Beniamin Faragau Evanghelia Dupa Matei

© Beniamin Fărăgău Editura Logos, 1998, 2001 Ediţia a doua – varianta „online” ISBN 973-9212-16-6 Toate drepturile rezervate Această versiune nu conţine imagini grafice. Pentru varianta completă, puteţi cumpăra cartea la urmatoarea adresă: Biserica Baptistă Nr. 1, Cluj (Mănăştur) Str. Ospătăriei nr. 10, 3400, Cluj-Napoca Tel. & Fax. 064-42.50.51 Cont nr. 251101030836 CEC Cluj sau la email: [email protected] www.IB-RO.org

Evanghelia regal-mesianică

Evanghelia dupã Matei

„Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20)

ISTORIA BINECUVÎNTĂRII

ANUL AL VI-LEA DE STUDIU Doar acela care răspunde cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu va şedea pe scaunul de domnie al Domnului

PROGRAMA DE STUDIU BIBLIC Lecţia Lecţia 1 Lecţia 2

Lecţia 3

Lecţia 4 Lecţia 5 Lecţia 6

Lecţia 7

Lecţia 8

Lecţia 9

Lecţia 10

Lecţia 11

Lecţia 12

Lecţia 13

Textul

Titlul şi ideea centrală

Împăratul, împotrivirile şi strategia Împărăţiei Isus fiind Hristosul, fiul lui David, fiul lui Avraam, promisiunea lui Dumnezeu cu privire la Noul Legămînt poate fi, în sfîrşit, împlinită. Evanghelia Împărăţiei şi caracterul creştin Matei În Împărăţia lui Dumnezeu, caracterul determină conduita sau natura 5:1-16 pomului determină natura rodului. Evanghelia Împărăţiei şi conduita creştină „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Matei fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”, 5:17-7:29 deoarece o conduită necreştină nu poate avea în spatele ei un caracter creştin. Puterea Împărăţiei Matei Împărăţia lui Dumnezeu a descins pe pămînt ca să nimicească 8:1-9:34 puterile diavolului. Misiunea Împărăţiei Matei Forţa misiunii Împărăţiei izvorăşte din natura ei. De aceea, orice 9:35-10:42 compromis în domeniul naturii descalifică misiunea însăşi. Piedici în calea Împărăţiei Matei Adevărata piedică în calea misiunii Împărăţiei este cea care vine 11:1-16:12 dinăuntrul ei, nu cea care vine din afara ei. Temelia şi Poarta Împărăţiei Matei Atunci cînd Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte pe credinţa că Isus 16:13-17:23 este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, nici chiar porţile Locuinţei morţilor n-o vor birui. Viaţa în Împărăţie este guvernată de principiul slujirii Matei Zidirea Împărăţiei se poate face doar învăţînd să renunţi la dreptul 17:24-20:34 tău, în folosul altora, şi s-o faci de dragul lui Hristos. Judecarea lui Israel şi blestemarea smochinului Matei Transformarea Templului lui Dumnezeu într-o peşteră de tîlhari a 21:1-22:14 însemnat condamnare şi pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu, vinovăţia lui dovedindu-se de-a lungul istoriei. Contraofensiva iudeilor Matei Încercarea iudeilor de a-L prinde pe Isus cu vorba a adus peste ei 22:15-23:39 ceasul dureros al adevărului. Profeţii privind vremea sfîrşitului şi îndemn la veghere Matei În aşteptarea Revenirii lui Hristos, trebuie să ne preocupe nu semnele 24:1-25:46 vremurilor şi soroacelor, ci slujba pe care El ne-a încredinţat-o la plecarea Sa. Aşezarea temeliei Împărăţiei Matei M oartea şi Învierea lui Isus au aşezat temelia Împărăţiei lui 26:1-28:20 Dumnezeu şi au creat cadrul punerii în scenă a Pildei nunţii fiului de împărat. Matei Chemarea la ospăţul nunţii Mielului 28:18-20 Duceţi-vă la răspîntiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe cari-i veţi găsi, şi nu uitaţi să le spuneţi despre haina de nuntă! Matei 1:1-4:25

Prefaţă Ne aflăm în faţa Evangheliei după Matei, ultima carte din cadrul anului al VI-lea de studiu din programul „Istoria Binecuvîntării”. Ca formă literară, singura dintre cărţile studiate pînă acum în acest program cu care am putea s-o asemănăm este Evanghelia după Ioan. Multe dintre lucrurile cu caracter general privitoare la studierea unei evanghelii ar putea fi luate din capitolele introductive ale comentariului pe Ioan. Acest comentariu a fost tipărit la începutul anului 1993 în trei volume, rămînînd netipărit al patrulea volum, care conţinea rezumatul teologic al cărţii şi trei anexe legate de cadrul cultural în care s-a născut Evanghelia după Ioan şi în care ea trebuie înţeleasă. Un alt neajuns este că primul dintre cele trei volume tipărite a apărut într-un tiraj foarte mic, în doar 500 de exemplare, şi tocmai de aceea, mulţi dintre cei care ar avea acum nevoie de el vor avea foarte greu acces la el. Acesta este motivul pentru care am hotărît ca în partea introductivă a acestui comentariu să reluăm informaţiile relevante pentru studierea unei evanghelii, şi mai ales pentru studierea Evangheliei după Matei, informaţii legate de contextul teologic general, de contextul istoric al perioadei intertestamentale şi de contextul literar specific evangheliilor. Iniţial, comentariul de faţă a fost publicat în trei volume (1:1-10:42; 11:1-23:39 şi 24:1-28:20). În ediţia de faţă, ele au fost adunate laolaltă. În ce priveşte structurarea materialului în comentariu, trebuie să precizăm că între programa de studiu biblic şi carte există diferenţe. Deşi în programă am propus deja o împărţire a evangheliei, din motive practice, în comentariu nu am urmărit cu stricteţe structura programei, deşi ţinem cont de ea. Din pricina limitărilor la care ne obligă programa de studiu, ne-am văzut obligaţi să grupăm blocuri de text pe care în comentariu ne-am permis să le tratăm separat. La comentariul evangheliei, ne propunem să adăugăm două anexe. Prima va cuprinde o lucrare mai amplă intitulată „Viziunea Împărăţiei” iar a doua va cuprinde cîteva pagini traduse din lucrarea lui Iosif Flaviu, Războiul Iudeilor, care sunt relevante pentru înţelegerea evenimentelor profeţite în Matei 24. „Viziunea Împărăţiei” se doreşte a fi o elaborare a Marii Trimiteri din Matei 28:18-20. Programul de studiu „Istoria Binecuvîntării” se grefează pe unul dintre cei trei paşi ai viziunii, pe pasul exegetic. Pasul teologic va fi tratat într-un mod mai succint, noi înşine aflîndu-ne în procesul elaborării lui. Tratarea pasului cultural ne va da ocazia să încercăm o definire biblică a lucrării creştine, definiţie ce va oferi un punct de plecare pentru definirea în continuare a strategiilor

specifice de lucrare în Trupul lui Hristos. Lucrul acesta pare cu atît mai important, cu cît de cîţiva ani încoace există tot mai multe uşi deschise, iar Trupul lui Hristos se vede tras în tot mai multe de direcţii noi. În astfel de condiţii este important să avem un punct de integrare, care să ne ajute să păstrăm unitatea, fără însă a sufoca diversitatea. Întreaga Biserică a lui Hristos a primit unul şi acelaş i mandat: „Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui ş i al Fiului şi al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28:19-20, trad. aut.). Acest mandat rămîne punctul de integrare al tuturor strategiilor specifice de lucrare, indiferent cît de diverse ar fi ele. Anexa a doua cuprinde o traducere din The Wars of the Jews, de Iosif Flaviu, 1 care priveşte ultimele zile ale Ierusalimului. Scopul acestor pagini este să ne ofere o imagine asupra necazului extraordinar pe care l-a prevestit Isus în textul din Matei 24:1-35. În comentariul de faţă am considerat că acest text (24:1-35) — probabil cu excepţia versetelor 142 şi 27 — se referă la evenimentele care au condus la căderea Ierusalimului şi la dărîmarea Templului. Anexa a fost inclusă pentru ca să dea substanţă unor afirmaţii ca aceea din 24:20-21: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi” (s.n.). Abia atunci cînd citim relatările lui Iosif Flaviu înţelegem grozăvia acestor evenimente şi abia atunci înţelegem ce înseamnă ca Dumnezeu să lase pe cineva în voia minţii lui blestemate şi înstrăinate de Dumnezeu. Tragedia care a căzut asupra Ierusalimului trebuie înţeleasă în lumina cererii exprese a locuitorilor lui, făcută cu ocazia judecării Domnului Isus de către Pilat: „Să fie răstignit!… Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:22-25). Ca de fiecare dată, şi cu ocazia scrierii acestui volum, s-a adeverit faptul că lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu, în orice formă a ei, este o lucrare de echipă, nu lucrarea unui individ. De aceea, mulţumirea pentru întreg I se cuvine lui Dumnezeu. El este Acela care a scos oamenii potriviţi, la vremea potrivită, pentru ca această lucrare să se termine. Primii care trebuie amintiţi sînt cei mulţi, împrăştiaţi prin toată ţara, aceia care folosesc aceste materiale. Dacă nu ar exista ei, nu ar exista nici aceste pagini, deoarece nu cred în cărţi scrise de dragul cărţilor, în nădejdea că cineva le va citi cîndva. Cărţile trebuie să fie un tovarăş de viaţă şi de lucru. Oricum, există mult prea multe cărţi scrise, şi de cele mai multe ori singurul lor rol în bibliotecile 1

În ziua în care manuscrisul era pregătit pentru tipar, am aflat cu bucurie că lucrarea lui Iosif Flaviu este tradusă în limba română şi a fost publicată. O recomand tuturor acelora care doresc să-şi facă o privire de ansamblu asupra evenimentelor din anii 66-70 d.Hr., pe care le-a profeţit Domnul Isus în M atei 24:1-35. 2 Într-un fel, am putea afirma că o dată Evanghelia ajunsă pînă la Roma ucenicii au putut spune că ea a ajuns pînă la „marginile pămîntului”.

noastre ― ale multora ― este să adune praful. Cărţile sînt însă de mare valoare dacă, ajunse în mîinile oamenilor, sînt folosite şi folosesc în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în lărgirea Împărăţiei Lui. Mulţumesc în special celor din Cluj, Dej, Aleşd, Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu, Galaţi, Iaşi, Jibou, unde, din cînd în cînd, ne întîlnim în jurul Cuvîntului cu toţi ceilalţi veniţi de prin împrejurimi. Nici cărţile, şi nici întîlnirile nu ar avea prea multă valoare, dacă după plecarea de la aceste întîlniri participanţii nu ar fi obligaţi să trudească din greu timp de trei luni de zile ca să zidească sufleteşte bisericile din care vin şi în care slujesc. Cel mai bun şi mai sănătos mod de creştere este slujirea. Unul dintre sfinţii Bisericii spunea că acela care se „încăpăţînează” în a fi credincios în slujire va ajunge influent, dar acela care doreşte cu tot dinadinsul să fie influent va ajunge să se compromită. Deşi obosit după mai multe zile de studiu, vin întotdeauna acasă cu energii noi pentru următorul segment de drum. Pentru mine, aceste locuri, prin oamenii adunaţi în ele, au constituit staţiile de alimentare spirituală. Dacă mergînd înspre acolo nu de puţine ori aveam în mine gîndul de a pune lucrurile jos, prin fraţii mei şi pentru ei, Dumnezeu a schimbat întotdeauna acest gînd, amintindu-mi că atîta vreme cît vor fi oameni deschişi să stea în faţa Scripturii nici un efort pentru a pune cuvinte în slujba Cuvîntului — ca să mă folosesc de moto-ul Editurii Logos — nu este prea mare. Cu siguranţă că ar trebui să înşir sute şi sute de nume şi să le mulţumesc pentru încurajarea pe care am primit-o de la ei de multe ori, prin foamea şi iubirea lor de Scriptură şi de Dumnezeu. Le mulţumesc tuturor, pentru că — ştiind că timp de trei luni ei trebuie să stea în spărtură şi să încerce să slujească bisericile de care aparţin, împărţind Cuvîntul — am fost încurajat eu însumi prin jertfa lor. Marea majoritate dintre ei trebuie să se împartă între casă, slujba de fiecare zi şi s lujirea bisericii, ceea ce nu este tocmai uşor, avînd în vedere că — în ce priveşte studiul biblic — de şase ani încoace tragem brazdă adîncă şi grea. Mulţumesc în mod deosebit fraţilor mei de la Iris, între care s-au născut şi s-au clarificat multe dintre gîndurile acestui volum. Ei sînt cei care trebuie să asculte primele mele schiţe, de multe ori neterminate şi necoapte, şi care, în ce priveşte cel puţin două dintre subiectele acestui volum — căsătorie – divorţ ş i subiectul păstrării sfinţilor în har — au participat la dezbaterea şi la clarificarea lor. Nu în ultimul rînd, mulţumesc Anei Rudolf, editorul acestor pagini, care trebuie să suporte rigorile ritmului deosebit de alert al acestui program, mai ales atunci cînd este vorba să înţelegi gîndurile altcuiva. Eforturilor ei s-au adăugat ş i cele ale lui Iulian Porumb, ale Deliei Vuşcan, şi ale lui Beniamin Fărăgău Jr. care m-au ajutat în pregătirea ediţiei de faţă. Mulţumesc celor de la Editura Logos: Adi Pastor,

Camelia Popa, Enikö András i şi Dan Bob pentru truda lor în publicarea acestor pagini. Ca totdeauna pînă acum, Delia Vuşcan şi Olimpiu Benea au închis cercul, veghind şi făcînd ca aceste cărţi să ajungă la destinaţie. Dumnezeu să-i binecuvînteze. Cum aş putea să închei şirul mulţumirilor, fără să-i amintesc pe soţia mea Eleonora şi pe copiii: Beniamin, Filip şi Andreea. Ei sînt aceia care „m-au împrumutat” lui Dumnezeu ş i Bisericii Lui în aceşti ultimi ani. Anii trecînd, ei au crescut mari şi se pregătesc să înfrunte viaţa, în timp ce tatăl lor continuă să fie un şcolar împătimit, aplecat asupra cărţilor şi tastaturii computerului. Nădăjduiesc ca în toţi aceşti ani ei să fi învăţat alături de mine un mare adevăr: Atunci cînd încetează să înveţe şi să se hrănească din pîinea proaspătă a Cuvîntului şi să bea din izvorul apei vieţii, omul moare! Secţiunea din Matei care vorbeşte despre strategia Împărăţiei (9:35-10:42) începe cu o precizare — „Mare este secerişul, dar puţini sînt lucrătorii” (9:37) — şi se încheie cu dezvăluirea unei taine. Secerişul are loc doar atunci cînd fiecare dintre noi punem în mîna Domnului secerişului ceea ce avem: unul cinci pîini şi doi peşti, altul două braţe care să apuce coşul cu fărîmăturile rămase, altul un pahar de apă. Taina care întrece priceperea noastră este că toţi vor primi aceeaş i răsplată. Fie şi aceste pagini un pahar de apă dat de un ucenic unui ucenic, în Numele Învăţătorului nostru al tuturor, în nădejdea răsplătirii noastre dimpreună. Ce extraordinară minune este Trupul lui Hristos! Numai acela care este în acest Trup poate înţelege minunea aceasta. Iar Fiul lui David, Fiul lui Avraam, ne-a învăţat şi ne-a poruncit să nu încercăm să păstrăm această binecuvîntare pentru noi. Evanghelia după Matei se termină cu dorinţa şi porunca Lui, care a ajuns să fie cuvîntul de ordine pentru Biserica din toate timpurile: 18

Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin (Mat. 28:18-20).

Introducere După atîţia ani de încercări de a reveni la o abordare contextuală a Scripturii, afirmaţia „orice text scos din context poate deveni foarte uşor un pretext pentru prejudecăţile noastre” a devenit o sintagmă bine înrădăcinată în gîndirea ş i practica noastră. Ea se aplică nu numai la abordarea unui text specific, ci şi la abordarea Scripturii. În lumina ei se aşează într-o ordine de prioritate dată cîteva contexte majore: Scriptura, programul de studiu, anul de studiu şi cartea studiată. Scriptura constituie contextul cel mai larg al studiului nostru. Studiem Scriptura în nădejdea că, umblînd cu băgare de seamă pe urmele paşilor lui Dumnezeu pe care le avem pe paginile ei, vom ajunge să creştem în cunoaşterea Lui şi vom fi transformaţi tot mai mult întru asemănarea Lui. Programul de studiu pe care l-am intitulat „Istoria Binecuvîntării”, 3 în faza lui actuală, acoperă şapte ani şi îş i propune să parcurgă douăzeci şi şase din cele şaizeci şi şase de cărţi ale Scripturii. Este deci evident că el este un detaliu care trebuie subordonat contextului mai larg al Scripturii, fără să uităm o clipă că el este o alcătuire omenească şi deci subiectivă. Principiile care stau la baza lui au fost enumerate de nenumărate ori: (1) programul se doreşte a fi o fereastră înspre întreaga Scriptură; (2) el este focalizat pe studierea unor cărţi din Scriptură; (3) îşi propune să aşeze o bază vechi-testamentală solidă în cunoaşterea Dumnezeului Scripturii şi (4) afirmă că o cunoaştere a Dumnezeului Scripturii este pos ibilă numai în măsura în care ceea ce descoperim pe paginile ei este apoi adunat cu grijă într-un întreg teologic coerent, avîndu-se în vedere faptul că testul pentru adevăr este armonia întregului. Anul de studiu este al treilea context care este în atenţia noastră în timp ce studiem Scriptura. În fiecare an se studiază trei sau patru cărţi din Scriptură, pornindu-se cu o carte din Vechiul Testament şi făcîndu-se apoi punte spre cartea sau cărţile din Noul Testament, cu care terminăm anul de studiu. Verile sînt alocate unor cărţi cum sînt Psalmii, Proverbele sau Eclesiastul, prin care să fim ajutaţi să răspundem lui Dumnezeu, fie împrumutînd cuvintele psalmiştilor pentru a ne ruga prin ele, fie îndreptîndu-ne paşii şi umblarea în lumina înţelepciunii din Proverbe sau din cartea Eclesiastul. Verile s-ar dori momente de reflectare la tot ceea ce nea spus Domnul de-a lungul anului. 3

Principiile care guvernează programul de studiu au fost elaborate în Filosofia programului de studiu biblic „Istoria Binecuvîntării”, despre care vom vorbi pe îndelete în prima anexă a volumului de faţă. În paginile de faţă, rămîne să ne reamintim felul în care este întocmit anul al şaselea de studiu, în care ne aflăm, şi modul specific de abordare a unei cărţi de natura celei pe care o avem înaintea noastră: Evanghelia după Matei.

Scriptura, programul de studiu şi anul de studiu se constituie în cadrul în care aşezăm fiecare carte pe care o studiem. De fapt, studierea cărţii respective din Scriptură este obiectul direct al muncii noastre, cartea constituindu-se, pe de o parte, în fereastra prin care privim la Dumnezeul revelat în Scripturi, iar pe de altă parte, în contextul în care trebuie înţeles fiecare adevăr din ea. Cu cît mai limpede şi mai curată este fereastra şi cu cît mai multe astfel de ferestre avem, deci cu cît mai multe cărţi din Scriptură am studiat, cu atît mai clar vom înţelege Căile Domnului, adică, paradigmele majore care guvernează relaţia lui Dumnezeu cu omul. Există deci în permanenţă în atenţia noastră patru contexte cu care operăm: Scriptura, programul de studiu, anul de studiu ş i cartea studiată, iar aceste patru contexte trebuie să rămînă într-o ordine de prioritate dată. Anul al VI-lea de studiu Fiind, pe de o parte, în ultima dintre cărţile pe care le avem în programul din anul acesta — 1&2 Cronici, Ieremia şi Matei — iar pe de altă parte, avînd în vedere faptul că în introducerea fiecăreia dintre cărţile studiate în acest an am prezentat o privire de ansamblu asupra întregului an, 4 nu ne rămîne altceva de făcut decît să facem acordajele finale, în lumina drumului pe care l-am parcurs deja împreună. În al c incilea an de studiu ne-am frămîntat cu relaţia dintre credincioşia lui Dumnezeu şi credincioşia omului. Reclamă, oare, păstrarea relaţiei noastre cu Dumnezeu răspunsul credincioşiei noastre? Ca să răspundem la o astfel de întrebare, nu am purces la un studiu tematic — deşi, în mod evident, întrebarea este de natură tematică — ci am parcurs împreună patru cărţi din Scriptură: Iosua, Ezra, 1 şi 2 Petru. În Iosua, am văzut că deşi Dumnezeu a fost Acela care a dat ţara de moştenire poporului său Israel, acesta s-a bucurat doar de acea parte din ea pe care a călcat-o cu talpa piciorului. Iar necredincioşia lui Israel sau, altfel spus, faptul că Israel nu a răspuns cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu nu a fost un lucru de neglijat. Dimpotrivă, după cum afirmă istoria relatată în cartea Judecători, tocmai aceasta a fost cauza nenorocirii generaţiilor următoare. În Ezra, am descoperit că tot Dumnezeu a fost Acela care a mişcat roata istoriei, trezind duhul lui Cir, pentru ca acesta să permită repatrierea lui Iuda în vederea rezidirii Templului. Cu toate acestea, după optsprezece ani, Templul era tot nezidit, nu pentru că Dumnezeu nu a fost credincios, ci pentru că poporul nu a răspuns cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu. Nu numai că Dumnezeu nu a zidit 4

Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Cronici, Logos, Cluj-Napoca, 1997, p. 13-27, şi Ieremia, vol. I, Logos, Cluj-Napoca, 1997, p. 12-36.

Templul în locul lor, dar El a socotit vinovat pe poporul Său şi l-a pedepsit pentru indolenţa lui, lăsînd ca întregul context politic să se întoarcă împotriva lui (vezi Ezra 4). Cărţile 1 şi 2 Petru vin să sublinieze faptul că nevoia de a răspunde cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu reprezintă şi un adevăr nou testamental, nu numai unul vechi testamental. Petru îşi începe a doua sa epistolă afirmînd că pînă şi credinţa ne este oferită în dar. Cu toate acestea, acela care îşi va înveli credinţa în ştergar şi nu şi-o va pune în negoţ va risca să nu dobîndească, din belşug, intrare în Împărăţia Domnului ş i Mîntuitorului nostru Isus Hristos. Cu alte cuvinte, acela care nu va răspunde cu credincioşie la credinc ioşia lui Dumnezeu va risca să uite că a fost curăţit de vechile lui păcate şi va aluneca pe cale. Tocmai de aceea, punerea credinţei în negoţ este esenţială. Iar a o pune în negoţ înseamnă a ne da toate silinţele să unim „cu credinţa… fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (1:6-7). Deci, fiecare dintre cărţile studiate în al c incilea an de studiu — Iosua, Ezra, 1 & 2 Petru — subliniază cu prisosinţă adevărul că doar acela se va bucura de binecuvîntările lui Dumnezeu care va răspunde cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu. Al şaselea an de studiu — anul în care ne aflăm acum şi în care studiem cărţile 1 & 2 Cronici, Ieremia şi Matei — a dus lucrurile un pas mai departe, spunîndu-ne despre ce anume promisiuni este vorba. Încă prin cărţile 1 şi 2 Cronici, am descoperit că Dumnezeu oferă acelora care răspund cu credincioşie la credincioşia Lui — în termeni nou testamentali, acelora care vor birui — nic i mai mult, nic i mai puţin decît un loc pe scaunul de domnie al Domnului. Iar răspunsul credincioşiei acelora care se socotesc a face parte din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie dat în termenii respectării Cuvîntului, puterii, programului, slavei şi cheltuielii Domnului. Toate acestea — Cuvîntul, care ne îndrumă, Puterea, care ne păzeşte, Programul, care ne modelează, Slava, care ne ridică, şi Cheltuiala, care ne copleşeşte — le găsim detaliate în Legămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul Său din Vechiul, respectiv din Noul Testament. În acelaşi timp însă, acela care calcă în picioare Legămîntul, nesocotind Legea, Templul şi pe trimişii Domnului, va termina prin a fi alungat din faţa Domnului. 5 Acest adevăr are corespondent şi în Noul Testament. După cum am văzut în comentariul cărţii Ieremia, în ambele Testamente, relaţia cu Dumnezeu este reglementată în spaţiul Legii, adică în spaţiul ascultării de Dumnezeu. 6 Deci 5 6

Vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 63-69 şi 109-119. Vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 111-116 şi 148-159.

călcarea Cuvîntului lui Dumnezeu este la fel de gravă în ambele Legăminte. Atît într-un caz, cît şi în celălalt, plata păcatului, adică plata călcării de Lege, este moartea. Şi în Noul Testament „ştim că Îl cunoaştem [pe Dumnezeu, doar], dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc», şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvîntul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvîrşită; prin aceasta ştim că sîntem în El” (1 Ioan 2:3-5). Corespondentul nou testamental al nesocotirii Templului şi trimiş ilor lui Dumnezeu îl avem afirmat în Evrei. A nesocoti Templul înseamnă a-L călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a pîngări sîngele legămîntului cu care am fost sfinţiţi şi a batjocori pe Duhul harului (vezi Evrei 10:29). Iar a călca în picioare pe trimiş ii Domnului înseamnă a părăsi adunarea şi a nu ne mai îndemna unii pe alţii; a nu răspunde la atenţionarea Duhului adusă mai întîi printr-unul dintre fraţii noştri, apoi prin doi sau trei dintre ei, iar la urmă prin Biserică (vezi Mat. 18:15-20). Respingerea acestui ultim demers al Duhului Sfînt se termină cu tăierea afară din Trupul lui Hristos a celui împotrivitor: „Dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (Mat. 18:17). Seriozitatea acestui fapt este subliniată de versetul imediat următor: „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pămînt, va fi dezlegat în cer” (18). Iar autoritatea acestui act este subliniată în versetele imediat următoare: „Vă mai spun iarăş, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor” (19-20, s.n.). Autoritatea Bisericii constă în autoritatea Capului Bisericii, a Domnului Isus Hristos, care este în mijlocul Bisericii Lui. Deci şederea pe scaunul de domnie al Domnului este condiţionată, iar lucrul acesta este afirmat clar în ambele Testamente. În Noul Testament, de pildă, lucrul acesta este afirmat propoziţional. Domnul Isus, înălţat la Cer şi aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, a afirmat clar şi categoric: „Celui ce va birui [şi numai lui] îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit ş i am şezut cu Tatăl Meu, pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul” (Apoc. 3:21-22). Pentru a înţelege mai bine dezastrul din finalul cărţii 2 Cronici, am putea privi în paralel, pe de o parte, cărţile Iosua şi Judecători, iar pe de altă parte, cărţile 1 & 2 Cronici. După cum perioada lui Iosua ar putea echivala cu epoca de aur a lui Solomon, tot aşa, perioada judecătorilor, care a urmat morţii lui Iosua, ar putea echivala cu dezastrul care a urmat morţii lui Solomon. Dar, după cum am văzut, rădăcinile dezastrului din Judecători trebuie căutate în perioada luminoasă din Iosua. Sămînţa dezastrului au fost compromisurile făcute în timpul lui Iosua, prin nealungarea popoarelor din Canaan, prin faptul că poporul Israel s-a mulţumit să calce cu talpa piciorului doar o parte din Ţara Făgăduinţei.

Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la rădăcinile dezastrului care i-a urmat lui Solomon. Rădăcinile trebuie căutate în compromisurile din vremea de glorie a lui Solomon, în faptul că slava zidurilor a preocupat inima lui Solomon mai mult decît slava Domnului. Cartea 2 Cronici ne lasă să înţelegem că, de fapt, nu Templul îl preocupa pe Solomon în primul şi în primul rînd, ci corăbiile din Eţion Gheber şi din Elot, corăbii cu care, împreună cu slujitorii lui Hiram, aducea în fiecare an 666 de talanţi de aur, mult argint, fildeş, maimuţe şi păuni. 7 Nu înţelepciunea Domnului era căutată la Ierusalim de împăraţii pămîntului, ci înţelepciunea lui Solomon. Deşi Cuvîntul Domnului spus prin Moise privitor la datoriile împăratului era clar — „[Împăratul] să n-aibă mulţi cai, şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v-a zis: «Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela». Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; ş i să nu strîngă mari grămezi de argint şi aur” (Deut 17:16-17) — Solomon l-a luat ca pe ceva opţional. Inima i s-a dezlipit de Domnul şi i s-a alipit de cai, de neveste şi de aur, spre pieirea lui şi a celor care au venit după el. Atunci cînd s-a apropiat momentul major de criză — momentul ruperii Legămîntului — „Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimeş ii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, ş i au rîs de proorocii Lui, pînă cînd mînia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac. Atunci…” (2 Cron. 36:15-17) a venit sfîrşitul: ruperea Legămîntului ş i prăvălirea întregii naţiuni în dezastrul Robiei Babiloniene. Profetul Ieremia a fost partea cea mai proeminentă a zidului pe care Dumnezeu a încercat să-l ridice în calea dezintegrării lui Iuda. Ieremia proroceşte în ultimii patruzeci şi doi de ani de dinaintea căderii Ierusalimului. Atunci cînd l-a aşezat în slujbă, Domnul i-a zis : 16

Îmi voi rosti judecăţile împotriva lor, din pricina întregii lor răutăţi, pentru că M-au părăsit şi au adus tămîie altor dumnezei şi s-au închinat înaintea lucrării mînilor lor. 17 Dar tu, încinge-ţi coapsele, scoală-te, şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. 18 Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stîlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregii ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. 19 Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci Eu sînt cu tine, ca să te scap, zice Do mnul (Ier. 1:16-19).

În esenţă, mesajul lui Ieremia era o ameninţare. Dar Ieremia era un preot din Anatot. Partea lui de moştenire era Domnul şi Templul Său cel sfînt. Şi atunci 7

Vezi 2 Cronici 9:13-21.

cînd Domnul l-a anunţat că are de gînd să dărîme Templul, inima lui Ieremia s-a frînt. În acel moment, din cel care rostea judecăţi împotriva cetăţii ş i împotriva ţării întregi, a devenit un mijlocitor. Dar în pofida celor peste patru decenii de încercări disperate din partea lui Ieremia de a opri prăpădul, împărat după împărat — Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin, Zedechia — au ales răzvrătirea împotriva Domnului ş i au adus astfel mînia Domnului peste cetate ş i peste Templu. Împietrirea era aşa de mare, încît nici rămăşiţa rămasă în ţară n-a mai vrut să asculte de Domnul, deşi aveau înaintea ochilor lor împlinirea ad litteram a tuturor profeţiilor lui Ieremia. În împietrirea inimii lor, au preferat să se încreadă în oameni, nu în Domnul. L-au prins pe Ieremia ş i l-au tîrît împreună cu ei în Egipt, deşi Domnul le interzisese în mod expres plecarea în Egipt. Cartea lui Ieremia zugrăveşte cea mai neagră noapte din istoria de pînă atunci a poporului lui Dumnezeu. Dar tocmai în această beznă alege Dumnezeu să aducă cele mai luminoase profeţii. Capitolele 30-33 devin astfel insula de lumină în mijlocul mării de întuneric. În aceste profeţii, Dumnezeu vorbeşte prin Ieremia de Noul Legămînt, de faptul că Dumnezeu este hotărît să împlinească ceea ce îi promisese lui David în 2 Samuel 7 şi 1 Cronici 17. 8

În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, voi sfărîma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile, şi străinii nu-l vor mai supune. 9 Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula… 21 Căpetenia lui va fi din mijlocul lui, şi stăpînitorul lui va ieşi din mijlocul lui; îl voi apropia, şi va veni la Mine, căci cine ar îndrăzni să se apropie din capul lui de Mine? zice Domnul (Ier. 30: 8-9, 21, s.n.).

Textul vorbeşte despre un fel de înviere din morţi a lui David, dar „acest David înviat din morţi” primeşte cinstea de a se apropia de Dumnezeu, deci de a cumula cele două funcţii: preoţia ş i împărăţia. Deci conform profeţiilor lui Ieremia, cheia ducerii mai departe spre împlinire a planului lui Dumnezeu era Acel Unic Fiu al lui David căruia Domnul Îi promisese atît Preoţia, cît şi Împărăţia. Dacă luăm în considerare faptul că tocmai cărţile 1 & 2 Cronici încheie canonul ebraic al Vechiului Testament 8 şi dacă ţinem cont de ultimele versete din 2 Cronici (vezi 8

„În Talmudul Babilonian, în tractatul Baba Bathra, cartea Cronici este plasată la urmă în secţiunea Scrierilor, după Ezra – Neemia, chiar dacă conţine detalii despre o perioadă de dinaintea lui Ezra – Neemia” (The Targum of Chronicles, Translated, with Introduction, Apparatus and Notes by M cIvor J. Stanley, Edinburgh: T & T Clark LTD, 1994, p. 11). În cartea sa The Old Testament Canon of the New Testament Church, Roger Beckwith include un apendice, intitulat The Order of the Prophets and Hagiographa in the Jewish Tradition (Ordinea cărţilor profetice şi a cărţii scrierilor sfinte [Hagiografa] în tradiţia iudaică). Din 70 de liste conţinînd cărţile Vechiului Testament, doar 22 nu se încheie cu cartea Cronici. Iar 13 din cele 22 de liste sînt liste liturgice, care aşază cartea Cronici pe primul loc în lista scrierilor sfinte (Hagiografa), ceea ce ne spune că marea majoritate a listelor canonice ale Vechiului Testament se încheie cu cartea Cronici. Pe de altă parte, în articolul său Chronicles and the Canon in New Testament Times [Cartea Cronici şi canonul în timpurile nou testamentale], Harris R. Laird trage concluzia că „poziţia originală a cărţii Cronici este imediat înaintea cărţilor Ezra – Neemia

36:22-23), putem afirma că Vechiul Testament se încheie cu un cuvînt de nădejde, prin care Dumnezeu vorbeşte despre continuarea desfăşurării planurilor Lui în direcţia promisiunilor făcute lui David. Iar împlinirea acestora depinde în întregime de Casa Domnului, pentru a cărei rezidire Domnul a mişcat duhul lui Cir şi a altor împăraţi păgîni din Imperiul Persan. Dar oare cum va continua derularea planurilor lui Dumnezeu ş i cine va fi acel fiu al lui David prin care planurile Domnului vor continua să fie duse la îndeplinire? De fapt, acestea sînt întrebările cu care ne lasă citirea ultimei file din Vechiul Testament, dacă luăm în considerare faptul că în canonul ebraic al Vechiului Testament cartea Cronici este ultima carte. Pentru ca această întrebare să primească răspuns, au trebuit să treacă cîteva secole de neagră frămîntare: întreaga perioadă intertestamentală. Dar, o dată ajunşi pe paginile Noului Testament, nu sîntem lăsaţi să răsfoim prea multe pagini din el pentru a primi răspuns la întrebarea cu care ne-a lăsat ultima filă a Vechiului Testament, deoarece răspunsul îl avem tocmai în primul verset al primei cărţi din Noul Testament, în Matei 1:1: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (s.n.). Legîndu-L pe Isus, în primul rînd, de David, Matei se ancorează în miezul cărţii Cronici, în Legămîntul davidic. Împlinirea Legămîntului davidic urma să fie cheia împlinirii Legămîntului avraamic. Pentru ca Domnul Isus Hristos să poată fi Sămînţa lui Avraam, prin care aveau să fie binecuvîntate toate familiile pămîntului, 9 El trebuia să fie mai întîi Fiul lui David, care să moştenească întreagă această binecuvîntare. Matei ştia din cărţile 1, 2 Cronici şi Ieremia că împlinirea planurilor lui Dumnezeu va trebui să vină pe linia legămîntului făcut de Dumnezeu cu David. Iată ce afirmase Ieremia în cea mai neagră noapte a relaţiei dintre Dumnezeu ş i poporul Său: 15

În zilele acelea şi în vremile acelea, voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară. 16 În zilele acelea, Iuda va fi mîntuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: „Domnul, Neprihănirea noastră”.10 17 Căci aşa vorbeşte Domnul: „David nu va fi lipsit niciodată de un urmaş, care să stea pe scaunul de domnie al casei lui Israel. 18 Nici preoţii şi leviţii nu vor fi lipsiţi niciodată înaintea Mea de urmaşi care să aducă arderi de tot, să ardă tămîie împreună cu darurile de mîncare şi să aducă jertfe în toate zilele!” şi în strînsă legătură cu acestea” (Harris R. Laird, „Chronicles and the Canon in New Testament Times”, JETS 33/1, martie 1990, p. 83; vezi, de asemenea, canonul Vechiului Testament prezentat în cartea Back to the Sources — Reading the Classic Jewish Texts, ed. Barry W. Holtz, [New York, Simon & Shuster, 1984] p. 34). 9 Vezi Genesa 12:1-3, 22:16-18 şi Galateni 3:15-16. 10 Promisiunea din textul de faţă este în mod evident o reluare şi o elaborare a promisiunii din Ieremia 23:5-6.

19

Cuvîntul Domnului a vorbit lui Ieremia astfel: 20 „Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă puteţi să rupeţi legămîntul Meu cu ziua, şi legămîntul Meu cu noaptea, aşa încît ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, 21 atunci se va putea rupe şi legămîntul Meu cu robul Meu David, aşa încît să nu mai aibă fii cari să domnească pe scaunul lui de domnie, şi legămîntul Meu cu Leviţii, preoţii, cari Îmi fac slujba. 22 Ca oştirea cerurilor, care nu se poate număra, şi ca nisipul mării, care nu se poate măsura, aşa voi înmulţi sămînţa robului Meu David şi pe Leviţii cari-Mi slujesc».” 23 Cuvîntul Domnului a vorbit lui Ieremia astfel: 24 „N-ai băgat de seamă ce zic oamenii aceştia: «A lepădat Domnul cele două familii pe cari le alesese?» Atît de mult dispreţuiesc ei pe poporul Meu că nu-l mai privesc ca un popor. 25Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă n-am făcut legămîntul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pămîntului, 26atunci voi lepăda şi sămînţa lui Iacov şi a robului Meu David, şi nu voi mai lua din sămînţa lui pe cei ce vor stăpîni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război şi voi avea milă de ei!»” (Ier. 33:15-26, s.n.; vezi, de asemenea, Ier. 30:7-11, 18-24; 31:1-22, 29-34; 33:1-22).

Dar, totodată, el ştia şi faptul că Legămîntul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avraam este un legămînt veşnic, care îşi aşteaptă încă împlinirea. Bazat pe aceste profeţii, Matei îşi începe evanghelia astfel: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1, s.n.), şi, astfel, Matei Îl aşază pe Domnul Isus pe linia promisiunii lui Dumnezeu — pe linia Legămîntului avraamic şi a Legămîntului davidic — dar inversează ordinea logică ş i cronologică, numindu-L pe Isus mai întîi Fiul lui David, şi abia apoi Fiul lui Avraam. Ca Fiu al lui David, Domnul Isus Hristos este unicul benefic iar al promisiunilor Legămîntului davidic. Astfel, toate promis iunile lui Dumnezeu devin „Da!” ş i „Amin!” în acest unic Fiu al lui David. Iar ca Fiu al lui Avraam, Isus Hristos este „Împărţitorul” tuturor acestor binecuvîntări ale lui Dumnezeu, Acela care mediază ajungerea acestor binecuvîntări la toate familiile pămîntului (vezi Genesa 12:3; 22:18 şi Mat. 28:18-20). Pentru ca El să poată fi „Fiul lui Avraam”, trebuia să fie mai întîi „Fiul lui David”. Avînd în vedere felul în care Matei îşi începe evanghelia, aproape că putem anticipa atît desfăşurarea, cît şi sfîrşitul ei. Ca să se împlinească prezicerea din primul verset, de-a lungul evangheliei trebuie să asistăm la demonstrarea a două mari adevăruri. Pe de o parte, trebuie să vedem modul în care se dovedeşte faptul că Isus este Hristosul, Fiul lui David, iar pe de altă parte, trebuie să vedem modul în care binecuvîntarea dobîndită de El urmează să fie dusă şi împărţită tuturor familiilor pămîntului. Dacă Dumnezeu Îşi va continua ducerea la îndeplinire a planurilor Lui, lucrul acesta trebuie să se întîmple pe linia Legămîntului davidic. Iar dacă va fi ca Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunea făcută lui Avraam,

binecuvîntarea adusă de Sămînţa acestuia — care nu este altul decît Însuşi Fiul lui David — va trebui să ajungă pînă la marginile pămîntului. Sfîrşitul Evangheliei după Matei confirmă cele spuse mai sus. Ultimele cuvinte ale evangheliei conţin Marea Trimitere (Mat. 28:18-20). Ea constituie strategia lui Dumnezeu pentru împlinirea Legămîntului avraamic, a promisiunii privind binecuvîntarea tuturor familiilor pămîntului prin Sămînţa lui Avraam: 18

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului”. Amin (Matei 28:18-20).

Întreaga evanghelie zideşte înspre momentul în care binecuvîntarea cîştigată de Fiul lui David porneşte înspre marginile pămîntului, ca să se împlinească promisiunea făcută de Domnul lui Avraam. Şi astfel, Domnul Isus — Sămînţa lui Avraam — este Acela prin care sînt binecuvîntate toate familiile pămîntului. Dar binecuvîntarea este dusă de Sămînţa lui Avraam spre marginile pămîntului prin Biserica Sa. 11 Ca să putem crede în Isus Hristos, trebuie să ajungem să-L cunoaştem pe El. Iar pentru a-L cunoaşte pe El, trebuie să pornim pe urmele Lui, acceptînd chemarea Lui (4:19), cu preţul lepădării mrejelor de pescuit, asistînd la lucrarea Lui (4:23; 9:35) — spre a-L auzi predicînd şi învăţînd pe oameni Evanghelia Împărăţiei (5:1-7:29) şi spre a-L vedea vindecînd orice fel de boală şi orice fel de neputinţă (8:1-9:34) — şi participînd la lucrarea Lui (9:35-10:42). În mijlocul acestei frămîntări, se va defini în fiecare dintre noi mărturisirea fără de care nimeni nu poate intra în Împărăţia Cerurilor şi fără de care Împărăţia Cerurilor nu poate fi mijlocită nimănui: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (16:16). Iar sub cruce şi în faţa mormîntului gol (vezi Matei 26-28), această mărturisire timidă din Cezareea lui Filip trebuie întărită şi transformată într-o convingere mai puternică decît moartea. O dată această convingere aşezată în sufletul nostru, nu vom putea ţine doar pentru noi înşine binecuvîntarea cufundării în realitatea Trinităţii, ci o vom împărţi cu alţii, botezîndu-i în Numele Tatălui ş i al Fiului şi al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ce ne-a poruncit Domnul Isus. Concluzii În lumina scripturilor Vechiului Testament, pentru Matei, Isus Hristos este atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Avraam. Prin El, promisiunea făcută Acelui Unic Fiu al lui David devine un bun al tuturor celor care vor birui. Or, a birui înseamnă a 11

În acest sens este adevărat ceea ce spune Pavel în Efeseni 1:23: Biserica este „trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi”.

ajunge să fii în Hristos, întocmai cum Noe a fost în corabie, deoarece promisiunea mîntuirii a fost făcută, de fapt, corăbiei, nu lui Noe, respectiv lui Hristos, nu nouă. După cum doar corabia era pregătită pentru a înfrunta revărsarea mîniei lui Dumnezeu prin Potop, tot aşa, doar Domnul Isus Hristos era pregătit să înfrunte revărsarea mîniei lui Dumnezeu prin moarte. După cum, în mijlocul potopului, Noe a fost mîntuit pentru că era în corabie, tot aşa, în faţa judecăţii lui Dumnezeu, noi vom fi mîntuiţi doar pentru că sîntem în Hristos. Doar acela care crede că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, va ajunge să biruiască lumea. Iar credinţa în Domnul Isus Hristos trebuie definită prin prisma condiţiilor pe care cronicarul le-a rînduit de-a lungul scrierii lui: respectul autorităţii, puterii, programului, slavei şi a cheltuielii lui Dumnezeu, pentru ca noi, muritorii, să ajungem să şedem pe scaunul de domnie al Domnului. La rîndul lui, Matei defineşte condiţiile uceniciei prin ascultarea deplină de poruncile Domnului Isus (vezi Mat. 28:18-20). Cei care vor defini astfel credinţa ş i vor trăi în lumina acestei definiţii vor fi beneficiarii extraordinarei promisiuni făcute de Fiul lui David, Fiul lui Avraam, după înălţarea Sa la Cer: „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul” (Apoc. 3:21-22).

Pregătirea cărţii Parcurgerea cărţilor de pînă acum ne-a deprins deja cu un tipar general de studiere a unei cărţi, care se aplică tuturor cărţilor deopotrivă, indiferent de natura specifică a cărţii. T iparul acesta ne obligă la studierea cărţii în trei etape distincte: o primă fază de sinteză, pe care am numit-o faza de pregătire a cărţii, urmată de analiza cărţii şi terminată cu o nouă fază de sinteză, pe care am numit-o rezumarea cărţii. Pregătirea cărţii asigură o privire de ansamblu iniţială asupra cărţii, familiarizîndu-ne cu structura, scopul şi mesajul ei, într-o înţelegere preliminară. Analiza cărţii ne obligă la parcurgerea ei amănunţită, asigurînd înţelegerea detaliilor din text şi a mesajelor specifice fiecărei porţiuni de text. Rezumarea cărţii reclamă încercarea de a asambla într-un întreg teologic coerent aceste mesaje particulare ş i verifică în acest fel formularea iniţială a mesajului. Tot în cadrul rezumării cărţii, încercăm să reformulăm, în lumina detaliilor din carte, concluziile noastre privind atît structura, cît şi scopul cărţii. Există însă şi un tipar specific, care are în vedere forma literară specifică a cărţii. Fiecare formă literară specifică — literatura narativ-istorică a Vechiului Testament, literaturile legală, poetică, profetică şi sapienţială, literatura narativ-istorică a evangheliilor, pildele, literatura narativ-istorică a Faptelor Apostolilor, literatura epistolară şi literatura apocaliptică — reclamă o metodă specifică de abordare. Evanghelia după Matei, de pildă, cuprinde în esenţa ei o literatură narativ-istorică de o formă mai specială. În ea se regăsesc porţiuni narative, discursuri ale Domnului Isus şi pilde rostite de El în diferite ocazii. Toate aceste forme literare se împletesc într-un întreg literar unitar, care guvernează mesajul şi teologia cărţii. 12 După cum am afirmat deja, pregătirea cărţii asigură o privire de ansamblu asupra cărţii, familiarizîndu-ne cu structura, scopul şi mesajul ei. După cum se poate observa în schema de mai sus, structura cărţii este strîns legată de contextul literar, scopul cărţii, de contextul istoric, iar mesajul cărţii, de contextul teologic. În abordarea Evangheliei după Matei, vom începe cu contextul teologic, pentru ca, prin el, să ajungem la o formulare preliminară a mesajului cărţii, respectiv a locului şi rolului cărţii în contextul mai larg al Scripturii.

12

Adevărurile privitoare la contextul literar al Evangheliei după Matei vor fi detaliate în paginile următoare.

Contextul teologic şi mesajul evangheliei Un aspect care vizează contextul teologic al evangheliilor este tocmai faptul că există patru evanghelii, nu una singură. Isus Hristos a fost unul singur şi El a trăit aceeaşi viaţă în faţa tuturor ucenicilor Săi. Dar cei care au fost lîngă El şi L-au văzut trăindu-Şi viaţa, lucrînd şi vorbind, au fost mai mulţi şi diferiţi. Cu siguranţă că fiecare dintre ei a perceput ceea ce a văzut şi a auzit pe propria lui lungime de undă, prin propria lui prismă. Şi era absolut normal să fie aşa. Nici într-un caz penal nu se acceptă mărturii absolut identice. Absoluta identitate este cotată ca plagiere, ca influenţă, şi nu ca autenticitate. Faptul că cei care au scris sînt patru, şi nu unul singur, este o primă explicaţie a diferenţelor dintre mărturiile lor. Prioritatea planului teologic faţă de cel biografic Dar cauza majoră care explică aceste diferenţe o constituie prioritatea planului teologic în faţa celui biografic. Aceasta rezultă din faptul că scrierea evangheliilor a constituit parte integrantă a lucrării fiecărui evanghelist, şi nu teoretizări abstracte de ordin general. La Înălţarea Sa, Isus Şi-a adunat ucenicii — Biserica în forma ei embrionară — şi le-a dat Marea Însărcinare: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit…” (Mat. 28:19, 20). Cu această trimitere din partea Celui care, prin Învierea Sa, S-a dovedit a fi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ucenicii s-au împrăştiat să împlinească ceea ce li se poruncise. Viaţa Domnului Isus, cuvintele şi faptele Lui erau încă proaspete în minţile lor, martorii oculari erau încă în viaţă în mare număr, aşa că transmiterea orală a acestor lucruri era suficientă pentru acea vreme. Ei erau prea preocupaţi de împlinirea practică a poruncii pentru ca să se poată aşeza să aştearnă în scris ceea ce ei înşişi au văzut, au auzit şi au pipăit. Aşa s-ar putea explica faptul că lucrurile care au fost scrise de evanghelişti mai tîrziu circulaseră ca zestre orală timp de cîteva zeci de ani. Cu timpul, cercul lucrării lor s-a lărgit. Duhul era la lucru, aducînd în Biserică oameni din toate neamurile, oameni din ce în ce mai străini de evenimentele care constituiau miezul mesajului Evangheliei şi de semnificaţia acestora. Tot trecerea timpului a împuţinat martorii oculari ai acelor evenimente. Confirmarea celor spuse de către cei ce le văzuseră era din ce în ce mai anevoioasă. A apărut nevoia aşternerii în scris a acestor adevăruri legate de viaţa, de lucrarea şi de cuvintele Domnului Isus, pentru a adeveri şi pentru a întări cele spuse (vezi Luca 1:1-4). O parte din cuvintele Domnului Isus a circulat împreună cu contextul lor istoric (Marcu 12:13-17), altele fără (Fapte 20:35). Atunci cînd evangheliştii ş i-au alcătuit întregul, au luat aceste cuvinte ale lui Isus şi le-au aşezat în contextul întregului, al evangheliei, selectînd acele evenimente şi cuvinte ale lui Isus care au slujit scopului lor. Lucrul acesta este evident mai ales în pasajele care, deşi sînt

paralele în două evanghelii (vezi Mat. 19:16-30 / Marcu 10:17-31), conţin totuşi diferenţe. De exemplu, după Matei 19:30, care este identic cu Marcu 10:31, Matei inserează pilda lucrătorilor viei, după care îl continuă pe Marcu. Fie că Marcu, inspirîndu-se din Matei, a lăsat afară pilda, socotind-o nerelevantă pentru ascultătorii săi romani, fie că Matei, inspirîndu-se din Marcu, a inclus-o, socotind-o binevenită ş i chiar necesară pentru ascultătorii săi evrei, problema enunţată rămîne, dovedind prioritatea planului existenţial asupra celui istoric. Pare evident faptul că evangheliile au apărut în lumina şi pe culoarul strădaniilor de a împlini porunca pe care Isus a dat-o Bisericii Lui, în Matei 28:18-20, Marcu 16:15, Fapte 1:8 şi Ioan 20:21-23 şi 21:15-17. Evangheliştii nu şi-au propus să imortalizeze pentru o posteritate nedefinită adevărurile pe care le-au aşternut în scris, ci s-au adresat celor care stăteau în faţa lor în carne şi oase, şi au făcut-o pentru că doreau să vadă Împărăţia lui Dumnezeu lărgindu-se şi întărindu-se. Deci prima şi cea mai importantă dimensiune din evanghelii este dimensiunea autor-destinatar. Pe această dimensiune s-a construit evanghelia ca întreg. Iar acest întreg este guvernat de scopul pe care autorul ş i l-a propus în relaţia sa cu destinatarii, relaţie definită la rîndul ei de trimiterea pe care Isus o dăduse Biseric ii. Din pricina acestei dimensiuni existenţiale, cuvintele lui Isus sînt ţesute într-un 13 întreg cu ajutorul cuvintelor despre Isus. Acest întreg este realizat în fiecare evanghelie, chiar dacă din toate cuvintele pe care Isus le-a rostit de-a lungul întregii Lui lucrări, care a durat mai bine de trei ani, unii evanghelişti iau foarte puţin — aproximativ 20 de zile, cum este cazul lui Ioan. Iată de ce, în evanghelii, cronologia sau dimensiunea biografică cedează locul dimensiunii teologice, slujind în primul rînd scopul care s-a limpezit în fiecare dintre cele patru situaţii specifice între evanghelist şi destinatari, pentru a comunica adevărul teologic specific intenţionat de fiecare evanghelist în parte. Aşteptarea mesianică şi scripturile Vechiului Testament Conceptul de Mesia era un concept iudaic bine ancorat în învăţătura Vechiului Testament. Aşteptarea mesianică era o trăsătură caracteristică întregului iudaism. În scrierile rabinice găsim 456 de citate din Vechiul Testament aplicate la Mesia 14 sau la timpurile mesianice — ne spune Alfred Edersheim. Din scrierile rabinice putem deduce că aşteptarea mesianică s-a intensificat la sfîrşitul secolului al doilea înainte de Hristos, atingînd un punct culminant tocmai în vremea Domnului Isus. Putem să ne imaginăm cît de fierbinţi erau întrebări ca acestea: Cine este 13

Vezi Gordon D. Fee şi Douglas Stuart, Biblia ca literatură, Logos, Cluj-Napoca, 1995, p. 147. 14 Alfred Edersheim, The Life and Times of Jesus the Messiah, Eerdmans, Grand Rapids, michigan, 1971, p. 710-737.

Hristosul? După ce semn trebuie recunoscut? „El este cel aşteptat în lume”, ar fi răspuns cu mic, cu mare cei de pe vremea lui Isus la prima întrebare. La a doua însă răspunsurile s-ar fi împărţit. În principiu, toţi ar fi fost de acord cu faptul că Mesia trebuia recunoscut în lumina specificaţiilor Vechiului Testament. Isus Însuşi le dă acest răspuns: „Cercetaţi Scripturile… dar tocmai ele vorbesc despre Mine” (Ioan 5:39). De ce L-au respins atunci pe Isus iudeii cunoscători ai Vechiului Testament? De ce n-au crezut că El este Hristosul? Pentru că tiparele după care încercau să-L identifice pe Mesia erau atît de deformate în minţile lor, încît atunci cînd a venit Mesia ei n-au reuş it să-L recunoască. Iar deformarea acestor tipare a plecat de la interpretarea deformată a Scripturilor, pe care Domnul Isus o combate în Predica de pe munte. Stînd de vorbă cu doi dintre ucenicii Săi pe drum spre Emaus, Isus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, cînd este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa? Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tîlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:25-27). Iar cînd a fost în camera de sus cu toţi ucenicii Săi, Luca ne spune că „le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis : «Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristosul, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa ş i iertarea păcatelor, începînd din Ierusalim»” (Luca 24:45-47). Mintea contemporanilor lui Isus era „închisă”, deşi aveau Scripturile în mîini. Nic i chiar cunoscătorii Scripturilor nu vedeau în ea ceea ce ar fi trebuit să vadă, pentru că „le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (Ioan 12:40) — adaugă Ioan, citîndu-l pe profetul Isaia. Exista ceva ce lipsea pînă şi din tiparul ucenicilor privitor la Mesia. Iar acest ceva pare să fi fost legat de suferinţele, de moartea şi de învierea lui Isus. Acest ceva trebuia căutat în scripturile Vechiului Testament şi putea fi găsit în ele, ne spune Isus. Ceea ce s-a spus deja ar fi suficient ca să ne atragă atenţia asupra legăturii care există între Evanghelia după Matei şi multe dintre celelalte cărţi ale Scripturii. Isus a început de la Moise, adică din Pentateuh, şi de la toţi prorocii, care adună cel puţin 17 cărţi din Biblie, şi „le-a tîlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la 15 El”. Cu siguranţă că între proroci ar trebui să-l inc ludem şi pe David şi alţi 15

Un număr de 270 de teologi, proveniţi din diferite cercuri evanghelice, adunaţi la Chicago în anul 1980, au formulat 25 de articole referitoare la interpretarea Scripturii şi 19 articole referitoare la ineranţa Scripturi. Articolul III din Afirmaţiile de la Chicago cu privire la interpretarea Scripturii subliniază legătura necesară pe care trebuie s-o facem între Persoana Domnului Isus din evanghelii şi adevărurile din toate celelalte cărţi ale Scripturii. „Afirmăm că Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos sînt punctul focal al întregii Biblii. Negăm corectitudinea

psalmişti. Tiparul de bază al argumentului lui Matei, mai ales în primele patru capitole ale evangheliei, este construit pe legăturile cu Vechiul Testament. Forţa argumentului său o găsim în precizările pe care le face în concluzia multor tablouri care alcătuiesc evanghelia: „Atunci s-a împlinit ce fusese vestit de proorocul…” (vezi 1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 5:17; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4; 26:54, 56; 27:9, 35). Iar, în lumina adevărurilor vechi testamentale, aceste detalii devin semne ale mesianităţii lui Isus. De fapt, Matei nu face altceva decît să ne spună că astfel de semne ale mesianităţii lui Isus au fost presărate de-a lungul întregului Vechi Testament: Genesa 1, 22, 28, Exod, Deuteronom 18:15-22, Isaia, Daniel, Ezechiel, Zaharia, Maleahi şi nu numai aici, ci în multe alte cărţi. Isus, Fiul lui David, Fiul lui Avraam Orice evreu ar fi de acord cu faptul că Mesia sau Hristosul trebuia să vină pe linia promisiunilor Vechiului Testament, ca o împlinire a acestora. Or, tocmai lucrul acesta îl face Matei în evanghelia sa, identificîndu-L pe Domnul Isus dintru început cu Fiul lui David şi cu Fiul lui Avraam. Ca Fiu al lui Avraam, Isus era Sămînţa prin care Dumnezeu avea să împlinească promisiunea pe care El i-a făcut-o lui Avraam: „Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta” (Gen. 22:18, vezi şi Gal. 3). Iar ca Fiu al lui David, în Isus aveau să se împlinească toate promisiunile pe care Dumnezeu i le făcuse lui David, în 1 Cronici 17:10-14. După cum am văzut mai sus, Legămîntul davidic a fost lentila hermeneutică a cronicarului, şi, astfel, în cărţile 1 şi 2 Cronici, este rezumată aşteptarea mesianică izvorîtă din acest Legămînt şi amplificată apoi de-a lungul scrierilor profetice. Odrasla lui David urma să fie Acela prin care profeţiile ca acelea ale lui Ieremia 16 despre Noul Legămînt urmau să prindă contur. Prima obiecţie din partea unui iudeu în faţa pretenţiilor noastre universaliste bazate pe Legămîntul avraamic ar putea fi tocmai faptul că promisiunile mesianice din profeţiile lui Ieremia le sînt adresate lui Iuda şi lui Israel sau casei lui Iacov — ceea ce este foarte adevărat. Ca Fiu al lui David, Hristosul le aparţine iudeilor, dar ca Fiu al lui Avraam, acest Hristos al iudeilor este dator să ducă binecuvîntarea apropierii nemijlocite de Dumnezeu la toate familiile pămîntului. Şi într-adevăr, Isus a venit mai întîi la ai Săi17 şi i-a trimis pe ucenici mai întîi la ai Săi, 18 adică la iudei. Iată cum formulează Petru acest adevăr în cuvîntarea sa de la Poarta Frumoasă a Templului:

oricărei metode de interpretare care ignoră sau neglijează poziţia centrală a lui Hristos în Scripturi” (Hermeneutics, The Chicago Statement, Articles of Affirmation and Denial). 16 Vezi Ieremia 23:1-6; 30:9, 21; 31:27-34 şi 33:14-26. 17 Vezi M atei 15:21-28 şi Ioan 1:11-12. 18 Vezi M atei 10:1-15 şi Fapte 1:8.

19

Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, 20şi să trimeată pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 21 pe care cerul trebuie să-L primească, pînă la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. 22 În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Do mnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. 23 Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvîrşire din mijlocul norodului”. 24 De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, cari au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. 25 Voi sînteţi fiii proorocilor şi ai legămîntului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, cînd a zis lui Avraam: „Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta”. 26 Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimes mai întîi vouă, ca să vă binecuvinteze, întorcînd pe fiecare din voi de la fărădelegile sale (Fapte 3:19-26, s.n.).

În Matei 22:1-14, Domnul Isus spune Pilda nunţii fiului de împărat. Existenţa a două etape în trimiterea slujitorilor din pildă confirmă faptul că, în primul rînd, au fost avuţi în vedere iudeii. Împăratul — spune pilda — „a trimes pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimes iarăş alţi robi ş i le-a zis : «Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sînt gata, veniţi la nuntă”». Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat; unul la holda lui, ş i altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît. Cînd a auzit împăratul s-a mîniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe uc igaşii aceia ş i le-a ars cetatea” (Mat. 22:3-7, s.n.). Robii au fost trimiş i la răscrucea drumurilor abia atunci cînd cei poftiţi la nuntă, adică iudeii ca naţiune, au respins definitiv şi irevocabil chemarea la nuntă. Conform spuselor lui Luca, chemarea la nuntă a început din Ierusalim ş i a continuat în toată Iudeea, abia apoi a trecut în Samaria şi a pornit înspre marginile pămîntului. 19 Dar evreii au dreptate: Noul Legămînt îi vizează în primul rînd pe ei. Iar lucrul acesta este subliniat cu multă forţă de Pavel în Romani 11. Noi am fost altoiţi în măslinul lor, şi nu invers: 11

Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă?” Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mîntuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; 12 dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume, şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? 13 V-o spun vouă, Neamurilor: „Întrucît sînt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, 14şi caut, ca, dacă este cu putinţă să stîrnesc gelozia celor din neamul meu, şi să mîntuiesc pe unii din ei. 15 Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decît viaţă din morţi? 16 Iar dacă cele dintîi roade sînt sfinte, şi plămădeala este sfîntă; şi dacă rădăcina este sfîntă, şi ramurile sînt sfinte. 17 Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi 19

Vezi Fapte 1:8.

dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, 18 nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. 19 Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu”. 20 Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngîmfa dar, ci teme-te! 21 Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. 22 Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lu i Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine dacă nu încetezi să rămîi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. 23 Şi chiar ei: dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăş. 24 Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cît mai mult vor fi altoiţi ei care sînt ramuri fireşti, în măslinul lor? 25 Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine pînă va intra numărul deplin al Neamurilor. 26 Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. 27Acesta va fi legămîntul pe care-l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele.” 28 În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. 29 Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. 30 După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, 31 tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă să capete şi ei îndurare. 32 Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. 33 O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Du mnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! 34 Şi în adevăr, „cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? 35 Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi?” 36 Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin (Ro m. 11:11-36).

În acelaşi timp, este adevărat şi faptul că, în conformitate cu cele spuse în Ieremia 31:22, „Domnul face un lucru nou pe pămînt: femeia va peţi pe bărbat”, ceea ce înseamnă că mîntuirea lui Israel se va face doar atunci cînd ei Îl vor plînge pe Cel ce L-au străpuns:20 10

Atunci, voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimulu i, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plînge cum plînge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plînge amarnic, cum plînge cineva pe un întîi născut. 11 În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim ca jalea din Hadadrimon în valea Meghidonului. 12 Ţara se va jăli, fiecare familie deosebit: familia casei lui David deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui Natan deosebit, şi femeile ei deosebit; 13 familia casei lui Levi deosebit, şi femeile ei deosebit, familia lui Şimei deosebit, şi femeile ei deosebit; 14toate celelalte familii, fiecare familie deosebit, şi femeile ei deosebit. 13:1 În ziua aceea, se va deschide casei

20

Pentru comentariul asupra textului din Ieremia 31:26, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II, p. 188-191.

lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie (Zah. 12:10-13:1, s.n.).

Deci dovada că Isus este Hristosul trebuie căutată mai întîi în Vechiul Testament. Or, Matei face tocmai lucrul acesta, nu numai prin faptul că Îl numeşte pe Isus dintru început „fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1), dar şi prin faptul că un mare număr dintre tablourile care intră în alcătuirea evangheliei lui cuprind o referire la profeţiile Vechiului Testament. După ce ne este zugrăvit un tablou din viaţa Domnului Isus, Matei adaugă ceva de felul acesta: „Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul care zice…” (vezi 1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 5:17; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4; 26:54, 56; 27:9, 35). Avînd în vedere această identificare a lui Isus cu Fiul lui David şi cu Fiul lui Avraam, mesajul cărţii trebuie căutat la confluenţa celor două concepte teologice majore, care se împlinesc în Isus Hristos. El este, pe de o parte, „moştenitor al tuturor lucrurilor”, aşezat „la dreapta Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:2-3), iar pe de altă parte, Împărţitorul generos al acestei imense moşteniri, lucrare pe care o face prin Biserica Sa. Evanghelia după Matei se mişcă între polii dobîndirii şi împărţirii acestei moşteniri, prin dovedirea lui Isus a fi atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Avraam. Contextul istoric şi scopul evangheliei Faptul că în Biblie avem patru evanghelii, şi nu una singură, dovedeşte că intenţia evangheliştilor a depăşit cadrul intereselor lor biografice. Fiecare evanghelie a fost adresată unui grup specific, într-un context istorico-cultural specific, şi fiecare evanghelist în parte a încercat să răspundă prin evanghelia sa problemelor specifice ale destinatarilor lui. Deşi există cel puţin doi factori care au determinat naşterea evangheliei — oamenii ş i contextul lor istorico-cultural specific — pentru că există puţine şanse să putem porni dinspre oameni înspre contextul lor istoric, vom pleca de la contextul istorico-cultural general în care au apărut evangheliile — perioada intertestamentală — încercînd apoi să localizăm ceva mai precis în timp ş i spaţiu domeniul căutărilor noastre.

21

Contextul istoric general sau perioada intertestamentală A doua parte a scrierii lui Isaia se focalizează pe eliberarea din Robia Babiloniană. Decretul lui Cir (539 î.Hr.) a făcut ca profeţia lui Isaia să devină o realitate pentru poporul lui Dumnezeu, marcînd în acelaşi timp ş i începutul unuia dintre cele mai mari imperii, Imperiul Persan. Lui Cir (539-530 î.Hr.) i-a urmat fiul său Cambise (530-522 î.Hr.), iar acestuia, uzurpatorul de tron Darius I (522-486 î.Hr.). Începînd cu domnia acestui împărat persan, asistăm la afirmarea în amfiteatrul lumii a puterii Ligii Elene. În 490 î.Hr., Persia este înfrîntă în bătălia de la Maraton, apoi, în 480, la Termopile, şi în 479, la Salamis, Platea şi Mycale. Victoria de la Mycale a deschis o nouă fază în relaţiile dintre Persia şi Grecia. În 338 î.Hr., Filip al II-lea, macedoneanul, învinge Grecia la Chaeronea, deschizînd astfel drum alianţei eleno-macedoniene şi marcînd începutul sfîrşitului marelui Imperiu Persan. Uriaşului Imperiu Persan (539-323 î.Hr.) i-a pus capăt Alexandru Macedon. În numai zece ani (333-323 î.Hr.), tînărul general a cucerit întregul teritoriu al Imperiului Persan, extinzînd graniţele noului Imperiu Grec pînă în Indiile de Vest. Deşi aflat încă în floarea vîrstei, Alexandru Macedon a fost răpus de o boală în 323 î.Hr., în plină campanie militară. Imperiul a fost împărţit între patru dintre generalii săi: Ptolemeu, Seleucus, Lysimachus şi Antigonus. Foarte curînd însă puterea în noul Imperiu Grec s-a polarizat între seleucizi, la nord de Israel, în Siria şi în Babilon, şi ptolemei, la sud de Israel, în Egipt. Deoarece spre vest de Israel era Marea Mediterană, şi spre est era Deşertul Arabiei, pămîntul Palestinei era singurul culoar de trecere pentru armatele ptolemeilor şi ale seleucizilor. 22 Aproximativ primii o sută de ani (323-200 î.Hr.), Israelul a fost încorporat în Regatul Ptolemeilor. După anul 200 î.Hr., teritoriile Palestinei au fost disputate între cele două mari împărăţii, ajungînd în cele din urmă sub ocupaţie seleucidă (198-167 î.Hr.). Frămîntărilor politice şi militare li s-au adăugat ş i cele cultural-religioase. Imediat după Alexandru Macedon, ptolemeii şi seleucizii au continuat şi au adîncit politica de elenizare a teritoriilor ocupate. Toate acestea laolaltă au exacerbat sentimentele naţionaliste în Palestina. Antioh Epifane al IV-lea (215-163 î.Hr.), ajuns la tronul Regatului Seleucid în 175 î.Hr., a accelerat procesul de elenizare, în nădejdea calmării frămîntărilor politice din regat. Unitatea religioasă era considerată a fi una dintre cheile realizării visului său. Pe fundalul luptei dintre preoţi pentru funcţia de mare preot şi cu ajutorul lui Menelau, care cu o mare, mare sumă de bani a cumpărat de la Antioh dreptul de 21

Contextul istoric general al tuturor celor patru evanghelii este perioada intertestamentală. Deoarece în primul an de studiu am parcurs Evanghelia după Ioan, ne-am putea limita la a face o trimitere la acest comentariu. Dar, avînd în vedere că primul volum al comentariului Evangheliei după Ioan s-a tipărit în doar 500 de exemplare, trimiterea la cele scrise în volumul respectiv ar fi inutilă, deoarece accesul la aceste puţine exemplare tipărite este limitat. Tocmai de aceea, în paginile de faţă, am redat porţiunea de text privind perioada intertestamentală aproape integral, făcînd ajustările de rigoare cerute de faptul că de această dată studiem Evanghelia după Matei. 22 John Bright, A History of Israel, revised edition, London: SCM Press LTD, 1972, p. 483.

mare preot, monarhul seleucid a impus înlocuirea religiei iudaice cu o închinare lui Zeus, al cărui reprezentant se considera el însuşi. Antioh s-a supranumit pe sine Theos Epifanes, „manifestarea lui Dumnezeu”. În ziua de 25 Chislev (16 dec.) 167 î.Hr., pe un altar ridicat deasupra altarului arderilor de tot din Templu, Antioh a ordonat jertfirea unei scroafe, în cinstea lui Zeus şi deci în cinstea sa. Aceasta a fost scînteia care a aprins Revolta Macabeilor, revoltă pornită de preotul Matatia la Modein. Iuda Macabeul, unul dintre fiii lui Matatia, a înfrînt armatele lui Lysias, trimisul lui Antioh Epifane, cîştigînd apoi bătălie după bătălie, pînă cînd a fost eliberată întreaga Palestină. În ziua de 25 Chis lev 164 î.Hr., Templul a fost curăţit şi reconsacrat, instituindu-se Sărbătoarea Înnoirii (vezi Ioan 10:22). Anul 163 î.Hr. a marcat începutul celor o sută de ani de existenţă a noului regat evreu sub dinastia hasmoneilor. Naţionalismul iudeilor era alimentat de speranţa venirii lui Mes ia, care avea să restaureze scaunul de domnie al lui David. Semnele arătau înspre acolo. În cei o sută de ani (163-63 î.Hr.), teritoriile regatului au ajuns la dimens iunile regatului lui David. Regatul a fost recunoscut de seleucizi în anul 142 î.Hr. şi de romani în 139 î.Hr. Însă lupta pentru putere dintre Hyrcan al II-lea, ultimul împărat-preot legitim din dinastia hasmoneilor şi fratele său, Aristobul al II-lea, a pus capăt noului regat al iudeilor. Amîndoi au apelat la ajutorul generalului roman Pompei din Damasc. Însă, deşi a fost chemat de amîndoi în ajutor, numai Hyrcan a capitulat, primindu-l pe Pompei în partea de vest a oraşului. Aristobul s-a baricadat în Ierusalim, întărind cetăţuia ş i zona Templului. După trei luni de asediu, Pompei a intrat în Ierusalim, a dărîmat Templul şi zidurile cetăţii, a masacrat douăsprezece mii de iudei şi a luat o mulţime de prizonieri, instalîndu-l pe Hyrcan ca mare preot. În 40 î.Hr., Ierusalimul a fost atacat de parţii din Persia, şi Hyrcan a fost deportat 23 în Babilon. Roma l-a numit pe Irod cel Mare, fiul lui Antipater, un idumeu, împărat al lui Israel. Irod, un edil iscusit, a pornit reconstruirea Ierusalimului. Opera lui edilitară cea mai de seamă a fost reconstruirea Templului. Lucrările au fost începute în 20 î.Hr. ş i au fost terminate abia în 64 d.Hr., pentru ca Templul să fie dărîmat din nou la 6 august în anul 70 d.Hr. de armatele generalului T itus, care 24 a stins revolta iudeilor declanşată în 66 d.Hr. Care este semnificaţia acestei perioade pentru înţelegerea evangheliilor în general, şi a Evangheliei după Matei în special? În schema generală a istoriei biblice sau a istoriei binecuvîntării, perioada 23

Edomiţii au fost ocupaţi de arabii nabateeni şi au trebuit să se retragă în sudul Palestinei, între Beer-Sheba şi Hebron, la vestul M ării M oarte, formînd provincia Idumeea. 24 Vezi M errill Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. III, Grand Rapids, M ichigan: Regency Reference Library, 1975, p. 482, 483.

intertestamentală poate fi supranumită Perioada pregătirii scenei Binecuvîntării. Binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru omenire este Persoana Domnului Isus Hristos, în urma lucrării Căruia Duhul lui Dumnezeu a putut veni să locuiască din nou în mijlocul poporului Său. Noul Testament ne spune că Isus a venit la „împlinirea vremii”, într-un anumit moment istoric, pregătit cu grijă de Dumnezeu. Pregătirile s-au înteţit în perioada celor 400 de ani de tăcere — perioada dintre cele două Testamente. Scena Venirii lui Hristos a fost pregătită din punct de vedere cultural, politic, administrativ şi religios. Scena culturală În ce priveşte pregătirea scenei culturale, trebuie menţionate două aspecte: extinderea folosirii limbii greceşti în întreg Bazinul Mediteranean şi traducerea Vechiului Testament în limba greacă: Septuaginta (LXX). Ambiţiile împăraţilor seleucizi şi ptolemei de a continua şi pe plan cultural procesul de elenizare început pe plan politic prin cuceririle lui Alexandru Macedon au dus la extinderea folosirii limbii greceşti în întregul Bazin Mediteranean, creîndu-se astfel un mijloc de comunicare unic pe o zonă geografică imensă. Deşi imperiul grec a fost înghiţit de cel roman, limba greacă a continuat să fie limba oficială şi dec i o limbă de circulaţie mondială. Aceasta a pregătit terenul pentru răspîndirea facilă a Evangheliei pe întreg acest teritoriu. Al doilea mare eveniment în pregătirea scenei culturale este traducerea Vechiului Testament în limba greacă. În 331 î.Hr., după cucerirea Egiptului, Alexandru Macedon a pus temelia oraşului Alexandria. Fiind port la Mediterană, oraşul s-a dezvoltat rapid, devenind capitala regatului ptolemeilor. În oraş trăiau un mare număr de iudei, veniţi probabil în Egipt încă de pe vremea lui Ieremia. O dată cu dezvoltarea oraşului, a crescut numărul şi influenţa iudeilor. Ei ocupau un întreg cartier din cele cinci cartiere mari ale oraşului. Condiţia atît a cetăţeniei lor, cît şi a supravieţuirii lor pe plan economic, politic şi cultural era cunoaşterea limbii greceşti. Trebuie să adăugăm la cele spuse mai sus şi tabloul cultural al oraşului. Monarhul Ptolemeu II Philadelphus (284-247 î.Hr.) a organizat librăria din Alexandria, inaugurată de tatăl său. Fiind un mare iubitor de cultură, monarhul a fost înduplecat de către librarul său să medieze traducerea Vechiului Testament în limba greacă. Tradiţia susţine că el a chemat de la Ierusalim şaptezeci şi doi de cărturari şi, după ce a testat competenţa lor, i-a trimis pe insula Pharos, unde sub directa supraveghere a lui Demetrius, bibliotecarul împăratului, ei au căzut de acord asupra formei finale a traducerii textului. Un exemplar a fost aşezat în biblioteca împăratului, şi un exemplar a fost oferit comunităţii de iudei din Alexandria, care a primit textul traducerii cu aceeaşi reverenţă cu care se raporta 25 la versiunea ebraică. În acest context cultural complex se explică, probabil, apariţia fenomenului cultural al iudaismului elen. 25

M erril Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. V, p. 343-346.

Limba greacă, devenită o limbă de circulaţie mondială, a fost limba în care s-au scris mai tîrziu şi cărţile Noului Testament, adăugîndu-i-se astfel Septuagintei — traducerii Vechiului Testament în limba greacă — restul scrierilor Scripturii. Astfel, scripturile Vechiului ş i Noului Testament au devenit accesibile pentru toate popoarele Bazinului Mediteranean. Scena politico-administrativă În anul 31 î.Hr., Octavian August ajunge pe scaunul împărătesc al Romei, după ce la 2 septembrie îi înfrînge pe Marc Antoniu şi pe Cleopatra. Victoria lui Octavian a pus capăt celor o sută de ani de război civil ş i, astfel, în anul 29 î.Hr. începe marea pace romană (Pax Romana). Octavian şi-a îndreptat toată atenţia spre organizarea ş i administrarea marelui imperiu. Imperiul a fost împărţit în provincii imperiale şi senatoriale, împăratul păstrînd administrarea directă numai în provinciile imperiale, care erau de cele mai multe ori provinciile de graniţă, cu probleme mai multe şi mai frecvente. Alături de cele două categorii de provincii în imperiu, existau state protejate, state vasale. Regatul lui Irod cel Mare era unul dintre ele. Prin grija împăratului Octavian, mările şi uscatul au fost curăţate de piraterie ş i hoţie. A fost reparată şi amenajată reţeaua de drumuri în întregul imperiu, pentru ca să se asigure deplasarea rapidă a armatelor sale înspre oricare dintre colţurile 26 imperiului. Am văzut că în această perioadă, în Palestina, revolta macabeilor, refacerea noului regat iudaic şi faptul că acesta a fost recunoscut atît de seleucizi, cît şi de romani, au reînviat sentimentele naţionaliste şi au adîncit aşteptarea mesianică a iudeilor. Irod cel Mare, combinînd abilitatea lui de politic ian cu cea de edil, prin programul de reconstrucţie a Templului din Ierusalim, a reuşit să ţină în frîu dorinţa de revoltă a iudeilor. Însă pe cît de abil a fost în politica lui externă, pe atît de neînţelept a fost în rezolvarea problemelor interne. De o suspiciune incredibilă, Irod l-a ucis pe Hyrcan, care tocmai se întorsese din exil, şi-a ucis soţia, pe Miriam, şi pe doi dintre fiii lui, pentru ca înainte de moarte să-l ucidă şi pe al 27 treilea. După moartea sa, regatul s-a împărţit între ceilalţi trei fii ai lui: Arhelau, 28 Irod Antipa şi Filip. Arhelau a primit Idumeea, Iudeea şi Samaria. Irod Antipa a fost numit tetrarh în Galileea şi Pereea, iar Filip, tetrarh în Gaulanitis, 26

Alături de folosirea extensivă a limbii greceşti, călătoriile libere şi uşoare în întregul imperiu au fost un al doilea factor care ulterior a contribuit la răspîndirea rapidă a Evangheliei în întregul imperiu. 27 Vezi Josephus Flavius, The Complete Work of Josephus, Grand Rapids, M ichigan: Kregel Publications, 1960, p. 454-470. Suspiciunea lui bolnăvicioasă explică uciderea pruncilor la auzul veştii pe care i-au adus-o magii, pentru a scăpa astfel de eventualul pretendent la tronul regatului său. Cînd a auzit de cruzimea lui Irod, împăratul Octavian a zis că ar prefera să fie cîinele lui Irod, dar nu copilul lui. 28 Josephus Flavius, The Complete Work of Josephus, p. 470-478.

Tranchonitis, Batanea ş i Paneas. Din pricina cruzimii lui Arhelau, care a stîrnit extrem de multe nemulţumiri, Roma a hotărît transformarea domeniilor lui în provincie romană, el însuşi fiind exilat. Aceasta explică prezenţa romană în Ierusalim, Pilat din Pont (26-36 d.Hr.) fiind al cincilea dintre procuratorii romani ai Iudeii. Pe scena politico-administrativă apar personajele a căror viaţă avea să interfereze cu viaţa lui Isus: Irod cel Mare, Irod Antipa, prezenţa romană în Ierusalim, incluzîndu-l pe Pilat din Pont şi întreaga sa garnizoană, Sinedriul cu puterea şi cu limitările lui în condamnarea la moarte a lui Isus etc. Dar mai mult decît atît, eforturile lui Octavian creează limbii greceşti cadrul deplasării libere şi rapide în întregul imperiu, făcînd astfel ca binecuvîntarea adusă de Viaţa, Moartea ş i Învierea lui Isus să nu fie sechestrată într-o zonă geografică neînsemnată, ci să poată fi purtată de ucenicii lui Isus pînă la marginile pămîntului, pentru a împlini astfel profeţiile şi planul lui Dumnezeu (vezi Is. 49:6; Fapte 1:7, 8). Scena religioasă În perioada intertestamentală îşi au rădăc inile grupările religioase pe care le întîlnim pe paginile evangheliilor: fariseii şi saducheii, la care trebuie să-i adăugăm şi pe esenieni şi pe zeloţi. Cea mai timpurie menţiune istorică a 29 existenţei acestor grupări o găsim în scrierile lui Iosif Flaviu. Aceste grupări aveau în comun aspiraţiile care au declanşat revolta macabeilor: restaurarea statului naţional iudeu ca entitate separată între neamuri, bazată pe o păzire strictă 30 a Legii mozaice. Originea fariseilor ş i a esenienilor trebuie căutată în partidul 31 hasidimilor (oamenii pioşi ai lui Israel). Deşi exista un puternic partid care era adept al politicii de elenizare, hasidimii erau credincioşi Legămîntului lui Yahweh şi au încercat pe orice cale să reziste presiunilor elenizării. Hasidimii au fost aceia care au declanşat şi au susţinut revolta macabeilor, mulţi dintre ei pierind în masacrul din 167 î.Hr. În perioada domniei lui Ioan Hyrcan I (134-140 î.Hr.), partidele politice s-au realiniat. Partidul hasidimilor — „al celor pioş i” — s-a transformat în gruparea fariseilor sau a „separatiştilor”. Gruparea esenienilor datează cam din aceeaş i perioadă, avîndu-şi originea în aceeaşi grupare de has idimi revoluţionari. Separarea lor de farisei a avut loc, probabil, în 141 î.Hr., cu ocazia unui decret care recunoştea ca mare preot şi guvernator al poporului evreu pe Simon (vezi 1 Macab. 14:41-47). Conform menţiunilor lui Iosif Flaviu, gruparea esenienilor 29

Vezi Josephus Flavius, The Complete Work of Josephus (Antiq. Xiii; V; 9), p. 274. Vezi M erril Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. II, p. 365-374. 31 Originea lor ar putea fi legată de menţiunea din M aleahi 3:16: „Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui”. 30

continua să fie activă în Ierusalim pe vremea lui Aristobul, fiul lui Hyrcan (104-103 î.Hr.). Dar din pricina neînţelegerilor politice crescînde cu celelalte partide, ei s-au retras din viaţa publică, devenind o grupare pacifistă. O parte din ei s-a izolat în Pustia Iudeii, ca semn de protest împotriva „epocii răutăţii”, s-a organizat într-o grupare a Legămîntului care să pregătească calea Noului Veac şi a format comunitatea de la Qumran. Aceasta a decis să nu recunoască preoţia din Templu, continuînd să pregătească şi să menţină o preoţie curată, după modelul preoţiei lui Ţadoc, în aşteptarea momentului în care preoţii corupţi ai Templului vor fi îndepărtaţi, şi adevăraţii preoţi vor putea prelua slujba în Templu. Vechiul partid elenist s-a transformat în gruparea saducheilor. Presiunile de elenizare veneau din partea forţelor de ocupaţie şi erau exercitate asupra poporului prin liderii lui. În cazul lui Israel, preoţii deţineau în mod clar acest rol conducător al poporului. Ei erau, într-un fel, interfaţa între forţele de ocupaţie şi popor. Avînd vederi teologice mai laxe şi fiind şi sub permanenta presiune a forţelor de ocupaţie, ei au fost, pe de o parte, obligaţi, pe de altă parte însă dispuşi să accepte mai uşor compromisurile. Iată de ce o bună parte din ei făcea parte din partidul elenist. Lucrul acesta i-a separat de farisei ş i de popor. Gruparea fariseilor includea în ea oamenii de rînd, iubitori ai Legii lui Dumnezeu şi susţinători înfocaţi ai tradiţiei. De aceea, gruparea a cîştigat o foarte mare popularitate în rîndul populaţiei. Gruparea saducheilor era mai degrabă o grupare a castei preoţeşti, a oamenilor înstăriţi din Israel. Din punct de vedere doctrinar, Isus Hristos era mai apropiat de farisei, dar condamnînd pe faţă făţărnicia acestora, El le-a stîrnit ura împotriva Sa. Deşi la început adept al fariseilor, Ioan Hyrcan, acuzat de Eleazar, unul dintre membrii grupării, că deţine în mod nelegitim funcţia de mare preot, s-a rupt de ei şi a aderat la gruparea saducheilor, începînd să-i persecute pe farisei. Prin aceasta, la diferenţele doctrinare dintre saduchei şi farisei s-au adăugat şi cele politice, şi, astfel, prăpastia dintre cele două grupări s-a adîncit. Începînd cu secolul al II-lea, aşteptarea mesianică milenară a iudeilor s-a intensificat. De-a lungul istoriei lor, iudeii au legat venirea lui Mesia de restaurarea lor politică. De aceea, în momentul în care au văzut că sub hasmonei regatul lui Israel a recăpătat conturul de odinioară al regatului lui David, febra împlinirii aşteptării lor a început să crească. Fiecare dintre grupările religioase de care am vorbit propovăduia o curăţire a neamului în vederea grăbirii venirii lui Mesia. Fariseii propovăduiau o curăţire prin Lege, prin păzirea ei. Saducheii, formaţi din casta preoţilor, a celor care aveau monopolul asupra ritualurilor Templului, propovăduiau o curăţire prin sistemul jertfelor. Esenienii propovăduiau curăţirea printr-o totală izolare de societate, pentru ca să poată ajunge la acea curăţire interioară în care trebuia să-i găsească venirea lui Mesia. La aceste trei grupări trebuie s-o adăugăm şi pe cea a zeloţilor. Ei propovăduiau o curăţire a ţării

printr-o revoltă armată. Din perspectiva acestora, era mesianică era concepută ca o restaurare naţională în urma eliberării de sub ocupaţia străină. Tocmai de aceea, zeloţii susţineau că Mes ia va veni numai după ce ei vor porni o revoltă armată împotriva celor care le ocupau ţara şi le mutilau religia şi închinarea la Dumnezeu. O dată ostilităţile declanşate, Mesia urma să Se arate şi să ducă poporul la victoria finală. Astfel, pe scenă, alături de personajele pe care le-am întîlnit în contextul politic şi administrativ, în această perioadă intertestamentală au păşit altele: personajul colectiv al fariseilor, al saducheilor, al zeloţilor — din care făcea parte, poate, şi Baraba — personaje pe care le întîlnim aproape pe fiecare pagină a evangheliilor şi care s-au întreţesut îndeaproape cu viaţa ş i cu lucrarea lui Isus şi care se fac responsabile de moartea Lui şi de tăgăduirea învierii Lui. În această frămîntată istorie intertestamentală s-a pregătit contextul în care a descins Isus prin Întruparea Sa. Aici îşi au rădăcinile grupările şi structurile care creează contextul vieţii ş i lucrării Lui. Iar înţelegerea contextului care a creat aceste grupări şi structuri ne va uşura înţelegerea problemelor la care încearcă să răspundă evangheliştii în scrierile lor. Contextul istoric imediat R. T. France afirmă că deşi din cele mai vechi timpuri Evanghelia după Matei este considerată a fi scrisă într-un mediu iudaic şi pentru creştini iudei, familiarizaţi cu conceptele vechi-testamentale, pe de o parte, este practic imposibil de stabilit unde anume a fost scrisă ea, iar pe de altă parte, afirmă France, interpretarea 32 evangheliei nu depinde de lucrul acesta. În ce priveşte data scrierii evangheliei, afirmă France, exegeţii moderni „au concluzionat că Evanghelia după Matei a fost scrisă cîndva în ultimii douăzeci de ani ai primului veac. Motivele principale pentru datarea evangheliei nu mai devreme de anul 80 d.Hr. pot fi grupate astfel: 1. Este în general presupus faptul că Evanghelia după Marcu a fost scrisă nu mai devreme de anul 65 d.Hr. şi că Matei s-a folosit de Marcu, astfel că Evanghelia după Matei trebuia să fie scrisă la o dată posterioară anului 65 d.Hr. 2. Se crede că distrugerea Templului din Ierusalim în anul 70 d.Hr. a influenţat limbajul unor texte ca acelea din Matei 22:7; 23:38 ş i diferite părţi ale capitolului 24. 3. Tonul anti-iudaic sau polemic al Evangheliei se potriveşte mai degrabă contextului din jurul anului 85 d.Hr., cînd creştinii au fost pur şi s implu excluşi de la închinarea din sinagogi, prin inserarea în liturghia sinagogii a unui blestem împotriva nazirenilor şi a ereticilor (aşa numitul Birkat

32

Vezi R. T. France, The Gospel According to Matthew, Leicester: IVP, 1985, p. 27-28.

33 ha-Minim), decît unei perioade mai timpurii, cînd liniile de demarcaţie între iudei şi creştini erau mai puţin clare. 4. Se spune că Evanghelia reflectă o teologie şi o ecles iologie mult prea 34 «dezvoltate» pentru o perioadă timpurie.”

Dar după o prezentare a acestor patru argumente în favoarea datării scrierii Evangheliei după Matei în jurul anului 80 d.Hr., şi nu mai tîrziu, France subliniază faptul că nici unul dintre argumentele de mai sus nu rămîn în picioare la o analiză mai atentă şi că, de fapt, scrierea evangheliei poate fi foarte bine datată înainte de dărîmarea Templului de la Ierusalim, undeva în jurul anului 63 d.Hr. El aduce în 35 favoarea poziţiei lui, printre altele, argumentele lui Gundry, care susţine că scrierea Evangheliei după Matei a avut loc la o dată chiar mai timpurie de anul 63 d.Hr.

În ce priveşte scopul scrierii, opiniile exegeţilor variază, în funcţie de elementele din carte cărora li se acordă prioritate. Astfel, de exemplu, plecîndu-se de la caracterul concis şi ordonat al scrierii, s-a emis ipoteza unui scop liturgic, afirmîndu-se că Matei a avut intenţia să ofere Bisericii un fel de „Pentateuh” al Noului Testament.36 Prezenţa elementelor specific eclesiastice din Evanghelie, mai ales în capitolele 16 şi 18, au făcut pe unii să supraliciteze aspectul eclesiologic al Evangheliei şi să emită ipoteza unei relaţii a bisericilor respective cu comunităţile eseniene. 37 Un număr mult mai mare de exegeţi susţine caracterul specific iudaic al Evangheliei, afirmînd că „Evanghelia a fost scrisă dintr-o perspectivă iudeo-creştină, pentru a apăra creştinismul ş i a-l face acceptabil pentru cititorii iudei creştini, pentru a dovedi că Isus este Mesia al iudeilor”. 38 Natura evident polemică a Evangheliei, mai ales a Predicii de pe munte, pe care Matei alege să o includă tocmai la începutul scrierii lui, la care putem adăuga desigur şi capitolul 23, nu este greu de observat. După cum am văzut deja, tragedia pe care Isus o confrunta era că tocmai depozitarii adevărurilor lui Dumnezeu strîmbaseră aceste adevăruri prin răstălmăcirea lor, ajungînd astfel să promoveze şi să aştepte o împărăţie falsă. Pentru a ne convinge de caracterul 33

Vezi Bruce, New Testament History, London: Pickering & Inglis, 1982, p. 365-366. R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 28. 35 Vezi R. H. Gundry, Matthew: A Commentary on His Literary and Theological Art, Grand Rapids: Eerdmans, 1982, p. 608-609. 36 Vezi Bacon, Kilpatrick şi Benoit sînt partizanţi ai unei astfel de poziţii (vezi B. W. Bacon, Studies in Matthew, New York, 1930; P. Benoit, L’Évangile selon Saint Matthieu, Paris, 1961, şi G. D. Kilpatrick, The Origins of the Gospel According to St. Matthew, O xford, 1946). 37 Vezi W. D. Davies, The Setting of the Sermon on the Mount, Cambridge: University Press, 1964, p. 225. 38 David Hill, The Gospel of Matthew, Grand Rapids, M I: Eerdmans, 1972, p. 40. 34

polemic al scrierii, este suficient să ascultăm atenţionarea cu care confruntă Isus norodul în 7:21-27 sau cuvintele aspre pe care Domnul Isus este obligat să le spună liderilor religioş i ai vremii Lui în 23:1-15. Iudaismul înstrăinat de Dumnezeu zidea, în Numele lui Dumnezeu, o falsă împărăţie, o împărăţie care, la suprafaţă, semăna cu cea a lui Dumnezeu, deoarece era zidită cu Scriptura în mînă şi, chipurile, pe baza ei, dar care, de fapt, nu era Împărăţia lui Dumnezeu. Să fi dorit, oare, Matei să-i avertizeze pe destinatarii evangheliei lui de pericolul imens care i-ar fi ameninţat dacă aceştia nu ar fi făcut diferenţa între o neprihănire ş i alta? Lucrul acesta reiese clar din Predica de pe munte. Prin cele spuse în 5:20 — „Căc i vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” — Isus aruncă o provocare întregului sistem fariseic, declarîndu-l nul ş i inoperant în ce priveşte posibilitatea ajungerii cuiva în Împărăţia Cerurilor. Dar nu trebuie să uităm nici faptul că Evanghelia se termină cu Marea Însărcinare pe care Domnul Isus le-o dă ucenicilor Săi (vezi Mat. 28:18-20). Dacă aceştia ar fi pornit spre marginile pămîntului cu o Evanghelie falsă, tragedia ar fi fost imensă. Tocmai de aceea, Matei face mai mult decît să polemizeze cu fariseii vremii lui, pentru ca astfel să-i avertizeze pe destinatarii săi de pericolul complacerii într-o astfel de religie. El îi pregăteşte pentru împlinirea mandatului pe care Hristos l-a dat Bisericii Lui. Facerea de ucenici reclama nici mai mult, nici mai puţin decît botezarea oamenilor în realitatea Trinităţii, printr-o corectă şi sistematică tălmăcire a Cuvîntului lui Dumnezeu, urmată apoi de învăţarea acestora să păzească tot ceea ce ne-a poruncit Domnul Isus, deci învăţarea acestora să întrupeze Împărăţia lui Dumnezeu şi s-o facă altfel decît fariseii şi cărturarii. Deoarece esenţa Evangheliei este tocmai Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos, scopul lui Matei este să dovedească faptul că El, Isus, este Fiul lui David şi Fiul lui Avraam şi că, de aceea, în El se împlinesc toate promisiunile Legămîntului davidic şi ale Legămîntului avraamic. Contextul literar şi structura evangheliei Cu ocazia studierii cărţilor Genesa, Numeri, Deuteronom, Iosua, Ezra, 1 şi 2 Cronici, am vorbit despre naraţiunea istorică ca formă literară specifică acestor cărţi. În Isaia şi Ieremia, ne-am ocupat de literatura profetică. Psalmii au adus înaintea noastră literatura poetică a Vechiului Testament, iar Proverbele, literatura de înţelepciune. Studierea cărţilor Exod, Levitic şi Deuteronom ne-a obligat să ne deprindem cu modul specific de interpretare a Legii. Prin cărţile 1 Corinteni, Efeseni, Evrei, 1 şi 2 Petru, ne-am familiarizat cu literatura epistolară a Noului Testament. Iar acum cînd stăm în faţa Evangheliei după Matei, ne întrebăm ce

este o evanghelie? Este adevărat că am studiat deja una dintre cele patru evanghelii: Evanghelia după Ioan. Tocmai de aceea, nu ne rămîne decît să ne reamintim cele studiate cu acea ocazie. Din motivele amintite deja — tirajul mult prea mic în care a fost tipărit primul volum al comentariului la Evanghelia după Ioan — în paginile de faţă reluăm o parte din informaţiile respective, care ne interesează cu ocazia studierii evangheliei de faţă. 39

Evanghelia ca formă literară Celor care deschid pentru prima dată Noul Testament, li se va părea ciudat să găsească la începutul ei patru cărţi, numite evanghelii, mai ales cînd descoperă că mesajul fiecăreia se înfăşoară în jurul aceluiaş i Personaj, Isus din Nazaret, numit Hristosul sau, în limba ebraică, Mesia. De ce anume patru evanghelii, şi nu una singură? ― va fi întrebarea care se va naşte în mintea celui care încearcă să înţeleagă Biblia. Răspunsul, în forma lui cea mai simplă, trebuie legat de preocuparea lui Dumnezeu de a comunica cu omul — de preocuparea lui Dumnezeu nu numai de a Se face înţeles de cei cărora le-a fost adresată fiecare scriere în parte, ci şi de a le fi folositor. Fiecare carte din Biblie poate fi asemănată cu o scrisoare şi deci ea are un autor şi este adresată unui anumit destinatar. Cartea s-a născut din dorinţa de a răspunde problemelor specifice ale celor vizaţi prin ea. Deşi fiecare dintre cele patru evanghelii are în centrul ei evenimente din viaţa aceluiaşi Personaj central — Domnul Isus Hristos — nici una dintre evanghelii n-a fost scrisă în primul rînd cu scop biografic, ci cu un scop teologic, cu scopul de a rezolva o anumită problemă teologică cu care se frămîntau destinatarii sau cu scopul de a comunica anumite adevăruri ce ţin de Domnul Isus — obiectul central al credinţei lor — ş i de a o face într-un mod relevant pentru ei. De aici rezultă natura specifică a evangheliei. Gordon Fee a supranumit evanghelia o istorioară cu mai multe dimensiuni. Evenimente şi învăţături din viaţa Domnului Isus au fost adunate şi selectate în întreguri diferite din punct de vedere literar. Simpla colecţie a evenimentelor din viaţa Domnului Isus şi a învăţăturilor Lui adună în ele cîteva dimensiuni: contextul istoric general al vieţii lui Isus şi contextul istoric specific al pericopelor (zicerilor) sau al evenimentelor relatate. Selectarea şi ordonarea acestora în întregul literar al evangheliei s-a făcut în aşa fel încît aceste ziceri ale lui Isus să fie relevante pentru contextul istoric specific al celor cărora, în primul rînd, le-a fost destinată evanghelia. Trebuie să adăugăm la aceasta faptul că în evanghelie se împletesc cuvintele lui Isus cu cuvinte despre Isus. Pentru că mozaicul format din cuvintele lui Isus şi cuvinte despre Isus este opera unui autor, sîntem obligaţi să-l adăugăm pe autor şi 39

Pentru o tratare mai complexă a subiectului, vezi Gordon D. Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură, p. 147-174.

contextul său la întregul tablou. Dar la contextele istorice despre care am vorbit trebuie să adăugăm şi contextul literar al pericopelor individuale ş i contextul literar al întregii evanghelii. Toate acestea formează multitudinea dimensiunilor evangheliei. La interpretarea evangheliei trebuie să ţinem cont de toate aceste dimensiuni. În toate aceste straturi suprapuse într-una şi aceeaşi evanghelie găsim totuşi unul despre care putem spune că este determinant pentru toate celelalte. Evangheliile s-au născut din convingerea că evenimentul Întrupării lui Isus a marcat începutul unei vorbiri absolut unice a lui Dumnezeu către omenire. Autorul Epistolei către Evrei o socoteşte ca vîrf de piramidă în istoria vorbirii lui Dumnezeu: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1:1, 2). Iar Ioan subliniază importanţa unică a acestei vorbiri, afirmînd că „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Cu acest act al Întrupării — al cărui principiu îl regăsim, de fapt, pe fiecare pagină a Sfintelor Scripturi — începe istoria evangheliei. Iar convingerea fermă privind unicitatea acestei vorbiri a lui Dumnezeu a născut o formă literară fără precedent între formele literare clas ice. Pentru a înţelege mai bine unicitatea ei, putem încerca cîteva paralele cu alte forme literare cunoscute: naraţiunea eroică a Vechiului Testament, biografia, tragedia, tratatul teologic, eseul etc. Evanghelia şi naraţiunea eroică vechi testamentală Cea mai apropiată paralelă s-ar putea face între evanghelie şi naraţiunea eroică vechi testamentală. În ambele putem vorbi de un protagonist principal. Dacă acolo personajul princ ipal este subordonat unei istorii mai largi, căreia de fapt îi şi 40 aparţine, şi dacă personajul este absorbit de ea, în cazul evangheliilor persoana Domnului Isus focalizează întregul material al evangheliei, întreaga atenţie a restului personajelor, precum şi toată atenţia cititorului. Ca Domn şi Dumnezeu ş i ca Mîntuitor unic, Hristosul evangheliilor cheamă oamenii la credinţa în El, fiind singurul erou literar care iartă păcatele, porunceşte cu putere demonilor şi naturii dezlănţuite. Şi cu toate acestea, este un erou ciudat, complet diferit de alţi eroi, mai ales cînd Îl privim în lumina descrierii profetice din Isaia 53 şi în lumina împlinirii istorice a acestor profeţii — un erou rob, care biruieşte suferind şi murind pentru păcatele lumii întregi, un erou pe care Ioan Botezătorul Îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

40

Vezi cele patru niveluri de interpretare ale naraţiunii istorice, în Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, Logos, Cluj-Napoca, 1992, p. 46.

Protagonistul evangheliilor este unic şi prin afirmaţiile pe care le face despre Sine. Cînd citeşti afirmaţiile lui Isus cu privire la identitatea şi lucrarea Lui, nu poţi spune despre El — afirmă C. S. Lewis — decît că este „fie Dumnezeu, fie nebun”. Să nu încercăm deci să afişăm pretinsa reverenţă de a-L prezenta ca învăţător excepţional, dar de fapt ca simplu om. Evangheliile nu ne oferă această posibilitate. Ele nu ne oferă nici măcar şansa de a-L diviniza noi înşine pe Isus, pentru că o face El Însuşi prin ceea ce afirmă direct despre Sine. Din pricina acestor ciudăţenii legate de protagonistul principal al evangheliei, aceasta nu poate fi aşezată în rîndul naraţiunii eroice vechi testamentale. Evanghelia şi biografia Pe de altă parte, evanghelia ca formă literară nu poate fi aşezată nici în rîndul biografiilor, pentru că evangheliştii nu par interesaţi de detalii biografice. Scopul lor pare să fie ancorat nu în viaţa lui Isus, ci în impactul vieţii Lui asupra celor ce-L întîlnesc şi-L ascultă. Evanghelia şi tragedia După toate canoanele literare, accentul deosebit care este pus în evanghelie pe suferinţele şi moartea Domnului Isus pare s-o plaseze pe drept cuvînt în rîndul tragediei ca formă literară. Dar faptul că în suferinţa ş i moartea Lui se realizează mîntuirea întregii lumi şi faptul că moartea este înghiţită de înviere şi de perspectiva luminoasă a biruinţei finale a planului lui Dumnezeu nu ne permit să încadrăm evanghelia nici aici. Deşi ea pare să fie o tragedie, de fapt nu este. Evanghelia, eseul şi tratatul de teologie Evangheliei îi lipseşte şi aspectul sistematic care ar putea s-o califice în rîndul tratatelor de teologie, în timp ce dimensiunea narativă face din ea ceva mai mult decît un eseu. Dacă ar fi să încadrăm evangheliile în categoria tratatelor de teologie, dintre toate cele patru evanghelii, din pricina caracterului sistematic al abordării, Matei ar fi primul candidat. Caracterul enciclopedic al evangheliei Trebuie subliniat ş i caracterul enciclopedic al evangheliilor. Ele sînt compilări de materiale care au existat ca entităţi independente, circulînd, în scris sau în formă orală, timp de cîteva zeci de ani după momentul întîmplării lor. Aceasta explică, în parte, colecţia de forme literare diferite, care în evanghelii pare să fie aşezată întîmplător. Naraţiunea, alegoria, parabola, discursul se asociază în evanghelie, contribuind fiecare la alcătuirea întregului literar respectiv. Iar fiecare dintre aceste forme literare acoperă întreaga paletă a complexităţii. Naraţiuni ş i discursuri simple sînt asociate cu discursuri lungi şi complexe — cum sînt Predica de pe munte sau lungile discursuri din Ioan — cu dialoguri, pilde sau minuni. Deşi

caracterul enciclopedic al evangheliei poate fi intuit din varietatea de forme literare care intră în compoziţia ei, nu ne putem opri la aceasta. Ceea ce au constituit, probabil, materiale de sine stătătoare, care au circulat independent unele de altele, au fost culese de autorii evangheliilor şi întreţesute sub inspiraţia Duhului Sfînt într-un întreg literar unitar. Istorioarele care prezintă minuni sînt atît de proeminente în evanghelii, încît trebuie să înţelegem cum anume trebuie ele interpretate. Ele trebuie citite ş i interpretate astfel încît să nu fie violată integritatea lor literară. Pentru aceasta, trebuie să lăsăm ca povestitorul să rămînă autoritatea povestirii lui. „A încerca o interpretare naturistă înseamnă a apela la o critică textuală nelegitimă — spune Ryken. Criticii literari nu găsesc că este necesar să desfiinţeze istorioarele 41 miraculoase din Homer, Virgiliu sau Spencer”. În acelaş i fel, istorioarele care prezintă minunile Domnului Isus pot fi citite ca literatură numai acceptînd ceea ce ne spune naratorul. Scriitorul care a compilat istorioarele, punîndu-le într-o colecţie numită evanghelie, a modelat materialul lor în funcţie de scopul pe care l-a avut. El a păstrat faptele şi cuvîntările lui Isus într-un cadru interpretativ uşor de descoperit. Acest lucru este clar ilustrat de textul din Ioan 3, unde autorul trece de la dialogul dintre Nicodim şi Isus la comentarea acestuia în versetele 16-21. Folosindu-ne de cuvintele lui Leland Ryken, în concluzie, am putea afirma că evanghelia este „o colecţie de istorioare, mult mai încărcate cu acţiune decît naraţiunea obişnuită. Scopul preponderent al evangheliilor este să scoată în evidenţă Persoana şi lucrarea Domnului Isus, care sînt întotdeauna forţa energizantă din spatele întregii prezentări a evanghelistului. Impulsul de a prezenta înaintea cititorului faptele legate de viaţa lui Isus este combinat cu impulsul celebrării celor prezentate. Prezentarea este făcută prin cîteva mijloace narative familiare: prin acţiunile Lui, prin cuvintele Lui şi prin reacţia şi răspunsul 42 oamenilor ajunş i în prezenţa Lui”. Evanghelia este o formă literară aparte. Ea s-a născut din convingerea că vorbirea lui Dumnezeu prin Isus a avut o valoare unică. De aceea, întregul material este structurat în jurul vieţii şi lucrării acestui personaj. Isus a împlinit tiparul vechitestamental al acelui proroc ca Moise şi, de aceea, El este Hristosul promis de Dumnezeu despre care au vorbit profeţii. Pentru a înţelege şi mai bine poziţia centrală lui Isus în evanghelii, la mesianitatea Lui trebuie să mai adăugăm şi divinitatea Lui. Ea este afirmată atît de Isus Însuşi, cît şi de cei din jur, este demonstrată prin întreaga evanghelie ş i declarată apoi de martorii Învierii. 41

Leland Ryken, The Literature of the Bible, Zondervan, Grand Rapids, M ichigan, 1974, p. 276. 42 Leland Ryken, The Literature of the Bible, p. 275.

Întreaga carte se adună deci în jurul mesianităţii şi divinităţii lui Isus. Principii legate de interpretarea „Evangheliei după Matei” După cum am văzut, vorbind în termeni generali, evanghelia, ca formă literară, poate fi încadrată în literatura narativ-istorică. Aristotel definea naraţiunea ca pe o mişcare între două puncte (A şi B). Mijlocul care leagă cele două extreme ale naraţiunii trebuie să explice cititorului cum anume s-a ajuns de la punctul de plecare la punctul final al naraţiunii. În cazul Evangheliei după Matei, punctul de plecare al evanghelistului este bine marcat prin afirmaţiile din primul verset — „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1) — iar concluzia poate fi socotită a fi tocmai ultimul paragraf al evangheliei: 16

Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă. 17 Cînd L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. 18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.” Amin (Mat. 28:16-20).

Respectînd principiile lui Aristotel, trebuie să ne întrebăm, pe de o parte, ce legătură este între începutul şi sfîrşitul Evangheliei după Matei, iar pe de altă parte, în ce fel construieşte evanghelistul de la afirmaţia din primul verset înspre trimiterea din ultimele versete ale evangheliei. Pentru ca să înţelegem princ ipiul fundamental de interpretare al naraţiunii biblice, ne vom folosi de o analogie. Să ne imaginăm, pentru o clipă, că naratorul — în cazul nostru, evanghelistul — este un artist iscusit care pregăteşte deschiderea unei expoziţii. În vederea acestui lucru, el şi-a ales cu grijă fiecare tablou. Tablourile le-am putea asimila cu naraţiunile imediate, cum ar fi, de exemplu, tabloul naşterii lui Isus Hristos (Mat. 1:18-25), cel al venirii magilor la Ierusalim (2:1-12) etc. Fiecare tablou comunică de sine stătător. Dar artistul nu s-a mulţumit să aşeze tablourile la întîmplare în expoziţia sa. Ele au fost nu numai selectate cu grijă, ci şi aşezate cu grijă, fiecare la locul lui, pentru ca întreaga expoziţie să alcătuiască un întreg care transcende ca semnificaţie suma părţilor lui. Mesajul artistului trebuie înţeles nu numai la nivelul tablourilor specifice, ci, mai ales, la confluenţa mesajelor lor, care se sintetizează într-un adevăr ce întrece totalitatea mesajelor particulare ale fiecărui tablou. În cazul de faţă, expoziţia este naraţiunea complexă a Evangheliei după Matei. Iar această expoziţie este formată din mai multe săli de expoziţie, în care sînt adunate un număr de tablouri, prin care evanghelistul a dorit să comunice un mesaj unitar şi coerent. Aşa sînt, de pildă, primele patru capitole (1:1-4:25). Microexpoziţia formată din tablourile

capitolelor 5:1-7:29, intitulată Predica de pe munte, ne prezintă Evanghelia Împărăţiei. În capitolele 8:1-9:34 sînt adunate o serie de tablouri care ne prezintă cîteva dintre minunile Domnului Isus, pentru a ilustra puterea Împărăţiei. În următoarea sală a expoziţiei (9:35-10:42), avem adunată o serie de tablouri prin care Matei ne prezintă strategia Împărăţiei, şi aşa mai departe. Dacă ridicăm acum analogia la un alt nivel, am putea asemăna fiecare carte din Biblie cu un TABLOU al Artistului Divin — Duhul Sfînt — în mîna Căruia autorul fiecărei cărţi a fost cîte un penel. Scriptura, cu cele şaizeci ş i şase de cărţi ale ei, alcătuieşte EXPOZIŢIA, prin care Marele Artist Se comunică pe Sine celui care are îndrăzneala să intre în expoziţia Lui şi să privească cu atenţie nu numai fiecare tablou în parte, ci şi expoziţia ca întreg. Mesajul care poartă spre noi revelaţia de Sine a Marelui Artist poate fi găsit la confluenţa mesajelor tuturor acestor tablouri. Noi avem la îndemînă nu doar tablourile disparate ale Artistului, ci întreaga Lui expoziţie. Naraţiunea complexă a fiecărei cărţi din Biblie — inclusiv a celei din Evanghelia după Matei — este parte integrantă a altor două planuri distincte: naraţiunea majoră, care cuprinde istoria poporului lui Dumnezeu şi naraţiunea ultimă, care cuprinde întregul plan al lui Dumnezeu. Înţelegerea acestui fapt ne invită ca, în interpretarea Evangheliei după Matei, să ţinem cont, pe de o parte, de toate cele treizeci şi nouă de T ABLOURI precedente ale Artistului (Genesa – Maleahi), iar pe de altă parte, de toate cele douăzeci ş i şase care urmează (Marcu – Apocalipsa). O astfel de abordare ne este impusă de însuşi Matei, tocmai prin faptul că acesta îşi începe evanghelia numindu-L pe Domnul Isus „Fiul lui David”, „Fiul lui Avraam” şi ancorîndu-L astfel în inima Legămîntului avraamic şi a Legămîntului davidic. Lucrul acesta devine şi mai sugestiv în lumina analizei teologice a cronicarului, analiză făcută în ultimele două TABLOURI (1 şi 2 Cronici) care alcătuiesc EXPOZIŢIA Vechiului Testament. Lucrul acesta ne aduce aminte o dată în plus de faptul că, pentru a înţelege relevanţa oricărei cărţi din Scriptură, nu trebuie să uităm că Adevăratul Artist nu este nici evanghelistul, şi nici alţii care i-au urmat acestuia, ci Însuşi Duhul Sfînt. Or, TABLOURILE Lui — cărţile Scripturii — nu sînt rupte unul de celălalt. Ideile şi creaţia Lui — Scriptura — nu au evoluat la întîmplare. Sfîntului apostol Ioan, aflat în Insula Patmos, Dumnezeu i-a deschis o fereastră profetică, prin care acesta a privit în realitatea veşniciei. El a văzut „în mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc 5:1). Cartea conţinea în ea planurile veşnice ale lui Dumnezeu, care erau pecetluite, pentru că erau complet terminate. Atunci cînd Mielul, care părea înjunghiat, a luat cartea şi a început să-i rupă peceţile, a început a se pune în mişcare nu numai istoria în sine, înscrisă în sulul

cărţii, ci, o dată cu ea, a pornit ş i revelaţia progresivă a lui Dumnezeu, „căci [Dumnezeu] a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuş, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Şi uni iarăş într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pămînt” (Ef. 1:9-10). Deoarece planurile lui Dumnezeu au fost toate terminate încă înainte de a porni istoria să se desfăşoare, revelaţia lui Dumnezeu nu este altceva decît prezentarea coerentă a acestui plan. Şi, deşi în revelarea acestui plan Dumnezeu a folosit patruzec i de autori de-a lungul a peste şaisprezece secole, împrăştiaţi pe trei continente diferite şi vorbind trei limbi diferite, coerenţa mesajului lor se datorează tocmai faptului că fiecare dintre cei patruzeci de autori au fost „peneluri” în mîna Aceluiaş i Mare Artist: Duhul Sfînt. La urma urmelor, deşi Artistul a schimbat patruzeci de peneluri pentru a-Şi picta TABLOURILE, coerenţa şi logica EXPOZIŢIEI se datorează Artistului, şi nu „penelurilor”. Iar în mîna Lui, tablourile timpurii nu sînt încercări depăşite de cele care au urmat — depăşite din pric ina faptului că Artistul Însuşi ar fi evoluat — ci ele capătă o natură paradigmatică, în lumina căreia înţelegem de fapt tablourile mai tîrzii, ş i tocmai lucrul acesta le conferă relevanţă. Noi, credincioşii nou-testamentali, trăim împliniri care au fost prefigurate în cărţile Vechiului Testament. Iată de ce îşi începe Matei evanghelia ancorîndu-L pe Domnul Isus Hristos în miezul revelaţiei Vechiului Testament. Dar totodată, în ultima carte a Noului Testament, avem zugrăvit şi deznodămîntul spre care a pornit istoria Bisericii prin mandatul pe care Hristos i l-a dat înainte de înălţarea Sa la cer. Dacă Legămîntul avraamic îl găs im în Genesa, împlinirea lui o avem în Apocalipsa. Iar Evanghelia după Matei face punte între cele două extreme ale planului lui Dumnezeu, prezentîndu-ne atît cheia împlinirii lui, cît şi strategia pe care Dumnezeu a ales-o pentru împlinirea planului Său: 18

Isus [Fiul lui David, Fiul lui Avraam] S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.” Amin (Mat. 28:18-20).

Imagini din cartea Apocalipsa ne pun faţă în faţă cu rezultatul Marii Trimiteri. 9

După aceea, m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, d in orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni, 10şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 11 Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrînilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pămînt în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu, 12şi au zis: „Amin”. „A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! A min.” 13 Şi

unul din bătrîni a luat cuvîntul, şi mi-a zis: „Aceştia, cari sînt îmbrăcaţi în haine albe, cine sînt oare? Şi de unde au venit?” 14 „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii!” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sîngele Mielului. 15 Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, Îşi va întinde peste ei cortul Lui. 16 Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. 17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7:9-17).

O prezentare succintă a blocurilor de text din carte Domnul Isus Şi-a început lucrarea propovăduind şi zicînd: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 4:17). Auzindu-L, fariseii şi cărturarii I-au replicat: — Cum adică Împărăţia Cerurilor este aproape? Sau cine, mă rog, Te crezi Tu ca să vii şi să propovăduieşti apropierea unei realităţi pe care noi ş i înaintaşii noştri o propovăduim şi o zidim de secole? Nu este Israel poporul lui Dumnezeu? Nu sîntem noi Împărăţia Lui? Nu este Ierusalimul cetatea de scaun a Domnului, Dumnezeului nostru? Nu este Templul de la Ierusalim Locaşul Său cel sfînt şi tronul Lui nu se află în Sfînta Sfintelor? Răspunsul Domnului Isus nu s-a lăsat aşteptat. Propovăduirea Lui n-a vizat doar prezentarea neprihănirii în baza căreia Împărăţia Cerurilor devine accesibilă omului, ci, în mod automat, şi condamnarea neprihănirii fariseice. Natura polemică a Predicii de pe munte nu poate fi trecută cu vederea. Din acest punct de vedere, mesajul Domnului Isus pentru fariseii şi cărturarii din vremea Lui ar putea fi rezumat în cuvintele lui Pavel din Romani 2: 17

Tu, care te numeşti Iudeu, care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Du mnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; 19tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sînt în întunerec, 20povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; 21tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi? 22 Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scîrbă de idoli, le jăfuieşti templele? 23 Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? 24 Căci, „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. 25 Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea, dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur. 26 Dacă deci, cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur? 27 Cel netăiat împrejur d in naştere, care împlineşte Legea, nu te va osîndi el pe tine, care o calci, măcar că ai slova Legii şi tăierea împrejur? 28 Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. 29 Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Du mnezeu (Ro m. 2:17-29). 18

Şi, într-adevăr, Domnul Isus a venit să propovăduiască adevărata Împărăţie în mijlocul unei false împărăţii, adevărata neprihănire în locul unei false neprihăniri, care nu are nici un preţ atunci cînd este vorba de intrarea în Împărăţia Cerurilor. El Îşi termină Predica de pe munte cu pilda celor două case. Deşi erau asemănătoare pe dinafară, ploaia şi şuvoaiele au dovedit diferenţa fundamentală dintre ele. Una era zidită pe stînca ascultării şi împlinirii Cuvîntului lui Dumnezeu, cealaltă, pe nisipul mişcător şi înşelător al ritualurilor religioase, care nu aveau acoperire în ascultarea de zi cu zi. Iar adevăratul test pentru împărăţia pe care o clădim va fi judecata lui Dumnezeu. El „va răsplăti fiecăruia după faptele lui”, ca să folosim din nou cuvintele lui Pavel: 7

Şi anume, va da viaţa vecinică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8 şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9 Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10 Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 11 Căci înaintea lui Du mnezeu nu se are în vedere faţa omului. 12 Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege. 13 Pentru că nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi (Rom. 2:7-13).

Or, Isus dovedeşte cu prisosinţă faptul că se poate sta cu slova Legii în mînă fără ca Legea să fie împlinită în spiritul ei. Dar să vedem cum zideşte Domnul Isus adevărata neprihănire într-un mediu religios pervertit. Acest lucru este cu atît mai important cu cît noi trăim şi lucrăm într-un mediu foarte asemănător. Ne numim o ţară creştină. Oricine porneşte prin cetăţi şi sate ca să propovăduiască Împărăţia este întîmpinat de fariseii ş i cărturarii vremurilor noastre contrariaţi că le luăm pîinea de la gură, că îi amăgim pe oameni cu ceva ce ei propovăduiesc şi zidesc deja de aproape două milenii. Cum am putea noi propovădui o neprihănire celor neprihăniţi şi apropierea Împărăţiei celor care se cred deja în ea? Predica de pe munte rămîne tiparul după care trebuie croit mandatul preoţiei pe care Isus l-a dat ucenicilor Săi şi, prin ei, Bisericii Lui din toate timpurile. Prin „Fericiri”, Domnul Isus precizează natura fundamentală a Împărăţiei sau Legea ei de bază: Caracterul determină conduita sau natura pomului determină natura rodului. Oamenii nu pot culege struguri din spini şi smochine din mărăcini. Iar orice pom care nu face roade bune va fi tăiat şi aruncat în foc. Adevărata Împărăţie se zideşte pe o interpretare corectă a Scripturii, care intră în conflict cu interpretarea cărturarilor şi a fariseilor tocmai prin faptul că se face prin respectarea contextului Scripturii. Cea mai facilă răstălmăcire a Scripturii are

loc prin scoaterea textelor din context. Isus Se vede obligat ca să vină în întîmpinarea unei astfel de interpretări prin cele şase contraste pe care le rosteşte în 5:21-48: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… dar Eu vă spun” (5:21, 27, 31, 33, 38 şi 43). În toate cazurile, Domnul Isus ajunge la înţelesul corect prin respectarea contextului acestor texte. De fapt, aceeaşi regulă a contextului trebuie aplicată şi la spusele Domnului Isus. „Fericirile”, de pildă, nu constituie o listă de lucruri disparate, ci un întreg teologic construit cu grijă. Adevărul acestui întreg iese la lumină doar dacă luăm „fericirile” împreună, respectînd cu stricteţe ordinea în care ele au fost rostite de către Domnul Isus. La fel, din cele 613 porunci ale Vechiului Testament, Isus nu ia la întîmplare şase dintre ele: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu dai o carte de despărţire pentru orice pricină, să nu juri strîmb etc. Înţelegerea mesajului capitolului 5:21-48 este posibilă doar prin înlănţuirea celor şase contraste într-un întreg teologic. Isus rostea o predică, nu citea o listă de lucruri disparate. Deci El Îşi zidea mesajul prin înlănţuirea punctelor predicii Lui. Dacă adevărata Împărăţie are la baza ei o interpretare corectă a Scripturii, ea se zideşte pe o aplicare corectă a Scripturii. Textul din 6:1-7:6 confruntă aplicarea greşită a Scripturii de către farisei şi de către cărturari. Interpretarea greşită a Scripturii derivă din scoaterea textelor din context. Iar aplicarea greşită a Scripturii are la baza ei greşirea contextului de care legăm neprihănirea noastră. Cu alte cuvinte, dacă ne îndeplinim neprihănirea înaintea oamenilor, ca să fim văzuţi de ei, ne-am luat răsplata de la ei ş i am pierdut răsplata de la Dumnezeu. În acest caz, religia noastră se tîrăşte pe pămînt, pentru că inima noastră este legată de pămînt; nu am ieşit încă din competiţia afirmării de sine ş i continuăm să fim flămînzi nu după neprihănire, ci după lucrurile pe care le mănîncă moliile ş i rugina şi pe care le fură hoţii. După ce a expus falsul în neprihănirea fariseică, Domnul Isus face o invitaţie tuturor: Intraţi pe poarta cea strîmtă şi umblaţi pe calea cea îngustă! Lărgirea porţii şi a căii se face prin coborîrea standardelor. Or, chiar dacă o astfel de neprihănire este ademenitoare şi devine foarte repede populară, ea ne lasă la poarta Împărăţiei Cerurilor, nu în ea. Dar cine poate împlini ceea ce ne spune Domnul Isus? — va întreba oricine a citit cu atenţie Predica de pe munte. Răspunsul vine tot din gura Domnului Isus: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (19:26), de aceea, „cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori ş i cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide” (7:7-8). Cum anume este posibil aşa ceva, Matei ne spune de-a lungul evangheliei lui. În 8:1-9:34, el ni-L prezintă pe Hristos, puterea mîntuitoare a lui Dumnezeu. Pe oriunde trece El, puterea împărăţiei întunericului trebuie să cedeze: bolile ş i

neputinţa fug, nevederea din ochii orbilor lasă loc vederii, lipsa de pîine este schimbată cu îmbelşugare, duhurile necurate Îl recunosc şi se pleacă în ascultare, moartea lasă loc învierii. Dar, deşi Împărăţia lui Dumnezeu a descins pe pămînt, doar acela va avea parte de ea care crede în Isus Hristos şi I se închină, acela care vine la El de dragul Lui, ş i nu de dragul a ceea ce ar putea obţine de la El, acela care, văzînd în El nu pe un om, ci pe Fiul lui Dumnezeu, se pleacă în faţa Lui în ascultare. În Împărăţia lui Dumnezeu, numai El poate fi pe tron, pe locul din faţă, pe locul întîi. Toţi ceilalţi trebuie să I se închine. Cu toate că puterea Împărăţiei este demonstrată fără echivoc în secţiunea din 8:1-9:34, imediat în secţiunea următoare (9:35-10:42), pe care am intitulat-o „Misiunea şi strategia Împărăţiei”, se dă în vileag un aspect ciudat al acestei puteri: puterea jertfirii de sine, puterea suferinţei de dragul altora: „Iată, Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii, şi fără răutate ca porumbeii… Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; c i temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă… Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga” (10:16, 28, 38-39). Acest aspect al Împărăţiei Cerurilor i-a luat prin surprindere pe toţi cei care o aşteptau. Primul care îşi manifestă nedumerirea şi îndoiala este Ioan Botezătorul. Mesajul acestuia deschide următoarele cîteva secţiuni din Evanghelia după Matei (11:1-12:50, 13:1-58 şi 14:1-17:27). În esenţă, întreagă această porţiune de text ar putea fi intitulată secţiunea necredinţei. Unul după altul, o serie de personaje găsesc în Domnul Isus o pricină de poticnire. După cum am văzut, cel care deschide şirul îndoielnicilor este însuşi Ioan Botezătorul. Îndoiala acestuia şi a tuturor celor ca el s-a înfiripat în inimile lor în pofida a tot ceea ce L-au văzut pe Isus făcînd. Domnul Isus îi spune lui Ioan, dar o face în auzul tuturor celor de faţă: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (11:6). Pe această cărare a necredinţei, lui Ioan i se alătură cetăţi întregi: Horazin, Betsaida, Capernaum. Urmează apoi fariseii şi cărturarii, a căror împotrivire merge pînă acolo că Îl acuză pe Domnul Isus că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul, domnul dracilor. Vinovăţia acestora era cu atît mai mare cu cît Acela care era în mijlocul lor nu era Unul oarecare, ci Unul mai mare decît Iona şi decît Solomon însuşi. Secţiunea se încheie cu un tablou foarte subtil plasat în acest loc. Mama şi fraţii lui Isus — adică aceia care erau legaţi de El prin legături de sînge — au venit să-L caute: „Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: «Cine este mama Mea şi fraţii Mei?» Apoi Şi-a întins mîna spre ucenicii Săi, şi a zis: «Iată mama Mea şi fraţii Mei [adică, iată pe cei care sînt cu adevărat legaţi de Mine]! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă»” (12:48-50). Condiţia înfierii în familia Tatălui din Ceruri, cu alte cuvinte, condiţia intrării în Împărăţia Cerurilor era ascultarea credinţei.

Secţiunea următoare (13:1-52) cuprinde o serie de pilde ale Împărăţiei, prin care Domnul Isus îi avertizează pe ascultătorii Lui de faptul că nu toţi vor intra în Împărăţia Cerurilor. După cum nu mama şi fraţii Lui trupeşti sînt cu adevărat mama şi fraţii Lui, ci aceia care fac voia Tatălui Lui care este în Ceruri, tot aşa aceia care vor intra în Împărăţia Cerurilor nu sînt cei din neamul Lui, ci doar aceia care răspund cu credinţă la propovăduirea Lui. Numai o parte din patru este pămînt bun (vezi 13:18-23), numai grîul din holdă va fi adunat în grînar (vezi 13:36-43) şi doar cei buni vor fi păstraţi şi vor intra în Împărăţia Cerurilor. Cei răi vor fi aruncaţi în focul cel veşnic (vezi 13:47-52). Apartenenţa la Împărăţie reclamă întreaga noastră dăruire. Dacă ea nu este ca şi comoara din ţarină pentru cel care o găseşte (vezi 13:44) sau ca mărgăritarul de mare preţ pentru cel care îl caută (vezi 13:45-46), care să merite să vindem tot ce avem ca să le putem obţine, Împărăţia nu va fi a noastră. Şi această secţiune se termină cu o avertizare. Isus Se află în patria Sa (13:53-58), între cei de care-L legau legături de sînge, legături pămînteşti, dar este respins de ai Săi, din pricina necredinţei lor. Necredinţa celor din Nazaret i-a dovedit pe aceştia a fi un pămînt bătătorit, i-a dovedit a fi neghină, căci ei „găseau… în El o pricină de poticnire” (13:57) — spune textul. Or, Isus îi avertizase pe ascultătorii Lui: „Ferice de acela care nu găseşte în Mine o pricină de poticnire” (11:6). Şirul poticnirilor nu s-a terminat încă. El a fost deschis de Ioan Botezătorul, au urmat apoi cetăţi întregi — Horazin, Betsaida şi Capernaum — în care cei mai înverşunaţi s-au dovedit a fi fariseii şi cărturarii. Acestor cetăţi li se adaugă însăşi cetatea Domnului Isus, Nazaretul, pentru a dovedi că într-adevăr mama şi fraţii lui Isus nu sînt cei legaţi de El prin legături de sînge, prin legături pămînteşti, ci doar aceia care fac voia Tatălui Său care este în Ceruri. În secţiunea următoare (14:1-17:27), acestora li se adaugă chiar şi ucenicii. Isus Îşi dovedise identitatea cu prisosinţă prin semnele pe care le-a făcut. La acestea, El adaugă un alt şir de semne. Cu cinci pîini ş i doi peşti, de pildă, Isus a săturat în faţa ucenicilor Săi „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (14:21). Apoi îi surprinde pe ucenicii Săi umblînd pe mare şi oferindu-i lui Petru dovada puterii Lui, prin faptul că îl cheamă să păşească pe valuri alături de El. Falimentul lui Petru scoate în evidenţă implicaţiile necredinţei în Isus Hristos: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (14:31) — îl întreabă Isus pe Petru, după ce l-a apucat de mînă ca să nu se scufunde. Declaraţia celor din corabie — „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (14:33) — pare să semnaleze sfîrşitul oricăror motive de îndoială. Dar aşa să fie oare? Următorul în şirul îndoielnicilor este Petru însuşi. Iar lucrul acesta se întîmplă după toate dovezile externe şi interne pe care el şi ceilalţi ucenici le-au avut. Petru însuşi face în Cezareea lui Filip o extraordinară mărturisire: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (16:16). Cu toate acestea, vestea suferinţei şi morţii Domnului Isus, care vine ca să adeverească ceea ce se prefigurase în trimiterea lor din 10:16-42, l-a aruncat şi pe Petru în rîndul celor care au încercat să ajungă în Împărăţie în baza propriei lor neprihăniri,

în rîndul acelora care credeau că ştiu mai bine decît Domnul Isus care este drumul care duce în Împărăţia Cerurilor. Ca ş i celelalte secţiuni, şi secţiunea de faţă se termină cu un tablou legat de relaţiile de rudenie. Dar de data aceasta, în discuţie sînt nu mama şi fraţii lui Isus sau rudele şi cunoscuţii Lui din Nazaret, ci însăşi relaţia dintre El şi Tatăl ceresc. El era Fiul Tatălui ceresc, şi de aceea ar fi putut să nu plătească darea la Templu, deoarece fiii sînt scutiţi de dări şi taxe. Să recapitulăm deci ceea ce am înţeles pînă în prezent despre felul în care îşi structurează Matei evanghelia. În primele patru capitole, Matei ne-a prezentat sosirea Împăratului, a Aceluia care, ca Fiu al lui David, a venit să mîntuiască, în sfîrşit, pe poporul Său de păcatele lui, iar ca Fiu al lui Avraam, să redreseze cursul istoriei, deschizînd tuturor celor ce cred în El drum spre scaunul de domnie al Domnului. Dovada identităţii Lui este în primul rînd ancorarea evenimentelor legate de El în profeţiile Vechiului Testament. Vorbirea lui Dumnezeu prin Fiul era o continuare a vorbirilor Lui de mai înainte prin prorocii Vechiului Testament. Capitolele 5-7 ne prezintă Evanghelia Împărăţiei, prin care se pune înaintea noastră o neprihănire cu adevărat compatibilă cu Împărăţia Cerurilor. Capitolele 8 şi 9 etalează puterea Împărăţiei, iar capitolul 10 începe să contureze strategia Împărăţiei. Nu numai că Împărăţia Cerurilor va fi extinsă prin lucrarea ucenicilor, ci la baza ei stă lepădarea de sine şi purtarea crucii pe urmele Domnului Isus. După cum am văzut, vestea aceasta naşte o reacţie în lanţ, care îi dă la iveală pe îndoielnici. Primul în şirul lor este Ioan Botezătorul. Isus îl previne pe acesta şi pe toţi cei ce-L ascultau, că El nu-Şi va modifica strategia, indiferent cine se va îndoi de ea şi de ce o va face. De aceea, ferice de acela care nu va găsi în El o pricină de poticnire. Dar nu puţini sînt aceia care s-au poticnit în El. Şirul cetăţilor Horazin, Betsaida şi Capernaum se încheia cu Nazaretul, iar ş irul indivizilor, cu Petru. Dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu, după cum Îl recunosc şi duhurile necurate (vezi 8:29) şi ucenicii (vezi 14:33 şi 16:16), atunci a fi în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a fi frate cu Domnul Isus. Dar această legătură se stabileşte nu pe linia înrudirii pămînteşti, ci pe linia înfierii cereşti, care vine prin ascultarea de Dumnezeu. Tocmai de aceea, blocul de text care se ocupă de îndoială şi de îndoielnici este segmentat în trei părţi (11:1-12:50; 13:1-58 şi 14:1-17:27), fiecare segment încheindu-se cu un tablou focalizat pe relaţiile de „rudenie”. În tabloul din 12:46-50, îi avem pe mama şi pe fraţii lui Isus, în cel din 13:53-58, pe cei din cetatea Lui natală, Nazaret, incluzîndu-i pe mama, fraţii ş i surorile Lui, iar tabloul din 17:24-27 este focalizat pe relaţia Fiului cu Tatăl ceresc. Am putea afirma că întreg acest bloc de text (11:1-17:27) se frămîntă cu intrarea pe poarta cea strîmtă. Ceea ce ne va ţine afară este îndoiala sau necredinţa în Domnul Isus Hristos, neprosternarea noastră la picioarele Lui ca semn al

acceptării necondiţionate a tuturor termenilor în care este definită mîntuirea noastră de către Dumnezeu. Dacă în 11:1-17:27 Matei ne-a vorbit despre intrarea pe poarta cea strîmtă, în blocul de text ce urmează — 18:1-25:46 — el ne prezintă umblarea pe calea cea îngustă. Ca să atragă atenţia asupra pericolelor de pe cale, în capitolele 18-20, el prezintă doctrina Păstrării sfinţilor în har sau cum anume poate rămîne cineva în Împărăţia Cerurilor. Aceste capitole trebuie înţelese în oglindă cu capitolele 21-25, care ar putea fi intitulate: Căderea sfinţilor din har. Deşi nu este voia Tatălui nostru din Ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi ai Săi care au fost mîntuiţi prin lucrarea Fiului Omului, în capitolele 21-25, asistăm la blestemarea smochinului, adică la scoaterea lui Israel din isprăvnicia lui, tocmai din pricina necredinţei lui în Domnul Isus. Blocul de text se termină cu tabloul judecăţii, cu momentul în care Fiul Omului va veni în slava Sa, cu sfinţii îngeri, şi va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. „Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre” (25:32). Cei din dreapta Lui vor moşteni Împărăţia pe care le-a pregătit-o Tatăl, iar cei din stînga vor fi trimişi în focul cel veşnic pregătit pentru diavolul şi îngerii lui. În lumina acestui deznodămînt final al istoriei, capitolele 26-28 ne prezintă baza obiectivă a harului, preţul care face posibilă intrarea şi rămînerea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă tocmai prin lucrarea desăvîrşită a Domnului Isus Hristos. Evanghelia se termină cu mandatul preoţiei pe care Isus Hristos cel înviat din morţi îl dă Bisericii Lui. Prin acest mandat, El, Fiul lui David, Fiul lui Avraam, va duce, prin Biserica Sa, binecuvîntarea la toate familiile pămîntului, după cum promisese Dumnezeu lui Avraam, cu mai bine de două mii de ani în urmă. Acum, după alţi două mii de ani, Domnul Isus Hristos, Fiul lui David, aşezat la dreapta Măririi în Ceruri, lucrează încă prin Biserica Sa la împlinirea Legămîntului avraamic. Concluzii: Divinitatea lui Isus Hristos şi închinarea noastră Atît Ioan, cît şi Luca afirmă direct divinitatea lui Isus Hristos. Luca urcă pe linia arborelui genealogic plecînd de la Iosif, prin Adam, la Dumnezeu şi o face imediat după botez, la care cerul se deschide şi se aude glasul care zice: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Luca 3:22). Ioan porneşte invers, direct din prezenţa lui Dumnezeu, afirmînd divinitatea Cuvîntului ş i limitîndu-se la aceasta: „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3).

Pentru început, Matei pare să insiste pe mesianitatea Domnului Isus, mulţumindu-se să-L identifice ca Fiu al lui David şi ca Fiu al lui Avraam şi lăsînd, parcă, „ascunsă” divinitatea Lui. Genealogia lui Isus este depănată plecînd de la Avraam, prin David. Într-adevăr, ca şi Marcu (vezi 1:11) şi Luca (vezi 3:22), şi Matei menţionează glasul auzit din cer la botezul lui Isus: „Din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: «Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea»” (Mat. 3:17). Dar această afirmaţie se leagă mai degrabă de Legămîntul davidic, confirmînd că identificarea lui Isus Hristos cu Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, 43 nu este întîmplătoare, ci intenţionată. Interpretarea în lumina Legămîntului davidic a afirmaţiei glasului din cer este justificată tocmai de modul în care îşi începe Matei evanghelia. Aluzii fine la divinitatea lui Isus pot fi desprinse din textul din 1:23-24. Divinitatea Lui este adusă apoi în punctul focal abia în momentul ispitirii lui Isus Hristos: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…” (4:3; 6, s.n.) — I-a zis diavolul. În 8:29, îndrăciţii din ţinutul gadarenilor recunosc şi declară divinitatea lui Isus: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu?” Imediat după potolirea furtunii, „cei ce erau în corabie au venit de s-au închinat înaintea lui Isus şi I-au zis: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»” (14:33). Dar declaraţia „oficială” privind divinitatea Domnului Isus vine din gura lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mat. 16:16), declaraţie care va fi confirmată de Dumnezeu Însuşi pe Muntele Schimbării la Faţă: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (17:5). Divinitatea lui Isus, afirmată de El Însuşi, devine capul de acuzare şi condamnare la moarte: „Marele preot a luat cuvîntul, şi I-a zis : «Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu». «Da», i-a răspuns Isus, «sînt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului»” (Mat. 26:63-64). Dacă în Matei 27:40 ş i 43 divinitatea Lui este pusă în mod batjocoritor sub semnul întrebării de către unul dintre tîlharii răstigniţi alături de Isus, precum şi de către preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrînii, în 27:54, ea este afirmată cu toată reverenţa de către sutaşul roman ş i de către cei care L-au răstignit: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”. Parcurgerea evangheliei trebuie să limpezească în noi nu doar conştiinţa acestui fapt, ci şi atitudinea de închinare care defineşte credinţa mîntuitoare. Buzele ş i 43

Domnul I-a promis acestui Unic Fiu al lui David o relaţie specială de Tată – Fiu: „Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu; şi nu voi îndepărta bunătatea M ea de la el, cum am îndepărtat-o de la cel dinaintea ta [este vorba despre lepădarea lui Saul]. Îl voi aşeza pentru totdeauna în Casa M ea, şi în împărăţia M ea scaunul lui de domnie va fi întărit pe vecie” (1 Cron. 17:13-14).

inima fiecăruia dintre noi trebuie să îngîne mărturia lui Petru din Cezareea lui Filip — „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (16:16) — urmată de predarea vieţii noastre lui Hristos şi de disponibilitatea noastră de a intra în lucrarea Lui. Cu alte cuvinte, ca să ne bucurăm de binecuvîntările lui Dumnezeu, trebuie să răspundem cu credincioşie la credincioşia Lui. Credincioşia lui Dumnezeu şi credincioşia noastră Avînd în vedere caracterul profund iudaic al Evangheliei după Matei, am putea ilustra lucrul acesta folosindu-ne de simbolul menorei. Întreaga Evanghelie este înfăşurată în jurul axei menorei, care reprezintă Persoana şi lucrarea Împăratului. Astfel, verticala menorei reprezintă linia credincioşiei lui Dumnezeu. Ca Fiu al lui David, Isus Hristos vine să împlinească promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o lui David şi pe care a reînnoit-o apoi prin Ieremia cu puţin timp înainte de dărîmarea Ierusalimului. Privind ceea ce reprezintă verticala sau axa şi talpa menorei, am putea afirma împreună cu Petru că „dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia” (2 Petru 1:3). Dar linia orizontală care taie axa menorei ne atrage atenţia asupra faptului că sîntem chemaţi să răspundem cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu. A uni credinţa cu fapta înseamnă a fi gata să laşi mrejele şi să porneşti pe urmele lui Isus Hristos, aşa cum au făcut-o ucenicii (vezi 4:19). Este adevărat că la acea oră ucenicii nu cunoşteau prea multe despre Isus. Au pornit pe urmele Lui, poate, din curiozitate. Ceea ce este important este faptul că au pornit totuşi. Iar în aventura la care se angajaseră, Dumnezeu urma să-i cufunde tot mai mult în realitatea mesianităţii şi divinităţii Aceluia pe care au pornit să-L urmeze. După o introducere generică a lucrării lui Isus — „Isus străbătea toată Galileea, învăţînd pe norod în s inagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (4:23) — Matei prezintă Predica de pe munte (5:1-7:29), în care Domnul Isus expune etica Împărăţiei. Acest grupaj compact de vorbiri este urmat de o serie de vindecări (8:1-9:34), presărată cu chemări de a-L urma pe Isus (8:18-22 şi 9:9-13), similare cu cea din 4:19. Introducerea generică din 4:23 se reia în 9:35: „Isus străbătea toate cetăţile ş i satele, învăţînd pe norod în s inagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei ş i vindecînd orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod” (9:35). Imediat după aceea, Isus începe să transfere ucenicilor Săi mandatul propovăduirii, prevenindu-i de ostilitatea celor la care se vor duce (10:1-42). Începînd cu capitolul 11, se ridică întrebarea identităţii lui Isus: „Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos şi a trimes să-L întrebe prin ucenicii săi: «Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?»” (11:3). Isus nu răspunde

direct la întrebare, ci, prin răspunsul Lui, îi obligă pe trimiş ii lui Ioan şi, bineînţeles, pe ucenicii Săi să descopere ei înşişi răspunsul, punînd cap la cap ceea ce vedeau şi auzeau cu ceea ce era scris în Scriptură. Experienţa ucenicilor alături de Isus am putea s-o considerăm o tot mai adîncă cufundare în realitatea mesianităţii şi divinităţii Acestuia. În acest proces s-a copt convingerea legată de identitatea Lui. Declaraţia lui Petru din Cezareea lui Filip (16:16) marchează în mod evident un punct de turnură al întregii lucrări a lui Isus. Dacă pînă în 16:13-20 Isus străbătea cetăţile şi satele, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, „de atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît, şi că a treia zi are să învieze” (16:21). Întîmplarea cu Petru din 16:22-28 dovedeşte că botezarea în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfînt încă nu luase sfîrşit. Dacă alunecăm acum spre sfîrşitul orizontalei care intersectează axa menorei, trebuie să ne oprim să ascultăm mandatul sau Marea Însărcinare pe care Isus cel Înviat a dat-o ucenicilor Săi. Experienţa lor trebuiau s-o transfere altora: „Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui ş i al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacurilor” (28:19-20, trad. aut.). Dacă Evanghelia a început cu propovăduirea lui Isus însoţit de ucenici, ea se termină cu propovăduirea ucenicilor însoţiţi de Isus. Dacă Evanghelia a început cu Isus străbătînd cetăţile şi satele Galileii, ea se termină cu un mandat dat ucenicilor în lumina căruia ei şi urmaşii lor aveau să străbată cetăţile şi satele lumii întregi. Într-un fel, Matei descrie ciclul vieţii creştine în general. Viaţa creştină începe cu decizia cuiva de „a lăsa mrejele” şi de a-L urma pe Isus. Aceasta se traduce în decizia cuiva de a porni în aventura botezării sau a cufundării lui în realitatea pe care o reprezintă Numele Tatălui ş i al Fiului ş i al Sfîntului Duh, adică de a porni în aventura cunoaşterii Triunului Dumnezeu. Această cunoaştere a lui Dumnezeu se va întîmpla pe măsură ce vom uni „cu credinţa… fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Petru 1:5-7). A uni fapta cu credinţa înseamnă a fi gata să trăim în baza lucrurilor pe care le credem. A uni cunoştinţa cu fapta înseamnă să nu ne limităm la o viaţă habotnică, la o ascultare oarbă şi legalistă, ci a sonda mereu Cuvîntul şi planul lui Dumnezeu, pentru ca cunoaşterea adevărului să ne facă slobozi. A uni înfrînarea cu cunoştinţa înseamnă a nu uita că, de una singură, cunoştinţa îngîmfă, dar dragostea zideşte. Deşi cunoştinţa ne dă aripi, deoarece realizăm că toate lucrurile ne sînt îngăduite, înfrînarea este curajul de a le tăia, de a înţelege ş i a accepta că nu toate sînt de folos şi nu toate zidesc. A uni răbdarea cu înfrînarea înseamnă a cîştiga puterea de

a aştepta maturizarea fratelui nostru, neforţînd lucrurile. Fapta unită cu credinţa, cunoştinţa cu fapta, înfrînarea cu cunoştinţa şi răbdarea cu înfrînarea trebuie să se arate în purtarea noastră de zi cu zi. Or, tocmai aceasta este evlavia. Iar evlavia trebuie să se arate în relaţiile cu fraţii, prin dragostea de fraţi, şi în relaţiile cu semenii, prin iubire de oameni. Nu la întîmplare viaţa veşnică este definită de Domnul Isus ca fiind cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, şi nu la întîmplare Petru leagă de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Hristos nu numai tot ce priveşte viaţa şi evlavia, ci însăşi intrarea din belşug în Împărăţia Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos. Iar acest proces al cunoaşterii tot mai profunde a Domnului Isus începe printr-o atentă şi disciplinată aplecare asupra Evangheliei după Matei, pentru a-i descifra tainele.

Evanghelia dupã Matei Analiza cărţii

Matei 1:1-4:25

Împăratul, împotrivirile şi strategia Împărăţiei Isus fiind Hristosul, Fiul lui David, Fiul lui Avraam, promisiunea lui Dumnezeu cu privire la Noul Legămînt poate fi, în sfîrşit, împlinită.

Cu excepţia primelor douăsprezece versete din capitolul 3, în care se vorbeşte despre lucrarea lui Ioan Botezătorul, întregul bloc de text (1:1-4:25) este focalizat pe Persoana Domnului Isus. Primul grup de tablouri (1:1-2:23) se ocupă de intrarea lui Isus în lume, adică de naşterea Acestuia, iar al doilea grup de tablouri (3:13-4:25), de intrarea Lui în slujbă. Ţinînd cont de legăturile care se stabilesc între diferitele tablouri care alcătuiesc blocul de text de faţă, acesta poate fi împărţit în patru segmente. Primul (1:1-17) prefaţează intrarea Domnului Isus în lume, precizînd locul Lui în planul lui Dumnezeu. Domnul Isus este prezentat, dintru început, ca fiu al lui David şi fiu al lui Avraam, pentru ca apoi, alcătuirea specială a genealogiei să sublinieze cu multă ingeniozitate tocmai locul Lui central în Legămîntul davidic. Un prim grup de tablouri se adună în jurul evenimentului naşterii Lui: anunţarea ş i naşterea Împăratului (1:18-25), urmate imediat de dezlănţuirea mîniei vrăjmaşilor Împăratului — în special a mîniei lui Irod la auzirea veştii aduse de magi (2:1-12) — de fuga în Egipt din faţa revărsării acestei mînii asupra pruncilor din jurul Betleemului (2:13-18) şi de întoarcerea din Egipt, imediat după moartea lui Irod (2:19-23). Primele douăsprezece versete din capitolul 3 — propovăduirea lui Ioan Botezătorul (3:1-12) — prefaţează al doilea grup de tablouri, care sînt, de data aceasta, focalizate pe intrarea Domnului Isus în lucrare: botezul lui Isus (3:13-17), ispitirea Lui (4:1-11), ancorarea lucrării Lui în profeţiile Vechiului Testament (4:12-17), chemarea primilor ucenici, prin care se defineşte strategia Domnului

Isus (4:18-22) şi prezentarea programului-cadru al lucrării lui Isus (4:23-25). De data aceasta, împotriva lui Isus se va ridica Satana însuşi; dar acesta va fi biruit de desăvîrşita ascultare a Domnului Isus: „«Pleacă, Satano», i-a răspuns Isus. «Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini ş i numai Lui să-I slujeşti”»” (Mat. 4:10). Programul-cadru al lucrării Domnului Isus este prezentat ca o împlinire a profeţiilor din Isaia (4:12-17). Astfel, lucrarea lui Isus devine răspunsul logic şi legic la apariţiile paradoxale ale luminii, ale nădejdii ş i ale mîntuirii de-a lungul întregii cărţi a profetului Isaia. Isus şi lucrarea Lui sînt raţiunea luminii care apare în întunericul ce căzuse peste întreaga ţară a lui Iuda şi Israel. Strategia prin care binecuvîntările cîştigate ca Fiu al lui David vor fi împărţite tuturor familiilor pămîntului de către Fiul lui Avraam, prin Biserica Lui, este creionată încă de aici, de la începutul evangheliei. Strategia lui Isus sînt oamenii. Tocmai de aceea a chemat după Sine ucenici. Cum anume se va implementa această strategie este apoi limpezit în ultimul tablou al acestui bloc de text (4:23-25). Implementarea acestei strategii urma să implice facerea de ucenic i prin propovăduirea Evangheliei Împărăţiei şi turnarea realităţii Împărăţiei peste oameni, prin ajutarea lor să guste primele ei roade: îndepărtarea efectelor împărăţiei întunericului, efecte materializate în diferite boli şi neputinţe, suferinţă şi moarte. 1:1 „Isu s Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” Matei îşi începe evanghelia cu „cartea neamului lui Isus Hristos”. Dar spre deosebire de Luca, el nu duce spiţa Lui de neam pînă la Adam, iar prin Adam la Dumnezeu. Luca o face, pe de o parte, spre a dovedi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, spre a arăta că Isus Hristos, ca al doilea Adam, reeditează ispitirea din Eden, ieşind biruitor din ea şi învrednicindu-Se astfel să fie Acela care botează cu Duhul Sfînt şi cu foc, adică Hristosul lui Dumnezeu. 44 Matei afirmă toate aceste lucruri, folos indu-se însă de alte mijloace decît Luca. Scriind evreilor, el avea la îndemînă mijloace de mult mai mare forţă, tocmai în Scripturile Vechiului Testament. Astfel, Matei îşi începe evanghelia ancorînd-o direct în miezul cărţii Cronici, în Legămîntul davidic, pentru ca prin el să poată privi atît înapoi, spre Avraam şi spre legămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut cu acesta, cît şi înainte, spre împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam. Dimpreună cu toţi ceilalţi evanghelişti, Matei ştia din cartea profetului Ieremia — scriere care analizează ultimii patruzeci de ani ai Regatului lui Iuda — că împlinirea planului lui Dumnezeu va trebui să urmeze linia legămîntului făcut de Dumnezeu cu David. Atunci cînd, adresîndu-Se prin Ieremia lui Zedechia, ultimul împărat al lui Iuda, Dumnezeu condamnă pe păstorii lui Iuda pentru că au risipit 44

Vom relua paralela dintre cele două evanghelii, mai jos, atunci cînd vom comenta Ispitirea lui Isus Hristos (vezi comentariul de la M atei 4:1-11).

turma Domnului, El face o extraordinară promisiune, iar această promisiune urma să fie dusă la îndeplinire tocmai prin Acel Fiu al lui David promis acestuia în 2 Samuel 7:12-16 şi 1 Cronici 17:10-14. 3

„Şi Eu Însumi voi strînge rămăşiţa oilor Mele din toate ţările, în cari le-am izgonit; le voi aduce înapoi în păşunea lor, şi vor creşte şi se vor înmulţi. 4 Voi pune peste ele păstori cari le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază, şi nu va mai lipsi nici una din ele, zice Do mnul.” 5 „Iată, vin zile, zice Do mnul, cînd voi ridica lui David o Odraslă neprihănită (Ier. 23:3-5, s.n.).

Ceea ce au risipit toţi împăraţii lui Iuda va aduna Odrasla pe care Domnul i-o va ridica lui David. El va fi Acela care va îndrepta toate strîmbăciunile din pricina cărora poporul Domnului a fost împrăştiat prin toate ţările ca să slujească unor dumnezei străini. „El [Odrasla lui David] va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, ş i va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mîntuit, Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, Neprihănirea noastră!»” (Ier. 23:5-6). „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, voi sfărîma jugul de pe grumazul lui, îi voi rupe legăturile, şi străinii nu-l vor mai supune. Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ier. 30:8-9). Textele din Ieremia amintite mai sus (23:3-6 şi 30:8-9) vorbesc despre o slujire în două direcţii. Pe de o parte, este vorba despre faptul că poporul este slujit tocmai de către Împăratul lui, iar pe de altă parte, de faptul că Împăratul este slujit de către poporul Lui. După ce Împăratul îi va sluji mîntuindu-i, cei din poporul Domnului vor fi liberi să-L slujească atît pe El, Împăratul lor, cît şi pe Domnul, Dumnezeul lor. Pentru ca să se realizeze această mîntuire, Odrasla lui David trebuie să fie nu numai împărat, ci şi mare preot. Acest adevăr este reluat mult mai pe înţeles în versetul 21 din Ieremia 30: „Căpetenia lui va fi din mijlocul lui, şi stăpînitorul lui va ieş i din mijlocul lui” (Ier. 30:21). Căpetenia şi Stăpînitorul despre care este vorba, fiind Odras la lui David, va fi într-adevăr din mijlocul poporului, unul dintre ei. Domnul Însuşi subliniase cum nu se poate mai bine acest adevăr atunci cînd i-a adus aminte lui David de unde l-a luat ca să-l facă pe acesta căpetenia poporului Său: „Te-am luat de la păşune, dinapoia oilor, ca să fii căpetenia poporului Meu Israel” (1 Cron. 17:7). Dar textul din Ieremia adaugă o nouă dimens iune, pe cea a preoţiei, care era străină de practica lui Israel. În Israel preoţia ş i împărăţia ţineau de două seminţii diferite: prima aparţinea seminţiei lui Levi, iar a doua, seminţiei lui Iuda. Cu toate acestea, în Legămîntul davidic, Domnul precizase că scaunul de domnie al Odraslei lui David urma să fie întărit pe vecie în Împărăţia Domnului şi în Casa Lui, deci funcţiile preoţiei şi împărăţiei urmau să fie cumulate de una şi aceeaşi persoană. Tocmai de aceea continuă Ieremia: „Îl voi apropia de Mine” — zice Domnul — „şi va veni la Mine; căci cine ar îndrăzni să se apropie din capul lui de Mine?” (Ier. 30:21).

Apropierea de Dumnezeu defineşte funcţia de mare preot. Or, Căpetenia ş i Stăpînitorul care va odrăsli din David va fi ş i Împărat şi Preot, ceea ce însemna că pînă la ridicarea Lui în istorie trebuia să se păstreze liniile împărăteşti şi preoţeşti. Lucrarea Acestui Mare Preot / Împărat avea să inaugureze un Legămînt Nou, „nu ca legămîntul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor” — zice Domnul — „în ziua cînd i-am apucat de mînă, să-i scot din ţara Egiptului, legămînt, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor” (Ier. 31:32). Iar diferenţa dintre Noul şi Vechiul Legămînt este marcată în primul rînd tocmai de posibilitatea împlinirii Legămîntului avraamic, prin care binecuvîntarea supremă — relaţia nemijlocită cu Dumnezeu — poate deveni un bun al tuturor. Prin lucrarea Odraslei lui David, Robul Domnului, se va înlătura nelegiuirea întregii ţări într-o singură zi (vezi Zah. 3:8-10) sau, în termenii profeţiei din Daniel 9:24, vor fi rezolvate cele şase lucruri care apăsau pe inima lui Dumnezeu încă din primele zile ale Creaţiei: încetarea fărădelegii, ispăşirea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii, aducerea neprihănirii veşnice, pecetluirea vedeniei ş i prorociei ş i ungerea sfîntului sfinţilor. 45 Tocmai de aceea, noi toţi, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, urma să primim dreptul de a ne apropia de Dumnezeu, de a intra „în Locul prea sfînt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El [Odrasla lui David], prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său” (Evrei 10:19-20), iar intrarea noastră urma să fie posibilă tocmai pentru că în Locul Preasfînt ne aşteaptă tot El, ca „Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu” (Evrei 10:21). Deci, profeţiile Vechiului Testament fac clar faptul că promisiunile lui Dumnezeu vizînd împlinirea planului Său vor urma linia Legămîntului davidic. Tocmai în acest adevăr de boltă îşi ancorează Matei Personajul principal, pe Isus Hristos, încă din primul verset al evangheliei: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Mat. 1:1, s.n.). Promisiunea făcută lui Avraam — „Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine” (Gen. 12:3) — avea să fie împlinită doar în urma lucrării mîntuitoare săvîrşite de Fiul lui David. Aceeaş i idee este subliniată ş i în Evanghelia după Luca. Luca nu o prinde în fraza de început a evangheliei lui, ci în Cîntarea lui Zaharia (vezi Luca 1:67-80), cîntare inspirată tot din profeţiile lui Ieremia. În Cîntarea lui Zaharia, regăsim cîteva elemente conţinute şi în textul din Ieremia 30:8-9. 67

Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfînt, a proorocit, şi a zis: 68 „Binecuvîntat este Domnul, Du mnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. 69 Şi ne-a ridicat o mîntuire puternică în casa robului Său David, 70 cum vestise prin gura sfinţilor Săi prooroci, cari au fost din vechime; ― 71 mîntuire de vrăjmaşii noştri, şi din mîna tuturor celor ce ne urăsc! 72Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri, şi Îşi aduce aminte de legămîntul Lui cel sfînt, 73potrivit jurămîntului 45

Pentru o explicare succintă a acestor concepte din Daniel 9:24, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II, p. 193-208.

prin care Se jurase părintelui nostru Avraam, 74 că, după ce ne va izbăvi din mîna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, 75 trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre” (Luca 1:67-75, s.n.).

În primul rînd, Domnul promitea prin Ieremia sfărîmarea jugului de pe grumazul lui Iacov, ruperea legăturilor în aşa fel încît străinii să nu-l mai poată supune niciodată. Acesta este primul lucru cîntat de Zaharia: „mîntuire de vrăjmaşii noştri şi din mîna tuturor celor ce ne urăsc” (Luca 1:71). Mîntuirea aceasta pare să fie o mîntuire finală, venită în sfîrşit, acum că „Domnul, Dumnezeul lui Israel… a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său” (Luca 1:68) — ceea ce corespunde cu afirmaţia din Ieremia 30:8: „Şi străinii nu-l vor mai supune”. Răscumpărarea sau mîntuirea de vrăjmaş i a venit tocmai prin cornul de mîntuire ridicat de Domnul în casa lui David, ceea ce ar corespunde cu scularea împăratului David, despre care se vorbeşte în Ieremia 30:9. Deoarece mîntuirea aceasta „stă în iertarea păcatelor” (Luca 1:77), acest David, sculat de Domnul, trebuie să poată împlini şi funcţia de mare preot. Or, tocmai lucrul acesta este afirmat în Ieremia 30:21. Căpetenia de care vorbeşte Ieremia este, pe de o parte, luată din mijlocul poporului, iar pe de altă parte, primeşte şi dreptul de a se apropia de Domnul, deci primeşte funcţia de mare preot. În al doilea rînd, eliberarea de vrăjmaş i — afirmă Ieremia — urma să le redea libertatea de a-I sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David (Ier. 30:9). Şi în textul din Luca, mîntuirea de vrăjmaş i este prezentată a fi un mijloc spre un scop, şi nu un scop în sine. Tocmai mîntuirea de vrăjmaş i face posibilă slujirea Domnului de către cei mîntuiţi de El. În al treilea rînd, dacă punem Cîntarea lui Zaharia în termenii legămintelor, Zaharia a înţeles că împlinirea Legămîntului davidic face posibilă împlinirea Legămîntului Avraamic. Era nevoie de ridicarea Cornului de Mîntuire în casa lui David pentru ca, astfel, Domnul să-Şi poată aduce aminte de Legămîntul Lui cel sfînt făcut cu Avraam. Or, această secvenţă este prezentă şi în textul din Ieremia. În 30:9, Domnul Îl scoală sau Îl ridică pe David, dar apoi, în lumina termenilor în care a fost formulat Legămîntul davidic în 1 Cronici 17:10-14, Căpetenia lui [Iacov], ridicată din mijlocul lor, Se va apropia de Domnul, nu de capul Lui, ci la chemarea şi ungerea Domnului. 46 Drept urmare, Legămîntul avraamic [generalizat acum la întreaga sămînţă a lui Avraam] — care aici este sugerat prin sintagma: „Voi veţi fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru” (vezi Gen. 17:7 şi Ex. 19:4-6) — se va putea în sfîrşit împlini. Deci, şi în textul din Ieremia, ca şi în cel 46

Este important să ne aducem aminte că atunci cînd, în capitolul 5, autorul Epistolei către Evrei etalează condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească cineva pentru ca să poată fi mare preot, el ia tocmai cele două elemente din Ieremia 30:21: să fie din mijlocul poporului şi să nu-şi ia cinstea aceasta singur, adică să nu se apropie de Dumnezeu de capul lui (vezi Evrei 5:1-6).

din Luca, scopul acestei răscumpărări de vrăjmaşi este nu stăpînirea asupra vrăjmaşilor, nu călcarea lor în sfîrşit în picioare, ci slujirea Domnului. În al patrulea rînd, Ieremia Îi alătură Dumnezeului lui Iacov pe „David”, amîndoi fiind obiectul închinării şi s lujirii. Imaginea este similară cu cea din Psalmul 110, unde cei doi Domni Se substituie unul celuilalt. Această alăturare a două persoane este adevărată şi în textul din Luca. În textul din Luca, cornul de mîntuire care a fost ridicat în casa lui David este evident o persoană, iar contextul ne spune că este vorba de … [cel de-al doilea Prunc, despre care Zaharia cîntă tocmai la naşterea propriului său prunc, dovedind astfel diferenţa de rang dintre cei doi. Deşi, practic, Cîntarea lui Zaharia este dedicată, în întregul ei, nu pruncului său, ci celuilalt Prunc], …cele două versete care vorbesc despre Ioan sînt importante tocmai pentru că scot în evidenţă identitatea celuilalt Prunc: 76

Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, 77şi să dai poporului Său cunoştinţa mîntuirii care stă în iertarea păcatelor lui; — 78 datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, 79 ca să lumineze pe cei ce zac în întunerecul şi în u mbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii! (Luca 1:76-79).

Domnul, în faţa Căruia va merge Ioan ca să pregătească căile Lui, este atît Cel Preaînalt, cît şi Întrupatul Său Fiu, acel Corn de Mîntuire pe care Cel Preaînalt L-a ridicat poporului Său, în casa robului Său David. Ceea ce în Ieremia este la viitor, în Luca este la prezent. Ceea ce Ieremia a prezis vedem împlinit în Luca. Iar faptul că cel care cîntă împlinirea acestor profeţii este tocmai un preot vechi testamental nu este lipsit de semnificaţie. 47 O dată ce am înţeles relaţia dintre Legămîntul davidic şi Legămîntul avraamic, întrebarea cu care ne lasă acest verset introductiv din Evanghelia după Matei (1:1) este cum anume se vor împlini practic cele două Legăminte. În primul rînd, cum anume va obţine acest Fiu al lui David binecuvîntarea, adică cum anume va ajunge El să şadă pe un scaun de domnie întărit pe vecie în Casa Domnului şi în Împărăţia Lui? 48 Iar în al doilea rînd, cum anume va ajunge să cîştige El pentru toate familiile pămîntului dreptul de a şedea pe acest scaun de domnie, 49 pentru ca, astfel, să fie împlinită promisiunea făcută de Domnul lui Avraam? 50 După cum am afirmat deja în introducerea acestui volum, ne putem aştepta ca, de-a lungul evangheliei, să se contureze şi să se împletească răspunsul la aceste două întrebări majore. Pe de o parte, se va contura identitatea şi lucrarea Domnului Isus Hristos, Fiul lui David, pe de altă parte, se va contura strategia prin care Fiul lui David, 47

Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II, p. 176-178. Vezi Evrei 8:1-5. 49 Vezi Apocalipsa 3:21. 50 Vezi Genesa 12:1-3 şi 22:16-18. 48

Fiul lui Avraam, va face ca această binecuvîntare să ajungă pînă la marginile pămîntului. Isus Hristos, fiind Fiul lui David şi Fiul lui Avraam, este, de fapt, acea Sămînţă a lui Avraam prin care Dumnezeu a promis să binecuvînteze toate familiile pămîntului. Prin El, promis iunea făcută acelui unic Fiu al lui David devine un bun al tuturor celor care vor birui. Or, a birui înseamnă a ajunge să fii în Hristos, întocmai cum Noe a fost în corabie. Deci, binecuvîntarea va fi doar a aceluia care va ajunge să biruiască lumea prin credinţa că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Ca să poţi crede în Isus Hristos, trebuie să ajungi să-L cunoşti pe El. Iar pentru ca să-L cunoşti pe El, trebuie să porneşti pe urmele Lui, adică trebuie să accepţi chemarea lui Isus (Mat. 4:19), să mergi cu El (4:23), să-L auzi predicînd şi învăţînd (5:1-7:29), să-L vezi făcînd minunile care confirmă identitatea ş i chemarea Lui (8:1-9:34); trebuie să accepţi trimiterea în lume şi preţul care se cere plătit (10:1-39); trebuie să priveşti îndoiala în faţă şi să laşi ca prezenţa şi lucrarea lui Isus să corecteze tiparele de înţelegere ale Scripturii (11:1-6); trebuie să ai curajul mărturisirii, ca Petru (16:13-28); trebuie să te opreşti sub cruce şi la mormîntul gol (cap. 26-28) şi trebuie să nu uiţi că binecuvîntarea cufundării în realitatea Trinităţii nu trebuie şi nu poţi s-o ţii pentru tine, ci trebuie s-o împarţi cu alţii, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ce ţi-a poruncit Domnul Isus (28:18-20). Atunci cînd cineva va avea lumina şi curajul de a declara din toată inima ceea ce a declarat Petru în Cezareea lui Filip — „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mat. 16:16) — va deveni copil al lui Dumnezeu, mădular al Trupului lui Hristos. Iar atunci cînd el va primi din partea Celui înviat din morţi mandatul din Matei 28:18-20 şi îl va lua în serios, Fiul lui David, Fiul lui Avraam, Capul Biseric ii, va împlini, prin mădularele Trupului Lui, promisiunea făcută de Domnul lui Avraam. Este cel puţin interesant felul în care începe şi se termină Evanghelia după Matei. În 1:1, Isus Hristos este declarat a fi Fiul lui David, Fiul lui Avraam, iar în 28:18-20, El este dovedit a fi atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Avraam. Ca Fiu al lui David, pe Cel înviat din morţi, Îl vedem pregătit pentru înălţare, pentru a Se aşeza pe scaunul de domnie al Domnului, în Casa Domnului şi în Împărăţia Lui. Ca Fiu al lui Avraam, pe Domnul Isus Îl vedem pregătit ca să pornească să împartă lumii întregi binecuvîntarea cîştigată: intrarea liberă la Tatăl, o relaţie nemijlocită cu Dumnezeul cel viu. Prin faptul că El Însuşi a promis să fie cu ucenicii Săi pînă la sfîrşitul veacului (vezi 28:20), Domnul Isus, Fiul lui Avraam, devine împărţitorul direct al acestei binecuvîntări, cîştigate, pe de o parte, cu

preţul morţii şi învierii, iar pe de altă parte, cu preţul înălţării Lui în slujba de Mare Preot al Cortului ceresc. 1:2-17 Cartea neamului lui Isus Hristos Concluzia din versetul 17 ne oferă o posibilă lentilă hermeneutică pentru genealogia Domnului Isus din Matei: „Deci, de la Avraam pînă la David sînt patrusprezece neamuri de toate; de la David pînă la strămutarea în Babilon sînt patrusprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon pînă la Hristos, sînt patrusprezece neamuri” (Mat. 1:17). Este evident faptul că Matei continuă să accentueze, pe de o parte, relaţia dintre Isus şi David, iar pe de altă parte, relaţia dintre Isus şi Avraam, ceea ce ne-a spus încă din versetul 1. Poate tocmai lucrul acesta explică şi diferenţa dintre genealogiile din Matei şi Luca: Genealogia din Matei 51 Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacov, Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui; 3 Iuda a născut pe Fares şi Zara din Tamar, Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; 4 Aram a născut pe Aminadab, Aminadab a născut pe Naason, Naason a născut pe Salmon; 5 Salmon a născut pe Boaz, din Rahab; Boaz a născut pe Obed, din Rut; Obed a născut pe Iese; 6 Iese a născut pe împăratul David. Împăratul David a născut pe Solomon, din văduva lui Urie; 7 Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; 8 Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; 9 Ozia a născut pe Ioatam, Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Ezechia; 10 Ezechia a născut pe Manase, 2

51

Genealogia din Luca Isus avea aproape treizeci de ani, cînd a început să înveţe pe norod; şi era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli, 24 fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, 25 fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai, 26 fiul lui Maat, fiul lui Matatia, fiul lui Semei, fiul lui Ioseh, fiul lui Ioda, 27 fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri, 28 fiul lui Melhi, 23

Numele care sînt cu caractere cursive şi reliefate sînt comune celor două liste.

fiul lui Adi, Manase a născut pe Amon, fiul lui Cosam, Amon a născut pe Iosia; 11 Iosia a născut pe Iehonia şi fraţii lui, fiul lui Elmadam, pe vremea strămutării în Babilon. fiul lui Er, 29 fiul lui Isus, 12 După strămutarea în Babilon, fiul lui Eliezer, fiul lui Iorim, Iehonia a născut pe Salatiel, fiul lui Matat, Salatiel a născut pe Zorobabel; fiul lui Levi, 13 30 Zorobabel a născut pe Abiud, fiul lui Simeon, Abiud a născut pe Eliachim; fiul lui Iuda, Eliachim a născut pe Azor; fiul lui Iosif, 14 Azor a născut pe Sadoc, fiul lui Ionam, Sadoc a născut pe Achim; fiul lui Eliachim, 31 fiul lui Melea, Achim a născut pe Eliud. 15 Eliud a născut pe Eleazar, fiul lui Mena, Eleazar a născut pe Matan; fiul lui Matata, Matan a născut pe Iacov. fiul lui Natan, 16 fiul lui David, Iacov a născut pe 32 Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a fiul lui Iese, fiul lui Iobed, născut Isus, care Se cheamă Hristos. fiul lui Boaz, 17 Deci, de la Avraam pînă la David sînt fiul lui Salmon, fiul lui Naason, patrusprezece neamuri de toate; de la 33 fiul lui Aminadab, David pînă la strămutarea în Babilon fiul lui Admin, sînt patrusprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon pînă la Hristos, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, sînt patrusprezece neamuri fiul lui Fares, (Mat.1:2-17). fiul lui Iuda, 34 fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul lui Tara, fiul lui Nahor, 35 fiul lui Seruh, fiul lui Ragau, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala, 36 fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sem,

fiul lui Noe, fiul lui Lameh, 37 fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, fiul lui Iared, fiul lui Maleleel, fiul lui Cainan, 38 fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu (Luca 3:23-38). Pentru a putea urmări mai uşor paralelele ş i devierile între cele două liste genealogice, vom „răsturna” lista din Luca. După cîte vom vedea, pe lîngă faptul că în Matei lipseşte partea de la Adam la Avraam, între Avraam şi David, listele se suprapun aproape integral. Iar după David, ele urmează două căi diferite. Cea din Matei urmează linia regală prin Solomon sau linia succesiunii la tronul lui David, ceea ce este marcat de faptul că, în întreaga listă, David este singurul care este numit „împăratul David” (1:6). Iar lista din Luca urmează linia de descendenţă fizică prin Natan. Termenul folosit de Matei este „a născut pe…”, ceea ce poate fi înţeles şi ca „descinzînd din…” sau ca „fiind urmaşul legal al…”. 2

Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacov, Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui; 3 Iuda a născut pe Fares şi Zara din Tamar, Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Arni, Admin,

4

Aram a născut pe Aminadab, Aminadab a născut pe Naason, Naason a născut pe Salmon; 5 Salmon a născut pe Boaz, din Rahab; Boaz a născut pe Obed, din Rut; Obed a născut pe Iese; 6 Iese a născut pe împăratul David. Împăratul David a născut pe Solomon, din văduva lui Urie; 7 1. Solomon a născut pe Roboam; 2. Roboam a născut pe Abia; 3. Abia a născut pe Asa;

1. Natan 2. Matata 3. Mena

8 4. Asa a născut pe Iosafat; 5. Iosafat a născut pe Ioram; 6. Ioram a născut pe Ozia; 9 7. Ozia a născut pe Ioatam; 8. Ioatam a născut pe Ahaz; 9. Ahaz a născut pe Ezechia; 10 10. Ezechia a născut pe Manase; 11.Manase a născut pe Amon; 12.Amon a născut pe Iosia; 11 13. Iosia a născut pe 14.Iehonia şi fraţii lui, pe vremea strămutării în Babilon.

4. Melea 5. Eliachim 6. Ionam 7. Iosif 8. Iuda 9. Simeon 10. Levi 11. Matat 12. Iorim 13. Eliezer 14. Isus 15. Er 16. Elmadan 12 După strămutarea în Babilon, 17. Cosam 18. Adi 1. Iehonia a născut pe Salatiel; 19. Melhi 20. Neri 2. Salatiel a născut pe Zorobabel; 21. Salatiel 13 3. Zorobabel a născut pe Abiud; 22. Zorobabel 4. Abiud a născut pe Eliachim; 23. Resa 5. Eliachim a născut pe Azor; 24. Ioanan 14 Azor a născut pe Sadoc; 6. 25. Ioda 7. Sadoc a născut pe Achim; 26. Ioseh 8. Achim a născut pe Eliud. 27. Semei 15 Eliud a născut pe Eleazar; 9. 28. Matatia 10.Eleazar a născut pe Matan; 29. Maat 11.Matan a născut pe Iacov. 30. Nagai 16 12. Iacov a născut pe 31. Esli 13.Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a 32. Naum născut 33. Amos 14.Isus, care Se cheamă Hristos. 34. Matatia 35. Iosif 36. Ianai 37. Melhi 38. Levi 39. Matat 40. Eli 41. Iosif 42. Isus era, cum se credea, fiul lui Iosif.

Putem face cîteva observaţii cu privire la cele două liste genealogice. În primul rînd, în timp ce lista lui Matei, care urmăreşte linia de descendenţă între David ş i Isus, conţine de două ori cîte paisprezece nume, lista lui Luca conţine nu mai puţin de patruzeci şi două de nume, deci aproape dublu. Acest simplu fapt ne face să credem că Matei a avut un alt scop decît simpla creionare a arborelui genealogic al Domnului Isus. În al doilea rînd, lista genealogică din Matei coboară din Avraam pînă la David, pentru ca să urmărească în continuare „cartea neamului lui Isus Hristos” pe linia lui Solomon. Iar lista genealogică din Luca urcă dinspre Isus înspre David pe linia lui Natan, nu a lui Solomon. În al treilea rînd, de la David la Avraam, cele două liste se suprapun aproape în totalitate, cu o singură excepţie. Matei are pe Esrom, Aram, Aminadab, în timp ce Luca are pe Esrom, Arni, Admin şi Aminadab. Aram din Matei poate fi Arni din Luca, în timp ce Admin nu este inclus în lista lui Matei, pentru ca să se păstreze cele paisprezece neamuri între Avraam şi David. „Este posibil” — spune David Hill — „ca această aranjare artificială să se lege de numele „David”, trei consoane ebraice (D, w, d), care, în gematria, au valoarea numerică paisprezece (D=4; w=6).52 Pe lîngă faptul că oferă un ajutor în memorare, această schematizare subliniază dorinţa lui Matei de a prezenta caracterul davidic al lui Isus”.53 În întreaga linie genealogică, doar David este numit împărat. În al patrulea rînd, aceeaşi intenţie a lui Matei de a-L prezenta pe Isus ca fiind acel Fiu al lui David promis de Dumnezeu prin Legămîntul davidic l-a făcut pe evanghelist să aleagă linia solomonică, urmărind linia acelora care au şezut pe scaunul lui David, deci linia mes ianică în lumina Legămîntului davidic din 2 Samuel 7:12-14 şi 1 Cronici 17:10-14. Astfel, în timp ce Matei urmăreşte succesiunea la tronul lui David pe linia lui Solomon, Luca urmăreşte arborele genealogic actual al lui Isus. În al cincilea rînd, accentul pe care Matei îl pune pe linia mesianică davidică este subliniat şi de faptul că el omite trei dintre împăraţi: pe Ahazia, Ioas şi Amaţia, descendenţi din împărăteasa Atalia, care a vrut să distrugă linia davidică. La fel, sînt omişi Ioahaz, Ioiachim şi Zedechia, Iehonia sau Ioiachin fiind nepotul lui Iosia. În al şaselea rînd, observăm că deşi Salatiel şi Zorobabel se regăsesc pe ambele liste, cei doi evanghelişti urmăresc linii diferite între Zorobabel şi Iosif. În ce priveşte lista genealogică a lui Matei, 52

Ridderbos oferă o altă explicaţie pentru alegerea numărului 14 de către M atei. „Numărul 14 — spune el — este mai mult ca probabil simbolic, dar este greu de determinat ce anume simbolizează el. Din numeroasele explicaţii care s-au oferit, următoarea îmi pare a fi cea mai bună: 14 este 2x7, numărul sacru al desăvîrşirii. Neamurile sau generaţiile sînt deci numărate în grupe de cîte două ori şapte, pentru a arăta că pregătirea lui Dumnezeu pentru venirea lui Hristos a fost terminată şi reprezintă o lucrare completă. M ai mult, venirea lui M esia a marcat începutul celei de-a şaptea grupe de cîte şapte [săptămîni (nota trad.)], atunci cînd cele şase «zile» de pregătire au fost terminate. Aceasta a marcat încheierea lucrării lui Dumnezeu. O astfel de explicaţie arată felul în care evanghelistul a putut să prezinte împărţirea istoriei lui Israel de la Avraam la Isus în 3x14 sau în 6x7 generaţii, ca argument în plus privind mesianitatea lui Isus” (H. N. Ridderbos, Matthew, translated by Ray Togtman, Grand Rapids, M I: Regency Reference Library, 1987, p. 22-23). 53 David Hill, The Gospel of Matthew, p. 74.

„descendenţii lui Zorobabel din această listă — afirmă Ridderbos — nu apar în Vechiul Testament, şi nu există pos ibilitatea de a afla cu exactitate cum anume a aflat evanghelistul numele lor. S-a subliniat totuşi, în mod corect — continuă Ridderbos — că existenţa listelor genealogice era un lucru curent între iudei… Astfel, este plauzibil faptul ca Iosif să fi avut şi el o astfel de listă genealogică, iar autorul Evangheliei după Matei să fi aflat conţinutul ei, fie din surse orale, fie din surse scrise.”54 O altă curiozitate legată de „cartea neamului lui Isus” din Matei este prezenţa femeilor în genealogie. Este amintită Tamar (3), Rahab, Rut (5) şi văduva lui Urie (6). După cum vom vedea mai jos, prezenţa lor pregăteşte introducerea Mariei (16). În concluzie, putem sublinia că, după cum se afirmă încă din versetul 1, intenţia lui Matei este să sublinieze faptul că Isus este acel Fiul al lui David prin care planul lui Dumnezeu urma să-şi continue cursul, în pofida apostaziei lui Israel. „În lumina celor afirmate de Strack şi Billerbeck — afirmă Ridderbos — «linia urmaşilor lui Avraam ascende în 14 paşi genealogici, pînă cînd se atinge culmea puterii în David; în alţi 14 paşi, puterea lui Israel se prăbuşeşte, pînă cînd atinge punctul de minim în Exil; în final, din acest abis al umilirii, linia ascende din nou în alţi 14 paş i, pentru a culmina în Isus. Acest curs al istoriei nu trebuie privit ca fiind un joc al sorţii. Totul s-a întîmplat sub călăuzirea mîinii divine, pentru a întări convingerea că Isus este un antetip al lui David şi, astfel, Mesia».”55 Este posibil ca Matei să-şi construiască lista genealogică pe tiparul structurii cărţilor 1 şi 2 Cronici. Am văzut că lentila hermeneutică prin care este interpretată istoria de către cronicar este tocmai Legămîntul davidic. Dar Matei, scriind în mod special evreilor, nu este interesat atît de mult de ridicarea lui Israel dintre naţiuni, cît de sublinierea faptului că Isus este Sămînţa lui Avraam şi Fiul lui David. Tocmai de aceea începe cu Avraam, nu cu Adam. 1:18-25 Împlinirea ad litteram a promisiunii davidice: naşterea Fiului lui Dumnezeu Naşterea lui Isus din fecioara Maria este în ea însăşi o extraordinară minune. Matei a anticipat cu multă dibăcie prezentarea ei. Pe de o parte, contrar tradiţiei iudaice, în genealogia Domnului Isus, el a inclus patru femei: pe Tamar (3), pe Rahav, pe Rut (5) şi pe văduva lui Urie (6), pregătind, parcă, venirea următoarei pe scenă: a Mariei. Tamar a devenit mama fiilor lui Iuda, forţînd, într-un fel, situaţia prin mijloace discutabile. Rahav fusese curva din Ierihon pe care 54 55

H. N. Ridderbos, Matthew, p. 21. H. N. Ridderbos, Matthew, p. 22.

Dumnezeu a mîntuit-o din faţa judecăţii în chip miraculos. Rut era o moabită primită în poporul lui Dumnezeu cu multă gingăşie. Iar istoria văduvei lui Urie o avem descrisă cu lux de amănunte în Cartea Împăraţilor lui Iuda, aducîndu-ne aminte de extraordinarul păcat al lui David. Dacă la evrei era un lucru neobişnuit ca în arborele genealogic să fie menţionate femei, este şi mai neobişnuit faptul că, din toate femeile care puteau fi menţionate, Matei alege să includă în genealogia Domnului Isus tocmai numele acestora. Convingerea noastră este că el o face tocmai pentru a-şi obişnui cititorii cu felul neobişnuit în care Dumnezeu alege să lucreze. Menţionarea lui Tamar, Rahav, Rut şi Bat-Şeba este doar o treaptă pregătitoare pentru prezentarea unui lucru şi mai ciudat şi neobişnuit: naşterea din fecioară. Pe de altă parte, Iosif este numit „bărbatul Mariei, din care S-a născut Isus, care Se cheamă Hristos” (16). Deci Maria este mama Domnului Isus, dar Iosif nu este tatăl Lui fizic, ci doar tatăl Lui legal, tatăl adoptiv. Lucrul acesta este subliniat apoi în versetul 18: „Maria, mama Lui [Isus] era logodită cu Iosif; şi înainte să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfînt” (s.n.). Faptul că Iosif este numit un om neprihănit înseamnă că el era un om temător de Dumnezeu, care se străduia, cel puţin, să respecte Legea Domnului. Tocmai de aceea, neprihănirea lui sau starea lui după voia Domnului l-ar fi obligat nu numai să o dea în vileag pe Maria atunci cînd a descoperit că ea era însărcinată, ci să fie primul care să insiste pe împlinirea Legii, adică pe omorîrea ei cu pietre. Este adevărat că, aflaţi sub jurisdicţie romană, iudeii nu mai aveau dreptul de a implementa pedeapsa capitală. Cu toate acestea, Iosif ar fi trebuit să facă tot ceea ce legea romană i-ar fi permis, tocmai ca să-şi dovedească neprihănirea. Cel mai puţin lucru ar fi fost ruşinarea Mariei în public, pentru faptul că ea era însărcinată, fără ca el să se fi atins de ea. Frămîntarea lui trebuie să fi fost imensă. Dar tocmai această frămîntare l-a pregătit pentru mesajul lui Dumnezeu şi pentru implicaţiile acestuia: 20

Dar pe cînd se gîndea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului, şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfînt. 21 Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale” 22 Toate aceste lucruri s-au întîmp lat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: 23 „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele «Emanuil», care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi»”. 24 Cînd s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevastă-sa. 25 Dar n-a cunoscut-o, pînă ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus (Mat. 1:20-25, s.n.).

Atunci cînd Domnul a rostit termenii Legămîntului davidic — „Eu Îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu” (1 Cron. 17:13) — cine ar fi crezut că această promisiune se va împlini literal? Faptul că Matei face legătura cu profeţia din Isaia 7:14 creează o punte înspre promisiunea din 1 Cronici 17 sau 2 Samuel 7. Ceea ce i s-a spus lui

David a fost reluat şi clarificat prin Isaia un sfert de veac mai tîrziu, pentru ca să fie împlinit ad litteram acum: „Maria… era logodită cu Iosif; şi înainte ca să locuiască ei împreună [deci pe cînd era încă fecioară] ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfînt… [şi] a născut un fiu” (1:18, 25, s.n.). Faptul că Domnul îi confirmă lui Iosif printr-un înger această minune subliniază o dată în plus legătura evenimentului cu miezul planului lui Dumnezeu. Cel care Se va naşte va purta numele Isus (în ebraică Iosua), pentru că El va mîntui pe poporul Său de păcatele sale, păcate datorită cărora, deşi promisiunea legată de Fiul lui David a fost făcută cu aproape un mileniu în urmă, împlinirea ei a fost „întîrziată” de peregrinările poporului în pustia păcatului. După cum am aflat din „cartea neamului lui Isus Hristos”, imediat după împăratul David, întreaga linie genealogică a pornit pe panta prăbuşirii, terminînd în Robia Babiloniană, şi chiar după repatrierea care a avut loc sub Zorobabel, pentru Iuda, zbaterea n-a contenit nici o clipă. După o noapte incredibil de lungă, îngerul vestea acum zorile, lucru pe care Matei îl va afirma explicit ceva mai încolo: „Norodul acesta, care zăcea în întunerec, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina” (Mat. 4:16). Deci, în primul tablou (1:1-17), prin „cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1), aranjată în mod deliberat în jurul împăratului David, evanghelistul ne-a focalizat atenţia asupra faptului că planul lui Dumnezeu a ajuns la ultimul punct major de flexiune: aducerea pe scena istoriei a Fiului lui Dumnezeu, despre Care îi vorbise Domnul lui David. Tocmai de aceea, Matei nu urmează linia genealogică fizică a Domnului Isus, ci linia succesiunii regale la tronul lui David, tron pe care urma să Se aşeze Isus, în urma promisiunii exprese a Domnului din 1 Cronici 17:10-14. 56 Pentru ca Isus să fie Acel urmaş unic al lui David la tron, căruia I se făcuseră toate promisiunile Legămîntului davidic, El trebuia să fie atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Dumnezeu. Tabloul imediat următor (1:18-25) subliniază cu toată simplitatea, dar, în acelaşi timp, cu toată forţa faptul că fiul Mariei era, de fapt, Fiul lui Dumnezeu, căci „ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfînt” (Mat. 1:18), nu de la Iosif,57 şi tocmai de aceea, El era Acela despre care îi vorbise Domnul lui David: „Cînd ţi se vor împlini zilele, şi cînd te vei duce la părinţii tăi, voi ridica sămînţa ta după tine, ş i anume pe unul din fiii tăi, ş i-i voi întări domnia… Eu îi voi fi Tată şi el îmi va fi fiu… Îl voi aşeza pentru totdeauna în Casa Mea, şi în împărăţia Mea scaunul lui de domnie va fi întărit pe vecie” (1 Cron. 17:11-14, s.n.). Este de remarcat faptul că Matei nu vorbeşte despre detaliile legate de ajungerea lui Iosif şi a Mariei la Betleem, de grajd, de iesle şi de scutece, de păstori şi de 56

Vezi şi textul paralel din 2 Samuel 7. „Iacov a născut pe Iosif, bărbatul M ariei, din care S-a născut Isus, care Se cheamă Hristos” (1:16).

57

îngeri. De fapt, Matei nu vorbeşte despre naşterea propriu-zisă, decît în treacăt. Evanghelistul este preocupat nu atît de mult de evenimentul naşterii, cît de stabilirea legăturilor între Pruncul ce urma să Se nască şi Pruncul promis de Dumnezeu lui David, despre care a mai vorbit apoi prin profeţi, şi mai ales prin Isaia. În lumina profeţiei lui Isaia, se aştepta naşterea unui Prunc – Împărat, şi tocmai lucrul acesta doreşte să-l scoată în evidenţă Matei. Cartea neamului Pruncului care Se năştea este prezentată în aşa fel încît cunoscătorii Vechiului Testament, cei care aşteptau împlinirea Legămîntului davidic, să poată spune: 6

Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Do mn al păcii”. 7 El va face ca domnia Lu i să crească, şi o pace fără sfîrşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijin i prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face rîvna Domnului oştirilor (Is. 9:6-7).

Conform spuselor profetului, această Odraslă urma să Se nască din tulpina lui Isai sau Iese, acest Vlăstar urma să dea din rădăcinile lui. „Duhul Domnului Se va odihni peste El”, spune Isaia, „duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul” (Is. 11:2-3). Aceasta este seria profeţiilor pe care le sugerează Matei prin referirea la textul din Isaia 7:14. Iar prin ele, ne leagă în mod evident de izvoarele acestor profeţii, de Legămîntul davidic. Cele mai importante lucruri pentru evanghelistul Matei sînt, pe de o parte, succesiunea regală, iar pe de altă parte, filiaţia divină a Pruncului Mariei. Tocmai de aceea insistă el pe aceste aspecte, şi nu pe evenimentul propriu-zis al naşterii. 2:1-12 Unde este Împăratul de curînd născut al iudeilor? Dacă în primele două tablouri (1:1-17 şi 18:25) a fost prezentat Împăratul, tablourile imediat următoare (2:1-12, 13-18 şi 19-23) ne prezintă împotrivirile faţă de Acesta, sugerînd războiul spiritual pe care l-a declanşat naşterea Lui. Unul dintre apostolii Lui de mai tîrziu avea să spună pe drept cuvînt: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8), iar diavolul a sesizat şi a reacţionat prompt la venirea Lui în lume. Exponentul mîniei revărsate asupra Pruncului este Irod, împăratul de la Ierusalim. Faptul că el era, de fapt, un străin, un idumeu, 58 nu este întîmplător. În 1 Cronici, 58

Iosif Flaviu vorbeşte astfel despre Antipater, tatăl lui Irod: „El era după naştere un idumeu, unul dintre cei mai proeminenţi cetăţeni ai acelei naţiuni, atît prin descendenţă, cît şi prin averea şi autoritatea ce le avea” (Josephus Flavius, Wars of the Jews, I.6.2 — The Complete Works of Josephus, p. 434). „Este adevărat că Nicolaus pretinde că Antipater — tatăl lui Irod — a fost

imediat după Legămîntul davidic din capitolul 17, urmează cîteva capitole cu războaiele lui David, secţiunea a patra a cărţii (1 Cron. 18:1-22:1) 59 terminîndu-se cu confruntarea dintre David şi Satana. 60 Menţionarea Satanei în 1 Cronici 21:1 este intenţionată de cronicar. Textul paralel din 2 Samuel 24:1 spune că Acela care S-a aprins de mînie împotriva lui Israel a fost Domnul, nu Satana.61 Schimbarea de perspectivă din 1 Cronici 21: 1 pregăteşte tiparul pentru ceea ce urma să se întîmple, de fapt, mai tîrziu în viaţa Acelui Fiu al lui David despre care a vorbit Domnul în legămîntul din 1 Cronici 17. Dacă furia lui Irod împotriva nou-născutului Fiu al lui David ar putea fi as imilată cu furia neamurilor din jur îndreptată împotriva lui David, ispitirea lui David de către Satana are, desigur, paralelă în ispitirea Domnului Isus. În timp ce în cazul lui David biruinţa asupra Satanei, mai precis, scăparea lui David din faţa revărsării mîniei lui Dumnezeu a venit prin jertfirea mielului din aria lui Ornan, în cazul Domnului Isus, chiar dacă ispitirea s-a terminat nu cu înfrîngerea Domnului Isus, ci cu înfrîngerea Ispititorului, totuşi, Domnul Isus a trebuit să moară ca „Miel în aria lui Ornan”, tocmai pentru ca iertarea lui David — şi a tuturor acelora ca şi el — să nu rămînă o acuzare la adresa lui Dumnezeu. Este interesant că această întreagă istorie a vrăjmăşiei împotriva Pruncului este declanşată de venirea magilor la Ierusalim. Astfel, istoria magilor — pe care o regăsim doar în Evanghelia după Matei — este, de fapt, istoria mîniei lui Irod împotriva Împăratului de curînd născut, întocmai cum, în viziunea cronicarului, neamurile din jurul lui Israel şi-au dezlănţuit ostilităţile împotriva împăratului David, de curînd înscăunat peste toate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. 62 În cazul lui David, vrăjmăşia împotriva poporului lui Dumnezeu şi a împăratului lui venea din partea unor neamuri netăiate împrejur. În cazul Domnului Isus, însuşi poporul Său s-a ridicat împotriva Lui. Este de remarcat faptul că Matei subliniază această coalizare a Ierusalimului cu Irod: „Cînd a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; ş i tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el” (Mat. 2:3, s.n.). Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii norodului devin instrumentul folosit de Irod împotriva Pruncului, cu sau fără ştirea lor. Ei erau aceia care ştiau din Scripturi unde trebuia să Se nască Hristosul. Ridderbos ne îndeamnă să observăm că „magii au reuşit să găsească Împăratul de curînd născut al iudeilor cu ajutorul Sfintelor Scripturi ale iudeilor, nu cu ajutorul stelei care i-a intrigat şi i-a dintre iudeii care s-au întors din Babilon în Iudeea; dar această afirmaţie avea menirea ca să mulţumească pe Irod, care era fiul său [a lui Antipater] şi care printr-un joc favorabil al sorţii a ajuns să devină împărat al iudeilor” (Josephus Flavius, Antiquities of the Jews, XIV.1.3 — The Complete Works of Josephus, p. 289). 59 Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Cronici, p. 137-168. 60 Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Cronici, p. 146-155. 61 Pentru explicarea acestei înlocuiri în text, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Cronici, p. 159-162. 62 Vezi 1 Cronici 14:8-17 şi 18:1-20:8.

pus pe drumul căutării Lui, ca şi cum ni s-ar spune că indiferent unde şi din ce pricină încep căutările noastre, ele se pot finaliza doar în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu. 63 Pe de altă parte — continuă Ridderbos — trebuie să observăm, de asemenea, şi ironia divină legată de faptul că tocmai Sinedriul a fost acela care i-a călăuzit pe magi spre Betleem. Făcînd lucrul acesta, Sinedriul — forul religios suprem al lui Israel — a făcut o mărturie de netăgăduit în faţa întregii lumi privind faptul că necredinţa lui Israel n-a fost rezultatul ignoranţei şi a incertitudinii. Israel a ştiut exact unde trebuia să Se nască Împăratul iudeilor, dar aceia care I s-au închinat mai întîi au fost cei dintre neamuri.” 64 Aceasta înseamnă că poţi muri de foame chiar dacă ai pîinea şi cuţitul în mînă. În termenii lui Luca, atunci cînd lumina din tine este întuneric, adică atunci cînd tocmai Cuvîntul Scripturii incorect interpretat stă în calea întîlnirii tale cu Împăratul, cît de mare trebuie să fie întunericul acela! Cu toate că astfel de meditaţii sînt binevenite şi adevărate, Matei apelează la cuvîntul Scripturii rostit de preoţii cei mai de seamă tocmai ca să sublinieze o dată în plus legătura dintre Pruncul de curînd născut în Betleemul din Iudeea şi promisiunile pe care le-a făcut Dumnezeu lui David. La înscăunarea lui David, tot Israelul venit la Hebron a zis: „Iată că noi sîntem os din oasele tale ş i carne din carnea ta. Odinioară, chiar cînd era Saul împărat, tu duceai şi aduceai pe Israel înapoi. Domnul, Dumnezeul tău, ţi-a zis: «Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi căpetenia poporului Meu Israel»” (1 Cron. 11:1-2). Ca şi David, Hristosul trebuia să fie Căpetenia şi Păstorul poporului Israel. Matei subliniază lucrul acesta prin combinarea textului din Mica 5:1-2 cu cele din Ieremia 23:3-6, 30:9 ş i 21. Tocmai această combinaţie de idei dă în vileag intenţia evanghelistului de a sublinia relaţia Împăratului de curînd născut al iudeilor cu promisiunile mesianice din Scripturile lor, subliniind cu şi mai multă forţă dreptul Acestuia la tronul lui David, la titlul mesianic. Închinarea magilor — afirmă Ridderbos — „a fost împlinirea unui element foarte important din nădejdea mesianică iudaică, şi anume, faptul că neamurile vor veni şi se vor închina Împăratului lui Israel (vezi, de ex., Ps. 72:10-11)… Aceasta a revelat în mod direct şi clar natura universală a noii dispensaţii, încă de la începuturile ei”. 65 63

Este vorba aici despre diferenţa dintre Revelaţia Generală şi Revelaţia Specială. Ceea „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu”, spune Pavel în Romani, „le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (1:19-20). Dar această revelaţie naturală poate face pentru noi doar ceea ce a făcut steaua pentru magi: ne poate pune pe drumul căutării de Dumnezeu. Drumul găsirii lui Dumnezeu trebuie să ne fie luminat de Revelaţia Specială, pe care o avem în Cuvîntul Scris, în Scripturi. 64 H. N. Ridderbos, Matthew, p. 34. 65 H. N. Ridderbos, Matthew, p. 37.

În concluzie, putem afirma că, deşi textul include toate aceste aspecte, accentul textului rămîne pe vrăjmăş ia declanşată împotriva Pruncului încă din clipa venirii Lui în lume. În forma ei embrionară, asistăm la ceea ce mai tîrziu avea să fie rezumat astfel de către ucenicii Domnului Isus: „Pentru ce se întărîtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte? Împăraţii pămîntului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfînt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod66 şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel” (Fapte 4:25-27). Dar ucenicii au avut înţelepciunea să adauge: „Ca să facă tot ce hotărîse mai dinainte mîna Ta şi sfatul Tău” (Fapte 4:28). 2:13-18 Un ţipăt s-a auzit în Rama Într-adevăr, dacă venirea Domnului Isus în lume nu era altceva decît împlinirea întocmai a tot ce hotărîse mai dinainte mîna şi sfatul Domnului, atunci nic i împotrivirile care se îngrămădeau la orizont nu puteau să fi scăpat atenţiei şi controlului lui Dumnezeu. Pe de o parte, magii „au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod şi s-au întors în ţara lor pe un alt drum” (Mat. 2:12). Iar pe de altă parte, „după ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif, şi-i zice: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt, şi rămîi acolo pînă îţi voi spune Eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare»” (Mat. 2:13). Dar controlul lui Dumnezeu asupra evenimentelor este subliniat nu atît de mult prin faptul că Pruncul a fost ocrotit în mod supranatural de Dumnezeu, cît prin faptul că ceea ce se întîmpla era o împlinire a profeţiilor. Într-adevăr, pe de o parte, Dumnezeu l-a avertizat pe Iosif de furtuna care se pregătea la orizont, iar pe de altă parte, a pregătit şi mijloacele de existenţă pentru Prunc şi părinţii lui în Egipt, prin darurile pe care le-au adus magii. Dar Matei insistă totuşi pe cel de-al doilea element care subliniază împlinirea planului lui Dumnezeu, pe împlinirea profeţiilor: „Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în Egipt. Acolo a rămas pînă la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: «Am chemat pe Fiul Meu din Egipt»” (Mat. 2:14-15, s.n.). Scriindu-le iudeilor, Matei intenţionează, probabil, să stabilească o paralelă între istoria Domnului Isus şi cea a poporului Israel. 67 Mînia lui Faraon revărsată asupra 66

Aici este vorba despre fiul lui Irod cel M are. „Aplicarea textului din Matei presupune o fugă în Egipt, care este interpretată aici ca fiind o «recapitulare» a eliberării poporului lui Dumnezeu din Exod, tocmai prin această experienţă din viaţa timpurie a lui M esia. Este, de asemenea, posibil ca evanghelistul să fi fost dependent privind interpretarea textului din Osea 11:1 de textul din Numeri 24. Numeri 24:7-8 (LXX)

67

copiilor lui Israel — întîiul născut al Domnului — este comparabilă cu mînia lui Irod revărsată asupra lui Isus Hristos — Fiul lui Dumnezeu. În timp ce Faraon, văzînd că este tras pe sfoară de către moaşe, „a dat următoarea poruncă la tot poporul lui: «Să aruncaţi în rîu pe orice băiat care se va naşte, şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască»” (Ex. 1:22), Irod, „cînd a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mîniat foarte tare, şi a trimes să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, cari erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui” (Mat. 2:16). Fuga în Egipt a Pruncului poate fi pusă în paralel cu coborîrea în Egipt a lui Iosif alungat de mînia fraţilor săi, iar apoi cu coborîrea în Egipt a lui Iacov şi a celor şaptezeci de suflete din casa lui pentru a fi ocrotiţi de Dumnezeu pînă la vremea hotărîtă. Exodul lui Israel este apoi în mod deliberat folosit ca o metaforă pentru ieşirea Pruncului din Egipt, imediat după moartea lui Irod. Faptul că paralela este intenţionată rezultă din legătura pe care o face Matei între ieş irea Pruncului din Egipt şi profeţia din Osea 11:1, care se referă în mod evident la Israel: „Cînd era tînăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt” (s.n.). O astfel de paralelă este justificată doar dacă, în accepţiunea evanghelistului, Isus, fiul Mariei şi Fiul lui Dumnezeu, este acea rămăşiţă a lui Israel prin care se recapitulează istoria lui Israel. În continuarea versetului 1 din Osea 11, prorocul face un rezumat al traiectoriei apostate a lui Israel şi al durerii pricinuite de Israel — întîiul născut al Domnului — Aceluia care l-a scos cu mînă tare din Egipt ca să-Şi împlinească prin el planurile: 1

Cînd era tînăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt. 2 Dar cu cît proorocii îi chemau, cu atît ei se depărtau: au adus jertfe Baalilor, şi tămîie chipurilor idoleşti. 3 Şi totuş Eu am învăţat pe Efraim să meargă, şi l-am ridicat în braţe; dar n-au văzut că Eu îi vindecam. 4 I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste, am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de lîngă gură. M-am plecat spre ei şi le-am dat de mîncare. 5 Nu se vor mai întoarce în ţara Egiptului; dar Asirianul va fi împăratul lor, pentru că n-au voit să se întoarcă la Mine. 6 Sabia va năvăli peste cetăţile lor, va nimici, va mînca pe sprijinitorii lor, din pricina planurilor pe cari le-au făcut. 7 Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sînt chemaţi înapoi la Cel Prea Înalt, nici unul din ei nu caută să se ridice (Osea 11:1-7, s.n.).

Ca răspuns la toată această împotrivire, ne-am aştepta ca mînia Domnului să se reverse asupra poporului Său şi să-l strivească. Dar Domnul încheiase cu el un legămînt — un legămînt unilateral şi irevocabil. Planul Său trebuia deci să fie dus la îndeplinire tocmai prin sămînţa lui Avraam. Tocmai de aceea, în versetele următoare, Domnul vine să întărească această hotărîre: 8

„Cum să te dau Efraime? Cu m să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se sbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! 9 Nu voi lucra după mînia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sînt poate fi înţeles ca însemnînd că Dumnezeu L-a călăuzit pe M esia (în locul lui Iacov) în ieşirea Lui din Egipt” (David Hill, The Gospel of Matthew, p. 85).

Dumnezeu, nu un om. Eu sînt Sfîntul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc. 10 Ei vor urma pe Domnul, ca pe un leu care va răcni; căci El însuş va răcni, şi copiii vor alerga tremurînd de la apus. 11 Vor alerga tremurînd din Egipt, ca o pasăre, şi din ţara Asiriei, ca o porumbiţă. Şi-i voi face să locuiască în casele lor, zice Domnul” (Osea 11:8-11).

Dar durerea inimii Domnului şi dorinţa Lui de a mîntui nu puteau trece pur şi simplu cu vederea păcatul şi răzvrătirea. Iar adevărul legat de starea lui Efraim este afirmat în versetul imediat următor — „Efraim mă înconjoară cu minciuni, şi casa lui Israel cu înşelătorii. Iuda este tot hoinar faţă de Dumnezeu, faţă de Cel Sfînt şi credincios” (Osea 11:12) — pentru ca apoi tot restul profeţiei lui Osea să-l incrimineze pe Israel pentru păcatele lui. Totuşi, profetul termină pe o notă luminoasă, pe nădejdea reluării întregii acestei istorii, dar nu pe linia falimentului, ci pe linia biruinţei, a împlinirii planului lui Dumnezeu: 4

Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mînia Mea s-a abătut de la ei! 5 Voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul, şi va da rădăcini ca Libanul. 6 Ramurile lui se vor întinde; măreţia lui va fi ca a măslinului, şi miresmele lui ca ale Libanului. 7 Iarăş vor locui la u mbra lui, iarăş vor da viaţă grîului, vor înflori ca via, şi vor avea faima v inului din Liban. 8 Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta şi-l voi privi, voi fi pentru el ca un chiparos verde: de la Mine îţi vei primi rodul. 9 Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput, să le înţeleagă! Căci căile Do mnului sînt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele (Osea 14:4-9).

Toată durerea Domnului pricinuită de falimentul lui Israel în a fi cu adevărat întîiul Său născut urma să fie răscumpărată prin ascultarea Aceluia care este cu adevărat Fiul Preaiubit, în care Domnul Îşi găseşte toată plăcerea — prin ascultarea lui Isus Hristos. El va veni din Egipt, la chemarea Domnului, dar nu ca să parcurgă din nou drumul falimentului lui Israel, ci ca să mîngîie inima Domnului, prin desăvîrşita Lui ascultare, prin care, de data aceasta, se va împlini mandatul lui Israel. Dar înainte ca să poată răsuna chemarea Domnului şi înainte ca Fiul lui Dumnezeu să poată ieşi din Egipt ca să împlinească planul Domnului, trebuia să răsune „ţipătul de la Rama”, plîngere şi bocet mult, ca să se împlinească — spune Matei — profeţia din Ieremia 31:15. Este interesant că textul din Ieremia la care se referă Matei se află în contextul cel mai luminos din întreaga carte a profetului Ieremia, în porţiunea pe care mulţi comentatori o numesc Cartea Consolării. 68 Cele patru capitole din Ieremia care alcătuiesc această Carte a Consolării (30-33) sînt înţesate de profeţii mesianice şi escatologice a căror împlinire este legată de Odrasla lui David. 69 Matei Îl prezentase pe Isus ca fiind „fiul lui David, fiul lui 68 69

Vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II, p. 169. Vezi Ieremia 30:9, 21; 31:27-34; 32:36-44 şi 33:14-26.

Avraam”. Iar acum, el nu pierde prilejul să afirme în mod indirect faptul că profeţiile făcute de Domnul prin Ieremia — profeţii vizînd mîntuirea poporului Său — au ajuns la pragul împlinirii lor: 10

Ascultaţi Cuvîntul Domnului, neamuri, şi vestiţi-l în ostroave depărtate! Spuneţi: „Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna, şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma. 11 Căci Domnul răscumpără pe Iacov, şi-l izbăveşte din mîna unuia mai tare decît el. 12 Ei vor veni, şi vor chiui de bucurie pe înălţimile Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului, la grîu, la must, la untdelemn, la oi şi boi, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu vor mai tînji. 70 13Atunci fetele se vor veseli la joc, tinerii şi bătrînii se vor bucura şi ei; le voi preface jalea în veselie, şi-i voi mîngîia, le voi da bucurie, după necazurile lor. 14 Voi sătura de grăsime sufletul preoţilor, şi poporul Meu se va sătura de bunătăţile Mele, zice Do mnul.” 15 „Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plîngeri şi lacrămi amare: Rahela71 îşi plînge copiii; şi nu vrea să se mîngîie pentru copiii ei, căci nu mai sînt!” (Ier. 31:10-15, s.n.).

Deşi, la prima vedere — afirmă David Hill — „folosirea citatului de către Matei nu pare să fie în armonie cu contextul original: în Ieremia, pasajul introduce o profeţie a nădejdii, lamentarea putînd face loc bucuriei, pentru că copiii Rahelei se vor întoarce”, totuşi, continuă el, „este posibil ca versetul din Ieremia să fi fost folosit tocmai ca să arate înainte, înspre nota plină de nădejde din versetul următor: durerea mamelor îndoliate (ca durerea Rahelei) pentru consecinţele Exilului Babilonian a fost destinată, in providenţa divină, să ducă la o mare răsplătire, tocmai prin păstrarea lui Isus pentru lucrarea Lui mîntuitoare”. 72 Într-adevăr, plînsul din profeţia din Ieremia 31:15 adună în el toată durerea adusă de căderea Ierusalimului, de ruperea legămîntului dintre Iuda şi Domnul, precum şi de alungarea poporului Domnului în Robia Babiloniană. Domnul îi spusese lui Ieremia, cu ocazia reînnoirii mandatului acestuia: 1

Cuvîntul Domnului mi-a vorbit astfel: 2 „Să nu-ţi iei nevastă, şi să n-ai în locul acesta nici fii, nici fiice! 3 Căci aşa vorbeşte Domnul despre fiii şi fiicele cari se vor naşte în locul acesta, despre mamele cari-i vor naşte, şi despre taţii lor cari le vor da naştere în ţara aceasta: 4 vor muri doborîţi de boala rea. Nimeni nu-i va plînge, nici nu-i va îngropa, ci vor fi ca un gunoi pe pămînt; vor pieri de sabie şi de foamete; şi trupurile lor moarte vor sluji ca hrană păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului.” 5 „Căci aşa vorbeşte Domnul: «Să nu intri în nici o casă de jale, să nu plîngi în ea, şi nici să nu te boceşti cu ei, căci Mi-am luat înapoi de la poporul acesta pacea Mea, zice Domnul, bunătatea şi îndurarea Mea. 6 Şi mari şi mici, toţi vor muri în ţara aceasta, şi nu vor fi 70

Promisiunea din Ieremia este formulată în termeni foarte asemănători cu cei ai promisiunii din Osea. 71 Aplicarea oracolului profetic din Ieremia îi putea fi sugerată evanghelistului de existenţa unei tradiţii care identifica Efrata din M ica 5:2 cu Betleemul, locul în care se află mormîntul Rahelei conform textului din Genesa 35:19 (vezi David Hill, The Gospel of Matthew, p. 86). 72 David Hill, The Gospel of Matthew, p. 86.

îngropaţi: nimeni nu-i va plînge, nimeni nu-şi va face tăieturi din pricina lor, şi nu se va rade pentru ei. 7 Nimeni nu le va pune masa în timpul jălirii ca să-i mîngîie pentru cel mort; şi nimeni nu le va întinde paharul mîngîierii pentru tatăl sau pentru mama lor. 8 Să nu intri nici într-o casă de petrecere, ca să te aşezi cu ei, să mănînci şi să bei.» 9 «Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Iată, voi face să înceteze în locul acesta, supt ochii voştri şi în zilele voastre, strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cîntecele mirelui şi cîntecele miresei”»” (Ier. 16:1-9).

Cum altfel putea fi rezumată mai bine împlinirea tuturor acestor grozave profeţii decît prin cuvintele din Ieremia 31:15: „Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, 73 plîngeri şi lacrămi amare: Rahela 74 îşi plînge copiii; şi nu vrea să se mîngîie pentru copiii ei, căci nu mai sînt!”? Pedepsirea aspră a lui Israel şi Iuda era îndreptăţită. Pentru a sublinia cu mare forţă acest lucru, profetul Ezechiel apelează la o imagine extrem de dură: 1

Cuvîntul Domnului mi-a vorbit astfel: 2 „Fiul omului, erau două femei, fiice ale aceleiaşi mame. 3 Ele au curvit în Egipt, au curvit în tinereţa lor; acolo le-au fost strînse ţîţele, acolo le-a fost atins sînul fecioresc. 4 Cea mai mare se chema Ohola, şi sora ei Oholiba. Erau ale Mele, şi au născut fii şi fiice.” Ohola este Samaria; Oholiba este Ierusalimul… 36 Domnul mi-a zis: „Fiul o mului, vrei să judeci pe Ohola şi pe Oholiba? Pune-le înainte urîciunile lor! 37 Ele s-au dedat la preacurvie, şi pe mînile lor este sînge: au preacurvit cu idolii lor; şi copiii pe cari Mi-i născuseră, i-au trecut prin foc în cinstea lor, ca să-i mănînce! 38 Afară de aceasta iată ce Mi-au mai făcut: Mi-au spurcat Locaşul cel sfînt în aceeaş zi, şi Mi-au pîngărit Sabatele. 39 Căci după ce şi-au jertfit copiii la idolii lor, tot în ziua aceea s-au dus şi în Locaşul Meu cel sfînt, ca să-l spurce. Iată ce au făcut în Casa Mea. 40 Au umblat chiar după oamenii, cari veneau de departe, le-au trimes soli, şi iată că ei au venit. Pentru ei te-ai scăldat tu, te-ai sulemenit la ochi, şi te-ai gătit cu podoabele tale; 41ai şezut pe un pat măreţ, înaintea căruia era întinsă o masă, pe care ai pus tămîia şi untdelemnul Meu. 42 S-au auzit strigătele unei mulţimi vesele; şi cu mulţimea aceasta de oameni de rînd au adus nişte beţivi din pustie, cari au pus brăţări în mînile celor două surori şi mîndre cununi pe capetele lor. 43Am zis atunci cu privire la curva cea bătrînă: «Şi acum îşi va urma ea oare curviile, şi tot vor mai veni la ea?» 44 Şi au venit la ea cum vin la o curvă; aşa s-au dus la Ohola şi Oholiba, la aceste femei nelegiuite. 45 De aceea oamenii fără prihană le vor osîndi, cum se osîndesc femeile preacurve, cum se osîndesc cele ce varsă sînge; căci sînt prea curve, şi au sînge pe mîni. 46 Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Voi aduce împotriva lor o mulţime de gloată mare, şi le voi da pradă chinului şi jafului. 47 Adunarea le va ucide cu pietre, şi le va doborî cu lovituri de sabie; le vor ucide fiii şi fiicele lor, şi le vor arde casele cu foc. 48 Voi face astfel să înceteze 73

Rama era o localitate mică de graniţă între Regatul de Nord şi Regatul de Sud. După cum Rama era o localitate de graniţă între cele două Regate (vezi nota precedentă), tot aşa Rahela se află şi ea la rădăcina celor două regate. Rahela era mama lui Iosif şi a lui Beniamin. Iosefiţii, adică seminţiile lui Efraim şi M anase, formau coloana vertebrală a Regatului de Nord, în timp ce seminţia lui Beniamin făcea parte din Regatul de Sud. Deci, într-un fel, am putea spune că Rahela era rădăcina comună a ambelor regate. Fiind şi soţia preferată a lui Iacov, Rahela poate fi considerată a fi „mama” întregului Israel.

74

nelegiuirea în ţară; ca toate femeile să ia învăţătură, şi să nu mai facă o nelegiuire ca a voastră! 49 Vi se va răsplăti astfel nelegiuirea, şi veţi purta păcatele săvîrşite cu idolii voştri, şi veţi şti că Eu sînt Domnul, Du mnezeu!»” (Ezec. 23:1-4, 36-49).

Deci ţipătul Rahelei la Rama nu era altceva decît consecinţa nelegiuirilor ei şi a copiilor ei. În schimb, prin profeţia din Ieremia, Domnul afirmă că în urma plînsului va veni mîntuirea. Întregul context al c itatului din Ieremia folosit de Matei vorbeşte despre mîntuire, nu despre pedeapsă. Or, Matei foloseşte tocmai acest verset (Ier. 31:15) — mai bine zis, inserează75 în text istoria omorîrii pruncilor de către Irod — pentru ca să atragă atenţia asupra acestui mesaj al mîntuirii. În întregul context, acesta este singurul verset de acest fel. Tot ceea ce-l precede şi tot ceea ce-l urmează este încărcat de nota nădejdii, a izbăvirii, şi tocmai de aceea versetul 31:15 rămîne ca un semn, ca un anunţ al apropierii mîntuirii vestite de Domnul, ca o condiţie a venirii ei. În contextul din Ieremia 31, „ţipătul de la Rama” nu rămîne pierdut în spaţiu, ci este evaluat tocmai de către cei care l-au scos. Ţipătul de la Rama a devenit o ocazie de pocăinţă, şi tocmai de aceea a putut să vină mîntuirea: 15

Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plîngeri şi lacrămi amare: Rahela îşi plînge copiii; şi nu vrea să se mîngîie pentru copiii ei, căci nu mai sînt! 16 Aşa vorbeşte Domnul: ― Opreşte-ţi plînsul, opreşte-ţi lacrămile din ochi; căci truda îţi va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor întoarce iarăş din ţara vrăjmaşului. 17 Este nădejde pentru urmaşii tăi, zice Do mnul; copiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor! 18

Aud pe Efraim bocindu-se:

― M-ai pedepsit, şi am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug; întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Du mnezeul meu! 19 După ce m-am întors, m-am căit; şi după ce mi-am recunoscut greşalele, mă bat pe pulpă; sînt ruşinat şi roş de ruşine, căci port ocara tinereţei mele. ― 20 Îmi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine? Căci cînd vorbesc de el, Îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea Îmi arde inima în Mine pentru el, şi voi avea milă negreşit de el, zice Do mnul. — 21 Ridică semne pe drum, pune stîlpi, ia seama la calea, la drumul pe care l-ai urmat … Întoarce-te, fecioara lui Israel, întoarce-te în cetăţile acestea cari sînt ale tale! 22 Pînă cînd vei fi pribeagă, fiică rătăcită? Căci Domnul face un lucru nou pe pămînt: femeia va peţi pe bărbat (Ier. 31:15-22).

75

Textul din M atei 1:13-23 ar curge perfect şi fără istoria omorîrii pruncilor (16-18), ceea ce justifică presupunerea că M atei a inserat în mod deliberat în text această istorioară, care, de altfel, lipseşte din toate celelalte evanghelii.

Asociind textul din Ieremia 31:15 cu uciderea copiilor de către Irod, Matei putea atrage atenţia asupra cîtorva lucruri. În primul rînd, izbăvirea profeţită de Ieremia trebuia să fie precedată de plînsul „Rahelei” pentru copiii ei Israel ş i Iuda. Deci tocmai acest plîns al mamelor din Betleem ar fi putut constitui semnalul pentru izbăvirea pe care o pregătea Dumnezeu, dacă bocetul de la Rama ar fi devenit ocazia evaluării relaţiei poporului cu Dumnezeu şi ocazie pentru o pocăinţă sinceră. Dar oricît de frumos ar suna paralele cu textele profetice, faptul în sine — uciderea unor copii nevinovaţi — ridică imense semne de întrebare. Cum a putut îngădui Dumnezeu să se întîmple aşa ceva? Cum de a lăsat ca pentru salvarea propriului Său Fiu să plătească cu viaţa atîţia copii nevinovaţi. 76 În cazul de faţă, „Cel vinovat” în ochii lui Irod — vinovat de a fi „Împăratul de curînd născut al iudeilor” — era tocmai Pruncul Isus. De ce au trebuit să moară din pricina Lui atîţia prunci nevinovaţi? Dar oare din pricina Lui au murit ei? Nu cumva pruncii care au fost măcelăriţi de Irod nu au murit pentru ca Isus să fie mîntuit — şi dec i „nu au plătit”, ca să zicem aşa, preţul salvării Pruncului Isus — ci au murit ca urmare a revărsării mîniei lui Irod, al cărui palmares în domeniul crimelor este greu de egalat.77 Într-un fel, „plînsul de la Rama”, care a trebuit să preceadă chemarea Fiului lui Dumnezeu din Egipt ca să aducă mîntuirea poporului Său, a fost o prefigurare a faptului că înainte ca Domnul Isus să poată da poporului Său mîntuirea trebuia ca strigătul Său de pe cruce — „Eli, Eli, Lama Sabactani?” — să reverbereze cu strigătul acelor femei care şi-au văzut uciş i pruncii nevinovaţi. Nu trebuie deci să uităm că, de fapt, Dumnezeu a fost acela care a îngăduit ca nevinovatul Său Fiu să plătească pentru noi toţi, cei păcătoşi şi vinovaţi. Includerea acestui eveniment, pe care nu-l regăsim în nici una dintre celelalte evanghelii, ar putea prefigura tocmai ceea ce Isus Hristos avea să înfăptuiască mai tîrziu şi ceea ce avea să devină inima Evangheliei: „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:8). Sau, în termenii lui Petru, „Hristos… a suferit odată pentru 76

Trebuie clarificat un lucru — afirmă Barclay în comentariul său pe Matei. „Betleemul nu era o cetate mare, iar numărul copiilor sub doi ani nu putea depăşi 20-30. Nu trebuie să gîndim în termenii a sute de copii. Este adevărat că aceasta nu scuză în vreun fel crima lui Irod sau nu o face mai puţin odioasă, dar este important să păstrăm proporţiile evenimentului” (William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, Edinburgh: The Saint Andrew Press, sixth impression, 1965, p. 28). 77 „Irod era un maestru în ale asasinatelor. Abia ajuns pe tron, el a început să elimine Sinedriul, curtea supremă a iudeilor. M ai tîrziu, el a măcelărit 300 de oficiali ai curţii. Apoi, i-a asasinat pe M iriam, soţia lui, pe Alexandra, mama acesteia, pe întîiul său născut, Antipater şi pe alţi doi fii ai săi, Alexander şi Aristobulus. Ajuns pe patul morţii, el a aranjat asasinarea tuturor nobililor din Ierusalim [ceea ce a fost dus la îndeplinire de fiul său Arhelau, imediat după întronarea acestuia peste Iudeea]. Era deci de aşteptat ca Irod să nu primească cu calm şi nepăsare vestea naşterii unui prunc care urma să fie Împăratul iudeilor” (W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, p. 28).

păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Deci includerea istoriei uciderii pruncilor putea foarte bine viza din partea lui Matei tocmai pregătirea cititorilor săi pentru extraordinara atrocitate pe care urmau s-o înfăptuiască ei înşişi faţă de Fiul lui Dumnezeu, răstignindu-L cu toată cruzimea pe o cruce, ca să scape de El, măcar că „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug. [Măcar că atunci] cînd era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi cînd era chinuit, nu ameninţa… [Măcar că] El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire” (1 Petru 2:22-24). 2:19-23 Am chemat pe Fiul Meu din Egipt Citatul din Osea 11:1 — „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt” — s-ar fi potrivit mai bine în tabloul din Luca 2:19-23, deoarece aici este zugrăvită revenirea din Egipt a Pruncului, la intervenţia directă a lui Dumnezeu. De fapt, după cum am văzut, versetele 2:16-18 ar putea fi scoase foarte bine din context (2:13-23), fără ca aceasta să deranjeze în vreun fel curgerea textului: 13

După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif, şi-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt, şi rămîi acolo pînă îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare.” 14 Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în Egipt. 15Acolo a rămas pînă la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt”… 19 După ce a murit Irod, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif, în Egipt, 20şi-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lu i, şi du-te în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. 21 Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lu i, şi a venit în ţara lui Israel. 22 Dar cînd a auzit că în Iudea împărăţeşte Arhelau, în locul tatălui său Irod, s-a temut să se ducă acolo; şi, fiind înştiinţat de Dumnezeu în vis, a plecat în părţile Galileii. 23 A venit acolo, şi a locuit într-o cetate numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci: că El va fi chemat Nazarinean (Luca 2:13-15, 19-23).

Dar tocmai aceasta ne obligă să ne întrebăm: De ce anume a decis Matei să includă istorioara Uciderea pruncilor de către Irod? Într-un fel, uciderea pruncilor încheie evenimentul plecării pruncului Isus în Egipt. Nu ştim cît timp a trecut de la acest eveniment pînă la moartea lui Irod. Poate luni sau poate ani. Ceea ce ştim însă este că atît plecarea în Egipt, cît şi ieş irea de acolo au fost controlate şi dirijate direct de către Domnul Dumnezeu, întocmai ca şi în cazul lui Israel. În cazul coborîrii în Egipt a casei lui Israel, „Dumnezeu a vorbit lui Israel, într-o vedenie noaptea, şi a zis: «Iacove! Iacove!» Israel a răspuns: «Iată-mă!» Şi Dumnezeu a zis : «Eu sînt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt, şi Eu însumi te voi scoate iarăş de acolo»” (Gen. 46:2-4). Este adevărat că logistica acelei mişcări a fost complet diferită de cea de faţă, dar

mecanismele ei au fost aceleaşi. La înştiinţarea Domnului au coborît în Egipt, şi tot la înştiinţarea Lui au ieş it de acolo. Evenimentul narat în aceste cîteva versete este încărcat de indicative istorice şi geografice. Este menţionată moartea lui Irod cel Mare, care a avut loc în jurul anului 4 î.Hr., ceea ce înseamnă că pruncul Isus S-a născut cu cîţiva ani „înainte de Hristos”, mai precis, cu cîţiva ani înainte de marcajul pe care, multe secole mai tîrziu, noi l-am aşezat pe linia istoriei ca să împartă timpul în cele două ere. Irod a domnit între anii 40-4 î.Hr. Alături de Irod, în text este pomenit, de asemenea, unul dintre fiii săi, Arhelau, care a ajuns împăratul Iudeii. În ce priveşte mişcarea în spaţiu, din Egipt, Pruncul revine în Ţara lui Israel, în care se intra dinspre sud, deci a revenit pe meleagurile Iudeii. Dar imediat după aceea, Iosif, Maria şi Pruncul au pornit înspre nord şi, trecînd în Galileea, s-au stabilit în cetatea Nazaret. Poate că nici un comentator nu descrie cu atîta măiestrie ca William Barclay contextul istorico-geografic: După o vreme, Irod a murit, iar după moartea lui, întregul regat peste care a domnit el s-a scindat. Romanii avuseseră încredere în Irod, şi i-au permis să domnească peste un teritoriu considerabil, dar Irod a ştiut că nici unuia dintre fiii săi nu i se va mai acorda acest favor. Astfel, el a împărţit regatul în trei, iar, prin testament, el a lăsat cîte o parte celor trei fii ai săi. A lăsat Iudeea lui Arhelau, Galileea lui Irod Antipa, iar regiunea de nord-est şi regiunea de dincolo de Iordan lui Filip. Dar moartea lui Irod n-a rezolvat problema [care îl obligase pe Iosif să fugă cu Maria şi cu Pruncul în Egipt]. Arhelau era un împărat rău, şi n-a rămas pe tron multă vreme. De fapt, el şi-a început domnia printr-o încercare de a-l întrece pe Irod în „irodismul” său, deoarece şi-a inaugurat domnia prin masacrarea deliberată a trei mii dintre cei mai influenţi oameni ai ţării. În mod evident, chiar şi acum că Irod era mort, avîndu-l pe tronul Iudeii pe crudul Arhelau, întoarcerea Pruncului în Iudeea era nesigură. Astfel, Iosif a fost călăuzit să meargă în Galileea, unde domnea Irod Antipa, un împărat mult mai bun. Iosif s-a stabilit în Nazaret. Deci Isus a crescut în Nazaret. Nu trebuie să credem că Nazaretul a fost un loc uitat de lume, rupt de viaţă, un tîrguşor în care nu se întîmpla nimic. Nazaretul era aşezat într-o depresie a regiunii deluroase a Galileii de Sud. Dar un băieţandru nu trebuia decît să se caţere pe coasta dealurilor din jur pentru ca să aibă jumătate din lume la picioarele sale. El putea privi înspre vest, şi apele albastre ale Mediteranei îi întîmpinau din depărtare privirile. Pe luciul lor, el ar fi văzut vapoarele plecînd înspre marginile pămîntului. Nu ar fi trebuit decît să-şi coboare privirile înspre ţărm, şi ar fi văzut şerpuind de-a lungul coastei, tocmai la poalele şirului de dealuri pe care stătea el însuşi, una dintre cele mai însemnate rute ale caravanelor din lume. Era drumul pe care, cu multe secole mai devreme, Iosif fusese dus ca să fie vîndut rob în Egipt. Era drumul pe care, cu trei sute de ani mai devreme, au mărşăluit Alexandru cel Mare şi trupele lui. Era drumul pe care, secole mai tîrziu, urma să coboare înspre Egipt Napoleon. Era drumul pe care Allenby avea să-l urmeze în secolul douăzeci. Uneori, era numit Drumul Sudului, alteori, Drumul Mării. Pe acest drum avea să vadă Isus tot felul de călători, din tot felul de naţiuni, venind şi

plecînd de la şi înspre marginile pămîntului. Dar exista şi un alt drum. Era drumul care părăsea coasta mării la Acre sau Ptolemais, ca să-şi urmeze cursul înspre est. Era Drumul Estului. El ducea pînă la frontierele de est ale Imperiului Roman. Din nou, cavalcadele caravanelor cu mătăsurile şi mirodeniile lor urmau să fie purtate de el în ambele direcţii, pe el putînd fi văzute trupele romane care se îndreptau către frontierele imperiu lui. Într-adevăr, Nazaretul nu era un cătun uitat de lume. Isus a crescut într-o cetate prin care se mergea spre marginile pămîntului în direcţia tuturor punctelor cardinale. Astfel că, încă din copilăria Sa, Isus a fost confruntat cu scene care trebuie să-i fi vorbit mult despre o lume care trebuia să fie cîştigată pentru Dumnezeu. 78

Acesta este contextul istorico-geografic în care, întors din Egipt, pruncul Isus a fost aşezat ca să-Şi petreacă anii copilăriei ş i tinereţii, context care avea să-L modeleze pentru slujba vieţii Lui. Dar din toate aceste lucruri — adevărate de altfel — Matei alege să sublinieze unul s ingur: „A venit acolo [în Galileea], şi a locuit într-o cetate, numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci: că El va fi numit Nazarinean” (Mat. 2:23, s.n.). Dacă în cazurile precedente (1:22-23; 2:5-6 şi 15) identificarea profeţiilor pe care le are în vedere Matei nu a ridicat probleme dific ile, deşi nu a fost întotdeauna uşor de înţeles cum anume se referă el la aceste profeţii şi deci cum anume trebuie interpretată împlinirea lor în evenimentul respectiv din viaţa lui Isus, în cazul de faţă, identificarea unei anumite profeţii este impos ibilă, şi tocmai de aceea, se pune problema dacă, în acest caz, Matei a avut în vedere o anume profeţie sau face cu totul altceva decît în cazurile precedente. Am văzut felul în care Matei leagă fiecare eveniment din viaţa timpurie a Domnului Isus de cîte un pasaj din Vechiul Testament, pe care el îl priveşte ca profeţie. Şi aici, el citează o profeţie — afirmă Barclay: „El va fi chemat Nazarinean” (23). Dar în acest caz, Matei a aşezat în faţa noastră o problemă la care nu avem răspuns, deoarece nu există un astfel de text în Vechiul Testament. De fapt, Nazaretul nu este niciodată menţionat în Vechiul Testament. Pe deasupra, nimeni nu a rezolvat în mod satisfăcător problema cu privire la ce anume din Vechiul Testament se referă Matei. Scriitorilor antici le plăcea jocul de cuvinte. S-a sugerat faptul că Matei apelează la un joc de cuvinte, plecînd din Isaia 11:1: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui”. Termenul pentru „vlăstar” este neser; ş i este posibil ca Matei să fi creat un joc de cuvinte între nazarinean şi neser, prin care el afirmă, în acelaşi timp, că Isus era din Nazaret şi că Isus era Neserul, 79 adică Vlăstarul promis din tulpina lui Iese, 78

William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, p. 30-32. Printre multe explicaţii pe care David Hill le dă afirmaţiei lui M atei din 2:23 — „Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci: că El va fi chemat Nazarinean” — există una care se armonizează cu cele spuse de Barclay: „Neser era un nume aplicat la M esia în Targum şi în literatura rabinică, pentru a sublinia descendenţa lui obscură şi umilă; dar substantivul nu oferă cu uşurinţă forma adjectivală nazoraios” (David Hill, The Gospel of Matthew, p. 88). 79

Urmaşul lui David, Împăratul ş i Unsul promis al lui Dumnezeu. Nimeni nu poate trage însă concluzii certe. Profeţia pe care Matei a avut-o în vedere rămîne un mister.80 Deşi legătura cu textul din Isaia 11:1 şi, prin el, cu Legămîntul davidic este ispititoare, mai ales în lumina celor afirmate deja de Matei în această direcţie, explicaţia din comentariul pe Matei al lui Ridderbos pare totuşi ceva mai plauzibilă. El prezintă două pos ibile traduceri ale textului. Prima traducere sună astfel: „El a venit şi a locuit într-o cetate numită Nazaret. Astfel s-a împlinit ce fusese vestit prin proroci: «El va fi chemat Nazarinean»”. În lumina unei astfel de traduceri, ar trebui să găsim în Vechiul Testament o profeţie care să afirme tocmai aceste cuvinte. Ridderbos recunoaşte dificultatea (dacă nu imposibilitatea) rezolvării problemei ridicate de o astfel de traducere, tocmai din pricina faptului că, după cum afirmă toţi exegeţii, profeţii Vechiului Testament nu vorbesc despre Nazaret şi că deci o astfel de profeţie nu există în tot Vechiul Testament. Există însă şi posibilitatea de a traduce textul puţin diferit, aşa cum îl traduce şi Cornilescu: „El a venit şi a locuit într-o cetate numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci: că El va fi chemat Nazarinean”. Acum — afirmă Ridderbos — textul nu spune că profeţii au prezis că Nazaretul va fi cetatea unde va locui Mesia sau că numele „Nazarinean” ar putea fi găsit în profeţiile Vechiului Testament. El afirmă că rezidenţa lui Isus în Nazaret implică ceva ce profeţii au prezis. Pentru a clarifica ceea ce doreşte să spună, evanghelistul adaugă cuvintele sugestive: „că El va fi chemat Nazarinean”, ceea ce înseamnă că El Îşi va lua numele de la Nazaret. Ch iar dacă Hristos S-a născut în cetatea împărătească Betleem, El va fi cunoscut sub numele de „Isus din Nazaret”. Pentru iudei, să fi fost născut în Nazaret sau oriunde în altă parte în Galileea (vezi Ioan 7:52) nu era un semn al prestigiului, ci un semn al inferiorităţii (vezi Ioan 1:46). Deci autorul a avut în vedere tocmai acest statut dispreţuit al cetăţenilor Nazaretului atunci cînd a afirmat că rezidenţa lui Isus în Nazaret a fost o împlinire a profeţiilor. Într-adevăr, originea umilă a lui Mesia este menţionată nu o dată în profeţii (vezi Is. 11:1; 53:2). Decizia lui Iosif de a duce Copilul la Nazaret a fost deci o împlinire nu a slovei, ci a înţelesului profeţiei. 81

În concluzie, putem afirma că, pe de o parte, ideea jocului de cuvinte care pleacă de pe textul din Isaia 11:1 se armonizează mai mult în contextul exegetic de pînă acum, subliniind încă o dată legătura dintre pruncul Isus şi Odrasla sau Vlăstarul ieşit din tulpina lui Isai. Pe de altă parte însă, interpretarea lui Ridderbos pare totuşi mai pertinentă, tocmai pentru că „jocul de cuvinte nu este evident în limba ebraică” — afirmă R. T. France — „iar el se pierde complet în greacă”.82 France observă corect faptul că formula folosită de Matei pînă acum pentru a sublinia 80

William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, p. 30-32. H. N. Ridderbos, Matthew, p. 44-45. 82 R. T. France, Matthew, p. 88. 81

legătura cu profeţiile — „Ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice…” (1:22; 2:15) — nu mai este respectată de Matei în 2:23. Aici, ancorarea în profeţii pare să fie în mod deliberat extrem de vagă: „Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci”, iar pe deasupra, Matei nu concluzionează cu expresia: „care zice” (legontos), ci cu conjuncţia: „că” (hoti). „Aceasta sugerează că nu se are în vedere un citat dintr-un pasaj specific, ci un rezumat al unei teme sau al unei aşteptări profetice. Astfel, s-a sugerat faptul că Matei a văzut în obscuritatea83 Nazaretului împlinirea indicaţiilor vechi testamentale cu privire la un Mesia smerit şi respins, deoarece faptul că Isus a fost cunoscut prin epitetul peiorativ Nazoraios (vezi Ioan 1:46) nu era compatibil cu aşteptata demnitate regală a lui Mesia, şi astfel s-au împlinit texte ca acelea din Psalmul 22; Isaia 53; Zaharia 11:4-14”. 84 Cu toate acestea, după Gundry, nic i sensul dat de jocul de cuvinte neser / nazirean nu trebuie trecut cu vederea. Gundry afirmă că „jocul de cuvinte care pleacă de la termenul neser din Isaia 11:1 transmite, de asemenea, acelaşi mesaj, din moment ce un vlăstar ieşit dintr-o tulpină retezată este simbolul unei descendenţe umile (vezi şi lăstarul din Isaia 53:2), şi tocmai aşa era înţeleasă imaginea în iudaismul contemporan”.85 Se ridică însă întrebarea: Cum se armonizează în context interpretarea care accentuează originea umilă a lui Mesia? Ne aflăm în faţa celui de-al cincilea şi ultimul tablou legat de perioada timpurie a vieţii Domnului Isus sau de intrarea Lui în lume. Următoarele cinci tablouri (3:13-17; 4:1-11, 12-17, 18-22 şi 23-25), prin care se marchează intrarea lui Isus în lucrare, sînt separate de primele cinci (1:1-17, 18-25; 2:1-12, 13-18 şi 19-23) prin tabloul care se ocupă de propovăduirea lui Ioan Botezătorul (3:1-12). Isus urcă pe scenă ca un „necunoscut”. Dacă Dumnezeu nu ar fi marcat intrarea Lui în lucrare prin pogorîrea Duhului Său în chip de porumbel ş i prin ceea ce a rostit glasul care s-a auzit din ceruri: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (3:17), Isus S-ar fi pierdut în mulţimea celor care veneau să fie botezaţi de Ioan. Or, tocmai această „coborîre între noi”, această „identificare cu noi” este avută în vedere de Matei prin remarca: „El va fi chemat Nazarinean” (2:23). 83

„Obscuritatea” despre care vorbeşte France cu privire la Nazaret trebuie înţeleasă în sensul pe care-l are în vedere Natanael atunci cînd, la provocarea lui Filip — „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris M oise în Lege, şi proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif” (Ioan 1:45) — el întreabă cu ironie: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Altfel, după cum subliniază Barclay, Nazaretul era răscrucea unor importante drumuri comerciale, şi tocmai din această pricină, el avea o oarecare însemnătate. Iudeii dispreţuiau nu atît cetatea, cît amestecul locuitorilor lui cu neamurile. 84 R. T. France, Matthew, p. 88-89. 85 R. H. Gundry, „The Use of the Old Testament in St. M atthew’s Gospel”, JSNT 18, Leiden: E. J. Brill, 1967, p. 103-104.

Pe parcursul primelor cinci tablouri, Matei a ins istat pe descendenţa regală şi pe filiaţia divină a Pruncului Mariei. O dată ce aceste adevăruri au fost stabilite ş i subliniate prin împlinirea unor serii de profeţii din Vechiul Testament, prin afirmaţia din 2:23, Matei pregăteşte intrarea lui Isus pe scena lucrării Sale în toată umilinţa identificării Lui cu fiecare dintre noi. Iar lucrul acesta era foarte important. 3:1-12 Glasul din pustie Ne aflăm în primul mare bloc de text din evanghelie (1:1-4:25), pe care l-am intitulat Împăratul, împotrivirile şi strategia Împărăţiei. Tabloul de faţă (3:1-12) este al şaselea dintre cele unsprezece tablouri care compun acest bloc de text, şi el constituie un fel de balama între primele cinci şi ultimele cinci tablouri, între evenimentele care marchează, pe de o parte, intrarea lui Isus în lume (1:1-2:23), iar pe de altă parte, intrarea lui Isus în lucrare (3:13-4:25). În 3:1-12, ne este prezentat începutul lucrării lui Ioan Botezătorul, care constituie o prefaţă a lucrării Domnului Isus. După ce, în versetul 1, Matei încearcă să ne sugereze o ancorare a evenimentelor ce urmează în timp şi spaţiu, în versetul 2, el face rezumatul propovăduirii lui Ioan: „El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape»”. Versetele 3-4 se ocupă de identitatea lui Ioan şi de ancorarea acestuia în contextul planului lui Dumnezeu, iar versetele 5-12 detaliază implicaţiile propovăduirii lui. Tocmai datorită funcţiei de prefaţă a acestui tablou pentru tablourile care urmează (3:13-4:25), este important să-l înţelegem cît mai bine, deoarece s-ar putea ca el să dea direcţia interpretării celorlalte tablouri. În vremea aceea (1) Matei marchează venirea lui Ioan prin expresia: „în vremea aceea”, lăsînd astfel foarte vagă plasarea în timp a evenimentului. Dacă, din acest punct de vedere, comparăm Evanghelia după Matei cu Evanghelia după Luca, observăm cu uşurinţă că Luca se detaşează net de Matei în ce priveşte rigurozitatea istorică a prezentării lucrurilor. În Luca, abundă indicativele care ne ajută să ancorăm în timp şi spaţiu evenimentele. De pildă, în cazul evenimentului de faţă, Luca afirmă că Ioan Botezătorul şi-a început lucrarea „în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, — pe cînd Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod, cîrmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cîrmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cîrmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana ş i Caiafa” (Luca 3:1-2), în timp ce Matei se mulţumeşte să spună că Ioan a venit „în vremea aceea” (Mat. 3:1). Dacă ţinem cont că ultimul eveniment narat de Matei (2:19-23) a avut loc cu peste un sfert de veac mai devreme, termenii atît de vagi privind plasarea în timp a evenimentului nu pot fi explicaţi altfel decît ca fiind o încercare deliberată din partea

evanghelistului de a trece cu vederea scurgerea timpului între ceea ce a fost narat în 2:19-23 şi ceea ce urmează să fie narat în 3:1-12, pentru ca aceste două tablouri să se constituie într-un întreg literar unitar. Modul în care Matei prezintă lucrurile este explicabil atunci cînd înţelegem că el şi-a propus să comunice un adevăr teologic, pentru care se cerea adunarea într-un întreg literar a unor evenimente din diferite perioade istorice, într-un întreg în care deci cronologia este subordonată teologiei. Probabil că Matei nu a adăugat indicative de timp precise în text tocmai pentru a-l ajuta pe cititor să lege într-un întreg tablourile de pînă acum cu cele care urmează. Astfel, cititorul este obligat să continue lecturarea textului, atenţia nefiindu-i distrasă de indicativele de timp care ar marca prăpastia dintre diferitele evenimente alăturate de evanghelist. O astfel de teorie legată de modul în care construieşte Matei se va verifica doar dacă într-adevăr vom putea arăta că adevărul teologic respectiv reclamă alăturarea tuturor acestor tablouri. Pocăiţi-vă, căci Împărăţia Cerurilor este aproape (2) Am văzut că textul din 2:13-23 a fost, practic, întrerupt de istorioara uciderii pruncilor (16-18), pe care evanghelistul a inserat-o înadins, dar nu în mod anacronic în text. Această observaţie ne obligă să dăm o atenţie deosebită celor cîteva versete inserate. Matei justifică includerea istoriei uciderii pruncilor prin legătura cu profeţia din Ieremia 31:15, legătură pe care o subliniază cu multă grijă. După cum am văzut, întregul context al textului din Ieremia este focalizat pe actul mîntuirii lui Dumnezeu, pe actul instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu în urma întoarcerii poporului Său din robie şi în urma pocăinţei lui. 1

„În vremea aceea, zice Domnul, Eu voi fi Dumnezeul tuturor seminţiilor lui Israel, şi ei vor fi poporul Meu.” 2Aşa vorbeşte Domnul: „Poporul celor ce-au scăpat de sabie, a căpătat trecere în pustie: Israel merge spre locul lui de odihnă.” 3 „Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea! 4 Te voi aşeza din nou, şi vei fi aşezată din nou, fecioara lui Israel! Te vei împodobi iarăş cu timpanele tale, şi vei ieşi în mijlocul jocurilor voioase. 5 Vei sădi iarăş vii pe înălţimile Samariei; cei ce le vor sădi, le vor culege şi roadele. 6 Căci vine ziua, cînd străjerii vor striga pe muntele lui Efraim: „Sculaţi-vă, să ne suim în Sion, la Domnul, Dumnezeul nostru. 7 Căci aşa vorbeşte Domnul: «Strigaţi de bucurie asupra lui Iacov, chiuiţi de veselie în fruntea neamurilor! Înălţaţi-vă glasurile, cîntaţi laude, şi ziceţi: „Doamne, izbăveşte pe poporul Tău, pe rămăşiţa lui Israel!”»”» 8 «Iată, îi aduc înapoi din ţara de la miazănoapte, îi adun de la marginile pămîntului: între ei este şi orbul şi şchiopul, femeia însărcinată şi cea în durerile naşterii; o mare mulţime se întoarce înapoi aici! 9 Plîngînd vin, şi îi duc în mijlocul rugăciunilor lor; îi duc la rîuri de apă, pe un drum neted pe care nu se poticnesc. Căci Eu sînt Tatăl lui Israel, şi Efraim este întîiul Meu născut.» 10 «Ascultaţi Cuvîntul Domnului, neamuri, şi vestiţi-l în ostroave depărtate! Spuneţi: „Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna, şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma.” 11 Căci Domnul răscumpără pe Iacov, şi-l izbăveşte din mîna unuia

mai tare decît el. 12 Ei vor veni, şi vor chiui de bucurie pe înălţimile Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului, la grîu, la must, la untdelemn, la o i şi boi, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu vor mai tînji. 13 Atunci fetele se vor veseli la joc, tinerii şi bătrînii se vor bucura şi ei; le voi preface jalea în veselie, şi-i voi mîngîia, le voi da bucurie, după necazurile lor. 14 Voi sătura de grăsime sufletul preoţilor, şi poporul Meu se va sătura de bunătăţile Mele, zice Do mnul.”» 15

«Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plîngeri şi lacrămi amare: Rahela îşi plînge copiii; şi nu vrea să se mîngîie pentru copiii ei, căci nu mai sînt!» 16

«Aşa vorbeşte Domnul: „Opreşte-ţi plînsul, opreşte-ţi lacrămile din ochi; căci truda îţi va fi răsplătită, zice Do mnul; ei se vor întoarce iarăş din ţara vrăjmaşului. 17 Este nădejde pentru urmaşii tăi, zice Domnul; copiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor!” 18 Aud pe Efraim bocindu-se: „M-ai pedepsit, şi am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug; întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu! 19 După ce m-am întors, m-am căit; şi după ce mi-am recunoscut greşelele, mă bat pe pulpă; sînt ruşinat şi roş de ruşine, căci port ocara tinereţei mele.” — 20 „Îmi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine?” „Căci cînd vorbesc de el, Îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea Îmi arde inima în Mine pentru el, şi voi avea milă negreşit de el, zice Domnul.” — 21 „Ridică semne pe drum, pune stîlpi, ia seama la calea, la drumul pe care l-ai urmat… Întoarce-te, fecioara lui Israel, întoarce-te în cetăţile acestea cari sînt ale tale! 22 Pînă cînd vei fi pribeagă, fiică rătăcită? Căci Do mnul face un lucru nou pe pămînt: femeia va peţi pe bărbat”»” (Ier. 31:1-22, s.n.).

Astfel de profeţii sînt de obicei clasificate ca fiind profeţii escatologice, tocmai pentru că, din perspectiva noastră, ele îşi aşteaptă încă împlinirea. Nu trebuie să uităm însă că nu ar fi trebuit să fie neapărat aşa. Şi tocmai lucrul acesta încearcă Matei să-l sublinieze cu grijă. Isus Hristos a venit mai întîi la ai Săi ca să le aducă mîntuirea, ca să aducă pentru ai Săi împlinirea tuturor acestor profeţii, deci ca să instaureze Împărăţia lui Dumnezeu. Însă tragedia este că ai Săi nu L-au primit. Drept urmare, tocmai pentru că şansa împlinirii acestor profeţii pentru Israel a fost risipită, aceste texte şi-au „reactivat” valoarea de prezicere şi continuă să arate spre o împlinire viitoare, dar nu din pricina lui Israel, ci din pricina credincioşiei lui Dumnezeu în privinţa legămîntului făcut cu Avraam. Astfel, ele continuă să rămînă texte profetice care, în ce-l priveşte pe Israel, îşi aşteaptă încă împlinirea în viitor. La ora acelei prime oferte a lui Dumnezeu, împlinirea acestor profeţii s-a comutat pe toţi aceia care L-au primit pe Isus Hristos, adică pe toţi aceia care au crezut şi continuă să creadă în Numele Lui. Aceştia au primit „dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13). Dar să ne reîntoarcem acum la perspectiva lui Matei.

După cum am văzut, în profeţia din Ieremia, „ţipătul de la Rama” este semnalul de început al restaurării, deoarece dintr-un strigăt de durere el se transformă într-un bocet şi un plîns al pocăinţei: „Aud pe Efraim bocindu-se: «M-ai pedeps it, şi am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug; întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu! După ce m-am întors, m-am căit; şi după ce mi-am recunoscut greşelele, mă bat pe pulpă; sînt ruşinat şi roş de ruşine, căci port ocara tinereţei mele” (Ier. 31:18-19). Dacă „ţipătul de durere din Rama” — cum numeşte Matei jalea lăsată peste Betleem în urma uciderii pruncilor de către Irod — s-ar fi transformat cu adevărat într-un plîns al pocăinţei, atunci, după cum afirma ş i Osea, chemarea Fiului lui Dumnezeu din Egipt (vezi Osea 11:1) ar fi putut continua cu aşezarea Împărăţiei lui Dumnezeu: 1

Întoarce-te, Israele, la Do mnul, Du mnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta. Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă, şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: „Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre. 3Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai, şi nu vrem să mai zicem lucrării mînilor noastre: «Dumnezeul nostru!» Căci la Tine găseşte milă orfanul.” 4 Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mînia Mea s-a abătut de la ei! 5 Voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul, şi va da rădăcini ca Libanul. 6 Ramurile lui se vor întinde; măreţia lui va fi ca a măslinului, şi miresmele lu i ca ale Libanului. 7 Iarăş vor locui la umbra lui, iarăş vor da viaţă grîului, vor înflori ca via, şi vor avea faima vinului din Liban. 8 Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta şi-l voi privi, voi fi pentru el ca un chiparos verde: de la Mine îţi vei primi rodul. 9 Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput, să le înţeleagă! Căci căile Do mnului sînt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele (Osea 14:1-9). 2

Or, după chemarea de către Domnul a Fiului Său din Egipt trecuse mai bine de un sfert de veac, fără ca „ţipătul de la Rama” să se fi transformat într-un plîns al pocăinţei. Acum că Fiul lui Dumnezeu era pe punctul de a-Şi începe lucrarea mîntuitoare, trimiterea lui Ioan avea în vedere stîrnirea la pocăinţă a lui Iuda, pentru ca profeţia lui Ieremia să-şi poată vedea împlinirea şi pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să poată fi aşezată: „În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape»” (Mat. 3:1-2). Într-adevăr, Împărăţia Cerurilor bătea la uşi, dar pentru ca această Împărăţie să poată fi aşezată, era nevoie de pocăinţa sinceră a celor din poporul lui Dumnezeu. După cum am văzut, Matei introduce lucrarea lui Ioan Botezătorul cu un indicativ de timp extrem de vag — „În vremea aceea” (3:1) — pentru a lega înadins tabloul de faţă (3:1-12) de tablourile precedente (2:13-18; 19-23). Lucrul acesta este crucial din punct de vedere teologic. Instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu atîrna

de pocăinţa poporului lui Dumnezeu. Nici Ioan şi nici chiar Isus nu ar fi putut sări această verigă în lanţul desfăşurării planului lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, şi Domnul Isus Şi-a început lucrarea cu acelaşi mesaj: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 4:17). Pocăinţa ar fi echivalat cu pregătirea căii pentru Domnul. Profeţia din Isaia (3) Pentru ca să ancoreze şi mai precis în planul lui Dumnezeu evenimentul la care se referă, Matei continuă prin clarificarea identităţii lui Ioan, legîndu-i lucrarea de o altă profeţie vechi testamentală: „Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, cînd zice: «Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările”»” (Mat. 3:3). De data aceasta, evenimentul este prezentat ca fiind o împlinire a profeţiei din Isaia 40:3. Dar, ca şi în cazurile precedente, Matei nu se leagă doar de cîteva slove disparate dintr-o carte a Vechiului Testament, ci, prin acele cîteva slove, el ne invită să percepem mesajul întregului context, ba chiar al întregii cărţi din care a fost luat textul. 86 Tocmai de aceea, şi de data aceasta, semnificaţia legăturii cu textul din Isaia devine clară doar în lumina structurii cărţii Isaia. Cartea Isaia poate fi împărţită în două părţi mari, primele treizeci şi nouă de capitole alcătuind culoarul istoric al cărţii, iar restul de douăzeci şi şapte de capitole, culoarul profetic. Culoarul istoric se ocupă în mod special de perioada împăraţilor Ahaz ş i Ezechia (Is. 7-39). O dată ce Ezechia I-a întors spatele lui Dumnezeu (vezi Is. 39:1-8), profetul încetează să le mai vorbească celor din vremea lui. Profeţiile ce urmează decolează înspre viitor, ancorîndu-se într-un spaţiu al mîntuirii lui Dumnezeu. Deci profeţia la care se referă Matei (Is. 40:3) prefaţează, de fapt, imensul act al mîntuirii lui Dumnezeu, despre care vorbesc aproape toate capitolele care urmează (40-46):

86

În culegerea de eseuri The Right Doctrine from the Wrong Texts, editată de G. K. Beale, care se ocupă de modul în care este folosit Vechiul Testament în Noul Testament, în introducere, Beale precizează faptul că „scopul cărţii este să prezinte diferite perspective cu privire la problema hermeneutică a folosirii Vechiului Testament de către Isus şi ucenicii Săi. S-au referit, oare, aceştia la pasajele Vechiului Testament într-un fel care nu este în armonie sau contrazice intenţia originală a textului Vechiului Testament sau nu?” (G. K. Beale, The Right Doctrine from the Wrong Texts?! — Essays on the Use of the Old Testament in the New, Baker Books, Grand Rapids, M I, 1994, p. 7). Articolele adunate în carte reprezintă poziţii opuse. Unii afirmă, alţii neagă cu vehemenţă armonia citatelor cu contextul vechi testamental. Din ceea ce nădăjduim că am afirmat deja în paginile de mai sus, susţinem cu tărie armonia desăvîrşită dintre intenţia lui M atei şi intenţia autorului textului original. M ai mult, înţelegerea plenară a intenţiei lui M atei este posibilă doar în urma înţelegerii în context a textului din Vechiul Testament la care se referă evanghelistul.

1

„Mîngîiaţi, mîngîiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. 2 Vorbiţi bine Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfîrşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mîna Do mnului de două ori cît toate păcatele lui.” 3 Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! 4 Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în cîmpii, şi strîmtorile în vîlcele! 5 Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit… 9 „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! 10 Iată, Domnul Du mnezeu vine cu putere, şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui. 11 El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sînul Lui, şi va călăuzi blînd oile cari alăptează»” (Is. 40:1-11).

Mesajul profetic îi este adresat unui popor care avea spatele încovoiat de o lungă robie — „Mîngîiaţi, mîngîiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfîrşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mîna Domnului de două ori cît toate păcatele lui” (Is. 40:1-2) — iar el echivalează cu un crăpat de ziuă după o lungă noapte a robiei. Or, tocmai lucrul acesta doreşte să-l sublinieze Matei în evanghelia sa. Metafora arătării luminii va fi reluată în capitolul următor: 12

Cînd a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea. 13 A părăsit Nazaretul, şi a venit de a locuit în Capernaum, lîngă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, 14 ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: 15 „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor, 16 Norodul acesta, care zăcea în întunerec, a văzut o mare lu mină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în u mbra morţii, a răsărit lumina” (Mat. 4:12-16).

„Glasul celui ce strigă în pustie” nu are menirea să pregătească în mod direct şi nemijlocit calea Domnului, ci să cheme pe alţii să facă lucrul acesta. Calea trebuia pregătită de către aceia care auzeau strigătul glasului: după spusele lui Isaia, tocmai de poporul Domnului. Slava Domnului urma să fie descoperită doar după ce calea avea să fie pregătită, adică doar după ce orice vale avea să fie înălţată, şi orice deal avea să fie plecat, după ce coastele aveau să fie prefăcute în cîmpii, şi strîmtorile în vîlcele. Vestea bună era că Acela care „vine cu putere, şi porunceşte cu braţul Lui”, Acela care „Îşi va paşte turma ca un Păstor”, care „va lua mieii în braţe” şi „îi va duce la sînul Lui”, Acela care „va călăuzi blînd oile cari alăptează” (Is. 40:10-11) este Însuşi Domnul Dumnezeu. Se pune deci întrebarea cum de a îndrăznit Matei să folosească acest text pentru a anunţa venirea lui Isus Hristos? Nu cumva nesocoteşte el contextul, scoţînd textul din context şi transformîndu-l într-un pretext?

Un secol mai tîrziu, prin profeţia lui Ieremia, imaginea prezentată de Isaia s-a focalizat ceva mai mult. După ce Domnul Îşi exprimă mînia împotriva păstorilor lui Iuda care nimicesc şi risipesc turma păşunei Lui, El face o mare promisiune, în care metaforele folosite sînt asemănătoare cu cele din Isaia 40: 3

Eu Însumi voi strînge rămăşiţa oilor Mele din toate ţările, în cari le-am izgonit; le voi aduce înapoi în păşunea lor, şi vor creşte şi se vor înmulţi. 4 Voi pune peste ele păstori cari le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază, şi nu va mai lipsi nici una din ele, zice Do mnul. 5 Iată vin zile, zice Do mnul, cînd voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară. 6 În vremea Lui, Iuda va fi mîntuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea noastră!” (Ier. 23:3-6).

Conform promisiunii din Ieremia, Domnul urma să-Şi pască turma păşunii Lui prin Odrasla lui David, iar conform planului pe care Matei îl desfăşoară înaintea noastră în evanghelia sa, tocmai această Odraslă neprihănită fusese chemată de Domnul din Egipt, iar, după ce a crescut în Nazaret, acum era pe punctul de a intra în slujba pentru care Se întrupase. Probabil că o judecată similară a stat la baza gîndirii lui Matei. În textul de faţă, Domnul, pentru Care se cere pregătită calea, este în mod evident Domnul Isus Hristos. Deci Domnul Dumnezeu din textul din Isaia este substituit de Matei cu Domnul Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu. Era, oare, justificată o astfel de schimbare? Pentru ca răspunsul să poată fi pozitiv, schimbarea trebuie să poată fi mai întîi dovedită în contextul profeţiei lui Isaia. Într-adevăr, o astfel de substituire nu este străină de profeţia lui Isaia. Una dintre tehnicile lui profetice preferate este suprapunerea de imagini sau de perspective profetice.87 De exemplu, în spatele pruncului lui Isaia (vezi 7:14-8:4) stă un alt PRUNC, pe al Cărui umăr este aşezată domnia şi al Cărui Nume este „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii”. Domnul oştirilor „va face ca domnia lui să crească, şi o pace fără sfîrşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei Lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci” (Is. 9:6-7, s.n.). În spatele robului Domnului, Israel, stă ROBUL DOMNULUI, în Care îşi găseşte plăcerea sufletul Domnului şi pe Care Domnul L-a chemat ca să dea mîntuirea (vezi Is. 42:1-8).88 O oscilare asemănătoare între două personaje găs im şi atunci cînd Isaia foloseşte metafora „braţul Domnului”. 87

„De fapt ne aflăm în faţa unui tipar al profeţiei lui Isaia. Este vorba de o comunicare prin suprapuneri de imagini, prin suprapuneri ale perspectivelor profetice: prunc / PRUNC; mîntuire / M ÎNTUIRE; rob / ROB. Ori de cîte ori este vorba de primul aspect, Dumnezeu Se simte parcă obligat să vorbească şi despre al doilea, pentru că inima Lui este focalizată de fapt asupra celui de al doilea aspect. Primul este doar un pas intermediar” (Beniamin Fărăgău, Nădejde în întuneric (Isaia), vol. II, Logos, Cluj-Napoca, 1992, p. 42). 88 Vezi Beniamin Fărăgău, Nădejde în întuneric, vol. II, p. 40-44.

Cit ind textele în care Isaia conturează identitatea Robului Domnului folosindu-se de imaginea sau de metafora „Braţului Do mnului”, simţim că ne frămîntă o întrebare asemănătoare cu a famenului etiopian: „Rogu-te, despre cine vorbeşte proorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?” (Fapte 8:34). Noi ştim răspunsul lui Filip, de aceea, întrebarea noastră, deşi seamănă cu a famenului, trece, de fapt, dincolo de ea. Şi dacă ar fi un „Filip” alături de noi, l-am întreba: „Rogu-te, despre cine vorbeşte proorocul astfel? Despre Dumnezeu Tatăl sau despre Robul Său?” Iar răspunsul ar veni direct şi clar: şi despre Unul şi despre Celălalt. În cartea Isaia, Braţul Domnului reprezintă ceva (mult mai corect spus, pe CINEVA) prin care Dumnezeu lucrează. Cel puţin în Isaia 53 şi 63, Braţul Domnului este în mod clar o Persoană, care deşi distinctă de Persoana Domnului Du mnezeu este totuşi identică cu El în dumnezeire. Pruncul din capitolul 9, Odrasla din capitolul 11, iar începînd cu capitolul 42, Robul Domnului şi Braţul Domnului sînt una şi aceeaşi Persoană: a doua Persoană a Dumnezeirii, Dumnezeu Fiul. 89

Se pare deci că Matei avea suficient suport exegetic în însăşi cartea Isaia pentru ca să poată lua textul din Isaia 40:3 şi să-l poată aplica într-un context în care Domnul Dumnezeul care vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui, Acela care „Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sînul Lui, şi va călăuzi blînd oile cari alăptează” 90 nu este altul decît Fiul pe care Domnul L-a chemat din Egipt, care a crescut în Nazaret şi care acum era gata să intre în lucrare. Ziua Domnului sau botezul cu Duhul Sfînt şi cu foc (4-12) După ce, prin legătura cu profeţia din Isaia 40, Matei a ancorat activitatea acestui personaj ciudat — Ioan Botezătorul — în miezul planului lui Dumnezeu, el ne spune cîte ceva despre îmbrăcămintea şi regimul lui alimentar, observaţii prin care se coboară, parcă, în anecdotica măruntă a evenimentelor: „Ioan purta o haină de păr de cămilă, şi la mijloc era încins cu un brîu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică” (3:4). Care să fie rostul acestor menţiuni? După cum observă mai mulţi dintre exegeţi, 91 îmbrăcămintea lui Ioan era fie o îmbrăcăminte profetică standard, fie un semn al asemănării dintre Ioan şi Ilie — cel puţin aşa reiese din textul din 2 Împăraţi: „Ahazia le-a zis : «Ce înfăţişare avea omul acela care s-a suit înaintea voastră şi v-a spus aceste cuvinte?» Ei au răspuns: «Era un om îmbrăcat cu o manta de păr şi încins cu o curea la mijloc». Şi Ahazia a zis : «Este Ilie T işbitul»” (1:7-8). Într-adevăr, Ioan era îmbrăcat la fel cu Ilie, dar ne întrebăm la ce ne ajută aceste observaţii? 89

Pentru o tratare mai detaliată a divinităţii Robului Domnului şi deci a posibilităţii de substituire a Domnului cu Robul Domnului sau cu Braţul Domnului, vezi Beniamin Fărăgău, Nădejde în întuneric, vol. II, p. 182-185. 90 Isaia 40:11. 91 Vezi H. N. Ridderbos, Matthew, p. 40; R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 91, David Hill, The Gospel of Matthew, p. 91 etc.

În primul rînd, nu trebuie să uităm că Isus Însuşi îl identifică pe Ioan cu Ilie. Iar după cum vom vedea, această identificare era importantă pentru cărturarii lui Israel. În contextul teologic al vremii respective, exista o astfel de aşteptare, şi realizarea legăturii dintre cei doi ar fi putut fi un argument în favoarea acceptării lui Isus şi a lucrării Lui: 10

Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întîi trebuie să vină Ilie?” 11 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întîi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. 12 Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” 13 Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul (Mat. 17:10-13).

Dar identificarea lui Ioan cu Ilie ne leagă în mod direct şi de profeţiile din Maleahi 3 şi 4. Capitolul 3 din Maleahi menţionează venirea unui sol, a unui antemergător al lui Mesia, a unui corespondent al glasului care strigă, din Isaia 40:3, chemînd la pregătirea unei căi pentru Domnul care vine. Dar Maleahi capitolul 4, în care este menţionat Ilie, atrage atenţia asupra apropiatei veniri a Zilei Domnului: „Iată, vă voi trimete pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare ş i înfricoşată” (Mal. 4:5). Într-un fel, venirea lui Isus Hristos însemna şi venirea Zilei Domnului; şi tocmai lucrul acesta a fost sesizat de aceia care au răspuns mesajului lui Ioan. Apariţia şi propovăduirea lui Ioan în pustia Iudeii i-a stîrnit pe mulţi la meditaţie şi la reevaluarea vieţii şi relaţiei lor cu Dumnezeu. Aşa se face că „locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în rîul Iordan” (Mat. 3:5-6). Părea că profeţia lui Ieremia era pe punctul de a se împlini. Copiii lui Israel veneau la Iordan ca să-şi mărturisească păcatul: „M-ai pedepsit, şi am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug; întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu! După ce m-am întors, m-am căit; şi după ce mi-am recunoscut greşelele, mă bat pe pulpă; sînt ruşinat şi roş de ruşine, căci port ocara tinereţei mele” (Ier. 31:18-19). În urma propovăduirii lui Ioan, „ţipătul de la Rama” pare să-şi fi făcut efectul. Dar lucrurile nu stăteau întocmai aşa — pentru că Ioan trece prin masca pe care fariseii şi saducheii o purtau. Dacă el, Ioan Botezătorul, era solul Domnului trimis înaintea Domnului, atunci Solul Legămîntului bătea la uşă. Dar, după spusele lui Maleahi, venirea Solului Legămîntului urma să aducă şi Ziua Domnului, ziua cea mare şi înfricoşată. Şi cine şi-ar fi putut permite să creadă că va putea rămîne în picioare pe baza unei pocăinţe superficiale atunci cînd ziua cea mare şi înfricoşată va veni? 1

Iată, voi trimete pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legămîntului, pe care-L doriţi; iată că vine, — zice Domnul oştirilor. — 2 Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămînea în picioare cînd Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. 3 El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri

neprihănite. 4 Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimulu i va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară. 5 Mă voi apropia de voi pentru judecată, şi Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descîntătorilor şi preacurvarilor, împotriva celor ce jură strîmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaşului, cari asupresc pe văduvă şi pe orfan, nedreptăţesc pe străin, şi nu se tem de Mine, zice Domnul oştirilor. 6 Căci Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi. 7 Din vremea părinţilor voştri voi v-aţi abătut de la poruncile Mele, şi nu le-aţi păzit. Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Do mnul oştirilor. Dar voi întrebaţi: „În ce trebuie să ne întoarcem?” 8 Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?” Cu zeciuielile şi darurile de mîncare. 9 Sînteţi blestemaţi, cîtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime! 10Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvîntare. 11 Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănîncă, (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pămîntului, şi viţa nu va fi neroditoare în cîmpiile voastre, zice Domnul oştirilor. 12 Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Do mnul oştirilor. 13 Cuvintele voastre sînt aspre împotriva Mea, zice Do mnul. Şi mai întrebaţi: „Ce-am spus noi împotriva Ta?” 14Aţi zis: „Degeaba slujim lui Dumnezeu; şi ce am cîştigat dacă am păzit poruncile Lui, şi am umblat trişti înaintea Domnului oştirilor? 15 Acum fericim pe cei trufaşi; da, celor răi le merge bine; da, ei ispitesc pe Dumnezeu, şi scapă!” — 16Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui. 17 „Ei vor fi ai Mei, zice Do mnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. 18 Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte (Mal. 3:1-18).

Felul în care-i întîmpină Ioan pe cei care veneau la Iordan în mod făţarnic aduce în mod evident aminte de mesajul lui Maleahi, subliniind cu toată forţa faptul că Ziua Domnului bătea la uşă. Poate că mulţi îşi permiteau să vină la Iordan ca să fie botezaţi, pentru ca astfel să fie şi ei parte din mişcarea religioasă care cuprinsese întregul Iuda: „Dar cînd a văzut pe mulţi din Farisei ş i din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis : «Pui de năpîrci, cine v-a învăţat să fugiţi de mînia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră»” (Mat 3:7-8). Se pare că teologia lor le permitea să fie superficiali, să ia cu uşurinţă chemarea lui Ioan la pocăinţă. Socotindu-se a fi fii ai lui Avraam, ei se credeau în siguranţă. Tocmai de aceea le spune Ioan: „Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a ş i fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc” (Mat 3:9-10).

Primul lucru pe care-l face Ioan pentru a împinge oamenii spre pocăinţă este să le spulbere aşteptările nelegitime. Mîntuirea despre care vorbise Domnul prin proroci şi care presupunea o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu nu putea fi cîştigată printr-o simplă descendenţă genealogică. Acest arbore genealogic, de care, alături de toate celelalte popoare de pe faţa pămîntului, ţinea şi Israel, îşi aştepta soarta implacabilă: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor” (Mat. 3:10). Oare de ce? Să ne aducem aminte de faptul că actul Creaţiei lui Dumnezeu, care a adus în existenţă rădăcina din care avea să crească acest imens arbore genealogic, pe Adam, a fost urmat imediat de Cădere. Iar Căderea a lovit tocmai în relaţia omului cu Dumnezeu. Scriptura afirmă că „în ziua cînd a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvîntat, şi le-a dat numele de «om», în ziua cînd au fost făcuţi” (Gen. 5:1-2, s.n.). Dar imediat în versetul următor, este marcată profunzimea schimbărilor pe care le-a adus Căderea: „La vîrsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui” (3, s.n.), nu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci, din pricina căderii lui Adam, nici unul dintre urmaşii săi n-a mai moştenit acea relaţie cu Dumnezeu directă şi nemijlocită de care se bucura Adam în răcoarea zilei. Iar acum că în Israel se produsese o trezire spirituală — „Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el [Ioan]; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în rîul Iordan” (Mat. 3:5) — mulţi credeau, poate, că toate obstacolele fuseseră luate din cale pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie inaugurată. Replica lui Ioan este directă şi dureroasă. Ioan le aduce aminte că pomul se cunoaşte după roadele lui: „Deci — le spune el — orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc” (3:10), după care Ioan pare să-i dezamăgească de-a binelea. Ei, care aşteptau ca soluţia să le vină de la Ioan, sînt nevoiţi să afle că tot ce poate face el pentru ei este să-i boteze cu apă. Or, lucrul acesta nu rezolva în nici un fel problema. Mîntuirea pe care o aştepta întregul Israel cerea o botezare cu Duhul Sfînt. Cel puţin aşa le promisese Domnul prin profeţii Săi: 1

„Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele, pe care te-am ales! 2 Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: «Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu, pe care l-am ales. 3 Căci voi turna ape peste pămîntul însetat şi rîuri pe pămîntul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta, şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale, 4 şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraiele de apă. 5 Unul va zice: „Eu sînt al Domnului!” Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mîna lui: „Al Domnului sînt!” Şi va fi cinstit cu numele lui Israel»” (Is. 44:1-5).

26

Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. 27 Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele (Ezec. 36:26-27). 27 Cînd îi voi aduce înapoi dintre popoare, şi îi voi strînge din ţara vrăjmaşilor lor, voi fi sfinţit de ei înaintea multor neamuri. 28 Şi vor şti că Eu sînt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie luaţi prinşi de război între neamuri, şi care-i strîng iarăş în ţara lor; nu voi mai lăsa pe nici unul din ei acolo 29şi nu le voi mai ascunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Do mnul Du mnezeu (Ezec. 39:27-29).

Ioan nu-i lasă cu buzele umflate, mărturisindu-le doar propria lui neputinţă în ce priveşte împlinirea acestor extraordinare promisiuni, ci le îndreaptă privirile spre Acela care venea după el ş i care a fost trimis de Dumnezeu tocmai pentru ca să împlinească aceste promisiuni: 11

Cît despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decît mine, şi eu nu sînt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc. 12Acela Îşi are lopata în mînă, Îşi va curăţi cu desăvîrşire aria, şi Îşi va strînge grîul în grînar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge (Mat. 3:11-12, s.n.).

Reverberînd adevărurile din Maleahi, Ioan le atrage atenţia asupra faptului că ziua vizitării lor de către Dumnezeu trebuie să aducă atît mîntuire, cît şi judecată şi pedeapsă. Iar Acela care venea pe urmele lui era Solul Legămîntului, pe care întregul Iuda Îl aştepta. Legămîntul acesta era Noul Legămînt, pe care-l vestise Domnul prin gura lui Ieremia. Împlinirea acestui legămînt avea să aducă o revărsare a Duhului Sfînt, ca semn al împăcării desăvîrşite cu Dumnezeu, ca semn al arătării slavei Domnului. Aceasta urma să fie parte din mîntuirea pe care o anunţase glasul celui ce strigă în pustie. Dar mîntuirea putea veni doar pentru aceia care ascultaseră de glasul celui ce striga în pustie şi se pocăiseră cu adevărat, pregătind astfel o cale pentru Domnul. Este important să ne aducem aminte încă o dată de cuvintele lui Ioan: „Cît despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă” (11, s.n.). Sesizăm importanţa acestui mesaj doar dacă înţelegem că Acela care venea după Ioan avea menirea să boteze nu numai cu Duhul Sfînt, ci şi cu foc. Mulţi consideră botezul cu foc un lucru de dorit, un fel de fază avansată a botezului cu Duhul Sfînt şi, tocmai de aceea, nu puţini sînt aceia care, în ignoranţa lor, cer, cu stăruinţă, botezul cu foc. În contextul de faţă, botezul cu foc are de-a face cu judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu. 92 Iată cum continuă textul: „Acela Îşi 92

În primă fază, Isus în persoană avea să primească „botezul cu foc”, adică revărsarea mîniei lui Dumnezeu peste El pe lemnul crucii. La acest botez Se referă Isus atunci cînd îi întreabă pe cei doi fii ai lui Zebedei: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (M at. 20:22). Pe cruce, Cel care este botezat cu foc este Însuşi Domnul Isus. Dar aici, textul nostru vorbeşte de faptul că El este acela care botează cu foc. Pe de o parte, dacă Cel care L-a botezat pe Isus cu foc este Dumnezeu Tatăl, iar pe de altă

are lopata în mînă, Îşi va curăţi cu desăvîrşire aria, şi Îşi va strînge grîul în grînar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (12). Botezului cu Duhul Sfînt îi corespunde strîngerea grîului în grînar, pentru că acesta este deznodămîntul pentru care sîntem botezaţi cu Duhul Sfînt, iar botezului cu foc îi corespunde arderea plevei într-un foc care nu se stinge. Cele două acţiuni definesc funcţia de bază a Hristosului lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan afirmă acelaş i lucru, dar în alte cuvinte, ajutîndu-ne astfel în tălmăcirea acestor adevăruri: 19

Isus a luat din nou cuvîntul, şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decît ce vede pe Tatăl făcînd; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. 20 Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decît acestea, ca voi să vă minunaţi. 21 În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. 22 Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, 23 pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimes” (Ioan 5:19-23).

Versetele 21 şi 22 precizează funcţia Hristosului lui Dumnezeu: „În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nic i nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:21-22, s.n.). Pe de o parte, Hristos a venit ca să dea viaţa. Or, viaţa nu este în noi, şi ea nu va fi în noi niciodată. Viaţa este tocmai prezenţa Duhului Sfînt în noi. Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încît alipirea de El să ne confere viaţa, iar dezlipirea de El să ne arunce în moarte. Viaţa este dependenţă de Dumnezeu, atîrnare de Dumnezeu, ascultare de Dumnezeu. Dar pe de altă parte, Hristos a venit ca să judece şi să pedepsească sau, cu alte cuvinte, ca să boteze cu foc, ca să adune pleava ş i s-o ardă într-un foc care nu se stinge. Este însă important să înţelegem relaţia dintre cele două aspecte ale lucrării Domnului Isus. Ioan vorbeşte despre două strigări ale lui Hristos, despre două vorbiri ale Acestuia: 24

Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa vecinică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. 25 Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd cei morţi vor auzi glasul Fiu lui lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia. 26 Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. 27 Şi I-a dat putere să judece, întrucît este Fiu al omului. 28 Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul [şi ceasul acesta încă nu a venit] cînd toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, parte, dacă Acela care urmează să boteze cu foc pe vrăjmaşii lui Dumnezeu este Fiul, înseamnă că Fiul are prerogative de Dumnezeu, de Judecător. Botezul cu foc pe care îl va aduce El peste omenire este descris în Apocalipsa 14:8-20; 19:11-21 şi 20:11-15.

29

şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată. 30 Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimes (Ioan 5:24-30).

Vremea primei strigări a şi venit, spune Domnul Isus: „Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd cei morţi vor auzi glasul Fiului lui 26 Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia. Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” (Ioan 5:25-26, s.n.). Doar acela poate boteza cu Duhul Sfînt, care are viaţă în Sine, după cum şi Tatăl are viaţă în Sine. Dar va exista şi o a doua strigare a Fiului lui Dumnezeu. La acea strigare, morţii vor ieşi din morminte, nu pentru a fi mîntuiţi, ci pentru a fi judecaţi, pentru că Isus fiind Hristosul, Dumnezeu „I-a dat putere să judece, întrucît este Fiu al omului” (27). Dar după cum afirmă Însuşi Domnul Isus în discuţia Sa cu Nicodim, cu această ocazie, „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, o dată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decît lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:17-19, s.n.). Deci vremea botezului cu Duhul Sfînt este acum, pentru că acum este vremea mîntuirii. Iar botezarea noastră cu Duhul Sfînt sau aducerea noastră la viaţă, la părtăşia nemijlocită cu Dumnezeu, la părtăşia înfierii se face prin credinţa noastră în Domnul Isus: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:11-13). 3:13-17 „Pocăinţa lui Isus” în locul nostru al tuturor Este evident faptul că Matei leagă evenimentul care urmează de evenimentele de pînă acum, invitîndu-ne parcă să le citim şi să le înţelegem împreună: 13

Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. 14 Dar Ioan căuta să-L oprească. „Eu”, zicea el, „am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” 15 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Atunci Ioan L-a lăsat (Mat. 3:13-15, s.n.).

Din punct de vedere teologic, nu avem nici o şansă să înţelegem tabloul de faţă dacă-l rupem de tabloul precedent — cel puţin în accepţiunea lui Matei. În tabloul

precedent (3:1-12), Ioan tocmai recunoscuse totala sa neputinţă 93 în ce priveşte împlinirea aşteptării celor care veneau la el din toate împrejurimile ca să fie botezaţi: „Cît despre mine”, spunea Ioan, „eu vă botez [doar] cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decît mine, şi eu nu sînt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc” (3:11). Este, oare, de mirare că, atunci cînd Domnul Isus „a venit… la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el… Ioan căuta să-L oprească” (3:13-14)? Obiecţia lui Ioan era pe deplin justificată: „Eu”, zicea el, „am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (3:14). Faptul că Ioan avea trebuinţă de botezul cu Duhul Sfînt este uşor de înţeles, dar întrebarea pe care o ridică textul este de ce a ţinut Domnul Isus să fie botezat cu apă de către Ioan? Legitimitatea întrebării devine şi mai clară atunci cînd revenim la felul în care îşi defineşte Ioan însuşi botezul: „Eu vă botez cu apă, spre pocăinţă” (3:11, s.n.). Avea Isus nevoie de pocăinţă? Depinde cum definim pocăinţa. În greacă, termenul „pocăinţă” (metanoia) denotă „o schimbare a minţii, care se întîmplă în cineva care s-a răzgîndit privind un anume scop pe care şi l-a propus sau care s-a pocăit de ceva ce a făcut… Termenul denotă în special o schimbare a minţii acelora care au ajuns să deteste greşelile şi faptele lor rele ş i care s-au hotărît să pornească pe un nou drum în viaţă. Deci termenul cuprinde atît o recunoaştere a păcatului, cît şi părerea de rău şi hotărîrea de schimbare, a căror rezultat sînt faptele bune”. 94 În continuare, Thayer defineşte botezul pocăinţei (baptisma metanoios) ca fiind „un botez care obligă pe subiecţii lui la pocăinţă”. 95 Cum am putea aplica o astfel de definiţie Domnului Isus, atunci cînd Scriptura spune clar că deşi a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi, El nu a avut păcat (vezi Evrei 4:15). Nevinovăţia Lui totală s-a dovedit tocmai prin învierea Lui din morţi (vezi Evrei 5:7-10). Deci Domnul Isus nu putea fi numărat, în nici un caz, între cei care veniseră la Iordan ca să fie botezaţi de Ioan. Ioan însuşi recunoaşte lucrul acesta. El ştia că botezul cu apă nu putea să-I ofere nimic Domnului Isus, pentru că El, personal, nu avea nevoie de pocăinţă. Dar să observăm cu atenţie ceea ce răspunde Domnul Isus la obiecţia lui Ioan: „Drept răspuns, Isus i-a zis: «Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit». Atunci Ioan L-a lăsat” (3:15, s.n.). Isus Se boteza ca să împlinească tot ce trebuia împlinit. Dar ce anume trebuia împlinit? Oare lucrul 93

Acest aspect al neputinţei lui Ioan în faţa aşteptărilor celor care veniseră să fie botezaţi rezultă mult mai clar din Luca: „Fiindcă norodul era în aşteptare, şi toţi se gîndeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul, Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: «Cît despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decît mine, şi căruia eu nu sînt vrednic să-I desleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc»” (Luca 3:15-16). 94 Joseph H. Thayer, Thayer’s Greek-English Lexicon of the New Testament, Grand Rapids: Baker, 1977, p. 405-406. 95 Joseph H. Thayer, Thayer’s Greek-English Lexicon of the New Testament, p. 406.

care trebuia împlinit schimbă în vreun fel sensul botezului lui Ioan: faptul că el boteza „cu apă, spre pocăinţă”? Oare sensul acesta al botezului s-a anulat total atunci cînd s-a aplicat la Domnul Isus? Aşa după cum am legat tabloul de faţă cu cel precedent (3:1-12), trebuie să-l legăm şi de cel care urmează (4:1-11). Dar înainte de a trece la tabloul următor, să vedem ce anume mai există în tabloul de faţă. 16

De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborîndu-Se în chip de porumbel şi venind peste El. 17 Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:16-17).

Este cel puţin interesant, dacă nu intrigant faptul că „cerurile s-au deschis”, Duhul lui Dumnezeu S-a coborît peste El în chip de porumbel, şi cuvintele: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (17) s-au auzit doar după ce Isus Hristos a fost botezat de către Ioan, şi nu înainte. Să fi fost, oare, lucrul acesta o simplă coincidenţă? Nu credem! Toate acestea sînt legate tocmai de împlinirea a tot ceea ce trebuia împlinit. Dar, din nou, ce anume trebuia să împlinească Isus primind botezul „cu apă, spre pocăinţă” al lui Ioan? În primul rînd, plecăm de la premisa că sensul botezului lui Ioan nu s-a schimbat în mod special pentru Isus. Botezul nu putea să însemne un lucru pentru unii, şi alt lucru pentru Isus. Dar aceasta ne aruncă în încurcătură, tocmai din pricina celor afirmate mai sus. Isus, personal, neavînd păcat, nu avea de ce să Se pocăiască. Deci trebuie să încercăm explicarea lucrurilor pe o altă linie. Să ne aducem aminte de ceea ce ne-a spus Matei pînă acum. Încă în primul verset, el L-a prezentat pe Isus ca fiu al lui David şi ca fiu al lui Avraam, deci ca pe Acela prin care planul lui Dumnezeu avea să-şi urmeze cursul stabilit de Dumnezeu prin promisiunea Sa specială, făcută mai întîi lui Avraam, apoi lui David. Conform promisiunii făcute lui Avraam, prin Sămînţa acestuia aveau să fie binecuvîntate toate familiile pămîntului. Deci, ca fiu al lui Avraam, Domnul Isus avea o misiune pentru alţii, nu pentru Sine. Apoi, imediat înainte de naşterea Lui, îngerul i-a vorbit lui Iosif ş i i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfînt. Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale” (1:20-21, s.n.). Deci, deşi El personal n-a avut păcat, lucrarea Lui este totuşi legată de păcate, de toate păcatele poporului Său, mai mult, de toate păcatele lumii. Conform spuselor evanghelistului Ioan, însuşi Ioan Botezătorul afirmă: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Această mîntuire a poporului ş i a lumii întregi de păcate urma să se facă tocmai prin faptul că Isus avea să ia asupra Lui toate păcatele poporului Său, şi nu numai ale poporului Său, ci ale întregii lumi. Să fi reprezentat, oare, botezul lui Isus tocmai „pocăinţa”

Acestuia pentru păcatele noastre ale tuturor, în urma identificării Lui cu noi toţi, pentru a ne putea reprezenta astfel în moarte, aducînd cu Sine sub pedeapsa lui Dumnezeu toate păcatele omenirii? 96 Dacă interpretăm deci botezul lui Isus în Iordan ca pe o identificare a Sa cu poporul Său, cu aceia pe care Ioan îi chema la pocăinţă, putem continua prin a spune că, imediat în tabloul următor (4:1-11), Domnul Isus a declarat identificarea Sa cu Adam, şi tocmai de aceea Îl vedem în furca edenică, luptînd cu Şarpele cel vechi, cu diavolul. Ca să poată fi Mîntuitorul lumii, Domnul Isus trebuia să reediteze ispitirea edenică şi să biruiască, pentru ca astfel să poată fi, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mîntuiri veşnice. 97 Ispitirea a marcat începutul încleştării Seminţei femeii cu Şarpele cel vechi, cu diavolul. Zdrobirea capului Şarpelui a avut loc prin biruinţa Domnului Isus asupra lui prin moartea Sa pe cruce. Învierea şi Înălţarea Sa la cer pentru a fi aşezat deasupra oricărei domniri ş i stăpîniri au dovedit desăvîrşirea biruinţei Lui şi au devenit garanţia neprihănirii noastre.98 4:1-11 Biruinţa Celui de-al doilea Adam Faptul că şi tabloul de faţă se leagă de cele precedente este marcat de felul în care este introdusă istoria ispitirii lui Isus: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul” (4:1, s.n.). Dar întregul este chiar mai larg. Iată cum se leagă tablourile de pînă acum: „În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape»… Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el… De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă… Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul” (3:1-4:1, s.n.). Din felul în care sînt introduse toate aceste tablouri, putem deduce că Matei ne invită să le interpretăm ca pe un întreg, pentru ca astfel să putem recompune mesajul intenţionat de el. Dar aceasta ar însemna să legăm interpretarea tabloului de faţă (4:1-11) de ceea ce s-a spus deja în capitolul precedent. Însă după cum istoria lui Ioan Botezătorul (3:1-12) este inclusă în text ca o prefaţă la lucrarea Domnului Isus, tot aşa şi ispitirea Domnului Isus (4:1-11) constituie un fel de prefaţă a lucrării Sale, ceea ce ne-ar îndreptăţi să interpretăm tabloul ispitirii şi în relaţie cu ceea ce urmează, nu numai în relaţie cu ceea ce a fost. Înţelesul tabloului ispitirii va depinde în mare măsură de felul în care îl vom încadra în context. Dacă ispitirea este analizată în raport cu tablourile care au precedat-o (3:1-12, 13-17), ea 96

Pentru o tratare mai detaliată a adevărului privitor la identificarea lui Hristos cu omenirea şi cu decizia Lui de a îndrepta toate greşelile aduse în lume prin primul Adam, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. II, Logos, Cluj-Napoca, 1997, p. 62-73. 97 Vezi Evrei 4:15; 5:7-10. 98 Vezi Romani 4:25.

este văzută ca o continuare a identificării lui Hristos cu omenirea, identificare începută deja prin botezul în Iordan. Dacă însă ispitirea este văzută în raport cu lucrarea Domnului Isus care urmează să fie desfăşurată înaintea ochilor noştri de Matei, atunci ea poate fi înţeleasă ca fiind testul alegerii mijloacelor împlinirii misiunii Lui. 99 Desigur, ambele perspective sînt valide. În ce priveşte ordinea în care trebuie să abordăm problema, sîntem ajutaţi de observarea cu atenţie a legăturilor din text. În timp ce legătura tabloului de faţă (4:1-11) cu tablourile precedente (3:1-12, 13-17) este evidentă, tabloul următor este prefaţat de un marcaj mai clar: „Cînd a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea” (4:12), sugerîndu-ni-se astfel mai degrabă un nou început, decît o continuare. Deci legătura înspre înapoi are în mod evident prioritate. Vom porni deci cu legătura înspre înapoi, adică cu interpretarea ispitirii în lumina propovăduirii lui Ioan Botezătorul şi a botezului lui Isus în Iordan. Primul dintre tablourile din acest capitol introduce propovăduirea lui Ioan Botezătorul într-un mod destul de abrupt: „În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape»” (3:1-2). Nu ştim cine este Ioan, de unde vine sau cum de a apărut pe scenă. Este surprinzător faptul că Matei nu pare interesat de nici unul dintre aceste lucruri. Luca, de pildă, pregăteşte cu grijă fiecare dintre aceste detalii. Apoi, mesajul lui Ioan este simplu ş i direct. El afirmă două lucruri. Pe de o parte, faptul că Împărăţia Cerurilor este aproape, adică faptul că este aproape tocmai împlinirea promis iunilor pe care Dumnezeu le-a făcut prin prorocii Săi — promisiune ce vizează restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu tocmai în poporul Său — iar pe de altă parte, faptul că înainte ca Împărăţia lui Dumnezeu să se poată instaura, poporul trebuia să se pocăiască. Pocăinţa — această metanoia sau schimbare a minţii şi atitudinii în relaţia cu Dumnezeu — era condiţia care, o dată împlinită, ar fi deblocat derularea planului lui Dumnezeu. Dar o astfel de judecată ar părea să implice faptul că împlinirea planului lui Dumnezeu ar fi fost lăsată, practic, la latitudinea poporului. Dacă ei se vor pocăi cu adevărat, Dumnezeu Îşi va putea împlini planul, iar dacă ei n-o vor face, Dumnezeu va avea mîinile legate. Deşi lucrul acesta era adevărat cu privire la popor, el avînd libertatea să hotărască fie să se bucure de împlinirea planului lui Dumnezeu, fie să zădărnicească împlinirea acestor planuri cu privire la sine, 100 Dumnezeu era totuşi obligat să-Şi împlinească planurile, pentru că atît Legămîntul avraamic, cît şi Legămîntul davidic erau legăminte unilaterale şi irevocabile, adică 99

Vezi, de pildă, William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, p. 62. Vezi Luca 7:29-30.

100

erau condiţionate doar de credincioşia lui Dumnezeu. Iar Scriptura ne spune că El este credincios chiar dacă noi sîntem necredincioşi. 101 Am mai văzut apoi în tabloul următor (3:13-17) că Isus, Fiul lui David, Fiul lui Avraam, a intrat în apele Iordanului ca să fie botezat de Ioan cu botezul pocăinţei, dar a făcut lucrul acesta nu pentru Sine — El nu avea păcat şi deci nu avea nevoie de un astfel de botez — ci pentru a Se identifica cu omul păcătos, pentru a-l putea reprezenta astfel în acest botez pe poporul Său.102 Iar Isus a justificat gestul Său ca pe o datorie care se cerea împlinită. Or, ştim din ceea ce a făcut şi a spus mai tîrziu, că El era pe pămînt ca să împlinească voia Tatălui din ceruri. Faptul că, în continuare, Matei precizează că „Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul” (4:1, s.n.) — nu S-a dus în pustie — subliniază încă o dată că, într-adevăr, din perspectiva planului lui Dumnezeu, ceea ce trebuia împlinit (vezi 3:15) încă nu se terminase. Acest ceva ce trebuia împlinit a fost tocmai identificarea lui Isus cu omenirea. Prin botez, Domnul Isus S-a identificat cu poporul Său. Dar ca să poată reprezenta în moarte nu numai pe poporul Său, ci întreaga omenire, cu alte cuvinte, pentru ca să poată fi „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29), El a trebuit să continue să lărgească sfera identificării Lui cu omul. Pentru aceasta, în tabloul de faţă (4:1-11), Îl vedem pe Domnul Isus reeditînd ispitirea din Eden, pentru ca, în postura unui Nou Adam, a unui nou reprezentant al rasei umane, să joace din nou rolul primului Adam, să dea din nou bătălia care a fost dată în Grădina Eden, la obîrşiile istoriei. Importanţa a ceea ce s-a întîmplat în botez este subliniată de coborîrea Duhului Sfînt în chip de porumbel şi de confirmarea glasului care s-a auzit din cer: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (3:17). Dar această afirmaţie se cerea dovedită. Dovedirea ei urma să aibă cel puţin două faţete. În primul rînd, Isus trebuia să Se dovedească a fi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, biruind ispita edenică prin proslăvirea lui Dumnezeu. Abia în al doilea rînd, El urma să dovedească faptul că este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, prin împlinirea mandatului Său de Rob al Domnului. Înseşi cuvintele auzite din cer sugerează această ordine. Fraza „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (3:17) cuprinde în ea, după cum afirmă Barclay, 103 părţi din două texte mesianice: Psalmul 2:7 şi Isaia 42:1. Primul este un psalm împărătesc, recunoscut de toţi iudeii ca fiind un psalm mes ianic. Al doilea este o profeţie despre Robul Domnului, a Cărui lucrare se va desăvîrşi în capitolul 53 din Isaia. Psalmul 2 se 101

Vezi 2 Timotei 2:13. Vezi W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, p. 53. 103 Vezi W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, p. 53, H. N. Ridderbos, Matthew, p. 61, şi R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 95-96. 102

leagă de Legămîntul davidic, iar profeţia din Isaia 42, de Legămîntul avraamic. Deci glasul din cer pare să confirme ceea ce Matei a afirmat deja în primul verset al evangheliei, şi anume, faptul că Isus este atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Avraam. Ispitirea din pustie avea menirea să confirme primul aspect şi să pregătească pe al doilea. Dacă Isus Şi-ar fi vîndut Împărăţia, aşa cum a făcut-o primul Adam, El S-ar fi descalificat automat de la lucrarea Lui de Împărţitor al binecuvîntării lui Dumnezeu, ar fi pierdut prerogativele botezării cu Duhul Sfînt. Este interesant să comparăm în acest punct Evanghelia după Matei cu Evanghelia după Luca. În Luca, secvenţa tablourilor este următoarea: 1. 2.

3.

Ioan afirmă că Isus — Acela care vine după el — este s ingurul care poate boteza cu Duhul Sfînt (vezi Luca 3:15-17). Isus intră în apa botezului, nu ca să Se pocăiască de păcatele Lui, fiindcă El era fără păcat, ci ca să Se pocăiască de păcatele omenirii întregi şi să declare în mod solemn că El, ca al doilea Adam, nu va mai trăi după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. 104 Imediat după botezul Lui, prin care Isus Se identifică cu poporul, se deschide cerul, şi Duhul Sfînt coboară peste El, în timp ce un glas din ceruri aduce confirmarea identităţii Lui: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Luca 3:22). Întrebarea care se ridică este: Ce anume va face Isus cu Duhul Sfînt pe care L-a primit? Va risipi şi El totul cum a risipit totul primul Adam sau va păstra ceea ce a primit, ca să poată apoi boteza cu Duhul Sfînt, cu alte cuvinte, ca să poată împărţi şi altora ceea ce a primit? Pentru ca să primim răspuns la o astfel de întrebare, Luca ridică în faţa Celui ieşit din apa botezului o scară, scara genealogică, pornind de jos în sus sau pornind din prezent înspre trecut: „Isus… era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli, fiul lui Matat… fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:23-38). Pe această scară genealogică, Luca ne-a ajutat să urcăm pînă la obîrşiile istoriei, pentru ca să asistăm la o reeditare a ispitirii din Eden. Este important să sesizăm faptul că deşi porneşte de la Iosif, tocmai pentru că Iosif, fiul lui Eli, nu era tatăl firesc al Domnului Isus, ci era doar tatăl Lui adoptiv, genealogia poate fi dusă nu doar pînă la Adam, ci dincolo de el, pînă la Dumnezeu. Îngerul însuşi Îl numise pe Isus „Fiul Celui Prea Înalt”, Acela Căruia „Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David” (Luca 1:32). Ca Întrupatul Fiu al lui Dumnezeu, Isus, al doilea Adam, este urcat spre obîrşiile istoriei ş i aşezat, într-un fel, pe aceeaşi treaptă cu primul Adam — amîndoi fiind fii ai lui Dumnezeu — pregătindu-Se să reediteze ispitirea din Eden. În cazul biruinţei Lui, Isus

104

Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. II, p. 62-73.

Hristos avea să devină Capul unei noi rase umane, care însă nu va evolua pe verticală, adică în sistemul unui arbore genealogic, ci pe orizontală, Hristos urmînd să fie nu „Tatăl” celor născuţi din Dumnezeu, ci Fratele lor mai mare. 4.

O dată ce, prin intermediul arborelui genealogic transformat într-o scară urcătoare dinspre Iosif înspre Adam şi, apoi dincolo de el, pînă la Dumnezeu, Isus este „readus în Grădina Edenului” — este adevărat că grădina fusese transformată între timp într-un pustiu, dovada faptului că pămîntul fusese vîndut de Adam şi trecuse în stăpînirea prinţului morţii — ispitirea reeditează lupta de odinioară din Grădina Edenului. Luca afirmă că Isus S-a întors de la Iordan plin de Duhul Sfînt (4:1), şi, cu acest Duh Sfînt, care a coborît peste El imediat după botez, El a pornit lupta. Marea întrebare era dacă Isus — al doilea Adam — va cîştiga sau va pierde bătălia, adică dacă va păstra sau dacă va pierde dreptul de a boteza pe „descendenţii Lui” cu Duhul Sfînt? Imediat după scena ispitirii (Luca 4:1-13), Luca afirmă că Isus S-a întors în Galileea „plin de puterea Duhului” (4:14, s.n.). Deci lupta din „Eden” a fost cîştigată, Isus păstrînd întreaga plinătate şi putere a Duhului Sfînt şi deci ş i dreptul de a boteza cu Duhul Sfînt pe cei ce vor crede în El. Acest drept de a boteza cu Duhul Sfînt va deveni operant după biruinţa Lui finală pe cruce, biruinţă dovedită de învierea Sa din morţi ş i de Înălţarea Sa la cer.105

Evanghelistul Matei păstrează aceeaşi secvenţă a evenimentelor, cu excepţia genealogiei Domnului Isus, pe care Luca o interpune între botez şi ispitire. Întrebarea este dacă cei doi evanghelişti dau semnificaţii similare istoriei ispitirii Domnului Isus. După cum am văzut, Luca Îl readuce pe Domnul Isus pe scena confruntării edenice, folosindu-se de genealogia răsturnată a Domnului Isus, prin care ne ajută să „dăm istoria înapoi” pînă la obîrşia ei, după care, prin ispitirea Domnului Isus, el reeditează înaintea ochilor noştri ispitirea din Eden. Matei, în schimb, începe prin a spune că, deşi Împărăţia Cerurilor este aproape, ea nu poate fi inaugurată înainte ca poporul lui Dumnezeu să se pocăiască. Primind botezul lui Ioan făcut spre pocăinţă, Domnul Isus Se identifică cu poporul Său ş i, într-un fel, „Se pocăieşte pentru acesta”. Dar Isus trebuia să reprezinte în moarte nu numai pe poporul Său, ci întreaga lume, pentru că El era nu numai Fiul lui David, ci şi Fiul lui Avraam, prin care urmau să fie binecuvîntate toate familiile pămîntului. 105

Vezi Evrei 5:1-10. Abia „după ce a fost făcut desăvîrşit [adică după ce a fost dovedit desăvîrşit prin învierea Lui din morţi] S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mîntuiri vecinice, căci a fost numit de Dumnezeu: M are Preot «după rînduiala lui M elhisedec»” (Evrei 5:9-10).

Tocmai de aceea, sfera identificării Lui cu omul trebuia lărgită. Lucrul acesta este sugerat prin ispitirea care Îi este, într-un fel, „impusă”, El fiind „dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul” (Mat. 4:1, s.n.). Să vedem ce anume s-a întîmplat în această Grădină pustiită a Edenului. 1

Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul. 2Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămînzit. 3 Ispititorul s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Du mnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pîni”. 4 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu pîne, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Du mnezeu»”. 5Atunci diavolul L-a dus în sfînta cetate, L-a pus pe straşina Templului, 6 şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Du mnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mîn i, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră»”. 7 „De asemenea este scris”, a zis Isus: „«Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»”. 8 Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lu mii şi strălucirea lor, şi I-a zis: 9 „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie.” 10 „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»”. 11Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri, şi au început să-I slujească (Mat. 4:1-11).

Este interesant să observăm că ispitirea din Edenul Genesei se întîmplă în contextul îndestulător al unui ospăţ, nu în contextul unui post negru, ca şi în cazul Domnului Isus. Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul, a transformat pustiul într-o grădină plină cu pomi de tot felul, „plăcuţi la vedere ş i buni la mîncare”, iar omului i-a dat libertatea să mănînce după plăcere din oricare dintre ei, afară de pomul cunoştinţei binelui şi răului: 4

Iată istoria cerurilor şi a pămîntului, cînd au fost făcute. 5 În ziua cînd a făcut Domnul Dumnezeu un pămînt şi ceruri, nu era încă pe pămînt nici un copăcel de cîmp şi nici o iarbă de pe cîmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pămînt şi nu era nici un om ca să lucreze pămîntul. 6 Ci un abur se ridica de pe pămînt şi uda toată faţa pămîntului. 7 Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. 8 Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. 9 Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pămînt tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mîncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului… 15 Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. 16 Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănînci după plăcere din orice pom din grădină; 17dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2:4-17).

În timp ce Isus, al doilea Adam, a fost dus de Duhul în pustie, primul Adam a fost aşezat de Dumnezeu într-o grădină sădită de însăşi mîna lui Dumnezeu, plină de „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mîncare” (Gen. 2:9). În timp ce Isus, al doilea Adam, „a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” (Mat. 4:2), primul Adam s-a bucurat de un ospăţ în voie: „Poţi să mănînci după plăcere din orice pom din grădină” (Gen. 2:16). Este evident faptul că al doilea Adam a intrat în această luptă spirituală net dezavantajat faţă de primul Adam. 106 Însă la fel de adevărat este şi faptul că dacă al doilea Adam este ispitit cu astîmpărarea prin mijloace nelegitime a foamei fizice, nevoie legitimă de altfel, primul Adam a fost ispitit tot cu astîmpărarea prin mijloace nelegitime a foamei lui. Dar în cazul lui, nu era vorba de o foame fizică, ci de una spirituală — nevoia de a fi ca Dumnezeu — tot o nevoie, de altfel, legitimă. 107 O privire mai atentă însă ne ajută să înţelegem că în ambele cazuri miza a fost exact aceeaşi: alegerea între viaţă şi moarte, între ascultarea şi neascultarea de Dumnezeu, între închinarea la Dumnezeu şi închinarea la Satana. Şi într-un caz, şi în celălalt, înainte de ispitirea propriu-zisă, a existat o vorbire a lui Dumnezeu. Dacă în cazul primului Adam ispitirea a fost prefaţată cu o atenţionare a posibilităţii ruperii relaţiei cu Dumnezeu — „în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2:17) — în cazul Celui de-al doilea Adam, ispitirea a fost prefaţată de o afirmare directă a relaţiei speciale a Acestuia cu Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3:17). Ridderbos afirmă că în textul grecesc termenul „a-ţi găsi plăcerea” trebuie tradus cu trecutul: „în care Mi-am găsit toată plăcerea”. 108 O astfel de afirmaţie este copleşitoare, deoarece vorbeşte despre preexistenţa Hristosului lui Dumnezeu, subliniind lucrarea Lui trecută şi terminată, 109 precum şi relaţia specială de Tată – Fiu care exista din veşnicii între aceste două Persoane ale Trinităţii. În ambele cazuri — ş i în cazul primului, şi în cazul Celui de-al doilea Adam — ţinta ispitirii a fost tocmai distrugerea acestei relaţii. Lupta în sine a avut trei faze, Isus trebuind să îndure trei ispitiri sau trei faţete ale ispitirii: prima, să-Şi rezolve o nevoie legitimă prin mijloace nelegitime, şi anume, după ce postise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, să-Şi astîmpere foamea, prin ascultarea de Satana; al doilea, să-L ispitească pe Dumnezeu, obligîndu-L să facă minuni la comandă ş i de dragul Aceluia care I-o cerea; iar al treilea, să încerce să-Şi atingă scopurile renunţînd la Dumnezeu. Cum se compară ispitirea Domnului Isus cu cea a lui Adam? 106

Vezi şi H. N. Ridderbos, Matthew, p. 67. Omul fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dorinţa lui de a fi ca Dumnezeu era o dorinţă legitimă. 108 H. N. Ridderbos, Matthew, p. 61. 109 Vezi 1 Petru 1:19-20, Efes. 1:4, Apoc. 13:8, 17:8 etc. Pentru un comentariu mai detaliat asupra textului din 1 Petru 1:19-20, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. I, p. 66-71. 107

Dacă am încerca un grad mai mare de abstractizare, am putea spune că Satana a încercat să-L împingă pe Isus să folosească în mod egoist prerogativele Sale de Fiu de Dumnezeu, libertatea Sa — punînd în punctul focal al preocupărilor Lui propria Sa nevoie şi dorinţă, nu voia lui Dumnezeu. Diavolul încerca să-L împingă să răstoarne ordinea de prioritate pe care, în rugăciunea Tatăl nostru, El Însuşi avea s-o statornicească ca piatră de temelie a Împărăţiei lui Dumnezeu. Diavolul încerca să-L ispitească să pună nevoia de pîine mai întîi şi mai presus de Împărăţia lui Dumnezeu şi să lase la urmă sau să neglijeze de-a binelea sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, venirea Împărăţiei Lui şi împlinirea voii Lui. După cum afirmă Ridderbos, 110 o astfel de atitudine ar fi mers împotriva esenţei mesianităţii Lui, care trebuia să fie focalizată pe renunţarea la Sine, pe dezbrăcarea de Sine, şi nu pe afirmarea de Sine. Transmiterea acestui adevăr ucenicilor Săi a fost cea mai grea luptă a Domnului Isus. Toţi erau bucuroşi să proclame un Hristos care înmulţeşte pîini, vindecă bolnavi, scoate draci şi înviază morţi. Dar nu era prea uşor să nu se ruşineze de un Hristos care, deşi era Fiul lui Dumnezeu, urma totuşi să fie dat în mîinile oamenilor ca să fie batjocorit şi răstignit. Deci, deşi există diferenţe evidente între detaliile care caracterizează cele două ispitiri — pe cea din Grădina Edenului şi pe cea din Pustia Iudeii — amîndouă au ţintit exact în acelaşi punct: ruperea relaţiei cu Dumnezeu şi, astfel, descalificarea de la lucrarea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o celor doi. Primul Adam a fost chemat ca să lucreze şi să păzească grădina ş i astfel să ajungă să umple pămîntul cu fiinţe care au păstrat asemănarea plenară cu chipul după care fuseseră plămădiţi. Exact aceeaşi lucrare a fost încredinţată şi Celui de-al doilea Adam. Iată ce spune Pavel în Romani: „Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a ş i hotărît mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi” (8:29). Iar bisericii din Corint, Pavel îi scrie: „Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:17-18). Dacă legăm tabloul ispitirii de ceea ce urmează, găsim în el ascunse principii care vizează lucrarea viitoare a Domnului Isus. Deci diavolul încerca să lovească deodată şi în relaţia lui Isus cu Dumnezeu, şi în mandatul Lui mesianic. Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pîini! (1-4) Prima ispită a venit pe planul unei nevoi legitime. Isus fusese dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul. Înainte ca să vină însă ispita, postul de patruzeci

110

H. N. Ridderbos, Matthew, p. 67.

de zile ş i de patruzeci de nopţi111 L-a stors de orice vlagă. Textul însuşi ne spune că „la urmă a flămînzit” (Mat. 4:2). În acest context, oferta diavolului părea nu numai legitimă, ci chiar binevoitoare. Isus putea să facă printr-o singură vorbă ceea ce i se propunea, justificînd ascultarea Sa de diavolul prin nevoia legitimă a trupului Său. Dacă privim întreaga viaţă a Domnului Isus, Îl vedem nu o dată înmulţind pîinea ş i hrănind oameni flămînzi, deci ce rău ar fi fost în a-Şi fi satisfăcut de data aceasta propria Sa nevoie? Dar în loc să cedeze ispitei de a lucra la îndemnul Satanei, Domnul Isus i-a răspuns diavolului cu un citat din Deuteronom 8:3: „Omul nu trăieşte numai cu pîne, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4:4). 112 Cuvîntul care tocmai ieşise din gura lui Dumnezeu proclama relaţia specială de Tată – Fiu cu Acela care ieşise din apa Iordanului, după identificarea Sa cu poporul. A trăi cu acest Cuvînt însemna a preţui mai presus de orice această relaţie. Ea nu putea fi dată nici cu preţul vieţii. Oare nu acelaşi lucru avea să-l spună Domnul Isus celor care vor dori să-L urmeze: „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa [adică cine va pune nevoile lui fizice mai presus de relaţia lui cu Dumnezeu] o va pierde; ş i cine îş i va pierde viaţa, pentru Mine [adică cine va preţui relaţia cu Dumnezeu mai mult decît însăşi viaţa Sa] o va cîştiga” (Mat. 10:37-39)? Tocmai acolo, în pustia Iudeii, S-a învrednicit Domnul Isus să rostească aceste cuvinte. Pe de altă parte, răspunsul pe care Domnul Isus îl dă diavolului readuce în mintea noastră istoria poporului Său, care şi-a vîndut dreptul de întîi născut al lui Dumnezeu tocmai din pricina pîntecelui, în ciuda faptului că Dumnezeu l-a hrănit în chip miraculos timp de patruzec i de ani. Prin faptul că mana care cădea din cer era strînsă în fiecare zi de pe faţa pustiei, 113 ei au trăit — am putea spune în sens figurativ — cu pietrele pustiei transformate în pîine de degetul lui Dumnezeu. Le-a garantat, oare, lucrul acesta biruinţa? Dimpotrivă! Prin aceasta le-a venit pieirea: „«Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decît mana aceasta.» Mana semăna cu grăuntele de coriandru, şi la vedere era ca bedeliumul. Poporul se ris ipea ş i o strîngea… Cînd cădea roua noaptea în tabără, cădea şi mana” (Num. 11:6-9). Isus ştia că minunea de a mînca pîine de pe faţa 111

Nu puţini comentatori leagă postul de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de cei patruzeci de ani de peregrinări prin pustie a poporului Israel, de cele patruzeci de zile petrecute de M oise pe M unte înainte de a primi de la Dumnezeu Legea şi planurile Cortului Întîlnirii sau de drumul de patruzeci de zile al lui Ilie (vezi David Hill, The Gospel of Matthew, p. 100-102, şi H. N. Ridderbos, Matthew, p. 63). Astfel de paralele ar putea să sugereze faptul că în Isus se adună şi este recapitulată întreaga istorie a lui Israel. El este adevăratul israelit, şi tocmai de aceea identificarea Lui cu poporul este legitimă. 112 M atei foloseşte versiunea LXX a textului din Deuteronom. 113 Vezi Exod 16:14-18.

pustiei nu este garanţia biruinţei. El nu putea să-Şi fundamenteze lucrarea mesianică pe aşa ceva. Domnul Însuşi spusese poporului Său: 2

Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Du mnezeul tău, în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui. 3 Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pîne, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul (Deut. 8:2-3).

Isus fusese dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul, deci fusese călăuzit de Domnul Însuşi, ca poporul Său odinioară, iar o dată ce El Se identificase cu poporul Său, trebuia să fie încercat ca şi poporul Lui. Cunoscînd contextul textului pe care l-a citat, Isus ştia că foamea care-L măcina era o încercare, în care era testată tocmai relaţia Sa cu Dumnezeu. Isus a biruit, punînd relaţia cu Dumnezeu mai presus de pîinea de fiecare zi. Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris… (5-7) Şi a doua ofertă a diavolului viza ambele aspecte deodată: atît relaţia Domnului Isus cu Dumnezeu, cît şi lucrarea Lui mesianică. De ce să Se fi aruncat Domnul Isus de pe streaşina Templului dacă nu S-ar fi îndoit de relaţia Sa cu Dumnezeu sau de relaţia lui Dumnezeu cu El? Atunci cînd, în Grădina Edenului, diavolul a venit la femeie, i-a strecurat îndoiala în inimă, tocmai în sfera relaţiei ei cu Dumnezeu: „Oare relaţia ta cu Dumnezeu este chiar ceea ce crezi tu că este? — a ispitit-o Şarpele pe Eva. Nu cumva a poruncit El să nu mîncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi a răului tocmai ca să nu ajungeţi ca să fiţi ca El? Deci ce crezi, dacă te-a minţit în problema aceasta, de ce Şi-ar trimite El îngerii ca să te ia pe mîini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră, dacă te-ai arunca de pe streaşina Templului?” Oare în cazul Domnului Isus, să fi vizat Şarpele altceva decît relaţia Acestuia cu Dumnezeu. Din cer tocmai se auzise glasul care afirma relaţia specială de Tată – Fiu dintre Dumnezeu Tatăl şi Isus, fiul Mariei. Nu cumva tocmai oferta diavolului ar fi fost momentul ca El să verifice adevărul celor spuse de glasul din cer? Faptul că tocmai aici ţintea ispita rezultă din răspunsul pe care-L dă Domnul Isus diavolului: „De asemenea este scris, a zis Isus: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»” (Mat. 4:7). De data aceasta, Isus citează din versiunea LXX a textului din Deuteronom 6:16. 114 În textul din Deuteronom, Moise se referă la incidentul din Exod 17:1-7: 1

Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe cari poruncise Domnul să le facă; şi au tăbărît la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă 114

Vezi David Hill, The Gospel of Matthew, p. 101.

de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: 2 „Dă-ne apă să bem!” Moise le-a răspuns: „Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?” 3 Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cîrtea împotriva lui Moise. El zicea: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?” 4 Moise a strigat către Domnul, şi a zis: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin, şi au să mă ucidă cu pietre”. 5 Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului, şi ia cu tine vreo cîţiva din bătrînii lui Israel; ia-ţi în mînă şi toiagul cu care ai lovit rîul, şi porneşte. 6 Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stînca Horebului; vei lovi stînca, şi va ţîşni apă din ea, şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrînilor lui Israel. 7 El a numit locul acela „Masa şi Meriba” (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră, şi ispitiseră pe Domnul, zicînd: „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (Ex. 17:1-7, s.n.).

Este, oare, Tatăl de partea Mea? — putea să Se întrebe Domnul Isus, aflat pe streaşina Templului. Este, oare, adevărat că Eu sînt Fiul Lui prea iubit în care El Îşi găseşte toată plăcerea? Oare pînă unde este gata să meargă El pentru Mine? Este evident faptul că Domnul Isus nu citează din Deuteronom doar la nimereala slovei. El este foarte riguros cu întregul context. „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (Ex. 17:7), a întrebat poporul în pustie. Diavolul a dorit să-i insufle Domnului Isus acelaşi gînd, pe care să-l exprime apoi sărind de pe streaşina Templului. Deci, în mod evident, şi această ispită lovea tot în relaţia dintre Isus şi Tatăl. Dar ispita avea şi o altă faţă. Ea ţintea în descalificarea lui Isus ca Mesia, oferindu-I mijloace false pentru împlinirea lucrării Lui. Dacă satisfacerea foamei oamenilor nu ar fi garantat succesul lucrării Lui, oare satisfacerea curiozităţii lor, a foamei lor după minuni, ar fi făcut-o? Dacă Isus ar fi sărit de pe streaşina Templului115 şi ar fi aterizat în s iguranţă în valea de sub El, ar fi pus în uimire pe cei prezenţi în Templu sau în jurul lui. De fapt, de-a lungul lucrării Sale, Domnul Isus a avut de luptat tocmai cu această alergare a oamenilor după minuni, după senzaţional. Dar întreaga istorie a poporului Său stătea mărturie faptului că minunile nu garantează succesul. Generaţia lui Moise a văzut mai multe minuni pe „metru pătrat de istorie” decît orice altă generaţie din istorie, şi, cu toate acestea, a terminat cu nasul în nisipul pustiei, lepădat de Dumnezeu. Dacă ar fi cedat ispitei, cum ar fi putut spune Isus mai tîrziu Pilda cu bogatul şi Lazăr. 27

Bogatul a zis: „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimeţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” 29Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.” 30 „Nu, părinte Avraame”, a zis el; „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor 115

În Templul lui Solomon „exista un colţ în care se întîlneau zidul care adăpostea pridvorul lui Solomon şi zidul care adăpostea pridvorul împărătesc, unde din vîrful zidului şi pînă în fundul văii Chedron de la baza zidului exista o înălţime de 550 de picioare” (peste 180 de metri, W. Barclay, The Gospel of Matthew, p. 62).

pocăi.” 31 Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:27-31).

Oare ştia Isus lucrul acesta acolo pe streaşina Templului? Dacă nu ar fi fost convins de acest adevăr, nu ar fi avut nici un motiv să nu asculte sfatul Celui Rău. El ştia că misiunea sa mesianică nu putea fi împlinită prin cîştigarea simpatiei mulţimilor prin minuni. Slujba Sa mes ianică nu putea fi dusă la bun sfîrşit nic i prin săturarea mulţimilor cu pîine, nici prin săturarea lor cu minuni, ci doar prin dezbrăcarea Sa de Sine şi prin acceptarea jertfirii pentru ei. De-a lungul mis iunii Sale, Isus a trebuit nu o dată să-Şi întrerupă lucrarea Sa şi să plece în altă parte, deşi mulţi alţii din locul respectiv ar fi putut beneficia de minunile făcute de El. Dar Isus ştia că aceia care nu cred Legea şi prorocii nu se vor pocăi nici chiar dacă cineva ar învia din morţi lîngă ei. După cum o împărăţie clădită pe belşug material nu va dăinui, tot aşa, nu va dăinui nici o împărăţie clădită pe minuni. Închină-Te mie, şi vei avea toate împărăţiile pămîntului! (8-11) În a treia ispită, diavolul a dat jos masca, îndemnîndu-L pe Hristos să calce în picioare în mod deliberat declaraţia pe care o făcuse Dumnezeu prin glasul din ceruri şi să-Şi părăsească poziţia de Fiu, închinîndu-i-Se lui Satan. În schimbul acestei apostazii, el Îi promitea lui Isus toate împărăţiile lumii ş i strălucirea lor. Diavolul n-a exagerat atunci cînd a făcut o astfel de promisiune. Înainte de a porni spre Cruce, Domnul Isus a spus ucenicilor Săi: „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpînitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30, s.n.). Scriptura îl mai numeşte pe Satana: „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4). Iar poziţia şi puterea lui se datorează căderii lui Adam. Tocmai de aceea, reeditarea ispitirii edenice era importantă. Dar să nu uităm, ea avea loc nu într-o grădină, ci în pustiul în care a fost transformată grădina. Într-adevăr, Domnul Isus S-a întrupat ca să nimicească lucrările diavolului; or, lucrul acesta implica atît răscumpărarea oamenilor, cît şi răscumpărarea întregului Univers. Nu la întîmplare, în profeţiile Vechiului Testament, revărsarea Duhului Sfînt este asemănată cu revărsarea apei peste un pămînt pustiit, iar transformarea grădinii în pustiu se datorează ruperii relaţiei cu Dumnezeu din pric ina neascultării omului. Iată ce spune, de pildă, Isaia, în cîteva dintre textele de acest fel: 11

Îngroziţi-vă, voi cele fără grijă! Tremuraţi, nepăsătoarelor! Desbrăcaţi-vă, desgoliţi-vă şi încingeţi-vă coapsele cu haine de jale! 12 Băteţi-vă pieptul, aducîndu-vă aminte de fru museţa cîmpiilor şi de rodnicia viilor. 13 Pe pămîntul poporului meu cresc spini şi mărăcini, chiar şi în toate casele de plăcere ale cetăţii celei vesele. 14 Casa împărătească este părăsită, cetatea gălăgioasă este lăsată; dealul şi turnul vor sluji pe vecie ca peşteri; măgarii sălbatici se vor juca în ele, şi turmele vor paşte, 15pînă cînd se va turna Duhul de sus peste noi; atunci pustia se va preface în pămînt, şi pomătul va fi privit ca o pădure (Is. 32:11-15, s.n.).

1

Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli, şi va înflori ca trandafirul; 2 se va acoperi cu flori, şi va sări de bucurie, cu cîntece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru (Is. 35:1-2). 2

Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: „Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu, pe care l-am ales. 3 Căci voi turna ape peste pămîntul însetat şi rîuri pe pămîntul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta, şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale, 4 şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraiele de apă. 5 Unul va zice: «Eu sînt al Domnului!» Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mîna lui: «Al Domnului sînt!» Şi va fi cinstit cu numele lui Israel” (Is. 44:2-5).

Locul ispitirii Domnului Isus — Pustia Iudeii — sugera starea pămîntului şi a locuitorilor lui. După cîteva milenii de stăpînire demonică, nu numai inimile oamenilor, ci şi o bună parte din universul material se transformaseră într-un „pustiu”. Totul gemea sub apăsarea Celui Rău, după cum afirmă Pavel în Romani: 19

De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. 20 Căci firea a fost supusă deşertăciunii — nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o — cu nădejdea însă, 21 că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Du mnezeu. 22 Dar ştim că pînă în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. 23 Şi nu numai ea, dar şi noi, cari avem cele dintîi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru (Rom. 8:19-23).

Descinderea lui Isus pe planeta noastră are ca scop răscumpărarea acesteia din mîinile Satanei. Toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor se vor supune într-o zi lui Hristos. Mai mult, într-o zi, va fi un Cer nou şi un Pămînt nou. Dar această bătălie va fi cîştigată nu prin închinarea lui Isus Hristos înaintea Satanei, ci prin legarea şi prin aruncarea lui Satan în iazul de foc şi de pucioasă. Or, tocmai lucrul acesta încerca să-l evite acesta prin confruntarea şi ispitirea lui Isus Hristos în Pustia Iudeii. La această propunere neobrăzată, Isus îi răspunde diavolului, aşa cum se şi cuvenea: „Pleacă Satano… Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.» Atunci diavolul L-a lăsat” — spune Matei. „Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri, şi au început să-I slujească” (Mat. 4:10-11). Este cel puţin c iudat acest final. Unde fuseseră îngerii pînă acum? De ce tăcuse cerul? Oare nu tocmai pentru că Isus fusese „dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul” (4:1)? Ispitirea era parte din planul lui Dumnezeu despre care îi vorbise Isus lui Ioan, atunci cînd acesta încerca să-L împiedice să Se boteze: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (3:15, s.n.). După identificarea cu poporul Său în apa botezului spre pocăinţă, Isus a continuat

identificarea Sa cu omul, reeditînd ispitirea edenică, în condiţii mult mai dezavantajoase decît cele pe care le avusese primul Adam. De data aceasta, El, al doilea Adam, era străinul aflat pe teritoriile stăpînite de diavolul, iar ispitirea nu a avut loc în contextul de ospăţ al unei grădini, ci în contextul unui post negru, din care Isus a ieşit vlăguit şi flămînd. Ca şi primul Adam, şi Isus a trebuit să-Şi apere Împărăţia şi lucrarea. Trebuia să dovedească faptul că este atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Avraam, atît Împăratul, Beneficiarul de drept al întregii moşteniri a lui Dumnezeu, cît şi Împărţitorul de drept al acestei moşteniri. Deci îngerii nu puteau interveni pînă cînd duelul nu s-a terminat, dovedindu-L biruitor pe Isus Hristos. În timp ce în cazul primului Adam îngerii au trebuit să-l scoată din Grădina Edenului, în cazul Celui de-al doilea Adam, ei au venit ca să-I slujească. 4:12-17 Isus a venit să locuiască la Capernaum, ca să se împlinească Scriptura Contemplînd tablourile de pînă acum, am făcut cunoştinţă cu Împăratul, am văzut împotrivirile care L-au asaltat încă din clipa venirii Lui printre noi, iar acum ne pregătim să descifrăm strategia lucrării Lui. În tabloul precedent, Domnul Isus a trebuit să dovedească adevărul celor spuse despre El de glasul din ceruri: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (3:17). A trebuit să dovedească faptul că este, pe de o parte, Fiul lui Dumnezeu — în termenii Legămîntului davidic, Odrasla lui David, prin care se va continua desfăşurarea planului lui Dumnezeu — iar pe de altă parte, Fiul lui Avraam, adică, Mesia, care va aduce mîntuirea pentru poporul Său şi care va împărţi mîntuirea tuturor familiilor pămîntului. El a făcut dovada acestor lucruri, prin felul în care, pe de o parte, a pus relaţia cu Dumnezeu mai presus de orice, iar pe de altă parte, a ştiut să respingă ofertele diavolului în alegerea strategiei lucrării Lui. Acum, ceea ce s-a dovedit în încleştarea cu Satana, trebuia scos şi pus în negoţ. Tabloul de faţă afirmă că, pentru început, Isus pare să preia lucrarea întreruptă a lui Ioan Botezătorul, ducînd mai departe propovăduirea acestuia: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (4:17), ca şi cum ar fi dorit să facă auzit acest mesaj şi în Galileea, unde Ioan nu ajunsese. După cum am văzut, conform profeţiilor vechi testamentale, mîntuirea lui Dumnezeu ş i aşezarea Împărăţiei Lui erau condiţionate de pocăinţa poporului Său. Acesta este motivul pentru care Isus Însuşi Îşi începe lucrarea cu acelaşi mesaj cu care venise Ioan în ţinuturile Iudeii. Dar accentul în acest tablou cade nu atît pe această propovăduire a lui Isus, cît pe faptul că prin mutarea lui Isus din Nazaret în Capernaum s-a împlinit profeţia din Isaia 9:1-2. 12

Cînd a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea. 13 A părăsit Nazaretul, şi a venit de a locuit în Capernaum, lîngă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, 14 ca să se

împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: 15 „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor, 16 Norodul acesta, care zăcea în întunerec, a văzut o mare lu mină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în u mbra morţii, a răsărit lumina.” 17 De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 4:12-17).

Afară de primul şi ultimul dintre versetele din care este alcătuit tabloul de faţă, toate celelalte sînt focalizate pe sublinierea legăturii cu profeţia din Isaia. Matei 4:13-16 A părăsit Nazaretul, şi a venit de a locuit în Capernaum, lîngă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, 14ca să se împlinească ce fusese 15 vestit prin proorocul Isaia, care zice: „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor, 13

16

Isaia 9:1-2 Totuş întunerecul nu va împărăţi vecinic pe pămîntul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lîngă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor.

1

Norodul acesta, care zăcea în întunerec, a 2 văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în Poporul, care umbla în întunerec, vede o ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina” mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină (Is. 9:1-2). (M at. 4:15-16).

După cum am amintit deja, Matei nu se leagă doar de slova Scripturii, ci de mesajul întregului context din care a ales să amintească slova. Evanghelistul nu priveşte viaţa Domnului Isus pentru ca apoi, la întîmplare, să facă potriveli între diferitele evenimente şi eventuale texte din Vechiul Testament, ale căror cuvinte ar părea să aibă vreo legătură vagă cu evenimentul narat. De exemplu, Capernaumul era o cetate care, după împărţirea teritorială vechi testamentală, făcea parte din ţinutul lui Neftali. Ţinutul lui Zabulon se întindea spre sud-est de ţinutul lui Neftali şi cuprindea în el localitatea care în perioada nou testamentală se va numi Nazaret. Isus Şi-a trăit primii treizeci de ani de viaţă în Nazaret, după care S-a mutat la Capernaum. O bună parte din lucrarea Sa a fost făcută în ţinuturile de prin împrejurimile Mării Galileii, deci în ţinuturile lui Zabulon ş i Neftali, împlinindu-se astfel profeţia din Isaia. Dar ce spune de fapt această profeţie? Materialul din cartea Isaia este organizat în cîteva „cercuri concentrice” de text (1:1-9; cap. 1-6; cap. 1-39 şi cap. 1-66).116 Primele şase capitole constituie un fel de rezumat al cărţii, încheindu-se cu chemarea lui Isaia în slujbă. Capitolele 7-39 formează culoarul istoric al cărţii, iar capitolele 40-66, culoarul profetic. Culoarul istoric este format din profeţii legate de viaţa împăraţilor lui Iuda: Ahaz (7-14) şi Ezechia (15-39). Textul care ne interesează (9:1-5) se află pe culoarul istoric, în porţiunea care se ocupă de viaţa împăratului Ahaz. Atunci cînd tînărul Ahaz, speriat de atacul Regatului de Nord şi al Siriei căuta soluţia supravieţuirii, profetul 116

Vezi Beniamin Fărăgău, Nădejde în întuneric, vol. I, p. 35.

Isaia i-a ieş it în cale „la capătul canalului de apă al iazului de sus, pe drumul care duce la ogorul nălbitorului” (Is. 7:3) şi i-a promis ajutorul Domnului, oferindu-i posibilitatea de a cere un semn de la Domnul. Ahaz, care luase deja decizia să-i ceară ajutor Asiriei, nu Domnului, i-a răspuns lui Isaia cu făţărnicie: „Nu vreau să cer nimic, ca să nu ispitesc pe Domnul” (Is. 7:12). Mînios, Isaia îi răspunde: 13

Ascultaţi totuş, casa lui David! Nu vă ajunge oare să obosiţi răbdarea oamenilor, de mai obosiţi şi pe a Du mnezeului meu? 14 De aceea Domnul Însuş vă va da un semn: Iată, fecioara va rămînea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). 15 El va mînca smîntînă şi miere, pînă va şti să lepede răul şi să aleagă binele. 16 Dar înainte ca să ştie copilul să lepede răul, şi să aleagă binele, ţara de ai cărei doi împăraţi te temi tu, va fi pustiită. 17 Domnul va aduce peste tine, peste poporul tău şi peste casa tatălui tău, zile cu m n-au mai fost niciodată, din ziua cînd s-a despărţit Efraim de Iuda (adică pe împăratul Asiriei). 18 În ziua aceea, Domnul va şuiera muştelor, de la capătul rîurilor Egiptului, şi albinelor din ţara Asiriei; 19 ele vor veni, şi se vor aşeza toate în vîlcelele pustii, şi în crăpăturile stîncilor, pe toate stufişurile, şi pe toate imaşurile. 20 În ziua aceea, Domnul va rade, cu un brici luat cu chirie de dincolo de Rîu, şi anume cu împăratul Asiriei, capul şi părul de pe picioare; ba va rade chiar şi barba (Is. 7:13-20).

După cum am văzut, una din tehnicile profetice de care uzează Isaia este suprapunerea de imagini sau perspective profetice. În spatele pruncului lui Isaia (7:14-8:3) exista un alt PRUNC. Este adevărat că Isaia începe prin a vorbi despre un prunc pămîntesc — despre propriul său prunc, Maher-Şalal-Haş-Baz (8:3) — dar alunecă spre zările mesianice, schimbînd imaginea pruncului său cu un alt PRUNC, după cum vom vedea în 9:6-7. Textul nostru (9:1-2) se află în acest context şi are tocmai rolul de a face trecerea de la contextul istoric imediat la contextul mesianic al Celui de-al doilea Prunc. Întreaga viaţă a lui Ahaz a fost un eşec. Respingînd ajutorul oferit de Domnul ş i alergînd după ajutorul Asiriei, acesta termină prin a-şi vedea ţara pustiită de asirieni, prin a se lepăda de Domnul, prin a schimba altarul din Casa Domnului şi prin a închide pînă la urmă porţile acesteia. Profeţia din Isaia 9 vine tocmai în acest context de întuneric spiritual total: 18

Iată, eu şi copiii pe cari mi i-a dat Domnul, sîntem nişte semne şi nişte minuni în Israel, din partea Domnului oştirilor, care locuieşte pe muntele Sionului. 19 Dacă vi se zice însă: „Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, cari şoptesc şi bolborosesc”, răspundeţi: „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? 20 La Lege şi la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta. 21 El va pribegi prin ţară, apăsat şi flămînd, şi, cînd îi va fi foame, se va mînia, şi va huli pe Împăratul şi Dumnezeul lui, apoi fie că va ridica ochii în sus, 22 fie că se va uita spre pămînt, iată, nu va fi decît necaz, negură, nevoie neagră, şi se va vedea izgonit în întunerec beznă (Is. 8:18-22).

1

Totuş întunerecul nu va împărăţi vecinic pe pămîntul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lîngă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor. 2 Poporul, care umbla în întunerec, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. 3 Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta, cum se bucură la seceriş, cum se veseleşte la împărţirea prăzii. 4 Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărîmat, ca în ziua lui Madian. 5 Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşala luptei, şi orice haină de război tăvălită în sînge, vor fi aruncate în flacări, ca să fie arse de foc. 6 Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „M inunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Do mn al păcii”. 7 El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfîrşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face rîvna Domnului oştirilor (Is. 9:1-7).

Pornind de la vremea de apostazie şi întuneric spiritual a lui Ahaz, profetul începe să colinde vremurile viitoare în căutarea rezolvării acestei situaţii. Este adevărat că pe parcursul istoriei viitoare vor mai fi cel puţin doi prunci care vor face să se lumineze puţin cerul deasupra lui Iuda — Ezechia şi Iosia — dar norii negri ai neascultării vor înăbuşi repede încercarea timidă a acestora de a aduce poporul înapoi la Dumnezeu. Bezna se va lăsa peste toată ţara, aruncînd pe Iuda în Robia Babiloniană, iar apoi în scrîşnirea dinţilor din perioada intertestamentală. Singura lumină adevărată pe care o vede profetul Isaia este legată de Cel de-al doilea Copil, de Acela pe al Cărui umăr va fi aşezată domnia ş i Care va fi numit „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii”. Pe Acesta Îl anunţă versetele 1 şi 2 din Isaia 9. Dar prin ele, se profeţeşte nu numai venirea Lui, ci şi locul în care lumina prezenţei Lui va începe să strălucească: ţara lui Zabulon (teritoriu pe care se afla Nazaretul) şi ţara lui Neftali (teritoriu pe care se afla Capernaumul, precum şi toată jumătatea de vest a Mării Galileii). Deci, atîta vreme cît Domnul Isus a rămas în Nazaret, profeţia din Isaia 9:1-2 nu era împlinită. Dar atunci cînd El „a părăsit Nazaretul, şi a venit de a locuit în Capernaum, lîngă mare” (Mat. 4:13), Matei a putut spune că profeţia lui Isaia s-a împlinit întocmai. De ce anume se vorbea oarecum în termeni peiorativi despre norodul din Zabulon şi Neftali, respectiv despre Nazaret şi Galileea am văzut mai sus. Să ne aducem aminte de remarca lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Mutarea lui Isus la Nazaret a împlinit profeţiile care Îi preziceau lui Mesia o origine umilă. Dar concentrarea lucrării Lui în Galileea era o împlinire a unui adevăr pe care Domnul Isus avea să-l rostească mai tîrziu în faţa mîndrilor iudei, şi mai ales în faţa fariseilor, a cărturarilor, a preoţilor şi a învăţătorilor Legii: „Nu cei sănătoşi

au trebuinţă de doftor, ci cei bolnavi… Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Mat. 9:12-13). De aceea Şi-a început Isus propovăduirea tocmai în Galileea, între cei care, într-adevăr, zăceau în întuneric, dar cel puţin nu ascundeau lucrul acesta sub masca făţărniciei, ca fraţii lor din Iudeea şi din Ierusalim. 4:18-22 Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni! În tabloul precedent (4:12-17), a început să se contureze strategia lucrării Domnului Isus. El nu Şi-a început lucrarea în Ierusalim sau în Iudeea, ci în ţinuturile întunecate ale Galileii, între aceia care nu ascundeau faptul că au trebuinţă de doctor şi că sînt păcătoşi. Dar în botez, Isus Se identificase cu întregul popor, iar ispitirea din pustia Iudeii lărgise cercul identificării Lui cu omul la toată lumea. Deci misiunea şi lucrarea Lui trebuia să vizeze marginile pămîntului. Această lucrare urma să se extindă mult dincolo de limitele pe care Isus avea să le atingă, atît în timp, cît şi în spaţiu. Tocmai de aceea, în tabloul de faţă, se aşază baza strategiei Lui, care va face ca Evanghelia să ajungă pînă la marginile pămîntului, şi, astfel, legămîntul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avraam, 117 jurămîntul pe care l-a făcut în auzul acestuia pe Muntele Moria 118 să fie împlinit. 18

Pe cînd trecea pe lîngă marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, cari aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. 19 El le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni”. 20 Îndată, ei au lăsat mrejile, şi au mers după El. 21 Deacolo a mers mai departe, şi a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui, cari erau într-o corabie cu tatăl lor Zebedei, şi îşi cîrpeau mrejile. El i-a chemat. 22 Şi îndată, ei au lăsat corabia şi pe tatăl lor, şi au mers după El (Mat. 4:18-22).

Promisiunea făcută lui Avraam — „Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta” (Gen. 22:18) — urma să se materializeze prin lucrarea Fiului lui David — Hristosul lui Dumnezeu — şi a Bisericii Lui. Acesta a fost scopul chemării primilor ucenici (Mat. 4:19) ş i acesta a fost scopul trimiterii lor să facă ucenici din toate neamurile (28:18-20). Ca să avem o imagine mai completă asupra a ceea ce Isus avea în minte atunci cînd i-a chemat pe ucenici ca să-L urmeze şi cînd le-a încredinţat Marea Însărcinare, ar fi, poate, bine să privim la tabloul final, pe care-l găsim în Apocalipsa. În viziunea sa, Ioan este răpit la cer şi dus în sala tronului lui Dumnezeu. Spre surprinderea lui, în faţa tronului el vede o gloată mare de oameni „din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” (Apoc. 7:9):

117 118

Vezi Genesa 12:1-3. Vezi Genesa 22:16-18.

9

După aceea — spune el — m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni; 10şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 11 Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrînilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pămînt în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, 12şi au zis: „Amin”. „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.” 13 Şi unul din bătrîni a luat cuvîntul, şi mi-a zis: „Aceştia, cari sînt îmbrăcaţi în haine albe, cine sînt oare? Şi de unde au venit?” 14 „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii!” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sîngele Mielului. 15 Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, Îşi va întinde peste ei cortul Lui. 16 Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. 17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă d in ochii lor” (Apoc. 7:9-17).

Întrebarea unuia dintre cei douăzeci şi patru de bătrîni — „Aceştia, cari sînt îmbrăcaţi în haine albe, cine sînt oare? Şi de unde au venit?” (13) — a avut menirea să arunce o lumină pe tot ceea ce a rodit, pe de o parte, lucrarea Domnului Isus săvîrşită pe Cruce, iar pe de altă parte, lucrarea Lui de-a lungul veacurilor prin urmaşii Săi: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei ş i-au spălat hainele, şi le-au albit în sîngele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui” (14-15). Oare în faţa acestei scene care-i tăia, probabil, răsuflarea, şi-o fi adus, oare, aminte Ioan de acea primă chemare a Domnului Isus de pe malul Mării Galileii, în urma căreia el şi fratele său Iacov „au lăsat corabia şi pe tatăl lor, şi au mers după El” (Mat. 4:22), alăturîndu-li-se lui Petru şi Andrei? O fi realizat Ioan că, de fapt, această realitate pe care o contempla el în sala tronului lui Dumnezeu o avea Isus în minte atunci cînd i-a chemat ca să-i facă pescari de oameni? Abia de aici, din sala tronului lui Dumnezeu, poate fi înţeleasă pe deplin perspectiva celor cîteva cuvinte pe care Matei le aşază în evanghelia sa ca să creioneze strategia pe care a ales-o Isus pentru aşezarea Împărăţiei Lui.

4:23-25 Isus propovăduia Evanghelia Împărăţiei şi tămăduia orice boală 23

Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. 24 I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boale şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca. 25 După El au mers multe noroade din Galilea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan (Mat. 4:23-25).

Atunci cînd Ioan botezase în Iordan, atenţiei întregului Iuda era focalizată pe lucrarea acestuia. Acum însă, după ce Ioan a fost închis şi după ce Isus Şi-a început lucrarea în Galileea, Isus şi lucrarea Lui au devenit punctul focal al interesului religios al întregii ţări: „După El au mers multe noroade din Galilea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan” (25). Lucrul acesta s-a întîmplat deoarece „I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boale ş i chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici ş i pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca” (24), în urma faptului că „Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în s inagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (23). Din cele trei versete care alcătuiesc tabloul de faţă (23-25), este bine să-l reţinem pe primul, deoarece în acest verset este creionată lucrarea Domnului Isus. El Şi-a început lucrarea chemînd oamenii la pocăinţă, pentru că Împărăţia Cerurilor era aproape. Atunci cînd Ioan rostea aceste cuvinte, el arăta spre Acela care întrupa Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt: spre Domnul Isus. Dar acum că Întruparea Împărăţiei a pornit să străbată toată Galileea, Împărăţia lui Dumnezeu se oferea prin învăţătura, evanghelia şi lucrările Domnului Isus. Acest verset îl vom regăsi repetat aproape identic în 9:35, înainte ca Domnul Isus să-Şi trimită ucenicii să facă ceea ce L-au văzut făcînd pe El, ceea ce înseamnă că s-ar putea ca Matei să fi acordat acestui verset o valoare deosebită, prin care a marcat atît conţinutul, cît şi parte din structura evangheliei lui. Împărăţia lui Dumnezeu, care a coborît pe pămînt, se manifesta prin aceste două aspecte ale lucrării Domnului Isus. Pe de o parte, El prezenta Împărăţia prin învăţătura şi Evanghelia Sa — „Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei” (23a, s.n.) — iar pe de altă parte, El demonstra prezenţa Împărăţiei prin lucrările pe care le făcea, „tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (23b). Matei va continua să desfăşoare înaintea cititorilor săi Evanghelia, urmărind tocmai aceste două aspecte ale lucrării Domnului Isus:

5:1-7:29

Evanghelia Împărăţiei sau Predica de pe munte

4:23a

8:1-9:34

Puterea Împărăţiei

4:23b

9:35-10:42 Misiunea Împărăţiei

4:18-22

© Beniamin Fărăgău Editura Logos, 1998, 2001 Ediţia a doua – varianta „online” ISBN 973-9212-16-6 Toate drepturile rezervate Această versiune nu conţine imagini grafice. Pentru varianta completă, puteţi cumpăra cartea la urmatoarea adresă: Biserica Baptistă Nr. 1, Cluj (Mănăştur) Str. Ospătăriei nr. 10, 3400, Cluj-Napoca Tel. & Fax. 064-42.50.51 Cont nr. 251101030836 CEC Cluj sau la email: [email protected] www.IB-RO.org

Matei 5:1-7:29

Evanghelia Împărăţiei sau Predica de pe munte „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”

Introducere Dorinţa dintotdeauna a lui Dumnezeu a fost să aibă un popor Ne numim o ţară creştină. Pretutindeni în jurul nostru se zideşte aşa-zisa „Împărăţie a lui Dumnezeu”. Cei care o zidesc sînt oameni religioş i, care rostesc rugăciuni, merg la biserică, fac milostenii, cred chiar în Dumnezeu. Grupuri, grupuri zidesc cu sîrg ceea ce ele numesc „Împărăţia lui Dumnezeu”, fiecare grup în culoarea lui, unele dintre ele avînd chiar pretenţia că doar ceea ce zidesc ele este adevărata împărăţie. Căutătorul s incer este buimăcit de diversitatea şi de varietatea de oferte. Doamne, care este adevărata Ta Împărăţie? — va întreba el. De unde să ştiu că nu mă hrănesc cu nădejdi înşelătoare? În faţa multitudinii de oferte, setea şi foamea după Dumnezeu se pot transforma uşor în îndoială: Doamne, este, oare, Împărăţia Ta reală sau este doar o poveste? Pentru că nu avem cum să ascundem aceste realităţi dureroase, se cuvine să ne oprim o clipă ş i să acceptăm provocarea Domnului Isus de a analiza împărăţia pe care o zidim sau de care ne alipim, aducînd în faţa Scripturii încropelile noastre, simulacrele noastre de împărăţie.

Împărăţia lui Dumnezeu se defineşte prin locul în care Dumnezeu împărăţeşte, prin poporul peste care Dumnezeu împărăţeşte. Iar atunci cînd răsfoim paginile Scripturii, realizăm că dorinţa dintotdeauna a lui Dumnezeu a fost să aibă un astfel de popor. Atît de mult doreşte Dumnezeu să-i aibă alături de Sine pe aceia pe care i-a plămădit după chipul şi asemănarea Sa, încît, într-o bună zi — spune Scriptura — S-a aplecat şi a ridicat la cer pe unul dintre muritori, care a îndrăznit ca la vîrsta de şaizeci ş i cinci de ani să-L caute pe Dumnezeu, iar după ce L-a găsit, să umble cu El timp de trei secole. Este vorba despre patriarhul Enoh (vezi Gen. 5:18-24). Apoi, cînd Dumnezeu a văzut că pînă şi cei descinşi din Noe şi-au înstrăinat inima de Dumnezeu, El l-a chemat dintre ei pe Avram, pentru ca din sămînţa acestuia săŞi facă un popor care să fie al Lui (vezi Gen. 12:1-3 şi 22:16-18). Dar nici chiar urmaşii lui Avraam nu au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Primul lor împărat, Saul, şi-a vîndut domnia, alegînd drumul neascultării şi al ridicării numelui său mai presus de Numele Domnului, mergînd pînă acolo încît să creadă că poate să şadă pe scaunul de domnie al Domnului chiar dacă între timp primeşte sfat de la maiestatea sa satanică, vrăjmaşul Domnului. Pentru trădarea lui, Domnul l-a omorît, ridicîndu-l pe David în locul lui pe scaunul de domnie al lui Israel. Ca Unul care ştia că istoria ce urmează va asista la destrămarea relaţiei dintre urmaşii lui David şi Dumnezeu, Dumnezeu a ieşit în întîmpinarea acestei „destrămări de relaţie”, prin promisiunea pe care i-a făcut-o lui David, dezvăluindu-i că, în scurgerea timpului, El va ridica din coapsele lui o Odraslă neprihănită, prin care Îşi va împlini dorinţa de a avea un popor care să fie al Lui, un popor format din toate familiile pămîntului, aşa cum îi făgăduise lui Avraam. Dar cine ar fi crezut ce tăinuia această promisiune? Odrasla ridicată din tulpina lui Isai urma să fie Însuşi Fiul lui Dumnezeu. În dorinţa Lui de a avea un popor, Dumnezeu Însuşi avea să Se întrupeze ş i să locuiască (în greacă, «să cortuiască», evskh,nwsen - eskënösen) printre noi, plin de har şi de adevăr. Matei şi-a început evanghelia anunţînd că momentul împlinirii acestei taine a sosit. Isus, fiul Mariei, era Fiul lui David, Fiul lui Avraam, Fiul lui Dumnezeu. Prin El, Dumnezeu venise să locuiască printre noi, pentru ca apoi, prin Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa, să-Şi mîntuiască poporul pe care Şi l-a dorit dintotdeauna. Comparînd Matei 1:1 cu 28:18-20 — începutul şi sfîrşitul Evangheliei după Matei — şi aşezînd cele două texte în contextul Scripturii, am putea sublinia faptul că, prin mandatul pe care Domnul Isus îl dă ucenicilor, începe să se contureze împlinirea dorinţei lui Dumnezeu de a avea un popor format din oameni „din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” (Apoc. 7:9). Deci mandatul din Matei 28:18-20 urma să se finalizeze în imaginile pe care, în viziunile sale apocaliptice, Ioan le vede mai întîi în sala tronului lui Dumnezeu, apoi în Noul Ierusalim:

9

După aceea m-am u itat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, d in orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni; 10şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10). 1

Apoi am văzut un cer nou şi un pămînt nou; pentru că cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi marea nu mai era. 2 Şi eu am văzut coborîndu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfîntă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. 3 Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Du mnezeu Însuş va fi cu ei. El va fi Du mnezeul lor. 4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintîi au trecut.” 5 Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sînt vrednice de crezut şi adevărate.” 6 Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. 7 Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. 8 Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apoc. 21:1-8, s.n.).

Conform afirmaţiilor Scripturii, Dumnezeu va avea un popor. Dar tot conform afirmaţiilor ei, unii îi vor aparţine acestui popor al lui Dumnezeu, iar alţii nu. Întrebarea la care doreşte să răspundă Domnul Isus încă de la începutul lucrării Lui este: Cine anume va face parte din poporul lui Dumnezeu ş i care sînt condiţiile apartenenţei la acest popor? În introducerea pe care Matei o face la Predica de pe munte (4:23-25), el afirmă că „Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (4:23, s.n.). În miezul propovăduirii lui Isus, era o Veste Bună legată de Împărăţia lui Dumnezeu. După cum vom vedea în textele care urmează, această Veste Bună a Împărăţiei îşi propune să prezinte adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, deosebind-o de aşa-zisele împărăţii, pe care le propovăduiau şi le zideau fariseii, şi să articuleze clar condiţiile intrării în ea. Natura polemică a Predicii de pe munte După cum am văzut deja, Împărăţia lui Dumnezeu n-a fost propovăduită, de Isus, în primul rînd neamurilor, ci tocmai poporului lui Dumnezeu, acelora care ar fi trebuit să priceapă şi să preţuiască ceea ce li se propovăduia şi lucrul cu care erau îmbiaţi. Însă tragedia era că tocmai depozitarii adevărurilor lui Dumnezeu strîmbaseră aceste adevăruri şi, de aceea, ei ajunseseră să zidească şi să aştepte o împărăţie falsă. Este suficient să ascultăm cuvintele aspre pe care Domnul Isus este obligat să le spună liderilor religioş i ai vremii Lui, în Matei 23:1-15,

atenţionarea cu care confruntă Isus norodul în Matei 7:21-27 sau să privim cu jale la tînărul bogat care, din pric ina averilor lui, s-a descalificat ca moştenitor al Împărăţiei (Mat. 19:16-26), ca să înţelegem că, prin prezenţa şi lucrarea Domnului Isus, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu confrunta o aşa-zisă împărăţie a lui Dumnezeu. Isus Hristos a venit, ca prin Predica de pe munte, să dea în vileag falsul, punînd în locul lui adevărul. Iudaismul înstrăinat de Dumnezeu zidea, în Numele lui Dumnezeu, o falsă împărăţie, o împărăţie care, la suprafaţă, semăna cu cea a lui Dumnezeu, deoarece era zidită cu Scriptura în mînă şi, chipurile, pe baza ei, dar care, de fapt, nu era Împărăţia lui Dumnezeu. Natura polemică a Predicii de pe munte este evidentă încă din primele ei rînduri. Tocmai de aceea, Domnul Isus trebuie să precizeze: 17

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. 18 Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile. 19 Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. 20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 5:17-20, s.n.).

Iar în capitolul 23, Isus vine să pună degetul pe rană şi mai direct: 13

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre. 14 Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi mîncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osîndă. 15 Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decît sînteţi voi înşivă (Matei 23:13-15).

Faptul că ceva era rău în religia fariseilor este evident; totuşi, ne întrebăm: Ce anume doreşte Isus să comunice prin ceea ce spune: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20)? Prin cele spuse în Matei 5:20, Isus aruncă o provocare întregului sistem fariseic, declarîndu-l nul ş i inoperant în ce priveşte posibilitatea ajungerii cuiva în Împărăţia cerurilor. În ce anume consta acest sistem? Care sînt principiile care-l guvernează şi cum anume putem identifica rădăcinile lui în vieţile noastre?

Structura Predicii de pe munte sau principiul care stă la baza adevăratei Împărăţii Prin modul în care Îşi structurează Predica, Domnul Isus pune înaintea noastră dintru început un principiu: Caracterul determină conduita, sau natura pomului determină natura rodului. Predica de pe munte începe cu problema caracterului creştin (Mat. 5:1-16) şi continuă cu problema conduitei creştine (Mat 5:17-7:6), încheindu-se (7:7-29) cu o viguroasă resubliniere a principiului ei fundamental: Caracterul determină conduita, ceea ce înseamnă că o religie de faţadă nu va ajuta pe nimeni să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus afirmă în Predica Sa cîteva adevăruri simple, care sînt totuşi adevărurile de boltă ale Împărăţiei lui Dumnezeu, iar o dată ce le-am auzit din gura Domnului Isus, realizăm că, de fapt, în universul material în care ne-a aşezat, Dumnezeu ne-a înconjurat cu acest adevăr: viaţa porneşte întotdeauna dinăuntru înspre afară. Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte dinăuntru înspre afară, prezenţa ei lucrîndu-ne mai întîi caracterul, apoi conduita, transformîndu-ne mai întîi pe dinăuntru, apoi pe dinafară — fără însă ca prezenţa Împărăţiei să se poată limita la unul sau la celălalt dintre aceste două aspecte. În adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, lucrurile sînt rezolvate mai întîi înaintea lui Dumnezeu, apoi înaintea oamenilor. O religie care se limitează la conformare şi care nu acceptă transformarea lăuntrică radicală, o religie care atinge doar nivelul faptelor şi al vorbelor, care nu pătrunde nivelul gîndirii, al atitudinilor şi al motivaţiilor nu slujeşte nimănui la intrarea în Împărăţia Cerurilor. Aceste adevăruri devin covîrşitoare atunci cînd înţelegem că păcatul — acea realitate hidoasă care ne desparte de Dumnezeu — înainte ca să fie comis cu fapta, este mai întîi comis cu vorba, cu gîndul sau cu inima, şi că, de fapt, acolo îi sînt rădăcinile ş i de acolo trebuie smulse pentru a rezolva problema. Am văzut deci că Împărăţia lui Dumnezeu începe în noi, în adîncurile noastre. Dar o dată ajunsă acolo, ea nu poate fi sufocată, acoperită. Adevărata Împărăţie se revarsă în afară, în relaţiile noastre, începînd cu relaţiile imediate. Iată de ce a spus Domnul Isus samaritencei: „Oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa vecinică” (Ioan 4:14). Aşadar, acela care a ajuns să facă parte din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie caracterizat de două lucruri: în primul rînd, de o inimă nouă, adică de o adîncă schimbare lăuntrică, iar în al doilea rînd, de o conduită pe măsura inimii. Iar aceste două lucruri trebuie păstrate întotdeauna în această ordine, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu caracterul determină conduita, sau natura pomului determină natura rodului. Analiza expresiei: „Caracterul determină conduita” La baza Împărăţiei lui Dumnezeu, Domnul Isus aşază acest principiu: „Caracterul determină conduita”. Expresia cuprinde doi termeni: „caracter” şi „conduită”.

Primul — caracterul — vizează adîncurile noastre, substanţa, tiparul, ţesătura fiinţei noastre lăuntrice. Caracterul are de-a face cu ceea ce sîntem acolo în adîncurile noastre, în singurătatea noastră. Al doilea — conduita — vizează relaţiile şi vizează ceea ce facem. Dar cei doi termeni sînt puşi într-o relaţie de termenul care-i leagă: Caracterul determină conduita. Deci caracterul şi conduita nu reprezintă două realităţi independente: ele coexistă, cu sau fără voia noastră. Întotdeauna ceea ce sîntem va determina ceea ce facem. Caracterul l-am putea asemăna cu izvorul, iar conduita, cu pîrîul. Calitatea apei din izvor va determina calitatea apei din pîrîu. Pentru a continua limpezirea celor două concepte, am putea folosi analogiile cu care Domnul Isus concluzionează Predica Sa: 15

Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei v in la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sînt nişte lupi răpitori. 16 Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? 17 Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. 18 Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. 19 Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. 20Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. 21 Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. 22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” 23Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege”. 24 De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. 25 A dat ploaia, au venit şivoaele, au suflat vînturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stîncă. 26 Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. 27 A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vînturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare” (Mat. 7:15-27).

Natura pomului determină natura rodului. Şi tocmai din pricina acestei relaţii de determinare, putem coborî înspre adîncurile nevăzute ale caracterului, plecînd de la ceea ce vede ochiul, de la conduită, după cum orice pom se cunoaşte după rodul din ramurile lui. Dacă cineva dintre noi şi-ar închipui că i-ar putea înşela pe cei din jur, mimînd transformarea interioară printr-o conformare exterioară, Domnul Isus ne avertizează de faptul că lucrurile vor fi date pe faţă în ceasul încercării. Va veni ploaia ş i vor da şuvoaiele, şi tot ceea ce nu are acoperire lăuntrică se va prăbuşi cu trosnet. Mai mult, în ceasul judecăţii, existenţa noastră va fi pusă toată în ciurul sau pe cîntarul lui Dumnezeu. Iar acolo, se vor da în vileag pînă şi cele mai „bine reuşite” dis imulări: „«Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în

Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţivă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege»” (7:22-23). Deci adevărul afirmat prin Predica de pe munte — caracterul determină conduita sau natura pomului determină natura rodului — se află în miezul vieţii creştine. Iar testul Domnului Isus pentru pretenţiile noastre de a avea acces în Împărăţia lui Dumnezeu este unul singur: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!” (Mat. 5:20, s.n.). Conţinutul Predicii de pe munte sau felul în care se leagă părţile ei într-un întreg Părerile exegeţilor sînt împărţite în ce priveşte originea şi conţinutul Predicii de pe munte. Iată doar cîteva dintre ele: Expresia Predica de pe munte, prin care este cunoscută de obicei secţiunea de faţă (5:1-7:29), într-un fel, ne duce în eroare — afirmă Tasker — mai ales că se pare că în aceste capitole evanghelistul nu pune înaintea noastră un singur discurs ţinut cu o singură ocazie, ci aranjează într-o formă ordonată grupuri mici de ziceri ale Do mnului Isus despre ucenicie, pe care le-a rostit în diverse momente din timpul lucrării Sale. 1 Unii co mentatori moderni — afirmă John Stott — au fost mult mai îndrăzneţi. Un exemplu ar fi suficient. W. D. Davies numeşte Predica „o colecţie de ziceri disparate, de origini diferite, un fel de peticire”, iar după ce apelează la critica surselor, la critica formelor şi la o critică liturgică, el concluzionează: „Astfel, impactul criticii, în toate formele acesteia, aruncă îndoială asupra încercării de a da prioritate înţelegerii acestei secţiuni… ca pe un tot interdependent, care a derivat din învăţătura propriu-zisă a lui Isus”. Mai tîrziu, el afirmă că din pricina criticii redacţionale, lucrurile înclină înspre a confirma pe evanghelişti ca fiind adevăraţii autori, care au modelat tradiţia pe care au păstrat-o. Cu toate acestea, el rămîne sceptic cu privire la cît din materialul Predicii păstrează într-adevăr învăţătura originală a Domnului Isus. Felul în care reacţionează cineva la astfel de critici literare — afirmă Stott — depinde de presupoziţiile lui teologice de bază despre Dumnezeu Însuşi, despre natura şi scopul revelaţiei Lui în Hristos, despre lucrarea Duhului Sfînt şi despre spiritul de adevăr al evanghelistului. Personal, îmi vine greu — afirmă John Stott — să accept orice punct de vedere despre Predică ce atribuie conţinutul ei mai degrabă bisericii primare decît lui Isus sau care priveşte Predica drept un amalgam de ziceri ale lui Isus, adunate din diferite perioade ale lucrării Lui. 2

1

R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, Leicester: IVP, 1961, p. 58-59. John R. W. Stott, The Message of the Sermon on the Mount, Leicester: IVP, 1978, p. 22-23. Cartea lui Stott poate fi consultată pentru o tratare mai în detaliu a acestei probleme. 2

În ce priveşte paginile de faţă, am pornit la studierea Evangheliei după Matei de pe poziţii s imilare cu cea a lui John Stott, crezînd şi afirmînd unitatea literară a evangheliei. De pe aceeaşi poziţie vom aborda şi Predica de pe munte. Primele şaisprezece versete — Fericirile — conţin promis iuni sau binecuvîntări extraordinare. În versetele 17-20, Domnul Isus precizează că n-a venit să strice Legea, ci s-o împlinească, deoarece cadrul Legii guvernează relaţia noastră cu Dumnezeu. Prin pasajul din 5:21-7:6, Domnul Isus pune înaintea noastră Oglinda Legii, dar nu în interpretarea fariseică, ci în interpretarea cerută de Dumnezeu. Predica de pe munte se încheie cu singura soluţie posibilă care poate să garanteze intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu: „Cereţi, ş i vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide” (7:7). Abia atunci cînd stăm în faţa adevăratei Oglinzi a Cuvîntului, adică în faţa interpretării lui în lumina intenţiei lui Dumnezeu, ne vedem adevărata stare. Realizînd situaţia disperată în care ne aflăm şi neputinţa noastră totală în a ne rezolva s inguri problema, vom fi obligaţi să cerem, dacă dorim să căpătăm; să căutăm, dacă dorim să găsim ş i să batem, dacă dorim să ni se deschidă. Or, ce altceva să însemne curajul nostru de a cere, de a bate şi de a căuta, decît recunoaşterea totalei noastre sărăcii în duh? Oare nu tocmai aceasta înseamnă a intra pe poarta cea strîmtă (7:13-14). La această soluţie, Domnul Isus a mai adăugat atenţionarea din 7:15-20 cu privire la cei care deformează Oglinda Cuvîntului şi consecinţele ce derivă din a le da credit acestora (7:21-29), aşezînd în acelaşi timp pe celălalt taler al balanţei binecuvîntarea ce derivă din interpretarea şi aplicarea corectă a Cuvîntului lui Dumnezeu. După ce am survolat în grabă întregul text al Predicii de pe munte, putem încerca un prim nivel de detaliere a celor văzute, urmînd ca după aceea să intrăm în comentariul propriu-zis al textului. Promisiunea (5:1-16) Versetul 5:3 conţine o promisiune extraordinară: Cel sărac în duh va avea Împărăţia Cerurilor. Deoarece Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului ca să-I pară rău, întrebarea care se ridică nu este dacă El va da sau nu Împărăţia celor care sînt săraci în duh, ci: Cum anume să descoperim dacă sîntem săraci în duh şi cum anume ajungem să rămînem aşa, pentru ca Împărăţia Cerurilor să ne fie garantată? La această întrebare răspunde Domnul Isus prin felul în care înlănţuie „fericirile” care urmează. Sărăcia în duh este dovedită de lacrimile noastre; veridicitatea acestora este confirmată de blîndeţea noastră; foamea şi setea după neprihănire sînt dovada blîndeţii etc. Este important să remarcăm faptul că şirul „fericirilor” se termină cu aceeaşi promisiune cu care şirul a început: „căci a lor este Împărăţia cerurilor” (5:10).

Legea: cadrul în care se defineşte şi se judecă relaţia cu Dumnezeu (5:17-20) Fericirile se termină cu o atenţionare. Deşi la prima vedere sărăcia în duh ar putea fi foarte uşor asimilată cu inactivitatea, textul ce urmează pentru a explica ş i pentru a verifica veridicitatea împlinirii condiţiei intrării în Împărăţia Cerurilor ne mută atenţia pe activitate, pe împlinirea Legii. „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:16, s.n.). Nu este de mirare că, în versetul imediat următor, Domnul Isus spune ceea ce spune: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (5:17). Trebuie să plecăm de la înţelegerea faptului că, în ultimă instanţă, relaţia cu Dumnezeu se judecă în spaţiul Legii — iar lucrul acesta este adevărat atît în Vechiul Testament, cît şi în Noul Testament (vezi Ier. 7:21-22 şi 1 Ioan 1:5-2:6). 3 Rolul Legii este să ne dovedească vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, în ce priveşte păcatul (vezi Rom. 3 şi Gal. 3). Legea sau Cuvîntul lui Dumnezeu este o oglindă. Cine se priveşte în ea descoperă cum este el în realitate (vezi Iacov 1:21-25). Problema este că, pentru fiecare dintre noi, oglinda nu este, de fapt, Cuvîntul, ci măsura înţelegerii noastre cu privire la el. Tocmai de aceea, atunci cînd, prin interpretarea noastră greşită, distorsionăm Cuvîntul, oglinda astfel obţinută deformează adevărata imagine. Distorsionarea Legii de către farisei îşi are originea în faptul că ei au dorit să facă din Lege un instrument de mîntuire, nu unul de condamnare şi de dovedire a vinovăţiei. Tocmai de aceea au coborît ei standardele Legii, uneori limitîndu-se la slova ei, iar alteori, lepădînd porunca lui Dumnezeu în schimbul propriilor lor datini şi legi. Astfel, ei s-au pomenit în mîini cu o oglindă care distorsiona în favoarea aşteptărilor lor propria lor imagine. Doar aşa se poate explica faptul că tînărul bogat a avut curajul să-I răspundă Domnului Isus aşa cum I-a răspuns: 16

Atunci s-a apropiat de Isus un om, şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa vecinică?” 17 El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. 18 „Cari?” I-a zis el. Şi Isus ia răspuns: „Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; 19să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. 20 Tînărul I-a zis: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţa mea; ce-mi mai lipseşte?” (Mat. 19:16-20, s.n.).

Acesta este motivul pentru care, în termenii fariseilor, Pavel însuşi se putea socoti neprihănit în ce priveşte Legea (vezi Filip. 3:4-6). Dar tragedia era că, din pricina oglinzii false pe care o aveau în mîini şi pe care o puneau în mîinile celor care-i urmau, nici ei nu intrau în Împărăţia Cerurilor, şi nici pe alţii nu-i lăsau să intre: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea ş i 3

Pentru o dezbatere detaliată a acestei teme, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 111-116 şi 148-159.

pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decît sînteţi voi înşivă” (Mat. 23:15). Oglinda: interpretarea Legii de către Domnul Isus (5:21-7:6) Prin Predica de pe munte, Isus vine să pună înaintea noastră adevărata Oglindă, adică Cuvîntul sau Legea lui Dumnezeu, aşa cum a intenţionat Dumnezeu ca ea să fie înţeleasă, pentru ca, în ultimă instanţă, Legea să rămînă o reflectare fidelă a caracterului lui Dumnezeu. Oricît de nerealistă pare confruntarea oamenilor cu aceste adîncimi de nesondat ale Legii lui Dumnezeu, Iacov consideră Legea nu numai ca fiind desăvîrşită, ci şi ca fiind o lege a slobozeniei: 21

De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blîndeţă Cuvîntul sădit în voi, care vă poate mîntui sufletele. 22 Fiţi împlinitori ai Cuvîntului, nu numai ascultători, înşelîndu-vă singuri. 23 Căci dacă ascultă cineva Cuvîntul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; 24 şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. 25 Dar cine îşi va adînci privirile în legea desăvîrşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lu i (Iacov 1: 21-25).

Singura posibilitate de eliberare este oglindirea sinceră în Cuvînt, recunoaşterea şi mărturisirea păcatului. Abia atunci cînd ne privim în adevărata Oglindă, adică atunci cînd înţelegem Cuvîntul aşa cum trebuie să-l înţelegem, realizăm sărăcia noastră în duh. Iată Oglinda pe care o pune Domnul Isus înaintea noastră prin Predica de pe munte: Matei 5:21-26 Matei 5:27-32 Matei 5:33-37 Matei 5:38-48 Matei 6:1-4 Matei 5:5-15 Matei 6:16-18 Matei 6:19-34 Matei 7:1-6

Să nu ucizi cu atitudinea, cu gîndul şi cu vorba! Să nu preacurveşti nici cu ochii, şi nici cu inima! Să nu juri! Să-ţi întorci şi obrazul celălalt! Să faci milostenie în taină, nu de ochii oamenilor! Să te rogi în odăiţa ta, nu la colţurile străzilor! Să posteşti în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa oamenilor! Să nu te îngrijorezi, zicînd: „Ce voi mînca şi cu ce mă voi îmbrăca?” Ci caută mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu ş i neprihănirea Lui, şi aceste lucruri ţi se vor da pe deasupra. Să nu judeci! Înainte de a încerca să scoţi paiul din ochiul altuia, scoate bîrna din propriul tău ochi.

Aceasta este Oglinda în care Domnul Isus ne invită să ne privim, aducîndu-ne aminte că, deşi Dumnezeu va avea un popor, numai aceia care se vor conforma adevărului din această Oglindă a Cuvîntului vor face parte din el. Rostind cîteva pilde ale Împărăţiei, Domnul Isus ne avertizează de faptul că Dumnezeu îi va aduna în Împărăţia Lui doar pe aceia întruchipaţi prin sămînţa căzută în pămînt

bun, adică pe aceia care aud Cuvîntul, îl înţeleg şi aduc roadă (vezi 13:23); doar pe aceia care rămîn lîngă Cuvîntul curat al lui Dumnezeu şi nu-şi pleacă urechea la cuvîntul vrăjmaşului, acceptînd compromisul. Doar aceştia „vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă” (13:43), adaugă Domnul Isus. Apoi, El ne avertizează de faptul că deşi grîul ş i neghina sînt lăsate să crească împreună pînă la vremea secerişului, adică de faptul că adevărata Împărăţie şi falsa împărăţie vor coexista pe tot acest parcurs, nu trebuie să uităm că, la vremea secerişului, Domnul Isus va spune secerătorilor: „Smulgeţi întîi neghina, ş i legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grîul strîngeţi-l în grînarul meu” (13:30). Însă trebuie să recunoaştem că a pune problema în termenii în care i-a pus Domnul Isus prin interpretarea pe care El a dat-o Legii înseamnă a descuraja pe orice om. Cine poate împlini ceea ce scrie în Predica de pe munte? Indiferent care anume parte din ea am citi-o şi am încerca s-o înţelegem şi apoi s-o trăim, concluzia este una şi aceeaşi. Sîntem descalificaţi! Nici unul dintre noi nu se ridică la standardele cerute de Domnul Isus. Ne întrebăm dacă nu ar fi mai bine să coborîm standardele, să încercăm să vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu în termeni mai accesibili nouă şi semenilor noştri, în termeni mai „realişti”, mai potriviţi cu puterile ş i cu posibilităţile noastre. Altfel, vorbim despre lucruri care nu ne aduc decît frustrare, pentru că nu le putem atinge niciodată. Oare de ce a spus Domnul Isus ceea ce a spus în Predica de pe munte? N-a ştiut El că tot ceea ce spune este mult peste puterile noastre? Cu siguranţă că a ştiut. El Însuşi afirmă lucrul acesta: „La oameni lucrul acesta [adică intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu] este cu neputinţă” (19:26). Cu toate acestea, El a fost obligat să afirme toate aceste lucruri, pentru că aşa este Dumnezeu, aşa este Împărăţia Lui şi doar aşa se intră în ea. Dumnezeu nu coboară standardele şi nu face compromisuri: Dacă neprihănirea noastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu vom intra în Împărăţia Cerurilor! Pentru a înţelege faptul acesta, este edificator să privim la exemplul tînărului bogat, din Matei 19:16-26: „Ce bine să fac, ca să am viaţa vecinică?” — l-a întrebat tînărul nostru pe Domnul Isus. „El i-a răspuns: «…Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!»” (19:16-17). Intrarea în viaţă sau moştenirea vieţii veşnice — ca să folosim sintagma din Luca 10:25-28 — atîrnă de păzirea Legii. În cazul învăţătorului Legii din Luca 10, aceasta însemna „să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27, vezi ş i Matei 22:37-40). În faţa unei astfel de provocări,

răspunsul tînărului este cel puţin uimitor: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţa mea; ce-mi mai lipseşte? (Mat. 19:20). Oare aşa să fi fost? Ca să-i dea în vileag inima împărţită, Domnul Isus i-a zis: „«Dacă vrei să fii desăvîrşit… du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă.» Cînd a auzit tînărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii” (Mat. 19:21-22). Pînă şi ucenicii sînt speriaţi de condiţia pusă de Domnul Isus: „Ucenicii, cînd au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot, şi au zis : «Cine poate atunci să fie mîntuit?» Isus S-a uitat ţintă la ei, şi le-a zis: «La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă»” (Mat. 19:25-26). Oare de ce a ridicat Isus standardul atît de sus? Pentru simplul fapt că acesta nu putea fi coborît cu nimic mai jos. Acesta este Dumnezeu, şi aceasta este Împărăţia Lui! Dar să ne aducem totuşi aminte de cadrul în care s-a stabilit relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său în cartea Exod; poate că astfel vom înţelege mai bine ce anume făcea Domnul Isus. Oare cînd anume are un om mai multă nevoie de Cortul Întîlnirii: cînd standardul Legii este ridicat mai sus sau cînd acesta este coborît mai jos? Condiţia rămînerii în Împărăţia lui Dumnezeu este ascultarea de Lege. Pămîntul bun — a spus Domnul Isus — este cel ce aude Cuvîntul, îl înţelege şi aduce roadă. Dar ce ne-am face dacă am fi lăsaţi să ne cîştigăm prin propriile noastre eforturi dreptul de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Ar trebui să strigăm împreună cu apostolul Pavel: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom. 7:24). Atunci cînd Domnul Isus a răspuns ucenicilor speriaţi de înălţimea la care era ridicată ştacheta — „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (Mat. 19:26, s.n.) — El a anticipat răspunsul lui Pavel din versetul următor: „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!” (Rom. 7:25), care este nu numai Cuvîntul Întrupat, ci şi Esenţa Cortului Întîlnirii, adică Jertfa de Ispăşire şi Marele nostru Preot. Petru afirmă că, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu ne-a ales în baza jertfei Domnului Isus Hristos, a Cărui dare la înjunghiere a fost hotărîtă încă înainte de întemeierea lumii, deoarece, „la oameni lucrul acesta [intrarea, calificarea pentru Împărăţia Cerurilor] este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (Mt. 19 :26).

Cum arată contul relaţiei noastre cu Dumnezeu în faţa poruncilor Lui înţelese astfel? Sînt, oare, vinovat sau nevinovat, bogat sau sărac lipit pămîntului atunci cînd este vorba să-mi cumpăr dreptul de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Iar dacă îmi recunosc sărăcia lucie în duh, ce este de făcut? Soluţia (7:7-12) Acela care s-a privit în Oglinda Legii, înţelegînd Legea aşa cum a intenţionat Dumnezeu ca Legea să fie înţeleasă, nu poate decît să strige: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom: 7:24). „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, ş i vi se va deschide!” (Mat. 7:7) — a spus Domnul Isus. Ce să cerem? Oare nu tocmai ceea ce nu putem cumpăra noi înşine: intrarea în Împărăţia Cerurilor? Iar ca să-i ajute pe cei şovăielnici, Domnul Isus le spune: 9

Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pîne, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? 11 Deci, dacă voi, cari sînteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cît mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer! (Mat. 7:9-11). 10

Împărăţia lui Dumnezeu se primeşte în schimbul sărăciei noastre în duh — în baza a ceea ce nu avem, nu în baza a ceea ce avem: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (5:3). Intraţi pe poarta cea strîmtă (7:13-14) Poarta largă şi calea lată reprezintă sistemul fariseic, în care standardul Legii lui Dumnezeu s-a coborît pînă la nivelul la care el poate fi împlinit. Deşi pare ciudat, lărgirea porţii şi a căii se realizează nu prin împuţinarea poruncilor, ci prin înmulţirea lor. „Mishnah” 4 — interpretarea fariseică a Legii lui Moise — este un 4

„M ishnah poate fi definită ca fiind depozitul a patru secole de activitate religioasă şi culturală iudaică din Palestina, începînd cu o dată incertă (probabil undeva în prima jumătate a secolului doi înainte de Hristos) şi sfîrşind o dată cu sfîrşitul secolului doi după Hristos. Obiectul acestei activităţi a fost păstrarea, cultivarea şi aplicarea la trăirea de zi cu zi a Legii (Torah), în forma în care au ajuns s-o înţeleagă multe generaţii de lideri şi învăţaţi iudei. Aceşti lideri au fost cunoscuţi sub numele de Soferim (scribi) şi Tannaim (cei care repetau sau învăţau Legea Orală). Aceştia învăţau sistemul religios al fariseilor ca fiind opus celui al saducheilor. Pînă la distrugerea Templului în anul 70 d.Hr., ei au fost consideraţi a fi una dintre multele şcoli de gîndire care au jucat un rol important în viaţa religioasă şi naţională a iudeilor. Imediat după dărîmarea Templului şi a Ierusalimului, ei au ocupat poziţia de lideri unici ai vieţii iudaice care a supravieţuit catastrofei. Iudaismul aşa cum a continuat el de atunci încoace, chiar dacă nu este întru totul creaţia lor, este o credinţă şi o instituţie religioasă modelată în mare de către aceştia, iar M ishnah este documentul şi autoritatea care adună toată truda acestui grup. Astfel se face că în timp ce iudaismul şi creştinismul venerează deopotrivă Vechiul Testament ca fiind Scriptură canonică, M ishnah marchează trecerea spre iudaism întocmai după cum Noul Testament

exemplu potrivit pentru a ilustra cum anume se lărgeşte calea. În interpretarea fariseică, standardul Legii a fost coborît pînă la un nivel accesibil. Poarta s-a lărgit prin pierderea profunzimii Legii, prin neglijarea spiritului Legii şi, astfel, prin reducerea ei la slova Legii, la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” (Col. 2:21). Confruntîndu-i pe iudaizatori, apostolul Pavel subliniază inutilitatea unui astfel de exerciţiu: 16

Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, 17 cari sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos. 18 Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcîndu-şi voia lui însuş printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecîndu-se în lucruri pe cari nu le-a văzut, umflat de o mîndrie deşartă, prin gîndurile firii lui pămînteşti, 19şi nu se ţine strîns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. 20 Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: 21 „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” 22 Toate aceste lucruri, cari pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sînt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, 23 au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sînt de nici un preţ împotriva gîdilării firii pămînteşti (Col. 2:16-23).

Poarta strîmtă şi calea îngustă reprezintă interpretarea Legii de către Domnul Isus. Deci cu cît mai puţin adînc sînt înţelese poruncile, cu atît mai largă este calea, cu atît mai accesibilă devine intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu prin propriile noastre eforturi. Cu cît mai profund sînt interpretate poruncile lui Dumnezeu, cu atît mai mult se îngustează calea şi cu atît mai tare realizăm sărăcia noastră privind intrarea în Împărăţia Cerurilor prin propriile noastre eforturi. Dar să nu uităm că Domnul Isus a zis: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20). Atenţie la cei care strică Oglinda! (7:15-20) Cei care strică Oglinda Cuvîntului lui Dumnezeu prin răstălmăcirea Cuvîntului ş i care, prin funcţia lor de proroci ş i învăţători, pun oglinzi false şi deformatoare în mîinile oamenilor nu numai că nu intră ei în Împărăţia Cerurilor, dar, prin oglinzile pe care le pun în mîinile oamenilor, nici pe alţii nu-i lasă să intre în ea. Prorocii mincinoşi, cei care strică Oglinda Cuvîntului lui Dumnezeu, pot fi cunoscuţi după roadele lor. Cel care răstălmăceşte Cuvîntul lui Dumnezeu va termina prin a cădea în tot felul de compromisuri morale.

marchează trecerea spre creştinism” (Herbert Danby, The Mishnah, New York: Oxford University Press, 1992, p. xiii).

Nu ritualuri religioase, ci ascultare de Dumnezeu (7:21-29) Împărăţia lui Dumnezeu este locul în care se face voia lui Dumnezeu. Or, voia lui Dumnezeu a fost exprimată în Legea lui Dumnezeu. De aceea, oricine va încerca să înlocuiască ascultarea de Cuvînt cu tot felul de activităţi religioase se va pomeni scos afară din Împărăţia lui Dumnezeu. 21

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. 22Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” 23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege”. 24 De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. 25A dat ploaia, au venit şivoaele, au suflat vînturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stîncă. 26 Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. 27 A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vînturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare (Mat. 7:21-27).

După cum am văzut, Domnul Isus afirmă în Predica Sa adevărurile de boltă ale Împărăţiei lui Dumnezeu: Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte dinăuntru înspre afară, prezenţa ei lucrîndu-ne mai întîi caracterul, apoi conduita, transformîndu-ne mai întîi pe dinăuntru, apoi pe dinafară. În Împărăţia lui Dumnezeu, lucrurile sînt rezolvate mai întîi înaintea lui Dumnezeu, apoi înaintea oamenilor. O religie care se limitează la conformare şi care nu acceptă transformarea lăuntrică radicală, o religie care atinge doar nivelul faptelor şi al vorbelor, care nu pătrunde nivelul gîndirii, al atitudinilor şi al motivaţiilor nu slujeşte nimănui la intrarea în Împărăţia Cerurilor. Dar prezenţa Împărăţiei nu se poate limita la lucrarea ei în caracterul nostru. „Orice pom bun face roade bune… Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc” (7:17-20, s.n.). 5:1-16 EVANGHELIA ÎMPĂRĂŢIEI ŞI CARACTERUL CREŞTIN În Împărăţia lui Dumnezeu, caracterul determină conduita, sau natura pomului determină natura rodului. „Pentru ca să fim cu El în rai, Domnul Isus Hristos a venit ca, mai întîi, să aducă raiul în noi, iar pentru ca să aibă dreptul să ne scoată din iad, El a venit ca, mai întîi, să scoată iadul din noi” (Stanley Johnes).

Pentru a restitui Împărăţiei lui Dumnezeu întregul domeniu care i se cuvine — caracterul împreună cu conduita, păstrînd relaţia strictă între ele — Domnul Isus a grăit Predica de pe munte, organizîndu-Şi discursul după schema de mai jos.

Primele 16 versete ale capitolului 5 se ocupă de caracterul creştin, după care urmează pasajul din 5:17-7:6, care discută conduita creştină, pentru ca, începînd cu 7:7, Domnul Isus să revină din nou la problema caracterului. Deci ceea ce, în mod curent, noi numim Fericirile se ocupă de caracterul creştin. Structura Fericirilor Am văzut că W. D. Davies numeşte Predica de pe munte „o colecţie de ziceri disparate, de origini diferite, un fel de peticire”. 5 Citind în fugă Fericirile, am fi, poate, înclinaţi să-i dăm dreptate, pentru că ne-ar fi uşor să vedem şi noi în cele opt „fericiri” o compilare de gînduri, un fel de peticire care nu poate ascunde lipsa de unitate a textului. Aşa să fie oare? Este adevărat că la o citire superficială ultima dintre „fericiri” — „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (5:10, s.n.) — pare să o contrazică pe prima: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (5:3, s.n.). La urma urmelor — va întreba cititorul grăbit — a cui este Împărăţia Cerurilor: a celui sărac în duh sau a celui prigonit din pricina neprihănirii? Iar dacă Împărăţia Cerurilor poate fi obţinută „şi pe un preţ, şi pe altul”, cine şi-ar dori-o în schimbul prigonirii pentru neprihănire, dacă o poate obţine şi în schimbul sărăciei în duh? Fericirile definesc chipul lui Dumnezeu în om Deşi pare logic să plăteşti preţul cel mai mic posibil pentru un lucru, simplul fapt că Domnul Isus oferă Împărăţia Cerurilor şi pe un preţ şi pe altul, şi pe sărăcia în duh (vezi 5:3) şi pe prigonire pentru neprihănire (vezi 5:10), ne obligă să ne întrebăm: Ce sînt, de fapt, Fericirile? Fericirile nu conţin o listă de ziceri disparate ale Domnului Isus, ci o întreagă teologie privitoare la cum anume va intra cineva în Împărăţia Cerurilor sau cum anume va ajunge cineva s-o moştenească. Această teologie este elaborată minuţios, dar comunicată într-un mod puţin diferit de modul cu care sîntem noi obişnuiţi astăzi, deoarece, neexistînd nici un fel de elemente de legătură între ele, fiecare dintre „fericiri” pare de sine stătătoare. De ce totuşi prima ş i ultima dintre „fericiri” au ca răsplată acelaşi lucru: Împărăţia Cerurilor? Oare nu tocmai ca să putem pricepe ce anume înseamnă sărăcia în duh? Dar atunci, ce rost are lista celorlalte „fericiri”? Tocmai pentru că „fericirile” încep şi se termină cu aceeaşi răsplată — „căci a lor este Împărăţia cerurilor” (5:3, 10) — este posibil ca Domnul Isus să fi enunţat (5:3) şi apoi să fi explicat (5:4-12) adevărul cu privire la cum anume ş i cine anume va intra în Împărăţia Cerurilor.

5

W. D. Davies, The Setting of the Sermon on the Mount, p. 1.

În acest caz, fiecare „fericire” este validarea celei precedente. Fericirile se mişcă dinspre adîncurile noastre, unde se decide relaţia noastră cu Dumnezeu, înspre relaţia cu noi înşine ş i relaţia cu semenii. Prin „fericiri”, Domnul Isus oferă o soluţie pentru rezolvarea triplei noastre alienări, pentru că, de fapt, prin ele, Domnul Isus defineşte chipul lui Dumnezeu aşezat prin actul Creaţiei în lutul din care am fost plămădiţi, sămînţa ce conţine în forma ei embrionară toate coordonatele vieţii creştine. Chipul lui Dumnezeu în om este definit de către teologi în diferite feluri. Una dintre posibilele definiri poate fi făcută pe planul nevoilor fundamentale ale omului: nevoia de Dumnezeu, nevoia de semnificaţie ş i nevoia de comuniune sau nevoia de semeni, sau pe planul relaţiilor fundamentale ale omului: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu sine şi relaţia cu semenii. Deşi nici una dintre cele trei nevoi sau relaţii nu poate fi neglijată, pentru că ele ţin de însăşi esenţa fiinţei noastre, ele nu sînt nici egale în valoare, şi nici echidistante în ce priveşte prioritatea satisfacerii lor. Scriptura ne învaţă că omul „se face sau se desface” plecînd de la relaţia lui cu Dumnezeu. În ultimă instanţă, aceasta este prima şi cea mai mare nevoie, şi ea corespunde primei şi celei mai mari dintre porunci: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău” (Mat. 22:37, s.n.). Celelalte două — nevoia de semnificaţie ş i nevoia de semeni sau relaţia cu sine şi relaţia cu semenii — formează sfera nevoilor noastre imediate, şi ele corespund poruncii care, deşi este asemenea primei porunci, este şi trebuie să rămînă totuşi a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22:39, s.n.). În primele trei „fericiri”, avem cuprinse toate dimensiunile existenţei noastre: relaţia cu Dumnezeu — „ferice de cei săraci în duh” (3); relaţia cu noi înşine — „ferice de cei ce plîng” (4) şi relaţia cu semenii ― „ferice de cei blînzi” (5). „Fericirile” care urmează — „Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire… Ferice de cei milostivi… Ferice de cei cu inima curată… Ferice de cei împăciuitori… [şi] ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii” (6-10) — detaliază ceea ce ni s-a spus în primele trei. 1. Sărăcia în duh: Realitatea lăuntrică pe care o caută Dumnezeu în noi. 2. Plînsul: Expresia acestei realităţi. Plînsul scoate la suprafaţă realităţi lăuntrice ascunse. 3. Blîndeţea: Dovada acestei realităţi se vede în relaţii, în curajul de a fi ieşit din competiţia afirmării de sine. Fericirile elaborează doctrina mîntuirii În acelaşi timp, am putea afirma că în prima „fericire” regăsim întreaga doctrină a mîntuirii. Ajungerea în Împărăţia lui Dumnezeu se realizează nu „prin ceea ce

avem”, ci „prin ceea ce nu avem”. Acesta este adevărul pe care l-a subliniat Domnul Isus în dialogul înfiripat între El şi ucenicii Săi, imediat ce tînărul bogat s-a îndepărtat mîhnit din pricina cerinţei lui Isus: ― Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăş că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decît să intre un bogat în Împărăţia lui Du mnezeu. ― Cine poate atunci să fie mîntuit, au întrebat ucenicii Săi? ― La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă, a răspuns Domnul Isus (19:23-26, s.n.).

Isus a subliniat tocmai adevărul din prima „feric ire”. Omul nu are cu ce plăti intrarea sa în Împărăţia lui Dumnezeu. Deci lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, spune Domnul Isus, dar nu şi la Dumnezeu, adaugă El. Dovadă stă tocmai promisiunea din prima „fericire”: „a lor este Împărăţia Cerurilor”. Cum anume lea dat-o Dumnezeu în schimbul sărăciei lor în duh rămîne o taină pe care o vom desluşi doar atunci cînd vom fi înţeles întregul ansamblu al „fericirilor”. Tocmai de aceea, să mai zăbovim o clipă lîngă acest întreg. Hermeneutica Fericirilor Într-un fel, Fericirile conţin, în formă embrionară, întreaga Predică de pe munte. Relaţia cu mine însumi determină relaţia cu semenii, cu alte cuvinte, caracterul determină conduita. Dar întreaga viaţă este, de fapt, guvernată şi determinată de relaţia cu Dumnezeu. Am putea ilustra şi altfel relaţia dintre „fericiri”. Am putea spune că prima dintre ele (5:3) este „textul”, adică ea conţine tot ceea ce Domnul Isus a avut de spus despre cum anume se primeşte Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte „fericiri” constituie „comentariul”, în care este dezbătut şi explicat „textul de bază” (5:3). Întrebarea fundamentală pe care o ridică „textul de bază” (5:3) este: Ce înseamnă a fi sărac în duh şi cum anume se păstrează această stare, pentru ca să fie satisfăcută condiţia primirii Împărăţiei Cerurilor? De unde să ştiu dacă nu mă cred doar sărac în duh, atunci cînd, în realitate, nu sînt. Tragedia ar fi imensă. Domnul Isus Însuşi ne avertizează de lucrul acesta: „Nu oriş icine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege»” (7:21-23). Deci, pentru ca să înţelegem textul (5:3), va trebui să găs im logica înlănţuirii „fericirilor” ce urmează. Comentariul Domnului Isus se termină în punctul din care a plecat — „căci a lor este Împărăţia cerurilor” (5:3, 10) — dar Domnul Isus

lămureşte cum anume se moşteneşte Împărăţia tocmai prin felul în care leagă El cele două puncte prin restul „fericirilor”. Deşi totul este spus în 5:3, Domnul Isus nu S-a oprit la prima „fericire”, tocmai pentru că pericolul autoînşelării este atît de mare şi pentru că acest concept al sărăciei în duh este atît de lunecos. El a continuat cu celelalte „fericiri”, făcînd din fiecare următoare „fericire” testul celei precedente, pînă cînd cercul s-a închis cu „fericirea” a opta: „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (5:10). O dată ce am înţeles ce nevoie disperată avem de Împărăţia Cerurilor — „Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Mat. 16:26) — şi o dată ce am înţeles că, din pric ina totalei noastre sărăcii, nu avem cu ce ne plăti intrarea în Împărăţia Cerurilor, dar că ea ne-a fost plătită de Hristos, vom continua să rămînem lîngă El, chiar şi cu preţul suferinţei şi prigonirii pentru neprihănire. Cartea Apocalipsa îi defineşte astfel pe biruitori: „Ei l-au biruit, prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar pînă la moarte” (Apoc. 12:11).

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor ! (5:3) Domnul Isus a aşezat, parcă înadins, una lîngă alta două expresii atît de contrastante: „sărăcia în duh” şi „Împărăţia Cerurilor”. Împărăţia Cerurilor trebuie să aibă a face cu Împăratul Cerurilor şi cu întreaga slavă a prezenţei Lui. A avea Împărăţia Cerurilor înseamnă a avea cel puţin intrare liberă în prezenţa lui Dumnezeu. Dar ce să însemne cealaltă expresie — „sărac în duh” — care defineşte condiţia în baza căreia poate avea cineva Împărăţia Cerurilor? În limba română, avem expres ia asemănătoare: „sărac cu duhul”, şi cel care citeşte în grabă această primă „fericire” ar fi, poate, tentat să migreze înspre înţelesul acestei expresii peiorative. Dacă însă ţinem cont de faptul că prima „fericire” (5:3) poate fi considerată „textul”, toate celelalte fiind „comentariul sau explicarea lui”, atunci vom înţelege că „a fi sărac în duh” (nu cu duhul) trebuie să fie un concept de o complexitate cel puţin egală cu a doua parte a propoziţiei: „căci a lor este Împărăţia cerurilor”. După cum am văzut, prima „fericire” poate fi considerată a fi cea mai succintă formulare biblică a doctrinei mîntuirii. A avea sau a moşteni Împărăţia Cerurilor înseamnă a fi împăcat cu Împăratul Cerurilor, a avea intrare liberă în Locul Preasfînt. Iar dacă am îndrăzni să aducem în discuţie provocările cu care am fost confruntaţi în cartea Cronici, a avea Împărăţia Cerurilor înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decît a şedea pe scaunul de domnie al Domnului. Nu am greşi dacă am pune în sinonimie prima „fericire” cu provocarea pe care Duhul lui Dumnezeu o aruncă bisericilor Apocalipsei: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Biseric ilor Duhul” (Apoc. 3:21-22). Dacă toate acestea le avem în schimbul recunoaşterii sărăciei noastre în duh, întrebarea este: Ce anume ar putea să însemne lucrul acesta? Este evident faptul că, în încercarea de a lămuri înţelesul expresiei „sărac în duh”, un demers etimologic 6 nu ne foloseşte prea mult. De aceea, vom apela la un demers contextual, încercînd să construim înţelesul expres iei folosindu-ne de tablouri din Scriptură şi din evanghelie.

6

William Hendriksen încearcă un astfel de demers, într-o notă de subsol a comentariului său: „Dacă termenul folosit aici pentru «sărac» (ptochos) este folosit în sensul său primar sau de bază, ceea ce ar putea fi posibil, ar indica nu pe unul care este atît de sărac încît este obligat să lucreze zilnic pentru a exista (penes), ci pe cerşetor, pe unul care este dependent de alţii pentru a exista” (W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, Edinburgh: The Banner of Thruth Thrust, 1973, p. 269).

În 2 Samuel 11:1-27, avem o istorioară care, după părerea noastră, defineşte cum nu se poate mai bine înţelesul acestei expresii. Era „pe vremea cînd porneau împăraţii la război” (1). David era împărat în Israel; dar în loc să fi făcut ceea ce un împărat s-ar fi cuvenit să facă pe o astfel de vreme, el „a trimis pe Ioab, cu slujitorii lui şi tot Israelul, să pustiască ţara lui Amon şi să împresoare Raba. Dar David a rămas la Ierusalim” (1). Ajuns în acest punct, cel care citeşte istorioara sar putea întreba: De ce nu? Împăraţii sînt oameni ocupaţi. Or, faptul că David ş i-a putut permite să-l trimită pe Ioab era un punct pozitiv pentru el. Înseamnă că David îşi formase oameni pentru slujbă, iar acum el putea să vadă liniştit de celelalte treburi ale împărăţiei. Dar să vedem cum continuă istorioara noastră: 2

Într-o după amiază spre seară, David s-a sculat de pe pat şi pe cînd se plimba pe acoperişul casei împărăteşti, a zărit de acolo o femeie care se scălda şi care era foarte frumoasă la chip. 3 David a întrebat cine este femeia aceasta, şi i-au spus: „Este BatŞeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul”. 4 Şi David a trimes nişte oameni s-o aducă. Ea a venit la el, şi el s-a culcat cu ea. După ce s-a curăţit de necurăţia ei, ea s-a întors acasă. 5 Femeia a rămas însărcinată şi a trimes vorbă lui David, zicînd: „Sînt însărcinată” (2 Sam. 11:2-5).

Legea spunea clar să nu pofteşti nevasta aproapelui tău şi să nu preacurveşti. Iar această poruncă se aplica deopotrivă la toţi, de la vlădică pînă la opincă. Pe deasupra, împăratul era chemat să facă dreptate şi judecată în ţară, nu să calce oameni în picioare şi să-şi bată joc de ei, ca să-şi împlinească poftele. Istoria ne spune că n-a fost îndeajuns ca David să calce două din poruncile Decalogului, o dată pornit pe toboganul neascultării de Lege ş i al sfidării lui Dumnezeu, el a continuat prin a înşela, a minţi şi a ucide fără ruşine. Atunci cînd Urie a fost mort, el a trimis după Bat-Şeba şi a luat-o de nevastă. Iar toate aceste mişelii au fost făcute în văzul lumii. Întregul palat ştia de faptele împăratului. Timpul a trecut, iar Bat-Şeba a născut un copil de parte bărbătească. Atunci cînd tocmai părea că uitarea s-a aşternut peste toată povestea, Domnul Însuşi a păşit pe scena vieţii lui David. Ca să dovedească mîrşăvia inimii lui David, Domnul i-a întins acestuia prin Natan o „cursă”: 1

Domnul a trimes pe Natan la David. Şi Natan a venit la el şi i-a zis: „Într-o cetate erau doi oameni, unul bogat şi altul sărac. 2 Bogatul avea foarte multe oi şi foarte mulţi boi. 3 Săracul n-avea nimic decît o mieluşa, pe care o cumpărase; o hrănea şi o creştea la el împreună cu copiii lui; ea mînca din aceeaşi bucată de pîine cu el, bea din acelaşi pahar cu el, dormea la sînul lui, şi o privea ca pe fata lui. 4 A venit un călător la omul acela bogat. Şi bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui, ca să pregătească un prînz călătorului care venise la el; ci a luat oaia săracului, şi a gătit-o pentru omul care venise la el” (2 Sam. 12: 1-4).

În primul rînd, nu trebuie să uităm că trecuse destul de mult timp pentru ca David să fi lăsat garda jos. În al doilea rînd, David era psalmist şi cîntăreţ şi, de aceea, nu i-a fost greu să-şi imagineze lucrurile pe care le auzea. Iar în al treilea rînd, el îş i trăise o bună parte din viaţă între oi. De-a lungul anilor, nu se poate ca inima să nu i se fi lipit de vreo mieluşa şi ea să nu-i fi devenit dragă ca sufletul lui. Tocmai de aceea, nu i-a fost greu să se implice trup şi suflet în povestea lui Natan şi să cadă în plasa pe care Domnul i-a pregătit-o. Textul spune că atunci cînd David a auzit de mîrşăvia bogatului, sîngele a început să-i fiarbă în vine şi a strigat: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte. Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvîrşit fapta aceasta, şi n-a avut milă”(5-6). În sala tronului s-a lăsat tăcerea. Nu ştim dacă Natan era singur cu David sau dacă împăratul era înconjurat de s lujitorii săi. Dar înainte ca împăratul să fi putut rosti vreun cuvînt, degetul prorocului l-a ţintuit, „şi Natan a zis lui David: «Tu eşti omul acesta!»” (7). În clipa aceea, filmul întregii istorii a păcătuirii lui cu BatŞeba s-a derulat fulgerător înaintea ochilor săi. Şi-a adus aminte de faptul că, şi beat, Urie a fost mai demn decît el. Şi-a adus apoi aminte de scrisoarea ucigaşă pe care i-a trimis-o lui Ioab şi de numărul de oşteni care au pierit doar pentru ca Urie să poată fi şters din cartea celor vii şi astfel păcatele lui să fie îngropate pentru totdeauna. Iar în timp ce toate acestea îi sfredeleau mintea ş i inima, a auzit glasul profetului şi a simţit sabia Cuvîntului lui Dumnezeu întorcîndu-i-se în rană: 7

Aşa vorbeşte Domnul, Du mnezeul lui Israel: „Eu te-am uns împărat peste Israel, şi te-am scăpat din mîna lui Saul; 8 te-am făcut stăpîn pe casa stăpînului tău, am pus la sînul tău nevestele stăpînului tău, şi ţi-am dat casa lui Israel şi Iuda. Şi dacă ar fi fost puţin atîta, aş mai fi adăugat. 9 Pentru ce dar ai dispreţuit tu cuvîntul Domnului, făcînd ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevastă pe nevastă-sa, şi pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. 10 Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit, şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, Hetitul” (2 Sam. 12:7-10).

„Dar, stai puţin! — s-o fi gîndit David pentru o clipă. La urma urmelor, nu sînt eu împăratul în Israel? Cel care vorbeşte, o fi el prorocul Domnului, dar puterea este totuşi în mîinile împăratului.” O singură poruncă ar fi fost suficientă, şi oştenii lui, în faţa cărora fusese înjosit, l-ar fi omorît îndată pe Natan. 7 Nu ştim ce anume o fi trecut prin mintea lui David. Cert este că Natan încă nu isprăvise de vorbit. Mai avea încă de deşertat din desaga sa profetică lucruri a căror împlinire urmau să aducă o grozavă nenorocire peste casa şi viaţa împăratului:

7

Astfel de decizii aveau să fie luate, nu una, în sala tronului lui Israel şi Iuda. Să ne aducem aminte doar de felul în care l-a ucis împăratul Ioas pe preotul Zaharia (vezi 2 Cron. 24:20-22) sau de omorîrea prorocului Urie, fiul lui Şemaia, de către împăratul Ioiachim (vezi Ier. 26:2023).

11

Aşa vorbeşte Domnul: „Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta, şi voi lua sub ochii tăi, pe nevestele tale şi le voi da altuia care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. 12 Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui” (2 Sam. 12:11-12).

Atunci cînd Natan a terminat de vorbit, tăcerea s-o fi lăsat cu adevărat grea şi dureroasă peste David. Sceptrul împărătesc pe care îi era, probabil, încleştată mîna, i-o fi dat ghes lui David să riposteze, să strige, să-şi reverse mînia asupra profetului sau să se disculpe. Acele momente de cumpănă aveau să hotărască dacă, ţintuit de degetul lui Dumnezeu ş i strivit de păcatele care i-au fost deşertate înainte, dovedindu-i vinovăţia, David se va arăta sau nu sărac în duh; dacă va da sau nu cu piciorul în oferta Împărăţiei! De fapt, sărăcia în duh se arată doar în astfel de situaţii, atunci cînd degetul lui Dumnezeu ne ţintuieşte de perete, dîndu-ne păcatele la iveală şi dovedindu-ne vinovăţia. 13

David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!” Şi Natan a zis lui David: „Do mnul îţi iartă păcatul, nu vei muri. 14 Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvîrşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut va muri” (2 Sam. 12:13-14).

A fi sărac în duh înseamnă a recunoaşte că, în ce priveşte meritul de a fi în relaţie cu Dumnezeu, cămara sufletului este absolut goală. A fi sărac în duh înseamnă a recunoaşte că dacă vom ajunge vreodată în Împărăţia Cerurilor, lucrul acesta se va datora în întregime harului lui Dumnezeu, şi nu meritelor noastre. În Vechiul Testament, Iov, iar în Noul Testament, Pavel au trăit experienţe similare. După ce Domnul l-a dat pe Iov pe mîna Satanei ca să-l încerce, a fost o vreme în care bogăţia peste măsură de neprihănire pe care şi-a atribuit-o Iov sieş i l-a împins la revoltă împotriva lui Dumnezeu: 1

Iov a luat cuvîntul, şi a zis: 2 „Şi acum plîngerea mea este tot o răzvrătire. Dar suferinţa îmi înăduşe suspinurile. 3 Oh! dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung pînă la scaunul Lui de domnie, 4 mi-aş apăra pricina înaintea Lui, mi-aş umplea gura cu dovezi. 5 Aş şti ce poate să răspundă, aş vedea ce are să-mi spună. 6 Şi-ar întrebuinţa El toată puterea ca să lupte împotriva mea? Nu; ci m-ar asculta negreşit. 7 Doar un om fără prihană ar vorbi cu El, şi aş fi iertat pentru totdeauna de Judecătorul meu. 8 Dar, dacă mă duc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu-L găsesc: 9 dacă are treabă la miazănoapte, nu-L pot vedea; dacă Se ascunde la miazăzi, nu-L pot descoperi. 10 Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul. 11 Piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui; am ţinut calea Lui, şi nu m-am abătut de la ea. 12 N-am părăsit poruncile buzelor Lui; mi-am plecat voia la cuvintele gurii Lui. 13 Dar hotărîrea Lui este luată, cine i se va împotrivi? Ce-I doreşte sufletul, aceea face” (Iov 23:1-13).

După ce Dumnezeu l-a lăsat să-şi socotească pe îndelete averea şi să şi-o etaleze cu grijă, El a apărut lui Iov şi a început să-i vorbească. Pe măsură ce Dumnezeu creştea tot mai mare în ochii lui Iov, acesta îşi dădea tot mai mult seama de sărăcia şi puţinul lui. Atunci cînd Domnul a terminat de vorbit, Iov a răspuns Domnului, îngînînd dialogul la care se gîndea de mult, dar care, spre surprinderea lui, a luat o cu totul altă turnură decît cea imaginată de el. În loc ca să vorbească Domnului de sine, de nespusele lui bogăţii de neprihănire şi de meritele lui, Iov a zis: ― 2 Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gîndurilor Tale. ― 3 Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile? ― Da, am vorbit fără să le înţeleg, de minuni, care sînt mai presus de mine şi pe care nu le pricep. ― 4 Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa. ― 5 Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum, ochiul meu Te-a văzut. 6 De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă (Iov 42:1-6, s.n.).

Sîntem bogaţi în duh doar atunci cînd ne comparăm cu propriile noastre standarde sau atunci cînd ne comparăm cu alţii, ca fariseul din Templu: 9

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sînt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi. 10 „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. 11 Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. 12 Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele». 13 Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i rid ice spre cer, ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» 14 Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborît acasă socotit neprihănit decît celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat” (Luca 18:9-14).

Dar atunci cînd ne oprim înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea noastră sau înaintea altora, ca vameşul, atunci sărăcia noastră se vădeşte în toată „lucirea” ei. Cel sărac în duh nu poate face decît ceea ce a făcut vameşul: „Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»” (Luca 18:13). Cel sărac în duh, în prezenţa lui Dumnezeu, va recunoaşte împreună cu Isaia: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Is. 6:5). Cel sărac în duh va striga împreună cu Pavel: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom. 7:24). Dar tocmai atunci cînd şansele par nule şi cînd se recunoaşte lucrul acesta, tocmai atunci apare şi soluţia. Atunci cînd Domnul Isus a spus că Împărăţia Cerurilor este a celor săraci în duh, El a lăsat ca taina să acopere raţiunea acestei tranzacţii. Pavel însă descoperă taina ei:

„Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 7:25, s.n.). Deşi la oameni lucrul acesta este cu neputinţă ― „căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de s lava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23) — la Dumnezeu, toate lucrurile sînt cu putinţă, pentru că „acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu fără lege — despre ea mărturisesc Legea şi proorocii — şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Rom. 3:21-22). Iar Pavel continuă: 23

Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Du mnezeu. 24 Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. 25 Pe El, Du mnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Du mnezeu; 26pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încît, să fie neprihănit, şi totuş să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus (Rom. 3:23-26).

Într-adevăr, Isus Hristos şi lucrarea Lui sînt taina acestei tranzacţii, în care pe sărăcia noastră în duh putem obţine Împărăţia Cerurilor. Dar sărăcia în duh nu se poate realiza decît în prezenţa lui Dumnezeu, atunci cînd ne oglindim în Legea lui Dumnezeu înţeleasă corect, aşa cum a interpretat-o Domnul Isus în Predica de pe munte. Iar dovada ei sînt tocmai lacrimile noastre.

Ferice de cei ce plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi! (5:4) Dacă sînt cu adevărat sărac în duh, Împărăţia Cerurilor este a mea. Dar de unde ştiu că sînt cu adevărat sărac în duh? De unde ştiu că mă văd aşa cum trebuie să mă văd în prezenţa lui Dumnezeu şi că nu mă înşel? Predica de pe munte este plină de exemple de oameni înşelaţi în aşteptări. Primii sînt tocmai fariseii, a căror neprihănire nu ajută în nici un fel la obţinerea intrării în Împărăţia Cerurilor (vezi 5:20). În schimbul milosteniilor şi rugăciunilor lungi pe care le fac şi a postului cu care îşi chinuiesc trupul, ei nu vor primi decît aplauzele pe care şi le-au dorit. Răsplata Cerului au pierdut-o tocmai din pricina lipsei sărăciei lor în duh. Dar poate cea mai amarnică înşelare o gustă cei din 7:2129. Deşi toate semnele exterioare prevedeau o intrare liberă în Împărăţie, dezamăgirea lor a fost mare, pentru că deşi au prorocit, au scos draci şi au făcut minuni în Numele Domnului Isus — cel puţin aşa pretindeau ei — totuşi L-au auzit pe Isus spunînd cu asprime: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege” (7:23). Dacă sărăcia în duh este condiţia intrării în Împărăţia Cerurilor, întrebarea este: Cum anume se verifică ea, ca nu cumva să ne pomenim şi noi înşelaţi în aşteptări, ca toţi cei de mai sus? Oare este la întîmplare faptul că sărăcia în duh este urmată de plînsul celui în cauză? „Ferice de cei ce plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi” de Dumnezeu Însuşi, şi, astfel, mîngîierea Lui este primul semn al Împărăţiei lui Dumnezeu venite peste noi. Putem deci spune că plînsul este dovada sărăciei în duh. Dar oare ce înseamnă a plînge? Femeile, de pildă, plîng, în general, mai uşor decît bărbaţii. Iar între bărbaţi sînt unii care plîng mult mai uşor decît ceilalţi. Să fie, oare, mai ferice de unii decît de ceilalţi? Deşi sîntem înclinaţi să infirmăm rapid o astfel de posibilitate, este totuşi cel puţin interesant de observat faptul că femeile se întorc mai uşor la Hristos decît bărbaţii. S-ar părea că sensibilitatea lor spirituală este direct proporţională cu disponibilitatea lor de a plînge, de a deveni, astfel, vulnerabile. Dar ce sînt lacrimile? Ce este plînsul? Plînsul este vulcanul sufletului, ceea ce scoate lucrurile ascunse şi le învederează, indiferent că este vorba de bucurie sau că este vorba de tristeţe şi durere. Plînsul învederează acele trăiri lăuntrice care sînt nevăzute şi neştiute de nimeni. Dar adevărul este că toţi ne străduim să ţinem obloanele lăsate, să ţinem masca autosuficienţei şi a invulnerabilităţii pe faţă. Dacă îţi spun cine sînt şi nu-ţi place este tot ce am, spunea cineva. Cu alte cuvinte, plînsul dînd în vileag adîncurile noastre ne face vulnerabili. Iar lucrul acesta doare, şi de lucrul acesta ne este frică,

pentru că întreaga societate este zidită pe principiul competiţiei neloiale, în care speculăm tocmai slăbiciunile celui de lîngă noi, iar apoi, călcîndu-l în picioare, ne ridicăm deasupra lui. Să revenim la exemplele noastre din secţiunea precedentă, prin care am încercat să definim conceptul sărăciei în duh, şi să vedem cum se leagă conceptul acesta de cel din versetul de faţă. Dacă sărăcia în duh a lui David s-a dovedit sub degetul mustrător al lui Dumnezeu, care i-a dat în vileag toată hidoşenia caracterului său, plînsul lui David poate fi socotit Psalmul 51. După cum am mai menţionat, nu ştim cine anume a fost de faţă la discuţia dintre Natan ş i David. Poate că nimeni. David ar fi putut face exact ceea ce a făcut predecesorul său, Saul, atunci cînd Samuel a dat în vileag păcatul acestuia: 18

„Domnul te trimisese, zicînd: «Du-te, şi nimiceşte cu desăvîrşire pe păcătoşii aceia, pe Amaleciţi; războieşte-te cu ei pînă îi vei nimici». 19 Pentru ce n-ai ascultat glasul Domnului? Pentru ce te-ai aruncat asupra prăzii, şi ai făcut ce este rău înaintea Domnului?” 20 Saul a răspuns lui Samuel: „Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi am nimicit cu desăvîrşire pe Amaleciţi; 21 dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pîrgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvîrşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal”. 22 Samuel a zis: „Îi plac Do mnului mai mult arderile de tot şi jertfele decît ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decît jertfele, şi păzirea cuvîntului Său face mai mult decît grăsimea berbecilor. 23 Căci neascultarea este tot atît de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decît închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvîntul Domnului, te leapădă şi El ca împărat”. 24Atunci Saul a zis lui Samuel: „Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului, şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul. 25Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin pînă la pămînt înaintea Domnului” (1 Sam. 15:18-25).

S-ar părea că Saul şi-a recunoscut sărăcia în duh întocmai ca şi David. Amîndoi au rostit aceleaşi cuvinte de pocăinţă. Ba încă Saul a făcut o rugăciune de pocăinţă mult mai pompoasă decît David: Saul

David

„Saul a zis lui Samuel: «Am păcătuit, căci „David a zis lui Natan: «Am păcătuit am călcat porunca Domnului, şi n-am împotriva Domnului!»” (2 Sam 12:13). ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul. 25Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin pînă la pămînt înaintea Domnului»” (1 Sam. 15:24-25)

Cu toate acestea, este o mare diferenţă între Saul şi David. David şi-a dovedit sărăcia în duh prin plînsul lui — Psalmul 51 — fără să se jeneze de sărăcia lui în faţa întregului popor şi în faţa întregii istorii. Saul însă a ţinut să tăinuiască cu grijă sărăcia lui în duh. 26

Samuel a zis lui Saul: „Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvîntul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”. 27 Şi pe cînd se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana hainei, şi s-a rupt. 28 Samuel i-a zis: „Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decît tine. 29 Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău”. 30 Saul a zis iarăş: „A m păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrînilor poporului meu, şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine ca să mă închin înaintea Domnului, Du mnezeului tău” (1 Sam. 15:26-30, s.n.).

Saul ţinea cu dinţii de „bogăţia” lui, de numele lui, de cinstea lui în faţa bătrînilor şi a poporului, deşi cu gura, acolo unde nu l-a văzut nimeni, şi-a recunoscut sărăcia. Şi tocmai prin aceasta se deosebeşte el de David! După ce David ş i-a recunoscut sărăcia în duh, el a dovedit-o prin lacrimile sale:8 1

Ai milă de mine, Du mnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! 2 Spală-mă cu desăvîrşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! 3 Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. 4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta şi fără vină în judecata Ta. 5 Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. 6 Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adîncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înlăuntrul meu! 7 Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decît zăpada. 8 Fă-mă să aud veselie şi bucurie, şi oasele, pe cari le-ai zdrobit Tu, se vor bucura. 9 Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! 10 Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! 11 Nu mă lepăda de la Faţa Ta, 8

Titlul Psalmului 51 leagă psalmul de fapta lui David din 2 Samuel 11: „Către mai marele cîntăreţilor. Un psalm al lui David. Făcut cînd a venit la el proorocul Natan, după de intrase David la Bat-Şeba” (Ps. 51, titlul).

şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfînt. 12 Dă-mi iarăş bucuria mîntuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! 13 Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine. 14 Dumnezeule, Du mnezeul mîntuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sîngelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta. 15 Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta. 16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. 17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sînt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mîhnită. 18 În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, şi zideşte zidurile Ierusalimulu i! 19 Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot şi jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei (Ps. 51:1-19).

Saul s-a grăbit să aducă pe altarul Domnului viţei, fără să-i pese măcar de faptul că Domnul rostise asupra sa blesteme atît de grele: „Fiindcă ai lepădat cuvîntul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel… Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decît tine. Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău” (1 Sam. 15:26-29). David însă a stat şi a zăcut înaintea Domnului, în nădejdea că va cîştiga bunăvoinţa Lui. David ştia că, pentru el, intrarea în Împărăţia Cerurilor va fi deschisă doar atunci cînd va putea să-L privească din nou în ochi pe Dumnezeul Cerurilor. Pînă cînd bucuria mîntuirii nu-i va reveni în suflet, nu putea împărţi judecată şi dreptate poporului, nu putea să înveţe pe oameni căile Domnului şi să aducă pe altarul Domnului jertfe. David ştia că „jertfele plăcute lui Dumnezeu sînt un duh zdrobit” (Ps. 51:17) şi că Domnul nu dispreţuieşte o inimă zdrobită. Dimpotrivă! Celui sărac în duh, Domnul îi va da Împărăţia Cerurilor. Scriptura nu spune: Ferice de cei care se justifică, ci: Ferice de cei care sînt dispuşi să se pocăiască şi să-şi arate pocăinţa prin mărturis irea păcatelor. Dar ce o să zică oamenii — se întreabă mulţi — atunci cînd, stînd cu mîna tremurîndă în faţa sulului de pergament, sînt gata să-şi scrie propriul lor Psalm 51? Ce contează ce vor zice oamenii dacă Dumnezeu Însuşi este Acela care ne mîngîie! Atunci cînd cineva se apropie de sfinţenia lui Dumnezeu, îi este dată în vileag toată sărăcia în duh: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor” (Is. 6:5). Atunci cînd cineva priveşte în Oglinda Legii Domnului ş i se vede aşa cum este, va striga împreună cu Pavel: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom. 7:24).

Dar Dumnezeu este nu numai sfinţenie ş i dreptate; El este şi dragoste, bunătate şi îndurare. Şi tocmai aceste aspecte ale caracterului lui Dumnezeu aduc mîngîiere celor ce plîng. În cazul lui Isaia, „unul din serafimi a zburat spre mine [spune profetul speriat de sărăcia lui] cu un cărbune aprins în mînă, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el, şi a zis: «Iată, atingîndu-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată, ş i păcatul tău este ispăşit!»” (Is. 6:6-7). În cazul lui Pavel, mîngîierea lui a venit din înţelegerea lucrării desăvîrşite a Domnului Isus Hristos: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 7:25). Dar de unde ştiu că lacrimile din ochii mei nu sînt lacrimi de crocodil? Să ne aducem aminte tot de Saul. Saul îl urmărea pe David de multă vreme, vrînd să-i ia viaţa. Atunci cînd, surprins de David în peştera En-Ghedi, acesta îl cruţă, tăind doar un colţ din mantaua lui, „Saul a ridicat glasul ş i a plîns. Şi a zis lui David: «Tu eşti mai bun decît mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău. Tu îţi arăţi bunătatea cu care te porţi cu mine, căci Domnul mă dăduse în mînile tale, şi nu m-ai omorît. Dacă întîlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă, oare, să-şi urmeze drumul în linişte? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta!»” (1 Sam. 24:16-19, s.n.). Cine s-ar fi îndoit de faptul că lacrimile lui Saul sînt adevărate, de faptul că el nu numai că şi-a văzut sărăcia, ci a şi dovedit-o prin lacrimile lui? Dar n-au trecut multe zile, şi s-a dovedit că lacrimile lui Saul au fost lacrimi de crocodil, lacrimi făţarnice. Pentru ca să nu ne pomenim înşelaţi la urmă, testul plînsului prin care ne-am verificat sărăcia în duh se cere, la rîndul lui, şi el testat. Or, dacă este adevărată ipoteza cu care am pornit la drum, atunci veridicitatea lacrimilor se verifică prin blîndeţe.

Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul! (5:5) A fi blînd nu înseamnă a fi bleg, lipsit de iniţiativă, lipsit de curaj, retras, tăcut… Dimpotrivă! Blîndeţea reclamă putere, foarte multă putere, dar o putere adusă sub control, o putere îmblînzită. Putem exemplifica blîndeţea prin calul sălbatic care a acceptat şaua şi stăpînul; prin focul care, în loc să pîrjolească păduri şi oraşe, a fost adus în sobă, sub cazan, în slujba omului; sau prin forţa apei, îngrămădite în spatele unui baraj care loveşte paletele unei turbine electrice, pentru a-şi transforma forţa în lumină binefăcătoare. Dar exemplele cele mai elocvente le luăm totuşi din Scriptură, pentru că acolo avem nu numai modelul, ci şi confirmarea Duhului Sfînt cu privire la autentic itatea lui. În Numeri 12:3, se spune că „Moise însă era un om foarte blînd, mai blînd decît orice om de pe faţa pămîntului” (s.n.). Însăşi formularea ne obligă să desluşim contextul în care este definită blîndeţea lui Moise. Afirmaţia nu este făcută în necrologul lui Moise, ca şi cum ar fi fost vorba despre o trăsătură oarecare din caracterul său, ci într-un context deosebit de dramatic. Afirmaţia este făcută în contextul răzvrătirii Mariei ş i a lui Aaron, care contestau autoritatea lui Moise tocmai în momentul în care întregul popor se părea că s-a ridicat împotriva acestuia, deci în momentul în care Moise era, poate, cel mai vulnerabil. Dar să creionăm contextul cu mai multă grijă. În Numeri 10, ni se relatează cum, după doi ani de sărbătoare în prezenţa Domnului la Sinai, poporul a pornit spre ţara Canaan. N-au trecut decît trei zile, şi au şi izbucnit cîrtirile în tabără: „Poporul a cîrtit în gura mare împotriva Domnului, zicînd că-i merge rău. Cînd a auzit Domnul, S-a mîniat. S-a aprins între ei focul Domnului şi a mistuit o parte din marginea taberei” (11:1). Cu toate acestea, cîrtirile au continuat: 4

Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit pofta, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plîngă, şi să zică: „Cine ne va da carne să mîncăm? 5 Ne aducem aminte de peştii pe care-i mîncam în Eg ipt, şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi de usturoi. 6 Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decît mana aceasta”… 10Moise a auzit pe popor plîngînd, fiecare în familia lui şi la uşa cortului lui. Mînia Domnului s-a aprins cu tărie. Moise s-a întristat, 11 şi a zis Domnului: „Pentru ce mîhneşti Tu pe robul Tău, şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? 12 Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut, ca să-mi zici: «Poartă-l la sînul tău, cum poartă doica pe copil, pînă în ţara pe care ai jurat părinţilor lui că i-o vei da?» 13 De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plîng la mine, zicînd: «Dă-ne carne ca să mîncăm!» 14 Eu singur nu pot să port pe poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. 15 Decît să Te porţi aşa cu mine,

mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi mai văd nenorocirea” (Num. 11:4-15).

Soluţia lui Dumnezeu este să ia din duhul lui Moise şi să-l pună peste alţi şaptezeci de bătrîni din popor (vezi v. 24-25), pentru ca povara să se împartă între ei: 25

Domnul S-a coborît în nor, şi a vorbit lui Moise, a luat din duhul care era peste el, şi l-a pus peste cei şaptezeci de bătrîni. Şi de îndată ce duhul s-a aşezat peste ei, au început să proorocească; dar după aceea n-au mai proorocit. 26 Doi oameni, unul numit Eldad, şi altul Medad, rămăseseră în tabără, şi duhul s-a aşezat şi peste ei; căci erau dintre cei scrişi, măcar că nu se duseseră la cort. Şi au început să proorocească şi ei în tabără. 27 Un tînăr a alergat şi a dat de ştire lui Moise, zicînd: „Eldad şi Medad proorocesc în tabără”. 28 Şi Iosua, fiul lui Nun, care slujea lui Moise din tinereţa lui, a luat cuvîntul, şi a zis: „Do mnule Moise, opreşte-i”. 29Moise i-a răspuns: „Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci, şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei!” 30Apoi Moise s-a întors în tabără, el şi bătrînii lu i Israel (Num. 11:25-30).

Răspunsul lui Moise este surprinzător. El se dovedeşte a fi un om care a ieşit din competiţia afirmării de sine. Dar în loc ca lucrurile să se liniştească, în capitolul următor, ne este relatată răzvrătirea Mariei şi a lui Aaron: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte, oare, şi prin noi?” (Num. 12:2). Erau ultimii oameni de la care Moise să se fi aşteptat la aşa ceva — şi tocmai în asemenea momente! În acest context este făcută afirmaţia despre blîndeţea lui Moise: „Moise însă era un om foarte blînd, mai blînd decît orice om de pe faţa pămîntului” (3). Este de prisos ca să spunem că Moise nu era un om bleg, lipsit de iniţiativă, lips it de curaj, retras, tăcut… Dimpotrivă! El a avut curajul să-l înfrunte pe Faraon şi întregul Egipt. Iar acum, el are curajul să-I spună Domnului ceea ce tocmai I-a spus în capitolul precedent. Oare ce va face Moise? Domnul Însuşi pare să dea apă la moară răzbunării pe neobrăzarea fraţilor săi: 4

Deodată, Domnul a zis lui Moise, lui Aaron şi Mariei: „Duceţi-vă, cîteşi trei la cortul întîlnirii”. Şi s-au dus cîteşi trei. 5 Domnul S-a coborît în stîlpul de nor, şi a stat la uşa cortului. A chemat pe Aaron şi pe Maria, şi ei s-au apropiat amîndoi. 6 Şi a zis: „Ascultaţi bine ce vă spun! Cînd va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. 7 Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. 8 Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu vaţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” 9 Domnul S-a aprins de mînie împotriva lor. Şi a plecat. 10 Norul s-a depărtat de pe cort. Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria; şi iată că ea avea lepră (Num. 12:4-10).

Cînd norul s-a ridicat, lăsînd în urmă pe Maria plină de lepră, Moise ar fi putut spune cu ironie. „Ei, ce zici, Mario? Îţi mai arde de răzvrătire împotriva robului Domnului? Cred că de data aceasta te-ai învăţat minte.” Moise ar fi putut spune toate aceste lucruri, fără să fi rostit măcar un singur cuvînt, doar aruncînd Mariei o privire lungă ş i acuzatoare. Dar n-a făcut nici una, nici cealaltă. Dimpotrivă, „Moise a strigat către Domnul, zicînd: «Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!»” (13). De unde a avut Moise atîta putere lăuntrică? Din blîndeţea lui. A fi blînd înseamnă a fi ieşit din competiţia afirmării de sine: „Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci, şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei!” (Num. 11:29). A fi blînd înseamnă ca, după ce ai ieş it din competiţia afirmării de sine, să-ţi foloseşti puterea ca să mijloceşti ş i să ierţi, nu ca să te răzbuni şi să striveşti. Puterea de a ierta este mai mare decît puterea de a strivi şi de a nimici. La această putere a apelat Moise în Numeri 14, atunci cînd, la Cades Barnea, Domnul era pe punctul de a nimici întregul popor: „Acum, să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus cînd ai zis: «Domnul este încet la mînie ş i bogat în bunătate, iartă fărădelegea ş i răzvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam»” (Num. 14:17-18). Cu alte cuvinte, Moise Îi spune Domnului — Celui care era pe punctul de a-Şi arăta puterea spre nimicire: „Doamne, Tu ai o putere incomparabil mai mare decît aceasta: puterea de a ierta”. Iar „Domnul a zis: «Iert cum ai cerut»” (14:20). Cum ajungi să fii blînd? Omul se îmblînzeşte doar atunci cînd, văzîndu-şi sărăcia şi plîngînd cu amar, este mîngîiat de Dumnezeu Însuşi. Forţa îmblînzitoare sînt prezenţa şi mîngîierea lui Dumnezeu, pentru că, în întîlnirea sa cu Dumnezeu, omul se conectează la o realitate superioară, în el stîrnindu-se ambiţii ce nu mai ţin de pămînt, ci de o altă împărăţie. Un personaj nou testamental care a trecut prin procesul îmblînzirii este Petru. În noaptea în care urma să fie vîndut, Isus le-a zis ucenicilor Săi: ―

31

În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite”. 32 Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea. 33 Petru a luat cuvîntul, şi I-a zis: — Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire. — 34Adevărat îţi spun, i-a zis Isus, că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori. 35 Petru I-a răspuns: ― Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru (Mat. 26:30-35, s.n.).

Puţin mai tîrziu, ca să-şi dovedească loialitatea, în Ghetsimani, Petru a scos sabia şi a retezat urechea lui Malhu. Domnul Însuşi a trebuit să-l potolească. Acolo în grădină, sub privirile îngrozite ale ucenicilor, Isus a fost prins şi dus în curtea marelui preot, ca să fie judecat. 69

Petru însă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el, şi i-a zis: — Şi tu erai cu Isus Galileanul! 70 Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, şi i-a zis: — Nu ştiu ce vrei să zici. 71 Cînd a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică, şi a zis celor de acolo: — Şi acesta era cu Isus din Nazaret. 72 El s-a lepădat iarăş, cu un jurămînt, şi a zis: — Nu cunosc pe omul acesta! 73 Peste puţin, cei ce stăteau acolo, s-au apropiat, şi au zis lui Petru: — Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorba te dă de gol. 74 Atunci el a început să se blesteme şi să se jure, zicînd: — Nu cunosc pe omul acesta! În clipa aceea a cîntat cocoşul. 75 Şi Petru şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori”. Şi a ieşit afară şi a plîns cu amar (Mat. 26: 69-75, s.n.).

Cîntatul cocoşului a fost degetul lui Dumnezeu care l-a ţintuit pe Petru, dovedindu-l vinovat. Petru putea să se eschiveze, să se justifice sau să se lepede de-a binelea. El a ales totuşi calea sărăciei în duh, dovedind-o prin plînsul lui cu amar. Dar blîndeţea ?… Blîndeţea lui Petru o putem deduce din prima sa epistolă, scrisă cu puţini ani înainte de moarte: 1

Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sînt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită: 2păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un cîştig mîrşav, ci cu lepădare de sine. 3 Nu ca şi cum aţi stăpîni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcîndu-vă pilde turmei. 4 Şi cînd Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei (1 Petru 5:1-4).

Ce extraordinară schimbare! În textul din Matei, Petru este plin de afirmare de sine: „Chiar dacă toţi ar găsi în T ine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire… Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine” (Mat. 26:33-35). În textul de faţă, la puţin timp înainte de moartea sa, Petru nu numai că nu se ridică deasupra apostolilor, el se coboară pe sine între toţi ceilalţi prezbiteri din Pont, Galatia, Capadocia, As ia, Bitinia:

„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sînt un prezbiter ca şi ei…” (1 Petru 5:1, s.n.). Adevărul este că Petru nu era un prezbiter oarecare din Pont, Capadocia, Bitinia sau de aiurea. El era unul dintre apostoli. Mai mult, era unul dintre cei trei apostoli din cercul intim al Domnului Isus Hristos. El este acela căruia, în Cezareea lui Filip, Tatăl i-a făcut o descoperire unică atunci cînd, la întrebarea Domnului Isus — „Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul omului?… Dar voi… cine ziceţi că sînt?” — el a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mat. 16:13-16). El este acela căruia Hristos i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat în ceruri” (Mat. 16:17-19). Toate aceste adevăruri extraordinare se leagă de persoana lui Petru. Totuşi, urmînd pilda Domnului Isus Hristos, care a spus despre Sine: „Eu sînt blînd şi smerit cu inima” (Mat. 11:29), Petru se identifică cu toţi ceilalţi prezbiteri, înălţîndu-se nu pe sine, ci înălţînd „patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1:11) mai presus chiar de toate binecuvîntările de care i-a făcut parte Dumnezeu. Dar cum s-a îmblînzit Petru? Era într-o dimineaţă, pe malul Mării Galileii. Petru împreună cu alţi cîţiva ucenic i pescuiseră întreaga noapte fără nici un rost. Petru plecase la pescuit, trăgînd după sine pe ceilalţi, ca să-şi înece plînsul din noaptea lepădării. În zorii zilei, un străin le-a strigat de pe mal. „Copii… aveţi ceva de mîncare?” (Ioan 21:5). După ce au trebuit să-şi recunoască sărăcia şi truda în zadar, străinul le-a zis : „«Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găs i». Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor” (Ioan 21:6). Deşi Petru mai avusese o astfel de experienţă (vezi Luca 5:1-11), acum, durerea lepădării îl sfredelea mult prea mult ca să facă legătura cu precedenta pescuire minunată. Ioan a fost acela care a strigat: „Este Domnul” (Ioan 21:7). Cînd Petru a realizat că străinul de pe mal este Domnul Isus, s-a încins, şi s-a aruncat în mare s-ajungă la mal înot. Nu avea răbdare să aştepte tragerea corăbiilor la mal. 15

După ce au prînzit, Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, fiu l lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decît aceştia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei”. 16 I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lu i Iona, Mă iubeşti?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele”. 17 A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte oile Mele!” (21:15-17).

Mîngîierea lui Petru a venit abia prin această conversaţie avută cu Domnul Isus cel înviat din morţi. Aici şi acum s-a întîmplat şi îmblînzirea lui. De fapt, îmblînzirea noastră a tuturor are loc doar în prezenţa lui Dumnezeu, atunci cînd ne recunoaştem sărăcia şi izbucnim în plînsul pocăinţei şi atunci cînd înseşi mîinile Domnului ne mîngîie, ştergîndu-ne lacrimile din ochi ş i aşezîndu-ne în lucrarea Împărăţiei Lui. A fi blînd înseamnă a iubi, adică a avea puterea de a ieş i din competiţia afirmării de sine, de a lua ligheanul şi de a spăla pic ioarele semenilor noştri. Or, numai acela căruia i s-a iertat mult iubeşte mult. Oare Moise nu s-a îmblînzit tot în prezenţa lui Dumnezeu (vezi Ex. 33:12-23)? Şi oare noi nu tot aşa ne îmblînzim? 28

Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. 29 Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. 30 Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară (Mat. 11:28-30).

Chemarea este pentru toţi. Cine credeţi că sînt aceia care vor răspunde? Nu-i aşa că doar cei care recunosc că sînt trudiţi şi împovăraţi? Este, oare, Isus un consilier al zilelor noastre? Dar trudiţi de ce? Împovăraţi de ce? Trudiţi şi împovăraţi de eşecurile şi falimentele lor în afaceri,… de eşecurile şi falimentele lor în relaţii,… de eşecurile şi falimentele lor în a se realiza în termenii lumii acesteia? Atenţie la oglinda în care te priveşti! Dacă te-ai privit în oglinda succesului lumii în afaceri, succesului lumii în relaţii sau în realizarea personală, vei veni la Domnul Isus în nădejdea că El va face pentru tine ceea ce nu ai putut face tu. Vei veni la El ca la un consilier tehnic sau economic sau ca la un psiholog, Îl vei întreba cu cît trebuie să plăteşti şedinţa de consiliere, în nădejdea că sfaturile ş i ajutorul Lui te vor pune pe picioare ş i vei putea relua urcuşul în societate. Dacă aşa vei veni la Isus, probabil că vei pleca de la El căutînd mai întîi împărăţia ş i neprihănirea ta, nu Împărăţia ş i neprihănirea lui Dumnezeu. Vei pleca de la El ş i mai flămînd ş i mai însetat după afirmare de sine şi după valorile materiale şi sociale ale acestei lumi. Dar dacă te vei privi cu faţa descoperită în Oglinda Cuvîntului lui Dumnezeu, aşa cum este el interpretat de Însuşi Domnul Isus: Matei 5:21-26 Matei 5:27-32 Matei 5:33-37 Matei 5:38-48 Matei 6:1-4 Matei 5:5-15 Matei 6:16-18

Să nu ucizi cu atitudinea, cu gîndul şi cu vorba! Să nu preacurveşti, nici cu ochii, şi nici cu inima! Să nu juri! „Oricui te loveşte peste un obraz, întoarce-l şi pe celălalt” Să faci milostenie în taină, nu de ochii oamenilor! Să te rogi în odăiţa ta, nu la colţurile străzilor! Să posteşti în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa oamenilor!

Matei 6:19-34 Matei 7:1-6

Să nu te îngrijorezi, zicînd: „Ce voi mînca şi cu ce mă voi îmbrăca?” Ci caută mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea lui, şi aceste lucruri ţi se vor da pe deasupra. Să nu judeci! Înainte de a încerca să scoţi paiul din ochiul altuia, scoate bîrna din propriul tău ochi.

…vei constata cît de grav îţi este eşecul şi falimentul, nu în relaţia ta cu lumea ş i cu ambiţiile tale personale, ci cu Dumnezeu. Vei constata cu durere cît de adevărate sînt cuvintele Domnului Isus: „Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul omului are să vină în s lava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Mat. 16:26-27). Cel blînd este acela care nu se teme de ceea ce spun oamenii despre el, căci izvoarele lui sînt în Dumnezeu. Cel blînd este acela care nu se teme că va fi eclipsat de alţii; cel care nu poate fi întărîtat de alţii; cel care, în loc să se răzbune, poate ierta şi sluji; cel care a avut puterea să se înfrunte pe sine, şi puterea să se biruiască. Cel blînd este acela care, privindu-se în Oglinda curată a Cuvîntului lui Dumnezeu — în însuşi chipul Domnului Isus Hristos — este, în primul rînd, condamnat de frumuseţea şi virtuţile Lui şi, ruşinat, va ieşi şi va plînge cu amar tragedia în care se află, sărăcia din care este cu neputinţă să iasă prin propriile lui eforturi, apoi, ademenit de frumuseţea şi virtuţile Domnului Isus Hristos, va striga: „ECCE HOMO!”, şi îl va apuca o foame şi o sete după neprihănire — o foame ş i o sete după a fi ca Omul Isus Hristos, o foame pe care cu cît mai mult o saturi, cu atît mai adîncă creşte şi o sete pe care cu cît mai mult o astîmperi, cu atît mai arzătoare devine. Cei blînzi vor moşteni pămîntul Cei săraci în duh vor moşteni Împărăţia Cerurilor, iar cei blînzi vor moşteni pămîntul. Oare ce a vrut să spună Domnul Isus prin aceasta? Înlănţuirea răsplătirilor este cel puţin ciudată. Domnul Isus vorbeşte despre sărăcia care este în duh, nu în trup. Dacă ar fi fost vorba despre sărăcie în trup, promisiunea de a moşteni pămîntul s-ar fi potrivit de minune. Dar, dintru început, Domnul Isus ne aşază pe o cu totul altă coordonată, pe o coordonată spirituală: „…a lor este Împărăţia cerurilor!… ei vor fi mîngîiaţi!… ei vor moşteni pămîntul!… ei vor fi săturaţi [cu neprihănire]!… ei vor avea parte de milă!… ei vor vedea pe Dumnezeu!… ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!… a lor este Împărăţia cerurilor!” (5:3-10, s.n.). Această a treia promisiune pare să nu se potrivească nicicum în tabloul pe care-l construieşte Domnul Isus. Oare de ce? Cînd omul se opreşte înaintea lui Dumnezeu, în el se întîmplă o transformare deosebit de profundă: o totală răsturnare de valori; se descoperă pe sine; devine

om cu adevărat; înţelege, în sfîrşit, adevărul din Matei 16:26: „Ce ar folos i unui om să cîştige toată lumea [tot pămîntul], dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”; tocmai de aceea a avut curajul să iasă din competiţia afirmării de s ine, să renunţe la bătălia de a cîştiga pămîntul de moştenire. Dar se vede că nici nu a renunţat bine la pămînt şi Domnul Isus îi pune sub nas aceeaşi momeală. Pentru acela care tocmai s-a rupt din competiţia afirmării de sine, oferta moştenirii pămîntului este ca şi cum l-ai îmbia cu alcool pe beţivul de abia scăpat de patima beţiei. Sîntem străini şi călători… şi totuşi moştenim pămîntul Cum să moşteneşti ceva într-o ţară în care nu ai nimic şi în care eşti doar străin şi călător? Or, Scriptura aşa ne numeşte: „Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pămînteşti, cari se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11, s.n.). Sîntem deci străini şi călători care de abia ne păzim sufletul, de unde să mai avem timp şi putere să umblăm după moştenirea pămîntului? Domnul Isus Însuşi ne spune în Predica de pe munte: „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui…” (Mat. 6:33, s.n.). Or, acela care şi-a propus să împlinească porunca Domnului Isus din Matei 6:33 va constata că nu-i prea mai rămîne nici timp, şi nu prea mai are nici şanse să moştenească pămîntul în termenii pe care-i promovează lumea aceasta. Poate, cel mai bun exemplu al omului care a acceptat să caute mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu ş i neprihănirea Lui este Avraam: 8

Prin credinţă Avraam, cînd a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. 9 Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. 10 Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu… 13 În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sînt străini şi călători pe pămînt. 14 Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sînt în căutarea unei patrii. 15 Dacă ar fi avut în vedere pe cea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. 16 Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Du mnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate (Evrei 11:816).

Lumea de astăzi are un mers al ei — după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării (vezi Ef. 2:1-3). În tiparele acestui mers, moştenitorii pămîntului sînt aceia care ştiu să se afirme pe sine, să acapareze, să calce în picioare, să fure, să mintă, să strivească. Iar ca şi Avraam odinioară, deş i sîntem moştenitorii pămîntului — cel puţin aşa ne promite Domnul Isus — noi trebuie să trăim în corturi, ca străini şi călători. Trebuie să învăţăm să renunţăm la

ceea ce, la urma urmelor, nu ne-ar fi de nici un folos să moştenim. Din cîte vedem, pămîntul se distruge din ce în ce mai mult, de la o zi la alta. Ne întrebăm, la urma urmelor: Ce ne va mai rămîne de moştenit? Cauzele distrugerii planetei pot fi reduse la o s ingură rădăcină comună: dorinţa de afirmare de sine, dorinţa omului de a-şi satisface poftele egoiste. Oare exploatarea iraţională a resurselor nu a plecat tocmai din dorinţa de îmbogăţire, de afirmare de sine? Oare nu în seama lipsei de blîndeţe, adică a curajului de a ieşi din competiţia afirmării de sine, trebuie pus dezechilibrul ecologic total pe care l-am adus peste planeta aceasta? Războaiele se nasc din dorinţa de afirmare, de expansiune, de stăpînire, de îmbogăţire. Iar dezastrele morale şi sociale au la rădăcina lor tot lipsa de blîndeţe, adică dorinţa afirmării de sine şi a satisfacerii poftelor personale întrun mod egoist. Esenţa păcatului este tocmai egocentrarea — acel: eu merit bogăţie, slavă, cinste, atenţie… Eu merit totul. Omul care nu s-a întîlnit cu Dumnezeu este mulţumit şi mîndru de sine, dar nemulţumit de toţi ceilalţi. Dacă în cei 2000 de ani care au trecut de la rostirea Predicii de pe munte omenirea ar fi trăit cu adevărat primele trei „fericiri”, astăzi noi şi copiii noştri am fi moştenitori ai pămîntului într-o măsură incomparabil mai mare decît sîntem, de fapt. Omul preocupat mai mult de sufletul lui decît de trupul lui ar fi trăit după principiul: Viaţa este mai mult decît hrana, şi trupul este mai mult decît îmbrăcămintea, şi de aceea omul ar fi mîncat ca să trăiască, şi nu ar fi trăit ca să mănînce. Dar în ultimii 2000 de ani, lucrurile au apucat-o exact pe calea opusă. Şi de aceea astăzi vorbim despre: dezastre ecologice, dezastre morale, dezastre sociale, despre războaie, despre alianţe în care cîştigă cei tari, şi pierd cei slabi, se îmbogăţesc cei bogaţi, şi sărăcesc cei săraci, se înalţă cei mari, şi sînt smeriţi cei mici, despre familii dezbinate, despre societăţi în care polarizarea devine din ce în ce mai dureroasă, despre dezastre religioase în care ne călcăm unii pe alţii în picioare ca să dovedim că noi avem dreptate etc. Oare de ce a lăsat Dumnezeu ca lucrurile „să-I scape din mîini”? Răspunsul îl avem în Romani 1:21-32. Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu ne-a fost descoperit atît în universul în care am fost aşezaţi ca să trăim, cît şi în universul interior al conştiinţei noastre. Dar oamenii „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gînduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sînt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare ş i tîrîtoare” (Rom 1:21-23).

Omul a fost creat ca să ia forma Dumnezeului din el. Dar atunci cînd chipul lui Dumnezeu din noi se deformează, atunci cînd slava Dumnezeului nemuritor este înlocuită cu o icoană care seamănă: mai întîi, cu omul muritor, apoi cu păsări, apoi cu dobitoace cu patru picioare, apoi cu tîrîtoare, omul însuşi urmează procesul descendent al dezumanizării, al bestializării. Din creator, omul devine distrugător. Se distruge pe sine, apoi îi distruge pe semeni şi termină prin a distruge mediul în care trăieşte, planeta care i-a fost dată ca locuinţă. 28

Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. 29Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sînt şoptitori, 30bîrfitori, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, 31 fără pricepere, călcători de cuvînt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. 32 Şi, măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sînt vrednici de moarte, totuş ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac (Ro m. 1:28-32).

A dejucat, oare, omul planul lui Dumnezeu? A scăpat, oare, Dumnezeu lucrurile din mîini? Va rămîne, oare, Dumnezeu de ruşine pentru că nu mai are ce da de moştenire celor blînzi, deoarece cei „neblînzi”, cei măcinaţi şi mînaţi de dorinţa de afirmare de sine au făcut praf planeta numită pămînt? Ceruri noi şi un pămînt nou Nu! Dumnezeu nu va rămîne de ruşine. „Cei blînzi vor moşteni pămîntul”, dar nu acest pămînt complet golit de orice este bun, ci un Cer nou şi un Pămînt nou! 10

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pămîntul, cu tot ce este pe el, va arde. 11 Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfîntă şi evlavioasă, 12aşteptînd şi grăbind venirea zilei lui Du mnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? 13 Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pămînt nou, în care va locui neprihănirea (2 Petru 3:10-13, s.n.).

Pavel îi spune lui T imotei: „Fereşte-te de basmele lumeşti ş i băbeşti. Caută să fii evlavios. Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Tim. 4:7-8). Iar atunci cînd Domnul Isus a spus: „Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10), El S-a gîndit atît la viaţa de acum, cît şi la cea viitoare. Am afirmat că prin „fericiri” Domnul Isus Îşi aşază ascultătorii, iar Matei, cititorii pe o coordonată spirituală: „a lor este Împărăţia cerurilor!… ei vor fi mîngîiaţi!…

ei vor moşteni pămîntul!… ei vor fi săturaţi [cu neprihănire]!… ei vor avea parte de milă!… ei vor vedea pe Dumnezeu!… ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!… a lor este Împărăţia cerurilor!” (5:3-10, s.n.). La început, am avut impresia că a treia promisiune este singura care se abate din acest context. Acum însă putem afirma că şi ea este aliniată la toate celelalte. Într-adevăr, cei blînzi, cei care recunoscîndu-şi sărăcia în duh au plîns cu amar, pînă cînd au fost mîngîiaţi de Dumnezeu Însuşi, au primit puterea de a ieşi din competiţia afirmării de sine şi de aceea vor moşteni pămîntul — dar nu pe acesta, ci un Pămînt nou ş i un Cer nou, în care va locui neprihănirea. 1

Apoi, am văzut un cer nou şi un pămînt nou; pentru că cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi marea nu mai era. 2 Şi eu am văzut coborîndu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfîntă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. 3 Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Du mnezeul lor. 4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu vor mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintîi au trecut.” 5 Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sînt vrednice de crezut şi adevărate.” 6 Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. 7 Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. 8 Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apoc. 21:1-8).

Într-adevăr, doar acela care va birui va moşteni aceste lucruri, adică un Cer nou şi un Pămînt nou. Iar a birui înseamnă a ne birui pe noi înşine, a birui dorinţa afirmării de sine, care este esenţa păcatului, şi a o înlocui cu dorinţa proslăvirii lui Dumnezeu. Lucrul acesta devine posibil doar prin mîngîierea noastră de către Dumnezeu Însuşi. Abia atunci vom putea să ne lips im de mîngîierile oamenilor ş i abia atunci vom recîştiga stăpînirea noastră asupra pămîntului. Înainte de îmblînzirea noastră, slujim pămîntul. După îmblînzirea noastră, ne slujim de el, transformînd mandatul nostru cultural într-un vehicul al preoţiei noastre, care are în vedere în primul rînd sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, venirea Împărăţiei Lui şi facerea voii Lui pe pămînt, ca şi în Cer. Primul petic de pămînt pe care-l vom moşteni este însuşi trupul nostru, apoi, în cercuri concentrice din ce în ce mai largi, Ierusalimul nostru, Iudeea, Samaria şi marginile pămîntului.

Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! (5:6) Privită în contextul „fericirilor” precedente, cea de-a patra „fericire” — „Ferice de cei flămînzi ş i însetaţi după neprihănire” (5:6) — pare a fi un paradox. Cum se poate să fii flămînd şi însetat, atunci cînd ai Împărăţia Cerurilor, cînd ai fost mîngîiat de Dumnezeu Însuşi şi cînd, pe deasupra, eşti şi moştenitorul pămîntului? Ce este „neprihănirea” de tînjeşte după ea pînă şi cel care are Cerul şi pămîntul de moştenire? În lumina Scripturii, neprihănirea are trei aspecte — neprihănirea legală, neprihănirea morală şi neprihănirea socială — care formează, de fapt, un întreg inseparabil. Aspectul legal vizează relaţia cu Dumnezeu, aspectul moral, relaţia cu noi înşine, iar aspectul social, relaţia cu semenii. Privită prin cele trei aspecte, am putea spune că, într-un fel, cea de-a patra „fericire” este o sinteză a primelor trei. Primele trei „fericiri” au vizat fiecare cîte un aspect esenţial al vieţii. Prima dintre ele — „Ferice de cei săraci în duh” — a vizat relaţia cu Dumnezeu. Sărăcia în duh nu poate fi constatată decît în prezenţa lui Dumnezeu, atunci cînd ne privim în Oglinda nedeformată a Cuvîntului Lui. A doua — „Ferice de cei ce plîng” — vizează relaţia noastră cu noi înşine. După ce ne-am văzut aşa cum sîntem în relaţia cu Dumnezeu, se pune întrebarea ce vom face. Avem posibilitatea să alegem fie viaţa, fie moartea. Calea vieţii este pocăinţa, adică recunoaşterea sărăciei noastre în ce priveşte meritul de a fi acceptaţi de Dumnezeu. Calea morţii este calea justificărilor, calea complacerii în situaţia în care sîntem. Atît alegerea vieţii, cît şi alegerea morţii sînt la îndemîna noastră. Să ne aducem aminte de avertizarea lui Pavel din Romani, capitolul 1. Cei despre care ne vorbeşte Pavel sînt „plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sînt şoptitori, bîrfitori, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvînt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă” (Rom. 1:29-31). Iar Pavel continuă: „Măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sînt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Rom. 1:32). Faptul că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu înseamnă că, deşi s-au privit în Oglinda Legii Lui, au hotărît totuşi să continue în nelegiuire şi să nesocotească avertizarea lui Dumnezeu. Deci aceştia au ales în mod deliberat moartea. Cea de-a treia „fericire” — „Ferice de cei blînzi” — are de-a face cu relaţia noastră cu semenii. Blîndeţea este decizia şi puterea de a ieşi din competiţia afirmării de s ine. Or, această competiţie ţine de dimensiunea orizontală a existenţei noastre, de mersul lumii acesteia. Desprinderea din vîltoarea mersului lumii reclamă o înviere din morţi, o aducere la viaţă împreună cu Hristos — spune

Pavel în Efeseni 2 — reclamă prezenţa şi puterea Împărăţiei lui Dumnezeu în fiinţa noastră, deci tocmai ceea ce am obţinut în schimbul sărăciei noastre în duh. După cum am văzut, cele trei „fericiri” se leagă între ele. De fapt, prima dintre ele — „Ferice de cei săraci în duh” — este afirmaţia generală ş i completă. În ea este cuprinsă întreaga doctrină a mîntuirii prin har, întregul beneficiu al lucrării Domnului Isus. Dar tocmai pentru că Isus confrunta o falsă împărăţie, o „aşa-zisă împărăţie a lui Dumnezeu”, El doreşte să Se asigure ş i să ne as igure că nu am răstălmăcit totul, pentru ca, la urmă, să ne pomenim cu pumnii goi. Este revelator faptul că Predica de pe munte se termină cu tragedia acelora care, ajunşi la judecată, se pomenesc scoşi afară (vezi Mat. 7:21-23), pentru ca apoi Domnul Isus să explice soarta lor prin pilda celor două case (7:24-27). Aparenţele pot înşela. De aceea, sîntem obligaţi să ne verificăm temelia, să sondăm ceea ce nu se vede. Domnul Isus ne ajută să realizăm lucrul acesta tocmai prin modul în care leagă între ele „fericirile”, prin faptul că întotdeauna „fericirea” următoare este testul celei precedente. „Fericirea” următoare ne spune dacă există sau nu temelie sub casa „fericirii” precedente. Astfel, dacă „feric irea” a patra — „Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire” — este testul celei precedente, ea trebuie să fie neapărat şi suma primelor trei, deoarece primele trei sînt legate unele de altele. A fi blînd presupune a fi fost mîngîiat de Dumnezeu în urma plînsului declanşat de recunoaşterea sărăciei în duh, sărăcie pe care am constatat-o privindu-ne în Oglinda Curată a Cuvîntului lui Dumnezeu. „Fericirea” a patra trebuie să se lege într-un fel oarecare de „fericirea” a treia, trebuie să fie testul blîndeţii noastre. Care să fie dec i înţelesul celei de-a patra „fericiri”? Neprihănirea legală Cornilescu însuşi ne tălmăceşte înţelesul termenului „neprihănire” în Isaia 53:11: „Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu” (s.n.). Prin nota de subsol inclusă la acest verset, Cornilescu indică faptul că el a înlocuit un termen cu o perifrază. Textul ar fi trebuit să sune astfel: „Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va îndreptăţi pe mulţi oameni înaintea lui Dumnezeu” (s.n.). Acelaşi termen — „neprihănire” — este folosit de Cornilescu şi în Romani 3: „Dar acum s-a arătat o neprihănire [dreptate] pe care o dă Dumnezeu, fără Lege — despre ea mărturisesc Legea ş i proorocii — şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El” (Rom. 3:21-22). Şi aici, Cornilescu indică printr-o notă de subsol înţelesul cuvîntului. Am putea concluziona afirmînd că a fi neprihănit înseamnă a fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, a fi acceptat şi iertat de El.

Într-un fel, aspectul legal al neprihănirii noastre a fost rezolvat de prima dintre „fericiri”. Cel sărac în duh a primit Împărăţia Cerurilor, ceea ce înseamnă că a putut veni înaintea Împăratului Cerurilor, fiind iertat şi primit de către Acesta. Deoarece intrarea în Împărăţia Cerurilor nu este posibilă pentru oameni, Dumnezeu a găsit cu cale s-o facă posibilă pentru noi prin lucrarea Domnului Isus Hristos. De aceea poate să spună Pavel că această neprihănire sau această îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu a fost arătată pentru noi. „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui [Dumnezeu] prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără Lege… prin credinţa în Isus Hristos” (Rom. 3:20-22). Acum că am definit aspectul legal al neprihănirii, identificînd ajungerea la ea în prima dintre „fericiri” — „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (5:3) — este important să observăm că, prin „fericirea” a patra — „Ferice de cei [permanent] flămînzi şi însetaţi după neprihănire” — Domnul Isus face din sărăcia în duh o permanenţă. Dacă neprihănirea legală, adică îndreptăţirea noastră înaintea lui Dumnezeu, este posibilă doar în schimbul sau în baza sărăciei noastre în duh, înseamnă că săturarea noastră cu acest aspect al neprihănirii se face doar dacă păstrăm o permanentă foame şi sete după ea. Cu alte cuvinte, dependenţa noastră de Dumnezeu nu va fi niciodată nenecesară şi, de aceea, abrogată. Acest concept este rezolvat prin sintagma „în Hristos”. Dacă ne aducem aminte de mîntuirea lui Noe, există o paralelă între „a fi în Hristos” şi „a fi în corabie”. Iar după cum „a sta în corabie” reclama recunoaşterea faptului că ieşirea din ea ar fi însemnat pedeapsa imediată şi finală, tot aşa, „a fi în Hristos” înseamnă a fi conştient de faptul că, în prezenţa lui Dumnezeu, care este un foc mistuitor, nu putem sta nici o clipă fără să fim îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos. Deci foamea şi setea după neprihănire poate fi tălmăcită în păstrarea unei permanente dependenţe de Hristos, singurul prin care avem intrare liberă la Tatăl. 9 Neprihănirea morală şi socială Următoarele două aspecte ale neprihănirii — aspectul moral şi social — sînt legate laolaltă. Neprihănirea morală are de-a face cu caracterul nostru, iar cea socială, cu conduita noastră. Or, întreaga Predică de pe munte este focalizată tocmai pe cele două aspecte ale vieţii, precizînd încă de la început faptul că întotdeauna caracterul determină conduita, deci neprihănirea morală va fi măsura neprihănirii noastre sociale. După cum dacă pămîntul nu ar avea o magmă fierbinte viaţa nu ar fi posibilă pe suprafaţa lui, tot aşa dacă creştinul nu este viu în adîncurile lui — la nivelul motivaţiilor, al atitudinilor şi al gîndurilor — dacă nu există viaţa în inima lui, viaţa adevărată nu este posibilă la suprafaţă, adică la 9

Vezi Evrei 10:19-31.

nivelul relaţiilor. Cu alte cuvinte, fără o neprihănire morală, nu există o neprihănire socială. Întreaga Predică de pe munte este o provocare la o neprihănire morală şi socială care întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20). Ce anume se aşteaptă de la noi este simplu de înţeles dacă citim textul în continuare (vezi Mat. 5:21-7:12). Într-un cuvînt, „cine zice că rămîne în El [în Domnul Isus Hristos], trebuie să trăiască şi El cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6). Dar ca să putem trăi cum a trăit Isus, trebuie să acceptăm ca noi să murim, pentru ca El să poată trăi în noi. „Am fost răstignit împreună cu Hristos — spune Pavel — şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20). Am dori familii mai sănătoase, biserici mai vii, o societate asanată, adică am dori să vedem mai multă neprihănire socială. Dar să nu uităm că neprihănirea socială este rezultatul neprihănirii morale. Deci orice grup este pe măsura indivizilor care îl alcătuiesc. Iată de ce totul începe cu mine, cu ceea ce se întîmplă în adîncurile mele, cu ceea ce sînt eu. Foamea şi setea după neprihănire se nasc în prezenţa lui Dumnezeu Adevărul este că există puţini oameni flămînzi şi însetaţi după neprihănire. Oare de ce? Nu tocmai pentru că nu s-au privit în oglinda corectă, iar ceea ce văd în oglinzile în care se privesc nu numai că nu-i supără, dar îi şi satisface? Omul cunoaşte doar prin comparaţie. Cine anume şi cum anume sînt eu depinde de termenul de comparaţie pe care mi l-am ales. Răspunsul la întrebarea: „De ce nu sînt toţi oamenii flămînzi ş i însetaţi după neprihănire?” trebuie să-l căutăm deci încercînd să identificăm termenul de comparaţie pe care oamenii şi-l aleg. Dar oare avem dreptul să ne alegem termenul de comparaţie la întîmplare? Fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Dumnezeu rămîne singurul termen de comparaţie legitim pentru om. Dacă doreşti să ştii cu adevărat cine eşti, trebuie să te opreşti în prezenţa Aceluia al Cărui chip îl porţi. Orice copie al unui tablou poate fi judecată doar în faţa originalului. Ca şi creştini, sîntem modelaţi de Duhul lui Dumnezeu întru asemănarea chipului Fiului lui Dumnezeu (vezi 2 Cor. 3:18). De aceea, foamea şi setea după neprihănire se nasc şi se păstrează doar atîta vreme cît stăm şi privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului. Atunci cînd ne oprim în faţa Domnului nostru Isus Hristos, al Cărui chip este modelat în noi de Duhul lui Dumnezeu, avem şansa să vedem nu numai cine sîntem, ci şi cine ar trebui să fim. O facem rar, şi o facem cu greu, pentru că în adîncurile noastre ştim că nu ne va plăcea nic i ceea ce vedem, şi nici ceea ce vom fi chemaţi să facem. Este mai comod să ne alegem alte oglinzi, să ne comparăm

nu cu Dumnezeu şi cu Fiul Său, ci cu semenii noştri — aşa cum a făcut-o fariseul din Luca 18:9-14. Din faţa unei astfel de oglinzi, vom pleca de-a dreptul mulţumiţi: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele” (Luca 18:11-12). Dar Domnul Isus ne spune că nu fariseul, ci vameşul „s-a pogorît acasă socotit neprihănit” (14). Vameşul şi-a ales termenul corect de comparaţie. El „sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, ş i zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»” (13, s.n.). Atunci cînd îmi aleg termenul corect de comparaţie, atunci cînd mă opresc în prezenţa lui Dumnezeu, voi vedea ceea ce a văzut David, 10 Iov11 sau Isaia, 12 voi vedea ceea ce sînt de fapt, mă voi vedea aşa cum sînt de fapt: sărac şi gol în duhul meu, în adîncurile mele. Dacă n-ar exista promisiunile — „a lor este Împărăţia cerurilor!… ei vor fi mîngîiaţi!… ei vor fi săturaţi!” — cine ar îndrăzni să vină înaintea lui Dumnezeu şi să se compare cu El, să se privească în lumina sfinţeniei Lui? Predica de pe munte adaugă încă un element la realitatea pe care o descoperim atunci cînd ne privim în Oglinda Cuvîntului lui Dumnezeu, atunci cînd ne oglindim în chipul lui Hristos. Ni se spune nu numai ceea ce nu sîntem, ci şi ceea ce trebuie să fim, deci Predica de pe munte ne confruntă nu numai cu o condamnare, ci şi cu o provocare, cu imperativul de a creşte întru asemănarea chipului pe care-l vedem. Să luăm aminte, de pildă, la ceea ce spune Domnul Isus în Matei 5:38-48: 38

Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. 39 Dar Eu vă spun: „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. 40 Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. 41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. 42 Celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine”. 43Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. 44 Dar Eu vă spun: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, 45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgînii nu fac la fel? 48 Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit” (Matei 5:38-48).

Ni se spune nici mai mult, nici mai puţin, decît că noi trebuie să fim desăvîrşiţi, după cum Tatăl nostru cel ceresc este desăvîrşit. Pentru a ne convinge de realitatea 10

Vezi Psalmul 51. Vezi Iov 42:1-6. 12 Vezi Isaia 6:5. 11

acestei pretenţii a lui Dumnezeu, Scriptura ne repetă lucrul acesta în nenumărate alte texte. De pildă, în Romani 8:29, Pavel ne spune că „pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi” (s.n.). În 2 Corinteni 3:18, am văzut că ţinta remodelării noastre este asemănarea cu chipul Domnului Isus Hristos. În Efeseni 4:11-15, ni se cere să creştem pînă vom ajunge la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. În Coloseni 1:28, Pavel afirmă că scopul întregii lui lucrări este ca să înfăţişeze pe orice om desăvîrşit în Hristos. Petru spune: „După cum Cel ce v-a chemat este sfînt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” (1 Petru 1:15). Iar Ioan nu se sfieşte să ne amintească faptul că „cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6). Oare nu este normal ca în urma punerii faţă în faţă a ceea ce sînt cu ceea ce trebuie să fiu să se nască foamea şi setea după neprihănire, foamea şi setea după acea stare după voia lui Dumnezeu cu care ne confruntă Scripturile? A pretinde că eşti creştin şi a nu simţi această foame şi sete este o contradicţie în termeni. Foamea şi setea după neprihănire se nasc şi se satisfac numai în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că acolo ne vedem şi sărăcia şi posibilităţile. Petru afirmă, de pildă, că „dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:3-4). Pe de o parte, totul a început prin chemarea pe care Isus ne-a adresato, atunci cînd „Cuvîntul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr”, iar noi am putut vedea „s lava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Astfel ne-a chemat El prin slava şi prin virtuţile Sale. Dar tot Ioan spune că celor care L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul şi puterea să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu. Chemarea Lui a fost însoţită de făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să ne facem părtaşi naturii dumnezeieşti, după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. Dacă nu ar exista posibilitatea satisfacerii foamei şi setei după neprihănire, nu ne-am permite luxul de a fi flămînzi şi însetaţi după ea. Isus a promis că toţi cei flămînzi ş i însetaţi după neprihănire vor fi săturaţi! Foamea şi setea după neprihănire se satisfac cu Cuvîntul lui Dumnezeu Faptul că cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire vor fi săturaţi este o certitudine. Dumnezeu a promis lucrul acesta, şi El nu poate să mintă. Însă întrebarea este: Cum anume se satisface această foame? Odată, Domnul Isus a intrat în casa Martei şi a Mariei. Venea de pe drum împreună cu ucenicii Săi şi era flămînd. Ca o bună gospodină, Marta a alergat în

bucătărie şi a început să frămînte, să coacă şi să gătească. Maria, în schimb, s-a aşezat la picioarele Domnului Isus şi-I sorbea cuvintele. Supărată că a fost lăsată singură cu toate treburile casei, Marta a venit la Domnul Isus şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că soru-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute” (Luca 10:40). Ca să înţelegem corect răspunsul pe care Domnul Isus l-a dat Martei, trebuie să pricepem contextul în care a aşezat Luca această istorioară. În textul precedent (10:25-37), un învăţător al Legii a venit la Domnul Isus şi, deşi a făcut-o cu gînd să-L ispitească, I-a pus o întrebare extrem de importantă: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa vecinică?” (25, s.n.). Isus i-a răspuns punîndu-i, la rîndul Lui, o întrebare: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” (26). Prin această întrebare, Domnul Isus leagă moştenirea vieţii veşnice de cunoaşterea Legii. Or, cunoaşterea Legii se leagă de acea foame ş i sete după neprihănire, fără de care nimeni nu ar da timp studierii ei. Fiind vorba despre un învăţător al Legii, întrebarea Domnului Isus a aruncat mingea în mod evident în partea lui de teren. Tocmai de aceea, învăţătorul Legii s-a grăbit să-şi etaleze cunoştinţele: „El a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; ş i pe aproapele tău ca pe tine însuţi». «Bine ai răspuns», i-a zis Domnul Isus”, dar apoi a adăugat: Ca să moşteneşti viaţa veşnică, este adevărat că trebuie mai întîi să cunoşti Legea, adică Cuvîntul lui Dumnezeu, dar aceasta nu este îndeajuns. De aceea, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa vecinică” (Luca 10:27-28). Tabloul din casa celor două surori are menirea să limpezească tocmai faptul că fără o foame şi o sete după neprihănire nu va exista nici o săturare. Or, neprihănirea fiind definită ca o stare după voia lui Dumnezeu, foamea şi setea după ea se dovedesc prin atitudinea Mariei, care s-a aşezat la picioarele Domnului Isus ca să se umple cu înţelegerea voii Lui. Domnul Isus i-a răspuns ceea ce i-a răspuns Martei avînd în vedere tocmai importanţa întrebării puse de către învăţătorul Legii — „Ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică?” (Luca 10:25): „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămînţi tu, dar [ca să moşteneşti viaţa veşnică,] un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10:41-42). În tabloul imediat următor, Domnul Isus defineşte foamea şi setea după neprihănire prin ordinea în care aşezăm diferitele domenii din viaţă. Viaţa veşnică se poate moşteni doar dacă ne facem din moştenirea ei o prioritate absolută, învăţînd să căutăm mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi lăsînd ca celelalte lucruri să ni se dea pe deasupra — adică dacă avem curajul să începem ziua cu: „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pămînt” (Luca 11:2) şi să lăsăm pe planul doi pîinea noastră cea de toate zilele, respectiv să nu cumva să călcăm în picioare Numele, Împărăţia şi voia lui Dumnezeu în timp ce alergăm pentru pîinea noastră de fiecare zi.

Problema Martei nu era trebăluiala din bucătărie — Scriptura spune că cine nu munceşte nici să nu mănînce — ci faptul că a considerat trebăluiala ei din bucătărie mai importantă decît şederea Mariei la picioarele Domnului Isus pentru a-I asculta cuvintele. „Doamne,… [este evident faptul că ceea ce fac eu este mai important decît ceea ce face Maria — ar fi vrut să zică Marta]. Zi-i dar să-mi ajute.” Marto, Marto, ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul. Or, sufletul se satură nu cu pîine ş i plăcinte, ci cu orice Cuvînt care iese din gura Domnului. „De aceea — spune Iacov — lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blîndeţă Cuvîntul sădit în voi, care vă poate mîntui sufletele” (Iac. 1:21). Dar tocmai pentru că slova neasimilată, neîntrupată în viaţa de zi cu zi face farisei, nu sfinţi, Iacov a adăugat: 22

Fiţi împlinitori ai Cuvîntului, nu numai ascultători, înşelîndu-vă singuri. 23 Căci dacă ascultă cineva Cuvîntul, şi nu-l împ lineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; 24şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. 25 Dar cine îşi va adînci privirile în legea desăvîrşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împ linitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui (Iac. 1:22-25).

Un om flămînd şi însetat după neprihănire se va cunoaşte din felul în care îşi va adînci privirile în Legea desăvîrşită, care este o lege a slobozeniei. Iar săturarea lui va veni atunci cînd Duhul lui Dumnezeu, transformînd slova în sabie, va modela caracterul şi conduita lui după chipul Domnului Isus Hristos. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din s lavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18). Săturare şi astîmpărare cu neprihănire înseamnă schimbare întru asemănarea acestui Chip. Poate, cel mai frumos portret al unui om flămînd şi însetat după neprihănire zugrăvit vreodată îl avem în Psalmul 119. Ar fi mult ca să cităm toate cele o sută şaptezeci şi şase de versete ale psalmului. Iată deci doar un colţ al acestui portret: 127

Eu iubesc poruncile Tale mai mult decît aurul, da, mai mult decît aurul curat: 128 De aceea găsesc drepte toate poruncile Tale şi urăsc orice cale a minciunii. 129 Învăţăturile Tale sînt minunate: de aceea le păzeşte sufletul meu. 130 Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate. 131 Deschid gura şi oftez, căci sînt lacom după poruncile Tale. 132 Întoarce-Ţi Faţa spre mine, şi ai milă de mine, după obiceiul Tău faţă de cei ce iubesc Numele Tău! 133 Întăreşte-mi paşii în Cuvîntul Tău, şi nu lăsa nici o nelegiuire să stăpînească peste mine!

134

Izbăveşte-mă de asuprirea oamenilor, ca să păzesc poruncile Tale! 135 Fă să strălucească Faţa Ta peste robul Tău, şi învaţă-mă orînduirile Tale! 136 Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită. 137 Tu eşti drept, Doamne, şi judecăţile Tale sînt fără prihană. 138 Tu Îţi întemeiezi învăţăturile pe dreptate, şi pe cea mai mare credincioşie. 139 Rîvna mea mă mănîncă, pentru că potrivnicii mei u ită cuvintele Tale. 140 Cuvîntul Tău este cu totul încercat, şi robul Tău îl iubeşte. 141 Sînt mic şi dispreţuit, dar nu uit poruncile Tale. 142 Dreptatea Ta este o dreptate vecinică, şi Legea Ta este adevărul. 143 Necazul şi strîmtorarea mă ajung, dar poruncile Tale sînt desfătarea mea. 144 Învăţăturile Tale sînt drepte pe vecie: dă-mi pricepere, ca să trăiesc! 145 Te chem din toată inima mea: ascultă-mă, Doamne, ca să păzesc orînduirile Tale. 146 Te chem: mîntuieşte-mă, ca să păzesc învăţăturile Tale! 147 O iau înaintea zorilor şi strig; nădăjduiesc în făgăduinţele Tale. 148 O iau înaintea străjilor de noapte, şi deschid ochii, ca să mă gîndesc adînc la Cuvîntul Tău (Ps. 119:127-148).

Pînă şi Oglinda psalmistului de mai sus ne condamnă. Oare am putea îngîna şi noi acest imn al Cuvîntului, ca pe o expresie a foamei şi setei noastre după neprihănire? Să nu uităm că „sătulul calcă în picioare fagurul de miere, dar pentru cel flămînd toate amărăciunile sînt dulci” (Pr. 27:7). Iar Scriptura ne spune că doar cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire vor fi săturaţi. 1

Ferice [deci] de omul care… îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! 3 El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe duce la bun sfîrşit (Ps.1:1-3). 2

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! (5:7) Am văzut că Domnul Isus aşază întreaga doctrină a mîntuirii în prima „fericire”: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (5:3). Cel sărac în duh are Împărăţia Cerurilor, deci are intrare liberă la Împăratul Cerurilor şi şade pe scaunul de domnie al Acestuia. Şi, tocmai pentru că întreaga doctrină a mîntuirii, altfel spus, întreaga învăţătură a ajungerii omului în Împărăţia lui Dumnezeu, este încapsulată în versetul 3, nici nu ar mai fi fost necesar ca Domnul Isus să mai adauge ceva. Dar noi sîntem iscusiţi în a răstălmăci lucrurile — ş i El ştia aceasta. Nu tocmai de aceea S-a văzut Domnul Isus nevoit să confrunte prin Predica de pe munte etica unei false împărăţii, care îi înşelase pe mulţi şi continua încă să o facă? Nu tocmai de aceea este El obligat să afirme în faţa ucenicilor Săi şi a tuturor celor care-L ascultau: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20)? Deci, pentru că există posibilitatea zidirii pe nis ip, a zidirii unui edificiu fără temelie, Domnul Isus nu Se mulţumeşte să rostească prima „fericire” — deşi aceasta era completă în ea însăşi — ci, prin cele care urmează, El sondează conceptul „sărăciei în duh”, de care atîrnă moştenirea Împărăţiei Cerurilor, ca să ne ajute să înţelegem ce înseamnă şi ce implică acest concept. Am afirmat, de asemenea, că fiecare „fericire” este testul celei precedente. Ultima „fericire” de care ne-am ocupat şi care se cere testată este „fericirea” a patra: „Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” (5:6). Dar însăşi prezenţa fariseilor din jurul Domnului Isus, care se lăudau cu neprihănirea lor falsă şi, de aceea, înşelătoare, ne obligă să verificăm dacă nu cumva este falsă şi neprihănirea noastră. Ce tragedie ar fi ca, după ce am alergat o viaţă întreagă după neprihănire, făcînd milostenii, rostind rugăciuni lungi ş i obositoare şi chinuindu-ne trupul prin posturi istovitoare, 13 să ne pomenim descalificaţi pentru intrarea în Împărăţia Cerurilor, pentru că neprihănirea pe care am adunat-o n-a fost bună. Cum se verifică deci foamea şi setea după neprihănire? Simplu! Uitîndu-ne la mîinile noastre, la atitudinea noastră faţă de semeni. Acela care are mîinile încleştate pe bunurile lui materiale, ca tînărul bogat din Matei 19, poate fi s igur că este flămînd şi însetat după o falsă neprihănire. Dar acela în a cărui casă a intrat mîntuirea ş i care a început să aprecieze gustul adevăratei neprihăniri îşi va descleşta pumnii, ca Zacheu,14 fiind gata să dea din ceea ce are şi celor din jurul lui. Atitudinea faţă de semeni poate fi un prim semn al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în noi, deoarece „religiunea curată şi neîntinată, înaintea

13 14

Vezi M atei 6:1-18. Vezi Luca 19:1-10.

lui Dumnezeu, Tatăl nostru” — spune Iacov — „este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iac. 1:27). Deci adevărata religie ne duce înspre oameni, nu ne depărtează de ei! Ne întrebăm totuşi de ce izolarea şi s ingurătatea sînt problema majoră între aceia care se socotesc a fi moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. De ce sînt atîtea probleme sociale pînă ş i în biseric ile creştine, dacă milostenia, adică iubirea de fraţi, ar trebui să fie una dintre trăsăturile de bază ale caracterului creştin? Nu cumva foamea şi setea noastră după neprihănire or fi false? Sau nu cumva neprihănirea după care flămînzim ş i însetăm este fariseică? Întrebarea este cu atît mai legitimă cu cît Domnul Isus Însuşi ne avertizează de direcţia în care merg lucrurile: „Cînd va veni Fiul omului, va găs i El credinţă pe pămînt?” (Luca 18:8). Dar, Doamne, vom zice noi, încercînd să ne eschivăm din faţa avertizării Domnului Isus, nu sînt astăzi mai multe biseric i pe pămînt decît oricînd? Nu există mai multă activitate religioasă decît oricînd? Ba da, ne va răspunde Domnul Isus — după care va repeta şi mai apăsat întrebarea: „Cînd va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pămînt?” (s.n.). Oare mulţimea bisericilor şi a activităţilor religioase care ne lasă totuşi izolaţi pe unii de ceilalţi nu cumva este dovada faptului că ne-am construit şi noi un sistem fariseic care să ne ţină religioşi ş i ocupaţi, dar care să nu fie de nici un preţ cînd este vorba despre intrarea în Împărăţia Cerurilor? Adevărata credinţă se va dovedi în hotărîrea şi puterea de a ne apropia de semeni, de a ne descleşta pumnii şi de a da şi altora din „bogăţiile nedrepte” 15 pe care leam primit, dovedind astfel că toate „fericirile” precedente sînt reale şi sînt ale noastre. Iacov ne avertizează tocmai de tragedia dezlegării credinţei de faptă: 14

Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mîntuiască? 15 Dacă un frate sau o soră sînt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, 16şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţ i-vă şi săturaţivă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar fo losi? 17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăş. 18 Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele.” „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” 19 Tu crezi că Du mnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! 20 Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică? (Iacov 2:14-20).

Iată de ce Predica de pe munte nu putea trece pe lîngă acest aspect şi iată de ce milostenia este testul foamei şi setei după neprihănire! Dacă întîlnirea mea cu Dumnezeu nu mă împinge spre semeni, s-ar putea ca ea să nu fi avut loc niciodată. Iată ce ne spune Ioan în prima sa epistolă: „Dacă zice 15

Vezi Luca 16:9.

cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4:20-21). În cuvintele Predicii de pe munte, cine este flămînd şi însetat după neprihănirea lui Dumnezeu o arată prin milostenia lui, prin schimbarea radicală în relaţia lui faţă de semeni. Dar de unde vine puterea acestei schimbări? Relaţia dintre „fericirile” a patra şi a cincea La „fericirea” de faţă — „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” — se ajunge doar prin cea precedentă. Ca să fii milostiv, trebuie să fi fost săturat mai întîi tu însuţi de Dumnezeu. Deci c ine n-a fost săturat nu poate fi milostiv ş i cine nu este milostiv n-a fost săturat. Iar dacă nu a fost săturat, înseamnă că nu a fost nici flămînd şi însetat după neprihănire, nici blînd, adică n-a ieş it din competiţia afirmării de sine, şi de aceea nu are nici ochi, nici inimă pentru semenul său. „Toată Legea” — afirmă Pavel — „se cuprinde într-o singură poruncă: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»” (Gal. 5:14). El nu desfiinţează prin aceasta prima poruncă — „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău…” (Mat. 22:37-38) — ci ne spune că prima se exprimă, de fapt prin a doua ş i că a doua poruncă este energizată de prima. Pentru a sătura pe alţii trebuie să fi fost mai întîi eu însumi săturat. Iată de ce doar foamea şi setea după neprihănire creează cadrul pentru adevărata milostenie. După cum neprihănirea noastră poate fi fariseică, tot aşa poate fi şi milostenia noastră: „Tu, dar, cînd faci milostenie, nu suna cu trîmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata” (Mat. 6:2). Multă, prea multă din „iubirea noastră de semeni” este, de fapt, pîngărită, deoarece am scos iubirea de semeni din cadrul iubirii de Dumnezeu. Tot Ioan ne spune în epistola sa: „Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui” (1 Ioan 5:2, s.n.). El ne atrage astfel atenţia asupra faptului că milostenia — care poate fi definită ca iubire de semeni — pe de o parte, trebuie să rămînă strict în perimetrul ascultării de Cuvîntul lui Dumnezeu, ca să nu se întoarcă atît împotriva noastră, cît şi împotriva semenului. Iar pe de altă parte, iubirea de semeni trebuie să se alimenteze permanent din iubirea de Dumnezeu. Împlinirea celei de-a doua porunci — „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22:39) — n-o poate nesocoti pe prima — „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mat. 22:37). Fără realitatea împlinirii primei porunci, cea de-a doua moare. Este deci evident faptul că pentru a fi milostivi nu ajunge o simplă dec izie pe care o luăm în faţa versetului 7 din Matei 5, cu toate că este nevoie de o astfel de decizie.

Harul lui Dumnezeu este asociat cu omul în păcatul lui, iar mila lui Dumnezeu este asociată cu omul în mizeria lui. Harul lui Dumnezeu face posibilă prima „fericire”: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (5:3). Mîntuirea este prin har. Dar mila lui Dumnezeu face posibilă implicarea Lui în vieţile noastre pentru a ne scoate din mizeria în care ne-a adus păcatul. Duhul Lui ne modelează zilnic întru asemănarea chipului Fiului Său, pentru că zilnic Dumnezeu Se milostiveşte de noi. Acela care n-a avut parte de mila Domnului în propria sa viaţă nu poate fi milostiv. Mila izvorăşte dintr-o inimă care s-a bucurat ea însăşi de milă. N-a spus, oare, Domnul Isus fariseului nemilostiv: „Cui i s-a iertat mult iubeşte mult” (vezi Luca 7:36-47). Doar cel milostiv va avea parte de milă După cum este formulată „fericirea” a cincea, nu putem trece uşor pe lîngă ea, tocmai pentru că a doua parte este condiţionată de prima, iar a doua parte ne priveşte în mod direct: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (5:7, s.n.). Tocmai de aceea, Iacov ne avertizează: „Să vorbiţi ş i să lucraţi ca nişte oameni cari au să fie judecaţi după o lege a s lobozeniei. Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă, dar mila biruieşte judecata” (Iac. 2:12-13).

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! (5:8) Sărăcia noastră în duh ne-a adus în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar o dată ajunşi în Împărăţia lui Dumnezeu şi pe măsură ce stăm în prezenţa Lui, adică pe măsură ce „privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18). Iar pe măsură ce sîntem transformaţi întru asemănarea Lui, descoperim că inima lui Dumnezeu bate pentru oameni, şi simţim cum şi inima noastră începe să aprecieze ceea ce apreciază inima Lui. Oare nu la aceasta ne cheamă Domnul Isus în Predica de pe munte: „Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit!” (5:48)? În inima lui Dumnezeu este mult loc pentru oameni. Deci a fi creştin înseamnă a fi iubitor de oameni, după cum şi Tatăl nostru cel ceresc este iubitor de oameni. Dar şirul „fericirilor” nu se termină aici, căci nici de data aceasta nu sîntem scăpaţi de posibilitatea falsului. Se poate, oare, face milostenie avînd o inimă murdară? Evident! Este suficient să citim capitolul 6 din Matei, ca să ne îngrozim. Iată de ce continuă astfel Domnul Isus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (5:8). Doar inima curată califică milostenia noastră ca fiind acceptabilă în ochii lui Dumnezeu. Dar ce este inima în uzajul Scripturii? Care este blestemul unei inimi murdare? Şi cum se poate ajunge la o inimă curată? Inima în uzajul Scripturii În uzajul Scripturii, „inima” este centrul de comandă al întregii noastre fiinţe, este izvorul întregii noastre vieţi intelectuale, afective, volitive şi spirituale. În uzajul Scripturii, „inima” este ceva ce se poate tulbura (vezi Ioan 14:1), este izvorul durerii (vezi Rom 9:2), al bucuriei (vezi Ioan 16:22). Inima poate fi plină de mîhnire (vezi 2 Cor. 2:4) sau de laudă (vezi Ef. 5:19). Inima poate fi pusă pe jar. Cei doi ucenici pe drum spre Emaus au zis unul către altul, cînd li s-au deschis ochii la frîngerea pîinii: „Nu ne ardea inima în noi cînd ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Dar am afirmat că Biblia vorbeşte despre inimă ca şi cum ea ar fi nu numai centrul vieţii afective, ci şi centrul vieţii noastre intelectuale. Inima se poate împietri, iar atunci nu mai înţelegem cu ea: „Căci inima acestui popor s-a împietrit [spune Domnul Isus atunci cînd tălmăceşte pilda semănătorului]; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă la Dumnezeu” (Mat. 13:15, s.n.). Cu inima, se poate gîndi (vezi Marcu 2:6), şi inima poate fi plină de gînduri rele: „Isus, care le cunoştea gîndurile, a zis : «Pentru ce aveţi gînduri rele în inimile voastre»” (Mat. 9:4). Cu inima, se poate raţiona: „Nebunul zice în inima lui: «Nu este

Dumnezeu»” (Ps. 14:1). Dar în uzajul biblic, inima este şi centrul volitiv al fiinţei noastre. „Fiecare să dea după cum a hotărît în inima lui” (2 Cor. 9:7, s.n.) — îi îndeamnă Pavel pe cei din biserica din Corint. Dar tot inima este implicată şi în procesul ajungerii la mîntuire, spune Pavel în Romani: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea ş i prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire” (Rom. 10:9-10, s.n.). În concluzie, putem afirma că în uzajul Scripturii, inima este forul lăuntric care guvernează întreaga noastră viaţă. Inima este însuşi izvorul vieţii. Tocmai de aceea ne avertizează înţeleptul Solomon: „Păzeşte-ţi inima mai mult decît orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Prov. 4:23). „Ferice de cei cu inima curată” — spune Domnul Isus — pentru că apa nu poate fi mai curată decît izvorul. Inima este aceea care colorează toate faptele noastre, ea dă valoare sau devalorizează tot ceea ce facem. Nu era, oare, firesc ca Domnul Isus să adauge această trăsătură — inima curată — în definirea caracterului creştin? Atunci cînd, începînd cu Matei 5:21, Domnul Isus porneşte să vorbească despre conduita creştină, toate corecţiile le face în sensul inimii, adică în sensul coborîrii Legii lui Dumnezeu în inima noastră, deoarece El ştie că apa, adică faptele, sînt pe măsura izvorului, adică a inimii: 21

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii”. 22 Dar Eu vă spun că orişicine se mînie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule”, va cădea sub pedeapsa focului gheenei (Mat. 5:21-22).

Dacă „apa” este uciderea, atunci izvorul — spune Domnul Isus — este mînia, invidia, vorbirea batjocoritoare. Domnul Isus încearcă să împingă păzirea Legii de la nivelul faptelor, la nivelul vorbelor, al gîndurilor, al atitudinilor şi al motivaţiilor. Poarta pe care se intră în Împărăţia Cerurilor este aşa de strîmtă, încît nu numai faptele rele nu pot fi trecute prin ea, ci nici vorbele rele, 16 nici gîndurile rele, nici atitudinile şi nici motivaţiile rele. Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu este greu să înţelegem de ce anume a spus Domnul Isus: „Ferice de cei cu inima curată!” (Mat. 5:8). Inima este ca un vulcan, care atunci cînd erupe aduce la suprafaţă tot ce este în adîncurile ei, transformînd motivaţia în atitudine, atitudinea în gînd, gîndul în vorbă, iar vorba în faptă. Tocmai de aceea aşază Domnul Isus la temelia vieţii creştine principiul: „Caracterul determină conduita”, şi de aceea Îşi zideşte 16

„Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvînt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi osîndit şi din cuvintele tale vei fi scos fără vină” (M at. 12:36-37).

întreaga Predică de pe munte pe acest principiu. Acum înţelegem, poate, ceva mai bine de ce a deveni creştin presupune, mai întîi, o transformare lăuntrică profundă, o schimbare a inimii. Stanley Johns avea dreptate cînd a afirmat că, pentru a ne scoate din iad, Isus a trebuit să scoată mai întîi iadul din noi, iar pentru a ne duce în rai, a trebuit mai întîi să aducă raiul în noi. Blestemul unei inimi murdare O inimă murdară risipeşte pînă şi cele mai alese lucruri, schimbînd pe lucruri de nimic cele mai alese bogăţii, şi face astfel din viaţa noastră religioasă o caricatură demnă de dispreţ şi de milă. O inimă murdară îşi bate joc atît de Dumnezeu, cît şi de noi înşine. Capitolul 6 din Predica de pe munte aduce înaintea noastră trei exemple: primul este legat de milostenie (6:1-4), al doilea, de rugăciune (6:5-15), iar al treilea, de post (6:16-18). Milostenia, rugăciunea şi postul sînt expresii ale vieţii noastre religioase. Afirmaţii ca acestea: „Adevărat vă spun că ş i-au primit răsplata” (2, 5 şi 6), legate de fiecare dintre cele trei aspecte, ne spun că prin milostenie, rugăciune şi post se poate obţine ceva, se poate primi o răsplată, şi tocmai de aceea le putem considera a fi investiţiile pe care le facem în sfera spiritualului. Singura raţiune a unei investiţii este profitul. Dar orice investiţie îşi are riscurile ei. Atunci cînd investeşti, poţi pierde sau poţi cîştiga. Prin ceea ce ne spune în Matei 6, Domnul Isus ne avertizează tocmai de acest enorm risc de a risipi întreaga investiţie spirituală a milosteniei, a rugăciunii şi a postului pe un pumn de aplauze. Ce risipă! Dar înţelegem risipa doar atunci cînd vedem ce s-ar fi putut obţine prin milostenie, prin rugăciune şi prin post, dacă ele ar fi fost făcute cu o inimă curată. Milostenia făcută dintr-o inimă curată, dintr-o inimă curăţită de poftele eu-lui, este răsplătită cu binecuvîntările lui Dumnezeu. Scriptura ne spune că „cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul, şi El îi va răsplăti binefacerea” (Prov. 19:17). Dumnezeu nu rămîne dator: 7

Împarte-ţi pîinea cu cel flămînd şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. 8 Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. 9 Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, 10dacă vei da mîncarea ta celui flămînd, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunerecul tău va fi ca ziua nămeaza mare! 11 Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. 12Ai tăi vor zidi iarăş pe

dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune, vei fi numit „Dregător de spărturi”, „Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit” (Is. 58:7-12, s.n.).

Dacă comparăm textul din Matei 6 cu cel din Isaia 58, înţelegem că pentru aceeaşi acţiune — milostenia, adică împărţirea pîinii cu cel flămînd — se pot culege două răsplăţi total diferite. În timp ce, în textul din Isaia, aceluia care face milostenie i se promite că lumina lui va răsări ca zorile, că vindecarea lui va încolţi repede, că neprihănirea lui îi va merge înainte şi că slava Domnului îl va însoţi, că atunci cînd el va chema Domnul îi va răspunde şi atunci cînd va striga Domnul va zice: „Iată-Mă!”, cei din Matei se aleg doar cu un pumn de aplauze. Iar Domnul Isus adaugă: „Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata” (Mat. 6:2). Diferenţa dintre cele două răsplăţi este enormă. Dar alegem între ele nu prin ceea ce facem, ci prin cum anume facem ceea ce facem. Alegerea corectă se poate face doar prin curăţirea inimii de motivaţiile şi atitudinile greşite: „Ci tu, cînd faci milostenie” — spune Domnul Isus — „să nu ştie stînga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (6:3). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei [Îl] vor vedea pe Dumnezeu” la lucru în viaţa lor, în familia lor, în biserica lor şi în ţara lor. Lumina lor va răsări ca zorile, vindecarea lor va încolţi repede, neprihănirea lor le va merge înainte, slava Domnul îi va însoţi şi-i va călăuzi neîncetat, le va sătura sufletul chiar şi în locurile fără apă, va da putere mădularelor lor, şi vor fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Atenţie, nu milostenia, ci inima hotărăşte dacă aceste binecuvîntări enorme vor fi cîştigul investiţiei noastre. La fel se întîmplă şi atunci cînd investiţia pe care o facem în spaţiul spiritualului este nu milostenia, ci rugăciunea. Imediat după terminarea Templului, Solomon a rostit o rugăciune de inaugurare, prin care I-a făcut lui Dumnezeu cereri foarte mari: 22

Solomon s-a aşezat înaintea altarului Do mnului în faţa întregii adunări a lui Israel. Şi-a întins mîinile spre cer 23şi a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu ca Tine, nici sus în ceruri, nici jos pe pămînt. Tu ţii legămîntul şi îndurarea faţă de robii Tăi, cari u mblă înaintea Ta din toată inima lor! 24 Astfel ai ţinut cuvîntul dat robului tău David, tatăl meu; şi ce ai spus cu gura Ta, împlineşti în ziua aceasta cu puterea Ta. 25Acum, Doamne, Dumnezeul lui Israel, ţine făgăduinţa pe care ai făcut-o tatălui meu David, cînd ai zis: «Nu vei fi lipsit niciodată înaintea Mea de un urmaş care să şadă pe scaunul de domnie al lui Israel, numai fiii tăi să ia seama la calea lor, şi să umble înaintea Mea cum ai umb lat tu înaintea Mea». 26 Oh, Dumnezeul lui Israel, împlinească-se făgăduinţa pe care ai făcut-o robului tău David, tatăl meu! 27 Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pămînt? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cît mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu! 28 Totuş, Doamne, Du mnezeul meu, ia aminte la rugăciunea robului tău şi la cererea lui, ascultă strigătul şi rugăciunea pe care Ţi-o face astăzi robul Tău. 29 Ochii tăi să fie zi şi noapte

deschişi asupra casei acesteia, asupra locului despre care ai zis: «Acolo va fi Numele Meu!» Ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău în locul acesta. 30 Binevoieşte şi ascultă cererea robului Tău şi a poporului Tău Israel cînd se vor ruga în locul acesta! Ascultă-i din locul locuinţei Tale, din ceruri, ascultă-i şi iartă-i! 31

Dacă va păcătui cineva împotriva aproapelui său şi va fi silit să facă un jurămînt, şi va veni să jure înaintea altarului Tău, în casa aceasta, 32 ascultă-l din ceruri, lucrează, şi fă dreptate robilor Tăi; osîndeşte pe cel vinovat, şi întoarce vina purtării lui asupra capului lui; dă dreptate celui nevinovat, şi fă-i după nevinovăţia lui! 33

Cînd poporul Tău Israel va fi bătut de vrăjmaş, pentru că a păcătuit împotriva Ta: dacă se vor întoarce la Tine şi vor da slavă Numelui Tău, dacă Îţi vor face rugăciuni şi cereri în casa aceasta, 34 ascultă-i din ceruri, iartă păcatul poporului Tău Israel şi întoarce-i în ţara pe care ai dat-o părinţilor lor! 35

Cînd se va închide cerul şi nu va fi ploaie, din pricina păcatelor făcute de ei împotriva Ta: dacă se vor ruga în locul acesta şi vor da slavă Numelui Tău, şi dacă se vor abate de la păcatele lor, pentru că-i vei pedepsi, 36 ascultă-i din ceruri, iartă păcatul robilor Tăi şi al poporului Tău Israel; învaţă-l calea cea bună pe care trebuie să umble, şi să trimiţ i ploaie pe pămîntul pe care l-ai dat de moştenire poporului Tău! 37

Cînd foametea, ciuma, rugina, tăciunele, lăcustele de un fel sau altul, vor fi în ţară, cînd vrăjmaşul va împresura pe poporul Tău în ţara lui, în cetăţile lui, cînd vor fi urgii sau boli de orice fel: 38 dacă un om, dacă tot poporul Tău Israel va face rugăciuni şi cereri, şi fiecare îşi va cunoaşte mustrarea cugetului lui şi va întinde mînile spre casa aceasta, 39 ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale şi iartă-l, lucrează, şi răsplăteşte fiecăruia după căile lui, Tu care cunoşti inima fiecăruia, căci numai Tu cunoşti inima tuturor copiilor oamenilor, 40 ca să se teamă de Tine în tot timpul cît vor trăi în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri! 41

Cînd străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară depărtată, pentru Numele Tău, 42 căci se va şti că Numele Tău este mare, mîna Ta este tare, şi braţul Tău este întins, cînd va veni să se roage în casa aceasta, 43 ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pămîntului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca şi poporul Tău Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu! 44

Cînd poporul Tău va ieşi la luptă împotriva vrăjmaşului său, urmînd calea pe care io vei porunci Tu: dacă vor face rugăciuni Domnului, cu privirile întoarse spre cetatea pe care ai ales-o Tu, şi spre casa pe care am zidit-o eu Numelui Tău, 45 ascultă din ceruri rugăciunile şi cererile lor, şi fă-le dreptate! 46

Cînd vor păcătui împotriva Ta, — căci nu este om care să nu păcătuiască, — şi Te vei mînia împotriva lor şi-i vei da în mîna vrăjmaşului care-i va duce robi într-o ţară vrăjmaşă, depărtată sau apropiată: 47 dacă se vor coborî în ei înşişi în ţara unde vor fi robi, dacă se vor întoarce la Tine, şi-Ţi vor face cereri în ţara celor ce-i vor duce în robie şi vor zice: «Am păcătuit, am săvîrşit fărădelegi, am făcut rău!»; 48dacă se vor

întoarce la Tine din toată inima lor şi din tot sufletul lor, în ţara vrăjmaşilor lor care iau luat robi, dacă-Ţi vor face rugăciuni, cu privirile întoarse spre ţara lor, pe care ai dat-o părinţilor lor, spre cetatea pe care ai ales-o, şi spre casa pe care am zidit-o eu Numelui Tău, 49 ascultă din ceruri din locul locuinţei Tale, rugăciunile şi cererile lor: şi fă-le dreptate; 50 iartă poporului Tău păcatele lui şi toate fărădelegile făcute împotriva Ta; trezeşte milă celor ce-i vor ţine robi, ca să se îndure de ei, 51 căci sînt poporul Tău şi moştenirea Ta, şi Tu i-ai scos din Egipt, din mijlocul unui cuptor de fier! 52

Ochii Tăi să fie deschişi la cererea robului Tău şi la cererea poporului Tău Israel, ca să-i asculţi în tot ce-Ţi vor cere! 53 Căci Tu i-ai ales din toate celelalte popoare ale pămîntului, ca să faci din ei moştenirea Ta, cum ai spus prin robul Tău Moise, cînd ai scos din Egipt pe părinţii noştri, Doamne, Du mnezeule!” (1 Împ. 8:22-53, s.n.).

Ceea ce-I propune, de fapt, Solomon lui Dumnezeu este ca, în schimbul investiţiei de rugăciune pe care un individ sau poporul o va face în Casa Domnului, care tocmai se inaugura, Dumnezeu să ofere binecuvîntările Lui — iar acestea nu sînt puţine: continuitate privind existenţa lor naţională (25-26); prezenţa Domnului în mijlocul lor şi o ureche deschisă spre rugăciunile lor (27-30); iertare pentru păcatele săvîrşite şi izbăvire de sub pedeapsa păcatului, indiferent sub ce formă se va manifesta pedeapsa respectivă (31-32); transformarea înfrîngerii de către duşmani în biruinţă (33-34); ploaie în locul secetei (35-36); hrană şi îndestulare în locul foametei, a ciumei, a ruginei şi tăc iunelui din grîu şi a lăcustelor din ţară; izbăvirea de vrăjmaş i, de urgii şi de boli (37-40); ascultarea rugăciunii străinilor (42-43) şi repatriere din robie (44-45). De fapt, Solomon atîrna de rugăciunea făcută în locul acela întreaga viaţă a poporului şi întreaga lui istorie. Dar este una să ceri, şi alta să primeşti ceea ce ceri. Este însă extraordinar faptul că Dumnezeu răspunde pozitiv rugăciunii lui Solomon: „Şi Domnul i-a zis: «Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc Casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei ş i inima Mea vor fi acolo pe vecie»” (1 Împ. 9:3, s.n.). De această promisiune pe care Domnul a făcut-o la rugăciunea lui Solomon se va agăţa întreaga istorie. Ori de cîte ori cineva a făcut ceea ce a cerut Solomon şi s-a smerit înaintea Domnului, Domnul l-a ascultat. Domnul a ascultat rugăciunea lui Neemia. 17 La rugăciunea lui Ilie, 18 Domnul a închis cerul, şi tot la rugăciunea lui a dat ploaie, dar mai mult, a întors inima poporului la Dumnezeu. La rugăciunea lui Ezechia, 19 Domnul a dat o mare izbăvire poporului Său, omorînd prin îngerul Său 185.000 de oşteni as irieni într-o singură noapte. Tot prin rugăciune, Domnul Isus

17

Vezi Neemia 1:4-11. Vezi 1 Împăraţi 18:36-39. 19 Vezi 2 Împăraţi 19:10-36. 18

a primit puterea de a Se birui pe Sine şi de a Se jertfi pe Sine de dragul meu şi de dragul tău. 20 Ce diferenţă extraordinară! În urma rugăciunii, fariseii au cules un pumn de aplauze, în timp ce alţii, prin rugăciune, au făurit istoria! Oare de ce există această enormă diferenţă? Cauza trebuie, oare, căutată în Dumnezeu, care a dat unora, dar nu a dat altora? Nu! Dumnezeu este acelaş i, ieri, azi şi în veci. Domnul Isus ne-a învăţat astfel în Predica de pe munte: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide” (Mat. 7:7-8). Cauza este în noi, nu în Dumnezeu — şi cauza este tocmai inima. O inimă murdară risipeşte pînă şi cele mai alese lucruri. Iacov ne spune în epistola sa: 1

De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? 2 Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi, şi vă luptaţi; şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. 3 Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gînd să risipiţi în plăcerile voastre. 4 Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu (Iacov 4:1-4, s.n.).

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei [Îl] vor vedea pe Dumnezeu” răspunzînd la rugăciunile lor — ca Solomon, ca Ilie, ca Neemia, ca Ezechia sau ca Domnul Isus Hristos. „Adevărat, adevărat, vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe cari le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decît acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl: şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14:1214). Pînă acum am văzut ce poate cîştiga acela care, avînd o inimă curată, face milostenii sau se roagă. Dar am văzut că toate aceste lucruri pot fi foarte uşor risipite de o inimă murdară. Iar o inimă murdară risipeşte nu numai investiţia de milostenie şi rugăciune, ci chiar şi investiţia de post. Celor care posteau, Domnul Isus le spune în Matei 6:16: „Cînd postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorîtă, ca făţarnicii, cari îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata”. Ce răsplată au luat? Un pumn de aplauze, aprecierile oamenilor, după care au umblat, de fapt. Dar tot Domnul Isus spune că acela care posteşte cu o inimă curată va fi răsplătit de Dumnezeu: „Ci tu, cînd posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (17-18). Să vedem ce au cîştigat aceia care au postit cu o inimă curată. 20

Vezi M atei 26:39 şi Ioan 17:1-26.

După patruzeci de zile de post, 21 Moise cîştigă graţierea poporului. Ezra, cînd a văzut păcatul care s-a strecurat în popor şi l-a pîngărit, „n-a mîncat pîne şi n-a băut apă, pentru că era mîhnit din pricina păcatului fiilor robiei” (Ezra 10:6). În urma postului ş i rugăciunii lui Ezra, inima oamenilor s-a întors la Dumnezeu şi au ales ascultarea de Dumnezeu, chiar cu preţul imens de a alunga femeile străine pe care le luaseră de neveste. În Fapte 13:2, în urma postului şi rugăciunii, ucenicii au înţeles noua direcţie în care îi chema Duhul lui Dumnezeu. O inimă murdară risipeşte pînă şi cele mai sfinte lucruri — milostenia, rugăciunea şi postul — transformînd religia noastră într-o caricatură, bătîndu-şi joc de Dumnezeu şi de noi înşine. Însă „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ce samănă omul, aceea va şi secera. Cine samănă în firea lui pămîntească, va secera din firea pămîntească putrezirea; dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa vecinică” (Gal. 6:7-8). Păzeşte-ţi inima mai mult decît orice, căci din ea ies izvoarele vieţii! În faţa exemplelor de mai sus, atenţionarea lui Solomon — „Păzeşte-ţi inima mai mult decît orice, căci din ea ies izvoarele vieţii!” (Prov. 4:23) — pare să fie singura soluţie. Dar ce înseamnă a-ţi păzi inima? În primul rînd, a ne păzi inima înseamnă a recunoaşte şi a mărturisi păcatul din ea, pentru ca sîngele lui Isus Hristos să ne cureţe de orice nelegiuire. Acela care pretinde că are părtăşie cu Dumnezeu — aşa cum făceau fariseii din vremea Domnului Isus — dar păstrează în inima lui păcate nemărturisite este un mincinos — spune Ioan în epistola sa — şi adevărul nu este în el.22 În al doilea rînd, a ne păzi inima înseamnă a evita lucrurile care o pot pîngări. Tendinţa noastră firească este să măsurăm, să controlăm, să afişăm şi să ne afişăm înaintea oamenilor, ca să ne umplem nevoia de apreciere şi de semnificaţie. Tocmai de aceea, spune Domnul Isus, milostenia, rugăciunea şi postul trebuie făcute pe ascuns, nu ca să fim văzuţi de oameni. Nu trebuie să uităm că vom primi răsplata tocmai de acolo de unde o aşteptăm. Dacă facem aceste lucruri ca să fim văzuţi de oameni, ne-am primit răsplata de la ei, dar am pierdut extraordinara răsplată pe care am fi putut s-o avem de la Dumnezeu. În al treilea rînd, pentru ca să ne păzim inima, trebuie să veghem unii asupra altora, pentru ca nici unul dintre noi să nu ajungă să i se împietrească inima prin înşelăciunea păcatului, pentru că o inimă rea şi necredinc ioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu. Ceea ce a afirmat Domnul Isus în „fericirea” a şasea — „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5:8) — 21 22

Vezi Deuteronom 9:18, 25. Vezi 1 Ioan 1:5-10.

afirmă şi autorul Epistolei către Evrei, dar venind dintr-un alt unghi, adică avertizîndu-ne că o inimă murdară, o inimă rea şi necredincioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu. Soluţia pe care ne-o oferă Scriptura este vegherea unii asupra altora. A veghea asupra celuilalt nu înseamnă a-l suspecta, a-l pîndi, a-l bănui. De cele mai multe ori, sîntem atenţi unii la alţii ca să vedem cîte colţuri are baticul, cîte minute întîrzie fratele sau sora de la adunare, cîţi lei pune cineva în colectă, cu ce maşină umblă, ce are în casă etc., dar nu ne prea interesează inima lui! Oare de ce? Nu cumva pentru că, pe de o parte, este mai simplu să speli doar partea de afară a blidului sau să dai zeciuială din izmă, din chimen şi din mărar, iar pe de altă parte, pentru că nu sîntem dispuşi să le arătăm şi inima noastră? Dacă le-am arăta inima noastră, pentru a căpăta dreptul de a privi în inima lor, ei ar vedea că în ea au rămas nefăcute „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Mat. 23:23). Dacă deci doar cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu, ce altceva am putea spune în faţa acestui adevăr, decît: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima, încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gîndurile. Vezi dacă sînt pe o cale rea, şi dumă pe calea veciniciei!” (Ps. 139:23-24, s.n.). Şi fă, Doamne, lucrul acesta cu orice preţ, căci tînjesc să-L văd pe Dumnezeu. Fă, Doamne, lucrul acesta chiar dacă doare, pentru că ştiu că o inimă murdară risipeşte pînă şi cele mai sfinte lucruri; ştiu că o inimă murdară va da chiar şi cerul pentru un pumn de aplauze, pentru plăcerea unei clipe; ştiu că o inimă murdară face din viaţa noastră religioasă o caricatură demnă de dispreţ şi de milă. De aceea, „cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii şi inima!” (Ps. 26:2).

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! (5:9) Evanghelia după Matei începe cu prezentarea Domnului Isus, pe de o parte, ca Fiu al lui David, iar pe de altă parte, ca Fiu al lui Avraam — „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1) — ş i se termină cu Marea Însărcinare pe care Domnul Isus, Cel înviat din morţi, o dă ucenicilor Săi şi, prin ei, nouă, Bisericii Lui: Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiu lui şi al Sfîntului Duh, şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului (Mat. 28:18-25, trad. aut.).

Este important să înţelegem legătura dintre cele două puncte extreme ale Evangheliei după Matei. Înţelegerea acestei legături devine atît cheia interpretării întregii evanghelii, cît şi cheia interpretării „fericirii” de faţă. Isus: Fiul lui David Numindu-L „Fiul lui David”, Matei subliniază faptul că în persoana Domnului Isus se va împlini promis iunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David. Iar dacă am înţeles că Legămîntul davidic este făcut cu Unul s ingur dintre toţi fiii lui David, atunci Matei subliniază faptul că a sosit momentul în care Moştenitorul Însuşi a păşit pe pămînt: 11

Cînd ţi se vor împlini zilele, şi cînd te vei duce la părinţii tăi, voi ridica sămînţa ta după tine, şi anume pe unul din fiii tăi, şi-i voi întări domnia. 12 El Îmi va zidi o casă, şi-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie. 13 Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu; şi nu voi îndepărta bunătatea Mea de la el, cu m am îndepărtat-o de la cel dinaintea ta. 14 Îl voi aşeza pentru totdeauna în Casa Mea, şi în împărăţia Mea scaunul lui de domnie va fi întărit pe vecie (1 Cron. 17:11-14, s.n.).

Învrednicindu-Se să fie acel unic Fiu al lui David, ca Moştenitor unic al promisiunilor lui Dumnezeu, Domnul Isus este Acela în care toate promisiunile lui Dumnezeu au devenit „Da!” şi „Amin!”. În El „sînt ascunse” — spune Pavel — „toate comorile înţelepciunii ş i ştiinţei” (Col. 2:3). Domnul Isus, Fiul lui David, este Moştenitorul unic al întregii averi a Tatălui, a tuturor binecuvîntărilor Lui. După cum afirmă Pavel: „Din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci. Amin.” (Rom. 11:33, s.n.). Ca Fiu al lui David, Hristosul lui Dumnezeu este „Împăciuitorul”, aducătorul unei păci veşnice. Iată ce spune despre El profetul Isaia:

3

Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii, şi el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriş, cum se veseleşte la împărţirea prăzii. 4 Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărîmat, ca în ziua lui Madian. 5 Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşala luptei, şi orice haină de război tăvălită în sînge, vor fi aruncate în flacări, ca să fie arse de foc. 6 Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi:„Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii”. 7 El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfîrşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi în veci de veci: iată ce va face rîvna Domnului oştirilor (Is. 9:3-7, s.n.).

Pacea sau împăciuirea despre care vorbeşte Isaia este adusă de Odrasla lui David, de Domnul Păcii. Această pace are două aspecte: pe de o parte, este nevoie de pace între oameni: „Manase mănîncă pe Efraim, Efraim pe Manase, şi amîndoi pe Iuda” (9:21), dar pe de altă parte, este nevoie de pace între om şi Dumnezeu. Această pace se va instaura abia atunci cînd Fiul lui David Îşi va fi terminat lucrarea de împăciuire: 1

În ziua aceea, vei zice: „Te laud, Doamne, căci ai fost supărat pe mine, dar mînia Ta s-a potolit şi m-ai mîngîiat!” 2 „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea; voi fi plin de încredere, şi nu mă voi teme de nimic, căci Domnul Du mnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mîntuit.” 3 Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mîntuirii, 4 şi veţi zice în ziua aceea: „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui! 5 Cîntaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pămîntul!” 6 Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfîntul lui Israel (Is. 12:16).

Ca Fiu al lui David, ca „Domn al păcii”, Domnul Isus Hristos este modelul Împăciuitorului. Atunci cînd Domnul Isus a spus: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” (5:9), pe de o parte, Domnul Isus Se prezenta pe Sine ca Modelul de urmat, iar pe de altă parte, Îşi chema ucenicii să-L urmeze. Fiul lui Dumnezeu a făcut din voia lui Dumnezeu mîncarea Lui şi ne-a învăţat ca să ne începem ziua şi ca să ne ghidăm viaţa, visurile şi deciziile de zi cu zi după tiparul pe care ni l-a prezentat în rugăciunea „Tatăl nostru”. Fiii lui Dumnezeu fac ceea ce L-au văzut făcînd pe Fiul lui Dumnezeu, îşi trăiesc viaţa punînd mai întîi şi mai presus de toate sfinţirea Numelui Tatălui, venirea Împărăţiei Lui şi facerea voii Lui, precum în Cer şi pe pămînt. Isus: Fiul lui Avraam Dar Matei nu se mulţumeşte să-L numească pe Domnul Isus doar Fiul lui David. Numindu-L şi „Fiul lui Avraam”, el subliniază faptul că în Domnul Isus Hristos binecuvîntarea acestei promisiuni a fost, de fapt, pregătită, pentru toate familiile pămîntului (vezi Gen. 12:3). Tocmai de aceea, o dată ce S-a înălţat la Cer şi S-a

aşezat la dreapta scaunului de domnie al măririi (vezi Evrei 8:1), Domnul Isus a împlinit şi promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam, prin faptul că a deschis tuturor familiilor pămîntului accesul la binecuvîntarea cerească: „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3:21). Ca Fiu al lui David, Domnul Isus a cîştigat binecuvîntarea. Ca Fiu al lui Avraam, El a făcut binecuvîntarea accesibilă tuturor familiilor pămîntului, tuturor neamurilor. Însă în ce ne priveşte, accesul la binecuvîntare este condiţionat. Doar acela care va birui va şedea pe scaunul de domnie al Domnului. A birui înseamnă ca judecata şi pedeapsa nimicitoare a lui Dumnezeu să ne găsească adăpostiţi „în Hristos”, aşa cum apele nimicitoare ale Potopului l-au găsit pe Noe adăpostit în corabie. Dar pentru ca cineva să ajungă „în Hristos”, trebuie să fie confruntat cu Evanghelia lui Hristos şi trebuie să creadă adevărul ei. Or, tocmai la această lucrare i-a chemat Domnul Isus pe ucenicii Săi — „Veniţi după Mine ş i vă voi face pescari de oameni” (4:19) — această lucrare le-a încredinţat-o înainte de înălţarea Sa la cer (vezi Matei 28:18-20), şi aceasta este, de fapt, lucrarea de împăciuire despre care este vorba în „fericirea” a şaptea şi la care am fost chemaţi cu toţii. Coordonatele esenţiale ale slujbei împăcării au fost precizate de Domnul Isus în perioada de antrenare şi de echipare a ucenicilor Săi, de aceea, pentru a înţelege esenţa „fericirii” a şaptea, trebuie să înţelegem Matei 10. Matei 4:19 Matei 9:35-10:42 Matei 28:18-20

Chemarea Antrenarea Trimiterea

O aparentă contradicţie Am văzut că textul din 4:23, repetat în 9:35, constituie un reper structural în carte. Primul text (4:23) introduce lucrarea Domnului Isus, iar al doilea (9:35) face tranziţia spre lucrarea ucenicilor, prefaţînd trimiterea lor în lucrare, spre a se deprinde cu ceea ce vor avea de făcut după înălţarea Domnului Isus la Cer. Cu această ocazie, Domnul Isus încearcă să deschidă ochii ucenicilor asupra nevoii pe care trimiterea lor va trebui să o satisfacă (vezi 9:35-38). Urmează apoi trimiterea lor în lucrare: „În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămîneţi la el pînă veţi pleca. La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea, dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi” (10:11-13, s.n.). Dar imediat după ce le-a spus să intre în cetăţi şi să lase pacea lor în casa care se învredniceşte de ea, Domnul Isus adaugă:

34

Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. 35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa. 36 Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. 37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. 38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. 39 Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde, şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga (Mat. 10:34-39).

Mandatul de a intra în case cu pacea (10:11-13), care se armonizează cu „fericirea” a şaptea, „fericirea” împăciuirii, pare să fie în contradicţie cu afirmaţiile Domnului Isus din versetele de mai sus. Dar tocmai această aparentă contradicţie este cheia înţelegerii „fericirii” a şaptea, deoarece această aparentă contradicţie ne obligă să aşezăm într-o ordine de prioritate nenegociabilă două aspecte esenţiale: pacea cu Dumnezeu şi pacea cu semenii. Această cerinţă de a pune pacea cu Dumnezeu mai presus de pacea cu semenii se armonizează cu nevoia de a iubi mai întîi pe Dumnezeu, şi abia apoi pe semeni: „«Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău». Aceasta este cea dintîi, şi cea mai mare poruncă — a zis Domnul Isus. Iar a doua, asemenea ei [deşi asemenea ei, este totuşi a doua], este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»” (Mat. 22:37-39, s.n.). Textul din 10:34-39 — cel cu sabia adusă în locul păcii — este prefaţat tocmai de porunca de a iubi mai întîi şi mai presus de oricine pe Dumnezeu: „De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda ş i Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 10:32-33). O astfel de atenţionare explică de ce Domnul Isus nu a venit să aducă pacea pe pămînt cu orice preţ (este vorba despre pacea între oameni), de ce oferta păcii Lui se va transforma în multe situaţii în sabie, în mijloc de dezbinare. Adevărata pace poate exista doar între oamenii plăcuţi lui Dumnezeu, aşa cum au cîntat îngerii la naşterea Domnului Isus. Într-adevăr, atunci cînd oamenii se împacă cu Dumnezeu, se împacă şi unii cu ceilalţi. O astfel de afirmaţie se bazează pe felul în care am definit chipul lui Dumnezeu în om. În paginile precedente am legat această definiţie de relaţiile fundamentale care definesc esenţa existenţei noastre: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu sinele ş i relaţia cu semenii. Pacea cu noi înşine şi pacea cu semenii nu sînt, de fapt, posibile pînă cînd nu ne-am împăcat cu Dumnezeu. Alienarea de Dumnezeu duce la alienarea de sine şi de semeni. Iar împăcarea cu Dumnezeu duce la împăcarea cu noi înşine şi cu semenii. Împăcarea cu Dumnezeu înseamnă ÎNFIERE. Înfierea

este urmată de VENIREA DUHULUI SFÎNT ÎN NOI.23 Iar prezenţa Duhului Sfînt în noi înseamnă PUTERE de iertare şi de slujire. Cum altfel decît înrolîndu-ne în slujba împăciuirii dovedim că sîntem fii ai lui Dumnezeu? Prin această slujbă a împăciuirii dovedim că sîntem gata ca să dăm şi altora cel mai de preţ lucru dintre cele primite de noi înşine: împăcarea cu Dumnezeu. 17

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. 18 Şi toate lucrurile acestea sînt de la Du mnezeu, care nea împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării, 19că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine, neţinîndu-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. 20 Noi dar, sîntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Nu mele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! 21 Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. 6:1 Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zădar harul lui Dumnezeu. 2 Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mîntuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mîntuirii” (2 Cor. 5:17-6:2, s.n.).

Într-adevăr, slujba împăcării oamenilor cu Dumnezeu este mandatul pe care Isus Hristos l-a dat Bisericii Lui, pentru că acesta este mandatul cu care El Însuşi, Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis de Tatăl pe pămînt. Iar a fi fiu al lui Dumnezeu înseamnă a duce mai departe mandatul Fiului lui Dumnezeu. Împăciuirea este mandatul preoţiei noastre În Matei 28:18-20, Domnul Isus nu Şi-a trimis ucenicii ca să-i ajute pe săraci, să-i vindece pe bolnavi, să lupte pentru revigorare economică, socială sau politică, să-i facă pe oameni să se simtă bine etc., ci i-a trimis ca mai întîi şi mai presus de toate să facă ucenici, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului ş i al Sfîntului Duh ş i învăţîndu-i să păzească tot ceea ce a poruncit El. Înţelegerea acestui fapt duce la o ordonare radicală a vieţii creştine. Ca oameni, ca fiinţe create de Dumnezeu, aparţinem sferei Creaţiei şi sîntem sub jurisdicţia mandatului cultural, 24 pe care Dumnezeu l-a dat omului în Genesa 1:28. Dar ca şi creştini, intrăm, de asemenea,

23

Compară Galateni 3:25 şi 4:6. Numim mandat cultural, porunca din Genesa 1:28, împreună cu toate implicaţiile ei. La momentul în care porunca a fost dată, mandatul cultural, adică obligaţia omului de a sta implicat în sfera materială a existenţei, de a lucra pămîntul şi de a-l păzi, incumba şi responsabilitatea mandatului preoţiei, deoarece înmulţirea omului pe pămînt implica şi multiplicarea chipului lui Dumnezeu şi a relaţiei cu Dumnezeu, la care prezenţa chipului Său în noi ne făcuse părtaşi. 24

şi sub jurisdicţia unui al doilea mandat — mandatul preoţiei25 — pe care Hristos la dat Bisericii Lui în Matei 28:18:20. Întrebarea este: Cum anume ne raportăm la cele două mandate? Căruia dintre ele trebuie să-i acordăm prioritate şi cum anume trebuie să o facem? În Predica de pe munte, Domnul Isus ne cheamă să căutăm mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui ş i să credem că mîncarea şi îmbrăcămintea ni se vor da pe deasupra. Prin această poruncă din Matei 6:33, Isus Însuşi aşază în ordinea corectă de prioritate cele două mandate. Mai mult, El ne indică şi modul concret în care unul se poate subordona celuilalt. Esenţa lucrării de împăciuire este întruparea Împărăţiei. Iar Împărăţia lui Dumnezeu poate fi întrupată de noi doar dacă ne-am făcut părtaşi firii dumnezeieşti, după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. Dacă prima şi cea mai de seamă preocupare a noastră este să sfinţim Numele lui Dumnezeu, să vină Împărăţia Lui ş i să se facă voia Lui în toate preocupările noastre care ţin de mandatul cultural, atunci am subordonat conştient şi creativ acest mandat mandatului preoţiei noastre, aducînd Împărăţia lui Dumnezeu peste semenii între care ne-a aşezat Dumnezeu. „Fericirea” a şaptea — „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu” (5:9) — confirmă prioritatea mandatului preoţiei în faţa mandatului cultural. Curăţia inimii ne-o dovedim prin faptul că inima noastră bate pentru lucrurile pentru care bate inima lui Dumnezeu ş i bate aşa cum bate inima lui Dumnezeu pentru aceste lucruri. Iar Dumnezeu n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, pentru ca împăcarea noastră cu Dumnezeu să fie posibilă. Dar a da prioritate mandatului preoţiei nu înseamnă a nega sau a neglija mandatul cultural. Scriptura afirmă că acela care nu munceşte nici să nu mănînce. Sîntem deci obligaţi să găsim raportul corect dintre cele două mandate. Cu alte cuvinte, sîntem obligaţi să definim corect lucrarea creştină. În lumina ordinii de prioritate pe care o stabileşte Însuşi Domnul Isus în Matei 6:33, lucrarea creştină este orice activitate legitimată de mandatul cultural (Gen. 1:28), care a fost subordonată conştient şi creativ mandatului preoţiei (Mat. 28:18-20).

25

Numim mandat al preoţiei, porunca din M atei 28:18-20 şi echivalentele ei din restul cărţilor Noului Testament. După cum am afirmat în nota de subsol precedentă, iniţial, mandatul cultural incumba şi mandatul preoţiei. Dar căderea omului în păcat a rupt relaţia cu Dumnezeu. Astfel, M oartea şi Învierea Domnului Isus, al doilea Adam, au inaugurat o nouă rasă umană şi a reînnoit mandatul, dar în alţi termeni. Fizic, existam şi noi şi planeta de mii de ani deja. Astfel implicarea noastră în sfera materială a existenţei era obligatorie. Dar cel născut din nou a recăpătat dimensiunea relaţiei cu Dumnezeu pierdută prin Cădere şi a primit mandatul aducerii tuturor neamurilor pe acest drum al refacerii relaţiei cu Dumnezeu.

Ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu Cum arată un fiu al lui Dumnezeu? Înaintea noastră, avem cel puţin Unul despre care putem afirma cu toată certitudinea că este Fiu al lui Dumnezeu: pe Domnul Isus Hristos. El este Cel care Îşi face autoportretul în „Fericiri”, Cel care a fost pionierul lucrării de împăciuire — lucrare făcută cu preţul vieţii Sale — Cel care, prin lucrarea Sa, a făcut posibilă această lucrare de împăciuire şi care, la înălţarea Sa la cer, ne-a încredinţat-o nouă, Bisericii Lui. Toţi aceia care vor să se cheme fii ai lui Dumnezeu trebuie să ducă mai departe lucrarea Lui, subordonînd totul acestei lucrări. Dar lucrarea de împăciuire, la care ne cheamă Domnul Isus, are durerile şi pericolele ei; şi tocmai de aceea, ea reclamă întreaga noastră voinţă şi atenţie. Durerea lucrării de împăciuire „Fericirea” împăciuirii are durerile ei, tocmai pentru faptul că Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Mat. 10:34). Atunci cînd doreşti cu orice preţ să vezi pe cineva împăcat cu Dumnezeu, va trebui să fii pregătit pentru durerile pierderii relaţiei dintre semeni: „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa — a spus Domnul Isus. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui” (Mat. 10:35-36). Atunci cînd la venirea Domnului Isus îngerii au cîntat imnul păcii pe pămînt între oamenii plăcuţi lui Dumnezeu, ei nu anunţau vremea unei păci între oameni cu orice preţ, ci o pace cu Dumnezeu cu orice preţ din partea Acestuia. Anunţau faptul că Dumnezeu S-a hotărît să ne împace cu Sine chiar cu preţul sîngelui scump al Fiului Său. Or, faţă de acest preţ trebuie judecate cuvintele Domnului Isus: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga” (Mat. 10:37-39). Să nu uităm deci că deşi împăciuirea are două aspecte — pacea cu Dumnezeu şi pacea cu semenii — primul şi cel mai important aspect este pacea cu Dumnezeu. Aceasta însă nu înseamnă că al doilea — pacea cu semenii — poate fi neglijat. A fi împăciuitor înseamnă ca, atît cît atîrnă de noi, să trăim în pace cu toţi oamenii. Or, chiar şi pentru împăcarea cu semenul nostru există un imens preţ de plătit. Împăcarea doare. Este vorba, pe de o parte, de durerea de a trece peste mine însumi pentru a-mi cere iertare. Dar pe de altă parte, este vorba de durerea implicată în faptul că, dacă doresc o pace adevărată, o pace fundamentată pe o bună relaţie cu Dumnezeu, nu pot ierta pînă cînd pocăinţa nu a fost reală. Atunci cînd este un păcat la mijloc, iertarea fără confruntare înseamnă răzbunare. A ierta pe cineva fără să-l fi confruntat cu păcatul lui înseamnă „a-l ierta în plata Domnului”. Iar în acest caz, deşi Domnul va plăti în baza dreptăţii Lui, sîngele

fratelui nostru se va cere din mîna noastră. A face pace cu adevărat înseamnă a media curăţirea inimii — pentru că împăciuirea este tocmai testul unei inimi curate. Or, inima trebuie să fie curată înaintea lui Dumnezeu, deci trebuie să fie curăţită mai întîi de orice păcat. Şi lucrul acesta este atît de important, încît Scriptura ne cere să plătim orice preţ pentru el, căci „ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Mat. 16:26). Lucrarea împăciuirii este, de fapt, esenţa lucrării pastorale a bisericii, a comunităţii fiilor lui Dumnezeu, ş i este parte din cadrul mîntuitor pe care Dumnezeu l-a pus la dispoziţia noastră. Autorul Epistolei către Evrei ne avertizează de faptul că sîntem casa lui Dumnezeu doar „dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm” (3:6). Or, pentru ca lucrul acesta să fie posibil, Dumnezeu a pus în noi Duhul Său cel Sfînt, şi în jurul nostru, pe fraţii noştri. Tocmai pentru că pericolul este atît de mare, Scriptura ne previne de faptul că, pentru a putea păstra pînă la sfîrşit încrederea şi nădejdea cu care ne lăudăm, trebuie să ne folosim de toate aceste resurse ale lui Dumnezeu: 7

De aceea, cum zice Duhul Sfînt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lu i, 8 nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, 9 unde părinţii voştri M-au ispitit, şi M-au pus la încercare, şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani! 10 De aceea, M-am dezgustat de neamul acesta, şi am zis: « Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele! 11 Am jurat dar în mînia Mea că nu vor intra în odihna Mea!»” 12 Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. 13 Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cîtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. 14 Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită de la început, 15 cîtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii” (Evrei 3:7-15).

Faptul că această lucrare de împăciuire este cartea de identitate a oricărui fiu al lui Dumnezeu îl afirmă şi Ioan în prima sa epistolă: „Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El” (1 Ioan 5:1), adică pe fratele său. Dar nu este vorba despre un semn onorific, ci despre o realitate vitală, pentru că, vorbind despre păcatul care duce la moarte, Ioan ne avertizează de faptul că singura soluţie pe care Dumnezeu a lăsat-o la îndemîna noastră sînt tocmai fraţii noştri: „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte [adică nu comite păcatul care duce la moarte], ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el” (1Ioan 5:18). Prin definiţie deci, fiii lui Dumnezeu trebuie să fie implicaţi în lucrarea de împăciuire. Dar după cum ne spune Ioan, lucrarea de împăciuire ne aruncă în prima linie a bătăliei spirituale, deci această lucrare îşi are pericolele ei.

Pericolele în lucrarea de împăciuire Atunci cînd am înţeles că primul şi cel mai important aspect al lucrării de împăciuire este cîştigarea păcii cu Dumnezeu, înţelegem şi dimensiunea luptei spirituale a acestei slujbe. Cel care şi-a frînt relaţia cu Dumnezeu a făcut-o călcînd porunca Lui şi închizînd astfel poarta spre Dumnezeu şi ridicînd între el şi Dumnezeu zidul despărţitor al păcatului şi deschizînd, în acelaşi timp, poarta spre lumea spirituală negativă. Prin definiţie, lucrarea de împăciuire la care ne cheamă Domnul Isus ne aduce în prima linie a acestui război spiritual. „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat” — spune Ioan — „ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). Or, am fi nebuni să credem că diavolul va sta pasiv atunci cînd noi ne implicăm în ruperea relaţiei oamenilor cu Cel Rău şi refacerea relaţiei lor cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, Pavel ne avertizează în Epistola către Galateni: „Dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari sînteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blîndeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Gal. 6:1, s.n.). Nu la întîmplare această „fericire” — „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” — este „fericirea” a şaptea. Pentru ca ea să fie posibilă, trebuie să fi avut parte de toate cele precedente, care să ne fi pregătit pentru lucrarea de împăciuire. Răsplata celor împăciuitori „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” (5:9). După cum am văzut, slujba împăciuirii are durerile şi pericolele ei. Cu toate acestea, Domnul Isus fericeşte pe toţi cei împăciuitori. Iar această „fericire” constă tocmai în relaţia unică de Tată-fiu cu care am fost şi continuăm să fim cinstiţi. Doar în această relaţie s imţim bucuria şi împlinirea nevoii de semnificaţie, pe care Dumnezeu a săpat-o adînc în noi prin actul Creaţiei. Bucuria de a fi fiu al lui Dumnezeu nu poate fi simţită plenar decît în relaţie cu Dumnezeu, trăgînd la jug cu Dumnezeu. Împlinirea noastră în lucrarea de împăciuire vine din faptul că ne ştim conlucrători cu Tatăl şi cu Fiul la cea mai valoroasă slujbă din întregul univers. Atunci cînd Domnul Isus a început să le vorbească ucenicilor despre durerea ş i preţul acestei slujbe, Petru s-a grăbit să se eschiveze, încercînd să-L oprească chiar şi pe Isus din drumul spre Cruce: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţ i se întîmple aşa ceva!” (Mat. 16:22). Pe lîngă faptul că Domnul Isus l-a avertizat pe Petru de o filiaţie diabolică — „Înapoia Mea, Satano!” (Mat. 16:23) — El l-a avertizat atît pe el, cît şi pe ceilalţi ucenici ai Săi de pierderea imensă, dacă El sau ei ar renunţa la slujba împăcării din pricina preţului care se cere plătit: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga. Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul

său?” (Mat. 16:24-26). A nu fi implicat alături de Hristos în cîştigarea sufletelor oamenilor înseamnă a nu dori să aduni împreună cu Tatăl valorile imense de suflete omeneşti, risipite în această lume, iar lucrul acesta ne descalifică automat ca fii de Dumnezeu. Pavel însuşi a afirmat în Romani: „Toţi cei ce sînt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu” (8:14). Or, Duhul lui Dumnezeu adună împreună cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Fiul. Atunci cînd Domnul Isus a intrat în apa botezului, ca să Se identifice cu poporul Său, spre a-l putea substitui în moarte, „din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea»” (Mat. 3:17). Înfierea este o mîngîiere suficientă pentru toată durerea legată de slujba împăciuirii şi o putere suficientă în faţa tuturor pericolelor acestei slujbe. 15

Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!” adică: „Tată!” 16 Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că sîntem copii ai lui Du mnezeu. 17 Şi, dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori: moştenitori ai lu i Du mnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. 18 Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sînt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi (Rom. 8:15-18).

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor! (5:10-12) Am ajuns la ultima 26 dintre „fericiri”: „Ferice de cei prigoniţi pentru neprihănire, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (5:10). După cum am afirmat în paginile precedente, cu această „fericire” se închide cercul, deoarece răsplata ei este identică cu răsplata primei „fericiri”. Ţinînd cont de principiul interpretativ cu care operăm — fiecare „fericire” este testul celei precedente — în această ultimă „fericire” avem, de fapt, confirmarea primei. Măsura sărăciei noastre în duh se dovedeşte în preţul pe care sîntem dispuşi să-l plătim pentru neprihănire, adică pentru acea stare după voia lui Dumnezeu la care ne invită Domnul Isus prin Predica de pe munte. Dacă urmărim răsplătirile „fericirilor”, observăm o apropiere gradată de Dumnezeu: „ei vor fi mîngîiaţi” (4), „ei vor moşteni pămîntul” (5), „ei vor fi săturaţi” (6), „ei vor avea parte de milă” (7), „ei vor vedea pe Dumnezeu”(8), „ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu” (9) şi „a lor este Împărăţia cerurilor” (10). Răsplătirile sugerează o rampă ascendentă, o rampă de lansare. Lacrimile ş i mîngîierea, moştenirea pămîntului şi săturarea cu neprihănire ating încă pămîntul, se leagă încă de viaţa aceasta. Şi aşa este normal. Domnul Isus ne invită prin „fericiri” să ne facem părtaşi la Împărăţia lui Dumnezeu acum şi aici, fără însă ca să ne lase să credem că totul se consumă acum şi aici. Cei ce au parte de milă par să fie deja la judecată, iar cei care-L văd pe Dumnezeu şi sînt chemaţi fii ai lui Dumnezeu par să fi trecut deja în realitatea Cerului, în timp ce pe moştenitorul Împărăţiei lui Dumnezeu îl vedem aşezat pe scaunul de domnie al Domnului. Citind „fericirile”, simţim împlinirea a ceea ce ne spune Pavel în 2 Corinteni: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (3:18, s.n.): mîngîierea lui Dumnezeu ne face să ne simţim moştenitori ai pămîntului, iar cel care se ştie deja moştenitor al pămîntului are libertatea să caute o altfel de îndestulare, o îndestulare cu neprihănire. Iar îndestularea cu neprihănire face loc milostivirii lui Dumnezeu de noi la judecată; milostivirea Lui de noi deschide poarta Împărăţiei, şi-L vedem pe Dumnezeu. Cînd L-am văzut pe Dumnezeu, Îl 26

M area majoritate a exegeţilor — John Stott, William Barclay, David Hill, A. W. Pink, William Hendriksen, ca să numim doar cîţiva dintre ei — socoteşte aceasta a fi ultima „fericire”. Stanley Johns consideră versetele 11 şi 12 ca fiind o fericire separată şi împarte fericirile în trei grupe de cîte trei, asemănîndu-le cu cele nouă faţete ale roadei Duhului Sfînt din Galateni 5. Ridderbos consideră versetele 11 şi 12 ca fiind un element de tranziţie între ceea ce a fost şi ceea ce urmează (vezi H. N. Ridderbos, Matthew, p. 92), iar M artin Lloyd-Jones tratează separat aceste două versete, fără să le numească totuşi fericirea a noua, ci sugerînd faptul că versetele 11 şi 12 sînt o extensie a versetului 10 (M artin Lloyd-Jones, Studies on the Sermon on the Mount, Leicester: IVP, 1959-60, p. 142-152).

auzim chemîndu-ne ca fii ai Săi şi invitîndu-ne să şedem pe scaunul Lui de domnie. Să revenim însă pentru moment la încercarea de a înţelege ce înseamnă această „fericire” ultimă şi ciudată. În primul rînd, nu trebuie să uităm că ea este testul celei precedente. De unde ştiu că m-am angajat cu adevărat în lucrarea de împăciuire? Din preţul pe care sînt dispus să-l plătesc în această lucrare! Nu trebuie să uităm însă nici faptul că înaintea acestei „fericiri” au fost rostite alte cîteva. Fiecare dintre ele s-a adăugat celei precedente, verificînd-o. Am putea deci spune că aceasta din urmă le verifică pe toate celelalte. Am văzut că este foarte uşor să construim o împărăţie falsă. Este uşor să ne facem că plîngem şi să pretindem că ne-am bucurat de mîngîierea lui Dumnezeu. La fel de uşor este să fim blegi, în loc să fim blînzi, şi, în timp ce ne socotim moştenitori ai pămîntului, să nu fi ieş it, de fapt, din competiţia afirmării de sine, din zbaterea apucării a încă unui pumn de ţărînă. Iar în ce priveşte neprihănirea, mulţi farisei s-au arătat flămînzi şi însetaţi după o neprihănire care nu le era de nici un folos. La fel putem spune şi despre milosteniile noastre. Şi ele pot fi făcute în schimbul unui pumn de aplauze. Iar în ce priveşte inima, cine ar putea să ştie cît este ea de curată şi care sînt motivele pentru care sîntem implicaţi în lucrarea de împăciuire. Doar ceasul „crucii”, al suferinţei este, de fapt, testul pentru toate acestea. Înainte de a intra mai adînc în desluşirea înţelesului acestei ultime „fericiri”, se cuvine o explicaţie cu privire la motivul pentru care socotim că versetele 10-12 alcătuiesc întregul ultimei „fericiri”. Pe lîngă argumentul „închiderii cercului” prin faptul că răsplătirea acestei „feric iri” este identică cu răsplătirea primei „fericiri”, trebuie să subliniem şi felul în care prigoana pentru neprihănire şi prigoana din pricina lui Hristos trebuie înţelese împreună. Cartea 1 Petru vorbeşte, poate, cel mai mult dintre epistolele nou testamentale despre suferinţă. În 1 Petru, suferinţa are trei cauze majore: (1) lupta cu păcatul, (2) trăirea în sfinţenie în mijlocul semenilor şi (3) slujirea semenilor. 27 A fi prigonit „pentru neprihănire” (5:10) adună în ea primele două dintre cauzele amintite mai sus. A fi prigonit „din pricina lui Hristos” (5:11-12) implică a fi prigonit pentru că facem lucrarea de împăciuire pe care ne-a încredinţat-o Hristos. Deci această ultimă „fericire” nu vine ca rezultat al suferinţei în general, ci doar dacă cele de mai sus sînt cauzele suferinţei. Trebuie să fim atenţi deci de ce anume suferim. Suferinţa în s ine nu este garanţia moştenirii Împărăţiei Cerurilor. Hristos a zis : „Ferice de cei prigoniţi pentru neprihănire, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi” — continuă Domnul Isus — „cînd din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă ş i 27

Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. I, p. 74-76.

veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii cari au fost înainte de voi” (5:10-12, s.n.). Petru ne avertizează de tragedia suferinţei în zadar: 15

Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. 16 Dimpotrivă, dacă sufere pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. 17 Căci sîntem în clipa în care judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfîrşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu. 18 Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos? 19Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor şi să facă ce este bine (1 Petru 4:15-19). 28

A suferi după voia lui Dumnezeu înseamnă a suferi „pentru neprihănire” şi a suferi „din pricina lui Hristos”, adică a suferi pentru că acest chip al lui Hristos zugrăvit prin „fericiri” începe să prindă contur în noi, cu alte cuvinte, pentru că privind „ca într-o oglindă slava Domnului, sîntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18). A suferi pentru neprihănire înseamnă a suferi din pricina faptului că am luat în serios lupta cu păcatul şi ne-am hotărît să nu ne lăsăm foamea şi setea după neprihănire satisfăcute cu nimic altceva decît cu o stare după voia lui Dumnezeu. A suferi din pricina lui Hristos înseamnă a suferi pentru că sîntem implicaţi cu întreaga noastră fiinţă în lucrarea lui Hristos, în lucrarea de împăciuire. 29 Pentru că discutăm „fericirea” de faţă în relaţie cu „fericirea” precedentă, vom insista pe suferinţa legată de lucrarea de împăciuire. Lucrarea de împăciuire aduce cu sine prigoană. Domnul Isus i-a prevenit pe ucenicii Săi de lucrul acesta încă atunci cînd i-a trimis pentru prima dată într-o astfel de lucrare: 16

Iată, Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii, şi fără răutate ca porumbeii. 17 Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor, şi vă vor bate în sinagogile lor. 18 Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. 19 Dar, cînd vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gîndindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; 20 fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi. 21 Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. 22 Veţi fi urîţi de toţi, din pricina Nu melui Meu; dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit. 23 Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului. 24 Ucenicul nu este mai pe sus de 28

Pentru comentariul textelor despre suferinţă din 1 Petru, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. I şi II. 29 Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. I, p. 74-77.

învăţătorul său, nici robul mai pe sus de domnul său. 25Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpînul casei L-au numit Beelzebul, cu cît mai mult vor numi aşa, pe cei din casa lui? 26 Aşa că să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. 27 Ce vă spun Eu la întunerec, voi să spuneţi la lu mină; şi ce auziţi şoptinduse la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. 28 Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. 29 Nu se vînd oare două vrăbii la un ban? Totuş, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru. 30 Cît despre voi, pînă şi perii din cap, toţi vă sînt număraţi. 31 Deci, să nu vă temeţi; voi sînteţi mai de preţ decît multe vrăbii. 32 De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; 33dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. 34 Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. 35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa. 36 Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. 37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mu lt decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. 38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. 39 Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde, şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga (Mat. 10:16-39).

Avîndu-L de partea lor pe Acela care vindecă bolile şi înviază morţii, înmulţeşte pîinile ş i porunceşte mării, ucenicii ar fi fost îndreptăţiţi să întrebe: „Doamne, de ce ne trimiţi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, şi nu ca pe nişte lupi în mijlocul oilor?” Întrebarea devine şi mai dureroasă atunci cînd aflăm că Dumnezeu pare să Se bucure chiar atunci cînd cineva suferă pe nedrept! Cel puţin această impresie ne-o lasă Petru în prima sa epistolă. Iată doar cîteva asemenea texte: 19

Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, sufere întristare, şi sufere pe nedrept. 20 În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, cînd aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, cînd aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu (1 Petru 2:19-20). 14

Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveţi nici o teamă de ei, şi nu vă tulburaţi! 15 Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn”. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blîndeţă şi teamă, 16 avînd un cuget curat; pentru ca cei ce bîrfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămînă de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău. 17 Căci este mai bine, dacă aşa este voia lui Du mnezeu, să suferiţi pentru că faceţi binele, decît pentru că faceţi răul (1 Petru 3:14-17). 12

Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: 13 dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucît aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. 14 Dacă sînteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos,

ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi (1 Petru 4:12-14).

Cum să înţelegem o astfel de realitate? Mai mult, ce fel de „fericire” poate fi găsită în suferinţa pe nedrept? Acela care nu găseşte răspuns la astfel de întrebări nu va putea fi fericit în mijlocul prigonirii şi suferinţei pe nedrept. Am afirmat deja faptul că „fericirea” aceasta nu poate fi înţeleasă corect decît în relaţie cu „fericirea” precedentă. „Fericirea” suferinţei pentru neprihănire, a suferinţei din pricina lui Hristos, are sens doar în contextul lucrării de împăciuire. De fapt, încurajarea lui Petru pentru bisericile care treceau prin suferinţă constă tocmai în încercarea de a-i ajuta să facă legătura dintre suferinţă şi lucrarea de împăciuire. El face lucrul acesta aducînd înaintea ochilor lor exemplul lui Hristos. După ce le-a spus: „Dacă suferiţi cu răbdare, cînd aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu” (1 Petru 2:20), Petru afirmă: 21

Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. 22 „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. 23 Cînd era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi cînd era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. 24 El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire: prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. 25 Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre (1 Petru 2:21-25).

Raţiunea suferinţei lui Hristos a fost împăcarea oamenilor cu Dumnezeu: „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (3:18, s.n.). Iar dacă pînă şi femeia suferă durerile naşterii, ca să aducă un copil pe lume, cum să nu existe durere atunci cînd se nasc pe lume copii ai lui Dumnezeu, cînd se smulg din ghearele morţii oameni făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Ferice de cei prigoniţi pentru neprihănire, căci ei au ales durerea curăţirii de păcat, căci ei au ales durerea sfinţirii între semeni şi ei au ales durerea slujirii, şi aceasta dovedeşte credinţa lor în Hristos. Deşi sîntem moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor, alergăm totuşi spre ea. Iar în alergarea noastră — spune Petru — sîntem păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mîntuirea gata să fie descoperită în vremurile viitoare. Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine — a spus Domnul Isus — nu poate fi ucenicul Meu!

Concluzii la „Fericiri” 5:13-16 Voi sînteţi sarea pămîntului şi lumina lumii În predica Domnului Isus, drumul între prima şi ultima „feric ire” s-a parcurs extrem de rapid, prin rostirea a doar cîteva propoziţii. În ce ne priveşte însă, avînd în vedere densitatea de adevăruri cuprinse în aceste propoziţii, pentru a le înţelege, am fost obligaţi să facem incursiuni în întreaga evanghelie şi în multe alte texte ale Scripturii. În acest sens, este revelator faptul că în prima dintre cele opt „fericiri” — „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (5:3) — Domnul Isus a concentrat întreaga învăţătură legată de intrarea omului în Împărăţia lui Dumnezeu. Este deci lesne de înţeles de ce drumul parcurs de noi este atît de lung în comparaţie cu drumul parcurs de Domnul Isus. Dar acum că am sosit la capătul drumului, este nimerit să rezumăm ceea ce s-a spus pînă aici. În vremea cînd Împărăţia lui Dumnezeu tocmai descinsese pe pămînt în Persoana Domnului Isus, El, Împăratul, a ţinut să precizeze cine anume va face parte din poporul lui Dumnezeu şi din Împărăţia Lui, şi cine nu. Lucrul acesta era important tocmai pentru că, pretutindeni în jurul Lui, se zidea cu sîrg o aşa-zisă împărăţie a lui Dumnezeu, dar care, de fapt, nu era a Lui. Prin Predica de pe munte, Domnul Isus Hristos a intenţionat să dea în vileag falsul, punînd în locul lui adevărul. Iudaismul înstrăinat de Dumnezeu zidea, în Numele lui Dumnezeu, o falsă împărăţie, o împărăţie care, la suprafaţă, semăna cu cea a lui Dumnezeu, deoarece era zidită cu Scriptura în mînă şi, chipurile, pe baza ei, dar care, de fapt, nu era Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, Domnul Isus trebuie să precizeze: 17

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. 18 Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile. 19 Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. 20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 5:17-20, s.n.).

Diferenţele dintre ceea ce predica Domnul Isus şi ceea ce predicau fariseii ş i cărturarii vremii Lui nu se datorau faptului că Domnul Isus strica Legea, ci tocmai faptului că El îndrepta ceea ce stricaseră cei de dinaintea Lui şi ceea ce continuau să strice cei din vremea Lui. Iată ce spune El, în capitolul 23, despre contemporanii Săi:

13

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre. 14 Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi mîncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osîndă. 15 Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decît sînteţi voi înşivă (Matei 23:13-15).

Faptul că sîntem cu Scriptura în mîini, faptul că sîntem religioşi, încă nu înseamnă că sîntem şi pe placul lui Dumnezeu: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sînteţi în credinţă — le spune Pavel corintenilor. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sînteţi lepădaţi” (2 Cor. 13:5). Cum anume arată Împărăţia lui Dumnezeu sau ce înseamnă a fi creştin rezultă chiar şi din structura Predicii de pe munte. Domnul Isus vorbeşte mai întîi despre caracterul creştin (5:1-16), abia apoi despre conduita creştină (5:17-7:6), pentru ca să-Şi încheie Predica revenind la importanţa hotărîtoare a caracterului creştin (7:7-29). Prin ordinea în care abordează lucrurile şi prin accentele pe care le pune în Predica Sa, Domnul Isus subliniază faptul că la baza Împărăţiei lui Dumnezeu stă un principiu fundamental: Caracterul determină conduita, sau natura pomului determină natura rodului. Pe de o parte, o religie care se limitează la conformare şi care nu porneşte de la o transformare lăuntrică radicală, o religie care atinge doar nivelul faptelor şi al vorbelor, care nu pătrunde pînă la nivelul gîndirii, al atitudinilor şi al motivaţiilor, este o religie fariseică şi nu slujeşte la intrarea în Împărăţia Cerurilor. Dar pe de altă parte, un creştinism care nu se vede, care nu se întrupează în viaţa de zi cu zi, oferă şi el o nădejde înşelătoare, deoarece, în ochii lui Dumnezeu, un asemenea creştinism, pur şi simplu, nu există! A fi creştin înseamnă a experimenta, în primul rînd, o transformare profundă, pe care Scriptura o numeşte „naştere din nou”, dar a nu te opri la atît, pentru că „orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc” (7:19). Iată de ce Domnul Isus Îşi începe Predica cu „fericirile”, prin care prezintă caracterul creştin. După cum am văzut, „fericirile” nu alcătuiesc o listă de aspecte disparate, ci o sumă de adevăruri profunde, întreţesute cu multă grijă într-un întreg teologic coerent. Prima dintre ele cuprinde „textul” doctrinei mîntuirii. Toate celelalte pot fi socotite a fi „comentariul” primei „fericiri”. Cercul se închide cu „fericirea” a opta, a cărei răsplătire este identică cu cea din prima „fericire”: „a lor este Împărăţia cerurilor” (3: 10). Plecînd de la această observaţie, am emis ipoteza că fiecare „fericire” este, practic, testul celei precedente. Astfel, sărăcia în duh se verifică în lacrimile noastre, adică în curajul de a mărturis i şi de a plînge păcatul şi inadecvanţa noastră în ce priveşte

intrarea în Împărăţia Cerurilor. Dar numai blîndeţea, adică numai curajul de a ieş i din competiţia afirmării de sine, este confirmarea veridicităţii pocăinţei noastre. La rîndul ei, blîndeţea se verifică prin foamea şi setea după neprihănire, adică prin radicala răsturnare a sistemului nostru de valori. Dacă pînă acum alergam după cele pămînteşti, din clipa în care am fost mîngîiaţi de Dumnezeu şi am primit puterea de a ne retrage din arena afirmării de s ine, începem să tînjim după cele cereşti, după acea stare după voia lui Dumnezeu numită neprihănire. 30 Dar dovada faptului că ne este foame după adevărata neprihănire, şi nu după neprihănirea fariseică este tocmai puterea de a ne descleşta pumnii şi de a da ş i altora din ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Însă dacă inima nu ne este curată, atunci ne este pîngărită chiar şi milostenia. Dar de unde să ştim că inima ne este, de fapt, curată şi că L-am văzut pe Dumnezeu? Din faptul că inima noastră a început să bată pentru ceea ce bate inima lui Dumnezeu: pentru oameni. Domnul Isus a descins pe planeta noastră ca să mîntuiască ce era pierdut. El Şi-a chemat ucenicii ca să-i facă pescari de oameni, iar înainte de Înălţare, i-a trimis în lucrarea împăciuirii. Însă adevărul este că foarte mulţi oameni sînt implicaţi în lucrări de caritate şi în lucrări aşa-zise creştine. Dar la fel de adevărat este că mulţi o fac pentru tot felul de motivaţii străine de Împărăţia lui Dumnezeu, după cum afirmă Pavel în Filipeni: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă. Aceştia din urmă”, spune Pavel, „lucrează din dragoste, ca unii cari ştiu că eu sînt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintîi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gînd curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele” (Filip. 1:15-17). Motivaţiile corecte şi inima curată se aleg doar atunci cînd preţul cu care se face această lucrare de împăciuire creşte. Doar în focul prigonirilor se aleg lemnul, fînul şi trestia de aur, argint şi pietrele scumpe. Fiind în prezenţa lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu Îl văd pe Dumnezeu; ş i tocmai de aceea, pe de o parte, au dovada inimii lor curate, iar pe de altă parte, au puterea să nu dea din mînă Împărăţia lui Dumnezeu, nic i chiar cu preţul prigonirii ş i suferinţei. În primele cîteva versete din Predica de pe munte (5:3-12), am primit răspuns la o întrebare esenţială: Cum arată un adevărat creştin sau ce înseamnă a fi creştin? Răspunsul la această întrebare s-a construit în jurul principiului fundamental pe care Domnul Isus l-a aşezat la baza Predicii de pe munte: caracterul determină conduita, adică, ceea ce sîntem determină ceea ce facem. Pentru a afla ce anume este un creştin în el însuşi, am putea spune că Domnul Isus l-a izolat, l-a scos din mediul lui. Adevăratul creştin, în adîncurile lui, este sărac şi zdrobit în duh, blînd, flămînd şi însetat după neprihănire, milostiv, împăciuitor şi unul care ţine la neprihănire şi la Domnul Isus mai mult decît la propria sa viaţă. Începînd cu versetul 13, Domnul Isus îl reaşază pe creştin în mediul lui, în lume, în mijlocul semenilor. 30

Vezi Coloseni 3:1-17.

13

Voi sînteţi sarea pămîntului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăş puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decît să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. 14 Voi sînteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămînă ascunsă. 15 Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi lu minează tuturor celor din casă. 16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri (Mat. 5:13-16).

În versetele de mai sus, Domnul Isus face o afirmaţie explicită despre creştin, dar şi o afirmaţie implicită despre lume. Lumea este în descompunere. Creştinii sînt sarea pămîntului. Pămîntul este acoperit de întuneric. Creştinii sînt lumina lumii. Dar oare poate fi trăită o viaţă de creştin într-o lume în descompunere? Domnul Isus Îşi avertizează ucenicii de două pericole mari. Pe de o parte, există pericolul de a fi atinş i de stricăciunea lumii şi, astfel, sarea să-şi piardă gustul şi puterea de a săra. Pe de altă parte, există pericolul de a ne izola de lume, de a fi o lumină pusă sub obroc, şi de a nu ne împlini, astfel, rolul pe care Dumnezeu ni l-a dat — acela de lumină a lumii. O afirmaţie despre lume Un pămînt care are nevoie de sare este în putrefacţie. Iar o lume care are nevoie de lumină este în întuneric. Astfel de afirmaţii sînt uşor de înţeles şi de susţinut dacă privim fie în jur, la realitatea de zi cu zi, fie în Scriptură. Nu la întîmplare avem istoria Potopului încă de pe primele pagini ale Scripturii. Din clipa în care omul a decis să se ridice împotriva lui Dumnezeu, întreaga Creaţie a intrat în vria descompunerii, vrie din care istoria nu s-a redresat nici după Potop. Salvîndu-l pe Noe, Dumnezeu a ales, de fapt, pe cel mai bun dintre cei mai buni, pentru ca din el să renască întreaga omenire. Dar răul era săpat în structurile fiinţei umane şi, pe deasupra, era orchestrat de forţele întunericului, în vederea promovării valorilor împărăţiei întunericului. Pavel sumarizează, în Efeseni 2, cum nu se poate mai bine, starea lumii şi nevoia ei de sare şi lumină: Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre 2 în care trăiaţi odinioară, după mersul lu mii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. 3 Între ei eram şi noi toţi odinioară, cînd trăiam în poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voile firii pămînteşti şi ale gîndurilor noastre, şi eram din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi (Ef. 2:1-3). 1

Starea sau mersul lumii sau al pămîntului pot fi descrise în termenii unei morţi în greşeli şi păcate, moarte indusă şi alimentată de poftele firii pămînteşti şi de gîndurile noastre şi controlată şi impusă de domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Dar tocmai în această moarte a coborît viaţa, în acest întuneric a coborît lumina: Domnul Isus Hristos. El este o Lumină pe care întunericul n-a biruit-o, o Viaţă pe care moartea n-a înghiţit-o; şi tocmai această viaţă şi lumină a venit El s-o împartă cu ucenicii Săi.

O afirmaţie despre ucenici Ceea ce au conturat „Fericirile” înaintea ochilor noştri nu constituie o soluţie oarecare pentru pămîntul acesta sau pentru lumea aceasta. „Voi sînteţi [nu o sare oarecare şi o lumină oarecare, ci] sarea pămîntului… [şi] lumina lumii” (13-14, s.n.), a spus Domnul Isus. Ca şi cum ar fi vrut să le spună ucenicilor: dacă voi nu sînteţi sare şi lumină, atunci nu este sare şi lumină. O astfel de afirmaţie este susţinută tocmai de natura polemică a Predicii de pe munte. Atunci cînd, în drum spre Ierusalim, unul dintre cei puţini care Îl însoţeau pe Domnul Isus şi care mergea să I se închine lui Dumnezeu la Ierusalim, să sărbătorească Paştele, I-a pus întrebarea: „Doamne, oare puţini sînt cei ce sînt pe calea mîntuirii?” (Luca 13:23), surpriza acestuia a fost să afle că nici măcar el însuşi nu era pe ea: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strîmtă” (24), i-a răspuns Domnul Isus interlocutorului Său. Iar acum, în Predica de pe munte, El tocmai Se pregăteşte să sublinieze cu toată forţa posibilă înşelăciunea cu care amăgiseră cărturarii şi fariseii pe cei din vremea lor: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20). O atenţionare demnă de luat în seamă Prin „fericiri”, Domnul Isus a descris natura vieţii şi a luminii pe care El a venit să le aducă în lume şi să le împartă celor care-L urmează. Dar pentru că viaţa a coborît în tărîmurile morţii, şi lumina în împărăţia întunericului, Domnul Isus Îşi avertizează ucenicii de faptul că a fi creştin înseamnă, prin definiţie, a fi într-o permanentă bătălie spirituală. Pericolul este real, deoarece sarea îşi poate pierde gustul şi puterea de a săra, iar lumina se poate izola şi să nu fie, astfel, de nici un folos celor din casă. Pericolul trebuie aşteptat din două direcţii. Pe de o parte, există pericolul de a fi contaminaţi de lume. Lucrul acesta se întîmplă atunci cînd ne pierdem sărăcia în duh şi începem să construim şi să mizăm pe meritele noastre. Atunci ne seacă lacrimile şi reintrăm în arena competiţiei afirmării de sine. Foamea şi setea după neprihănire le înlocuim cu o foame şi sete după afirmare. Milostenia se transformă în mijloace de afişare şi de cîştigare a admiraţiei semenilor. Nu numai că mîna stîngă începe să ştie ce face mîna dreaptă, dar încep să vorbească ziarele ş i televiziunea de sponsorizările noastre. Lucrarea de împăciuire lasă încet loc celei de dezbinare, şi prigonitul se transformă în prigonitor. Însă pe de altă parte, există pericolul izolării. Atunci cînd realizăm cît de greu este să trăim o viaţă pe măsura „Fericirilor” din Predica de pe munte, putem fi tentaţi să optăm pentru izolare. Aşa s-a născut, probabil, monastic ismul sau creştinismul de mănăstire. Pînă în secolul al III-lea, persecuţiile au păstrat Biserica cît de cît curată. Însă o dată cu încreştinarea lui Constantin cel Mare, porţile Bisericii s-au deschis larg, şi mişcarea de încreştinare politică sau forţată a îngroşat rîndurile Biseric ii cu oameni care s-au mulţumit cu jumătăţi de măsură sau chiar şi numai

cu numele de creştin. Aceia care au dorit să trăiască curaţi pentru Hristos s-au pomenit presaţi din două părţi. Pe de o parte, era lumea de afară, pe de altă parte, lumea din sînul Bisericii. Pentru mulţi, singura soluţie a devenit retragerea din lume ş i izolarea în mănăstiri, unde viaţa creştină să poată fi trăită în conformitate cu preceptele Domnului Isus din Predica de pe munte. Dacă la început aceştia erau puţini, în secolul al V-lea, mişcarea era deja caracteristică Bisericii creştine. Şi, astfel, izolarea a devenit o virtute, răsturnînd din temelie tot ceea ce a spus Domnul Isus în Predica de pe munte. Tragedia este că diavolul ş i-a atins scopurile şi într-un fel, şi într-altul, şi prin pîngărirea ucenicilor Domnului Isus, şi prin izolarea lor, deoarece, în Predica de pe munte, Domnul Isus a pledat pentru rolul creştinului în lume, nu în afara ei. „Voi sînteţi sarea pămîntului… şi voi sînteţi lumina lumii”. Dacă sarea rămîne adunată grămadă în muntele de sare şi nu ajunge în bucătăria gospodinelor şi în bucatele gătite de acestea, rostul ei se pierde. La fel, dacă lumina este pusă sub obroc, şi nu în sfeşnic, rostul ei se pierde. Domnul Isus n-a coborît din cer ca să stea dosit undeva şi să moară neştiut de nimeni. El a venit în lume şi a trăit şi a lucrat între oameni, indiferent de preţul pe care l-a reclamat lucrul acesta. Viaţa de creştin nu depinde de locul în care trăim, ci de principiul care ne guvernează viaţa. Metropola şi mănăstirea sînt unul ş i acelaşi lucru pentru diavolul, deoarece lumea nu este acolo, afară, ci aici, înăuntrul nostru. A nu iubi lumea nu înseamnă a ieşi din lume, ci a scoate lumea din noi. Deoarece lumea constă în pofta firii pămînteşti, în pofta ochilor şi în lăudăroşia vieţii, nu lucrurile din sfera existenţei mele sînt rele, ci felul în care mă raportez la ele. Preţul plătit pentru a-mi păstra rolul în lume Deoarece pericolele vin din două direcţii — pîngărire ş i izolare — lupta trebuie dată pe două planuri. În primul rînd, trebuie să ne păzim neîntinaţi de lume, căci „dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăş gustul de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decît să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni” (13). Hristos a venit să ne scoată din lume, dar nu ca să ne pună sub obroc, ci ca să ne facă lumina lumii. El a venit ca să ne smulgă din veacul acesta, dar nu ca să ne ia de pe pămînt, ci ca să ne facă sarea pămîntului. Tragedia este că, o dată ce neam pierdut gustul şi puterea de a săra, nu ne mai putem nici măcar întoarce înapoi de unde am ieşit, ci vom ajunge călcaţi în picioare chiar şi de către aceia dintre care am ieşit. Într-un fel, pentru creştin, pentru ucenicul lui Hristos, pare să nu mai fie drum înapoi. Această realitate reclamă o luptă defens ivă bine pusă la punct, căci lumea cu pofta ei ne dă tîrcoale permanent, şi trebuie să ne păzim neîntinaţi de lume. Dar viaţa creştină are sau trebuie să aibă şi o altă faţă. Despre aceasta ne vorbeşte Domnul Isus atunci cînd schimbă metafora sării cu cea a luminii. Noi sîntem o cetate

aşezată pe un munte, o lumină pusă în sfeşnic. Pentru a ne îndeplini rolul în lume, atitudinea de defensivă trebuie îmbinată cu cea de ofensivă. Oamenii pun lumina în sfeşnic, „ca să lumineze tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (16, s.n.). Deci a fi creştin nu înseamnă doar a ne păzi neîntinaţi de lume, ci înseamnă şi a lumina lumea cu lumina din noi şi a „strica” astfel stricăciunea ei, a „stinge” astfel întunericul ei. A fi sare înseamnă a lupta împotriva decăderii ş i putreziciunii, iar a fi lumină înseamnă a lupta împotriva întunericului, a arăta calea spre viaţă, spre Dumnezeu. Ne-am făcut datoria abia atunci cînd oamenii încep să slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri. Am vorbit în paginile de mai sus despre relaţia dintre mandatul cultural ş i mandatul preoţiei noastre. În termenii textului nostru, a fi preot înseamnă a fi sare şi lumină. Problema este că, deşi sîntem copii ai lui Dumnezeu, lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El — spune Ioan. Cu alte cuvinte, a fi creştin nu înseamnă a fi transformat în altceva, în ceva ce izbeşte privirile. Împărăţia pe care a adus-o Domnul Isus Hristos nu a venit şi nu vine în aşa fel ca să izbească privirile; ea este înăuntrul nostru31 — ceea ce înseamnă că şi creştinul mănîncă, lucrează şi trăieşte la fel ca necreştinul. Ceea ce-l deosebeşte însă de acesta începe nu în afara lui, ci înăuntrul lui. A fi creştin înseamnă a fi suferit o profundă transformare lăuntrică. Dar încet, încet, această transformare lăuntrică începe să pună stăpînire şi să influenţeze felul cum mănînc, felul cum lucrez şi felul cum trăiesc. În tot ce fac, voi căuta mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu, adică voi căuta să promovez valorile Împărăţiei lui Dumnezeu, şi, astfel, mandatul preoţiei îşi va subordona, pas cu pas, mandatul cultural, în care sînt implicat alături de semenii mei necreştini. Aceştia vor fi sfinţiţi de prezenţa lui Dumnezeu din mine 32 şi, la momentul cercetării, Îl vor slăvi pe Tatăl meu care este în ceruri.33

31

Vezi Luca 17:20-21. Vezi principiul din 1 Corinteni 7:14. 33 Vezi 1 Petru 2:12. 32

5:17-7:6 Evanghelia Împărăţiei şi conduita creştină Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu, deoarece o conduită necreştină nu poate avea în spatele ei un caracter creştin

Am văzut deci că Împărăţia lui Dumnezeu începe în noi, în adîncurile noastre. Dar odată ajunsă acolo, ea nu poate fi sufocată, acoperită. Adevărata împărăţie se revarsă în afară, în relaţile noastre. Aşadar, acela care a ajuns să facă parte din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie caracterizat de două lucruri: în primul rînd de o inimă nouă, adică de o adîncă schimbare lăuntrică, iar în al doilea rînd, de o conduită pe măsura inimii. Iar aceste două lucruri trebuie păstrate întotdeauna în această ordine, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu caracterul determină conduita sau natura pomului determină natura rodului. 5:17-20 O neprihănire fariseică ne exclude din Împărăţia Cerurilor Am afirmat că Predica de pe munte are trei părţi mari. Primele şaisprezece versete (5:1-16) vorbesc despre caracterul creştin, versetele 5:17-7:6, despre conduita creştină, iar concluzia (7:7-29) subliniază cum nu se poate mai bine relaţia dintre ele: caracterul determină conduita sau natura pomului determină natura rodului, oferindu-ne totodată şi o soluţie pentru împlinirea cerinţei extraordinare cu care ne confruntă Domnul Isus: „Cereţi… căutaţi… şi bateţi”. Versetele 5:17-20 constituie o trecere, o legătură între primele două părţi. Ceea ce Domnul Isus urmează să spună în continuare (5:21-7:6) avea să constituie o aspră condamnare a aşa-zisei împărăţii a lui Dumnezeu pe care o zideau fariseii vremii Lui. Tocmai de aceea, Domnul Isus începe prin a-Şi preciza poziţia faţă de Legea lui Dumnezeu: 17

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. 18 Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile. 19 Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. 20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Mat. 5:17-20).

Dar în acest text, Domnul Isus face mai mult decît să-Şi precizeze poziţia faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu; El subliniază faptul că Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate zidi decît pe acest Cuvînt, înţeles şi aplicat corect, subliniind totodată ş i faptul că problema fariseilor pleacă tocmai de la felul în care ei interpretează ş i aplică Legea. De aceea au ajuns să-şi facă o neprihănire sterilă şi inutilă în ce priveşte intrarea în Împărăţia Cerurilor.

Structura textului este clar marcată de conectivele din el. Versetul 17 conţine o afirmaţie —„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” — care ridică o întrebare: Doamne Isuse, de ce consideri atît de importante nestricarea Legii şi împlinirea acesteia? Răspunsul vine în versetul imediat următor şi se ancorează în natura veşnică a Cuvîntului: „Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile” (18). Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte pe Cuvîntul lui Dumnezeu, nu pe cuvîntul oamenilor, iar Cuvîntul lui Dumnezeu o dată rostit nu trece fără să se împlinească. Împlinirea întocmai a Cuvîntului lui Dumnezeu ţine de credincioşia lui Dumnezeu. Matei ne-a spus că Domnul Isus Şi-a început lucrarea străbătînd Galileea, „învăţînd pe norod în sinagogi [şi] propovăduind Evanghelia Împărăţiei” (4:23). Or, El intra, de fapt, în concurenţă cu fariseii, cărturarii şi învăţătorii Legii, pentru că şi aceştia propovăduiau tot o evanghelie a împărăţiei. Domnul Isus afirmă dintru început faptul că disputa dintre El şi ei se va da pe tărîmul interpretării Legii. Adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu nu se poate clădi decît pe adevăratul Cuvînt al lui Dumnezeu sau pe Cuvîntul lui Dumnezeu înţeles şi aplicat corect, „aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” (19). Acest ultim verset (19) conţine o atenţionare, cît şi o veste bună. Atenţionarea se referă la faptul că acela care strică chiar şi una dintre aceste porunci şi învaţă pe alţii aşa va fi chemat cel mai mic în Împărăţia Cerurilor. Vestea bună este că în Împărăţia Cerurilor nu se ajunge totuş i în baza acurateţei cu care este interpretată Legea. Atît cel care strică una dintre cele mai mici din aceste porunci şi învaţă pe alţii aşa, cît şi cel care nu o face vor fi amîndoi — spune Domnul Isus — în Împărăţia lui Dumnezeu. Este adevărat că unul va fi chemat mic, iar altul, mare. Lucrul acesta este în armonie cu doctrina mîntuirii din 5:3. 34 Împărăţia lui Dumnezeu nu se capătă în baza a ceea ce avem, a ceea ce realizăm, ci în baza a ceea ce nu avem, în baza sărăciei noastre în duh, a recunoaşterii totalei noastre neputinţe de a merita sau de a cîştiga Împărăţia. Lucrul acesta l-a spus Domnul Isus ucenicilor speriaţi de afirmaţia pe care a făcut-o privind la tînărul bogat care se îndepărta: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăş că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decît să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (19:23-24). „Cine poate atunci să fie mîntuit?” — L-au întrebat ucenicii. „Isus S-a uitat ţintă la ei, şi le-a zis : «La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă»” (19:25-26). Deci intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu ţine de o lucrare specială a lui Dumnezeu, iar această lucrare va fi făcută prin Fiul Său. Atît de unică este această lucrare a Fiului lui Dumnezeu, încît doar aceia care recunosc 34

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (5:3).

totala lor sărăcie, cu alte cuvinte, totala lor dependenţă de lucrarea Fiului, vor avea Împărăţia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, versetul imediat următor — „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!” (20, s.n.) — vorbeşte nu de poziţia ocupată în Împărăţie — mic sau mare în ea — ci de poziţia faţă de ea: în ea sau în afara ei. La prima vedere, o astfel de afirmaţie ar părea să contrazică afirmaţia din 5:3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” În rezolvarea acestei aparente contradicţii, trebuie să plecăm de la ce este scris. Domnul Isus a rostit atît versetul 19, cît şi versetul 20; de aceea, atunci cînd vorbim despre a fi sau a nu fi în Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să ţinem cont de ambele versete. Rezolvarea acestei contradicţii o găsim în ceea ce am afirmat cu privire la „Fericiri”. „Fericirile” nu alcătuiesc o listă de aspecte disparate, ci o sumă de adevăruri profunde, întreţesute cu multă grijă într-un întreg teologic coerent. Dacă prima dintre „feric iri” cuprinde „textul” doctrinei mîntuirii, toate celelalte pot fi socotite a fi „comentariul” acestui text. Deci corecta înţelegere a sărăciei în duh este posibilă doar în lumina celorlalte „fericiri”. Cel cu adevărat sărac în duh va dovedi lucrul acesta prin lacrimile lui, adică prin curajul de a-şi plînge păcatele. Dar numai blîndeţea, adică numai curajul de a ieşi din competiţia afirmării de sine este confirmarea veridicităţii pocăinţei noastre. La rîndul ei, blîndeţea se verifică prin foamea şi setea după neprihănire, dar nu după o neprihănire fariseică, ci după adevărata neprihănire. Foamea şi setea după o astfel de neprihănire nu sînt o foame şi o sete pasive, ci o foame şi o sete active, o căutare, o umblare după alt fel de lucruri decît atunci cînd eram în competiţia afirmării de sine. Iată ce spune Pavel în Coloseni: 1

Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. 2 Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pămînt. 3 Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. 4 Cînd Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. 5 De aceea, omorîţi mădularele voastre care sînt pe pămînt: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. 6 Din pricina acestor lucruri vine mînia lui Du mnezeu peste fiii neascultării. 7 Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, cînd trăiaţi în aceste păcate. 8 Dar acum, lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mînie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase cari v-ar putea ieşi din gură. 9 Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, 10şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. 11Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, n ici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi. 12Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Du mnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blîndeţă, cu îndelungă răbdare. 13 Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plîngă de

altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. 14 Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvîrşirii. 15 Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpînească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători. 16 Cuvîntul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cîntări de laudă şi cu cîntări duhovniceşti, cîntînd lui Dumnezeu cu mulţămire în inima voastră. 17 Şi orice faceţi, cu cuvîntul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţămiţ i, prin El, lui Dumnezeu Tatăl (Col. 3:1-17).

Dacă pînă acum alergam după cele pămînteşti, din clipa în care am fost mîngîiaţi de Dumnezeu şi am primit puterea de a ne retrage din competiţia afirmării de sine, începem să tînjim după cele cereşti, după acea stare după voia lui Dumnezeu, numită neprihănire, cu alte cuvinte, am intrat într-o altfel de competiţie, am urcat pe o altfel de arenă: pe arena afirmării, a glorificării lui Dumnezeu. Ce altceva să însemne îndemnul lui Pavel din 1 Corinteni 10:31: „Deci, fie că mîncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”, sau ceea ce spune el în Coloseni 3:17: „Şi orice faceţi, cu cuvîntul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţămiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl”? Dar dovada faptului că ne este foame după adevărata neprihănire, şi nu după neprihănirea fariseică este tocmai puterea de a ne descleşta pumnii şi de a da ş i altora din ceea ce ne-a dat Dumnezeu, puterea de a ne purta cu alţii aşa cum S-a purtat Dumnezeu cu noi. Însă dacă inima nu ne este curată, atunci ne este pîngărită chiar şi milostenia. Dar de unde să ştim că inima ne este, de fapt, curată şi că am văzut pe Dumnezeu? Din faptul că inima noastră a început să bată pentru ceea ce bate inima lui Dumnezeu: pentru oameni. Domnul Isus a descins pe planeta noastră ca să mîntuiască ce era pierdut. El Şi-a chemat ucenicii pentru ca să-i facă pescari de oameni, iar înainte de Înălţare, i-a trimis în lucrarea de împăciuire. Dar numai preţul pe care sîntem dispuşi să-l plătim pentru noua realitate a Împărăţiei lui Dumnezeu în care am intrat ş i pe care am gustat-o va fi măsura realei noastre sărăcii în duh. Cercul se închide cu „fericirea” a opta, a cărei răsplătire este identică cu cea din prima „fericire”: „a lor este Împărăţia cerurilor” (3, 10). Dar aceasta înseamnă că prima „fericire” nu poate fi separată de celelalte, după cum nici versetul 5:19 nu poate fi separat de următorul verset: „Căci vă spun că dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (20). Ceea ce spune, de fapt, Domnul Isus este că prima „fericire” se verifică în celelalte. 5:21-48 O interpretare greşită a Scripturii duce la aplicaţii greşite Am văzut că Predica de pe munte (5:1-7:29) este organizată în jurul unui principiu fundamental care guvernează realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu: caracterul determină conduita. În primele 12 versete, Domnul Isus a pus înaintea noastră caracterul creştin, făcîndu-Şi, practic, autoportretul. Versetele 13-16 ne

avertizează de două mari pericole: primul este pericolul contaminării cu lumea, care duce la pierderea gustului sării, a puterii ei de a săra. Al doilea este pericolul izolării, care, în ultimă instanţă, are un efect similar asupra lumii cu cel al sării fără gust: un efect nul. Avertizarea continuă şi în segmentul de text cuprins în versetele 17-20, unde Domnul Isus spune clar: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (20). Dar pentru ca o astfel de avertizare să aibă sens, Domnul Isus ne spune cum anume se naşte o astfel de neprihănire şi deci cum anume trebuie ea evitată. Textul din 5:21-48 confruntă interpretarea greşită a Scripturii de către farisei şi cărturari. Textul din 6:1-7:6 dă în vileag aplicarea greşită a Scripturii sau practicile greşite ale acestora. Predica de pe munte se încheie cu o serie de atenţionări (7:7-29), care confirmă principiul fundamental al Împărăţiei: caracterul determină conduita. După cum afirmă John Stott, blocul de text 5:21-48 „este format din şase paragrafe (21-26, 27-30, 31-32, 33-37, 38-42, 43-48), care ilustrează principiile pe care Isus tocmai le-a enunţat în versetele 17 la 20… Fiecare paragraf conţine un contrast sau o antiteză introdusă prin aceeaşi formulă (cu mici variaţii): «Aţi auzit că s-a zis celor din vechime…, dar Eu vă spun»”.35 Prin cele şase contraste, Domnul Isus corectează interpretarea Scripturii de către farisei şi cărturari în şase domenii ale vieţii: uciderea (21-26), preacurvia (27-30), divorţul (31-32), jurămintele (33-37), răzbunarea (38-42) şi iubirea vrăjmaşilor (43-48). În fiecare dintre aceste şase domenii, interpretarea Scripturii este limpezită prin mutarea lucrurilor de la nivelul faptei la nivelul vorbelor, al atitudinilor şi al motivaţiilor. Să nu ucizi (21-26) Într-adevăr, ar fi fost de prisos ca Domnul Isus să facă afirmaţiile din versetele 1820, dacă nu ar fi venit cu ilustraţii concrete. În versetele 18 şi 19, El a afirmat că, o dată Cuvîntul lui Dumnezeu rostit, el rămîne singurul standard de morală şi etică, singura măsură a caracterului şi conduitei noastre. Dumnezeu nu ne poate judeca faţă de nici un alt standard. Acum, tragedia ar fi ca noi să stricăm vreuna din poruncile Lui ş i să-i învăţăm pe alţii aşa, iar la sfîrşit, atunci cînd am crede că sîntem gata să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu ca să luăm în primire moştenirea pe care am aşteptat-o de atîta vreme, să auzim spunîndu-ni-se: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege” (7:23). Oricine coboară standardele Legii lui Dumnezeu, în cazul nostru oricine separă slova Legii de spiritul Legii, este în pericolul de a-şi zidi o neprihănire fariseică, inutilă şi inoperantă în ce priveşte intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Isus nu corectează Legea lui Moise — cum susţin mulţi comentatori, afirmă John Stott36 — ci interpretarea rabinică, fariseică. Isus afirmă că uciderea începe nu cu fapta în sine, ci mult mai devreme. Uc iderea începe în sfera motivaţiilor, a atitudinilor, a 35 36

John R. W. Stott, The Message of the Sermon on the Mount, p. 76. John R. W. Stott, The Message of the Sermon on the Mount, p. 76-77.

gîndurilor şi a vorbelor: „Dar Eu vă spun că orişicine se mînie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: «Nebunule», va cădea sub pedeapsa focului gheenei” (22). La fel este şi cu curvia şi cu orice altă poruncă a lui Dumnezeu. Căci Acela care a zis să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi etc. a zis şi să nu pofteşti etc. Deci separarea exteriorului de interior, a faptelor de vorbe, de gînduri, de atitudini şi de motivaţii este în defavoarea noastră, pentru că, în ultimă instanţă, Dumnezeu ne va judeca după standardele Lui, nu după ale noastre. În fiecare dintre cele şase segmente din care se compune restul acestui capitol, Domnul Isus sugerează nu doar interpretarea corectă a Legii, ci şi o aplicaţie corectă. În cazul primului tablou — al celui despre ucidere — El spune: 23

Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, 24 lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întîi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. 25 Caută de te împacă degrabă cu pîrîşul tău, cîtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pîrîşul să te dea pe mîna judecătorului, judecătorul să te dea pe mîna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. 26Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo pînă nu vei plăti cel din urmă bănuţ (5:23-26).

Dar este ciudat că, în acest caz, aplicaţia pare să fie luată „în oglindă”. Uciderea, chiar dacă este explicată ca mînie sau ca vorbe denigratoare — „Prostule!” sau „Nebunule!” — îş i are rădăcinile în mine însumi. Însă aplicaţia sugerată de Domnul Isus în versetele 23-26 mă îndeamnă să acţionez luînd în considerare rădăcinile problemei nu din inima mea, ci din inima fratelui meu: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta…” (23). Ce are această aplicaţie de-a face cu porunca: „Să nu ucizi!”? Dacă problemele sînt în inima fratelui meu, porunca i se adresează lui, nu mie. Deci nu eu, ci el trebuie să ia aplicaţia sugerată de Domnul Isus, sau Domnul Isus ar fi trebuit să formuleze altfel aplicaţia: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că ai ceva împotriva fratelui tău, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întîi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul”. O astfel de formulare ar presupune că vina este la fratele meu, nu la mine: el este pîrîtul, iar eu sînt pîrîşul. Dar atunci nu s-ar mai potrivi ceea ce urmează: „Caută de te împacă degrabă cu pîrîşul tău, cîtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pîrîşul să te dea pe mîna judecătorului, judecătorul să te dea pe mîna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo pînă nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (25-26, s.n.). Deci, înţeles corect, textul spune că la altar îmi aduc aminte, de fapt, de vinovăţia mea faţă de fratele meu, de faptul că i-am greşit ceva, că am păcătuit împotriva lui şi că tocmai de aceea pîra lui împotriva mea este justificată. Doar aşa se explică faptul că deznodămîntul va fi întemniţarea mea şi rămînerea în temniţă pînă voi plăti şi cel din urmă bănuţ. Dacă lucrul acesta este adevărat în planul pămîntesc, cu cît mai mult este el adevărat în planul în care judecătorul este Dumnezeu Însuşi?

Ce spune, de fapt, Domnul Isus? Uciderea trebuie curmată din faşă. Uciderea în sine este incompatibilă cu Împărăţia lui Dumnezeu, indiferent cine ar fi ucigaşul. Atunci cînd eu mă rog: „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt”37, eu declar că sînt interesat de venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe întregul pămînt, nu doar de intrarea mea personală în ea. Eu sînt interesat, de fapt, de proslăvirea lui Dumnezeu, nu de proslăvirea mea întru Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, nu pot judeca strict din perspectiva mea. Mă fac vinovat de călcarea poruncii şi prin complicitate, prin faptul că prin greşelile mele am indus călcarea ei de către fratele meu. Cîţi dintre noi nu ne rezolvăm, de pildă, datoriile faţă de fraţii noştri? Am luat bani împrumut şi nu i-am mai dat înapoi! Am făcut promisiuni pe care nu le-am mai ţinut! Nu este, oare, normal ca fratele meu să aibă ceva împotriva mea? Ce anume se întîmplă dacă nu iau seama la aplicaţia sugerată de Domnul Isus este lesne de imaginat. În fratele meu creşte mînia şi ura împotriva mea, şi eu îl transform pe el într-un ucigaş. Sînt, oare, vinovat faţă de el şi faţă de Dumnezeu? Cu siguranţă! Faţă de Dumnezeu, sînt vinovat pentru că nu am căutat venirea Împărăţiei Lui, ci am favorizat venirea împărăţiei diavolului. Faţă de fratele meu, sînt vinovat, pentru că, prin greşeala mea, pe care nu am vrut s-o rezolv, l-am împins la ucidere, iar sîngele lui se va cere din mîna mea. Să nu preacurveşti (27-30) Pentru a corecta interpretarea Legii de către farisei, Domnul Isus atrage atenţia asupra faptului că orice text scos din context poate fi transformat uşor într-un pretext. Porunca a şaptea — „Să nu preacurveşti!” (Ex. 20:14) — nu poate fi interpretată corect decît dacă o asociem cu porunca a zecea: „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău” (Ex. 20:17). Isus ne atrage atenţia asupra faptului că slova Legii nu poate fi separată de spiritul ei: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti». Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (27-28, s.n.). Fariseilor le-a fost greu să asocieze cele două porunci, probabil tocmai din pricina faptului că pedeapsa pentru preacurvie era moartea. Ce ar fi însemnat să omori cu pietre pe toţi aceia care au poftit vreodată pe nevasta aproapelui lor? O astfel de situaţie devine inimaginabilă, şi, tocmai de aceea, ei au exclus o astfel de raportare la Lege. Dar ce s-a întîmplat de fapt? Standardele au fost coborîte, şi sărăcia în duh, la care i-ar fi obligat interpretarea corectă a Legii, a făcut loc meritelor: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele” (Luca 18:11-12, s.n.). Tocmai la aşa ceva a dus stricarea poruncii lui Dumnezeu, prin separarea slovei de spiritul ei, prin izolarea unei porunci de cealaltă, pe considerentul că este greu de judecat împlinirea ei în alţii, este greu de afişat o astfel de neprihănire. 37

M atei 6:9-10.

O dată ce am înţeles că cele zece porunci trebuie interpretate ca un întreg inseparabil, nu ne este greu să pricepem de ce anume spune Domnul Isus ceea ce spune, atunci cînd defineşte preacurvia din perspectiva lui Dumnezeu. Este însă mai greu de explicat aplicaţia pe care o sugerează Domnul Isus în acest caz: 29

Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. 30 Dacă mîna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădăo de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă (5:29-30).

Să fi sugerat Domnul Isus împlinirea literală a cuvintelor Lui, atunci cînd El umbla prin cetăţi şi sate tocmai „tămăduind orice boală ş i orice neputinţă care era în norod” (4:23)? El a vindecat nu o dată boli care se datorau păcatului, spunîndule celor vindecaţi: „Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!” 38 Deci dorinţa lui Isus nu era să vadă înmulţindu-se ciungii şi orbii în jurul Lui. Dimpotrivă! Atunci cînd, din pricina îndoielilor lui, Ioan Botezătorul a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Isus ca să-L întrebe dacă El este Acela care trebuia să vină sau să aştepte pe altul, Isus lea răspuns acestora: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi. Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (Mat. 11:4-5). Deci semnul prezenţei Lui pe pămînt nu era înmulţirea orbilor şi a ologilor, ci împuţinarea acestora — ceea ce înseamnă că, folosind afirmaţiile dure din versetele 29 şi 30, Isus doreşte să comunice un adevăr care multora ne scapă, şi tocmai de aceea ne vindem sufletul: „Este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă” (29 şi 30). O astfel de afirmaţie ne obligă să revenim la textele precedente, care se referă la cum anume se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Expresia „Împărăţia cerurilor” a fost folosită de Domnul Isus de cel puţin cinci ori pînă acum în mod explicit (5:3, 10, 19, 19, 20). De două ori este folos ită ca să ne vorbească despre cine anume are şi cine nu are Împărăţia Cerurilor (5:3, 10), o dată, despre cum anume se intră şi cum nu se intră în ea (5:20) şi de două ori, despre cum anume se ajunge mare sau mic în această Împărăţie (19). Există şi concepte care se leagă de conceptul Împărăţiei. În 5:12, este vorba despre răsplata „în ceruri” a celor prigoniţi şi ocărîţi din pricina Domnului Isus. Expresii ca „a avea tot trupul aruncat în gheenă” (5:29, 30) sau „a cădea sub pedeapsa focului gheenei” (5:22) desemnează, probabil, opusul Cerului sau al Împărăţiei Cerurilor. Avînd în vedere frecvenţa unor astfel de afirmaţii în contextul capitolului 5, putem să afirmăm că Domnul Isus vorbeşte nu numai despre etica Împărăţiei, ci şi despre cum anume se ajunge în ea. 38

Ioan 8:11. Vezi, de exemplu, vindecarea slăbănogului de 38 de ani (Ioan 5:14).

În Luca 10:25, „un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: «Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică?» Isus i-a zis: «Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?» El a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi». «Bine ai răspuns», i-a zis Isus; «fă aşa, şi vei avea viaţa vecinică»” (Luca 10:25-28). Dacă nu vrei ca tot trupul să-ţi fie aruncat în gheenă, adică dacă vrei ca să moşteneşti viaţa veşnică, fă tot ce scrie în Lege. „Împărăţia cerurilor” sau „viaţa veşnică” defineşte realitatea împărăţirii sau domniei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu se poate avea sau se poate experimenta acum şi aici, în măsura în care ascultarea de Dumnezeu ia în stăpînire viaţa noastră, în toate aspectele acesteia. Dar Împărăţia lui Dumnezeu este nu numai o stare, ci şi un loc — un loc opus focului gheenei. Cu alte cuvinte, există o poartă de intrare în această Împărăţie, şi există o cale pe care trebuie să umblăm ca să ajungem la ea: „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sînt cei ce o află” (Mat. 7:1314). Neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor nu este suficientă pentru a fi admişi pe poartă şi pentru a putea merge apoi pe cale spre Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce doreşte să ne spună Domnul Isus este faptul că intrarea în Împărăţie se cîştigă nu coborînd standardele prin răstălmăcirea Cuvîntului lui Dumnezeu, ci lăsînd Cuvîntul să spună ceea ce a intenţionat Dumnezeu să spună prin el. În cel de-al doilea caz, şansele noastre sînt incomparabil mai mari decît în primul. Înţelegînd Cuvîntul în toată profunzimea lui, vom fi obligaţi să ne recunoaştem sărăcia şi neputinţa, şi aceasta va fi singura noastră şansă de a ne smeri ca să acceptăm soluţia lui Dumnezeu, să recunoaştem că la oameni (adică pentru noi) lucrul acesta — intrarea în Împărăţie — este cu neputinţă, dar că la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă. Divorţul, prilej de preacurvie (31-32) În ce priveşte problema divorţului, cuvintele Domnului Isus din Matei 5:31-32 sînt directe şi la subiect: „S-a zis iarăş: «Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire». Dar Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (31-32). Dar afirmaţia Lui trebuie judecată în contextul în care ea a fost spusă. Fariseii legiferaseră divorţul la cerere. Cum anume se gîndea în rîndurile lor reiese şi din întrebarea pe care i-o pun Domnului Isus în Matei 19: „Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: «Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?»” (3, s.n.). Întrebarea lor era fundamentată pe interpretarea fariseică a textului din Deuteronom 24:1-4. Iată ce a spus Moise: „Cînd cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întîmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o

carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mînă, să-i dea drumul din casa lui” (Deut. 24:1). Condiţia în care, în lumina Legii lui Moise, se putea da o carte de despărţire era ca bărbatul respectiv să fi găsit „ceva ruşinos” în femeia pe care a luat-o de nevastă, şi, din pricina aceasta, ea să nu mai aibă trecere înaintea lui. Poate că nefiind definit foarte clar ce anume este acel „ceva ruşinos”, fariseii ş i cărturarii l-au generalizat la „orice pricină”. 39 Iată, de pildă, ce citim în Mishnah despre felul în care se interpreta acest text:40 „Şcoala lui Şammai susţine că: «bărbatul nu poate să dea o carte de despărţire nevestei lui, afară de cazul în care el a găsit în ea ceva necurat, pentru că este scris: „Pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea” (Deut. 24:1)». Dar şcoala lui Hillel afirmă că: «Poate să divorţeze de ea, chiar dacă i-a ars mîncarea, căci este scris: „Pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea” (Deut. 24:1)». Rabinul Akiba afirmă: «Chiar dacă el a găsit pe alta mai potrivită decît ea, căci este scris: „Şi s-ar întîmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui” (Deut. 24:1)»”. 41 În mod evident, Domnul Isus confrunta şi condamna poziţii ca acelea ale şcolii lui Hillel şi ale rabinului Akiba. Isus Îşi exprimă poziţia Sa subliniind seriozitatea 39

În comentariul său pe cartea The Book of Deuteronomy, P. C. Craigie afirmă că, „în termeni precişi, există doar o singură poruncă în acest pasaj (24:1-4), care este conţinută în v. 4a. Primele trei versete, care formează protaza gramaticală, specifică condiţiile concrete care trebuie să se aplice pentru executarea legislaţiei din v. 4 (apodoza). Astfel, strict vorbind, legislaţia are de-a face doar cu cazul particular de recăsătorire; protaza conţine informaţii incidentale despre căsătorie şi divorţ, dar nu dă legislaţii în problemele respective. Versetele nu instituie divorţul, ci-l tratează ca pe o practică cunoscută deja, care putea să ţină fie de un obicei al vremii, fie de alte legislaţii care nu mai erau cunoscute. Procedura pentru divorţ este conţinută în versetele 1 şi 3; afirmaţiile sînt atît de succinte, încît nici unul dintre detalii nu mai este clar. Femeia nu mai găseşte trecere înaintea bărbatului; cauza acestei lipse de trecere se datorează faptului că bărbatul a găsit în ea ceva ruşinos, indecent. «Ceva ruşinos» (‘erwat dabar) putea fi o expresie tehnică legală, al cărei înţeles nu mai este clară” (P. C. Craigie, The Book of Deuteronomy, Grand Rapids, M I: Eerdmans, 1976, p. 304-305). 40 „Ştim”, afirmă John Stott, „că exista o controversă curentă în problema divorţului între şcolile rabinice rivale ale lui Hillel şi Şammai. Rabinul Şammai a adoptat o linie riguroasă şi învăţa din Deuteronom 24:1 că singura bază pentru divorţ era o ofensă matrimonială gravă, ceva ce era în mod evident «ruşinos» sau «indecent». Pe de altă parte, rabinul Hillel susţinea un punct de vedere foarte lax. Dacă putem avea încredere în istoricul Iosif Flavius, aceasta era atitudinea cea mai larg răspîndită, deoarece el a aplicat legea mozaică unui om care «a dorit să-şi lase nevasta pentru orice pricină» (Antiquities, IV. Viii. 23). În acelaşi fel, Hillel, argumentînd faptul că divorţul este posibil din pricina «unui lucru ruşinos», el a interpretat această expresie în cel mai larg sens posibil, pentru a include în ea chiar şi cele mai neînsemnate ofense ale soţiei împotriva soţului. Dacă ea se dovedea a fi o gospodină neîndemînatică şi ardea mîncarea soţului sau dacă ea înceta să mai aibă trecere înaintea lui din pricina felului în care arăta şi pentru că el se îndrăgostise de o femeie mai frumoasă, aceste lucruri erau considerate «ruşinoase» şi justificau divorţul” (John R. W. Stott, The Message of the Sermon on the Mount, p. 93). 41 Herbert Danby, Mishnah, Ghittin, 9.10, p. 321.

implicaţiilor divorţului — „Eu vă spun că ori şi cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Mat. 5:32, s.n.) — subliniind prin aceasta sanctitatea relaţiei de căsătorie. Poziţia Sa este apoi elaborată în Matei 19:1-9, unde textul din Matei 5:32 se regăseşte aproape în mod identic ca o concluzie a discursului Său: 4

Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, 5şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?» 6 Aşa că nu mai sînt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. 7 „Pentru ce dar”, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?” 8 Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa. 9 Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Mat. 19:4-9, s.n.)

Relaţia dintre textele din Matei 5 şi 19 şi textul din Deuteronom 24 Atunci cînd corelăm textul din Matei 5:31-32 cu textul din Matei 19:1-9, în care Isus dezvoltă aceeaşi temă a divorţului, sîntem poate cel mai ispitiţi să tragem concluzia că Domnul Isus confrunta nu numai o interpretare greşită a Legii lui Moise, ci însăşi Legea lui Moise, corectînd ceea ce a zis Moise în Deuteronom 24:1-4. Dar dacă plecăm de la premisa că atunci cînd Dumnezeu vorbeşte, El nu are nevoie de erată, 42 vom fi obligaţi să considerăm cu mai multă atenţie relaţia dintre ceea ce spune Domnul Isus şi ceea ce a zis Moise. Oare faptul că Domnul Isus răspunde aşa cum răspunde fariseilor — „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa” (Mat. 19:8) — face din textul din Deuteronom 24:1-4, cuvinte mai puţin insuflate de Dumnezeu decît restul cuvintelor Scripturii? Nicidecum. N-a spus Domnul Isus Însuşi: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii [şi aici intra şi textul din Deuteronom 24:1-4] am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile” (5:1718)? În Matei 19, pentru a răspunde fariseilor, Isus Se întoarce la actul Creaţiei, ca să precizeze că Dumnezeu a făcut femeia pentru bărbat, şi, după ce i-a prezentat unul celuilalt, le-a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup” (Mat. 19:5, s.n.; cf. Gen. 2:24). 42

Nu trebuie să uităm că una dintre cele patru axiome hermeneutice pe care zidim abordarea Scripturii este aceea că „Dumnezeu nu Se contrazice”.

Concluzia Domnului Isus este simplă, directă şi clară: „Aşa că nu mai sînt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19:6). Cu alte cuvinte, Domnul Isus spune că, iniţial sau „la început”, Dumnezeu a intenţionat ca relaţia de căsătorie să fie unică şi indisolubilă. Dar, din pricina împietririi inimii omului, în Deuteronom 24:1-4, Dumnezeu a dat prin Moise o derogare de la acest ideal. Faptul că această derogare este dată de Dumnezeu Însuşi prin Moise rezultă din Ieremia 3:1, unde Dumnezeu aplică adevărul din Deuteronom la relaţia Sa cu Israel. Din păcate, iudeii s-au folos it de derogarea dată de Dumnezeu ca să-şi justifice dorinţele păcătoase. Aşa se face că, în interpretarea Legii, ei au insistat nu pe sanctitatea căsătoriei, ci pe condiţiile divorţului. În Mishnah, de pildă, o întreagă secţiune — Ghittin — este rezervată clarificării condiţiilor în care trebuie întocmită şi recunoscută cartea de despărţire. 43 Întîmpinarea pe care Domnul Isus o face demersurilor fariseice este simplă şi dezarmantă: Ceea ce a unit Dumnezeu — spune El — omul nu poate anula printr-o foaie de hîrtie, indiferent în ce condiţii este ea întocmită şi indiferent cine este acela care o contrasemnează. Totuşi, Domnul Isus Însuşi subliniază faptul că există o condiţie în care căsătoria se poate desface. Dar El interpretează Legea lui Moise mai degrabă în sensul celor susţinute de şcoala lui Şammai, decît a celor spuse de Hillel sau de rabinul Akiba. În schimb, El nu lasă la latitudinea ascultătorilor Săi să hotărască ce anume este acel „ceva ruşinos” menţionat în textul din Deuteronom, ci precizează că divorţul poate fi acceptat doar dacă la mijloc este o „pricină de curvie”. În acest caz, cartea de despărţire nu face decît să consfinţească o despărţire care, de fapt, s-a şi întîmplat deja prin infidelitatea unuia dintre parteneri. Conform Legii vechi testamentale, curvia era pedepsită cu moartea. De aceea, atunci cînd unul dintre parteneri putea fi acuzat de acest păcat, el ar fi trebuit să moară. Este adevărat că în vremea Domnului Isus romanii luaseră Sinedriului dreptul de a condamna la moarte. Cu toate acestea, în Lege, curvia continua să fie considerată un păcat de moarte, şi deci cel vinovat era considerat „ca mort”. Astfel, singura excepţie pentru divorţ o oferă „pricina de curvie”. Era de înţeles ca fariseii să riposteze imediat: „Pentru ce dar”, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?” Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa” (Mat. 19:7-8, s.n.). De la început n-a fost aşa, pentru că, în ochii lui Dumnezeu, relaţia de căsătorie este unică ş i indisolubilă, de aceea „oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Mat. 19:9, s.n.). 43

Herbert Danby, Mishnah, p. 307-321.

Atunci cînd este o pricină de curvie la mijloc, este oare divorţul obligatoriu? Este deci divorţul obligatoriu atunci cînd există o pricină de curvie la mijloc? Pentru a răspunde la o astfel de întrebare trebuie să continuăm discuţia, dar de data aceasta într-o abordare contextuală. Nu este la întîmplare faptul că în Matei 5:27-30, textul precedent celui pe care-l studiem acum, Domnul Isus a redefinit preacurvia în lumina intenţiei lui Dumnezeu. Dacă în textul de faţă (31-32) bărbatul este acela care caută în soţia lui „ceva ruşinos” ca să divorţeze de ea, în textul precedent (27-30), Domnul Isus dă în vileag acel „ceva ruşinos” care ar putea fi căutat în bărbat. El este acela care se uită la o femeie ca s-o poftească în inima lui şi care, astfel, a devenit un preacurvar. Dacă o astfel de preacurvie ar lăsa urme exterioare — după cum propune Domnul Isus, ochi scoşi şi mîini tăiate — care bărbat ar mai îndrăzni să caute ceva ruşinos în soţia lui? Cărui bărbat i-ar mai da mîna ca să-şi lase nevasta pentru orice pricină? Domnul Isus nu pledează pentru trecerea cu vederea a păcatului. Dar argumentul Său era absolut necesar într-un context în care cei mai mulţi dintre bărbaţi îmbrăţişau o poziţie asemănătoare cu poziţia lui Hillel, conform căreia bărbatul putea să-şi lase nevasta pentru orice pricină. Punînd laolaltă cele două texte (2730 şi 31-32), cei care-L ascultau pe Domnul Isus erau obligaţi să aleagă o cu totul altă cale decît cea tradiţională: calea iertării, nu calea divorţului. Dar trebuie să înţelegem că, prin cele spuse de El, Isus nu aducea o inovaţie Legii. Iertarea şi acceptarea erau implicate chiar în Legea lui Moise. Faptul că femeia — în care bărbatul ei a găs it ceva ruşinos şi, drept urmare, i-a dat o carte de despărţire — putea totuşi să se mărite cu altul (vezi Deut. 24:2), dovedeşte că unul dintre cei doi bărbaţi avea puterea de a o ierta şi de a o accepta, în timp ce celălalt nu avea această putere. Deci divorţul nu ar fi fost obligatoriu. Chiar şi în lumina acestei derogări pe care a dat-o Dumnezeu din pricina împietririi inimii omului, exista şi o altă cale de rezolvare a problemei decît divorţul, şi anume iertarea şi acceptarea. Versetul 3 din Deuteronom 24 — „Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască…” — subliniază faptul că această atitudine de iertare ş i acceptare este o problemă subiectivă. Tocmai de aceea, unul poate ierta şi accepta, pe cînd celălalt, nu poate s-o facă, din pricina împietririi inimii lui. Prin asocierea temelor discutate — preacurvie şi divorţ — Domnul Isus încearcă să-Şi ajute ascultătorii tocmai pe acest plan subiectiv, îndemnîndu-i la a ierta şi la a accepta, pentru ca astfel să fie asemenea Tatălui lor ceresc, care „face să răsară soarele Său peste cei răi ş i peste cei buni ş i dă ploaie peste cei drepţi ş i peste cei nedrepţi” (Mat. 5:45). Acesta este motivul pentru care Isus aduce în discuţie vinovăţia bărbatului în ce priveşte preacurvia (vezi Mat. 5:27-30). Acela care realizează cît de mult i s-a iertat, poate sau, cel puţin, ar trebui să poată ierta şi el.

Acest adevăr devine şi mai convingător atunci cînd ne aducem aminte cît de multe ne-a iertat Dumnezeu. Pilda robului nemilostiv din Matei 18:23-35, pe care Domnul Isus o spune ca răspuns la întrebarea lui Petru — „Doamne, de cîte ori să iert pe fratele Meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă la şapte ori?” (18:21) — este grăitoare în acest sens. Acela care ar îndrăzni să-şi lase nevasta „pentru orice pricină” s-ar asemăna cu robul care a fost în stare să-şi strîngă prietenul de gît pentru o datorie de două sute de lei, atunci cînd lui i s-a iertat o datorie de miliarde de lei. Exemplul purtării lui Dumnezeu în relaţie Principiul fundamental al Împărăţiei lui Dumnezeu este iertarea şi acceptarea. Tocmai de aceea, multe dintre cărţile profetice dau glas inimii lui Dumnezeu în faţa unui popor preacurvar. Iată, de pildă, ce spune Ieremia: 21

„Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică? 22 Chiar dacă te-ai spăla cu silitră, chiar dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea ta tot ar rămînea scrisă înaintea Mea”, zice Domnul, Dumnezeu. 23 „Cum poţi să zici: «Nu m-am spurcat, şi nu m-am dus după Baali?» Priveşte-ţi urma paşilor în vale, şi vezi ce ai făcut, dromaderă iute la mers şi care baţi drumurile şi le încrucişezi! 24 Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gîfăie în aprinderea patimei ei, cine o va împiedeca să-şi facă pofta? Toţi cei ce o caută n-au nevoie să se ostenească: o găsesc în luna ei. 25 Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gîtlejul de sete! Dar tu zici: «Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini, şi vreau să merg după ei.» 26 Cum rămîne uluit un hoţ cînd este prins, aşa de uluiţi vor rămînea cei din casa lui Israel, ei, împăraţii lor, căpeteniile lor, preoţii lor şi proorocii lor. 27 Ei zic lemnului: «Tu eşti tatăl meu!» Şi pietrei: «Tu mi-ai dat viaţa!» Căci ei Îmi întorc spatele şi nu se uită la Mine. Dar cînd sînt în nenorocire, zic: «Scoală-Te şi scapă-ne!» 28 Unde sînt dumnezeii tăi, pe cari ţi i-ai făcut? Să se scoale ei, dacă pot să te scape în vremea nenorocirii! Căci cîte cetăţi ai, atîţia dumnezei ai, Iuda!” 29 „Pentru ce vă certaţi cu Mine? Toţi Mi-aţi fost necredincioşi, zice Domnul” (Ier. 2:21-29).

Oare ce va face Dumnezeu cu o astfel de nevastă? Pricina de curvie este clar dovedită. Deci există toate motivele de divorţ. Oare va intenta El divorţul? Este evident faptul că Dumnezeu nu Se grăbea să găsească „ceva ruşinos” în Israel, indiferent despre ce ar fi fost vorba, doar ca să aibă motiv de divorţ. Dimpotrivă! Deşi acel „ceva ruşinos” a fost dat în vileag în poporul Său, Dumnezeu încerca pe toate căile posibile să-l cheme la pocăinţă pe cel vinovat, în nădejdea că nu va trebui să-i dea „cartea de despărţenie”: „Israele, de te vei întoarce, dacă te vei întoarce la Mine, zice Domnul, dacă vei scoate urîciunile tale dinaintea Mea, nu vei mai rătăci. Dacă vei jura: «Viu este Domnul!» cu adevăr, cu neprihănire şi cu dreptate, atunci neamurile vor fi binecuvîntate în El, ş i se vor alipi de El” (Ier. 4:1-2). Lucrarea profetică din Vechiul Legămînt este semnul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, care încearcă să aducă pe Israel la pocăinţă. Dar atunci cînd o astfel de pocăinţă întîrzie să se arate, Dumnezeu nu are încotro,

decît să dea „cartea de despărţenie” celei vinovate, aşa cum o făcuse deja cu Israel şi aşa cum Se pregătea s-o facă şi cu Iuda (vezi Ier. 3:8). Dar chiar şi după ce a făcut-o, dorinţa Lui a fost reîmpăcarea cu prima Lui „nevastă”. Cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte Oare ce a vrut să spună Domnul Isus prin ultima frază din versetul 32: „Cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte”? Dacă luăm cele spuse de Isus în înţelesul strict al cuvîntului, un bărbat nu poate să se căsătorească cu o femeie divorţată, fără ca el să se facă vinovat de preacurvie. Dar o astfel de concluzie ar contrazice în mod flagrant textul din Deuteronom 24:1-4, şi rămîne un lucru de mirat faptul că fariseii nu au ripostat imediat ca să-I arate Domnului Isus greşeala în interpretarea Legii. Este deci important să încercăm o altă explicaţie. Pentru aceasta trebuie să recitim cu atenţie textul din Deuteronom: 1

Cînd cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întîmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mînă, să-i dea drumul d in casa lui. 2 Ea să iasă de la el, să plece, şi va putea să se mărite după un alt bărbat. 3 Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire, şi după ce i-o dă în mînă, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de nevastă moare, 4 atunci bărbatul dintîi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăş de nevastă, după ce s-a pîngărit ea, căci lucrul acesta este o urîciune înaintea Domnului, şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău (Deut. 24:1-4, s.n.).

În lumina textului de mai sus — care, deşi reprezintă o derogare dată de Dumnezeu din pricina împietririi inimii omului, este totuşi Cuvîntul lui Dumnezeu — doar acela preacurveşte care ia de nevastă iarăşi pe aceea pe care el însuşi a lăsat-o şi care, după aceea, a fost lăsată şi de cel de-al doilea bărbat. O astfel de judecată este susţinută şi de faptul că despre bărbatul care o ia de nevastă pe cea lăsată de primul ei bărbat (v. 2) nu ni se spune că ar fi preacurvar. Deci căsătoria cu un partener divorţat nu înseamnă în mod neapărat a trăi în curvie. Care sînt implicaţiile unei astfel de judecăţi? În primul rînd, în lumina textului din Deuteronom 24 — iar textele din Matei 5 ş i 19 nu pot să-L contrazică — după divorţ, recăsătorirea este posibilă. Implicaţia acestui lucru este că există totuşi posibilitatea „anulării” relaţiei de căsătorie în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă unul dintre parteneri nu moare. Iar Domnul Isus a precizat că singurul motiv acceptabil în faţa lui Dumnezeu este „pricina de curvie”. Iar într-un astfel de caz, conform textului din Deuteronom, ambii parteneri sînt liberi să se recăsătorească, fără însă să uităm că, de fapt, divorţul nu

trebuie să aibă neapărat loc, problema putînd fi rezolvată prin iertare ş i împăcare, din pricina soluţiei pe care Dumnezeu a pregătit-o în Hristos pentru rezolvarea oricărui păcat. Cum poate lua Dumnezeu înapoi pe aceea de care a divorţat? O dată ce Dumnezeu a dat lui Israel cartea de despărţire, cum mai poate reface El relaţia cu Israel, fără ca prin aceasta să fie călcată însăşi porunca dată de El în Deuteronom 24:1-4? Ieremia apelează şi el la textul din Deuteronom 24:1-4, cu care au încercat să-L prindă la colţ fariseii pe Isus, dar aplică această poruncă la relaţia dintre Dumnezeu şi Israel: 1

El zice: „Cînd se desparte un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată? Şi tu, ai curvit cu mulţi ibovnici, şi să te întorci iarăş la Mine? zice Domnul”. 2 „Ridică-ţi ochii spre înălţimi, şi priveşte: unde n-ai curvit? Te ţineai la drumuri, ca Arabul în pustie, şi ai spurcat ţara prin curviile tale şi cu răutatea ta! 3 Măcar că ploile au fost oprite, şi ploaia de primăvară a lipsit, totuş tu ţi-ai păstrat fruntea de curvă şi n-ai vrut să ai ruşine! 4Acum, nu-i aşa? strigi la M ine: «Tată! Tu ai fost Prietenul tinereţii mele!» 5 «Îşi va ţinea El mînia pe vecie? O va păstra El totdeauna?» Iată, aşa ai vorbit, şi totuş ai făcut lucruri nelegiuite, cît ai putut!” (Ier. 3:1-5). 7

Cum să te iert? zice Domnul. Copiii tăi M-au părăsit, şi jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Şi după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie, şi aleargă cu grămada în casa curvei! 8 Ca nişte cai bine hrăniţi, care aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după nevasta aproapelui său. 9 Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor? (Ier. 5:7-9).

Într-adevăr, Dumnezeu era îndreptăţit să dea poporului Său cartea de despărţire. Dar scrierile profetice vorbesc şi despre reprimirea lui Israel şi a lui Iuda. 14

Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, zice Domnul, căci Eu sînt Stăpînul vostru, Eu vă voi lua, pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie, şi vă voi aduce înapoi în Sion. 15 Vă voi da păstori după inima Mea, şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune. 16 Cînd vă veţi înmulţi şi veţi creşte în ţară, în zilele acelea, zice Domnul, nu se va mai vorbi de chivotul legămîntului Do mnului, şi nu-i va mai veni nimănui în gînd, nu-şi vor mai aduce aminte de el, nu-i vor mai simţ i lipsa, şi nici nu vor mai face altul. 17 În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului, toate neamurile se vor strînge la Ierusalim, în Nu mele Do mnului, şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele. 18 În zilele acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui Israel şi vor veni împreună din ţara de la miază-noapte în ţara pe care am dat-o în stăpînire părinţilor voştri (Ier. 3:1418).

Dumnezeu dăduse cartea de despărţire lui Israel, iar acum Se pregătea s-o dea şi lui Iuda. Dar, în acelaşi timp, El vorbea despre o primire înapoi a poporului Său.

Dar tocmai din pricina Legii lui Dumnezeu, la care apelează şi Ieremia în 3:1, Dumnezeu nu putea să primească înapoi pe poporul Său, aşa, pur şi simplu. Iar frămîntarea aceasta reiese clar din versetele care urmează: „Eu ziceam: «Cum să te pun printre copiii Mei, şi să-ţi dau o ţară plăcută, o moştenire, podoabă între podoabele neamurilor? Mă gîndeam că mă vei chema: „Tată!” Şi nu te vei mai abate de la Mine. Dar, cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!»” (Ier. 3:19-20). Din pric ina Legii, pe care Ieremia o citează în 3:1, singura cale de împăcare era moartea unuia dintre parteneri. Numai moartea putea dezlega legăturile căsătoriei. În cazul relaţiei dintre Dumnezeu şi Israel — mai bine zis, în cazul relaţiei dintre Dumnezeu şi om — Dumnezeu a luat asupra Sa Însuşi condiţia acestei reîmpăcări. Reîmpăcarea omului cu Dumnezeu avea să fie posibilă doar în baza Sîngelui Noului Legămînt. Moartea în Hristos: baza obiectivă a reîmpăcării noastre cu Dumnezeu şi unul cu celălalt Scriptura afirmă clar faptul că moartea fizică a unuia dintre parteneri dezleagă relaţia de căsătorie, şi partenerul rămas în viaţă se poate recăsători (vezi Rom. 7:3 şi 1 Cor 7:39). Este, de asemenea, adevărat şi faptul că aceeaşi lege operează ş i atunci cînd este vorba despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Atunci cînd cineva se întoarce la Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, el se întoarce murind mai întîi, pentru ca apoi să învieze la o viaţă nouă. O dată mort şi înviat, relaţia poate fi refăcută, „căci dacă este cineva în Hristos”, afirmă Pavel, „este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). În Scriptură, păcatul este echivalat cu trăirea în preacurvie, şi deci păcatul constituie baza ruperii relaţiei noastre cu Dumnezeu, tocmai pentru că am intrat în relaţie cu un dumnezeu străin. Moartea fizică a partenerului nostru ne-ar dezlega de această relaţie. Dar chiar dacă ar muri însuşi Satana — ceea ce este cu neputinţă — Legea nu i-ar da voie lui Dumnezeu să Se reîmpace cu aceea care a fost odată soţia Lui. Iar în această categorie intră nu numai Israel şi Iuda, ci întreaga omenire. De aceea trebuie să murim şi să înviem noi înş ine. Iată de ce Scriptura vorbeşte despre convertire în termenii unei „naşteri din nou”, a devenirii „unei făpturi noi” în Hristos. Lucrul acesta este posibil, pentru că Scriptura vorbeşte despre o moarte prin reprezentare şi despre o înviere prin reprezentare. Isus Hristos a murit, fizic, pentru noi şi în locul nostru, iar, apoi, a treia zi, a înviat din morţi. Prin credinţă, noi am murit şi am înviat împreună cu El. Dar tocmai pentru că am trecut prin moarte, relaţia cu vechiul nostru „partener”, cu Satana s-a rupt, iar noi sîntem liberi să ne „recăsătorim”. Iar pentru faptul că prin moartea ş i învierea noastră împreună cu Hristos noi înşine am devenit făpturi noi, Dumnezeu este şi El liber — în lumina Legii Lui — să ne primească înapoi.

Dar oare iertarea partenerului vinovat nu devine o scuză ieftină pentru ca acesta să continue să păcătuiască? Din nou, răspunsul trebuie să-l găsim, privind la modelul după care a fost patentată relaţia de căsătorie: relaţia dintre Dumnezeu şi om. Partea vinovată în această relaţie este omul. Cei iertaţi şi reprimiţi am fost noi. Poate fi, oare, considerată iertarea lui Dumnezeu a fi o scuză ieftină pentru a continua să păcătuim? Sau, ca să folos im cuvintele lui Pavel, „să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Ferească Dumnezeu! „Noi care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6:1-4). Se pune deci întrebarea: Cum trebuie să privim această relaţie în care am fost reprimiţi de Dumnezeu? Am putea, oare, spune că moartea noastră împreună cu Hristos avînd loc doar pe plan spiritual, relaţia noastră cu Dumnezeu trebuie trăită doar pe plan spiritual şi că planul fizic nu contează? Este, oare, „recăsătorirea” noastră cu Dumnezeu doar de natură spirituală? Adică, implică, oare, relaţia noastră cu Dumnezeu doar spiritul nostru, nu şi trupul nostru? Moartea Domnului Isus Hristos a fost atît o moarte fizică, cît şi una spirituală. Iar prin credinţa în El, amîndouă ne sînt atribuite nouă, iar Dumnezeu pretinde ca noi să fim ai Lui în întregime. „Prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu” (Rom. 6:10, s.n.). După cum Moartea şi Învierea Domnului Isus Hristos au vizat întreaga Sa fiinţă ş i existenţă, tot aşa, atît ruperea noastră de Satana şi de împărăţia lui, cît şi alipirea noastră de Dumnezeu şi de Împărăţia Lui trebuie să vizeze întreaga noastră fiinţă şi existenţă, adică trebuie să vizeze ambele aspecte: şi pe cel spiritual, dar şi pe cel fizic. Pe de o parte, noi nu mai aparţinem lui Satana nic i în duhul şi nici în trupul nostru. Pe de altă parte însă, şi „recăsătorirea” noastră cu Dumnezeu reclamă ambele aspecte. Deoarece trupul nostru a devenit Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în noi, şi pe care L-am primit de la Dumnezeu, noi sîntem ai Domnului trup şi suflet. Iată de ce ne avertizează Pavel în Romani: „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii” (Rom. 6:12-13, s.n.). Concluzia din Romani 12:1 subliniază cu şi mai multă forţă acest adevăr: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (s.n.).

Voia lui Dumnezeu — continuă Pavel — trebuie aleasă şi trăită atît cu mintea, cît şi cu trupul nostru. Iar după ce, în Corinteni, Pavel ne spune că în timp ce ne putem face „un singur trup” cu o femeie, cu Hristos ne facem „un singur duh” (vezi terminologia din 1 Cor. 6:16-17) — ceea ce ar părea să susţină o diferenţă esenţială între cele două tipuri de relaţii — el continuă totuşi prin a afirma că relaţia noastră cu Hristos ne cere atît duhul, cît şi trupul nostru: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:19-20). Se pune deci întrebarea dacă, în ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, putem discuta doar de un aspect fizic sau doar de un aspect spiritual al relaţiei? Pretenţiile lui Dumnezeu de la noi par să nege lucrul acesta. Deci cele două aspecte — aspectul fizic şi cel spiritual — nu pot fi separate nic i pe planul relaţiilor dintre oameni, şi nici pe planul relaţiei cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, o relaţie, indiferent dacă este o relaţie dintre soţ şi soţie sau relaţia dintre om şi Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, ne implică şi cu duhul nostru şi cu trupul nostru în totalitatea lor. Ce implicaţii are convertirea asupra problemei divorţului Întregul demers de mai sus a avut ca scop pregătirea terenului pentru a încerca să răspundem la o serie de întrebări. Prima dintre ele este: Cum se răsfrînge moartea noastră împreună cu Hristos asupra realităţilor fizice în care trăim, asupra relaţiei de căsătorie care, din punctul de vedere al Legii lui Dumnezeu, a fost ruptă prin divorţ în mod ilegal, înainte de convertire? Dezleagă, oare, moartea mea împreună cu Hristos relaţia de căsătorie cu soţul meu pămîntesc? Oare pe o astfel de judecată se bazează Pavel atunci cînd în 1 Corinteni 7:12-16 afirmă că „dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sînt legaţi” (15, s.n.)? În cazul familiilor în care unul dintre parteneri este necredincios iar celălalt credincios, dezlegarea relaţiei de căsătorie se întîmplă la cererea partenerului necredincios, ca şi cum moartea în Hristos l-ar fi dezlegat deja pe cel credincios, dar acesta a continuat să rămînă în relaţie de dragul şi spre binele celuilalt. Dacă afirmăm că întoarcerea noastră la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos echivalează cu o moarte şi cu o înviere, iar moartea dezleagă relaţia de căsătorie, o următoare întrebare este dacă nu cumva oferim prin aceasta un prilej de păcătuire facil. Dimpotrivă! Numai un credincios poate lua cu adevărat în serios propunerea Domnului Isus din Predica de pe munte de a alege, în schimbul divorţului, iertarea şi acceptarea, chiar şi în cazul în care la mijloc este o pricină de curvie. Doar

acela care a gustat şi continuă să guste iertarea lui Dumnezeu poate ierta cu adevărat. Păcatul a umplut lumea noastră — şi, din nefericire, chiar ş i bisericile noastre — cu situaţii complicate şi aparent fără ieşire. O a treia întrebare pe care am dorit s-o punem este în ce măsură soluţia lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos aduce dezlegare chiar şi în astfel de situaţii. Desigur, se vor găsi mulţi care vor spune împreună cu oponenţii lui Pavel: 5

Dar dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept cînd Îşi dezlănţuie mînia?… 7 Şi dacă, prin minciuna mea [sau prin divorţul meu], adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sînt eu însumi judecat ca păcătos? 8 Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, cari ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osînda unor astfel de oameni este dreaptă (Rom. 3:5-8).

Concluzii Veniţi să recapitulăm cele spuse pînă în prezent. În primul rînd, Domnul Isus asociază textul din Matei 5:31-32 cu cel din versetele 27-30 tocmai ca să-i ajute pe ascultătorii Săi să reevalueze problema divorţului şi în lumina vinovăţiei celeilalte părţi, în cazul nostru, în lumina vinovăţiei bărbatului. Înţelegerea lucrurilor ar fi trebuit să-l vindece pe bărbat de pornirea spre divorţ „pentru orice pricină”. În al doilea rînd, am văzut că Domnul Isus face lucrul acesta, ca să atragă atenţia că nici chiar în cazul în care bărbatul a găs it „ceva ruşinos” în soţia lui — pricina de curvie — divorţul nu este obligatoriu. În lumina întregului context, Domnul Isus ne îndeamnă, de fapt, la iertare şi la acceptare. Iar ceva mai tîrziu în Predica de pe munte, El avea să spună ascultătorilor Săi: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nic i Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mat. 6:14-15). Iar o astfel de afirmaţie face ca divorţul să nu fie o opţiune prea uşoară pentru acela care crede în Dumnezeu şi în faptul că mînia Lui „se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu ş i împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor” (Rom. 1:18). Există însă situaţii cînd, din pricina împietririi inimii, împăcarea este imposibilă, pentru că una dintre părţile implicate nu o doreşte. Atunci cînd curvia nu este rezolvată prin pocăinţă, ci este continuată, am văzut că nici Dumnezeu nu o poate trece cu vederea. Pînă şi El a dat o carte de despărţire lui Israel. Dar o astfel de acţiune trebuie considerată a fi o ultimă soluţie. Domnul Isus a afirmat în Predica de pe munte că divorţul este prilej de preacurvie. Tocmai de aceea, deşi acceptă o clauză legală pentru divorţ, şi anume „pricina de curvie”, El încearcă totuşi să-Şi convingă ascultătorii de faptul că, prin

caracterul şi exemplul Său, Dumnezeu ne învaţă că iertarea ş i acceptarea sînt de preferat divorţului. Afirmaţiile Lui trebuie înţelese în contextul în care ele au fost spuse, context în care bărbatul se considera liber şi îndreptăţit să dea nevestei lui o carte de despărţire pentru orice pricină. Pentru interpretarea corectă a cuvintelor Domnului Isus, este important să înţelegem că textele din Matei 5 şi 19 şi textul din Deuteronom 24 trebuie considerate ca fiind deopotrivă Cuvîntul lui Dumnezeu. Indiferent din ce pricină a dat Dumnezeu derogarea din Deuteronom 24, totuşi, textul acesta are autoritate din pricina Aceluia care l-a dat. Precizînd că acel „ceva ruşinos” de care bărbatul îşi poate acuza soţia este doar „pricina de curvie”, nimic altceva, Domnul Isus ia din mîna fariseilor dreptul de a generaliza lucrurile şi de a coborî astfel standardele credincioşiei în relaţia de căsătorie. Afirmaţiile din Matei 5:32 ş i 19:9, conform cărora acela care va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte, trebuie înţelese în conjuncţie cu textul din Deuteronom 24:1-4. Iar o astfel de afirmaţie ridică, în primul rînd o problemă pentru Dumnezeu. În lumina Legii Lui din Deuteronom 24, o dată ce omul a căzut în păcat şi astfel relaţia dintre om şi Dumnezeu a fost ruptă, Dumnezeu nu mai avea cum să ne primească înapoi. Pentru a rezolva această problemă, Dumnezeu L-a dat pe Însuşi Fiul Său să moară pentru noi şi în locul nostru. Astfel, Moartea lui Hristos a devenit baza obiectivă a reîmpăcării noastre cu Dumnezeu şi a reîmpăcării unuia cu celălalt. Implicaţiile convertirii asupra relaţiilor de căsătorie conduc la întărirea acestei relaţii, nu la slăbirea ei, deoarece acela căruia i s-a iertat mult este şi el dator să ierte pe măsură. Iată cum rezumă John Stott textul din Matei 5:31-32: „Fariseii erau preocupaţi cu condiţiile divorţului; Isus, cu instituţia căsătoriei… Fariseii numesc legislaţia lui Moise cu privire la divorţ o poruncă; Isus o numeşte o îngăduinţă din pricina împietririi inimii omeneşti… Fariseii tratează divorţul cu uşurinţă; Isus l-a tratat cu atîta seriozitate, încît, cu o singură excepţie, El numeşte toate recăsătoririle 44 după divorţ ca fiind preacurvie”. Deci, concluzionează el: „Vorbind ca pastor creştin, ori de cîte ori cineva îmi cere ca să vorbească cu mine despre divorţ, de cîţiva ani buni încoace l-am refuzat cu perseverenţă. Mi-am făcut o lege din a nu vorbi cu nimeni despre divorţ înainte să fi vorbit cu el (sau cu ea) mai întîi despre alte două subiecte, şi anume despre căsătorie şi despre împăcare. Uneori, o discuţie pe aceste două subiecte face ca discutarea celuilalt să nu mai fie necesară. Abia atunci cînd o persoană a înţeles şi a acceptat punctul de vedere al lui Dumnezeu despre căsătorie şi chemarea lui Dumnezeu la împăcare a fost creat un 44

Aici este vorba, credem noi, despre reîntoarcerea la soţia de care bărbatul a divorţat, pentru că altfel Domnul Isus ar fi contrazis în mod flagrant textul din Deuteronom 24:1-4.

posibil context în care, regretabil, cineva poate vorbi şi despre divorţ. Acest principiu al priorităţilor pastorale este, cred eu, în armonie cu învăţătura Domnului Isus.”45 Să nu juri (33-37) Ucidere, preacurvie, divorţ, iar acum jurăminte! 33

Aţi mai auzit iarăş că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strîmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale”. 34 Dar Eu vă spun: „Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; 35 nici pe pămînt, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. 36 Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. 37 Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău” (Mat. 5:33-37).

Aşa cum a fost spusă de către cei din vechime, porunca adună în ea cîteva texte. În primul rînd, este porunca din Levitic 19:12: „Să nu juraţi strîmb pe Numele Meu, căci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tău. Eu sînt Domnul” (s.n.). Cei care au lăsat afară Numele Domnului din porunca din Levitic 19:12 s-au făcut vinovaţi de golirea poruncii de esenţa ei. Porunca paralelă din Exod sau Deuteronom este: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui” (Ex. 20:7 şi Deut. 5:11). A jura strîmb pe Numele Domnului înseamnă a încerca să acoperi minciuna ş i strîmbăciunea juruinţei tale cu Numele Domnului. Dar la porunca din Levitic trebuie să adăugăm şi porunca din Numeri 30:2: „Cînd un om face o juruinţă Domnului, sau un jurămînt prin care se va lega printr-o făgăduială, să nu-şi calce cuvîntul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieşit din gură” (s.n.), sau porunca din Deuteronom 23: 21

Dacă faci o juruinţă Domnului, Du mnezeului tău, să nu pregeţi s-o împlineşti; căci Domnul, Du mnezeul tău, îţi va cere socoteala şi te vei face vinovat de un păcat. 22 Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un păcat. 23 Dar să păzeşti şi să împlineşti ce-ţi va ieşi de pe buze, şi anume juruinţele pe cari le vei face de bună voie Domnului, Dumnezeului tău, şi pe cari le vei rosti cu gura ta” (Deut. 23:21-23).

După cum putem observa, în afara textului din Levitic 19:12, toate celelalte texte (Ex. 20:7; Deut. 5:11; Num. 30:2 şi Deut. 23:21-23) reglementează relaţia dintre Dumnezeu şi om. Deci argumentul textului din Matei trebuie zidit pe textul din Levitic. Întregul capitol se referă la relaţiile dintre semeni. Versetul imediat precedent spune: „Să nu furaţi şi să nu minţiţi, nici să nu vă înşelaţi unii pe alţii” (11). Un jurămînt strîmb pe Numele Domnului putea fi considerat cea mai 45

John R. W. Stott, The Message of the Sermon on the Mount, p. 94-98.

perversă formă de hoţie, minciună sau înşelăciune. Ceea ce se întîmpla cu o astfel de ocazie era că „Da”-ul sau „Nu”-ul pe care cineva era obligat să-l rostească întro dispută era întărit prin aducerea Domnului ca martor. Din nou, comentariile rabinice cu privire la Tora, adunate în Mishnah, includ două capitole despre jurăminte: Nedarim 46 şi Shebuot. 47 Primul dintre ele — Nedarim — conţine jurămintele pe care oamenii le fac unii altora, al doilea — Shebuot — vizează mai mult jurămintele legate de ritualurile ceremoniale din Templu sau la judecată în probleme de diferende între semeni, deci în probleme de pagube făcute semenilor. Citirea capitolului despre jurăminte atrage atenţia asupra complicaţiilor extraordinare aduse de focalizarea oamenilor pe termenii în care jurămîntul a fost rostit, cu alte cuvinte, pe aspectele exterioare, şi nu pe intenţia în s ine. Domnul Isus expune lucrul acesta în Matei 23: 16

Vai de voi, povăţuitori orbi, cari ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurămîntul lui”. 17 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? 18 „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurămîntul lui.” 19 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul, sau altarul, care sfinţeşte darul? 20 Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; 21cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; 22şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el (Mat.23:16-22).

Astfel de judecăţi au creat labirinturi incredibile, pe care cei şmecheri şi răuvoitori le foloseau ca scuze ca să-şi calce jurămîntul sau promisiunea, ca să se eschiveze de sub consecinţele promis iunii făcute. În contextul răspunsului Domnului Isus, jurămîntul este privit ca un fel de adaos la „da”-ul sau „nu”-ul pe care trebuie să-l spunem semenului nostru. Tocmai aceste adaosuri au complicat atît de mult lucrurile încît au trebuit să fie incluse în Mishnah48 două capitole lungi, ca să se poată aplica cele cîteva versete din Tora. Dezbrăcînd problema de toate adaosurile inutile, Domnul Isus încearcă să-i ajute pe oameni să împlinească Legea în spiritul ei, fără să caute tot felul de ieşiri şi justificări în adaosurile omeneşti. Jurămintele pe Cer, pe pămînt, pe capul tău — spune Domnul Isus — sînt încercări de a întări „da”-ul sau „nu”-ul pe care l-ai spus. Dar tot ce este, de fapt, al tău este tocmai „da”-ul sau „nu”-ul pe care l-ai rostit. Orice adăugare la ele este o hoţie, o încercare de a te acoperi cu ceea ce nu este al tău, o luare în deşert a Numelui Domnului şi dec i o auto-învinuire. Iată de ce, „felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău” (37). Tot ce mai putem adăuga la „da”-ul nostru este încă un „da”, şi tot ceea ce mai putem adăuga la „nu”-ul nostru este încă un „nu”. Tot ce trece peste acestea vine de la Cel Rău. 46

H. Danby, Mishnah, secţiunea a III-a, Nashim, capitolul Nedarim, p. 264-280. H. Danby, Mishnah, secţiunea a IV-a, Nezichin, capitolul Shebuot, p. 408-422. 48 Comentariul rabinic asupra Torei. 47

Dar să aşezăm pericopa aceasta în context. Să observăm, de pildă, cum anume a legat Domnul Isus afirmaţiile Sale. În versetele 27-30, El a definit preacurvia în lumina poruncii a zecea din Decalog, tocmai pentru a dovedi vinovată înaintea lui Dumnezeu pe majoritatea bărbaţilor care căutau în nevestele lor „un lucru ruşinos” ca pretext pentru divorţ. În versetele următoare (31-32), Isus redefineşte căsătoria ca pe o relaţie unică şi indisolubilă: „Ori ş i cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (32). Iar în Matei 19, El adaugă: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (6). Cu alte cuvinte, Isus afirmă că este un act de maximă impertinenţă ca cineva să încerce să anuleze un act dumnezeiesc printr-un act omenesc. O astfel de afirmaţie ridică, desigur, o întrebare: Ce anume a împreunat Dumnezeu sau de unde să ştim că o relaţie de căsătorie este confirmată de Dumnezeu? La această întrebare răspunde pericopa imediat următoare (5:33-37). Actul căsătoriei se face înaintea lui Dumnezeu tocmai prin „Da!”-ul pe care cei doi şi-l spun unul celuilalt. Dumnezeu, care „face să răsară soarele Său peste cei răi ş i peste cei buni ş i dă ploaie peste cei drepţi ş i peste cei nedrepţi” (5:45), aude atît „Da!”-ul celor buni, cît şi al celor răi, atunci cînd şi-l spun unul celuilalt, pecetluindu-l prin relaţia fizică. În ochii lui Dumnezeu, doi astfel de oameni — un bărbat şi o femeie — sînt socotiţi căsătoriţi, deoarece au devenit un singur trup şi deoarece instituţia căsătoriei ţine de Creaţie, realitate ce ne cuprinde pe toţi deopotrivă. Preţul preoţiei (38-42 şi 43-48) A aplica Legea talionului în relaţiile de familie înseamnă a răsplăti curvia unuia cu divorţul intentat de celălalt. Dar tocmai pentru că nici unul dintre noi nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu în baza meritelor lui proprii şi tocmai pentru că, de aceea, fiecare dintre noi trebuie să apeleze la Dumnezeu, iertarea Lui faţă de noi ne obligă la iertare faţă de alţii. Realitatea acceptării noastre de către Dumnezeu, a iertării imenselor noastre datorii, de care ne bucurăm în Domnul Isus Hristos, ne obligă să reconsiderăm felul în care citim porunci ca acestea: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vînătaie pentru vînătaie” (Ex. 24:24-25). 38

Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” 39 Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celalt. 40 Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. 41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, merg i cu el două. 42 Celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împru mute de la tine. 43

Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. 44 Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, 45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi

peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgînii nu fac la fel? 48 Voi fiţ i dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit (5:3848).

Uciderea se naşte din gelozie, ură şi poftirea lucrurilor aproapelui. Dar acela care, întorcîndu-se spre sine şi comparîndu-se cu Dumnezeu, cu cerinţele Lui, şi recunoscîndu-şi sărăcia a avut curajul să plîngă, a fost mîngîiat de Însuşi Dumnezeu. Mîngîierea lui Dumnezeu l-a scos din competiţia afirmării de sine, şi, astfel, au fost tăiate orice rădăcini ale geloziei, urii sau ale poftirii lucrurilor semenului. Ca să rezolve problema uciderii, Domnul Isus ne ajută să coborîm în adîncurile noastre, să identificăm rădăcinile problemei ş i, venind cu ele înaintea lui Dumnezeu, să ne recunoaştem sărăcia în duh, ceea ce declanşează procesul vindecării noastre. Tot aşa se rezolvă şi problema preacurviei şi a divorţului. Atunci cînd pofta firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii sînt înlocuite cu pofta sau foamea şi setea după neprihănire, simţul dreptăţii este înlocuit cu simţul jertfirii de sine. Săturaţi cu neprihănirea lui Dumnezeu, vom putea să dăm altora din ceea ce ni se cuvine nouă, vom putea să iertăm, să alegem împăciuirea în locul divorţului şi să acceptăm prigoana din pricina lui Hristos în locul lepădării de El. Cum am putea interpreta textul din 38-42 fără să păstrăm înaintea ochilor noştri „fericirea” a opta: „Ferice de cei prigoniţi pentru neprihănire, căci a lor este Împărăţia cerurilor. Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, cari au fost înainte de voi” (Mat. 5:10-12)? Ar putea cineva accepta cu uşurinţă principiul Crucii, al jertfirii de sine din pricina neprihănirii şi din pricina lui Hristos? Puţin probabil! Lucrul cel mai greu de transmis ucenicilor Săi de către Domnul Isus Hristos a fost nevoia dezlipirii lor de „Hristosul erou”, de Hristosul care vindecă bolnavi, înviază morţii, umblă pe ape, înmulţeşte pîinile etc., ca să facă loc în inimile lor unui Hristos care Şi-a îndreptat faţa hotărît spre Ierusalim, ca să accepte prigoana ş i suferinţa pe nedrept, ca să accepte crucificarea în locul nostru. Dar fără acest aspect al lucrării lui Hristos, nar fi existat mîntuire pentru nici unul dintre noi. Dacă Isus ar fi venit animat de principiile din aceste versete — „Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte” (38), iubire de aproapele, şi ură faţă de vrăjmaşi (vezi v. 43) — ce s-ar fi ales de intrarea noastră în Împărăţia Cerurilor? În textul de faţă (5:38-48), Isus răspunde din nou unui sistem alcătuit din slovele Legii despuiate de spiritul acesteia. Pe de o parte, întregul context din Exod 21:2425 (vezi şi Lev. 24:20 şi Deut. 19:21) este un context al iubirii de semeni, nu un context al urîrii lor, al răzbunării pe ei, iar pe de altă parte, porunca este dată judecătorilor spre împlinire, nu să reglementeze relaţia dintre semeni în general.

Pe lîngă faptul acesta, nu trebuie să uităm că Isus declara etica Împărăţiei Cerurilor, o etică pe care El Însuşi a venit s-o urmărească şi pe care a venit să o transmită tuturor fiilor Împărăţiei. Or, fiii lui Dumnezeu sînt doar cei împăciuitori, aceia care au înţeles cîte ceva din bucuria de a-i cîştiga pe oameni cu preţul suferinţei. După cum am văzut, ultima „fericire” are două părţi. Prima vorbeşte despre fericirea de a răbda prigoana din pricina neprihănirii. O astfel de fericire se cîştigă doar dacă preţuim părtăşia la firea, la natura dumnezeiască mai mult decît stricăciunile care sînt în lume prin pofte. Lupta cu păcatul ne face urîţi păcătoşilor. Atunci cînd cineva îşi vine în fire şi, cu întreaga lui fiinţă, intră în rîndurile acelora despre care Petru spune: „Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrînări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite” (1 Petru 4:3), nu trebuie să fie surprins că aceia cu care făcea toate aceste lucruri se vor întoarce împotriva lui şi îl vor batjocori (vezi 4:4-5). Dar al doilea aspect al ultimei „fericiri” — testul suprem al părtăş iei noastre la Împărăţia Cerurilor — este să accepţi prigoana şi suferinţa din pricina lui Hristos. Aceasta înseamnă să accepţi să fii nedreptăţit, în nădejdea că vei putea cîştiga pentru Hristos pe cel care te nedreptăţeşte: „El [Hristos] n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug. Cînd era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, cînd era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcat, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Petru 2:22-24). Este, oare, exemplul lui Isus Hristos o raţiune suficientă pentru a lua în serios poruncile din Matei 5:38-48? Cu siguranţă! Iar faptul că este vorba despre răsplată atît în 5:12, cît şi în 5:46 şi faptul că este vorba despre înfiere atît în 5:9, cît şi în 5:48 ar putea fi indicii privind nevoia interpretării celor două texte în legătură unul cu celălalt. Renunţarea la noi înşine de dragul altora este preţul preoţiei, preţul lărgirii Împărăţiei lui Dumnezeu. 6:1-7:6 Motivaţiile califică neprihănirea noastră În Matei 5:20, Domnul Isus a condamnat neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor ca fiind o neprihănire incompatibilă cu Împărăţia lui Dumnezeu. În 5:21-48, a dat în vileag rădăcinile ei: interpretarea greşită a Scripturilor. Atunci cînd slova Scripturii este separată de spiritul ei, se intră pe calea zidirii unei neprihăniri fariseice. Începînd din capitolul 6, Domnul Isus dă în vileag şi condamnă practica fariseilor şi a cărturarilor care trăiesc în baza interpretărilor greşite ale Scripturii. Versetul 5:48 ne-a confruntat cu standardul lui Dumnezeu: „Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit”. Doar o astfel de neprihănire este compatibilă cu Împărăţia lui Dumnezeu. Nedesăvîrşirea sau neprihănirea fariseică este dată în vileag în cîteva domenii: milostenia (6:1-4), rugăciunea (6:5-15), postul (6:16-18), îngrijorările pentru lucrurile vieţii acesteia (6:19-34) şi judecata faţă de semeni (7:1-6). Într-un fel sau altul, am atins aproape toate aceste texte, atunci cînd am vorbit despre „fericiri”. Acum nu ne rămîne decît să încercăm să precizăm rolul pe care îl joacă aceste texte în contextul

Predicii de pe munte. Domnul Isus Şi-a zidit Predica pe principiul: Caracterul determină conduita, subliniind faptul că realitatea din adîncurile noastre se va manifesta în tot ceea ce facem. Iar dacă lucrurile din noi sînt strîmbe, dacă am interpretat greşit Cuvîntul lui Dumnezeu, îl vom aplica greşit. Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta (6:1-4) Sărăcia în duh este urmată în mod inevitabil de lacrimile pocăinţei, de ieşirea din competiţia afirmării de sine şi focalizarea energiilor noastre pe a căuta cele de sus, nu cele de pe pămînt. Or, acela care a ajuns pînă aici nu mai are pretenţii de la oameni, pentru că a fost mîngîiat de Însuşi Dumnezeu. Nu mai aşteaptă nimic de la oameni, pentru că a fost săturat de Însuşi Dumnezeu. Atunci însă cînd aceste lucruri nu s-au rezolvat în adîncurile noastre, în mod inevitabil, ne vom îndeplini neprihănirea noastră înaintea oamenilor, ca să fim văzuţi, apreciaţi şi aplaudaţi de ei. Strategiile noastre vor încorpora pe nebăgate în seamă mijloacele lumii acesteia. Pregătirile noastre vor include sunatul din trîmbiţă, afişarea dărniciei ş i milosteniei, mulţumirile publice pentru ceea ce am făcut etc. Domnul Isus ne avertizează de implicaţii: „Nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri” (6:1). În mod evident, soluţia sau vindecarea noastră va veni atunci cînd vom judeca întreaga problemă a milosteniei nu doar pe planul faptelor şi al vorbelor, ci pe cel al gîndurilor, atitudinilor ş i motivaţiilor. De fapt, pe acest plan lăuntric — de ce anume faci ceea ce faci — se aruncă zarurile răsplătirii noastre. De aceea, „cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (3-4). Pe cine vrei să impresionezi sau să schimbi prin rugăciunea ta? (6:5-15) Dacă la milostenia fariseilor era greşită motivaţia cu care era făcută, în cazul rugăciunii lor, erau greşite atît motivaţia cît şi conţinutul sau, mai bine zis, motivaţia se reflecta mult mai clar în conţinutul rugăciunilor lor: 5

Cînd vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stînd în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. 6 Ci tu, cînd te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. 7 Cînd vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. 8 Să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi. 9 Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; 10vie împărăţia Ta; facăse voia Ta, precum în cer şi pe pămînt. 11 Pînea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi; 12şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; 13 şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

14

Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. 15 Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, n ici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Mat. 6:5-15, s.n.).

A te ruga pentru ca să fii văzut şi apreciat de oameni înseamnă a fi făţarnic din capul locului. Pentru că, prin definiţie, rugăciunea este o conversaţie între tine şi Dumnezeu. Or, să pretinzi că vorbeşti cu Dumnezeu, atunci cînd, de fapt, vorbeşti cu semenii, cînd prin cuvintele şi atitudinea ta le cerşeşti aprecierea şi admiraţia înseamnă cea mai josnică făţărnicie. „Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata” (5), spune Domnul Isus despre astfel de oameni. Cum rămîne deci cu rugăciunile publice în adunările noastre, atunci cînd Domnul Isus a spus: „Ci tu, cînd te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (6)? Desigur, există un pericol de a schimba adresantul chiar şi în timpul rugăciunii noastre publice. Simplul fapt că sîntem conştienţi că cineva ne ascultă şi ne judecă creează o imensă presiune asupra noastră. Cu toate acestea, există loc şi pentru rugăciunile publice. Sînt situaţii cînd este nevoie de învoirea a doi sau trei în rugăciune (vezi Mat. 18:19). Nu puţine dintre rugăciunile lui Pavel au fost făcute publice, tocmai prin scrisorile lui. După cum am văzut, în textul de faţă, Domnul Isus încearcă să corecteze nu doar motivaţia, ci şi conţinutul rugăciunii. Problema pe care o dădea în vileag era legată de împrumuturile din religiile păgîne. Păgînii foloseau ritualul religios, inclusiv rugăciunea, ca să manipuleze divinitatea: „Cînd vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi” (7). Pieirea poporului Israel în Vechiul Testament s-a datorat tocmai împrumutării acestui tipar păgîn de închinare, a cărui esenţă era încercarea de manipulare a divinităţii. Deşi existau nenumărate asemănări între forma de închinare a lui Israel şi cea păgînă — preoţi, altare, temple, jertfe, rugăciuni — exista totuşi o deosebire fundamentală între ele. În sistemul de închinare al lui Israel, Dumnezeu era îmbunat prin jertfa necurmată, pe care o aducea nu israelitul de rînd, ci marele preot. Toate jertfele israelitului de rînd — arderea de tot şi jertfa de mîncare, jertfa de mulţumire, jertfa pentru ispăşire şi jertfa pentru vină — aveau menirea să schimbe ceva în israelit, nu în Dumnezeu. Israelitul aducea jertfele ca să-şi refocalizeze relaţia pe cele trei coordonate fundamentale ale ei. Prin arderea de tot, el declara că Îi aparţine lui Dumnezeu în întregime, prin jertfa de mulţumire, că depinde de Dumnezeu în toate lucrurile, iar prin jertfa pentru păcat, că lui Dumnezeu Îi dă socoteală pentru toate lucrurile. Domnul Isus Îşi pregătea ucenicii pentru perioada Noului Legămînt, în care sistemul jertfelor urma să fie înlocuit de o raportare diferită la Dumnezeu. Rugăciunea avea să ia locul jertfelor, fără însă ca să se schimbe ceea ce Dumnezeu i-a învăţat, secole la rînd, prin sistemul jertfelor. Relaţia cu Dumnezeu continua să fie definită pe cele trei coordonate fundamentale. Or, în rugăciunea

„Tatăl nostru”, Domnul Isus adună tocmai aceste trei aspecte, făcînd din rugăciunea aceasta un rezumat al întregului s istem levitical al jertfelor, o modalitate la îndemîna fiecăruia de a-şi refocaliza relaţia cu Dumnezeu. „Tatăl nostru care eşti în ceruri! 10 vie Sfinţească-se Numele Tău; împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt. 11

Pînea noastră cea de toate zilele, dăne-o nouă astăzi;

Îi aparţinem lui Dumnezeu în întregime.

Depindem de Dumnezeu în întregime.

12

şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; 13 şi nu ne duce în ispită, ci izbăveştene de cel rău.

Lui Dumnezeu Îi dăm socoteală pentru toate lucrurile.

Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” Cîţi dintre noi am preluat cuvintele Domnului Isus, dar am păstrat atitudinea păgînă şi bolborosim la nesfîrşit cuvintele acestei rugăciuni, în timp ce inima ş i gîndurile ne sînt în altă parte? Această rugăciune trebuie rostită o dată şi bine, trebuie rostită cu întreaga noastră fiinţă, lăsînd ca prin ea Duhul lui Dumnezeu să modeleze relaţia noastră cu Dumnezeu pe cele trei coordonate fundamentale. În primul rînd, Îi aparţinem lui Dumnezeu în întregime ş i, de aceea, pentru sfinţirea Numelui Său, pentru venirea Împărăţiei Lui şi pentru a vedea voia Lui împlinită pe pămînt, ca în Cer, sîntem dispuşi să întoarcem şi obrazul stîng celui care ne loveşte peste obrazul drept, sîntem dispuşi să lăsăm şi cămaşa celui care vrea să ne ia haina, să mergem şi a doua milă cu cel care ne sileşte să mergem cu el una, să dăm celui ce ne cere şi să nu întoarcem spatele celui care vrea să se împrumute de la noi, să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc şi ne asupresc. Cu alte cuvinte, de dragul Numelui lui Dumnezeu, al Împărăţiei Lui şi al voii Lui, vom face ca lumina noastră să lumineze în aşa fel încît oamenii, văzînd faptele noastre bune, să-L slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri. În al doilea rînd, depindem de Dumnezeu în întregime şi, de aceea, avem curajul să nu vindem Împărăţia lui Dumnezeu pentru pîinea cea de toate zilele, avem curajul să căutăm mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, lăsînd ca El să ne dea pîinea şi îmbrăcămintea pe deasupra, aşa după cum ne-a promis. Cel care depinde de Dumnezeu şi cel care-L cunoaşte pe Dumnezeul de care depinde nu se va îngrijora de viaţa lui, gîndindu-se ce va mînca, nici de trupul lui, gîndindu-se cu ce se va îmbrăca, fiindcă este convins că Tatăl său ceresc ştie

toate trebuinţele lui. În al treilea rînd, lui Dumnezeu Îi vom da socoteală pentru toate lucrurile şi, de aceea, nu ne permitem să ne apropiem de El sau să credem că putem trăi în prezenţa Lui fără să fi rezolvat orice călcare de Lege. Dar tocmai pentru că ştim că Lui Îi dăm socoteală de toate lucrurile, iertarea Lui ne obligă să-i iertăm şi noi pe semenii noştri: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Mat. 6:14-15). Dintr-o dată, devine c lar de ce anume a fost nevoit Domnul Isus să-i confrunte pe fariseii şi pe cărturarii vremii Lui pentru interpretarea greşită a Scripturii. În toate cazurile amintite în Matei 5:21-48, iertarea este cheia interpretării textelor respective. Neiertarea duce la ucidere, la divorţ, la răzbunare. Pilda robului nemilostiv (vezi 18:21-35) va aduce mai mult în lumină faptul că ajungerea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu în baza sărăciei noastre în duh ne obligă să-i tratăm pe semenii noştri în acelaşi fel cum am fost noi înşine trataţi de către Tatăl nostru cel ceresc. Atunci cînd noi înşine am fost iertaţi şi primiţi de Dumnezeu în ciuda atîtor lucruri ruşinoase pe care Dumnezeu le-a găsit în noi, cum să nu iertăm, la rîndul nostru, şi noi, şi mai ales pe tovarăşa sau pe tovarăşul nostru de viaţă? Posteşte înaintea lui Dumnezeu, şi vei fi răsplătit de El (6:16-18) Am văzut că o inimă murdară risipeşte pînă şi cele mai alese lucruri — milostenia, rugăciunea şi postul — transformînd închinarea noastră într-o caricatură demnă de plîns. În Scriptură, milostenia, rugăciunea ş i postul sînt privite ca investiţii pe tărîmul spiritual, ca mijloace concrete pentru sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, pentru venirea Împărăţiei Lui ş i pentru împlinirea voii Lui. Dar toate acestea, inclusiv postul, pot fi risipite pe un pumn de aplauze, prin motivaţia cu care le îndeplinim. În versetul 6:1, Domnul Isus face un enunţ general cu privire la felul în care ne îndeplinim neprihănirea 49 noastră, pentru ca apoi să-l detalieze pe cele trei planuri: milostenie, rugăciune ş i post. „Luaţi seama”, spune El, „să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor” (6:1). Să nu faceţi milostenie ca să fiţi văzuţi de ei, să nu vă rugaţi ca să fiţi văzuţi de ei şi să nu postiţi ca să fiţi văzuţi de ei! Neprihănirea noastră — indiferent că este vorba despre milostenie, rugăciune sau post — este calificată de inima noastră, adică de motivaţiile şi atitudinile cu care o facem.

49

„Cea mai bună traducere a termenului este «neprihănire»” — spune Tasker. „Este aproape sigur că versetul a fost intenţionat să fie o introducere la întreaga secţiune, şi «neprihănire» (dikaiosune) este folosit aici ca termen general pentru «evlavie» sau pentru «practică religioasă»” (R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 71).

Isus condamna practicile curente din vremea Lui. Postul era una dintre aceste practici care defineau „neprihănirea” celor religioş i. Într-o zi, „ucenicii lui Ioan au venit la Isus şi I-au zis : «De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc de loc?» Isus le-a răspuns: «Se pot jăli nuntaş ii cîtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile, cînd mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti»” (Mat. 9:1415). Imediat după aceea, Domnul Isus le vorbeşte despre peticul nou pus pe o haină veche, de vinul nou pus în burdufuri vechi, ca şi cum le-ar fi atras atenţia asupra faptului că ceva nou a fost instituit între ei prin venirea Mirelui şi că, tocmai de aceea, vinul nou trebuie pus în burdufuri noi. Este important de observat că Domnul Isus nu anulează nevoia postului, aşa cum nu a făcut-o nici cu milostenia ş i nici cu rugăciunea. În primul rînd, El leagă postul de o anumită perioadă, de vremea cînd Mirele va fi luat, iar în al doilea rînd, El vorbeşte despre felul în care trebuie ţinut postul pentru ca acesta să nu fie ţinut degeaba. În ce priveşte vremea postului, Isus le spune ucenicilor Săi în Luca 17: „Vor veni zile cînd veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi n-o veţi vedea” (Luca 17:22). Pentru astfel de zile le-a spus Pilda judecătorului nedrept (Luca 18:1-8), „ca să le arate că trebuie să se roage necurmat, şi să nu se lase” (18:1), pentru că în acele zile, din pricina presiunilor şi a prigoanei, mulţi se vor lepăda de credinţă. Domnul Isus întreabă: „Cînd va veni Fiul omului, va găs i El credinţă pe pămînt?” (Luca 18:8). Pentru astfel de vremuri este postul. Iar pentru ca în astfel de situaţii postul să fie ţinut cu folos, el trebuie să fie ţinut pentru noi, nu pentru oameni, ş i nici pentru Dumnezeu. Ca şi rugăciunea, postul trebuie să ne modeleze pe noi, nu trebuie să-i impresioneze pe oameni, şi nici nu trebuie să fie o încercare de înduplecare sau de manipulare a lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul au ca scop păstrarea credinţei şi iubirii noastre de Hristos în vremuri de încercare şi mai ales atunci cînd sîntem asaltaţi de forţele Celui Rău. Prin învierea Domnului Isus Hristos din morţi, noi am fost născuţi din nou „la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri” (1 Petru 1:3-4) pentru noi. Dar pe drumul acesta spre moştenire, credinţa ne este încercată. Rugăciunea şi postul sînt investiţiile pe care le facem pentru ca încercarea credinţei noastre, „cu mult mai scumpă decît aurul care piere şi care totuş este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi”, spune Petru, „fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi străluc ită, pentru că veţi dobîndi, ca sfîrşit al credinţei voastre, mîntuirea sufletelor voastre” (1 Petru 1:79). Am spus mai sus că postul şi rugăciunea trebuie să ne modeleze pe noi şi că nu trebuie să fie o încercare, pe de o parte, de a impresiona pe oameni, iar pe de altă parte, de a-L îndupleca sau de a-L manipula pe Dumnezeu. Există însă texte care par să scoată în evidenţă şi o altă funcţie a postului şi a rugăciunii: cea de armă împotriva împărăţiei Celui Rău. Iată, de pildă, ce a spus Domnul Isus imediat

după evenimentul Schimbării la Faţă, cu ocazia vindecării unui lunatic : „Acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post” (Mat. 17:21, s.n.). Avem apoi şi textele din Daniel 9 şi 10, unde, de asemenea, pare să fie vorba despre post şi rugăciune şi unde, de asemenea, este implicat un război spiritual. Se ridică deci întrebarea dacă, în afara faptului că rugăciunea şi postul trebuie să ne modeleze pe noi înşine, acestea nu cumva au şi un rol în ofensiva împotriva lumii spirituale a întunericului. Nu trebuie să uităm că, în Efeseni 6, în descrierea armurii lui Dumnezeu, cu care trebuie să luptăm împotriva acestei lumi a întunericului, se găseşte şi rugăciunea, făcută „prin Duhul” şi făcută „pentru toţi sfinţii”. Iar la aceasta trebuie vegheat „cu toată stăruinţa şi rugăciunea” (Efes. 6:18, s.n.), cu atît mai mult cu cît ştim că „protivnicul… [nostru], diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită” (1 Pet. 5:8), iar noi trebuie să ne împotrivim lui „tari în credinţă” (5:9, s.n.). Ca să răspundem la o astfel de întrebare, în primul rînd, trebuie să înţelegem faptul că lupta şi biruinţa împotriva diavolului a dat-o şi o poate da numai Hristos. Tăria noastră este credinţa noastră în El. Deci ş i în acest caz postul şi rugăciunea nu sînt ocazii şi mijloace prin care putem da în locul lui Hristos bătăliile Lui cu diavolul, ci mijloace prin care ajungem să ne bucurăm de victoriile Lui. Şi în acest caz, postul şi rugăciunea trebuie să ne modeleze mai întîi pe noi, cu atît mai mult cu cît în astfel de situaţii ne aflăm în primele rînduri ale bătăliei spirituale, pe care ― atenţie! ― o dăm nu în locul Lui, ci alături de El. În astfel de încleştări spirituale, rugăciunea şi postul au menirea să deschidă drum liber lucrării Duhului Sfînt în noi. Iar prima şi cea mai importantă lucrare a Duhului lui Dumnezeu este să ne dovedească vinovaţi în ce priveşte păcatul, neprihănirea ş i judecata (vezi Ioan 16:5-8). Primul aspect — vinovăţia noastră în ce priveşte păcatul — vizează credinţa noastră în Hristos. Al doilea — vinovăţia noastră în ce priveşte neprihănirea — vizează biruinţa desăvîrşită a lui Hristos, dovedită prin aşezarea Lui la dreapta scaunului de domnie al Măririi în ceruri ca Mare Preot pentru noi. Iar al treilea aspect — vinovăţia noastră în ce priveşte judecata — vizează înfrîngerea diavolului, iar Duhul Sfînt doreşte să ne convingă de faptul că înfrîngerea diavolului este o realitate cîştigată de Hristos. Înseamnă că tot ce ne rămîne de făcut este să ne luptăm prin rugăciune şi post ca să ne păstrăm credinţa în Domnul Isus Hristos şi să ne însuşim astfel biruinţa Lui. Iar lucrul acesta se cere făcut mai ales atunci cînd ne-am angajat într-o bătălie spirituală specifică. Deci tocmai pentru că postul este pentru noi, nu pentru alţii, celor care posteau, Domnul Isus le spune în Matei 6:16: „Cînd postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorîtă, ca făţarnicii, cari îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata” (6:16, s.n.). Ce răsplată au luat? Un pumn de aplauze, aprecierile oamenilor, după care au umblat, de fapt. Dar tot Domnul Isus spune că acela care posteşte cu o inimă curată va fi răsplătit de Dumnezeu: „Ci tu, cînd posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că

posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (17-18). Să ne aducem aminte ce s-a întîmplat cu Domnul Isus după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Testul ispitirii a dovedit că postul era pentru El, nu pentru alţii. Îngerii lui Dumnezeu au venit ca să-I slujească abia după ce El a cîştigat bătălia, abia după ce alegerea voii lui Dumnezeu a fost făcută. Atunci cînd am vorbit despre „fericirea” unei inimi curate, am văzut şi faptul că o inimă murdară risipeşte pînă şi cele mai sfinte lucruri — milostenia, rugăciunea şi postul — transformînd religia noastră într-o caricatură, bătîndu-şi joc de Dumnezeu şi de noi înşine. Însă „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce samănă omul, aceea va şi secera. Cine samănă în firea lui pămîntească, va secera din firea pămîntească putrezirea; dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa vec inică” (Gal. 6:7-8). De aceea, „cînd posteşti, unge-ţi capul, şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Mat. 6:17-18). Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu (6:19-34) Textul de faţă (6:19-34) pare să fie o explicaţie a „fericirilor” a treia şi a patra: „Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul” (5:5) şi „Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi” (5:6). Acum, se pune întrebarea: Cum anume poţi să moşteneşti pămîntul, fără să-ţi strîngi comori pe pămînt, fără să te îngrijorezi cu privire la ce vei mînca, ce vei bea şi cu ce te vei îmbrăca? Domnul Isus ne previne de faptul că — dacă ne imaginăm moştenirea pămîntului aşa cum şi-o imaginează majoritatea oamenilor — duşmanii noştri cei mai înverşunaţi sînt molia, rugina şi hoţii. Dacă pornim să moştenim pămîntul strîngînd comori pe pămînt, ceea ce strîngem azi va fi mîncat de molii, rugineşte sau se risipeşte, şi cu cît adunăm mai mult, cu atît sîntem mai săraci. Mai mult, Domnul Isus ne spune că pămîntul pe care trebuie să-l moştenim prin blîndeţea noastră trebuie să fie parte din Împărăţia lui Dumnezeu, căci, altfel, ne pomenim încercînd să slujim la doi stăpîni. Or, lucrul acesta nu se poate, căci sau vom urî pe unul ş i vom iubi pe celălalt, sau vom ţinea la unul şi vom nesocoti pe celălalt. Pentru ca să rezolvăm această dilemă, trebuie să alegem acum şi aici între cele două „pămînturi” pe care dorim să le moştenim: pămîntul acesta mîncat de molii şi de rugină şi prădat de hoţi sau Pămîntul şi Cerul noi, „în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). Această decizie este vitală, pentru că o dată ce ne-am definit locul comorii noastre, ne-am definit şi căutările inimii noastre. O astfel de abordare a problemei ar putea fi răstălmăcită de mulţi. Atunci cînd Domnul Isus le-a vorbit ucenic ilor Săi despre faptul că ei sînt sarea pămîntului ş i lumina Lumii, i-a avertizat de două pericole imense. Primul pericol este a nu

veghea şi a fi pîngărit de lume, înghiţit de ea, sarea pierzîndu-şi astfel gustul ş i puterea de a săra. Al doilea pericol este izolarea de lume, caz în care lumina nu-i mai slujeşte nimănui, pentru că a fost pusă sub obroc şi pentru că cetatea a fost ascunsă în văi, în loc să fie aşezată pe un munte. Oare decizia de a renunţa la moştenirea pămîntului acestuia nu seamănă cu un fel de izolare, cu un fel de retragere din sfera lumii acesteia? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu trebuie să uităm totuşi că, atîta vreme cît trăim în trup, avem nevoie de mîncare, de băutură şi de îmbrăcăminte, ca să vorbim doar despre nevoile imediate. Poate deci cineva să-şi trăiască viaţa strîngînd comori în Cer, nu pe pămînt şi să trăiască totuşi? Răspunsul Domnului Isus este afirmativ şi este dat cu emfază: 25

De aceea, vă spun: „Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gîndindu-vă ce veţi mînca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gîndindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decît hrana, şi trupul mai mult decît îmbrăcămintea? 26 Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în grînare; şi totuşi, Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît ele? 27 Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorîndu-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? 28 Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; 29totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. 30Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe cîmp, care astăzi este, dar mîne va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? 31 Nu vă îngrijoraţi dar, zicînd: «Ce vom mînca?» Sau: «Ce vom bea?» Sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» 32 Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. 33 Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. 34 Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mîne; căci ziua de mîne se va îngrijora de ea însăş. Ajunge zilei necazul ei” (Mat. 6:25-34).

Rezolvarea dilemei pe care o ridică faptul că, deşi trăim pe acest pămînt, ne strîngem totuşi comori în Cer atîrnă de cunoaşterea lui Dumnezeu. Petru afirmă că „cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pămîntul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3:10). Totuşi, deşi toate acestea se vor întîmpla conform planului lui Dumnezeu, Dumnezeu nu este nepăsător faţă de lucrurile care într-o zi vor arde şi vor trece. Dimpotrivă, Dumnezeu îngrijeşte cu gingăşie chiar şi de vrăbii şi de crinii de pe cîmp: „Uitaţivă la păsările cerului: ele nici nu samănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în grînare; şi totuş, Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte… Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe cîmp: ei nic i nu torc, nici nu ţes; totuş, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei” (26-29). Logica textului devine limpede în lumina concluziilor Domnului Isus: „Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît ele [vrăbiile]?… Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe cîmp, care astăzi este, dar mîne va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (26, 30).

Poate că problema neîncrederii noastre în Dumnezeu este agravată tocmai de izolarea noastră de natură. Atunci cînd l-a creat pe om, Dumnezeu l-a aşezat pe acesta într-o grădină, adică în mijlocul lucrării mîinilor Lui. Dar atunci cînd şi-a rupt relaţia cu Dumnezeu, omul s-a înconjurat cu o cetate, adică cu lucrarea propriilor lui mîini. Există însă o diferenţă extraordinară între o grădină şi o cetate. Grădina renaşte mereu, în timp ce cetatea se desface de la o zi la alta. Acolo unde omul nu a călcat, unde natura este încă virgină, lucrurile sînt deosebit de frumoase. Dar pe urmele omului, totul se strică şi se desface. Trăind în cetăţile noastre, pe care le cuprinde ruina de la o zi la alta, ne apucă îngrijorarea de ziua de mîine. Şi este absolut normal ca să fie aşa. Poate că soluţia ar fi să ieşim din cînd în cînd pe cîmp şi să privim cum cresc crinii, să ne ridicăm ochii spre cer şi să privim la păsări. Oare nu de aici venea puterea psalmiştilor? 1

Binecuvintează, suflete, pe Domnul! Doamne, Du mnezeule, Tu eşti nemărginit de mare! Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie! 2 Te înveleşti cu lumina ca şi cu o manta; întinzi cerurile ca un cort. 3 Cu apele Îţi întocmeşti vîrful locuinţei Tale; din nori Îţi faci carul, şi u mbli pe aripile vîntului. 4 Din vînturi Îţi faci soli, şi din flăcări de foc, slujitori. 5 Tu ai aşezat pămîntul pe temeliile lui, şi niciodată nu se va clătina. 6 Tu îl acoperisei cu adîncul cum l-ai acoperi cu o haină; apele stăteau pe munţi, 7 dar, la ameninţarea Ta, au fugit, la glasul tunetului Tău au luat-o la fugă, 8 suindu-se pe munţi şi coborîndu-se în văi, pînă la locul pe care li-l hotărîsei Tu. 9 Le-ai pus o margine, pe care nu trebuie s-o treacă, pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pămîntul. 10 Tu faci să ţîşnească izvoarele în văi, şi ele curg printre munţi. 11 Tu adăpi la ele toate fiarele cîmpului; în ele îşi potolesc setea măgarii sălbatici. 12 Păsările cerului locuiesc pe marginile lor, şi fac să le răsune glasul printre ramuri. 13 Din locaşul Tău cel înalt Tu uzi munţii; şi se satură pămîntul de rodul lucrărilor Tale. 14 Tu faci să crească iarbă pentru vite, şi verdeţuri pentru nevoile omului, ca pămîntul să dea hrana: 15 vin, care înveseleşte inima omului, untdelemn, care-i înfru museţează faţa, şi pîine, care-i întăreşte inima. 16 Se udă copacii Do mnului,

cedrii din Liban, pe care i-a sădit El. 17 În ei îşi fac păsările cuiburi; iar cocostîrcul îşi are locuinţa în chiparoşi; 18 munţii cei înalţi sînt pentru ţapii sălbatici, iar stîncile sînt adăpost pentru iepuri. 19 El a făcut luna ca să arate vremurile; soarele ştie cînd trebuie să apună. 20 Tu aduci întunericul, şi se face noapte: atunci toate fiarele pădurilor se pun în mişcare; 21 puii de lei mugesc după pradă, şi îşi cer hrana de la Dumnezeu. 22 Cînd răsare soarele, ele fug înapoi, şi se culcă în vizuinile lor. 23 Dar omul iese la lucrul său, şi la munca lui, pînă seara. 24 Cît de multe sînt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune, şi pămîntul este plin de făpturile Tale. 25 Iată marea cea întinsă şi mare: în ea se mişcă nenumărate vieţuitoare mici şi mari. 26 Acolo în ea, umblă corăbiile, şi în ea este leviatanul acela, pe care l-ai făcut să se joace în valurile ei. 27 Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă ca să le dai hrana la vreme. 28 Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mîna, ele se satură de bunătăţile Tale. 29 Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor şi se întorc în ţărîna lor. 30 Îţi trimiţi Tu suflarea: ele sînt zidite, şi înoieşti astfel faţa pămîntului. 31 În veci să ţină slava Domnului! Să Se bucure Domnul de lucrările Lui! 32 El priveşte pămîntul, şi pămîntul se cutremură; atinge munţii, şi ei fu megă. 33 Voi cînta Domnului cît voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cît voi fi (Ps. 104:1-33).

Iar atunci cînd ai ochi pentru toate aceste lucruri şi atunci cînd inima începe să-ţi cînte, cum ai mai putea să te îngrijorezi? Îngrijorarea vine din neîncrederea în Dumnezeu, iar neîncrederea în El vine din necunoaşterea Lui. Iar necunoaşterea lui Dumnezeu vine, pe de o parte, din necitirea Scripturii, pe ale cărei pagini stă scris că „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, împreună cu El, fără plată, toate lucrurile?” (Rom. 8:32), iar pe de altă parte, din necunoaşterea lucrării mîinilor Lui, în care sînt înscrise însuşirile

Lui nevăzute, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, pentru oricine priveşte cu băgare de seamă lucrurile făcute de El. 50 Cum altfel am putea întrupa în viaţa de zi cu zi ceea ce am rostit în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt!” (Mat. 6:9-10)? Cum am putea căuta mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, dacă ne este teamă că Dumnezeu ne va lăsa singuri tocmai cînd am avea mai mare nevoie de El? Vom avea curajul să ieşim din competiţia afirmării de sine, să renunţăm la strîngerea de comori pe pămînt şi să începem să flămînzim după neprihănire, să căutăm mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, doar în măsura în care îngrijorarea cedează loc încrederii în Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă. Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi (7:1-6) Am spus în paginile precedente, că „Fericirile” nu alcătuiesc o listă de adevăruri disparate, ci un ansamblu de adevăruri despre Împărăţia lui Dumnezeu, legate întrun întreg coerent. Prima dintre „fericiri” cuprinde în ea întreaga doctrină a mîntuirii. Celelalte constituie explicarea primei „fericiri”. Împărăţia Cerurilor o cîştigăm în schimbul sărăciei noastre în duh şi o experimentăm începînd de acum şi de aici. Atunci cînd citim „fericirile”, avem impresia unei decolări. Aparatul începe să ruleze pe pistă. Apoi, deodată, se desprinde de sol şi se ridică în aer, pornind spre ceruri. Plînsul şi mîngîierea lui Dumnezeu ţin încă de rularea pe pistă. Blîndeţea sau ieşirea din competiţia afirmării de sine marchează desprinderea de sol. Cu cît ne ridicăm mai sus, cu atît cuprindem mai mult cu ochii din pămîntul promis ca moştenire. Dar direcţia noastră de zbor este în sus şi este marcată de foamea şi setea după neprihănire, care aduc după sine puterea de a renunţa tot mai mult la lucrurile de aici, în favoarea altora. Atunci cînd Domnul Isus ne spune că cel care este milostiv va avea parte de milă, avem impresia că am intrat în nori şi că am ajuns deja la judecată, unde avem nevoie de toată mila lui Dumnezeu. Inima curată, a-L vedea pe Dumnezeu, a fi chemat fiu al lui Dumnezeu şi a avea o răsplată mare în ceruri ţin de ceea ce este dincolo. Trecerea dintr-o realitate în alta se face o dată cu „fericirea” a cincea: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (5:7, s.n.). A fi milostiv poate fi interpretat şi în termenii facerii de milostenii (vezi 6:2-4), dar şi în termenii purtării cu milă faţă de semeni. Iar în acest caz, „fericirea” a cincea se explică prin textul de faţă (7:1-6): 1

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. 2 Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. 3 De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bîrna din ochiul tău? 4 Sau, cum poţi zice fratelui tău: 50

Vezi Romani 1:18-32.

„Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău” şi, cînd colo, tu ai o bîrnă într-al tău?… 5 Făţarnicule, scoate întîi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. 6 Să nu daţi cînilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă şi să vă rupă (Mat. 7:1-6).

„Judecata este fără milă, pentru cel ce n-a avut milă” — spune Iacov — „dar mila biruieşte judecata” (Iac. 2:13). „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” — spuneau fariseii, atunci cînd reglementau relaţiile interpersonale. Dar Domnul Isus le-a spus că textul acesta trebuie lăsat în mîinile judecătorilor. În ce ne priveşte pe noi, trebuie să învăţăm să-i iubim pînă şi pe vrăjmaş ii noştri. Un prim pas în această direcţie este să ne vindecăm de făţărnicia de a vedea paiul din ochiul altuia atunci cînd noi înşine avem o bîrnă într-al nostru. Atunci cînd ne deranjează paiul din ochiul altuia, trebuie să petrecem mai mult timp „în oglindă” şi vom descoperi, probabil, bîrna din propriul nostru ochi. Un exemplu l-am avut în textul despre preacurvie şi divorţ. Domnul Isus Se adresează bărbaţilor care credeau că au dreptul să-şi lase nevasta pentru orice pricină, pentru orice pai pe care l-au descoperit în ochiul ei, dar uitau să-şi vadă bîrna din propriul lor ochi. Ca să le arate bîrna din ochi, Isus a definit preacurvia în lumina Legii lui Dumnezeu, nu în lumina legii oamenilor. A nu preacurvi înseamnă şi a nu pofti nevasta aproapelui. Deci oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui. Deci cum pot eu, un curvar, să-mi las nevasta pentru că a ars mîncarea? Aceeaşi făţărnicie o condamnă şi Pavel, în Romani 2: 1

Aşadar, omule, oricine ai fi tu care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. 2 Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvîrşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. 3 Şi crezi tu, omule care judeci pe cei ce săvîrşesc astfel de lucruri, şi pe cari le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? 4 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Du mnezeu te îndeamnă la pocăinţă? 5 Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mîn ie pentru ziua mîn iei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, 6 care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom. 2:1-6, s.n.).

În ultimă instanţă, orice judecată la adresa semenilor se întoarce împotriva noastră. Judecăţile vorbesc despre sistemul nostru de valori. Nu spune Domnul Isus că, în ziua judecăţii, „din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osîndit” (Mat. 12:37)? Iar Pavel adaugă: 14

Cînd Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sînt singuri lege; 15şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor şi gîndurile lor care

sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele. 16 Şi faptul acesta se va vedea în ziua cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Ro m. 2:14-16).

Era deci normal ca Domnul Isus să ne ofere singura soluţie posibilă: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” (Mat. 7:1-2). Dar ce să însemne ultimul verset din textul de faţă: „Să nu daţi cînilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă şi să vă rupă” (6)? Să ne aducem aminte de felul în care Şi-a structurat Domnul Isus Predica de pe munte. În primele douăsprezece versete, ne-a vorbit despre caracterul creştin, despre adîncurile fiinţei noastre, unde începe, de fapt, Împărăţia Cerurilor. Apoi, în versetele 13-16, Domnul Isus Şi-a atenţionat ucenicii de două pericole: de pericolul contaminării şi de pericolul izolării. Iar atunci cînd este vorba despre neizolarea noastră sau despre împlinirea rolului de sare şi lumină în lume, trebuie să băgăm bine de seamă ca nu cumva să zidim o neprihănire fariseică, deoarece dacă neprihănirea noastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor cu nici un chip. Neprihănirea fariseică se zideşte pe o interpretare greşită a Legii. Lucrul acesta îl ilustrează Domnul Isus în 5:2148. Interpretarea greşită a Legii duce la o aplicare greşită a Legii. Despre această aplicare greşită a vorbit Domnul Isus în 6:1-7:6. Această ultimă secţiune (6:1-7:6) a început cu un verset introductiv, cu o afirmaţie cu caracter general — „Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri” (6:1) — pe care Domnul Isus o explică apoi, particularizînd îndeplinirea neprihănirii la cîteva domenii specifice: milostenie, rugăciune, post, îngrijorări şi judecată. Secţiunea aceasta se încheie exact aşa cum a început, tot cu o afirmaţie cu caracter general, prin care Domnul Isus face rezumatul a tot ceea ce a spus în acest segment de text. Această afirmaţie o avem în 7:6: „Să nu daţi cînilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă”. Concluzia Domnului Isus este formulată în termeni extrem de duri, aproape că nu ne vine să credem că El a rostit astfel de cuvinte tocmai în Predica de pe munte. Dar să nu uităm de unde a plecat Domnul Isus şi ce anume doreşte El să comunice ucenicilor Săi. El a început cu o avertizare extrem de serioasă: 17

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. 18 Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate

lucrurile. 19 Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. 20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Mat. 5:17-20, s.n.).

Întreaga noastră „neprihănire” poate fi irosită, astfel încît atunci cînd vom dori să intrăm în Împărăţia Cerurilor să ni se spună: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege” (7:23) — deci toţi aceia care, neinterpretînd corect Cuvîntul lui Dumnezeu, v-aţi zidit o neprihănire fariseică care nu este bună pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Din ce anume a constat o astfel de neprihănire? Din milostenie făcută înaintea oamenilor, din rugăciuni făcute „în sinagogi şi la colţurile uliţelor”, în locuri în care să putem fi văzuţi de oameni, din posturi afişate pe ecrane în văzul tuturor, din slujire la doi stăpîni, din preocupări de paiul din ochiul altuia, atunci cînd în propriul nostru ochi era o bîrnă. Toate acestea, în ele însele, — milostenia, rugăciunea, postul, vegherea asupra semenilor — sînt mărgăritare. Dar din pricina motivaţiilor şi atitudinii noastre, din pricina inimii noastre murdare, au fost risipite, aruncate înaintea porcilor, călcate în picioare. Iar noi am ajuns scoşi afară din Împărăţia lui Dumnezeu şi călcaţi în pic ioare de oameni, ca sarea care şi-a pierdut gustul şi puterea de a săra.

7:7-29 Concluzia „Predicii de pe munte” Începînd cu versetul 7 din capitolul 7, am intrat în cel de-al treilea şi ultimul segment de text al Predicii de pe munte. Spuneam că Domnul Isus vorbeşte mai întîi despre caracterul creştin (5:1-12), abia apoi despre conduita creştină (5:17-7:6). Dar între cele două blocuri de text, El inserează o serioasă atenţionare (5:13-16). Pe de o parte, sarea îşi poate pierde gustul şi puterea de a săra, caz în care va fi călcată în picioare de oameni, căci nu slujeşte la nimic. Pe de altă parte, o lumină pusă sub obroc nu slujeşte nici ea la nimic. Deci caracterul creştin poate să fie contaminat de stricăciunea care este în lume prin pofte, ceea ce înseamnă că trebuie să învăţăm să fugim de ea — de stricăciune, nu de oameni. Dar în acelaşi timp, ne putem pierde rolul şi rostul în lume şi dacă ne izolăm de lume sau de oameni, dacă fugim de ei. Contaminarea începe cu o incorectă tălmăcire a Legii. Această tălmăcire duce la o aplicare incorectă a Legii, la o neprihănire fariseică, şi termină prin a ne face să fim călcaţi în picioare, întocmai ca sarea care şi-a pierdut gustul (vezi 5:13) sau ca mărgăritarele, de porci (vezi 7:6). Iar izolarea începe atunci cînd nu sîntem dispuşi să plătim preţul suferinţei pentru neprihănirea noastră şi pentru lucrarea de împăciuire pe care ne-a încredinţat-o Domnul Isus. Frica de suferinţă ne va tăia elanul întoarcerii celuilalt obraz şi mergerii celei de-a doua mile. Iar îngrijorările — semnul neieşirii noastre din competiţia afirmării de sine, semnul faptului că sîntem încă pe drumul adunării comorilor pe care le mănîncă moliile şi rugina şi pe care le sapă hoţii — ne vor împiedica să dăm şi cămaşa celui care ne cere haina, să dăm celui ce ne cere, să le facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei care ne asupresc şi ne prigonesc. Cei care L-am ascultat cu atenţie pe Domnul Isus pînă în acest punct, nu se poate să nu strigăm împreună cu ucenicii: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (Mat. 19:25) sau: Cine este îndeajuns pentru toate aceste lucruri? Nu cumva Domnul Isus ridică atît de mult standardele încît Împărăţia pe care ne-o propune este utopică, intangibilă pentru fiinţa umană? Poate, oare, cineva să aibă nădejdea că va fi în această Împărăţie, după cît de sus a ridicat Domnul Isus ştacheta? Ce este deci de făcut? Răspunsul Domnului Isus este simplu, direct şi dureros: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă” (19:26). Răspunsul ar fi chiar insuportabil, dacă El nu ar fi adăugat: „Dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (19:26). Acest răspuns ne lasă cu o singură opţiune: să ascultăm cu atenţie concluzia Predicii de pe munte. În primul rînd, trebuie să ne recunoaştem sărăcia, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să cerem ceea ce numai la El este cu putinţă, ceea ce numai El poate

da (7:7-12). În al doilea rînd, trebuie să intrăm pe poarta cea strîmtă şi să umblăm pe calea cea îngustă care duce la viaţă (7:13-14). În al treilea rînd, trebuie să ne ferim de cei care strică poruncile lui Dumnezeu şi îi învaţă pe alţii aşa (7:15-20). În al patrulea rînd, trebuie să-L credem pe Domnul Isus că toţi aceia a căror neprihănire nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor nu vor intra în Împărăţia Cerurilor (7:21-23). În al cincilea rînd, dacă am înţeles că întotdeauna caracterul determină conduita, trebuie să lăsăm pe Duhul lui Dumnezeu să ne judece motivaţiile, atitudinile ş i gîndurile, pentru ca vorbele şi faptele să nu ne fie risipite ca mărgăritare înaintea porcilor (7:24-29). În paginile ce urmează vom lua împreună primele (7-12 şi 13-14), respectiv ultimele două blocuri de text (21-23 şi 24-29). Intraţi pe poarta strîmtă şi umblaţi pe calea îngustă (7:7-14) Împărăţia Cerurilor este pentru oricine cere, pentru oricine caută şi pentru oricine bate, cu alte cuvinte, pentru oricine îşi recunoaşte sărăcia în duh, recunoaşte că, în ce priveşte meritele sale de a fi primit în Împărăţia Cerurilor, cămara sufletului îi este goală. Ca să ceri, trebuie să recunoşti că nu ai. Ca să cauţi, trebuie să recunoşti că nu ai găs it. Iar ca să baţi, trebuie să recunoşti că eşti afară. Primul ş i cel mai mare obstacol în faţa smeririi noastre înaintea lui Dumnezeu este teama de a fi refuzaţi de Dumnezeu. Tocmai această teamă încearcă Domnul Isus s-o spulbere prin cuvintele ce urmează: 9

Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pîne, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? 11 Deci, dacă voi, care sînteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cît mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer! 12 Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sînt cuprinse Legea şi Proorocii (Mat. 7:9-12). 10

De-a lungul Predicii de pe munte, Domnul Isus a vorbit despre Tatăl nostru care este în ceruri. El ne-a spus deja multe lucruri despre El (5:16, 45, 48; 6:1, 4, 6, 18, 26, 32 şi 7:11). Caracterul Tatălui a fost adus ca motivaţie pentru cele mai grele părţi din întreaga etică a Împărăţiei (vezi 5:38-48). Tatăl nostru care este în ceruri „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (5:45). El hrăneşte păsările cerului, şi îngrijeşte crinii de pe cîmp. „Oare nu sînteţi voi mult mai de preţ decît ele [decît păsările cerului]?” (6:26). „Aşa că dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe cîmp, care astăzi este, dar mîne va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (6:30). Îndrăzniţi deci şi cereţi, căutaţi şi bateţi, căci „Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer” (7:11). De ce a adăugat totuşi Domnul Isus şi versetul 12? Oare nu ar fi ajuns ceea ce s-a spus în versetele 7-11?

Dacă nu ar fi adăugat versetul 12 — „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţile ş i voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii” — ar fi fost ca şi cum la prima „fericire” nu le-ar fi adăugat pe celelalte. Mîntuirea este o intrare pe poartă, dar este şi o umblare pe cale, după cum vom afla în tabloul următor (7:1314). Intrarea pe poartă se face cerînd, căutînd şi bătînd, adică recunoscîndu-ne sărăcia. Dar umblarea pe cale se face împlinind Legea, deci ascultînd de Cuvîntul lui Dumnezeu şi trăindu-l în viaţa de zi cu zi. Atunci cînd un învăţător al Legii L-a întrebat pe Domnul Isus cum anume se moşteneşte viaţa veşnică, între Isus şi interlocutorul Său s-a înfiripat un dialog: ― Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică? Isus i-a zis: ― Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? El a răspuns: ― Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. ― Bine ai răspuns, i-a zis Isus, fă aşa, şi vei avea viaţa vecinică (Luca 10:25-28).

Acesta este ultimul tablou din microexpoziţia pe care Luca o construieşte în 9:5110:37. Isus tocmai Îşi îndreptase faţa hotărît să meargă la Ierusalim (9:51), pentru ca, murind pentru păcatele omenirii, să deschidă Uşa spre Împărăţia lui Dumnezeu. Doi din ucenicii Săi, supăraţi că nu au fost primiţi de samariteni, ar fi vrut să aducă foc din cer peste ei. Răspunsul Domnului Isus îi avertizează de faptul că au intrat în sfera de influenţă a unui duh străin, pentru că El a venit nu să piardă sufletele oamenilor, ci să le mîntuiască. Dacă răspunsul pe care Domnul Isus l-a dat învăţătorului Legii în 10:25-28 nu ar fi răspunsul corect, oare El nu Sar fi făcut vinovat de aceeaşi greşeală ca cea a ucenicilor? A nu spune unui om adevărul sau a strica una dintre cele mai mici din poruncile lui Dumnezeu şi a-l învăţa aşa înseamnă a-l trimite pe drumul neprihănirii fariseilor, ceea ce este tot una cu a-l trimite în iad. Deci singura concluzie posibilă este că viaţa veşnică se moşteneşte împlinind tot ce este scris în Lege, atunci cînd interpretarea Legii este cea a Domnului Isus, nu cea a fariseilor (vezi 5:21-48). În concluzie, putem spune că Isus Îşi încheie Predica de pe munte vorbindu-ne de o intrare pe o poartă şi de o umblare pe o cale. Intrarea pe poartă se face cerînd, căutînd şi bătînd, cu alte cuvinte, recunoscîndu-ne sărăcia în duh. Umblarea pe cale se face împlinind Legea, făcînd altora ceea ce am vrea ca să ni se facă nouă, căci în aceasta se cuprinde toată Legea şi Prorocii. Păziţi-vă de prorocii mincinoşi (15-20) Cum s-a ajuns la o neprihănire fariseică, neprihănire care nu este bună pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu? În primul rînd, prin răstălmăcirea Legii, prin separarea slovei Scripturii de spiritul ei, prin scoaterea textelor din context, pentru ca, reorganizîndu-le după plac, să putem coborî standardele lui Dumnezeu la

nivelul putinţelor noastre. Dar cîţi dintre vremea Domnului Isus erau, oare, în stare să facă ceea ce a făcut El, să poată identifica exegeza incorectă a fariseilor şi a cărturarilor, pentru ca apoi să îndrăznească să zică: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime [sau de către cei din vechime]… Dar Eu vă spun…”? Şi cîţi dintre cei de pe vremea Domnului Isus ar fi avut curajul să numească neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor — milostenia, rugăciunea şi postul lor — mărgăritare aruncate la porci? Nu mulţi. Cum se vor putea descurca deci ucenicii Domnului Isus în faţa lupilor răpitori care vor ameninţa mereu turma? 15

Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sînt nişte lupi răpitori. 16 Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? 17 Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. 18 Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. 19 Orice pom care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. 20 Aşa că, după roadele lor îi veţi cunoaşte (Mat. 7:15-20).

În aceste cîteva versete, Domnul Isus revine la principiul fundamental al Împărăţiei lui Dumnezeu — caracterul determină conduita — pentru a face din el un instrument de identificare a falsului, a lupilor din spatele blănii de oaie: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (16). Cu alte cuvinte, Domnul Isus afirmă relaţia indisolubilă dintre caracter şi conduită. Caracterul ţine de o realitate lăuntrică, care însă nu poate fi sufocată înăuntrul nostru; el va erupe ş i se va manifesta în relaţii, prin conduita noastră. Indiferent cît am dori ca să ne acoperim natura de lup răpitor cu o haină de oaie, mai devreme sau mai tîrziu, falsul se va da de gol. Dar acest principiu este important nu numai pentru a ne apăra de lupii răpitori, ci mai ales pentru a ne apăra de noi înşine. Este uşor să te crezi sărac în duh şi „să te culci pe o ureche”, zicînd că ai Împărăţia Cerurilor. Sărăcia în duh, care, în ea însăşi, nu se vede, se arată însă în lacrimile, în blîndeţea, în foamea şi setea noastră după neprihănire, în milostenia noastră, în bucuria noastră de Dumnezeu, în lucrarea împăciuirii noastre şi, mai ales, în bucuria noastră în prigoană şi suferinţă, atunci cînd acestea vin din pricina neprihănirii sau din pricina lui Hristos. Este uşor să pretindă cineva că a intrat pe poarta cea strîmtă; dar de unde putem şti că pretenţia este adevărată, dacă intrarea pe poartă nu este urmată de o umblare pe calea cea îngustă. Domnul Isus încheie astfel atenţionarea din versetele 15-20: „Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat ş i aruncat în foc” (19). Cu alte cuvinte, orice caracter creştin se verifică în conduita creştină; iar dacă nu se verifică acolo, nu este creştin.

În Împărăţia Cerurilor va intra doar cel ce face voia Tatălui (21-29) Fericirile în ele însele au constituit aşa un şoc pentru ascultătorii Domnului Isus, încît El a trebuit să Se grăbească să adauge: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile” (5:17-18). Isus a venit ca să împlinească Legea, deoarece Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi zidită pe nimic altceva decît pe ascultarea de Dumnezeu. Atunci cînd Ieremia este trimis la poarta Templului ca să vorbească celor care veneau să I se închine Domnului, nădăjduind să-L poată îmbuna prin ritualurile lor religioase goale, profetul este obligat să-i confrunte cu cele mai aspre cuvinte: 2

Ascultaţi Cuvîntul Domnului, toţi bărbaţii lu i Iuda, cari intraţi pe aceste porţi, ca să vă închinaţi înaintea Domnului! 3 Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Du mnezeul lui Israel: „Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta. 4 Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicînd: «Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Do mnului!» 5 Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, 6 dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sînge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, 7numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din vecinicie în vecinicie. 8 Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, cari nu slujesc la nimic. 9 Cu m? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strîmb, aduceţi tămîie lu i Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe cari nu-i cunoaşteţi!… 10 Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: «Sîntem izbăviţi!»… ca iarăş să faceţi toate aceste urîciuni! 11 Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tîlhari înaintea voastră?” Eu Însumi văd lucrul acesta, zice Do mnul! (Ier. 7:2-11).

Dar Domnul nu Se mulţumeşte doar să constate starea de fapt a poporului. El îi explică acestuia, prin Ieremia, cum anume s-a ajuns la această stare de fapt. Cum a ajuns poporul să transforme Templul — singurul loc al rezolvării călcărilor de Lege, pentru ca relaţia cu Dumnezeu să poată continua — într-o peşteră de tîlhari. Pentru a face lucrul acesta, Domnul aduce poporul înapoi în Exod, la punctul de origine al Legămîntului, ca să îi aducă aminte de faptul că relaţia cu Dumnezeu a fost stabilită în baza Legii (vezi Ex. 19:4-6). Cadrul legal al acestei relaţii nu cuprinde Cortul Întîlnirii, cu sistemul jertfelor şi cu mijlocitorii din el. Cortul Întîlnirii a fost adăugat de Dumnezeu, din buna Lui plăcere, şi, de aceea, trebuie considerat a fi un favor nemeritat, un har acordat de Dumnezeu. 51

51

Pentru comentariul textului din Ieremia 7:1-11, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 101-109. M ecanismul care a transformat Templul într-o peşteră de tîlhari este descifrat în paginile 111-116 şi 148-159.

În Predica de pe munte, Domnul Isus redefineşte ascultarea de Lege, redefinind interpretarea corectă a Legii. Ascultarea de Cuvîntul lui Dumnezeu trebuie să înceapă de la nivelul motivaţiilor şi trebuie să cuprindă toate celelalte niveluri ale existenţei noastre: atitudini, gînduri, vorbe şi fapte. O neprihănire care nu întrece pe cea a fariseilor şi a cărturarilor nu ajută la nimic atunci cînd este vorba de intrarea în Împărăţia Cerurilor. Ucenic ii sînt confruntaţi în mod dramatic cu acest adevăr, prin pilda celui ajuns la poarta Împărăţiei: 21

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. 22Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit Noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” 23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege” (Mat. 7:21-23).

Toţi aceştia şi-au îndeplinit neprihănirea lor înaintea oamenilor, adică au fost preocupaţi de o religie a exteriorului, a vizibilului; de o religie a milosteniilor anunţate prin sunet de trîmbiţă; de o religie a rugăciunilor făcute în pieţe şi la colţurile uliţelor, a rugăciunilor lungi în sinagogi şi a posturilor impresionante pentru alţii. Însă sub coaja acestei false religii, era dosită iubirea de bani, judecata făţarnică, mînia, uciderea, poftirea nevestei altuia etc. Într-un cuvînt, masca religiei ascundea fărădelegea inimii. „Activitatea carismatică nu poate fi substitutul ascultării şi al relaţiei personale cu Domnul Isus.”52 „Cuvintele frumoase nu pot înlocui faptele frumoase.”53 Ceea ce ne surprinde însă în acest text este faptul că Domnul Isus nu infirmă pretenţiile acestora de a fi făcut minuni în Numele Lui. Or, lucrul acesta ne face să ne cutremurăm. Ne întrebăm cum anume putem atunci deosebi binele de rău, adevărul de fals. Pentru aceasta au fost spuse cuvintele din versetele 15-20. Prorocii minc inoşi — cei despre care este vorba în versetele 21-23 — pot fi cunoscuţi nu după „darurile Duhului”, ci după „roada Duhului”. „Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini” (16) — a întrebat Domnul Isus, încercînd să ne atragă atenţia asupra unui lucru evident. Singura problemă este că pentru a vedea o minune ajung cîteva minute. Dar pentru a vedea roada în viaţa cuiva este nevoie de timp, de zile, luni şi ani. Pentru foarte scurt timp, pînă şi lupul se poate ascunde în dosul unei blăni de oaie. Or, religia pe care ne-o clădim, formele în care o turnăm fac din ce în ce mai puţin loc relaţiei, cunoaşterii unii altora cu adevărat. Tocmai de aceea se pot piti între noi atîţia proroci mincinoşi. Iar aceasta este atît în detrimentul nostru, cît şi în detrimentul lor. Să nu uităm că 52 53

R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 149. William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, p. 294.

noi înşine putem să ajungem foarte uşor să fim în locul celui respins de la poarta Împărăţiei. Sarea îşi poate pierde gustul şi puterea de a săra. Lumina poate ajunge sub obroc. Singura soluţie a lui Dumnezeu împotriva păcatului care duce la moarte, adică la descalificarea de la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, sînt fraţii noştri (vezi 1 Ioan 5:18), 54 vegherea unii asupra altora, pentru ca păcatul să nu ne înşele, să nu ne înfăşoare şi să nu ne împietrească, adică pentru ca să nu ne închipuim că sîntem viţă de vie atunci cînd, de fapt, sîntem spini. Nu trebuie să uităm că autorul Epistolei către Evrei ne spune că o inimă rea şi necredincioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu (vezi 3:6-15). În ce priveşte posibilitatea de a vedea minuni sau de a face minuni şi de a ajunge totuşi lepădaţi, este important să considerăm ce ne spune William Barclay: Există o caracteristică surprinzătoare a acestui text. Isus este gata să accepte că mulţi dintre profeţii mincinoşi vor face şi vor spune lucruri frumoase şi impresionante. Trebuie să ne aducem aminte cum era lumea antică. Minunile erau evenimente comune. Frecvenţa minunilor avea în spate ideea că bolile se datorau lucrărilor demonice. Un om era bolnav, deoarece un demon a reuşit să aibă asupra sa o influenţă malefică sau pentru că a reuşit să pună stăpînire pe careva parte din trupul acestuia. De aceea, vindecările se făceau prin exorcism. Rezultatul acestor lucruri era faptul că o mare parte din boli aveau, de fapt, rădăcini psihologice, şi existau şi multe vindecări de acest fel. Dacă un om ajungea convins — sau autoînşelat — că un demon se sălăşluise în el sau că avea putere asupra lui, acest om putea desigur să se şi îmbolnăvească în urma a ceea ce a ajuns să creadă. Iar dacă cineva putea să-l convingă că puterea demonului asupra lui a fost ruptă, atunci acest om ajungea desigur să fie vindecat… Liderii Bisericii nu au negat niciodată minunile făcute de păgîni. Ca răspuns la minunile lui Hristos, Celsus a citat minunile atribuite lui Aesculapius şi Apollo. Origen, care a răspuns argumentului său, nu a negat nici o clipă aceste minuni. El a răspuns simplu: „O asemenea putere de vindecare nu este nici rea, nici bună în sine, ci în sfera de acces atît a celor răi, cît şi a oamenilor oneşti” (Origen, Against Celsus 3:22). Chiar şi în Noul Testament, citim despre exorcişti care adăugau Numele lui Isus la repertoriul formulelor lor şi care scoteau demoni cu ajutorul lui (Fapte 19:13). Au existat mulţi şarlatani care L-au cinstit pe Isus Hristos doar cu buzele şi care se foloseau de Numele Lui ca să producă tot felul de efecte spectaculoase asupra oamenilor posedaţi de demoni. Ceea ce subliniază însă aici Isus este faptul că, dacă un om se foloseşte de Numele Lui în mod nelegitim, va veni ziua judecăţii, cînd vor fi date la lumină adevăratele lui motivaţii, iar cît despre cel în cauză, va fi alungat din faţa Domnului.55

Pilda celor două case încheie Predica de pe munte. În esenţă, ea ne prezintă două edificii care arată identic. Cine ar fi putut spune care dintre ele va rezista şi care nu va rezista în ceasul încercării, sau în ceasul judecăţii. În lumina Predicii de pe 54 55

Vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 63-69. William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. I, p. 293-294.

munte, este vorba despre edificiile clădite din milostenii, rugăciuni şi posturi, adică din neprihănirea noastră turnată în formele religiei noastre. Putem vorbi despre cele două case în aceşti termeni, tocmai pentru că aşa a făcut Domnul Isus la începutul Predicii Lui: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20). Deci, de-a lungul Predicii sînt comparate două neprihăniri. Amîndouă sînt zidite cu Scriptura în mînă. Cea fariseică se zideşte pe o interpretare ş i o aplicare greşită a Scripturii, şi, de aceea, edificiul — arătos pe dinafară — n-are temelie. Pentru ca să arate ucenicilor Săi cum se aşază temelia sănătoasă pentru edificiul neprihănirii, Domnul Isus începe prin a corecta interpretarea Scripturii (5:21-48), continuînd apoi prin a corecta aplicarea adevărurilor acesteia (6:1-7:6). Dar, prin felul în care termină Predica de pe munte, Domnul Isus Se declară mai întîi Judecătorul (7:23), apoi Legiuitorul, declarîndu-Se astfel Dumnezeu. Destinul veşnic al omului se hotărăşte prin atitudinea acestuia faţă de Domnul Isus Hristos. El este poarta cea strîmtă, şi tot El este şi calea cea îngustă. El este Legiuitorul, şi, de aceea, de Cuvîntul Lui trebuie să ascultăm pe drum. Iar la sfîrşitul drumului, El este Judecătorul — Acela care va da în vileag prezenţa sau lipsa temeliei neprihănirii noastre. 24

De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. 25A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vînturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stîncă. 26 Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. 27A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vînturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare (7:24-27).

Concluzii 23

Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. 24 I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca. 25 După El au mers multe noroade din Galilea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan (Mat. 4:23-25).

Cu aceste cuvinte a fost introdusă lucrarea Domnului Isus. După cum am văzut, ea conţine două aspecte importante: Evanghelia Împărăţiei ş i demonstrarea puterii Împărăţiei în tămăduirea feluritelor boli şi neputinţe. Predica de pe munte adună în ea Evanghelia Împărăţiei. „După ce a sfîrşit Isus cuvîntările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Mat. 7:28-29).

Începînd cu capitolul 8, Domnul Isus coboară de pe munte în mijlocul oamenilor şi a problemelor lor, ca să-Şi dovedească puterea nu numai în vorbe, ci şi în fapte. Capitolele 8 şi 9 cuprind o colecţie de vindecări prin care El manifestă prezenţa şi puterea Împărăţiei. Dar nu trebuie să uităm că Predica de pe munte s-a terminat tocmai cu descalificarea unor tămăduitori, a unor făcători de minuni. Deci prefaţa la capitolul care urmează este bine punctată. Ceea ce hotărăşte moştenirea vieţii veşnice sau intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu este ascultarea de Cuvîntul Domnului, şi nu capacitatea noastră de a face minuni, de a tămădui boli şi de a scoate draci. Dacă pornim la drum cu acest lucru clar fixat în minte ş i în inimă, vom avea şansa să înţelegem mai bine locul şi rolul celor două capitole care urmează (8:1-9:34).

© Beniamin Fărăgău Editura Logos, 1998, 2001 Ediţia a doua – varianta „online” ISBN 973-9212-16-6 Toate drepturile rezervate Această versiune nu conţine imagini grafice. Pentru varianta completă, puteţi cumpăra cartea la urmatoarea adresă: Biserica Baptistă Nr. 1, Cluj (Mănăştur) Str. Ospătăriei nr. 10, 3400, Cluj-Napoca Tel. & Fax. 064-42.50.51 Cont nr. 251101030836 CEC Cluj sau la email: [email protected] www.IB-RO.org

Matei 8:1-9:34 Puterea Împărăţiei

Împărăţia lui Dumnezeu a descins pe pămînt ca să nimicească puterile diavolului

Textul din Matei 4:12-25 poate fi considerat un fel de prefaţă la lucrarea Domnului Isus. La început, lucrarea lui Isus pare să se grefeze pe cea a lui Ioan Botezătorul, ca şi cum El ar fi preluat mesajul acestuia, pentru a-l propovădui şi pe meleagurile Galileii: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (4:17; vezi şi 3:2). Dar imediat după aceea, în 4:18-25, evanghelistul creionează strategia proprie a Domnului Isus. Ea cuprinde trei aspecte: chemarea ucenicilor (18-22), propovăduirea Evangheliei Împărăţiei ş i vindecarea bolilor şi neputinţelor din norod (23). Aceste trei aspecte le regăsim apoi dezvoltate în corpul evangheliei, dar nu în această ordine. Capitolele 5:1-7:29 ne prezintă Evanghelia Împărăţiei. Capitolele 8:1-9:34 prezintă un grupaj de minuni pe care le-a făcut Domnul Isus, demonstrînd puterea Împărăţiei. Ucenicii vor fi aduşi pe scenă începînd cu capitolul 9:35-10:42. Avînd în vedere felul în care şi-a început Matei evanghelia — „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1) — ne aşteptăm ca de-a lungul ei să se explice felul în care în Isus Hristos se împlinesc cele două Legăminte: Legămîntul davidic şi Legămîntul avraamic. Legămîntul davidic Îl viza pe El singur. El trebuie să Se dovedească a fi Odrasla lui David, prin care planul lui Dumnezeu să curgă spre împlinire. El trebuie să Se dovedească a fi Moştenitorul tuturor binecuvîntărilor lui Dumnezeu. Legămîntul avraamic Îl viza tot pe El, dar de data aceasta ca Sămînţă a lui Avraam, iar împlinirea acestui

Legămînt avea să se realizeze cu participarea ucenicilor Săi, a Bisericii Lui. Ca să marcheze dintru început această etapă, care este şi scopul final al întregii Sale lucrări, înainte de a-Şi începe lucrarea propriu-zisă, Domnul Isus cheamă după Sine cîţiva ucenici: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni” (4:19). În Sămînţa lui Avraam urmau să fie binecuvîntate toate familiile pămîntului. Dar pentru aceasta, oamenii trebuiau „pescuiţi” ş i aduşi la Domnul Isus, mai bine zis, prin Domnul Isus la Dumnezeu. Esenţa binecuvîntării promise tuturor familiilor pămîntului în Sămînţa lui Avraam este tocmai relaţia nemijlocită cu Dumnezeu. O dată ce pregătirile de perspectivă s-au încheiat, Domnul Isus Îşi începe lucrarea. Matei prezintă dintru început dubla focalizare a lucrării Lui: „Isus străbătea toată Galilea” — spune el — „[1] învăţînd pe norod în s inagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi [2] tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (Mat. 4:23; vezi şi 9:35). După cum am intuit deja, această afirmaţie are o funcţie structurală în evanghelie. Ea marchează alcătuirea următoarei părţi de text. Capitolele 5:1-7:29 subliniază aspectul propovăduirii şi învăţării, iar capitolele 8:1-9:34, aspectul tămăduirilor. Expresia din 4:23 este apoi reluată în mod aproape identic în 9:35: Matei 4:23

23

Matei 9:35

Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod.

35

Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi vindecînd orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod.

Dar de data aceasta, după cuvîntarea pregătitoare din 9:36-38 a Domnului Isus, aceia care pleacă să propovăduiască şi să tămăduiască sînt ucenicii, nu Domnul Isus. Matei marchează astfel o nouă fază în lucrarea Domnului Isus. Deci cu ajutorul acestor marcaje structurale, am putea împărţi astfel primele zece capitole ale Evangheliei după Matei: 5:1-7:29

Evanghelia Împărăţiei sau Predica de pe munte

4:23a

8:1-9:34

Puterea Împărăţiei

4:23b

9:35-10:42

Misiunea Împărăţiei

4:18-22

Predica de pe munte sau Evanghelia Împărăţiei (5:1-7:29) are o profundă natură polemică. Isus confruntă falsa împărăţie fariseică cu adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu: „Aţi auzit că s-a zis… Dar Eu vă spun…” Obiectivul Predicii de pe munte este ca, punînd faţă în faţă două religii sau două neprihăniri, să ne atragă atenţia asupra pericolului de a ne hrăni cu nădejdi înşelătoare: „Dacă neprihănirea

voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20). Avertizarea capătă accente dramatice în faţa tragediei aceluia care, ajuns la poarta Împărăţiei, este alungat din faţa Domnului (vezi 7:21-23). Secţiunea de faţă (8:1-9:34) nu confruntă religia fariseică, ci însăşi împărăţia diavolului. Întrupată în Isus Hristos — Fiul lui Dumnezeu — Împărăţia lui Dumnezeu a descins pe pămînt ca să nimicească lucrările diavolului. 1 În mod evident, prin vindecările pe care le face, Domnul Isus alungă o putere, o stăpînire, distruge sau nimiceşte o împărăţie: împărăţia bolii, a duhurilor necurate, a neputinţelor de orice fel. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem totuşi în faţa acestui bloc de text (8:19:34) este dacă Matei încearcă să ne comunice ceva anume prin felul în care asociază în aceste două capitole minunile făcute de Domnul Isus. O simplă trecere în revistă a evenimentelor din aceste două capitole dă la iveală o anumită simetrie. Textul cuprinde trei grupe de cîte trei tablouri, în care Matei zugrăveşte vindecări, separate între ele de cîte un bloc de text discursiv. 8:1-4 8:5-13 8:14-17

Vindecarea unui lepros Vindecarea robului slăbănog al unui sutaş Vindecarea soacrei lui Petru de friguri şi a altor bolnavi

8:18-22

Cum să urmăm pe Isus

8:23-27 8:28-34 9:1-8

Potolirea furtunii Vindecarea a doi îndrăciţi Vindecarea unui slăbănog, după ce Isus i-a iertat păcatele

9:9-13 9:14-17

Chemarea lui Matei Întrebarea ucenicilor lui Ioan despre post

9:18-26

Învierea fiicei lui Iair şi vindecarea femeii cu scurgere de sînge Vindecarea a doi orbi Vindecarea unui mut îndrăcit

9:27-31 9:32-34 1

Vezi 1 Ioan 3:8.

Vom putea înţelege care este scopul lui Matei prin cele spuse în aceste două capitole doar dacă descifrăm legătura logică dintre tablouri. 8:1-4 Vindecarea unui lepros: mărturie pentru preot şi popor În acest tablou găsim cîteva lucruri ciudate. Leprosul a călcat o regulă importantă. De obicei, el trebuia să stea departe de orice comunitate umană, iar dacă se întîmpla să se apropie cineva, pentru a împiedica contaminarea celor sănătoşi, Legea îl obliga să strige „Necurat! Necurat!” Dar în tabloul de faţă, leprosul se apropie de Domnul Isus şi I se închină. Închinarea, la care se adaugă cuvintele lui — „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (8:2) — subliniază credinţa acestuia în divinitatea Domnului Isus. Cu această notă a divinităţii Lui s-a încheiat Predica de pe munte, în care Domnul Isus S-a declarat atît Legiuitorul — „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face…” (7:24) — cît şi Judecătorul: „Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege»” (7:23). Or, tocmai aceste prerogative par să-I fie recunoscute de către lepros. Preotul nu putea face altceva decît să constate lepra. 2 El n-o putea vindeca. Cel care dădea şi lua boala leprei era Însuşi Dumnezeu, şi El o făcea dacă voia ş i cînd voia. Or, leprosul acordă Domnului Isus prerogative de Dumnezeu: „I s-a închinat, şi I-a zis: «Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti»” (2, s.n.). Isus nu refuză provocarea: „Isus a întins mîna, S-a atins de el şi i-a zis: «Da, vreau, fii curăţit!»” (3). Cu alte cuvinte, prin faptul că vreau şi pot — pare să spună Domnul Isus — Mă declar Trimisul lui Dumnezeu. Dar imediat după aceea, Domnul Isus îl trimite pe cel vindecat la preot: „Vezi să nu spui la nimeni; ci du-te de te arată preotului, şi adu darul pe care l-a rînduit Moise, ca mărturie pentru ei” (4). După cum am afirmat, preotul nu putea vindeca lepra. El o constata doar. Rînduiala lui Moise pentru cazul vindecării de lepră o găsim în Levitic 14. Este important să subliniem că cel care a fost curăţit de lepră trebuia să aducă Domnului, ca dar, doi miei şi o oaie, unul, ca jertfă pentru vină, şi celălalt, ca jertfă de ispăşire, iar oaia ca ardere de tot. Erau jertfe care îl obligau pe cel curăţit să-şi recunoască vinovăţia ş i apoi să se reconsacre lui Dumnezeu. De fapt, ritualul care se făcea la reintrarea celui curăţit în tabără semăna foarte mult cu ungerea marelui preot în slujbă, ceea ce dădea şi mai multă importanţă evenimentului curăţirii. Darul celui vindecat de lepră trebuia să fie o mărturie pentru preot privind intervenţia directă a lui Dumnezeu în vindecarea celui în cauză. Totodată, jertfele pentru vină şi jertfa de ispăşire leagă lepra de păcat. Curăţirea de lepră era, în acelaşi timp, şi semnul îndurării şi iertării lui Dumnezeu. 2

În capitolul „Curăţiri” (Tohoroth), Mishnah acordă un spaţiu foarte mare depistării semnelor de lepră de către preot şi procedurilor pe care preotul trebuie să le urmeze ca să constate curăţirea leprosului (H. Danby, Mishnah, p. 676-697).

Preotul la care fusese trimis leprosul curăţit urma să ia act de faptul că Dumnezeu Însuşi a intervenit în viaţa acestui om. Cu siguranţă că leprosul avea să povestească preotului ce anume s-a întîmplat, iar o dată vindecarea legată de Domnul Isus, se confirma tocmai identitatea Acestuia, mai precis, divinitatea Acestuia. Dar este una să stai în faţa lui Dumnezeu, şi cu totul alta să I te închini Lui. Dacă ţinem cont de faptul că preoţii, ca reprezentanţi ai lui Israel, erau cei chemaţi să înveţe pe oameni să I se închine lui Dumnezeu ş i să-I slujească, atunci gestul Domnului Isus capătă o semnificaţie deosebită. De data aceasta, mărturia leprosului anunţa ceva cu totul deosebit. Pe meleagurile Palestinei umbla Cineva care curăţa lepra după voie. Oare ce va face Israel? Va recunoaşte în Acesta prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu? Va recunoaşte în Acesta pe Trimisul special al lui Dumnezeu? 8:5-13 Vindecarea robului slăbănog al unui sutaş: mărturie împotriva lui Israel Dacă prima minune a fost vindecarea unui lepros, a unui înstrăinat de Israel prin faptul că fusese scos în afara taberei, în afara preoţiei lui Israel, a doua minune vizează un străin de Israel, pe robul unui sutaş. Sutaşul însuşi s-a apropiat de Domnul Isus cu o rugăminte: „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog, ş i se chinuieşte cumplit” (8:6). Avînd în vedere ceea ce i-a spus Isus femeii canaanence — „Eu nu sînt trimis decît la oile pierdute ale casei lui Israel… Nu este bine să iei pînea copiilor şi s-o arunci la căţei” (15:24-26) — ne întrebăm: Cum de a acceptat aşa de uşor să răspundă cererii sutaşului: „Isus i-a zis: «Am să vin şi să-l tămăduiesc»” (8:7)? Deznodămîntul acestei întîmplări oferă un indiciu cu privire la rolul acestui tablou în context. Răspunsul sutaşului Îl surprinde pe Domnul Isus: 10

Cînd a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. 11 Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. 12 Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunerecul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12).

Credinţa sutaşului contrastează cu necredinţa lui Israel şi devine o condamnare a lui Israel, pentru că, în timp ce un străin, un păgîn, recunoaşte prezenţa şi puterea Fiului lui Dumnezeu şi se smereşte înaintea Lui, propriul Său popor refuză să creadă în El. Felul în care se încheie relatarea — „Apoi a zis sutaşului: «Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta.» Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela” (13) — adaugă la tragedia care se conturează. În timp ce sutaşul s-a bucurat de puterea

Împărăţiei lui Dumnezeu, prin credinţă, Israel era în pericolul de a trece pe lîngă ea, din pricina necredinţei lui. 8:14-17 Vindecarea soacrei lui Petru de friguri şi a altor bolnavi: o provocare aruncată lui Israel Prima minune — vindecarea leprosului — trebuia să fie o mărturie pentru preoţi. A doua minune — vindecarea robului unui sutaş, ca răspuns la credinţa acestuia — pare să fie aşezată aici ca mărturie pentru întregul Israel şi ca o condamnare la adresa lui. Care să fie scopul celei de-a treia minuni: vindecarea soacrei lui Petru şi a celorlalţi bolnavi? Cele trei minuni au fost făcute pe drumul pe care Isus şi ucenicii Săi l-au parcurs de pe muntele unde vorbise noroadelor şi pînă în Capernaum. Leprosul L-a întîmpinat, probabil, în afara cetăţii Capernaum. Întîlnirea cu sutaşul a avut loc la intrarea în cetate, iar a treia minune este făcută într-una dintre casele din cetate, în casa lui Petru: 14

Isus S-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut pe soacra acestuia zăcînd în pat, prinsă de friguri. 15 S-a atins de mîna ei, şi au lăsat-o frigurile; apoi ea s-a sculat, şi a început să-I slujească. 16 Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvîntul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, 17ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre” (Mat. 8:14-17, s.n.).

Faptul că acest al treilea tablou se termină pe împlinirea unei profeţii — „Ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»” (17) — ne readuce în atmosfera primelor patru capitole, în care aproape fiecare tablou s-a terminat subliniind o legătură cu profeţiile vechi testamentale. Rostul acestor legături cu Vechiul Testament este tocmai legitimarea Persoanei şi lucrării lui Isus. El a fost prezentat încă în primul verset ca fiind fiul lui David, fiul lui Avraam. Dar este una să spui aceste lucruri despre cineva, alta să le dovedeşti. Legătura cu textul din Isaia 53:4 este făcută după trei vindecări specifice — vindecarea leprosului, a robului sutaşului şi a soacrei lui Petru — la care Matei adaugă o mulţime de alte minuni pe care Isus le-a făcut în aceeaşi seară: „Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvîntul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»” (16, 17). În acest context, legătura cu Vechiul Testament subliniază faptul că, în lumina profeţiilor vechi testamentale, minunile Domnului Isus trebuiau să fie semne ale mes ianităţii Lui. Lucrul acesta devine evident din dialogul dintre Isus şi trimişii lui Ioan Botezătorul. La întrebarea directă pe care I-o pune Ioan — „Tu eşti acela care are

să vină sau să aşteptăm pe altul” (11:3) — Isus îi răspunde indirect — „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (4-5) — obligîndu-l pe Ioan să analizeze prin prisma profeţiilor Vechiului Testament ceea ce vedea şi auzea. În ultimă instanţă, nu Isus trebuia săi răspundă la întrebare, ci Scriptura, deoarece orice pretenţie de mes ianitate ş i divinitate a lui Isus trebuia legitimată în lumina Scripturii. Tragedia care se conturează prin aceste prime trei tablouri din capitolul 8 este că în timp ce leprosul şi străinul pricep, cred şi se închină, preoţii şi poporul sînt în pericolul de a privi şi de a nu înţelege. Vindecările din Capernaum sînt prezentate ca o împlinire a profeţiilor cu privire la Mesia ş i deci ele ar fi trebuit să determine un răspuns în cei care le vedeau. În ce anume ar fi trebuit să rezide răspunsul vom înţelege din paragraful imediat următor (8:18-22). 8:18-22 Cum să urmăm pe Isus De data aceasta, Matei nu relatează o minune făcută de Domnul Isus, ci comentează cîteva reacţii ale celor care L-au văzut făcînd aceste minuni: 18

Isus a văzut multe noroade împrejurul Său, şi a poruncit să treacă de cealaltă parte. Atunci s-a apropiat de El un cărturar, şi I-a zis: „Învăţătorule, vreau să Te urmez ori unde vei merge.” 20 Isus i-a răspuns: „Vu lpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: „Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întîi să îngrop pe tatăl meu.” 22 „Vino după Mine”, i-a răspuns Isus, „şi lasă morţii să-şi îngroape morţii” (Mat. 8:18-22). 19

Prin paragraful de faţă, Matei declară cel puţin trei lucruri: (1) fiind Hristosul, Isus trebuie urmat. Dar (2) El trebuie urmat cu o motivaţie corectă. Întregul Israel Îl aştepta pe Mesia. Dar puţini dintre ei erau gata să primească şi să creadă într-un Mesia care nu are unde să-Şi plece capul şi care nu are de gînd să devină izbăvitorul şi eroul lor naţional. (3) A-L urma pe Isus presupune o dedicare totală, mai presus de iubirea de mamă ş i de tată, de fraţi şi de surori, mai presus de iubirea de sine. Cărturarul care a venit la Isus este confruntat cu o realitate crudă: indiferent ce anume ar aştepta el pe plan material de la Isus, aşteptările îi vor fi înşelate, deoarece „vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (19). „Fiul omului n-a venit ca să I se slujească [adică să primească], ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mat. 20:28), şi tocmai aceasta este esenţa Împărăţiei. Dacă am venit la Hristos

doar pentru lucrurile pe care le putem obţine de la El, ce vom face atunci cînd vom fi prigoniţi pentru neprihănire ş i cînd vom fi batjocoriţi din pricina lui Hristos. În astfel de situaţii, în loc să ne dea ceva, în loc să ne facă parte de cîştiguri materiale, Hristos ne va cere credincioşie, cu preţul vieţii. În astfel de situaţii, va rezista doar acela care a venit la Hristos de dragul Lui, nu de dragul a ceea ce El ar putea da şi face pentru noi — iar aici trebuie avut în vedere în primul rînd contextul vindecărilor, în care ne aflăm. Cărturarul de mai sus ar putea reprezenta sămînţa căzută în pămîntul stîncos (vezi Mat. 13:20-21). Ucenicul care a venit la Isus cu aceeaşi dorinţă de a-L urma, condiţionîndu-şi decizia de rezolvarea problemelor curente ale vieţii ar putea fi asemănat cu sămînţa căzută între spini (vezi 13:22). A-L urma pe Isus înseamnă a avea curajul să-ţi laşi viaţa şi problemele ei în mîna Lui. Acela care se va îngrijora de ce anume va mînca, de ce anume va bea şi cu ce anume va îmbrăca îşi va ancora inima în lucrurile pe care le mănîncă molia şi rugina şi pe care le sapă hoţii. Or, Isus a venit să aducă Împărăţia lui Dumnezeu cu orice preţ, şi nimic nu putea să stea în calea hotărîrii Lui. Acelaşi lucru îl cere El de la aceia care-L urmează. În blocul următor de text, Matei ne prezintă cîteva răspunsuri posibile. Cei din barcă se miră de puterea Lui (23-27), gadarenii se întristează de pierderea porcilor, şi-L alungă pe Isus (28-34), iar cei care l-au văzut pe slăbănog că îşi ia patul ş i umblă se înspăimîntă şi, chipurile, dau slavă lui Dumnezeu, dar nimeni nu-L urmează (9:1-8). O va face abia Matei, vameşul (9-13). Dar să luăm pe rînd fiecare dintre aceste tablouri. 8:23-27 Potolirea furtunii 23

Isus S-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El. 24 Şi deodată s-a stîrnit pe mare o furtună atît de straşnică, încît corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. 25 Ucenicii s-au apropiat de El, şi L-au deşteptat, strigînd: „Doamne, scapă-ne, că pierim!” 26 El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vînturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare. 27 Oamenii aceia se mirau şi ziceau: „Ce fel de o m este acesta, de-L ascultă pînă şi vînturile şi marea?” (Mat. 8:23-27).

Isus dormea în corabie, încredinţat, probabil, în mîna Tatălui ceresc. Atunci cînd ucenicii înspăimîntaţi de furtuna iscată din senin L-au sculat ca să-I ceară ajutor — „Doamne, scapă-ne, că pierim!” (25) — Isus i-a mustrat pentru necredinţa lor, „apoi S-a sculat, a certat vînturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare” (26). Este important să notăm ceea ce are să ne spună Matei ca şi concluzie a acestei întîmplări: „Oamenii aceia se mirau şi ziceau: «Ce fel de om este acesta, de-L ascultă pînă şi vînturile ş i marea?»” (27, s.n.). Tocmai aceasta era problema lor. Cel care dormea în corabie nu era un om, ci Însuşi Creatorul cerului şi al pămîntului, Cel care a făcut vînturile ş i marea şi care le poate porunci. Leprosul şi

sutaşul par să fi priceput mai mult decît ucenicii înş işi. Isus ar fi aşteptat credinţă şi închinare, nu mirare şi curiozitate. Oare nu tot acesta a fost şi deznodămîntul Predicii de pe munte? Matei ne spune că „după ce a sfîrşit Isus cuvîntările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui: căci El îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (7:28-29). Întrebarea este: La ce le-a folosit uimirea? Neîmpingîndu-i la aplicaţie, informaţia primită şi procesată s-a risipit. Iar în cazul de faţă, singura aplicaţie acceptabilă înaintea lui Dumnezeu ar fi fost cea a sutaşului sau cea a leprosului: credinţa şi închinarea. Minunile pe care le făcea Isus nu constituiau un scop în sine. Ele ar fi trebuit să fie pentru cei prezenţi semne ale mesianităţii ş i divinităţii lui Isus şi ar fi trebuit să-i slujească în luarea deciziei corecte faţă de El. 8:28-34 Vindecarea a doi îndrăciţi Corabia a ajuns de cealaltă parte a Mării Galileii, în ţinutul gadarenilor. Isus vindecă doi îndrăciţi, cu preţul unei turme întregi de porci, 3 un preţ imens pentru un sat sărac. 28

Cînd a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întîmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţ i, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. 29 Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Du mnezeu? Ai venit ca să ne chinuieşti înainte de vreme?” 30 Departe de ei era o turmă mare de porci, care păşteau. 31 Dracii rugau pe Isus şi ziceau: „Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci”. 32 „Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit, şi au intrat în porci. Şi deodată, toată turma s-a repezit de pe rîpă în mare, şi a pierit în ape. 33 Porcarii au fugit, şi s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întîmplate cu îndrăciţii. 34 Şi iată că toată cetatea a ieşit în întîmp inarea lui Isus, şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor (Mat. 8:28-34).

Tabloul se focalizează pe două reacţii sau pe două răspunsuri: pe răspunsul duhurilor necurate şi pe cel al gadarenilor. Duhurile necurate recunosc şi declară divinitatea şi autoritatea lui Isus: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit ca să ne chinuieşti înainte de vreme?” (29, s.n.). Isus, fiul Mariei, este numit Fiul lui Dumnezeu, şi tocmai lucrul acesta încearcă să-l comunice Matei prin toate tablourile de pînă acum. Cuvintele îndrăciţilor dau în vileag o anumită cunoaştere a planului lui Dumnezeu de către duhurile necurate. Această primă venire a lui Hristos nu avea în vedere judecarea şi alungarea definitivă în Adînc a acestora. Cu toate acestea, duhurile ştiu şi recunosc că o astfel de vreme este hotărîtă de Dumnezeu şi va veni peste ele. Iar Acela prin care

3

M arcu afirmă că „erau aproape două mii [de porci]” (5:13).

se va face o astfel de Judecată este tot Domnul Isus Hristos. El porunceşte nu numai vînturilor şi valurilor, ci şi lumilor spirituale. Recunoaşterea divinităţii şi autorităţii lui Isus este în continuare subliniată de rugămintea duhurilor necurate. Înainte de venirea lui Isus, îndrăciţii „erau aşa de cumpliţi” — spune Matei — „că nimeni nu putea trece pe drumul acela” (28). Acum însă, toată această putere demonică pare îmblînzită şi obedientă: „Dracii rugau pe Isus şi ziceau: «Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci»” (31, s.n.). Unul mult mai tare decît ei stătea în faţa lor. Domnul Isus avea să decidă ce vor trebui să facă duhurile necurate, şi, într-adevăr, ele nu au putut face nimic pînă cînd n-a venit încuviinţarea lui Isus: „«Duceţi-vă», le-a zis El” (32). În contrast cu atitudinea şi reacţia dracilor, Matei ne prezintă reacţia gadarenilor: „Porcarii au fugit, şi s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întîmplate cu îndrăciţii. Şi iată că toată cetatea a ieşit în întîmpinarea lui Isus, şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor” (33-34). Dracii şi-au atins scopul. Au scăpat din gheare pe cei doi îndrăciţi, dar au prins în mreaja lor satul întreg. Pentru săteni, a-L respinge pe Isus însemna respingerea singurei soluţii pregătite de Dumnezeu pentru frîngerea puterii împărăţiei întunericului. Stăm în faţa a două rugăminţi adresate lui Isus. Pe de o parte, dracii Îl roagă să nui chinuiască înainte de vreme, iar Luca adaugă: „…să nu le poruncească să se ducă în Adînc” (Luca 8:31), iar pe de altă parte, prin respingerea lui Isus, gadarenii Îi cer, în mod indirect tocmai lucrul acesta. Dacă respingerea lui Isus avea să se permanentizeze în inima lor, întregul sat urma să aibă ca destin final Adîncul. Lucrul acesta este subliniat de Domnul Isus, în Matei 25, prin scena judecăţii finale din ceasul de care dracii se temuseră acum: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor [le va spune Isus celor care L-au respins definitiv şi irevocabil], în focul cel vecinic, care a fost pregătit pentru diavolul şi îngerii lui!” (Mat. 25:41). Domnul Isus îi avertizase deja pe ascultătorii Săi de acest pericol: „Fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunerecul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (8:12). Din ce motiv se va întîmpla lucrul acesta? Din pricina atitudinii lor faţă de Isus. Pe lîngă faptul că respingerea lui Isus pentru paguba materială provocată dovedeşte o totală răsturnare în sistemul de valori al omenirii, porcii fiind puşi mai presus decît oamenii, Isus subliniază cu deosebită forţă adevărul pe care l-a spus cărturarului: Acela care nu găseşte în Domnul Isus comoara pentru care este gata să vîndă tot ce are ca s-o păstreze nu a găsit Împărăţia lui Dumnezeu. 4

4

Vezi pilda cu comoara din ţarină (M at. 13:44).

9:1-8 Vindecarea unui slăbănog, după ce Isu s i-a iertat păcatele Cele trei tablouri (8:23-27, 28-34 şi 9:1-8) se leagă între ele şi pe un alt plan. În primul tablou, ucenicii sînt confruntaţi cu „o furtună atît de straşnică, încît corabia era acoperită de valuri” (24), deci cu forţa imensă a valurilor mării ş i a vînturilor năpraznice. O etalare asemănătoare de forţe avem şi în tabloul al doilea (28-34). Dar de data aceasta, este vorba de forţa dracilor care puseseră stăpînire pe cei doi oameni: „Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela” (29). Vorbind despre îndrăcit, Marcu adaugă că „de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mîni, dar rupsese cătuşele şi sfărîmase obezile, şi nimeni nu-l putea domoli” (Marcu 5:4). În acest al treilea tablou, înaintea Domnului Isus este adus „un slăbănog”. De data aceasta, cei din jurul lui Isus nu priveau nici la forţa imensă a mării dezlănţuite, nici la forţa duhurilor necurate dezlănţuite prin acela pe care puseseră stăpînire, ci priveau la „un s lăbănog”. Cu toate acestea, slăbănogul era ţintuit de pat de o forţă mai mare decît cea a mării şi a duhurilor necurate: de păcat. Păcatul este forţa care ne ţine în stăpînirea dracilor şi care, pînă la urmă, ne condamnă la a fi aruncaţi afară, unde este plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Iar Isus frînge tocmai această forţă: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sînt iertate!” (Mat. 9:2). Reacţia cărturarilor este promptă: „Omul acesta huleşte!” (3). Reacţia era o mărturie indirectă cu privire la autoritatea ş i puterea de care era nevoie ca cineva să poată face tocmai ceea ce pretindea Isus că a făcut: să ierte păcatele. În textul paralel din Luca, ei adaugă: „Cine este acesta, de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decît singur Dumnezeu?” (Luca 5:21, s.n.). Or, tocmai dumnezeirea lui Isus se afirma înaintea ochilor lor şi în auzul lor: „Isus, care le cunoştea gîndurile, a zis: «Pentru ce aveţi gînduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: „Iertate îţi sînt păcatele”, sau a zice: „Scoală-te şi umblă”? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele, — „Scoală-te”, a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul, şi du-te acasă”». Slăbănogul s-a sculat, şi s-a dus acasă” (Mat. 9:4-7, s.n.). Isus iese în întîmpinarea obiecţiilor lor — „Cine poate să ierte păcatele decît singur Dumnezeu?” (Luca 5:21) — dovedind că este, de fapt, Dumnezeu. Dar prezenţa lui Dumnezeu este mîntuitoare doar pentru cei care au credinţă: „Cînd lea văzut Isus credinţa… a zis slăbănogului: «Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sînt iertate!»” (Mat. 9:2). Pentru toţi ceilalţi, prezenţa lui Dumnezeu este condamnatoare. Matei dă în vileag una după alta aceste nefericite alegeri. Cei din barcă se minunează, gadarenii se mînie, cărturarii se scandalizează, noroadele se înspăimîntă şi văd în Isus un om prin care Dumnezeu lucrează cu putere — dar văd în El numai un om.

9:9-13 Chemarea lui Matei A crede în Isus înseamnă a recunoaşte în El pe Fiul lui Dumnezeu, a I te închina şi a porni pe urmele Lui, indiferent de preţul care se cere plătit. Lucrul acesta este acum articulat prin al doilea text discursiv: 9-13 şi 14-17. 9

De acolo, Isus a mers mai departe, şi a văzut pe un om, numit Matei, şezînd la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine”. Omul acela s-a sculat, şi a mers după El. 10 Pe cînd şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi, şi au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lu i. 11 Fariseii au văzut lucrul acesta, şi au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce mănîncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” 12 Isus i-a auzit, şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doftor, ci cei bolnavi. 13 Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!» Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (9:9-13).

Prin acest tablou, sîntem confruntaţi cu alte două reacţii faţă de Isus: Matei, vameşul, se ridică fără vorbă şi porneşte pe urmele Lui, în timp ce fariseii se poticnesc tocmai în asocierea lui Isus cu cei ca Matei, vameşul. Faptul că răspunsul lui Matei la chemarea Domnului Isus nu este un răspuns pripit şi superficial rezultă din invitaţia pe care acesta I-o face lui Isus să mănînce la masa lui. 5 Cel care o viaţă întreagă a luat de la alţii ca să adune pentru sine, deodată, îşi deschide casa unei mulţimi de vameşi şi păcătoşi şi se bucură să împartă altora ceea ce este al său. Întîlnirea cu Isus a schimbat în Matei foamea ş i setea după bani şi bunuri materiale în foame şi sete după neprihănire. Iar dovada acestui fapt era însăşi decizia de a lăsa vama, sursa de cîştig material, şi de a porni după Isus. Decizia sa a fost pecetluită de masa întinsă pentru semeni. Matei a pornit atît de hotărît pe urmele Domnului Isus, pentru că, la chemarea Acestuia, pe de o parte, el şi-a recunoscut sărăcia, dar pe de altă parte, a recunoscut în Isus Hristos singura sa şansă. Într-adevăr, în ce-l privea, Isus era singurul medic pentru boala lui. Leproşii şi vameşii se asemănau într-un fel. Şi unii, şi alţii erau alungaţi din societate, primii din pricina bolii, ceilalţi din pricina păcatelor şi a trădării de neam prin faptul că au intrat în slujba Romei. Ciudat este că în tablourile pe care le aşază Matei, fostul vameş, înaintea noastră, fariseii cu neprihănirea lor de invidiat rămîn afară, în timp ce aceia cu privire la care fariseii ar fi jurat că n-au nici o şansă intră pe poarta Împărăţiei, deschisă înaintea lor în Persoana Domnului Isus.

5

Luca precizează că „Levi [adică M atei] a făcut un ospăţ mare la el acasă” (5:29).

9:14-17 Întrebarea ucenicilor lui Ioan despre post Cum anume se intră în Împărăţia Cerurilor este subliniat de Domnul Isus Însuşi, prin chemarea adresată lui Matei: „Vino după Mine”. Matei, vameşul, ilustrează în acelaşi timp şi răspunsul corect. Redînd reacţia fariseilor (9:11-13), iar apoi pe aceea a ucenicilor lui Ioan (9:14-17), Matei scoate în evidenţă posibile piedici în urmarea lui Isus. Este vorba de îndestularea produsă de falsa neprihănire: 14

Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus, şi I-au zis: „De ce noi şi Fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” 15 Isus le-a răspuns: „Se pot jăli nuntaşii cîtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile, cînd mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti. 16 Nimeni nu pune un petec de postav nou la o haină veche; pentru că şi-ar lua umplutura din haină, şi ruptura ar fi mai rea. 17 Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi, şi se păstrează amîndouă” (Mat. 9:1417).

Ioan şi Isus se aflau de cele două părţi ale aceleiaşi graniţe, iar unul într-o parte altul de cealaltă. Iar graniţa era punctul de cumpănă la care ajunsese planul lui Dumnezeu în desfăşurarea lui. Ioan era cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, cel pînă la care au ţinut Legea şi Prorocii, adică umbra Împărăţiei. O dată cu Isus, s-a întrupat Împărăţia Însăşi. Faptul că cei doi se aflau totuşi de părţi opuse ale acestui punct de cumpănă în planul lui Dumnezeu rezultă din comentariul Domnului Isus despre Ioan Botezătorul, comentariu pe care îl găsim redat de Luca: 24

După ce au plecat trimişii lui Ioan, Isus a început să spună noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vînt? 25Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări, sînt în casele împăraţilor. 26Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un prooroc? Da, vă spun, şi mai mu lt decît un prooroc. 27 El este acela despre care este scris: «Iată, trimet pe solul Meu înaintea Feţei Tale, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta». 28 Vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare decît Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu, este mai mare decît el”. 29 Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; 30dar Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Du mnezeu pentru ei, neprimind botezul lui (Luca 7:24-30, s.n.).

Este ciudat că în tabloul de faţă ucenicii lui Ioan se identifică şi se asociază tocmai cu duşmanii lucrării lui Ioan, cu aceia care au zădărnicit faţă de ei planul lui Dumnezeu, al cărui promotor fusese Ioan. Cum se poate aşa ceva? Ce anume întreabă ucenicii lui Ioan de data aceasta?

Ei priveau la Isus şi vedeau că prezenţa şi influenţa Lui nu producea în ucenicii Săi o neprihănire de aceeaşi formă cu ceea ce ei şi fariseii erau învăţaţi să preţuiască. Isus le atrage atenţia asupra faptului că nu posturile dese trebuiau să fie preocuparea ucenicilor Lui acum, ci Persoana Sa. El era Mirele. Nu ar fi fost, oare, o anomalie ca, acum că Mirele era prezent cu ei, nuntaşii, adică ucenicii Săi, să aibă atenţia focalizată pe altceva? Pe de altă parte, prin parabola cu haina şi peticul, cu vinul şi burduful, Isus atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu tocmai Se pregătea să facă ceva cu totul nou pe pămînt. Istoria ajunsese în punctul în care, conform promisiunilor făcute de Dumnezeu prin profeţii Săi, Vechiul Legămînt urma să fie schimbat cu unul nou. Vinul nou cerea burdufuri noi, adică noua realitate se cerea exprimată în forme noi. O întoarcere la burdufurile cele vechi ar fi însemnat atît risipirea vinului, cît şi prăpădirea burdufurilor. Atît fariseii, cît şi ucenicii lui Ioan se poticneau în Isus, pentru că părea că El neagă valorile lor tradiţionale. Or, a crede în Isus înseamnă a-I da dreptul lui Isus să arunce o provocare chiar şi acelor valori dragi cu care am crescut şi prin care am trăit. Din acest punct de vedere, cei păcătoşi, vameşii, curvele ş i leproşii erau mult mai avantajaţi, pentru că ei nu aveau ce pierde. Tocmai pentru că îşi recunoşteau sărăcia în duh, aveau şansa moştenirii Împărăţiei Cerurilor. În schimb, neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor le stătea în cale, împiedicîndu-i să intre pe poarta cea strîmtă şi să umble pe calea cea îngustă, care duce la viaţă. Vinul nou cerea burdufuri noi. Iar aceste burdufuri noi trebuiau să fie exprimarea ataşamentului lor faţă de Persoana Domnului Isus, şi nu ataşamentul lor faţă de nişte ritualuri religioase. Iată de ce leprosul, sutaşul ş i slăbănogul erau pe drumul bun, în timp ce toţi ceilalţi căutau să peticească o haină veche cu un petic de postav nou, să toarne vinul nou — pe care-l recunoşteau în învăţătura lui Isus (7:28-29) şi în lucrările Lui (9:8) — în burdufuri vechi, adică în formele tradiţionale ale religiei lor. Isus nu a venit ca să peticească ceea ce era deja învechit, îmbătrînit şi aproape de pieire, 6 ci să înlocuiască. Aceasta este relaţia teologică dintre cele două Legăminte. Legămîntul dintîi, cu toate poruncile lui pămînteşti, a fost hotărît să rămînă operant „pînă la o vreme de îndreptare” (Evrei 9:10). Iar această vreme de îndreptare sosise prin întruparea Domnului Isus şi se desăvîrşea prin lucrarea Acestuia. Legămîntul dintîi, cel vechi, cel îmbătrînit şi ajuns aproape de pieire, urma să fie înlocuit în curînd cu Noul Legămînt, pecetluit cu un sînge mai bun, garantat şi girat de un Mare Preot mai bun şi făcut într-un Cort ceresc, nu într-unul pămîntesc.7

6 7

Vezi Evrei 8:13. Vezi Evrei 7:1-10:18.

9:18-26 Învierea fiicei lui Iair şi vindecarea femeii cu scurgerea de sînge Tabloul de faţă cuprinde două minuni. Isus tocmai pornise împreună cu unul dintre fruntaşii s inagogii spre casa acestuia ca să învieze pe fiica lui. Credinţa acestui fruntaş al sinagogii este comparabilă cu cea a sutaşului dintr-unul dintre tablourile precedente (8:5-13), ceea ce dovedeşte că nu numai leproşii, vameşii ş i păcătoşii sau străinii pot crede în Domnul Isus, ci chiar şi un fruntaş al sinagogii o poate face. Cererea acestuia este surprinzătoare, fiind o declaraţie deschisă a divinităţii Domnului Isus: „Fiica mea adineaori a murit; dar vino de pune-Ţ i mînile peste ea, şi va învia” (9:18). Conform relatării lui Matei, acesta urma să fie prima asemenea minune făcută de Isus, prima înviere din morţi. Deci omul în cauză nu avusese ocazia să mai vadă aşa ceva, pentru ca să-şi poată sprijini credinţa pe un precedent istoric. Este adevărat că la vindecarea slăbănogului s-a iscat o discuţie legată de puterea şi autoritatea lui Isus de a ierta păcatele, iar această discuţie a condus la luarea în considerare a posibilităţii ca El să fie învestit cu însăşi puterea lui Dumnezeu de a ierta păcatele. Implicaţia imediată pentru unul care gîndea în lumina Scripturii era evidentă. Acela care poate ierta păcatele poate să învieze şi morţii. Învierea din morţi era un prerogativ divin. Or, dacă Isus spune că este Fiul lui Dumnezeu şi că are puterea lui Dumnezeu, atunci aşa după cum la Cuvîntul Lui au trebuit să se retragă lepra, slăbiciunile, duhurile necurate, să tacă vîntul şi marea, tot aşa, la Cuvîntul Lui, trebuia să fugă şi moartea. Isus sesizează credinţa fruntaşului sinagogii şi fără nici un comentariu porneşte împreună cu el spre casă. A doua mare minune — vindecarea femeii cu scurgerea de sînge — are loc pe drum. Vindecarea ei are două efecte imediate. În primul rînd, toţi cei din jurul lui Isus sînt confruntaţi cu o etalare a credinţei acestei femei ş i cu efectele ei imediate. În al doilea rînd, vindecarea ei are menirea să întărească credinţa fruntaşului sinagogii. Deznodămîntul din acest tablou ne confruntă din nou cu două atitudini contrastante faţă de Isus. Pe de o parte, îi avem pe fruntaşul sinagogii şi pe femeia vindecată. Amîndoi se apropie de Isus prin credinţă, ca de ultima şi singura lor şansă. Pe de altă parte, sînt toţi aceia care, credincioşi vechiului s istem, tiparelor culturale, legilor naturii, îşi bat joc de Isus. Isus face minunea, şi fetiţa este înviată din morţi. Iar Matei ne spune că „s-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul acela” (26). Întrebarea este: La ce anume a slujit această veste tuturor celor care au auzit-o? Pînă acum, Matei s-a străduit să ne spună că răspunsul corect la prezenţa şi lucrarea Domnului Isus nu este mirarea, spaima şi curiozitatea, ci credinţa şi

închinarea. Credinţa în Isus şi închinarea înaintea Lui ne deschid pentru Împărăţia lui Dumnezeu, care vine peste noi prin semnele şi arvuna ei adusă de Isus: vindecare, curăţire, iertare, eliberare, înviere. 9:27-31 Vindecarea a doi orbi 27

Cînd a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi, cari strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” 28 După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” „Da, Doamne”, I-au răspuns ei. 29 Atunci, S-a atins de ochii lor, şi a zis: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” 30 Şi li s-au deschis ochii. Isus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: „Vedeţi, să nu ştie nimeni”. 31 Dar ei, cu m au ieşit afară, au răspîndit vestea despre El în tot ţinutul acela (Mat. 9:27-31).

Dracii care L-au întîmpinat pe Isus în ţinutul gadarenilor au recunoscut în el pe „Fiul lui Dumnezeu” (8:29), orbii recunosc în el pe „Fiul lui David” (9:27). Ambele expresii sînt extrem de încărcate de semnificaţie. Dar gura omului poate rosti uşor cuvinte şi expresii golite de semnificaţie. Oare ce înţelegeau orbii din ceea ce ziceau? Ce ştiau ei despre Fiul lui David, despre locul şi rolul Acestuia în planul lui Dumnezeu descoperit lui Israel de Domnul prin proroci? Este greu de răspuns la o asemenea întrebare, tocmai din pricina faptului că în societate — atît acum, cît şi atunci — un orb era un marginalizat. Lipsa vederii îl împiedica pe acesta să fie parte a fluxului normal al vieţii sociale. Dar cîţi dintre noi ne întrebăm cum anume se compensează un astfel de handicap? Poate că — în unele cazuri — handicapul nostru este tocmai vederea. Vederea ne împiedică să ne focalizăm atenţia, să cugetăm profund, pentru că ea se agaţă cu încăpăţînare de toţi stimulii care ne asaltează în fiecare clipă, obligîndu-ne să ne disipăm atenţia şi energiile. Un orb, în schimb, înconjurat cu zidul întunericului, se poate adînci în analizarea în profunzime a lucrurilor auzite. În afirmaţiile generice cu care Matei introduce intrarea lui Isus pe scena lucrării Lui, el afirmă că „I s-a dus vestea în toată Siria [nu numai în Iudeea, Samaria şi Galileea] şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli ş i chinuri: pe cei îndrăciţi; pe lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca” (4:24). Lucrul acesta este apoi subliniat şi pe parcursul relatării minunilor Lui. După iertarea şi vindecarea slăbănogului, noroadele „s-au înspăimîntat şi au slăvit pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de putere” (9:8). După învierea fiicei lui Iair, „s-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul acela” (26). Oare orbii să fi rămas pe dinafară? Imposibil! Ei zăboveau, de obicei, tocmai la răscrucile de drumuri ale veştilor. Iar o dată ce vestea atingea timpanele lor, zidul de întuneric care-i izola de tumultul lumii îi obliga să mediteze. Iată de ce, acum că Isus Hristos ajunge în dreptul lor, cuvintele lor — „Ai milă de noi, Fiul lui David!” (27) — pot fi socotite rodul meditaţiei lor, concluzia lor cu privire la Isus, concluzie adunată din analizarea a ceea ce auziseră despre Isus în lumina Scripturilor.

La început, Isus pare să nu-i bage în seamă. El trece mai departe şi intră în casă. Dar pentru că ei se ţin după Isus, Acesta îi testează: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” (28) — i-a întrebat. „«Da, Doamne», I-au răspuns ei”. Dar El nu Se mulţumeşte cu „Da!”-ul lor, ci atingîndu-se de ochii lor îi lasă în seama credinţei lor, ca să se dovedească dacă credinţa lor era sau nu reală, dacă ceea ce spuseseră despre El era sau nu adevărat în inimile lor: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” (29). Credinţa lor s-a materializat în vindecarea lor, Isus confirmînd autenticitatea ei ş i a cuvintelor pe care ei le spuseseră despre El. Pentru aceşti doi orbi, Isus era cu adevărat Fiul lui David. Matei încheie relatarea acestui eveniment cu interdicţia sub care îi aşază Isus, interdicţie pe care orbii o calcă de îndată ce s-au depărtat de El: „«Vedeţi, să nu ştie nimeni». Dar ei, cum au ieşit afară, au răspîndit vestea despre El în tot ţinutul acela” (Mat. 9:30-31). Cum altfel ar fi ajuns ei la concluzia că Isus este Fiul lui David, dacă vestea lucrărilor Lui miraculoase nu ar fi ajuns la urechile lor? Cum ar fi putut acum ei să oprească această veste, cînd pretutindeni în jur erau atîţia ca ei sau poate mult mai nevoiaşi? Nu acest lucru a vrut Isus să-l preîntîmpine, ci legarea mes ianităţii lui de tiparul egocentrat şi idolatru. Isus nu a venit ca să Se închine nevoilor oamenilor de pretutindeni. Isus nu trebuie înţeles ca fiind un superman al zilelor noastre, care a coborît din Cer ca să fie la dispoziţia noastră şi să peticească mereu hainele vechi cu peticele noi aduse cu El din Cer sau să toarne vinul nou în burdufurile vechi ale omenirii. El Însuşi a refuzat toate ispitirile de acest fel ale Satanei. N-a sărit să transforme pietrele în pîini doar pentru că Îi era foame. N-a sărit de pe streaşina Templului doar pentru că dorea cu orice preţ să cîştige admiraţia ş i încrederea oamenilor. Şi nu i S-a închinat diavolului doar pentru că dorea neapărat să cucerească lumea. El a venit să facă mîncarea Sa de zi cu zi din voia Tatălui, nu din voia Sa. La promovarea acestui tipar, publicitatea nu slujea mai la nimic. Dimpotrivă! Or, tocmai de aceea i-a oprit pe cei doi orbi vindecaţi să facă o astfel de publicitate. Esenţa lucrării lui Isus — dezbrăcarea de Sine Însuşi, pentru a face voia Tatălui, chiar cu preţul suferinţei şi al vieţii — încă nu fusese percepută nici chiar de ucenicii Săi. 9:32-34 Vindecarea unui mut îndrăcit Ca să dovedească intenţia lui Isus, Matei adaugă încă un tablou, ultimul din expoziţia celor două capitole în care ne aflăm. Imediat după vindecarea celor doi orbi, a urmat interdicţia despre care tocmai am vorbit: „Vedeţi, să nu ştie nimeni” (30). „Pe cînd plecau orbii aceştia, iată că au adus la el un mut îndrăcit” (32). Deci ceea ce urmează trebuie pus în paralel cu ceea ce se întîmpla pe uliţele cetăţii pe care alergau orbii cu vestea extraordinară a vindecării lor. La ce s-ar fi putut aştepta orbii din partea celor care îi auzeau, dacă chiar şi cei din prezenţa imediată a Domnului îi răstălmăcesc gesturile şi identitatea?

32

Pe cînd plecau orbii aceştia, iată că au adus la Isus un mut îndrăcit. 33 După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit. Şi noroadele, mirate, ziceau: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!” 34 Dar Fariseii ziceau: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!” (Mat. 9: 32-34, s.n.).

Într-adevăr, „niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel” (33), şi tocmai de aceea, liderii poporului ar fi trebuit să ia serios în considerare ceea ce se întîmpla. Leprosul a fost trimis să se arate preotului ca mărturie pentru acesta privind faptul că pe pămîntul Palestinei trăia şi lucra un Om care vindecă lepra cînd vrea El. Or, cine altcineva decît preoţii puteau înţelege mai bine faptul că aceasta este dovada prezenţei şi lucrării nemijlocite a lui Dumnezeu? Iar în ce-i priveşte pe farisei ş i cărturari, pe acei pretinşi iubitori ai Legii lui Dumnezeu, oare nu s-ar fi cuvenit ca ei să priceapă în primul rînd că tot ceea ce se întîmpla sub ochii lor era o împlinire a profeţiilor Scripturii? Cum se poate totuş i ca, stînd cu Scriptura în mîini şi fiind martori la lucrările făcute de Isus, să ajungă la concluzia la care au ajuns: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!” (Mat. 9:24)? Concluzii: Funcţia minunilor săvîrşite de Domnul Isus Am văzut că Matei prezintă lucrarea Domnului Isus prin cele două aspecte ale ei: pe de o parte, învăţarea noroadelor şi propovăduirea Evangheliei Împărăţiei, iar pe de altă parte, tămăduirea bolilor şi neputinţelor de orice fel. Primul aspect este ilustrat prin Predica de pe munte (5:1-7:29), iar al doilea aspect, prin acest grupaj de minuni din capitolele 8 şi 9. Prin Predica de pe munte, Domnul Isus ne atrage atenţia asupra faptului că pretutindeni în jurul nostru se construieşte o aşa-zisă împărăţie a lui Dumnezeu, bazată pe o neprihănire fariseică, incompatibilă cu adevărata Împărăţie. Mai mult, Domnul Isus ne ajută să înţelegem faptul că s-a ajuns aici prin răstălmăcirea Cuvîntului lui Dumnezeu, care a dus la coborîrea standardelor pînă la nivelul în care intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu să devină accesibilă omului, prin propriile lui eforturi (vezi Matei 6:1-7:6). Or, atunci cînd, în Predica de pe munte, Domnul Isus ne confruntă cu adevărata neprihănire şi cu adevăratele standarde ale Împărăţiei, realizăm imediat ceea ce au realizat şi ucenicii — „Cine poate să fie atunci mîntuit?” (19:25) — ş i anume că, pentru noi, Împărăţia şi intrarea în ea au fost scoase din sfera accesibilului. Tocmai de aceea, Domnul Isus Îşi continuă astfel Predica: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori ş i cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide” (7:7-8). Dar întrebarea este: Cum va da Tatăl şi cum va deschide El Împărăţia unor neputincioş i, unora care nu se pot lăuda nici măcar cu o neprihănire fariseică? Cum Se va lăsa El găsit de către astfel de oameni?

Grupajul de tablouri din capitolele 8 ş i 9 ni-L prezintă pe Acela prin care toate lucrurile sînt cu putinţă la Dumnezeu, chiar şi primirea noastră de către El; ni-L prezintă pe Acela care „a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre” (8:17), deci pe Acela care, conform profeţiilor Vechiului Testament, a venit ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Is. 53:5), ca să ia asupra Lui pedeapsa care ne dă pacea, pentru ca apoi, prin rodul muncii sufletului Lui, acest Rob Neprihănit al Domnului să aducă pe mulţi oameni la o stare după voia lui Dumnezeu. 8 Faptul că, în aceste două capitole (8-9), Matei doreşte să comunice ceva anume prin blocul de text privit ca întreg reiese din simetria alcătuirii lui. În alcătuirea lui intră trei grupe de cîte trei minuni (8:1-4, 5-13, 14-17; 8:23-27, 28-34; 9:1-8 ş i 9:18-26, 27-31, 32-34) separate de cîte un material discursiv (8:18-22 şi 9:9-17). Întrebarea este: Care anume este mesajul comunicat prin această înlănţuire de tablouri? Pentru a descifra acest mesaj, am plecat de la premisa că Matei comunică prin alăturarea şi comentarea unor tablouri ca printr-un fel de scriere hieroglifică, în care diferitele tablouri corespund cîte unei hieroglife şi în care mesajul se descifrează doar în măsura în care ştim citi atît fiecare hieroglifă, cît şi ceea ce rezultă din alăturarea lor. De aceea, pe de o parte, ne-am străduit să înţelegem fiecare tablou în parte, ţinînd cont de ingredientele lui şi de accentele din el, iar pe de altă parte, ne-am străduit să descoperim eventualele legături tematice dintre tablouri, în nădejdea că vom putea articula mesajul intenţionat de evanghelist prin însumarea lor. 1 2 3

Mărturie pentru Israel ! preoţi ! condamnarea lui Israel ! provocare pentru Israel 4. Cum să-L urmăm pe Isus ! !

5 6 7 8

Atenţie la motivaţie! Atenţie la dăruire!

Răspunsuri posibile ! curiozitate ! respingere pentru preţul plătit ! condamnare, spaimă, slăvire

Vezi Isaia 53:1-12, pentru ceea ce M atei vede ca împlinire a profeţiei.

8. Chemarea lui Matei 9. Întrebarea ucenicilor lui Ioan despre post Piedici: lipsa sărăciei în duh sau îndestularea dată de falsa sfinţenie şi religiozitate 10 11 12

Credinţa şi păcatul cu voia ! Unii cred, alţii Îl batjocoresc ! Orbii Îl declară Fiul lui David şi o dovedesc prin credinţa lor ! Fariseii Îl consideră un demonizat

În toate tablourile din acest bloc de text, există un accent pus pe răspunsul oamenilor din jurul lui Isus la ceea ce văd şi aud, respectiv la Persoana Domnului Isus. Unii cred şi I se închină, în timp ce alţii îşi arată curiozitatea, spaima sau dispreţul, dovedindu-şi astfel necredinţa şi respingîndu-L pe El. Domnul Isus este numit „Fiul lui Dumnezeu” de către dracii din cei doi demonizaţi, şi este numit „Fiul lui David” de către cei doi orbi. Dar este acuzat de faptul că este asociat cu Belzebul în scoaterea dracilor, tocmai de farisei şi cărturari. Credinţa şi necredinţa nu sînt elemente caracteristice diferitelor structuri sociale, religioase sau etnice. Cred, de pildă, leprosul, sutaşul, vameşul, fruntaşul sinagogii şi orbii din cetate. Dar alături de ei ş i în jurul lor există o mulţime de necredincioşi. Iar aceştia pot fi oamenii simpli din Gadara sau fariseii şi cărturarii sofisticaţi din Galileea sau Iudeea. În mod evident, scopul lui Matei nu este ca să ne prezinte o serie de minuni făcute de Domnul Isus, ci să ni-L prezinte pe Isus ca Hristos şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Minunile sînt semne ale mesianităţii ş i divinităţii Lui. Semnele au fost deci intenţionate a fi mijloace ale mîntuirii lui Dumnezeu, indicatoare care să ne ducă la credinţă şi închinare lui Hristos. Dacă ele nu-şi împlinesc această funcţie mîntuitoare pentru noi, ele se ris ipesc şi se transformă în acuzări şi condamnări la adresa noastră. Leprosul declară prin credinţă şi închinare divinitatea Domnului Isus, văzînd în El pe Acela care, dacă vrea, poate vindeca lepra, întocmai ca Dumnezeu în Persoană. Sutaşul declară autoritatea Domnului Isus în sfera bolilor ş i a neputinţelor. Dar după cum mărturia leprosului în faţa preoţilor devine o condamnare la adresa acestora, tot aşa, credinţa sutaşului devine o condamnare a necredinţei lui Israel. Iar credinţa sau necredinţa în Isus duc la două destine diferite. Cei credincioşi în Isus Hristos „vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (8:11), iar cei necredincioşi — deşi, prin alegere, fii ai Împărăţiei — „vor fi aruncaţi afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (8:12).

Dintr-o dată, devine clar faptul că putinţa lui Dumnezeu în mîntuirea omului atîrnă de Persoana Domnului Isus Hristos, de recunoaşterea de către om a divinităţii şi mes ianităţii Lui. Poarta spre Împărăţia lui Dumnezeu se deschide în Domnul Isus pentru toţi cei care cred, fără să se aibă în vedere faţa omului: lepros, sutaş, îndrăciţi, slăbănog, vameş, fruntaş al sinagogii, orb sau mut îndrăcit. Intrarea prin poarta cea strîmtă şi umblarea pe calea cea îngustă reclamă credinţa în Domnul Isus Hristos. Sînt bolile o manifestare a puterii diavolului pe pămînt? Am intitulat acest capitol Puterea Împărăţiei, afirmînd că vindecările făcute de Domnul Isus sînt dovada faptului că El a venit ca să nimicească lucrările diavolului. Dar se pune întrebarea dacă este corect să etichetăm bolile ş i suferinţele ca pe o lucrare directă şi nemijlocită a diavolului, ca pe o biruinţă a împărăţiei întunericului. Întrebarea nu este uşoară, mai ales că, în anumite cercuri, s-a încetăţenit convingerea că orice boală este o consecinţă directă a unui păcat şi că vindecarea trebuie să înceapă cu mărturisirea păcatului. Atunci cînd cineva şi-a mărturisit păcatul şi este iertat de Domnul Isus, consecinţa firească este însănătoşirea deplină. Unul dintre textele pe care se pune mare accent pentru susţinerea unei astfel de poziţii este textul din Isaia 53:4-5: 4

El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. 5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi (53:4-5, s.n.).

O astfel de poziţie este negată de Însuşi Domnul Isus, cu ocazia vindecării orbului din naştere. „«Învăţătorule [au întrebat ucenicii în faţa orbului] cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» Isus a răspuns: «N-a păcătuit nic i omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu»” (Ioan 9:2-3). Iar lucrarea lui Dumnezeu în el a fost vindecarea lui. Deci lucrarea făcută de Domnul Isus a obligat orbirea să se retragă şi să lasă loc vederii. Însă întrebarea la care am dori să găsim răspuns este: De ce există orbire, suferinţă şi boală pe pămînt? Vom încerca să zidim răspunsul la întrebarea pusă oprindu-ne în faţa unui tablou al sfîrşitului, în care ne este zugrăvită venirea plenară a Împărăţiei lui Dumnezeu: 1

Apoi am văzut un cer nou şi un pămînt nou; pentru că cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi marea nu mai era. 2 Şi eu am văzut coborîndu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfîntă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. 3 Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuş va fi cu ei. El va fi Du mnezeul lor. 4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi

moartea nu va mai fi. Nu vor mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintîi au trecut”. 5 Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sînt vrednice de crezut şi adevărate” (Apoc. 21:1-4, s.n.).

În Apocalipsa 21, Ioan pare să afirme că lacrimile, tînguirile, ţipetele, durerile şi moartea ţin de lucrurile dintîi. Iar dacă considerăm Apocalipsa 21 biruinţa finală a Împărăţiei, înseamnă că toate aceste „lucruri dintîi”, cărora li se pune capăt în „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”, sînt prezente pe pămînt din pricina unor cauze străine Împărăţiei. Capitolul 22 din Apocalipsa mai aduce un element în discuţie: „Şi mi-a arătat un rîu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale rîului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dînd rod în fiecare lună; ş i frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor” (Apoc. 22:1-2, s.n.). Conceptul pomului vieţii este un concept intrigant. La ce sau la Cine anume să se refere el? Să fie, oare, pomul vieţii Însuşi Mielul lui Dumnezeu? Sau Dumnezeu în Persoană? Adevărul este că aici undeva trebuie căutat înţelesul acestui concept. În evanghelia sa, Ioan leagă viaţa de Dumnezeu Tatăl ş i de Fiul, iar învierea oamenilor este un prerogativ dat Fiului de către Tatăl: 21

În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea… 24 Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa vecinică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. 25 Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd cei morţi vor auzi glasul Fiu lui lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia. 26 Căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine (Ioan 5:21-26).

Pentru omul păcătos, pomul vieţii este Însuşi Domnul Isus Hristos. El este Piatra vie de care apropiindu-ne prin credinţă sîntem născuţi din nou la o nădejde vie ş i la o moştenire nestricăcioasă (vezi 1 Petru 1:3; 2:1-4). El este Acela a Cărui slavă dacă o privim, ca într-o oglindă, sîntem schimbaţi, în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (vezi 2 Cor. 3:18). El este Acela care va striga, ş i morţii vor ieş i din morminte, pentru că „după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine (Ioan 5:26). Putem deci afirma că, prin întruparea Sa, Domnul Isus Hristos a venit ca să aducă Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt. Împreună cu propovăduirea Evangheliei Împărăţiei, vindecarea bolilor şi neputinţelor era semnul inaugurării acestei Împărăţii. Într-adevăr, „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). Este adevărat că în contextul imediat lucrările diavolului pot fi definite mai degrabă ca fiind păcatul, nu bolile:

8

Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. 9 Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămînţa Lui rămîne în el, şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. 10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu, nici cine nu iubeşte pe fratele său (1 Ioan 3:8-10).

Cu toate acestea, dacă biruinţa finală a Împărăţiei lui Dumnezeu va pune capăt oricărei lacrimi, oricăror tînguiri, ţipete şi dureri ş i dacă biruinţa finală a Împărăţiei va nimici moartea pe vecie, dacă frunzele pomului vieţii slujesc la vindecarea neamurilor, atunci toate acestea trebuie să aibă de-a face cu păcatul, cu diavolul, cu lucrările acestuia de stricare a universului lui Dumnezeu, lucrări pe care Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să le nimicească. Deşi bolile sînt semne ale prezenţei împărăţiei diavolului, totuşi ele nu sînt controlate de el Conform celor spuse de Ioan în Apocalipsa, bolile de tot felul au fost chemate în lume de Tronul lui Dumnezeu, ca urmare şi ca răspuns la necinstirea lui Dumnezeu: 1

Cînd a rupt Mielul cea dintîi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicînd cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” 2 M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună, şi a pornit biruitor, şi ca să biruiască. 3 Cînd a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicînd: „Vino şi vezi!” 4 Şi s-a arătat un alt cal, un cal roş. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pămînt, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare. 5 Cînd a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicînd: „Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mînă o cumpănă. 6 Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grîu pentru un leu, trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” 7 Cînd a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicînd: „Vino şi vezi!” 8 M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pămîntului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pămîntului (Apoc. 6:1-8).

Pe de o parte, deşi moartea, foametea, molima de tot felul se datorează păcatului sau necinstirii lui Dumnezeu, 9 ele sînt totuşi controlate de Dumnezeu Însuşi, nu de diavolul. Dar pe de altă parte, chiar dacă sînt controlate de Dumnezeu, ele au apărut în universul nostru ca urmare a păcatului şi sînt legate de problema necinstirii lui Dumnezeu. Era deci normal ca la inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt cu ocazia primei Veniri a Domnului Isus — scopul venirii 9

Vezi Romani 1:18.

Fiului lui Dumnezeu fiind nimicirea lucrărilor diavolului — lucrarea Lui să atingă şi acest aspect legat de boală şi de moarte. Această legătură dintre boală şi păcat este susţinută şi de cerinţa Domnului Isus faţă de cel lepros: „Du-te de te arată preotului şi adu darul pe care l-a rînduit Moise, ca mărturie pentru ei” (8:4, s.n.). Darul acesta consta în doi miei ş i o oaie, care trebuiau aduşi ca jertfă pentru vină, jertfă de ispăşire, respectiv jertfă pentru păcat. Prin porunca aceasta, Dumnezeu confirma faptul că bolile — în cazul acesta lepra10 — ţin de domeniul împărăţiei întunericului, a păcatului, iar vindecarea trebuia marcată prin recunoaşterea acestei realităţi. Vindecările din ziua de Sabat Oare nu tocmai de aceea Şi-a permis Domnul Isus să vindece în ziua de Sabat? Dacă Sabatul era ziua Domnului, iar vindecarea era semnul descinderii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt, înseamnă că vindecările Domnului Isus din ziua de Sabat erau o proclamare a Împărăţiei tocmai în cadrul care îi aparţinea ei: Sabatul. Vindecarea celor bolnavi în ziua de Sabat constituia o restaurare a funcţiei Sabatului, adică îi obliga pe oameni să-şi întoarcă privirile de la ei înşişi înspre Domnul Sabatului. Or, celebrarea odihnei de Sabat reclama ruperea legăturilor de orice fel ale răului, pentru ca întoarcerea spre Dumnezeu să poată fi neîmpiedicată. Vindecările ca împlinire a profeţiilor Atunci cînd Ioan îi trimite pe ucenic ii săi să-L întrebe pe Isus: „«Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?» Drept răspuns Isus le-a zis: «Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia»” (Mat. 11:3-5). Conform profeţiei lui Isaia la care apelează Domnul Isus pentru a-Şi legitima identitatea mesianică, vindecările erau semnul inaugural al Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt. Lucrul acesta îl subliniază ş i Matei prin afirmaţia din 8:17: 16

Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvîntul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, 17 ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre” (Mat. 8:16-17, s.n.).

10

Este adevărat faptul că, în Vechiul Testament, lepra, în mod special, era considerată a fi semnul păcatului.

Aceeaşi dublă focalizare a păstrat-o Isus şi în trimiterea ucenicilor Atunci cînd, în 9:35, Matei reia versetul 4:23, el inaugurează prin el o nouă fază în lucrarea Domnului Isus. În capitolele 9 şi 10, nu Isus Hristos străbate satele şi cetăţile Galileii, ci ucenicii Lui: 5

Aceştia sînt cei doisprezece, pe cari i-a trimes Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: „Să nu mergeţi pe calea păgînilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; 6 ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. 7 Şi pe drum, propovăduiţi, şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor este aproape!» 8 Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Matei 10:5-8, s.n.).

Deci atît Isus, cît şi ucenicii Lui străbăteau cetăţile şi satele Palestinei făcînd două lucruri: pe de o parte, învăţau şi propovăduiau Evanghelia Împărăţiei, iar pe de altă parte, vindecau orice fel de boală şi de neputinţă din norod. Sînt vindecările normative pentru viaţa Împărăţiei din toate timpurile? Din cele spuse mai sus rezultă o întrebare importantă: Oare tiparul stabilit de Isus Hristos — pe de o parte, învăţarea şi propovăduirea Evangheliei Împărăţiei, iar pe de altă parte, vindecarea bolilor — rămîne normativ pentru Biserica din toate timpurile sau nu? Primul lucru pe care l-am stabilit deja este că deşi bolile şi neputinţele, lacrimile şi moartea au fost aduse în univers la porunca lui Dumnezeu, ele sînt totuşi o consecinţă a păcatului, deci parte din lucrarea diavolului pe pămînt, un semn al domniei împărăţiei întunericului. Lucrul acesta l-am dedus tocmai din faptul că, la biruinţa finală a Împărăţiei escatologice a lui Dumnezeu, acestea vor fi eradicate pentru totdeauna din Univers. Era deci firesc ca Domnul Isus să anunţe inaugurarea Împărăţiei şi prin acest fel de semne: vindecarea bolilor şi neputinţelor, învierea morţilor ş i biruinţa asupra dracilor. În fond, tocmai prin vindecările făcute, Domnul Isus legitima natura Împărăţiei pe care El a venit ca so inaugureze, arătînd direcţia în care vor curge lucrurile la vremea hotărîtă de Tatăl. Al doilea lucru care trage greu în cîntar în ce priveşte întrebarea dacă vindecările trebuie să fie în continuare un semn al prezenţei Împărăţiei este faptul că Domnul Isus nu a păstrat pentru Sine acest prerogativ, ci l-a delegat ucenicilor Săi. Iar dacă textul din Marcu 16:15-18 este canonic,11 atunci acest mandat este, practic, transmis întregii Biserici:

11

Posibila necanonicitate a textului este marcată de Cornilescu prin faptul că include între paranteze versetele 9-20 din M arcu 16.

15

Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit, dar cine nu va crede, va fi osîndit. 17 Iată semnele cari vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; 18vor lua în mînă şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mînile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa” (Marcu 16:15-18). 16

Cele de mai sus ar fi argumente în favoarea ideii că în toate timpurile manifestarea prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să fie dovedită pe ambele aceste coordonate: atît propovăduirea, cît şi tămăduirea. Dar există şi argumente contra unei astfel de afirmaţii. În primul rînd, un argument contra acestei afirmaţii este faptul că semnele inaugurale ale Împărăţiei nu au fost întotdeauna continuate. Un bun exemplu este moartea lui Anania şi Safira. Dacă Dumnezeu ar fi continuat să omoare pe toţi aceia care ar fi făcut ceea ce au făcut Anania şi Safira, ne întrebăm ce rost ar mai fi avut rostirea de către Domnul Isus a Pildei neghinei (Mat. 13:24-30). Atunci cînd robii stăpînului l-au întrebat pe acesta cu privire la neghina din lanul de grîu: „Vrei dar să mergem s-o smulgem?” „Nu”, le-a zis el, „ca nu cumva smulgînd neghina, să smulgeţi şi grîul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întîi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grîul strîngeţi-l în grînarul meu»” (Mat. 13:28-30). Moartea lui Anania şi Safira a fost deci un semn inaugural al Împărăţiei, care însă nu s-a transformat într-un semn distinctiv al prezenţei Împărăţiei. Al doilea argument este faptul că Domnul Isus Însuşi a procedat în aşa fel încît să atragă atenţia asupra naturii de semn şi nu de regulă a acţiunilor Sale miraculoase. Nu de puţine ori a refuzat să continue vindecările, atrăgînd atenţia asupra priorităţii propovăduirii Evangheliei: 30

Soacra lui Simon zăcea în pat, prinsă de friguri: şi îndată au vorbit lui Isus despre ea. 31 El a venit, a apucat-o de mînă, a ridicat-o în sus, şi au lăsat-o frigurile. Apoi ea a început să le slujească. 32 Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciţii. 33 Şi toată cetatea era adunată la uşă. 34 El a vindecat pe mulţi care pătimeau de felurite boli; de asemenea a scos mulţi draci, şi nu lăsa pe draci să vorbească, pentru că-L cunoşteau. 35A doua zi dimineaţa, pe cînd era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit, şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo. 36 Simon şi ceilalţi care erau cu El s-au dus să-L caute; 37şi cînd L-au găsit, I-au zis: „Toţi Te caută”. 38 El le-a răspuns: „Haidem să mergem în altă parte, prin tîrgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am ieşit” (Marcu 1:29-38).

În al treilea rînd, bolile şi sărăcia au rămas parte a vieţii Biseric ii, atît în perioada nou testamentală, cît şi de atunci încoace, iar lucrul acesta nu se datorează neglijenţei Bisericii, ci hotărîrii lui Dumnezeu. Atunci cînd Maria, care a turnat

mirul pe pic ioarele Domnului Isus, este apostrofată de Iuda Iscarioteanul, acesta invocînd preocuparea sa pentru săraci — „De ce nu s-a vîndut acest mir cu trei sute de lei şi să se fi dat săracilor?” (Ioan 12:5) — Domnul Isus le spune ucenicilor: „Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (8). Prin aceasta, El implica faptul că prezenţa săracilor va continua să fie o realitate curentă, chiar şi după plecarea Sa. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre boală şi bolnavi. Prezenţa lor a marcat viaţa Bisericii de la începuturile ei pînă acum, fără însă să putem afirma că Dumnezeu n-a dat Bisericii nici un mandat în direcţia aceasta. 13

Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cînte cîntări de laudă! 14 Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii Bisericii, şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. 15 Rugăciunea făcută cu credinţă va mîntui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. 16Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit (Iac. 5:13-16).

Dar, după cum am citit în Apocalipsa, lacrimile, suferinţa, tînguirile, ţipetele, durerea şi moartea vor fi eradicate din Univers doar o dată cu inaugurarea Împărăţiei escatologice. În al patrulea rînd, vindecarea bolilor nu mai este parte a Marii Însărcinări la care Domnul Isus i-a chemat pe ucenici în Matei 28:18-20 12 (vezi şi textul din Matei 4:19): 18

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.” Amin (Mat. 28:1820).

O simplă citire a textului subliniază faptul că accentul Marii Trimiteri cade pe aspectul spiritual, pe refacerea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu, pe cunoaşterea lui Dumnezeu, care vine din botezarea sau cufundarea acestora în realitatea Trinităţii, propovăduindu-le Evanghelia Împărăţiei şi învăţîndu-i aşa cum a făcut-o Domnul Isus în Predica de pe munte şi ajutîndu-i să păzească, adică să asculte şi să întrupeze învăţătura Domnului Isus.

12

Trebuie însă să precizăm că a boteza pe cineva în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh s-ar putea să cuprindă şi acest aspect, tocmai pentru că M arcu 16:15-18 îl cuprinde, ca pe un semn al celor ce vor crede.

De ce abundă totuşi evangheliile în astfel de minuni făcute de Domnul Isus? Plecînd de la cele afirmate mai sus şi legînd lucrarea lui Isus de natura Împărăţiei lui Dumnezeu şi de deznodămîntul ei escatologic, trebuie să înţelegem lucrarea Domnului Isus în lumina acestui deznodămînt, în lumina împlinirilor escatologice pe care le avem în Scriptură. Isus era obligat să anunţe această Împărăţie. El a trebuit să prezinte paradigma după care urma să se desfăşoare planul lui Dumnezeu. Însăşi funcţia Sa mesianică implică două aspecte: mîntuire şi judecată. Ambele aceste aspecte trebuiau pregătite şi prefigurate de El. Dar în desfăşurarea planului lui Dumnezeu, cele două aspecte se succed într-o anumită ordine. Prima Lui Venire era în vederea mîntuirii: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El” (Ioan 3:17). Cu toate acestea, Isus Hristos trebuia să vorbească şi să prefigureze ş i judecata, nu numai mîntuirea, deoarece tot El spune în Ioan: „În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nic i nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimes” (Ioan 5:21-22, s.n.). Deşi atît mîntuirea, cît şi judecata sînt funcţii ale Hristosului lui Dumnezeu, la prima Lui Venire, El a adus mîntuirea şi a lăsat mîntuirea să opereze, prin Duhul Sfînt şi Biserică, pînă la a doua Lui Venire, cînd El va reveni pentru a judeca întregul pămînt. Dar deşi „Judecata” nu intra în sfera de lucrare legată de prima Lui Venire, Isus a trebuit să prefigureze şi Judecata. Cazul lui Anania ş i Safira intră în sfera prefigurării acestei Judecăţi. În concluzie, putem afirma faptul că minunile prezentate de Matei trebuie să le legăm mai întîi de acest act al inaugurării Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt prin Persoana şi lucrarea Domnului Isus. Nu trebuie să uităm însă că lucrarea Lui mesianică — să dea viaţă ş i să judece — urmează să se desfăşoare în două etape. Abia în etapa a doua, la a doua Lui Venire, vor fi „judecate” ş i aruncate în Adînc o dată pentru totdeauna consecinţele păcatului, incluzînd în ele boala, suferinţa ş i moartea. Deci Împărăţia inaugurată la prima Sa Venire avea să se desăvîrşească abia la a doua Sa Venire. Pînă atunci, pe săraci îi vom avea întotdeauna cu noi, lacrimile, bolile şi suferinţa de tot felul vor fi parte a existenţei noastre terestre.

Matei 9:35-10:42 Misiunea Împărăţiei

Forţa misiunii Împărăţiei izvorăşte din natura ei. De aceea, orice compromisuri în domeniul naturii descalifică misiunea însăşi.

9:35-38 Mare este secerişul, puţini sînt lucrătorii În paragraful introductiv din 4:12-23, Matei oferă informaţii cu privire la natura lucrării Domnului Isus. Prin lucrarea Sa, Isus trebuia să Se dovedească a fi atît Fiul lui David, cît şi Fiul lui Avraam. Ca Fiu al lui David, El urma să fie moştenitorul binecuvîntărilor lui Dumnezeu. Ca Fiu al lui Avraam, El urma să împartă această binecuvîntare tuturor familiilor pămîntului. Totodată, am afirmat mai sus că în timp ce Legămîntul davidic apăsa doar pe umerii lui Isus, neputînd împărţi cu El nimeni cinstea şi responsabilitatea acestei funcţii, Legămîntul avraamic avea să se împlinească cu participarea Bisericii, a urmaşilor Lui. În ultimă instanţă, scopul final era împlinirea Legămîntului avraamic, adică ajungerea binecuvîntării la toate familiile pămîntului. Acest lucru este subliniat prin faptul că Isus Îşi începe lucrarea chemînd după Sine cîţiva oameni, pe care avea să-i echipeze pentru lucrarea vizată de Legămîntul avraamic (4:18-22). Echiparea ucenicilor a început prin Predica de pe munte (5:1-7:29). Deşi noroadele sînt şi ele prezente, Isus li Se adresează în primul rînd ucenicilor Săi: „Cînd a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel…” (5:1-2, s.n.). Prin Predica de pe munte, Domnul Isus îi ajută pe ucenic i să deosebească

adevărata Împărăţie de împărăţia falsă a fariseilor şi a cărturarilor. Prin grupajul de minuni din capitolele 8-9, în care sînt subliniate cu precădere răspunsurile diferitelor categorii de oameni faţă de Isus, ucenicii învaţă că pescuirea oamenilor se face prezentînd Persoana Domnului Isus în plenitudinea potenţelor ei de Fiu de Dumnezeu şi de Fiu al lui David. Acesta era scopul propovăduirii şi scopul minunilor. Ucenicii au învăţat totodată că nu toţi vor răspunde la fel. Unii Îl vor recunoaşte, vor crede în El şi I se vor închina, alţii se vor mira şi se vor înspăimînta, se vor supăra şi-L vor alunga sau se vor ofensa şi-L vor batjocori. În blocul de text care urmează (9:35-10:42), asistăm la prima punere în aplicare de către ucenici a celor învăţate pînă acum. Trimiterea lor în lucrare începe cu o recapitulare a coordonatelor lucrării lui Isus (9:35), urmată de o subliniere a nevoii imense din jurul lor (36-37) — „Mare este secerişul, dar puţini sînt lucrătorii” (37) — precum şi a soluţiei care face posibilă împlinirea acestei nevoi: „Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (38). În capitolul următor, este relatată trimiterea ucenicilor în lucrare, ca şi cum Domnul secerişului i-ar fi găsit vrednic i tocmai pe aceia care au venit la El să-L roage să scoată lucrători la seceriş. De fapt, Isus îi ajută să înţeleagă faptul că după cum nimeni nu poate spune cu adevărat: „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt” (6:9-10), fără să fie el însuşi gata să păşească pe drumul împlinirii acestei rugăciuni, tot aşa nimeni nu poate ruga pe Domnul să scoată lucrători la secerişul Lui, fără ca să fie el însuşi dispus să iasă la secerat. Dacă versetele 10:1-15 se ocupă de trimiterea ucenicilor în lucrare, versetele 10:16-23 ne relatează felul în care vor fi primiţi ucenicii de lume: „Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor ş i înaintea Neamurilor… Veţi fi urîţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit” (10:18-22). Prigoana din pricina neprihănirii şi din pricina lui Hristos s-ar putea să înmoaie inima ucenicilor şi să le frîngă credincioşia faţă de Hristos. Tocmai de aceea, în versetele următoare (10:24-31), Domnul Isus îi motivează, atrăgîndu-le atenţia asupra felului în care a fost El Însuşi primit de lume, pentru ca apoi să-i avertizeze de pericolul lepădării (32-39). Blocul de text de faţă (9:35-10:42) se încheie cu sublinierea favorului de a fi ambasadori ai lui Hristos (10:40-42). Înainte de a comenta fiecare dintre porţiunile de text amintite mai sus, este important să observăm felul în care Matei prezintă viaţa şi lucrarea lui Hristos. Atît în 4:23, cît şi în 9:35, el afirmă că „Isus străbătea toată Galilea [respectiv „toate cetăţile şi satele”] învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice fel de boală şi orice neputinţă” (s.n.). Dar, din perspectiva relatării lui Matei, pînă în acest punct, ceea ce este afirmat în 4:23 sau în 9:35, adică faptul că „Isus străbătea toată Galilea” (4:23, s.n.) sau „toate cetăţile ş i satele” (9:35), încă nu se împlinise. Predica de pe munte (5:1-7:29) este rostită în faţa ucenic ilor şi a noroadelor (5:1-2), undeva pe dealurile din nordul

cetăţii Capernaum. Primele trei minuni relatate în Matei 8:1-17 sînt făcute pe drumul de la locul predicării pînă în cetate, mai precis pînă în casa soacrei lui Petru. Apoi, Matei afirmă că încă în seara aceleiaşi zile au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi şi bolnavi, pe care Isus i-a vindecat. Toate acestea s-au întîmplat deci într-o singură zi. Iar din perspectiva evanghelistului, tot ce este narat în restul blocului de text (8:18-9:34) pare să se fi întîmplat încă într-o zi. Este deci evident că, în doar două zile, Isus nu a avut timpul să străbată toată Galilea, adică toate cetăţile şi satele. Deci, revenind prin versetul 9:35 la afirmaţia din 4:23, Matei doreşte să precizeze cadrul în care Isus Îşi desfăşura lucrarea, subliniind totodată faptul că el, evanghelistul, este în mod intenţionat selectiv în relatarea evenimentelor, neintenţionînd să ne poarte pe urmele Domnului Isus de la un capăt la celălalt al lucrării Acestuia. Tocmai de aceea, prin astfel de afirmaţii cu caracter general — „Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi vindecînd orice fel de boală ş i orice fel de neputinţă, care era în norod” (35) — evanghelistul doreşte să ne ajute să ne facem o idee despre ce anume se întîmpla în jurul lui Isus. Versetul 35 face deci rezumatul unei lucrări mai largi decît aceea care ne este prezentată în evanghelie şi pregăteşte terenul pentru constatarea pe care o face Domnul Isus în faţa ucenicilor Săi: 36

Cînd a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor. 37Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini sînt lucrătorii! 38 Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Mat. 9:36-38).

Avînd în vedere că ucenicii Săi au fost cu El încă de la începutul lucrării Lui, aceştia au avut ocazia să vadă cu ochii lor imensitatea secerişului şi nevoia mare de lucrători. Isus nu a apucat să Se apropie de fiecare bolnav şi să rezolve fiecare nevoie. Poate că ar fi pus şi ei mîna cu bucurie, dar lucrarea întrecea cu mult puterile lor şi, de aceea, trebuiau să se mulţumească să rămînă în postura de simpli privitori. Acum însă sosise momentul! Este pentru prima dată cînd Domnul Isus Îşi implică ucenicii, vorbindu-le despre imensitatea secerişului ş i despre prima lor responsabilitate: „Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (38). Majoritatea dintre noi nu îndrăznim să ne ridicăm privirile şi să privim la cît de mare este secerişul, pentru că avem impresia că secerişul trebuie privit prin prisma resurselor şi posibilităţilor noastre. Or, ştiind că resursele ne sînt limitate, constatarea faptului că secerişul este mare şi că nevoile sînt multe ne-ar încărca doar cu sentimente de vinovăţie şi, tocmai de aceea, preferăm liniştea ignoranţei, preferăm să nu ridicăm ochii şi să nu constatăm nevoile. Există, oare, o ieş ire din acest cerc vicios? Există, oare, posibilitatea de a privi secerişul în toată complexitatea lui, fără ca lucrul acesta să ne strivească prin realizarea neputinţei noastre în faţa imenselor nevoi?

Atunci cînd Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici rugăciunea Tatăl nostru, El i-a invitat să îndrăznească să ceară sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi facerea voii lui Dumnezeu. Este normal ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie mai mare ş i mai complexă decît ne-am închipui noi şi este la fel de normal ca nevoile ce derivă dintr-o astfel de rugăciune să fie mult peste puterile noastre. Domnul Isus nu ne-a învăţat această rugăciune ca să măsurăm şi să limităm Împărăţia lui Dumnezeu la puterile şi posibilităţile noastre, ci ca să ne deschidem planurilor şi posibilităţilor lui Dumnezeu. Prima dovadă a faptului că rugăciunea pe care am rostit-o a venit din adîncul inimii este curajul de a ridica privirile şi de a recunoaşte dimensiunile secerişului. Tocmai pentru că este vorba despre Împărăţia lui Dumnezeu, nu trebuie să lăsăm ca înţelegerea noastră cu privire la Împărăţie să fie limitată de posibilităţile noastre. Domnul Isus ne îndeamnă să identificăm nevoile şi să le aducem la cunoştinţa lui Dumnezeu. El este Acela care va scoate lucrători la secerişul Lui. Atunci cînd îndrăznim să ne entuziasmăm visînd la Împărăţia Lui, nu la împărăţia noastră, vom descoperi în noi şi în jurul nostru nenumărate resurse nefolosite, care stau risipite tocmai pentru că nevoile nu au fost identificate şi comunicate clar. În timp ce privim şi recunoaştem imensitatea secerişului ş i începem să-L rugăm pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul lui, vom descoperi poate că, deşi nu avem destul ca să acoperim întreaga nevoie, avem totuşi cinci pîini şi doi peşti şi douăzeci şi patru de braţe disponibile să împartă ceea ce înmulţeşte Domnul Isus. Pe măsură ce, văzînd nevoile, începem să ne rugăm pentru ele, Dumnezeu s-ar putea să ne deschidă ochii ş i să ne arate resursele care pot fi mobilizate pentru seceriş. 10:1-15 Trimiterea ucenicilor Desigur, Dumnezeu va mobiliza în primul rînd resursele celui care văzînd nevoile a început să se roage pentru ele. După cum jertfele din Vechiul Testament pe care le aducea israelitul nu aveau menirea înduplecării lui Dumnezeu în vreun fel, ci a modelării aceluia care aducea jertfa, tot aşa nici rugăciunea nu are menirea să-L înduplece pe Dumnezeu, ci să ne modeleze pe noi înşine. Secerişul fiind al Domnului, primul interesat ca secerişul să fie făcut este, bineînţeles, Domnul Însuşi. Deci problema nu trebuie căutată la El, ca să fie nevoie să încercăm a-L îndupleca, ci problema este la noi, la lucrători. Iar primii candidaţi la lucrare sînt aceia care, ridicînd ochii şi văzînd secerişul, au început să se roage. Cu cît mai puţin cunoaşte cineva despre lucrare, despre nevoi, cu atît se va ruga mai puţin. Iar cu cît se va ruga mai puţin, cu atît mai puţine şanse vor fi ca să se implice în lucrare.

Dar, atunci cînd este vorba despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre nevoile secerişului lui Dumnezeu, o astfel de abordare a problemei s-ar putea să ne arunce înapoi în groapa din care am încercat să ieşim. Dacă rugăciunea are menirea să ne mobilizeze pentru lucrare, iar nouă ne sînt deja mîinile pline, prima reacţie ar putea fi ca, în loc să ridicăm capul ca să privim holdele coapte, să plecăm ochii ş i să privim la postata noastră. Iar dacă s-ar întîmpla să luăm cunoştinţă de imensitatea secerişului, vom fi ispitiţi să nu ne rugăm, pentru ca nu cumva să ne pomenim cu încă o măsură de lucrare în carul şi aşa supraîncărcat. Ieşirea din acest cerc vicios este posibilă doar dacă ne reamintim că este vorba despre Împărăţia lui Dumnezeu, nu despre împărăţia noastră. Atunci cînd Domnul Isus i-a îndemnat pe ucenici să se roage ca Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui, El a lăsat deschisă alternativa ca aceşti lucrători să fie şi alţii, nu numai ei. Intenţia lui Dumnezeu nu este să continue să bată calul care trage. Strict vorbind, Dumnezeu — Acela care zice şi se face — de fapt, nici nu ar avea nevoie de ajutorul nostru. El ne-a inclus în lucrarea Împărăţiei Lui spre binele nostru, spre împlinirea nevoii de semnificaţie pe care El Însuşi a săpat-o în adîncurile fiinţei noastre. Deci, pe de o parte, acceptînd trimiterea în lucrare, nu lui Dumnezeu Îi facem un hatîr, ci nouă înşine. Însă pe de altă parte, nu trebuie să uităm cum anume s-au întîmplat lucrurile atunci cînd în faţa ucenicilor aflîndu-se o gloată mare, obosită şi flămîndă, Domnul Isus le-a spus acestora: „Daţi-le voi să mănînce!” (Luca 9:13). Comparînd nevoia cu posibilităţile lor, speriaţi, ucenicii I-au zis Domnului Isus: „N-avem decît cinci pîni şi doi peşti” (13). Isus nu a cerut şi nu a luat de la ei nimic mai mult decît au putut să dea: cinci pîini şi doi peşti. Minunea este că, în pofida acestui fapt, în ziua aceea au mîncat şi s-au săturat aproape cinci mii de bărbaţi, şi au rămas pe deasupra şi douăsprezece coşuri pline cu fărîmături. Este însă la fel de adevărat şi faptul că toţi aceşti cinci mii de bărbaţi au fost serviţi la masă de către ucenici. Atunci cînd ei ş i-au socotit resursele şi le-au prezentat Domnului Isus — cinci pîini ş i doi peşti — ei nu s-au gîndit ş i la cele douăzeci ş i patru de braţe disponibile. De fapt, Domnul Isus avea nevoie de disponibilitatea lor de a s luji. Dar, pentru început, ei au fost împiedicaţi să vadă nevoia tocmai de lipsa resurselor lor, de lipsa pîinilor şi a peştilor. Or, aceasta era, de fapt, problema Domnului. Ceva asemănător se poate întîmpla în faţa oricărei nevoi. Noi nu îndrăznim nici să privim nevoia, şi nici să ne rugăm pentru ea, pentru că vedem că nu avem decît „cinci pîini şi doi peşti”. Or, s-ar putea ca Domnul Isus să aibă nevoie de mîinile şi de picioarele noastre, de disponibilitatea noastră de a împărţi nu pîinile şi peştii noştri, ci pîinile şi peştii Lui. Şi oare n-a spus Domnul Isus Însuşi că aceluia care are i se va da, şi va avea de prisos, iar de la cel ce n-are se va lua ş i ceea ce i se

pare că are?13 Este deci mai de folos să intri în seceriş cu puţinul pe care-l ai, decît să te lamentezi pentru ce nu ai! Exact lucrul acesta se întîmplă ş i în tabloul de faţă (Mat. 10:1-15). După ce i-a conştientizat de imensitatea secerişului şi i-a învăţat să se deschidă prin rugăciune procesului modelării lor de către Dumnezeu, „Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă” (10:1). Isus a pus de merinde ucenicilor din ale Lui: din autoritatea Lui asupra duhurilor necurate şi din puterea Lui vindecătoare. Ca şi în cazul înmulţirii pîinilor, ucenicii trebuiau doar să împartă altora ceea ce au primit ei înşişi: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi!” (10:8). Lucrătorii şi misiunea lor (2-8a) Imediat după aceea, Matei dă numele celor doisprezece (2-5a), subliniind faptul că, deşi, ca număr, nu erau nici pe departe pe măsura nevoii, Domnul Isus îi trimite totuşi să facă ceea ce puteau face. Enumerarea ucenicilor începe în ordinea în care au fost deja prezentaţi primii patru dintre ei: Petru, Andrei, Iacov şi Ioan (vezi 4:18-22). O altă observaţie este că ei sînt prezentaţi doi cîte doi: „Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, ş i Levi, zis şi Tadeu; Simon Cananitul ş i Iuda Iscarioteanul” (2-4). Poate că cei doisprezece sînt prezentaţi perechi tocmai pentru că au fost trimişi aşa. O astfel de precizare este făcută, de pildă, de Marcu (vezi Marcu 6:7). Este important totodată să înţelegem şi natura instrucţiunilor pe care Domnul Isus le dă ucenicilor Săi. El le spune unde anume au de mers şi unde nu (Matei 10:5b-6), ce anume au de făcut în misiunea lor (7-8a), cum anume trebuie să facă ceea ce au de făcut (8b-15). Isus îi trimite doar la cei din Israel: „Să nu mergeţi pe calea păgînilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (5-6). Prin aceasta, Isus sublinia faptul că ucenic ii intrau în sfera Sa de lucrare. Isus a venit în primul rînd la ai Săi, afirmă Ioan (vezi Ioan 1:11). Abia cînd ai Săi nu L-au primit, El a deschis misiunea Sa tuturor celorlalţi, deci şi păgînilor. Lucrul acesta trebuia să se întîmple astfel, din pric ina modului în care a conceput Dumnezeu relaţia Sa cu omenirea. Pe inima lui Dumnezeu era binecuvîntarea tuturor familiilor pămîntului. Dar ajungerea la această binecuvîntare era posibilă doar prin sămînţa lui Avraam. Toate promisiunile lui Dumnezeu i-au fost făcute lui Israel, inclusiv promisiunile Noului Legămînt. 14 Deci din acest punct de vedere, neamurile nu au nici o promisiune. Pentru ca să poată benefic ia de ele, 13 14

Vezi M atei 13:12; 25:29; M arcu 4:25; Luca 8:18; 19:26. Vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II, p. 196-208.

Pavel ne spune că neamurile trebuiau să fie altoite în Măs linul care este adevăratul Israel sau adevăratul Israelit, Domnul Isus Hristos.15 Deci, în lumina profeţiilor Vechiului Testament, Hristos trebuia să fie dintre iudei şi trebuia să vină mai întîi la ai Săi. Petru confirmă lucrul acesta în cuvîntarea sa de la Poarta Frumoasă a Templului. „Voi sînteţi fiii proorocilor ş i ai legămîntului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, cînd a zis lui Avraam: «Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta». Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimes mai întîi vouă, ca să vă binecuvinteze, întorcînd pe fiecare din voi de la fărădelegile sale” (Fapte 3:25-26, s.n.). Acest tipar de lucrare avea să-l sape Isus pe inima ucenicilor şi înainte de Înălţarea Sa. Prefigurarea celor două etape a fost făcută în Pilda nunţii fiului de împărat din Matei 22:1-14. În această pildă, slujitorii împăratului sînt trimişi, în primul rînd, la cei care fuseseră poftiţi la nuntă, adică la casa lui Israel, tocmai pentru că Noul Legămînt le-a fost promis lor. 16 Abia atunci cînd cei poftiţi la masă au refuzat invitaţia Stăpînul casei Şi-a trimis slujitorii la răscrucea drumurilor, ca să-i cheme pe toţi cei pe care-i vor găsi. Această secvenţă în lucrarea ucenicilor — mai întîi Israel, apoi neamurile — reiese clar din trimiterea din Faptele Apostolilor: 6

Deci apostolii, pe cînd erau strînşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gînd să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” 7 El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpînirea Sa. 8 Ci voi veţi primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şiMi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului” (Fapte 1:6-8).

Ucenic ii au fost trimişi mai întîi în Ierusalim şi în toată Iudeea. Abia pe urmă trebuiau să treacă în Samaria şi să pornească înspre marginile pămîntului. Mis iunea lor imita misiunea Domnului Isus, respectînd acelaşi tipar: propovăduire şi vindecare: „Şi pe drum, propovăduiţi, şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor este aproape!» Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii” (Mat. 10:7-8). În partea de concluzie a capitolului precedent, am discutat semnele caracteristice ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Întrebarea care s-a ridicat privind aceste două aspecte ale lucrării Domnului Isus — propovăduirea şi vindecarea — a fost dacă nu cumva prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu, respectiv misiunea acestei Împărăţii, trebuie să se manifeste prin ambele aceste aspecte, în toate timpurile. Întrebarea este cu atît mai legitimă, cu cît, în textul, de faţă ucenicii sînt încredinţaţi să facă ambele lucruri: „Şi pe drum, propovăduiţi, şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor este 15 16

Vezi Romani 11:1-36. Vezi Ieremia 31:27-34.

aproape!» Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii” (7-8). Înainte de a sări la concluzii pripite de un fel sau altul, trebuie să reţinem că, în cazul de faţă, lucrarea ucenicilor este un fel de extens ie a lucrării Domnului Isus. Cu privire la minunile pe care Dumnezeu le-a făcut şi care ne sînt relatate de Matei în 8:1-9:34, am tras concluzia că ele au o funcţie de semn, atrăgînd atenţia lui Israel asupra mesianităţii Domnului Isus. Este semnificativ, de pildă, modul în care răspunde Domnul Isus îndoielilor lui Ioan Botezătorul: „Duceţi-vă ş i spuneţi lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (11:4-5). Afirmam în paginile precedente faptul că, în lumina profeţiilor Vechiului Testament, astfel de semne aveau menirea să vestească era mesianică. Or, în misiunea lor prezentă, ucenicii nu fac altceva decît să amplifice lucrarea Domnului Isus, duplicînd conţinutul ei: propovăduirea Evangheliei Împărăţiei ş i demonstrarea prezenţei Împărăţiei prin puterea ei împotriva împărăţiei întunericului. Este semnificativ faptul că Marea Însărcinare din Matei 28:18-20, deşi este dată în baza unei puteri chiar mai mari decît trimiterea prezentă, putere demonstrată prin biruinţa Domnului Isus asupra tuturor domniilor şi stăpînirilor, ea nu include totuşi (sau nu pare să includă) acest aspect al vindecărilor. 16

Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă. 17 Cînd L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. 18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului”. Amin (Mat. 28:16-20).

De data aceasta, mandatul lor este facerea de ucenici. Iar aceasta trebuia să fie instrumentată, pe de o parte, de botezarea oamenilor în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, adică de cufundarea lor în realitatea Trinităţii prin propovăduirea Evangheliei Împărăţiei, iar pe de altă parte, prin deprinderea lor la ascultare de Hristos. Lucrătorii şi atitudinea lor în lucrare (8b-15) Prin instrucţiunile pe care le dă Isus ucenicilor Săi, El le spune unde anume trebuie să meargă (5b-6) şi ce anume trebuie să facă (7-8a). În continuare, El le spune cum anume trebuie să facă ceea ce au de făcut. Scoaterea duhurilor necurate şi tămăduirea oricărei boli şi oricărei neputinţe implica o putere supraomenească. Experienţa dureroasă a omenirii a născut un proverb: „Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Ucenicii erau şi ei doar oameni. După cum citim

chiar şi pe paginile evangheliilor, nu numai că erau oameni, dar erau şi ei prinşi în competiţia afirmării de s ine. Nu o dată i-a surprins Domnul Isus certîndu-se între ei ca să afle cine dintre ei este sau va fi cel mai mare. În 18:1, ei au chiar curajul să ducă această frămîntare a lor înaintea Domnului Isus. Era deci firesc ca, o dată ajunşi în posesia unei astfel de puteri, dorinţa lor de întîietate să se intensifice. Dar forţa misiunii Împărăţiei izvorăşte tocmai din natura ei. De aceea, orice compromis în domeniul naturii descalifică misiunea însăşi. Am văzut încă în Fericiri faptul că valoarea neprihănirii noastre — a milosteniei, a rugăciunii sau a postului — depinde de inima cu care o practicăm. O inimă murdară pîngăreşte şi risipeşte pînă şi cele mai alese lucruri, transformînd religia noastră într-o caricatură. Dar nu numai religia noastră, ci şi misiunea noastră este compromisă de o inimă murdară. De aceea, Domnul Isus pregăteşte şi inima ucenicilor pentru misiunea care stătea înaintea lor, spunîndu-le patru lucruri: 1. 2.

8

Fără plată aţi primit, fără plată să daţi. Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brîiele voastre, 10 nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui. 3. 11 În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămîneţi la el pînă veţi pleca. 12 La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; 13şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea, dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. 14 Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. 4. 15Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Go morei, decît pentru cetatea aceea (Mat. 10:8b-15). 9

Fără plată aţi primit, fără plată să daţi În primul rînd, nici unul dintre ei nu trebuia să uite că plecau la drum avînd în traistă merinde din merindele Domnului Isus. Ei înşişi nu ar fi avut putere să scoată afară duhurile necurate: puterea le-a fost dată. La fel, primiseră şi puterea de a tămădui orice boală şi orice fel de neputinţă. Şi, pe deasupra, toate acestea le primiseră fără plată. Deci cu ce anume s-ar fi putut ei lăuda? Acelaşi adevăr îl spune Pavel şi lucrătorilor din Corint: 1

Iată cum trebuie să fim priviţ i noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. 2 Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui. 3 Cît despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sînt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. 4 Căci n-am nimic împotriva mea; totuşi, nu pentru aceasta sînt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă, este Domnul. 5 De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, pînă va veni Domnul care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gîndurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta

lauda de la Dumnezeu. 6 Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste „ce este scris”: şi nici unul din voi să nu se fălească de loc cu unul împotriva celuilalt. 7 Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? (1 Cor. 4:1-7, s.n.).

Într-adevăr, dacă tot ceea ce am de dat a fost primit, ce sau cine mă face deosebit? Există, oare, vreun motiv de laudă atunci cînd nimic din ceea ce am nu este al meu, ci este primit de la Dumnezeu? Fără traistă aţi plecat, fără traistă să veniţi În al doilea rînd, singura lor preocupare trebuia să fie împlinirea mis iunii cu onoare, pentru ca Dumnezeu să fie slăvit: „Să nu luaţi nici aur, nici argint, nic i aramă în brîiele voastre, nici traistă pentru drum, nici două haine, nic i încălţăminte, nic i toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui” (9-10). Demn de remarcat este faptul că Domnul Isus nu spune: Vrednic este lucrătorul de plata lui, ci: Vrednic este lucrătorul de hrana lui. Isus le vorbeşte dec i despre grijile misiunii, despre felul în care ea avea să fie împlinită. Prin ceea ce le-a spus, i-a prevenit de două pericole mari: mîndria ş i îngrijorările. Atît unul, cît şi celălalt pericol ar fi putut zădărnici mis iunea lor, deoarece atît mîndria, cît şi îngrijorările ar fi interferat cu misiunea lor. Ei trebuiau să se deprindă cu un principiu fundamental: „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu ş i neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri [mîncarea şi îmbrăcămintea] vi se vor da pe deasupra” (6:33). Mîncarea şi îmbrăcămintea ţin de nevoile noastre imediate. Preocuparea de ele este firească. Dar o astfel de preocupare consumă energie tocmai din energia necesară misiunii pe care o avem de împlinit. Domnul Isus dorea să-i înveţe pe ucenici prioritatea fundamentală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ei trebuiau să se deprindă cu ceea ce au învăţat în rugăciunea „Tatăl nostru”: preocuparea lor de căpătîi trebuia să vizeze sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, venirea Împărăţiei Lui şi facerea voii Lui. Mîncarea le-a fost promisă pe deasupra. Oare nu întreabă ş i Pavel: 7

Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie şi nu mănîncă din rodul ei? Cine paşte o turmă şi nu mănîncă din laptele turmei? 8 Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea? 9 În adevăr, în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grîul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? 10 Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grîul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el. 11 Dacă am semănat printre voi bunurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? 12 Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? (1 Cor. 9:7-12)?

Iar în Galateni 6:6, el pune acest principiu în următoarele cuvinte, avertizîndu-i totodată atît pe cel care dă, cît şi pe cel care primeşte:

6

Cine primeşte învăţătură în Cuvînt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă. 7 Nu vă înşelaţi: „Du mnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce samănă omul, aceea va şi secera. 8 Cine samănă în firea lui pămîntească, va secera din firea pămîntească putrezirea; dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa vecinică (Gal. 6:6-8).

Datoria celui plecat în misiunea Împărăţiei este să fie şi să rămînă focalizat pe Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu ş i neprihănirea Lui trebuie căutate mai întîi şi cu orice preţ. Datoria celui care este binecuvîntat prin Evanghelia Împărăţiei este să poarte de grijă celui prin care este slujit cu ea. Misiunea de împăciuire Pînă şi din felul în care îşi vor alege gazdele trebuia să se vadă care este prioritatea cu care plecaseră la drum. Isus îi trimite fără traistă, haine ş i toiag. Cu alte cuvinte, supravieţuirea lor fizică avea să depindă de ceea ce vor primi de la cei la care vor intra. Iar ceea ce vor primi avea să depindă de ceea ce oamenii la care vor intra vor avea ei înşişi. Era deci firesc ca cei mai bogaţi să poată da mai mult şi săi poată hrăni mai bine. Dar după cum Domnul Isus le-a spus să dea după cum au primit, adică fără plată, tot aşa, El le atrage atenţia şi asupra felului în care vor gîndi o dată ajunşi în cetăţi şi sate. Focalizarea lor trebuia să rămînă pe Împărăţia lui Dumnezeu, şi nu pe nevoile lor. De aceea, la intrarea într-un sat sau într-o cetate, trebuiau căutaţi nu cei avuţi, ci cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire, cei vrednici de pacea lor tocmai prin faptul că o doresc şi o caută: 11

În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămîneţi la el pînă veţi pleca. 12 La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; 13şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea, dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. 14 Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. 15Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Go morei, decît pentru cetatea aceea (Mat 10:11-15).

Ceea ce au văzut ucenicii cu ochii lor cu privire la felul în care L-au primit oamenii pe Isus avea să fie adevărat şi cu privire la primirea lor. Nu toţi L-au primit şi L-au aclamat pe Isus şi nu toţi L-au crezut şi I s-au închinat. Aşa urma să se întîmple şi cu ei. Isus îi trimitea în lucrarea de împăciuire, dar nu toţi vor avea nevoie de pacea lor. Însă focalizarea pe Împărăţia lui Dumnezeu avea să-i ajute să primească cu bucurie nu numai aclamarea, ci şi respingerea şi batjocurile. Nepropovăduind propria lor împărăţie, ei nu trebuiau nici s-o apere. Cel care avea s-o apere era Însuşi Dumnezeu. El îi va judeca pe toţi aceia care aveau să respingă Evanghelia Împărăţiei. 17 Datoria ucenicilor era să propovăduiască această 17

Vezi M atei 7:21-23.

Evanghelie cu credincioşie şi cu o atitudine corectă — aşa cum aceasta este şi datoria noastră astăzi. 10:16-23 Preţul conlucrării cu Hristos Ultima dintre „feric iri” viza tocmai preţul părtăşiei noastre la caracterul şi lucrarea Domnului Isus Hristos: 10

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, cari au fost înainte de voi (5:10-12, s.n.). 11

Plătirea acestui preţ este dovada înfierii noastre. Iar pentru ucenici, vremea gustării acestei fericiri sosise, pentru că sosise vremea intrării în lucrarea de împăciuire cu care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pămînt. După cum aminteam mai sus, ucenicii erau trimişi să ducă mai departe lucrarea lui Isus. Era deci normal ca ei să se aştepte la tratamentul pe care-l primise Isus. Chiar dacă vameşii ş i păcătoşii L-au primit bine, cărturarii, fariseii şi preoţii cei mai de seamă sau toţi aceia pentru care prezenţa Lui a fost incomodă în vreun fel L-au respins şi L-au batjocorit. Iar în versetele care urmează (16-23), Isus Îşi pregăteşte ucenicii pentru primirea pe care le-o va face lumea. Unii se vor mulţumi ca să nu-i asculte şi ca să-i dea afară din casele şi din cetăţile şi satele lor. Dar alţii se vor ridica împotriva lor şi-i vor batjocori şi-i vor prigoni: 16

Iată, Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii, şi fără răutate ca porumbeii. 17 Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor, şi vă vor bate în sinagogile lor. 18 Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. 19 Dar, cînd vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gîndindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; 20 fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi. 21 Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. 22 Veţi fi urîţi de toţi, din pricina Nu melui Meu; dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit. 23 Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omu lui (Mat. 10:16-23).

Deşi Isus Hristos a venit cu putere şi slavă şi îi trimitea pe ucenici împuterniciţi să scoată duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, El îi trimitea totuş i „ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”, deci, într-un fel, complet neputincioşi. Nimic din puterea pe care o primiseră nu era pentru ei. Ea nu putea fi folosită nici pentru apărarea lor, şi nici pentru îmbogăţirea lor. Toată această putere trebuia pusă în slujba Împărăţiei. În Luca 9:51-56, atunci cînd

samaritenii refuză să dea găzduire lui Isus şi ucenicilor Săi, în mînia lor, Iacov şi Ioan ar fi vrut să aducă foc din cer peste întreg satul respectiv. „Isus S-a întors spre ei” — spune Luca — „i-a certat şi le-a zis: «Nu ştiţi de ce duh sînteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mîntuiască»” (55-56). Orice abatere de la dorinţa de a mîntui, pare să spună Domnul Isus, este o influenţă străină de Împărăţia lui Dumnezeu. Acest concept al totalei jertfiri de sine a fost foarte greu priceput de ucenici. În conceptul lor de „Hristos” nu se potriveau suferinţa, batjocurile şi moartea Acestuia, atunci cînd Isus Hristos avea, de fapt, putere să scoată duhuri necurate, să vindece orice boală şi orice neputinţă, să înmulţească pîinea şi să învieze morţii. În grădina Ghetsimani, surpriza lor avea să fie şi mai mare. Atunci cînd Petru a scos sabia şi a tăiat urechea lui Malhu, robul marelui preot, Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemînă mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Mat. 26:52-53). „Dar de ce n-o faci?” — ar fi strigat Petru. „Cum se vor împlini Scripturile, cari zic că aşa trebuie să se întîmple?” — i-a răspuns Isus (Mat 26:54). Puterea Împărăţiei era îmblînzită, subordonată voii şi planurilor Tatălui. Deşi Domnul Isus Hristos a venit ca să boteze cu Duhul Sfînt şi cu foc (vezi Luca 3:16-17), El a luat asupra Sa botezul cu foc (vezi Mat. 20:20-24 şi Luca 12:4950), pentru ca botezul cu Duhul Sfînt — adică împăcarea şi relaţia cu Dumnezeu — să ne poată fi oferit în întreaga lui plinătate. Iată de ce ucenicii trebuiau să înveţe să dea fără să aştepte nimic în schimb şi fără să răspundă cu rău la rău sau cu batjocură la batjocură. Mis iunea lor avea un secret. Pentru ca cineva să poată primi binecuvîntarea, cel care oferă binecuvîntarea trebuia să ia asupra lui blestemul. Cu toate acestea, Isus nu era un fachir ş i nu Îşi pregătea ucenicii pentru suferinţă cu orice preţ. Dimpotrivă, El îi învăţa să se ferească atît cît pot de ea: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii ş i fără răutate ca porumbeii… Păziţi-vă de oameni… Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta” (17-23). Misiunea lor nu era să moară sau să se lase aruncaţi în temniţă, ci să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei şi să reverse puterea mîntuitoare a Împărăţiei peste cît mai mulţi oameni. Iar pentru ca această lucrare să nu fie oprită, blîndeţea de porumbel trebuia împletită cu înţelepciunea de şarpe. Domnul Isus îi avertizează de tot ce urmează să li se întîmple, pe de o parte, pentru ca prigonirea să nu-i ia pe nepregătite, iar pe de altă parte, pentru ca să se poată feri de ea cît mai bine. Nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul Omului Din felul în care sînt formulate aceste instrucţiuni, se înţelege că Isus Îşi pregătea ucenicii nu doar pentru această misiune imediată, ci pentru ceea ce urma să se întîmple chiar şi după plecarea Sa. Principiile din acest text aveau să aibă valabilitate pentru întreaga perioadă a istoriei Bisericii.

Dar cele spuse în versetul 23 — „Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi întralta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului” — sînt cel puţin intrigante, şi trebuie considerate cu mai multă atenţie. Despre ce să fie, oare, vorba în acest text? Atunci cînd Iosua a cucerit ţara, a aflat în ea 108 cetăţi întărite. Să presupunem că pe parcursul timpului numărul acestora s-a dublat sau s-a triplat. Cît avea să dureze, oare, străbaterea tuturor acestor cetăţi, pentru ca Domnul Isus să măsoare pe această bază timpul care se va scurge pînă la venirea Fiului Omului? Tocmai unitatea de măsură adoptată de Domnul Isus — „Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului” (23) — sugerează o reîntoarcere grabnică a Fiului Omului. Dar despre ce să fie vorba? Ioan Botezătorul, de pildă, Îl prezintă pe Isus ca pe Unul care botează cu Duhul Sfînt şi cu foc (vezi Luca 3:16-17). După cum am amintit mai sus, pentru ca noi să putem fi botezaţi cu Duhul Sfînt, Domnul Isus a trebuit să fie botezat cu foc, adică să sufere pe cruce plata păcatelor noastre.18 Dar botezul cu foc urmează să fie adus peste toţi aceia care au refuzat botezul cu Duhul Sfînt. Ţinînd cont de aceste două etape ale lucrării Domnului Isus, Ioan precizează: 17

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El. 18 Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lu i Du mnezeu 19 Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decît lumina, pentru că faptele lor erau rele (Ioan 3:17-19).

Acum, cel care nu crede în Domnul Isus stă cu această judecată şi pedeapsă atîrnînd deasupra capului lui pînă la moarte — practic, pentru cel în cauză, pedeapsă suspendată pînă la moartea acestuia, Dumnezeu dîndu-i acest timp de har pentru a se pocăi şi a comuta astfel pedeapsa sau a o transfera asupra Domnului Isus. În schimbul botezului cu foc, care ar fi trebuit să cadă peste cel vinovat, în baza credinţei lui, omul primeşte botezul cu Duhul Sfînt, deci împăcarea cu Dumnezeu. Dar dacă pocăinţa celui vinovat nu are loc pînă la moartea acestuia, atunci moartea fizică permanentizează judecata şi efectele ei. Deci a doua Venire a Fiului Omului este nu în vederea mîntuirii păcătoşilor, ci pe de o parte, în vederea pedeps irii celor care L-au respins, iar pe de altă parte, în vederea aducerii mîntuirii pentru cei care au crezut în El. Într-un fel, începînd cu momentul „stîrpirii Unsului” — ca să folos im sintagma din Daniel 9:25 — lucrul acesta este adevărat şi pentru indivizii din poporul Israel, dar el nu mai este adevărat pentru Israel ca naţiune, deoarece Noul Legămînt a

18

Vezi M atei 20:20-23 şi Luca 12:49-50.

desfiinţat aspectul de grup caracteristic Vechiului Legămînt. 19 Dar ca popor, Israelul s-a descalificat prin lepădarea Domnului Isus Hristos. După cum am văzut, cu ocazia acestei trimiteri în lucrare, Isus le interzice ucenicilor să meargă „pe calea păgînilor” sau să intre „în vreo cetate a Samaritenilor” (5). Misiunea lor viza în exclus ivitate „oile pierdute ale casei lui Israel” (6). Am afirmat, de asemenea, că şi după Înălţarea Domnului Isus, misiunea ucenicilor urma să fie împlinită tot în două etape. Conform Pildei nunţii fiului de împărat, în prima etapă, ei trebuiau să cheme la nuntă pe cei poftiţi. Dar cei poftiţi aveau să refuze chemarea. Mai mult, spune Domnul Isus în pildă, „ei [cei poftiţi] fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorît” (22:5-6), împlinind exact lucrurile de care îi avertizase Domnul Isus pe ucenici în textul din Matei 10:16-23. „Cînd a auzit împăratul — spune Domnul Isus în pildă — s-a mîniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaş ii aceia şi le-a ars cetatea” (22:7). Conform profeţiei din Daniel 9:24-27, spiritualiceşte vorbind, „în fruntea oştirii” care avea să nimicească cetatea şi Locaşul cel Sfînt avea să fie Însuşi Fiul Omului, Unsul sau Cîrmuitorul. El va aduce pedeapsa peste poporul Său care L-a respins şi L-a stîrpit, cerînd ca sîngele Său să cadă asupra capului lor ş i asupra capului copiilor lor. Pentru că trimiterea este strict la oile pierdute ale casei lui Israel, am putea susţine faptul că întregul text din Matei 10:16-23 se referă la perioada mis iunii ucenicilor pentru Israel, deci la perioada de dinaintea anului 70 d.Hr. Pentru Israel, venirea Fiului Omului ca să aducă peste el botezul cu foc a avut loc tocmai cu ocazia acelor evenimente, urmate apoi, nu după mult timp, de împrăştierea lor printre popoare. 20 Conform pildei Ispravnicului necredincios (vezi Luca 16:1-13), o dată cu venirea Domnului Isus, s-a marcat graniţa dintre cele două Legăminte despre care a vorbit Ieremia (vezi 31:27-34), iar Israel a trebuit să dea socoteală de isprăvnicia lui, urmînd să fie scos afară din ea. Deşi mis iunea lor a început în Israel şi pentru Israel, ea nu avea să se termine aici. După Ierusalim şi toată Iudeea, aveau să urmeze totuşi şi Samaria şi marginile pămîntului (vezi Fapte 1:8). Toate instrucţiunile primite de ucenici în Matei 10:16-42 aveau să se potrivească şi pentru ceea ce va urma.

19

Vezi Ieremia 31:27-30. Pentru comentariul acestui text, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol.II, p. 191-193. 20 Împrăştierea lui Israel printre popoare a avut loc imediat după răscoala lui Bar-Kochba, în anul 132-135 d.Hr. La porunca împăratului Adrian, Ierusalimul a fost transformat într-o cetate romană, interzicîndu-se intrarea evreilor în cetate.

10:24-39 Ajunge ucenicului să fie ca Învăţătorul lui Avertizarea din 16-23 este urmată de o motivare (24-31), de o avertizare (32-39) şi de o încurajare (40-42). Motivarea trebuia găs ită în Însăşi Persoana Domnului Isus: „Ucenicul nu este mai pe sus de învăţătorul său, nici robul mai pe sus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpînul casei L-au numit Beelzebul, cu cît mai mult vor numi aşa, pe cei din casa lui?” (24-25). Întreaga Sa viaţă, Domnul Isus a făcut doar bine, dar lucrul acesta nu L-a scutit de judecăţi şi batjocuri, fiindu-I răstălmăcit fiecare gest. Dacă ucenicii vor continua să privească la viaţa, şi mai ales la moartea Domnului Isus, nici lor nu avea să li se pară un lucru de mirat tratamentul cu care aveau să fie primiţi chiar şi de fraţii lor. Iar atunci cînd cineva înţelege ce i se întîmplă şi cînd se aşteaptă la ceea ce i se întîmplă, lucrurile sînt mult mai uşor de suportat. Frica lasă loc hotărîrii de a rămîne credincios misiunii primite. 26

Aşa că să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. 27 Ce vă spun Eu la întunerec, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. 28 Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. 29 Nu se vînd oare două vrăbii la un ban? Totuş, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru. 30 Cît despre voi, pînă şi perii din cap, toţi vă sînt număraţi. 31 Deci, să nu vă temeţi; voi sînteţi mai de preţ decît multe vrăbii (Mat. 10:26-31).

O posibilă dilemă a ucenicilor putea să fie legată de atitudinea lui Dumnezeu în toată această situaţie. Dacă Dumnezeu este drept şi atotputernic, de ce nu intervine El ca să facă dreptate aleşilor Lui? Isus îi avertiza de faptul că ceea ce urma să li se întîmple nu putea fi pus în seama neglijenţei sau neputinţei lui Dumnezeu, ci în seama voii Lui exprese. Această voie a lui Dumnezeu a fost clar articulată încă în Predica de pe munte. „Fericirea” a opta, care a închis cercul „fericirilor”, leagă Împărăţia lui Dumnezeu de prigoana care vine din pricina neprihănirii şi din pricina lui Hristos peste toţi aceia care aparţin acestei Împărăţii: 10

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, cari au fost înainte de voi (Mat 5:10-12). 11

De unde am putea şti dacă neprihănirea noastră a întrecut sau n-a întrecut neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, dacă nu sîntem dispuşi să plătim pentru ea chiar şi preţul suferinţei? Şi de unde am putea şti că inima noastră fiind curată am văzut pe Dumnezeu, dacă nu din faptul că ne dovedim a fi fii ai lui Dumnezeu chiar şi prin preţul pe care sîntem dispuşi să-l plătim pentru a continua lucrarea de împăciuire începută de Însuşi Fiul Său. Scriind bisericii din Colose, Pavel a putut

să spună: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (Col. 1:24). Această bucurie a suferinţei din pricina neprihănirii ş i din pricina lui Hristos era pentru Pavel dovada părtăşiei lui la lucrarea Împărăţiei. Iar în Matei 5:38-48, Domnul Isus leagă suferinţa pentru neprihănire de normalitatea vieţii creştine: 38

Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. 39 Dar Eu vă spun: „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. 40 Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. 41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. 42 Celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. 43 Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. 44 Dar Eu vă spun: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, 45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgînii nu fac la fel? 48 Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit (Mat. 5:38-48).

Oricine se va lepăda de Mine, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Motivarea din Matei 10:24-31 este urmată de o avertizare (10:32-39). Avertizarea este serioasă, pentru că vorbeşte despre mărturisirea sau de recunoaşterea noastră de către Domnul Isus înaintea Tatălui ceresc, respectiv de lepădarea Lui de noi înaintea Acestuia. Atitudinea Lui faţă de noi înaintea Tatălui ceresc va fi în funcţie de atitudinea noastră faţă de El înaintea oamenilor: „De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (32-33). Din perspectiva Celui Rău, suferinţele şi batjocura la care sînt expuşi ucenicii Domnului Isus au un s ingur scop: lepădarea lor de El. Iar primirea, respectiv lepădarea noastră de către Dumnezeu depinde de păstrarea credincioşiei noastre faţă de Domnul Isus. Autorul Epistolei către Evrei a afirmat cu multă forţă acest adevăr, subliniind, pe de o parte, credincioşia Domnului Isus, iar pe de altă parte, consecinţa fatală a lepădării noastre de El, cu alte cuvinte, consecinţa fatală a nepăstrării pînă la capăt a credinţei şi nădejdii noastre în El: 6

Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui sîntem noi, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm. 7 De aceea, cum zice Duhul Sfînt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, 8 nu vă împietriţ i inimile,

ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, 9 unde părinţii voştri M-au ispitit, şi M-au pus la încercare, şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani! 10 De aceea, M-am dezgustat de neamul acesta, şi am zis: «Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele! 11 Am jurat dar în mînia Mea că nu vor intra în odihna Mea!»” 12 Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. 13 Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cîtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. 14 Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită de la început, 15 cîtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii” (Evrei 3:6-15).

A rămîne părtaş lui Hristos înseamnă a păstra pînă la sfîrşit, nezguduită, încrederea de la început. Drept urmare, Hristos Însuşi ne va mărturisi, ne va recunoaşte înaintea Tatălui din ceruri. Dar acela care calcă pe urmele generaţiei din pustie — generaţie pe care autorul o aduce ca exemplu de necredincioşie — va fi el însuşi lepădat de Hristos înaintea Tatălui ceresc. Ce înseamnă lucrul acesta a fost deja afirmat de către Domnul Isus ca încheiere a Predicii de pe munte: 21

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor — a spus Domnul Isus — ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. 22Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit Noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” 23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege” (Mat. 7:21-23).

Credinţa noastră în Domnul Isus Hristos se măsoară în ascultarea noastră faţă de El. „De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce vă spun Eu?” (Luca 6:46). De fapt, lepădarea noastră de El are loc prin neascultarea noastră de El, urmată de o repetată ş i sistematică amînare a pocăinţei. Consecinţele nerecunoaşterii noastre de către Hristos înaintea Tatălui ceresc sînt în continuare detaliate în concluzia teologică a Epistolei către evrei. Fiindcă avem la îndemînă atît Jertfa, cît şi pe Marele Preot, să ne dovedim credinţa prin apropierea de scaunul harului, ca să căpătăm har la vreme de nevoie, adică atunci cînd păcatul a rupt relaţia noastră cu Dumnezeu şi ne-a adus sub ameninţarea pedepsei Lui. 19

Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfînt, 20 pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său: 21şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, 22 să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. 23 Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. 24 Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. 25 Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţ ii, şi cu atît mai mult, cu cît vedeţi că ziua se apropie. 26 Căci, dacă păcătuim cu voia după ce am primit

cunoştinţa adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, 27 ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. 28 Cine a călcat Legea lui Moise, este omorît fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. 29 Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pîngări sîngele legămîntului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? 30 Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său”. 31 Grozav lucru este să cazi în mînile Du mnezeului celu i viu! (Evrei 10:19-31).

A te lepăda de Hristos înaintea oamenilor înseamnă a-L călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a pîngări sîngele Legămîntului, cu care ai fost sfinţit, şi a batjocori pe Duhul harului, cu alte cuvinte, înseamnă a păcătui cu voia, deci a nesocoti singura soluţie a lui Dumnezeu. Singura soluţie în faţa acestui păcat este pocăinţa radicală şi imediată. Petru, de pildă, s-a lepădat de Hristos, dar, de îndată ce a cîntat cocoşul, şi-a venit în fire, a ieşit afară ş i a plîns cu amar. Pocăinţa lui grabnică a fost scăparea lui, iar aceasta pentru că păcatul înşală, înfăşoară lesne şi împietreşte. Iar o inimă rea şi necredincioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu. Cine iubeşte orice altceva mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine! Atunci cînd Domnul Isus a pornit să predice Evanghelia Împărăţiei, primul lucru a fost să corecteze interpretările greş ite ale Scripturii. În Matei 5:21-48, El aduce înaintea ucenicilor şase cazuri în care, prin interpretarea greşită a Scripturii, fariseii şi cărturarii au coborît standardele lui Dumnezeu ca să le facă accesibile oamenilor, şi s-au descalificat în ce priveşte intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. O interpretare greşită a Scripturii duce în mod inevitabil la o aplicare greşită a ei, adică la o neprihănire fariseică, incompatibilă cu Împărăţia lui Dumnezeu. Iar dacă neprihănirea noastră — a spus Domnul Isus — nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu vom intra în Împărăţia Cerurilor. Parte din interpretarea corectă a Scripturii este şi înţelegerea aşteptărilor lui Dumnezeu de la noi. Despre aceste aşteptări le vorbeşte Domnul Isus ucenicilor Săi în versetele imediat următoare: 34

Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. 35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa. 36 Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. 37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mu lt decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. 38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. 39 Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde, şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga (Mat. 10:34-39).

A-L urma pe Domnul Isus înseamnă a-L declara Domn al vieţii noastre şi a înţelege că El este cel mai de preţ lucru pe care-l avem. El este mai de preţ decît părinţii, fraţii sau copiii noştri, mai de preţ decît bunurile noastre materiale,

indiferent cîte ar fi ele, mai de preţ chiar decît însăşi viaţa noastră, căci „ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” — îi întreabă Isus pe ucenicii Săi. „Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Mat. 16:26). Or, singura soluţie pentru mîntuirea sufletului nostru este Domnul Isus Hristos. Mărturisirea Lui înaintea oamenilor este dovada credinţei noastre care ne păstrează legaţi de El, şi pe El legat de noi. Atunci cînd Petru era în pragul lepădării de Hristos, Domnul Isus l-a avertizat de lucrul acesta: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grîul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31-32). În faţa slujnicelor din curtea marelui preot, Petru a încercat să-şi păstreze viaţa — şi era gata s-o piardă. De fapt, şi-a păstrat viaţa doar în urma pocăinţei lui sincere şi imediate. 10:40-42

Perspectiva corectă asupra lucrării în Împărăţie

Faptul că ucenicii fuseseră trimiş i în Numele lui Hristos i-a inclus în sfera lucrării Fiului şi a Tatălui ceresc: „Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine” (40). Aceasta constituia atît o cinste, cît şi o responsabilitate extraordinară. Să fii primit ca Însuşi Domnul Isus sau ca Însuşi Dumnezeu Tatăl nu era un lucru de neglijat. Dar, după cum lucrul acesta nu era de neglijat pentru cel trimis în felul acesta de Isus, tot aşa, el nu era de neglijat nici pentru cei care-i primeau sau îi respingeau: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei, decît pentru cetatea aceea” (10:14-15). Dar priceperea perspectivei corecte asupra lucrării atîrna nu numai de înţelegerea privilegiului şi responsabilităţii implicate de lucrare, ci şi de înţelegerea naturii extrem de complexe a acestei lucrări. Lucrarea la care îi trimitea Domnul Isus pe ucenici reclama participarea multora. Domnul Isus Însuşi le spusese că, secerişul fiind mare, şi lucrătorii puţini, ei trebuiau să roage pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui. Poate pretenţia multora dintre noi ar fi ca Dumnezeu să scoată la secerişul Lui lucrători de seama şi de pregătirea noastră. Nu mulţi erau în vremea aceea ca şi cei doisprezece pe care-i enumeră Matei. Acum că privim retrospectiv la acele vremuri, înţelegem că, de fapt, nu era nimeni ca ei, afară de ei înşişi. Nu la întîmplare cei doisprezece au rămas în istoria Bisericii şi a planului lui Dumnezeu temelia pe care s-a zidit Împărăţia, 21 şi nu la întîmplare sfîntul apostol Ioan afirmă că pe cele douăsprezece temelii ale Noului Ierusalim sînt scrise numele celor 21

Vezi Efeseni 2:20.

doisprezece apostoli ai Mielului. 22 Este însă ciudat faptul că Domnul Isus promite aceeaşi răsplată ucenicului şi prorocului ca şi aceluia care îi primeşte şi le dă un pahar de apă sau aceluia care dă un pahar de apă în numele lor. Ucenicii Domnului Isus plecau în această lucrare împuterniciţi să scoată afară dracii, să vindece orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. Dar acela care avea să se alăture lor prin paharul de apă dat în numele lor avea să primească o răsplată egală cu a lor. 41

Cine primeşte un prooroc, în numele unui prooroc, va primi răsplata unui prooroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. 42 Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata (10:41-42).

Cum anume se poate aşa ceva înţelegem doar dacă ne aducem aminte de cuvintele lui Pavel din Corinteni: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4:7). Chiar dacă aveau puterea de a scoate afară duhurile necurate şi de a vindeca orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, puterea aceasta nu era a lor, ci o primiseră de la Domnul Isus. Deci, din acest punct de vedere, ei nu aveau mai mult decît aceia care dădeau doar un pahar de apă în numele lor sau în Numele Domnului Isus. Dacă această observaţie ar fi integrată în sfera lucrării creştine de orice fel, ea ar aduce foarte multă sănătate celor implicaţi în ea. De cele mai multe ori, moartea unei lucrări oarecare vine din izolare sau din lipsa spiritului de echipă. Avem impresia că totul trebuie făcut de către noi înşine şi că lucrarea nu poate fi împărţită cu nimeni, ca şi cum am pierde din răsplată sau din onoarea pe care o aşteptăm în urma a ceea ce facem. Trebuie să ne amintim că Domnul Isus a început pregătirea ucenicilor pentru lucrare aducîndu-le aminte de faptul că, secerişul fiind al Domnului, trebuie să se aştepte să descopere mult mai multe nevoi decît resursele lor. Dar lucrul acesta nu trebuie să-i demobilizeze. Dimpotrivă! Rugăciunea lor ca Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui urma să-i deschidă pentru tot ceea ce Domnul va aduce în secerişul Lui. Uneori, la porunca Domnului, vor veni în seceriş şi dintre aceia care vor putea da doar un pahar de apă în numele unui ucenic sau dintre aceia care vor putea oferi doar găzduire unui proroc. Ucenicul sau prorocul nu trebuie să uite că Acela care i-a chemat pe aceştia în lucrarea Sa îi va şi răsplăti. Şi dacă El va alege să dea atît unuia, cît şi celuilalt aceeaşi răsplată, este hotărîrea Lui.

22

Vezi Apocalipsa 21:9-14.

Matei 11:1-12:50 Intrarea pe poarta Împărăţiei

Adevăratul pericol care împiedică intrarea în Împărăţia Cerurilor este cel care vine dinăuntrul nostru — necredinţa — nu cel din afara noastră.

„Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” Primele patru capitole ale evangheliei au avut ca scop ancorarea cititorului în Vechiul Testament, pentru a-l ajuta să înţeleagă că Isus este într-adevăr Hristosul promis de Dumnezeu, respectiv Fiul lui David, Fiul lui Avraam. Pentru a realiza ceea ce şi-a propus, Matei termină multe din tablourile acestor patru capitole cu o referire specifică la cîte o profeţie vechi testamentală (1:22-23; 2:4-6, 15, 17-18; 3:3; 4:14-16 etc.). Isus fiind Hristosul, Fiul lui David, Fiul lui Avraam, promisiunea lui Dumnezeu cu privire la Noul Legămînt putea fi, în sfîrşit, împlinită. Cele patru capitole introductive sînt urmate de un bloc mare de text: Evanghelia Împărăţiei sau Predica de pe munte (5:1-7:29). După ce, prin Predica de pe munte, Domnul Isus aşază înaintea ucenicilor Săi şi înaintea norodului esenţa Împărăţiei Cerurilor, El face o invitaţie tuturor celor care-L ascultau: „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă” (7:13-14). Această chemare ne informează că a fi în Împărăţia Cerurilor

reclamă, pe de o parte, o intrare pe poartă, iar pe de altă parte, o umblare pe cale. 23 Intrarea pe poartă este posibilă prin credinţa în Domnul Isus Hristos. De aceea, în capitolele 8:1-9:34, Matei Îl prezintă pe Domnul Isus în toată plinătatea puterii Lui mîntuitoare, putere care obligă puterile împărăţiei întunericului să se retragă. Descinderea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt are ca scop nimicirea lucrărilor diavolului. Prin minunile făcute de Domnul Isus, puterea Împărăţiei lui Dumnezeu şi-a demonstrat supremaţia asupra împărăţiei întunericului, obligînd efectele acestei împărăţii — bolile, neputinţele, lipsurile, moartea, duhurile necurate etc. — să dea înapoi din faţa lui Isus. Dar secţiunea următoare (9:35-10:42) aşază alături de această putere evidentă a Împărăţiei ş i o altfel de putere, puterea „mielului în mijlocul lupilor”, puterea lepădării şi jertfirii de sine, pe care aceia care se aflau în jurul Domnului Isus au perceput-o ca slăbiciune, motiv pentru care mulţi dintre ei au găsit în Domnul Isus un prilej de poticnire. Blocul de text acoperit de capitolele 11-17 îl putem lega de intrarea pe poarta cea strîmtă, iar blocul de text din 18:1-25:46, de umblarea pe calea cea îngustă. După cum pe poarta cea strîmtă intră doar aceia care ajung să creadă în Domnul Isus Hristos, tot aşa, pe calea cea îngustă rămîn doar aceia care continuă să creadă în El. Pentru că pericolul pierderii credinţei este real, Dumnezeu a gîndit un întreg sistem de protecţie pentru toţi aceia care au ajuns să creadă în Domnul Isus. Despre această rămînere pe cale sau despre ceea ce noi am numit păstrarea sfinţilor în har este vorba în capitolele 18-20. Iar capitolele 21-25 vorbesc despre căderea din har sau despre tăierea ramurilor fireşti din măslin, ca să folos im terminologia lui Pavel din Romani 11. Această cădere din har începe cu toţi aceia care avuseseră harul să fie număraţi în poporul vechi testamental al lui Dumnezeu şi care acum nu au vrut să primească neprihănirea pe care o oferea Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, deoarece şi-au pus înainte o neprihănire a lor înşişi. Umblarea pe cale se termină cu judecata (vezi 25:1-46), care va definitiva poziţia fiecărui muritor faţă de oferta lui Dumnezeu în Domnul Isus Hristos. Unii vor avea Împărăţia, în timp ce alţii vor fi aruncaţi afară, unde este plînsul şi scrîşnirea dinţilor, cu alte cuvinte, în focul cel veşnic, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui. În lumina celor afirmate mai sus, secţiunea de faţă — 11:1-12:50 — este prima dintre cele trei secţiuni (cap. 11-12; 13 şi 14-17) care se frămîntă cu intrarea pe poartă, respectiv cu cauza neintrării pe ea. Capitolele 11 şi 12 sînt compuse din cîteva tablouri, focalizate pe îndoiala ce s-a înfiripat chiar şi în inima lui Ioan 23

Acest adevăr este afirmat clar de Domnul Isus în Ioan 14:6, unde El precizează că ajungerea la Dumnezeu sau în Împărăţia lui Dumnezeu reclamă credinţa în El nu numai ca poartă, ci şi ca şi cale: „Isus i-a zis: «Eu sînt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin M ine»” (s.n.). Adevărul acesta este apoi preluat şi dezvoltat de către mulţi dintre autorii cărţilor Noului Testament. Este important să ne aducem aminte de introducerea pe care Pavel o face primei sale Epistole către Corinteni (vezi şi B. Fărăgău, 1 Corinteni, Logos, Cluj-Napoca, 1994, p. 23-29) sau de prima Epistolă sobornicească a lui Petru (vezi şi B. Fărăgău, 1 Petru, vol. I, p. 38-57).

Botezătorul — îndoială reprezentativă pentru o mare parte din Israel — şi pe implicaţiile catastrofale ale necredinţei în Domnul Isus (vezi 12:38-45). 11:1-6 „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Oare ce ascunde în dosul ei întrebarea pe care Ioan Botezătorul o pune prin ucenicii săi lui Isus: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (11:3). Este important de observat că întrebarea este pusă în lumina a ceea ce „Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos” (2). Este deci plauzibil să presupunem că întrebarea s-a născut tocmai pentru că lucrările făcute de Hristos nu erau pe măsura aşteptărilor lui Ioan. El o fi aşteptat un altfel de Hristos. Dar problema nu era a lui Hristos, ci a lui Ioan. Tocmai de aceea, Isus nu-i răspunde direct, ci, prin răspunsul Lui — „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (4-6) — Isus îl obligă pe Ioan să îşi reevalueze aşteptările în lumina profeţiilor Vechiului Testament. Ioan era acela care trebuia să-şi acordeze aşteptările cu revelaţia lui Dumnezeu, şi nu invers. Dar pentru aceasta, Ioan trebuia să cunoască Scripturile ş i să le interpreteze în lumina intenţiei Autorului lor. Or, problema lui era tocmai felul în care interpreta Scripturile. Avînd în vedere mai ales situaţia lui Ioan — era în temniţă — a fost uşor pentru el să-şi canalizeze aşteptările pe direcţia nevoilor lui, care reverberau cu nevoile politico-administrative ale întregii naţiuni. Iuda se afla sub stăpînire romană şi aştepta o grabnică eliberare, pe care ei o vedeau ca pe o împlinire a profeţiilor Vechiului Testament. Ceea ce Ioan şi, cu siguranţă, toţi ceilalţi au pierdut din vedere era faptul că exista o robie mult mai mare decît robia romană: robia împărăţiei întunericului, robia păcatului. Dintru început, încă din grădina Edenului, Dumnezeu a promis eliberarea din această robie prin Sămînţa femeii, Hristosul lui Dumnezeu, care avea să zdrobească capul Şarpelui şi să pună astfel capăt dominaţiei Şarpelui peste omenire. Or, efectele prezenţei şi stăpînirii împărăţiei Celui Rău erau lipsa perspectivei în relaţia omului cu Dumnezeu sau lipsa Evangheliei, bolile şi neputinţele de tot felul, demonizările şi moartea. Iată de ce i Se prezintă Isus astfel lui Ioan: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi ş i ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia (4-5). Isus încheie cu o avertizare: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (6), adică ferice de acela care îşi va acorda aşteptările cu planul lui Dumnezeu revelat în Scripturi, şi nu va sta îmbufnat şi supărat pentru că Dumnezeu nu S-a coborît să împlinească propriile lui aşteptări. Ioane, pare să-i spună Isus prin trimiş ii săi, bagă bine de seamă ce aştepţi! Dacă nu aştepţi ceea ce Dumnezeu a promis prin Scripturi, ci ceea ce ţi-ar fi plăcut ca El să-ţi fi promis, vei trece pe lîngă momentul astral al omenirii, orbit de propriile tale aşteptări.

11:7-19 Îndoiala lui Israel Ioan Botezătorul continuă să rămînă în atenţia evanghelistului şi în tabloul următor: „Pe cînd se duceau ei [trimiş ii lui Ioan], Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan” (7). Cu toate că Isus începe să vorbească noroadelor despre Ioan, El atrage, de fapt, atenţia asupra Sa şi asupra momentului de răscruce la care ajunsese istoria prin venirea lui Ioan, precum şi asupra implicaţiilor fatale ale nesocotirii acestui moment: 7

Pe cînd se duceau ei, Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vînt? 8 Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sînt în casele împăraţilor. 9 Atunci, ce aţi ieşit să vedeţi? Un prooroc? Da, vă spun, şi mai mult decît un prooroc; 10 căci el este acela despre care s-a scris: «Iată, trimet înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta». 11Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decît Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decît el” (Mat. 11:7-11).

Prin ucenicii săi, Ioan şi-a exprimat public îndoiala în ce priveşte identitatea lui Isus, dar tocmai prin aceasta, el arunca îndoială asupra propriei sale lucrări ş i identităţi. În schimb, prin ceea ce spune despre Ioan, Isus confirmă atît identitatea lui Ioan, cît şi lucrarea acestuia. El — spune Isus despre Ioan — nu este nici o trestie clătinată de vînt, nici un om îmbrăcat în haine moi, şi nici măcar un proroc, ci mult mai mult decît un proroc. Dar Isus nu Se opreşte aici, ci continuă superlativele la adresa lui Ioan, făcînd o afirmaţie greu de explicat la prima vedere: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decît Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decît el” (11). Nu minunile săvîrşite îl fac mare pe Ioan, ci relaţia sa cu Hristos (11a) Să fie, oare, Ioan Botezătorul mai mare decît Moise, David sau Ilie, mai mare decît oricare dintre giganţii Vechiului Testament? Ar fi greu de făcut, de pildă, o comparaţie între Moise şi Ioan Botezătorul, atunci cînd despre Ioan nu se spune că ar fi făcut vreo minune, iar Scriptura afirmă că „în Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Nici unul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi minunile pe cari l-a trimes Dumnezeu să le facă în ţara Egiptului, împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregei ţări, şi în ce priveşte toate semnele înfricoşătoare pe cari le-a făcut Moise cu mînă tare înaintea întregului Israel” (Deut. 34:10-12, s.n.). Cu toate acestea, afirmaţia Domnului Isus rămîne: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decît Ioan Botezătorul” (11). Tocmai lucrul acesta ne obligă să-I interpretăm afirmaţia dintr-o altă perspectivă decît cea a minunilor şi a semnelor înfricoşătoare făcute de Moise. Într-adevăr,

Ioan nu se poate compara cu Moise în ce priveşte semnele şi minunile făcute de acesta, deoarece Ioan nu a făcut nici o minune, dar afirmaţia lui Isus despre Ioan ne atrage atenţia asupra faptului că nu minunile pe care le face cineva hotărăsc mărimea lui în planul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că mărimea lui Ioan trebuie înţeleasă de pe o altă bază. Ce vrea să spună deci Isus atunci cînd afirmă că Ioan este cel mai mare dintre toţi cei născuţi din femei? Dacă ar fi vorba să-i comparăm pe Moise şi pe Ioan, de pildă, în lumina acestei afirmaţii făcute de Domnul Isus despre Ioan, atunci trebuie s-o facem din perspectiva rolului pe care cei doi l-au jucat în planul lui Dumnezeu. Nici unul dintre toţi ceilalţi proroci ai Vechiului Testament nu este atît de aproape de evenimentul crucial din planul lui Dumnezeu — evenimentul Hristos — ca Ioan Botezătorul. Mulţi proroci — cum ar fi şi Moise, de pildă, sau David sau Ilie — L-au prefigurat într-un fel sau în altul pe Hristos, dar nici unul dintre ei nu L-a botezat şi nu L-a introdus în mod direct, aşa cum a făcut-o Ioan. Acesta a fost cel mai mare, pentru că el a fost cel mai aproape: el a fost trimis înaintea Feţei Domnului ca sol al Său, care să-I pregătească Acestuia calea. Mărimea lui Ioan este dată, de fapt, nu de minunile făcute de acesta, ci de mărimea ş i importanţa crucială a Hristosului pe care L-a prezentat. Cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decît Ioan (11b) Deşi Ioan este cel mai mare dintre cei născuţi din femei, totuşi, cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decît Ioan. Oare de ce? Nu cumva tocmai pentru faptul că Ioan Botezătorul ţinea de domeniul umbrei, nu al realităţii, de domeniul „bogăţiilor nedrepte”, nu al adevăratelor bogăţii? 24 Ioan era un exponent al Vechiului Legămînt, în timp ce, prin lucrarea Sa, Domnul Isus a venit să inaugureze Noul Legămînt. Faptul că „pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii ş i Legea” (13) şi faptul că „el este Ilie, care trebuia să vină” (14) şi despre care ne vorbeşte ultimul capitol al ultimei cărţi din Vechiul Testament, Maleahi, par să susţină o astfel de poziţie. „Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum”, spune Isus, „Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mîna pe ea” (12). Înseamnă că o dată cu Ioan s-a terminat ceva şi că o dată cu Isus a început altceva. Iar aceste două realităţi se deosebesc atît de mult, încît cel mai mare din realitatea care apunea o dată cu Ioan era mai mic decît cel mai mic din realitatea inaugurată de prezenţa lui Isus.

24

Vezi Luca 16:11-12. Acest text din Luca trebuie interpretat, în primul rînd, în lumina locului lui Israel în planul lui Dumnezeu. Israel este ispravnicul nedrept, acela care se pregătea să dea socoteală pentru isprăvnicia lui. În acest context spune Domnul Isus că „Legea şi proorocii au ţinut pînă la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte, şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală. Este mai lesne”, adaugă Domnul Isus, „să treacă cerul şi pămîntul decît să cadă o singură frîntură de slovă din Lege” (Luca 16:16). Iar Domnul Isus vorbea de cumpăna apelor dintre Legăminte, profeţită în Vechiul Testament.

Rămîne totuşi întrebarea cu cine anume îl compara Isus pe Ioan, cu Sine sau cu unul oarecare dintre cei mai mici din Împărăţia Cerurilor? Cine să fi fost la ora aceea în Împărăţie dintre pămînteni? Nimeni, afară de Isus. Este posibil deci ca Isus să Se fi comparat pe Sine cu Ioan, tocmai pentru a sublinia noutatea absolută şi magnitudinea evenimentului pe care l-a inaugurat întruparea Sa. Pentru ca cineva să intre în Împărăţia lui Dumnezeu — spune Isus lui Nicodim — el trebuie să se nască din nou. Or, naşterea noastră din nou reclama învierea lui Isus din morţi — afirmă Petru (vezi 1 Petru 1:3).25 Deci, pînă la acea oră, toţi sfinţii Vechiului Testament se aflau în „anticamera Împărăţiei”, ca să zicem aşa, „pentru că Dumnezeu avea ceva mai bun în vedere pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvîrşire fără noi” (Evrei 11:40). 26 Intrarea lor şi a noastră în „drepturi depline” privind moştenirea care ne-a fost făgăduită avea să fie posibilă doar din momentul în care cele şase lucruri care apăsau inima lui Dumnezeu încă de la căderea omului în păcat — „încetarea fărădelegilor,… ispăşirea păcatelor,… ispăşirea nelegiuirii,… aducerea neprihănirii vecinice,… pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi… ungerea Sfîntului sfinţilor” (Dan. 9:24) — aveau să fie definitiv rezolvate. 27 Faptul că Isus spune că „pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea” (Mat. 11:13) este o confirmare a momentului crucial la care se afla istoria, moment pe care doreşte să-l sublinieze Isus prin vorbirea Sa. O dată cu activitatea lui Ioan Botezătorul, avea loc „pecetluirea vedeniei şi proorociei”, însă celelalte cinc i lucruri — „încetarea fărădelegilor,… ispăşirea păcatelor,… ispăşirea nelegiuirii,… aducerea neprihănirii veşnice,… şi ungerea Sfîntului sfinţilor” (Dan. 9:24) — reclamau Moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului Isus, Moartea şi Învierea fiind legate de problema rezolvării păcatului şi de aducerea neprihănirii veşnice, iar înălţarea Sa la cer avînd de-a face cu ungerea Lui în funcţia de Mare Preot după rînduiala lui Melhisedec. 28 Aceasta înseamnă că, într-adevăr, la ora la care vorbea Domnul Isus, nici unul dintre pămînteni nu era încă cetăţean cu drepturi depline în Împărăţia Cerurilor. Dar de ce S-ar numi Domnul Isus pe Sine cel mai mic din această Împărăţie? Ca răspuns, am putea cita argumentul autorului Epistolei către Evrei. El pleacă de la

25

Vezi, de asemenea, Romani 4:25. În Evrei 9:15, se afirmă că aceia care au fost chemaţi din Legămîntul dintîi au căpătat veşnica moştenire care le-a fost făgăduită abia după ce Domnul Isus Hristos a mijlocit prin sîngele Său încheierea şi ratificarea Noului Legămînt. Iar întregul context vorbeşte despre curăţarea lucrurilor cereşti cu sîngele Domnului Isus, lucru absolut necesar pentru ca Dumnezeu să fi putut socoti neprihăniţi pe cei ce cred în El şi, în acelaşi timp, El Însuşi să rămînă neprihănit (vezi Evrei 9:11-28 şi Rom. 3:21-30). 27 Înţelesul textului din Daniel 9:24 a fost discutat în fugă în Ieremia, în legătură cu relaţia dintre Vechiul şi Noul Legămînt (vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II, p. 186-208), Beniamin Fărăgău, Daniel, ediţie revizuită, Logos, Cluj-Napoca, 1998-99, p. 257-271. 28 Vezi Evrei 5:1-10; 7:1-10:31, în mod special 8:1-2. 26

Psalmul 8, care se referă la om, în general, pentru ca apoi să aplice adevărul acestui psalm la Hristosul întrupat: 5

În adevăr, nu unor îngeri a supus El lu mea viitoare, despre care vorbim. 6 Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-Ţi aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? 7 L-ai făcut pentru puţină vreme mai pe jos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, l-ai pus peste lucrările mînilor Tale: 8 toate le-ai supus supt picioarele lui.” În adevăr, dacă i-a supus toate, nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuş, acum, încă nu vedem că toate îi sînt supuse. 9 Dar pe Acela, care a fost făcut „pentru puţină vreme mai pe jos decît îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii, pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Du mnezeu, El să guste moartea pentru toţi. 10 Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sînt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvîrşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mîntuirii lor. 11 Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sînt sfinţiţi, sînt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi”, 12 cînd zice: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cînta lauda în mijlocul adunării”. 13 Şi iarăş: „Îmi voi pune încrederea în El”. Şi în alt loc: „Iată-Mă, Eu şi copiii, pe cari M i i-a dat Dumnezeu!” (Evrei 2:5-13, s.n.).

Autorul epistolei afirmă că, prin întruparea Sa, Isus a fost făcut, „pentru puţină vreme, mai pe jos de îngeri”, ceea ce înseamnă că, la momentul vorbirii, Isus putea să spună despre Sine că este „cel mai mic în Împărăţia cerurilor”. Dar faptul că El, Întrupatul Fiu al lui Dumnezeu, fiul Mariei, era mai mare decît Ioan este clar afirmat de Scripturi. Matei subliniază în treacăt lucrul acesta în capitolul 3: „Cît despre mine”, spune Ioan, „eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după Mine, este mai puternic decît mine, şi eu nu sînt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc” (3:11). Dar Luca elaborează acest adevăr încă de la începutul evangheliei lui, punînd în paralel vestirea naşterii celor doi prunci, apoi naşterea celor doi prunci. Cîntarea lui Zaharia, din Luca 1:67-79, subliniază cu prisosinţă diferenţa dintre Ioan şi Isus. Deşi naşterea lui Ioan a fost o bucurie nespusă pentru Zaharia, la naşterea lui, el cîntă, de fapt, pe celălalt prunc, pe Isus, subordonîndu-l pe Ioan Acestuia: „Şi tu, pruncule”, spune Zaharia despre Ioan, „vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, şi să dai poporului Său cunoştinţa mîntuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; — datorită marei îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunerecul ş i în umbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” (76-79). În lumina celor spuse de Zaharia prin Duhul Sfînt, era normal ca Isus să Se declare mai mare decît Ioan. Forţa acestei afirmaţii vine din faptul că Isus declară despre Ioan că este cel mai mare dintre cei născuţi din femei. Prin aceasta, El atrage, în mod indirect, atenţia asupra Sa Însuşi şi asupra momentului crucial în care a ajuns planul lui Dumnezeu în desfăşurarea lui.

„Împărăţia cerurilor se ia cu năvală” (12-19) Pînă în prezent, Isus a făcut afirmaţii despre Ioan, despre Sine şi despre momentul crucial în care a ajuns desfăşurarea planului lui Dumnezeu. Acum însă, El aruncă o provocare celor care Îl ascultau: 12

Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mîna pe ea. 13 Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea. 14 Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină. 15 Cine are urechi de auzit, să audă (Mat. 11:12-15, s.n.).

Dacă Ioan este Ilie, atunci Acela a Cărui cale a pregătit-o Ioan este Domnul Însuşi. Însă problema este că Ioan însuşi şi-a manifestat îndoiala ş i necredinţa. Or, fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu. 29 Iar necredinţa lui Ioan pare să fie o caracteristică a întregii naţiuni. De aceea, Isus mustră întreagă această stare de lucruri: 16

Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi, cari şed în pieţe, şi strigă la tovarăşii lor: 17 „V-am cîntat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cîntat de jale, şi nu v-aţi tînguit”. 18 Căci a venit Ioan, nici mîncînd, nici bînd, şi ei zic: „Are drac!” 19A venit Fiul omului mîncînd şi bînd, şi ei zic: „Iată un om mîncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”. Totuş, Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei (Mat. 11:16-19).

Dacă acum că Hristosul lui Dumnezeu S-a întrupat, Împărăţia Cerurilor se ia cu năvala, a da năvală înseamnă a auzi şi a privi lucrările lui Hristos şi a crede în El, exact ceea ce n-a făcut Ioan. De aceea a spus Isus: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (6). Dacă într-adevăr istoria a ajuns la momentul ei de răscruce, atunci Isus era Piatra pe care aveau s-o lepede zidarii, dar care avea să fie pusă de Domnul Însuşi în capul unghiului Clădirii; şi tocmai de aceea, „cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar peste acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Mat. 21: 44). 11:20-24 Necredinţa lui Israel Am văzut deci că în primul tablou (1-6) evanghelistul aduce înaintea noastră îndoiala lui Ioan cu privire la cine anume este Isus. Al doilea tablou (7-19) subliniază identitatea lui Isus tocmai prin asocierea Lui cu Ioan Botezătorul. Dacă Ioan era întruparea glasului care strigă în pustie să se pregătească calea Domnului — solul care a fost trimis de Dumnezeu înaintea Feţei Domnului, Ilie, antemergătorul lui Mesia — înseamnă că Isus era Mesia şi Domnul Însuşi. Dar o dată această identitate stabilită, Domnul Isus condamnă îndoiala şi necredinţa lui

29

Vezi Evrei 11:6.

Israel, ale poporului care l-a respins pe Ioan şi lucrarea lui şi care acum era pe punctul de a întoarce spatele şi lui Isus Hristos. De ce s-a îndoit Ioan de Isus? Oare nu pentru că nu a găsit în El şi în ceea ce făcea El împlinirea aşteptărilor lui? Şi de ce s-a îndoit Israel de identitatea lui Isus? Oare nu din aceeaşi pricină? Şi unii, şi alţii au văzut lucrările lui Isus ca şi cei din Horazin, Betsaida ş i Capernaum, dar nu au recunoscut în El pe Cel trimis de Dumnezeu, pe Mesia, ca să se fi pocăit şi să se fi smerit înaintea Lui. Astfel, ceea ce putea să le dea pacea a adus peste ei condamnarea. În ziua judecăţii — spune Isus — va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decît pentru toţi aceştia care, deşi au văzut şi au cîntărit ceea ce făcea Isus, s-au poticnit în El, nerecunoscîndu-L ca Mesia. 20

Atunci, Isus a început să mustre cetăţile în cari fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră. 21 „«Vai de tine, Horazine!» a zis El. « Vai de tine, Betsaido!» Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile cari au fost făcute în voi, de mu lt s-ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă. 22 De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decît pentru voi. 23 Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare pînă la cer? Vei fi coborît pînă la Locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, cari au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare pînă în ziua de astăzi. 24 De aceea, vă spun că în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decît pentru tine” (11:20-24).

Acest şir de tablouri (11:2-6, 7-19 şi 20-24) a început cu precizarea că „Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos” (11:2). Ioan a cîntărit cu grijă ceea ce a auzit, după care, prin mesajul ucenicilor săi, şi-a exprimat făţiş îndoiala cu privire la faptul că Isus ar fi Hristosul. Cetăţile pe care le condamnă Isus — Horazin, Betsaida şi Capernaum — nu doar că au auzit despre lucrările lui Isus, ci au fost martore la ele, şi tot nu s-au pocăit. Pocăinţa lor ar fi însemnat recunoaşterea lui Isus şi credinţa în El. Astfel de reacţii la lucrarea şi învăţătura lui Isus ne-au fost prezentate de Matei în capitolele 8 şi 9. Atît leprosul (8:1-4), cît şi sutaşul (8:5-13) declară credinţa lor în Isus, în autoritatea Lui asupra bolii, în divinitatea Lui. Divinitatea Lui este apoi clar afirmată şi demonstrată de duhurile necurate din cei doi îndrăciţi din Gadara (8:28-34). Iar mesianitatea lui Isus este subliniată de Matei prin faptul că toate aceste semne sînt o împlinire a profeţiilor vechi testamentale (8:16-17). Dar necredinţa lui Israel este şi ea clar subliniată de reacţia diferitelor categorii de oameni. Oamenii din corabie (8:23-27) se miră de puterea pe care o are acest „om”; gadarenii Îl alungă din pricina pierderii porcilor lor (8:28-34); fariseii Îl condamnă (9:1-8), iar ucenicii lui Ioan Îi pun sub semnul întrebării lucrarea (9:14-17). Pe de altă parte, Iair, femeia cu scurgerea de sînge (9:18-26) şi orbii (9:27-31) îşi dovedesc credinţa în El. Dar, privite în ansamblu, cetăţile care au as istat la lucrarea Domnului Isus au rămas necredincioase. Implicaţia acestui fapt este subliniată de Isus prin comparaţia acestor cetăţi cu cetăţi notorii pentru asprimea cu care au fost pedepsite de Dumnezeu: Tir, Sidon şi

mai ales Sodoma. O astfel de comparaţie făcută în lumina dreptăţii lui Dumnezeu ar fi trebuit să arunce groaza în cetăţile vizate. Dacă Dumnezeu a pedepsit Sodoma, cum va lăsa nepedepsite cetăţile lui Israel? Tabloul de faţă scoate în evidenţă gravitatea situaţiei în care se pare că a ajuns Ioan Botezătorul şi Israelul întreg: 16

Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi, cari şed în pieţe, şi strigă la tovarăşii lor: 17 „V-am cîntat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cîntat de jale, şi nu v-aţi tînguit”. 18 Căci a venit Ioan, nici mîncînd, nici bînd, şi ei zic: „Are drac!” 19A venit Fiul omului mîncînd şi bînd, şi ei zic: „Iată un om mîncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” (Mat. 11:16-19).

Neamul întreg, spune Isus, seamănă cu nişte copii nehotărîţi ş i mofturoşi, care nu caută ca să găsească, ci, pur şi simplu, caută doar, fără însă să dorească să găsească ceva. Tocmai de aceea, l-au respins pe Ioan, iar acum Îl respingeau şi pe Isus. Dar această caracterizare făcută într-o notă destul de sumbră este urmată totuşi de o rază de speranţă, pentru că din mulţimea celor necredincioş i s-au desprins şi cîţiva dintre aceia care au crezut în Isus. Despre ei vorbeşte Domnul Isus în tabloul următor, pentru că ei au confirmat îndreptăţirea Înţelepc iunii din lucrările ei. 11:25-30 Ascunse celor înţelepţi, dar descoperite pruncilor În jurul lui Isus se strînseseră cîţiva dintre aceia care nu au găsit în El un prilej de poticnire. În acest al patrulea tablou (25-30), Domnul Isus Se bucură şi Îi mulţumeşte Tatălui pentru ei: 25

În vremea aceea, Isus a luat cuvîntul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pămîntului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. 26 Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” 27 Toate lucrurile Mi-au fost date în mîni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere (Mat. 11:25-27).

Între cei „înţelepţi şi pricepuţi” se număra şi Ioan Botezătorul, 30 descendent al unei familii de preoţi, proroc al Domnului. El reprezenta tagma preoţească, iar lui i se alăturau cărturarii şi fariseii. În timp ce toţi aceştia găseau o pricină de poticnire în Isus, vameşii şi păcătoşii veneau la El. Într-o astfel de situaţie, în care cei înţelepţi 30

În capitolul 21, prin Pilda celor doi fii, Isus pare să răscumpere pe Ioan din rîndul celor care au găsit un prilej de poticnire în El. Deşi, prin mesajul transmis prin ucenicii săi, Ioan părea să spună „Nu”, la urmă, el s-a răzgîndit, şi a mers totuşi în via Tatălui său, în timp ce fariseii şi cărturarii au fost aceia care au păstrat faţada religiozităţii lor pînă la capăt, ascunzînd sub ea o inimă rea şi necredincioasă.

şi pricepuţi ai lui Israel întorceau spatele Hristosului lor, odihnirea în Isus Hristos, adică credinţa în El, reclama luarea unui jug, a unei sarcini, pornirea împotriva curentului. În mod indirect, rugăciunea Domnului Isus din acest tablou subliniază adevărul pe care l-a afirmat Ioan în capitolul 6: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimes; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:44). Domnul Isus afirmă că Acela care a ascuns aceste lucruri de unii şi le-a descoperit altora este Tatăl Său din Ceruri. Descoperirea despre care vorbeşte Isus viza recunoaşterea identităţii Lui, lucru absolut necesar pentru înfiriparea credinţei mîntuitoare în inima omului. Cei „înţelepţi şi pricepuţi”, pe a căror ochi era un văl, erau liderii şi reprezentanţii lui Israel. Din nefericire, ei aveau să atragă în plasa lor pe mulţi alţii din jurul lor, împingînd întreaga naţiune — cu excepţia celor puţini şi mici despre care vorbea Isus — pe drumul lepădării de Hristos. Mîna lui Dumnezeu în toată această situaţie avea să se vadă tocmai prin faptul că acest „rău” avea să conducă la un „bine”, la binele altoirii neamurilor în măs linul din care ramurile fireşti — Israelul — fuseseră tăiate. În concluzie, putem afirma că tablourile care alcătuiesc acest capitol (1-6, 7-19, 20-24 şi 25-30) aduc înaintea cititorului un întreg proces. Îndoiala — exemplificată prin îndoiala lui Ioan — poate degenera în necredinţă şi în respingerea planului lui Dumnezeu. Dar necredinţa va aduce pe om în faţa judecăţii lui Dumnezeu, o judecată care va fi pe măsura investiţiei pe care Dumnezeu a făcut-o. În ziua aceea, va fi mai uşor pentru Tir, Sidon şi Sodoma, decît pentru cetăţile din Galileea care au văzut minunile făcute de Domnul Isus, şi nu s-au pocăit. Consecinţele necredinţei sînt grave tocmai din pricina faptului că planul lui Dumnezeu ajunsese la momentul de cumpănă al schimbării Legămintelor, moment marcat de schimbul de ştafetă dintre Ioan Botezătorul şi Isus. Indiferent de poziţia pe care cineva o are în istorie — iar Ioan era cel mai mare dintre cei născuţi din femei, tocmai pentru că era antemergătorul lui Mesia — intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu este posibilă pentru el doar prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Or, îndoiala sau necredinţa în Isus l-ar putea descalifica chiar şi pe Ioan Botezătorul. De aceea, el, cel mai mare dintre cei născuţi din femei, ar putea rămîne mai mic decît cel mai mic dintre cei care au intrat în Împărăţia Cerurilor. Isus ştia că Ioan are să termine prin a fi omorît, nu eliberat. Or, acolo, înaintea morţii, Ioan şi-ar fi putut simţi aşteptările înşelate, ş i îndoiala ar fi putut să-i împietrească inima. Ca şi majoritatea dintre liderii lui Israel, şi Ioan aştepta, probabil, intervenţia miraculoasă a lui Mes ia pentru eliberarea lui Israel şi pentru ridicarea acestuia pe culmile politico-social-religioase despre care au vorbit profeţii. 31 Nu vorbiseră, oare, profeţii despre faptul că Israel trebuie să fie cap, nu coadă, şi că neamurile trebuie să vină la Ierusalim ca să se închine Domnului? Or, nimic din toate acestea nu părea să aibă loc. Într-o astfel de situaţie, odihna lui 31

Vezi, de pildă, Isaia 2:1-4.

Hristos însemna un jug şi o sarcină, însemna să mergi, într-adevăr, împotriva curentului. Ferice însă de aceia care nu vor găsi în El un prilej de poticnire! „Jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară” (28-30) Poate unul dintre cele mai cunoscute texte din Evanghelia după Matei este cel din versetele 28-30: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară”. Ne aflăm în secţiunea care vorbeşte despre îndoială şi necredinţă. Primul dintre îndoielnicii amintiţi este însuşi Ioan Botezătorul. Lui îi urmează apoi cetăţi întregi: Horazin, Betsaida şi Capernaum. Dar în această masă de necredincioşi, există totuşi cîţiva micuţi, care par să aibă curajul să înfrunte pe cei mulţi ş i să se apropie de Domnul Isus. Acestora le vorbeşte Domnul Isus şi o face tocmai pentru că influenţa asupra lor a celor mulţi şi a celor înţelepţi ş i mari era enormă. Isus chema la odihna sufletului, în timp ce oponenţii Lui ofereau noroadelor trudă, povară şi înşelăciune pentru suflet. „Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat, şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte” — avea să spună Isus despre ei în capitolul 23, versetul 4. Şi ei chemau pe cei din jur la o religie, dar aceasta era religia morţii ş i neodihnei. Isus îi mustră public, pentru ca să ofere astfel celor care încercau să se desprindă din mreaja lor curajul s-o facă: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decît voi înşivă” (23:15). „Voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre” (23:13). În faţa unei astfel de realităţi, chemarea Domnului Isus era într-adevăr o veste bună: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găs i odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară” (11:28-30). Această chemare la odihnă din 11:28-30 pregăteşte tablourile care urmează, în care Isus Se confruntă tocmai cu oponenţii Lui, cu aceia care legau sarcini grele de purtat pe umerii altora, sarcini pe care ei înşişi nu le atingeau nici cu degetul: nu e voie să smulgi spice în Ziua Sabatului ca să-ţi astîmperi foamea (vezi 12:1-8); nu e voie să fii eliberat şi adus la odihnă în Ziua de Odihnă (vezi 12:9-14); noi îţi spunem că eliberarea ta de duhurile necurate şi vindecarea sînt aduse prin mijlocirea domnului dracilor, deci mai bucură-te de ele, dacă poţi! (vezi 12:1-25). Problema fariseilor era că umblau după găsirea odihnei de Sabat în baza propriilor lor eforturi. Or, lucrul acesta era cu neputinţă la oameni (vezi Mat. 19:25-26).

Tocmai de aceea, Isus îi cheamă la Sine pe cei trudiţi şi împovăraţi, ca să le dea ceea ce ei înşişi nu ar fi putut obţine pe nici o altă cale: odihnă pentru sufletele lor. 12:1-8 „Fiul omului este Domn şi al Sabatului” Capitolul 12 se compune din şase tablouri (1-8, 9-14, 15-21, 22-37, 38-45 şi 46-50). Prin ele, tema capitolului precedent continuă să se limpezească, aducînd la lumină nu numai cauza necredinţei mai-marilor lui Israel, ci mai ales gravitatea implicaţiilor ei. Primele două tablouri (1-8 şi 9-14) scot în evidenţă nebunia de a ţine la Sabat mai mult decît la Însuşi Domnul Sabatului. Tragedia era că mai-marii lui Israel erau orbiţi tocmai de religia lor. Tabloul al treilea (15-21) aduce înaintea noastră împlinirea unei profeţii a lui Isaia, care-L dovedeşte pe Isus a fi Robul Domnului. În tabloul al patrulea (22-37), imediat după ce Domnul Isus a vindecat un îndrăcit orb şi mut, El este acuzat că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul, domnul dracilor. În acest context, Isus îi avertizează pe cei din jurul Lui de consecinţele fatale ale hulei împotriva Duhului Sfînt, pentru că a nu strînge împreună cu Isus înseamnă a risipi chiar şi ceea ce a strîns El Însuşi. În tabloul al cincilea (38-45), fariseii Îi cer Domnului Isus un semn, dar Isus le spune că singurul semn care li se va da va fi semnul prorocului Iona, adică semnul morţii ş i învierii Sale, subliniind din nou implicaţiile grave ale necredinţei lor, atunci cînd în mijlocul lor Se afla Unul mai mare decît Ioan, mai mare decît Solomon. Ultimul tablou din capitolul 12 (46-50) subliniază ce anume ar fi aşteptat Isus de la toţi, începînd cu Ioan Botezătorul: credinţă ş i ascultare de Cuvîntul Său. Doar ascultarea credinţei ne transformă în fraţi şi surori ai Domnului Isus, deci în cetăţeni ai aceleiaş i patrii şi în membri ai aceleiaşi familii cu El. 1

În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grîu, într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, cari erau flămînzi, au început să smulgă spice de grîu şi să le mănînce. 2 Fariseii, cînd au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului”. 3 Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David, cînd a flămîn zit, el şi cei ce erau împreună cu el? 4 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, şi a mîncat pînile pentru punerea înaintea Domnului, pe cari nu-i era îngăduit să le mănînce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor? 5 Sau n-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Temp lu, şi totuş sînt nevinovaţi? 6 Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decît Templul. 7 Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: «Milă voiesc, iar nu jertfe», n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi. 8 Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului” (Mat. 12:1-8).

Este ciudat să asişti la încercarea cuiva de a-şi fundamenta necredinţa ş i împotrivirea faţă de Dumnezeu tocmai pe Scripturi. Or, lucrul acesta îl făceau fariseii. Este adevărat însă că, aşa după cum am văzut în Matei 5:21-48, problema fariseilor era felul în care aceştia interpretau Scripturile. Pe o astfel de interpretare este fundamentată şi judecata emisă împotriva ucenic ilor Domnului Isus şi, în ultimă instanţă, împotriva Domnului Însuşi. Fariseii şi cărturarii îşi construiseră

propriile lor rînduieli şi reguli prin care să definească ce anume înseamnă a ţine Sabatul. Dar dacă ar fi luat aminte la texte ca acelea pe care le aduce Domnul Isus în atenţia lor în tabloul de faţă (12:1-8), ei ar fi fost obligaţi să-şi regîndească poziţia dogmatică cu privire la problema în discuţie. Dacă David, care a intrat în Casa Domnului şi a mîncat din pîinile puse înaintea Domnului, nu a fost socotit vinovat pentru aceasta, aici era Unul mai mare decît David: acel Fiu al lui David promis în Sfintele Scripturi, care era şi Fiul lui Dumnezeu ş i pe care David însuşi L-a numit Domnul său. 32 La exemplul lui David, Isus adaugă şi pe cel al preoţilor, care, fiind în slujbă în Templu, calcă Sabatul fără ca ei să fie vinovaţi pentru aceasta, tocmai pentru că sînt în slujba Domnului Sabatului, a Stăpînului Templului. Or, dacă El, Isus, era Fiul lui David, El era mai mare decît David ş i mai mare decît Templul însuşi, căci El Însuşi era Domnul Sabatului ş i Stăpînul Templului, iar ucenicii Săi erau în slujba Lui. Oare ce-i împiedica pe farisei să vadă ei înşişi aceste lucruri? Sau ce-i împiedica pe aceştia să le înţeleagă, acum că Domnul Isus le-a adus înaintea lor? Nu cumva atitudinea lor greşită faţă de Lege? Oare nu în Lege scria: „Milă voiesc, iar nu jertfe” — tocmai ceea ce ei nu au avut faţă de nişte ucenici flămînzi. Dar nu numai cuvintele din Osea ar fi trebuit să le atragă atenţia, ci întregul context din care ele au fost citate. Întregul context din Osea 6 este deosebit de semnificativ în această privinţă: 1

Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfîşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. 2 El ne va da iarăş viaţa în două zile; a treia zi ne va scula, şi vom trăi înaintea Lui. 3 Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pămîntul! 4 Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă, şi ca roua care trece curînd. 5 De aceea, îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele, şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina! 6 Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decît arderi de tot! 7 Dar ei au călcat legămîntul, ca oricare om de rînd; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci. 8 Galaadul este o cetate de nelegiuiţi, plină de urme de sînge! 9 Ceata preoţilor este ca o ceată de tîlhari, care stă la pîndă, săvîrşind omoruri pe drumul Sihemu lui; da, se dedau la mişelii. 10 În casa lui Israel am văzut lucruri grozave: acolo Efraim curveşte, Israel se spurcă. 11 Şi ţie, Iudo, îţi este pregătit un seceriş, cînd voi aduce înapoi pe robii de război ai poporului Meu (Osea 6:1-11).

Textul din Osea cheamă la întoarcerea la Domnul. Or, tocmai aceasta era funcţia Sabatului. Avînd în vedere că Isus era Domnul Sabatului, cei care păzeau Sabatul erau ucenicii înşişi, în pofida faptului că trecînd prin lanurile de grîu au luat şi au mîncat din spicele coapte, iar aceia care călcau Sabatul în esenţa lui erau tocmai ei, fariseii. „Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: «Milă voiesc, iar nu jertfe»”, adică 32

Vezi Psalmul 110 şi întrebarea pe care Domnul Isus o pune mai-marilor norodului, în M atei 22:41-46.

dacă aţi fi cunoscut chemarea lui Osea şi v-aţi fi analizat în lumina acestei chemări, v-aţi fi judecat şi condamnat pe voi înşivă, nu pe nişte nevinovaţi. Întregul context din Osea poate fi considerat o chemare de Sabat: „Veniţi, să ne întoarcem la Domnul!” (6:1). Veniţi „să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pămîntul!” (3). Dar în acelaşi text ar fi găsit nu numai o chemare de Sabat, ci şi o condamnare pentru călcarea Sabatului: „Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă, şi ca roua care trece curînd. De aceea, îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele, şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decît arderi de tot!” (4-6). Or, în aceia care, în loc să se închine Domnului Sabatului — Aceluia care era mai mare decît David, mai mare decît Templul şi mai mare decît Sabatul — s-au erijat în judecătorii Lui, pe de o parte, lipsea cu desăvîrşire întoarcerea la Domnul, iar pe de altă parte, exista din abundenţă o evlavie ca norul de dimineaţă, care trece curînd, care naşte şi hrăneşte o neprihănire stearpă şi inutilă atunci cînd este vorba despre intrarea în Împărăţia Cerurilor. 12:9-14 „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” Şi următorul tablou este legat tot de problema păzirii, respectiv nepăzirii Sabatului. Pentru un cititor grăbit, s-ar părea că Isus sfidează înadins Sabatul, ca să aţîţe pe mai-marii lui Iuda. Dar aşa să fie oare? 9

Isus a plecat de acolo, şi a intrat în sinagogă. 10 Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mînă uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?” 11 El le-a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie, şi-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară? 12 Cu cît mai de preţ este deci un om decît o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” 13Atunci a zis omului aceluia: „Întinde-ţi mîna!” El a întins-o, şi mîna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. 14 Fariseii au ieşit afară, şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus (Mat. 12:9-14).

După cum am afirmat deja în treacăt în tabloul precedent, funcţia Sabatului era să atragă atenţia asupra lui Dumnezeu. Omul era obligat ca în Ziua de Sabat să se oprească din lucrul lui ş i să se întoarcă spre Dumnezeu pentru a I se închina ş i pentru a-şi refocaliza astfel relaţia cu El. A strica Sabatul sau a călca Sabatul însemna a lua Sabatului această funcţie majoră, continuînd să stai aplecat asupra lucrului tău şi să nu ai timp pentru Dumnezeu. Or, Isus subliniază faptul că a atrage atenţia asupra lui Dumnezeu înseamnă, printre altele, şi a etala faţă de alţii bunătatea şi caracterul Lui. „De aceea”, spune Domnul Isus, „este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (12).

Dar mai este ceva. Isus alege să facă minunea în această zi nu numai ca să etaleze astfel bunătatea lui Dumnezeu faţă de acest om, care, într-adevăr, era mai de preţ decît o oaie, ci ca să atragă atenţia asupra Sa Însuşi. Dacă El era Domnul Sabatului, atunci păzirea Sabatului ar fi reclamat aşezarea Domnului Isus în centrul atenţiei şi preocupărilor din acea zi. Or, fariseii şi cărturarii aveau înaintea ochilor şi inimii lor un sistem de legi şi rînduieli care constituia plăsmuirea propriei lor minţi bolnave şi înstrăinate de Dumnezeu. Ei erau călcătorii Sabatului, deoarece nici măcar în această a şaptea zi nu s-au putut dezlipi de lucrul mîinilor lor ca să-L caute pe Dumnezeu. Vinovăţia lor era cu atît mai mare cu cît Dumnezeu Însuşi era în mijlocul lor, prezenţa Lui fiind demonstrată de însăşi lucrarea Domnului Isus. 12:15-21 Isus, Robul Domnului Cele şase tablouri din capitolul 12 sînt prezentate de evanghelist în aşa fel încît ele par să prezinte evenimente petrecute într-o singură zi, tocmai într-o zi de Sabat. Este deci firesc ca ele să fie înlănţuite într-un singur întreg şi să trebuiască interpretate împreună. Să ne aducem aminte că, pe de o parte, totul a pornit, probabil, în dimineaţa acelei zile, cînd Isus a fost condamnat de farisei că nu-Şi ceartă ucenicii pentru „călcarea Sabatului”. Pe de altă parte, ne aflăm în blocul de text (11:1-17:27) în care Matei insistă pe condiţiile intrării pe poarta cea strîmtă, respectiv pe cauzele neintrării pe ea. Pentru ca să poată intra cineva pe poarta cea strîmtă, trebuie să ajungă să creadă în Domnul Isus Hristos. În tablourile de pînă acum, Matei subliniază tocmai cauza necredinţei: răstălmăcirea Scripturilor, care a dus la călcarea Sabatului, prin nerecunoaşterea Domnului Sabatului şi prin necinstirea Lui. Tot ce făcea Isus în acea zi de Sabat în mijlocul lor ar fi trebuit să-i întoarcă spre El, pentru a fi tămăduiţi de El şi pentru ca astfel să se poată bucura cu adevărat de odihna de Sabat. Dar ei apucaseră exact pe drumul opus. Sfîrşitul tabloului precedent precizează că „Fariseii au ieşit afară, şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus” (14). 15

Dar Isus, ca unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo. După El au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii, 16şi le-a poruncit cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut, 17 ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: 18 „Iată Robul Meu, pe care L-am ales, Prea iubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. 19 El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. 20 Nu va frînge o trestie ruptă, şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, pînă va face să biruie judecata. 21 Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui” (Mat. 12:15-21).

După regulile fariseice, o primă călcare de Sabat din partea Domnului Isus s-a întîmplat în lanurile de grîu (vezi 12:1-8). Călcarea Sabatului a continuat apoi prin vindecarea omului cu mîna uscată (vezi 12:9-14). Dar în loc ca Isus să Se mărginească la atît, Matei ne spune că, după ce a ieşit afară din Sinagogă, „a

tămăduit pe toţi bolnavii” (15, s.n.), ca şi cum ar fi dorit să apese pedala aţîţării fariseilor pînă la capăt. Dacă este Sabat, să fie Sabat!, Şi-o fi zis Isus, şi a început să împartă cu generozitate despovărare şi odihnă. Matei adaugă la prezentarea evenimentelor ş i comentariul editorial din versetele 17-21. În timp ce fariseii Îl considerau un călcător al Sabatului şi deci un apostat şi un impostor, Matei vede în Isus pe Robul Domnului profeţit în Isaia, pe Acela în care se împlineau profeţiile mesianice. Dacă fariseii ar fi avut dreptate, Dumnezeu ar fi trebuit să-L trăznească pe Isus pentru călcările ostentative ale Sabatului. Dar Matei afirmă că Dumnezeu Şi-a găsit toată plăcerea în El, a pus Duhul Său peste El ş i L-a chemat ca să dea mîntuirea. Domnul Însuşi Îl va lua de mînă, Îl va păzi şi-L va pune ca legămînt al poporului — profeţise Isaia — ca să fie Lumina neamurilor, să deschidă ochii orbilor, să scoată din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric. 33 Textul din Isaia la care face referire Matei se încheie cu o atenţionare: „Eu sînt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor” (Is. 42:8). În cartea Isaia, versetul acesta marchează o cumpănă a apelor, ceea ce este subliniat în versetul imediat următor: „Iată că cele dintîi lucruri s-au împlinit, şi vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întîmple” (Is. 42:9). Dar oare ce să urmeze după aceste cele dintîi lucruri? Isaia ne spune că pentru toţi aceia care L-au respins pe Robul Domnului urmează condamnarea: 18

Ascultaţi, surzilor, priviţi şi vedeţi, orbilor! 19 Cine este orb, dacă nu robul Meu şi surd ca solul Meu, pe care îl trimet? Cine este orb ca prietenul lui Du mnezeu, şi orb ca robul Domnului? 20Ai văzut multe, dar n-ai luat seama la ele; ai deschis urechile, dar n-ai auzit: 21 Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o lege mare şi minunată. 22 Şi totuş, poporul acesta este un popor prădat şi jăfuit! Toţi zac înlănţuiţi în peşteri, şi înfundaţi în temniţe. Sînt lăsaţi de pradă, şi nimeni nu-i scapă! Jăfuiţi, şi nimeni nu zice: „Dă înapoi!” 23 Cine dintre voi, însă, pleacă urechea la aceste lucruri? Cine vrea să ia aminte la ele şi să asculte pe viitor? 24 Cine a dat pe Iacov pradă jafului, şi pe Israel în mînile jăfuitorilor? Oare nu Domnul, împotriva căruia am păcătuit? Ei n-au voit să umble pe căile Lui, şi n-au ascultat Legea Lui. 25 De aceea a vărsat El peste Israel văpaia mîniei Lui, şi grozăviile războiului: războiul l-a aprins din toate părţile şi n-a înţeles; l-a ars, şi n-a luat seama (Is. 42:18-25).

Dacă, în contextul din prima parte a capitolului 42, Robul Domnului este Mesia, în acest context, robul Domnului, prietenul Domnului, este poporul Israel. „Imaginea este cutremurătoare. A venit ziua izbăvirii. Domnul Îşi priveşte poporul înapoindu-se în ţară, încărcat cu daruri, ca la ieşirea din Egipt (Ezra 1:4). Dar în loc să se bucure cu el, în loc să cînte împreună cu poporul izbăvit din Robia Babiloniană, Dumnezeu îl priveşte mîhnit, amestecîndu-Şi durerea cu bucuria lor: «Şi totuş poporul acesta este un popor prădat şi jăfuit! Toţi zac înlănţuiţi în 33

Vezi Isaia 42:1-8.

peşteri, şi înfundaţi în temniţe. Sînt lăsaţi de pradă, şi nimeni nu-i scapă! Jăfuiţi, şi nimeni nu zice: „Dă înapoi!”» (22)”. 34 Dacă atunci mîhnirea Domnului pentru poporul Său era aşa de mare, cum să fi fost ea acum, cînd acesta Îl respingea cu bună ştiinţă pe Robul Domnului şi, o dată cu El, respingea singura lui nădejde de vindecare? 12:22-37 Hula împotriva Duhului Sfînt Tabloul de faţă duce un pas mai departe descrierea împotrivirii ş i necredinţei. Iar din spusele Domnului Isus, cărarea împotrivirii pare să se apropie de sfîrşitul ei, adică de groapa înspre care duce şi din care nu mai este ieşire: hula împotriva Duhului Sfînt. În acea zi, printre ceilalţi bolnavi, a fost adus la Isus şi un îndrăcit mut ş i orb. În prezentarea evenimentelor, evanghelistul putea să includă vindecarea acestuia între toate celelalte vindecări de mai înainte. Dar el alege să separe această minune de celelalte, pe de o parte, pentru a face comentariul din 12:17-21 cu privire la mesianitatea Domnului Isus, în lumina textului din Isaia 42, iar pe de altă parte, pentru ca să sublinieze reacţia norodului şi a fariseilor la această din urmă vindecare. Evanghelistul consideră necesară inserarea comentariului cu privire la mesianitatea Domnului Isus, pentru a sublinia aspectul dramatic al evenimentului care urmează: 22

Atunci I-au adus un îndrăcit orb şi mut, şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea. 23 Toate noroadele, mirate, ziceau: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” 24 Cînd au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decît cu Beelzebul, domnul dracilor!” (12:22-24, s.n.).

Vindecarea îndrăcitului mut şi orb stîrneşte două feluri de reacţii. Pe de o parte, norodul pare să se trezească în sfîrşit din somn şi să recunoască în Isus pe Fiul lui David, adică pe Hristosul. Pînă la această dată, singurii care au avut îndrăzneala de a face o astfel de afirmaţie au fost cei doi orbi din 9:27. Acum însă, norodul întreg pare să fi scăpat de solzii de pe ochi. Să fie, oare, aceasta semnul crăpatului de ziuă pentru Israel? Pe de altă parte însă, este şi reacţia fariseilor: „Cînd au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: «Omul acesta nu scoate dracii decît cu Beelzebul, domnul dracilor!»” (24). Flacăra care s-a aţîţat în inimile celor din norod a fost stinsă cu brutalitate de aceia care ar fi trebuit să fie povăţuitorii lor spre lumină. Mînia fariseilor fusese aţîţată ziua întreagă. La început, prin „nepăsarea” Domnului Isus faţă de călcarea Sabatului de către ucenicii Săi. Apoi, de acţiunea Lui deliberată de „călcare a Sabatului” prin vindecarea omului cu mîna uscată, urmată de toate celelalte 34

Beniamin Fărăgău, Nădejde în întuneric, vol. II, p. 45.

vindecări. Iar acum, noroadele neştiutoare îndrăznesc să se întrebe dacă nu cumva este El Fiul lui David. Aceasta li s-a părut fariseilor a fi prea de tot. Tocmai de aceea, ei se grăbesc să pună capăt unei astfel de „blasfemii”, dînd în sfîrşit „adevărul pe faţă”. Isus, departe de a fi Fiul lui David, Trimisul special al Domnului, era, de fapt — spun ei — trimisul lui Beelzebul, al domnului dracilor. Oare cum va răspunde Domnul Isus la o astfel de provocare? 25

Isus, care le cunoştea gîndurile, le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui. 26 Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui? 27 Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea, ei vor fi judecătorii voştri. 28 Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Du mnezeu, atunci Împărăţia lui Du mnezeu a venit peste voi. 29 Sau cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întîi pe cel tare? Nu mai atunci îi va jăfui casa” (12:25-29).

Isus nu Se sfieşte să ia acuzarea în serios şi să răspundă la ea. Nici o împărăţie nu poate dăinui dacă este dezbinată împotriva ei însăşi. Ar fi fost deci o nebunie ca Satana să împuternicească pe cineva să scoată afară pe Satana. Minunea era însă de netăgăduit. Cel din care fusese scos afară duhul necurat era vindecat şi era înaintea ochilor lor. Deci realitatea vindecării nu putea fi pusă sub semnul întrebării, şi, tocmai de aceea, fariseii au încercat să scape din faţa implicaţiilor ei, comentînd felul în care ea a fost făcută. Dar prin aceasta, ei făceau o afirmaţie clară cu privire la ceea ce credeau ei despre identitatea Domnului Isus: departe de a fi Hristos, El Însuşi nu era decît un impostor şi un demonizat. O dată ce argumentul fariseilor s-a dovedit a fi nefondat, rămînea doar o singură altă opţiune, cea pe care o afirmă El: „Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (28). Pentru ca gospodăria celui tare să poată fi jefuită şi cel tare să poată fi legat, Cineva mai tare decît el trebuie să fi intrat în casa lui. Iar Acesta stătea în faţa lor, oferindu-le dovada identităţii şi puterii Lui. El, Isus, era întruparea Împărăţiei lui Dumnezeu, Lăcaşul Duhului lui Dumnezeu. Dar acest adevăr avea implicaţii extraordinare, iar fariseii nici nu ar fi vrut să se gîndească la ele. Tocmai de aceea, Domnul Isus rosteşte imediat o atenţionare solemnă în auzul tuturor: 30

Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cine nu strînge cu Mine, risipeşte. 31 De aceea, vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfînt nu le va fi iertată. 32 Oricine va vorbi împotriva Fiului o mului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor (12:30-32).

El, Domnul Sabatului, Acela care era mai mare decît Templul, era în mijlocul lor. Iar fariseii I se împotriveau. Mai mult, ei aţîţau la necredinţă şi blasfemie chiar ş i pe aceia în care părea că a pornit să se înfiripeze credinţa. Era evident deci că ei se făceau vinovaţi de risipirea a tot ceea ce Isus aduna cu greu din ruinele necredinţei şi ale împietririi. În capitolul precedent, Isus a chemat la Sine pe toţi cei trudiţi ş i împovăraţi, ca să le dea odihnă (vezi 11:28-30). Iar acum, norodul — cei trudiţi ş i împovăraţi — se dovedise a fi pe punctul de a lua în serios chemarea Domnului Isus. În acest context urmează atenţionarea solemnă de mai sus. Există iertare — spune Domnul Isus — pentru orice păcat şi pentru orice hulă, afară de hula împotriva Duhului Sfînt. Despre ce să fie vorba oare? Ce să însemne hula împotriva Duhului Sfînt, în acest context? „Cine nu strînge cu Mine, risipeşte” (30) Să fie, oare, vorba despre această intervenţie a fariseilor prin care ei au stins în mod brutal flacăra credinţei care a pornit să pîlpîie în inima celor din norod, atunci cînd aceştia au zis: „Nu cumva acesta este Fiul lui David?” (23)? Să fie, oare, hula împotriva Duhului Sfînt încercarea cuiva de a risipi ceea ce Duhul lui Dumnezeu a adunat, împotrivindu-se astfel lucrării Lui? Lucrul acesta seamănă cu cele spuse în Matei 18:5-9: 5

Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine. 6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării. 7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! 8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîini sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic. 9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai b ine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei (Mat. 18:5-9, s.n.).

Spunînd ceea ce au spus despre Isus — „Omul acesta nu scoate dracii decît cu Beelzebul, domnul dracilor” (24) — tocmai în contextul în care în faţa aceleiaş i minuni norodul a întrebat: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” (23), fariseii se făceau vinovaţi de împingerea norodului la păcatul necredinţei în Domnul Isus. Or, „pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării” (18:6, s.n.), avea să spună Domnul Isus cu o altă ocazie. Deci contextele textului de faţă (12:22-37) şi al textului din 18:1-9 sînt comparabile, cu excepţia faptului că în textul din Matei 18 Isus Se adresează ucenicilor Săi, iar în contextul de faţă El Se adresează fariseilor. O astfel de corelare subliniază posibilitatea ca hula împotriva Duhului Sfînt să fie definită în

sfera împotrivirii la lucrarea Duhului în altul, în sfera încercării de a opri lucrarea Duhului Sfînt în altul, cum a fost, de pildă, cazul fariseilor, care s-au grăbit să stingă flacăra credinţei care a pornit să pîlpîie în noroadele din jurul lui Isus. Fariseii nu numai că nu strîngeau cu Domnul Isus, dar ei se făceau deci vinovaţi şi de risipirea a ceea ce a strîns Domnul Isus cu multă trudă. „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului…” (32a) Dar contextul ne permite şi o altă interpretare. Întregul argument pornit de farisei este legat de puterea sau de autoritatea cu care lucra Isus. Fariseii Îl acuzau că scoate dracii cu ajutorul domnului dracilor. După ce Isus le dovedeşte cît de găunos şi imposibil le este argumentul, El le oferă singura alternativă posibilă: „Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (28). De fapt, ce vrea să spună Domnul Isus, aducînd în discuţie pe Duhul Sfînt? Nu este pentru prima oară cînd Duhul Sfînt este menţionat în evanghelie. Ca fiu al Mariei, Isus S-a zămislit de la Duhul Sfînt (1:18-20). Iar Ioan Botezătorul a mărturisit că El, Isus, este Acela care ne va boteza cu Duhul Sfînt (3:11). La botez, Duhul Sfînt S-a coborît peste El (3:16) şi L-a luat în stăpînirea Sa, ducîndu-L în pustie, pentru a iniţia astfel lucrarea mesianică pentru care Hristos S-a întrupat. În 10:20, întîlnim primul dintre cele două texte din evanghelie (celălalt este în Matei 28:18-20) în care Duhul Sfînt este asociat cu lucrarea ucenicilor sau, mai bine zis, cu lucrarea lui Isus prin ucenicii Săi. 35 Pregătindu-i pentru lucrarea de mărturie la care-i trimitea, El le spune: „Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor. Dar cînd vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gîndindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (10:18-20, s.n.). Într-un astfel de context, oricine s-ar fi împotrivit ucenic ilor s-ar fi împotrivit Duhului lui Dumnezeu care vorbea prin ei. Oare am putea spune că oricine ar fi refuzat chemarea ucenicilor ar fi hulit pe Duhul Sfînt care lucra şi chema prin ei? În textul de faţă, Isus spune ceva similar despre Sine: „Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu” (12:28), atunci ceea ce tocmai aţi făcut acum, acuzîndu-Mă că scot dracii cu Beelzebul, este o hulă împotriva Duhului Sfînt, pentru că L-aţi identificat pe Duhul Sfînt cu Beelzebul şi, în baza acestui lucru, I-aţi respins lucrarea.

35

Vezi şi M atei 28:20: „Şi iată că Eu sînt cu voi”, le-a zis Isus ucenicilor Săi, „pînă la sfîrşitul veacului”.

„Oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt…” (32b) Explicaţia de mai sus ar fi plauzibilă, 36 dacă nu ar exista versetul 32: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (s.n.). Conform acestui text, a vorbi împotriva Fiului Omului ş i a vorbi împotriva Duhului Sfînt sînt două lucruri diferite, avînd implicaţii complet diferite. Oare fariseii din textul nostru de care din aceste două păcate se făceau vinovaţi? Probabil de primul, de vorbirea împotriva Fiului Omului, deoarece Fiul Omului era în faţa lor, şi împotriva Lui au vorbit, acuzîndu-L că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul. Dar atunci de ce îi ameninţă Domnul Isus pentru ceva ce fariseii încă nu făcuseră? Poate tocmai pentru că ei se ridicaseră împotriva Duhului Sfînt, cu a cărui putere operase Domnul Isus curăţarea şi vindecarea. Tocmai de aceea, ei erau porniţi pe acest drum, şi, după cum se va dovedi mai tîrziu, după înălţarea la cer a Domnului Isus, ei se vor face vinovaţi şi de al doilea păcat. Se ridică totuşi întrebarea: Cînd ş i cum se poate face cineva vinovat de vorbire împotriva Duhului Sfînt sau de hulă împotriva Lui? Să Se fi referit, oare, Domnul Isus la perioada de după Înălţarea Sa, atunci cînd Duhul Sfînt avea să fie trimis pe pămînt să-L înlocuiască pe Domnul Isus şi să-i însoţească pe ucenici în împlinirea mandatului preoţiei lor? Tot ce se poate. Nu la întîmplare autorul Epistolei către Evrei defineşte păcatul cu voia în termeni foarte asemănători, adunînd laolaltă ceea ce în Matei este păstrat încă separat: vorbirea împotriva Fiului Omului ş i vorbirea împotriva Duhului Sfînt. 26

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, 27 ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. 28 Cine a călcat Legea lui Moise, este omorît fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. 29 Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Du mnezeu, va pîngări sîngele legămîntului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? (Evrei 10:26-29).

Deşi păcatul cu voia şi hula împotriva Duhului Sfînt sînt definite prin expresii diferite, ele par să vorbească despre unul şi acelaş i lucru. Nici pentru unul, şi nic i pentru celălalt, nu există iertare, nici în veacul acesta, şi nici în veacul viitor — pentru că amîndouă au de-a face cu călcarea în picioare a soluţiei unice prin care poate fi obţinută iertarea. Hula împotriva Duhului Sfînt zădărniceşte lucrarea Acestuia de dovedire a păcatului din noi. Or, un păcat nemărturisit împietreşte inima, iar o inimă rea şi necredinc ioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu. 37 Domnul Isus le spune ucenicilor Săi că, atunci cînd va veni Duhul Sfînt, tocmai 36

Şi o astfel de explicaţie rămîne plauzibilă dacă este proiectată în perioada de după Înălţare, pentru că păcatul cu voia, care este sinonim cu hula împotriva Duhului Sfînt, este descris în Evrei ca fiind o călcare în picioare a Fiului lui Dumnezeu, o pîngărire a sîngelui legămîntului şi o batjocorire a Duhului harului (vezi Evrei 10:29). 37 Vezi Evrei 3:12-15.

aceasta va fi lucrarea Lui de căpătîi: să dovedească lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. Vinovăţia noastră în ce priveşte păcatul şi neprihănirea are de-a face cu necredinţa noastră în Hristosul lui Dumnezeu, singura soluţie a lui Dumnezeu pentru rezolvarea păcatului, iar vinovăţia noastră în ce priveşte judecata are de-a face cu credinţa noastră în stăpînitorul lumii acesteia, în faptul că mai acceptăm minciunile lui ca adevăr, după ce el a fost deja judecat prin lucrarea Domnului Isus. 38 Păcatul cu voia este călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu, pîngărirea sîngelui legămîntului cu care am fost sfinţiţi şi batjocorirea Duhului harului. Deci, şi în textul din Evrei, este vorba despre Duhul Sfînt, şi deci păcatul cu voia este şi un păcat împotriva Lui: o batjocorire a Duhului harului. Rolul Duhului Sfînt este să administreze harul mîntuirii pentru cei care cred în Isus Hristos, să lucreze în noi sfinţirea, prin a ne îndemna la ascultare şi prin a ne îndemna la rezolvarea oricărei neascultări prin stropirea cu sîngele lui Isus Hristos.39 Dar în Matei, Isus vorbeşte despre un păcat împotriva Fiului Omului, nu împotriva Fiului lui Dumnezeu, deoarece El, Fiul Omului, încă nu fusese dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morţilor. 40 Deci, după Moartea, Învierea şi Înălţarea Fiului Omului ş i după coborîrea Duhului Sfînt, cele două aspecte din Matei — vorbirea împotriva Fiului Omului şi vorbirea împotriva Duhului Sfînt — se vor aduna laolaltă. Iar oricine va călca în picioare pe Fiul Omului, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morţilor, va pîngări sîngele legămîntului, cu care a fost sfinţit şi care ar fi singurul mijloc de rezolvare al păcatelor lui, şi va batjocori pe Duhul harului, care încearcă să ne administreze harul lui Dumnezeu, aducîndu-ne în faţa scaunului harului, ca să căpătăm îndurare la vreme de nevoie, va deveni candidat la o veşnică neiertare a păcatelor. Pentru a concluziona acest eveniment, Domnul Isus adaugă: „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău ş i rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui” (33). Rodul despre care vorbea Domnul Isus era tocmai minunea care se înfăptuise înaintea ochilor lor: îndrăcitul orb şi mut era eliberat, i se deschiseseră ochii ş i i se dezlegase limba. Cine ar fi spus că lucrul acesta este rău. Dar atunci, — îi întreabă Domnul Isus — cum poate culege cineva un rod bun dintr-un pom rău. Natura pomului determină natura rodului. Lucrul acesta îl subliniase Domnul Isus şi în concluzia Predicii de pe munte, vorbind despre păzirea de prorocii mincinoşi: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune” (Mat. 7:16-18). 38

Vezi Ioan 16:8-11. Vezi 1 Petru 1:1-2. Pentru o posibilă interpretare a textului, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. I, p. 24-32. 40 Vezi Romani 1:1-5. 39

Dar imediat după ce pune capăt oricărei controverse privind persoana Sa, Isus Se întoarce înspre farisei şi le dă în vileag netrebnicia: 34

Pui de năpîrci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, cînd voi sînteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. 35 Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. 36 Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvînt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. 37 Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osîndit (12:34-37).

Spusele lor erau pe măsura răutăţii lor. Fiind pui de năpîrci, ceea ce le ieşea pe gură era venin. Din pricina lor şi a celorlalţi ca ei, Iuda şi Ierusalimul se pregăteau de răstignirea Robului Domnului, conform profeţiei din Isaia 53. Dar aceasta nu avea să fie sfîrşitul lucrurilor. Există şi o Judecată — le spune Domnul Isus — la care „oamenii vor da socoteală de orice cuvînt nefolositor pe care-l vor fi rostit” (36). Iar fariseii din faţa Domnului Isus scoseseră pe gură în ziua aceea o sumedenie de astfel de cuvinte. Vorbiseră împotriva Fiului Omului şi împotriva Duhului lui Dumnezeu, aşa că se puteau aştepta la judecata lui Dumnezeu, care, în prima ei fază, avea să-i lase pur şi simplu în voia minţii lor blestemate. 12:38-45 „Semnul prorocului Iona” Cererea fariseilor la care se adăugaseră între timp şi unii cărturari pare să întreacă orice măsură de impertinenţă. Nu trecuse mult timp de cînd Îl făcuseră pe Isus trimisul domnului dracilor, iar acum Îi cereau un semn, numindu-L „Învăţător”. Este totuşi posibil ca aceia care acum Îi cereau semnul să nu fie aceiaşi cu cei care-L acuzaseră că ar fi trimisul domnului dracilor. Matei precizează că „atunci unii din cărturari şi din Farisei au luat cuvîntul, şi I-au zis: «Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine»” (38, s.n.). Însă răspunsul Domnului Isus nu acordă circumstanţe atenuante nici acestora, ceea ce înseamnă că Isus i-a băgat în aceeaşi oală cu cei de mai înainte: 39

Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn, dar nu i se va da alt semn, decît semnul proorocului Iona. 40 Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pămîntului. 41 Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona. 42 Împărăteasa de la Miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l va osîndi, pentru că ea a venit de la marginile pămîntului, ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decît Solomon” (Mat. 12:38-42, s.n.).

Răspunsul Domnului Isus pare să sublinieze faptul că toate semnele mes ianităţii Sale fuseseră etalate înaintea lor. Dar ei le-au respins pe toate. Ultimul semn pe

care Dumnezeu îl va mai da acestui neam viclean şi preacurvar urma să fie semnul prorocului Iona. Folosindu-se de istoria lui Iona, Domnul Isus vorbeşte despre moartea şi învierea Sa. Domnul Isus urma să-Şi trimită ucenicii ca să colinde Ierusalimul, iar apoi toată Iudeea, ca martori ai Învierii Sale. Respingerea şi a acestui ultim semn din partea lui Dumnezeu avea să ducă la tăierea ramurilor fireşti din măs lin, spre a altoi în el alte ramuri, care nu ţin de măslinul acela. Să se refere, oare, hula împotriva Duhului Sfînt la această perioadă şi la acest păcat? Faptul că o astfel de întrebare este justificată este subliniat de revenirea Domnului Isus la minunea vindecării îndrăcitului orb şi mut, care a născut discuţia despre hula împotriva Duhului Sfînt, pentru a duce discuţia la deznodămîntul ei ş i pentru a o transforma astfel într-o următoare atenţionare foarte serioasă: 43

Duhul necurat, cînd a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutînd odihnă, şi n-o găseşte. 44Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit”. Şi, cînd vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. 45Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decît cea dintîi. Tocmai aşa se va întîmpla şi cu acest neam viclean (12:43-45).

„Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” Isus spusese mai înainte că acela care nu este cu El este împotriva Lui (vezi 12:30). O astfel de afirmaţie nu cerea explicaţii prea multe în contextul respectiv. Fariseii menţionaţi de-a lungul capitolului erau în mod clar împotriva Domnului Isus. Întrebarea este: Şi ce dacă? Domnul Isus tocmai îl legase pe „cel tare” şi-i prădase gospodăria (este vorba despre duhul necurat scos din îndrăcit). El era singurul care putea să poruncească duhurilor necurate. Omul este neputincios în faţa lor. Nici fariseii nu ar fi negat neputinţa lor în această privinţă, pentru că altfel de mult ar fi fost curăţat Israelul de boli şi suferinţe, de îndrăciţi, de foamete şi sărăcie. În primă fază, a fi împotriva Domnului Isus însemna a fi lăsat la cheremul „celui tare”. Care sînt implicaţiile acestui fapt? Domnul Isus precizează lucrul acesta în textul de faţă: „Duhul necurat cînd a ieşit dintr-un om, umblă prin locurile fără apă, căutînd odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: «Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit». Şi, cînd vine în ea, o găseşte goală, măturată ş i împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea de pe urmă a omului acestuia ajunge mai rea decît cea dintîi” (12:43-45). Cum a ieşit duhul necurat din om, atunci cînd el ştia că în alt loc odihnă? Evident, nu de bună voie, ci s ilit de Unul mai tare decît el. fusese Domnul Isus, Acela care vindecase pe îndrăcitul orb şi mut. poate cineva să intre în casa celui tare”, îi întreabă Domnul Isus

nu găseşte Iar Acesta „Sau, cum pe fariseii

potrivnici, „şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întîi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa” (29). Dovada faptului că Isus legase pe cel tare şi că-i jefuise casa stătea în faţa lor în persoana celui vindecat. Dar întrebarea este: Cum se poate ca, o dată ce a fost scos din casă, duhul necurat să se mai întoarcă în ea? Există o singură explicaţie. Cel care l-a legat ş i l-a alungat nu mai este în casă. Dar oare de ce? Pentru că „însăşi casa” s-a răzvrătit împotriva Lui şi L-a scos afară, rămînînd goală, măturată şi împodobită. În pilda Sa, Domnul Isus ne prezintă o pastilă de antropologie 41 biblică. Omul este o casă, o locuinţă. El este complet neputincios în faţa duhurilor necurate; şi de aceea, nu poate scăpa de acestea prin propriile sale puteri. Este nevoie de cineva mai tare decît ele, pentru ca omul sau casa să fie eliberată de stăpînul ei luciferic. Dar paradoxul este că omul este neputincios în faţa duhului necurat, el pare să aibă totuşi libertatea şi puterea de a da afară din casă pe Acela care a fost mai tare decît cel tare, pe Acela care l-a eliberat de duhul necurat. Iar omul face lucrul acesta, în nădejdea că va putea păstra casa goală, măturată şi împodobită. Tragedia este însă că, omul fiind conceput de Dumnezeu ca să fie o locuinţă perfectă pentru lumea spirituală, duhul necurat va reveni ca să vadă starea casei. Dacă o găseşte goală, adică dacă Acela care este mai tare decît el nu mai este în ea, omul nu poate opri duhul necurat să intre în casă, acesta aducînd cu sine alte şapte duhuri mai rele decît el însuşi, şi să locuiască acolo, deci să ia în stăpînire vechea sa locuinţă şi s-o folosească pentru a-şi promova interesele. Această pastilă de antropologie biblică ne ajută să înţelegem ce anume înseamnă a nu fi cu Isus Hristos, ci împotriva Lui. A fi împotriva Domnului Isus înseamnă a nu căuta să-L păstrezi pe Dumnezeu în conştiinţa ta ş i a rămîne astfel de izbelişte în faţa asaltului lumilor spirituale negative. Oare nu acelaş i lucru ni-l spune şi Pavel în Romani? 21

Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22 S-au fălit că sînt înţelepţi, şi au înebunit; 23şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare. 24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; 25 căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci! Amin. 26 Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scîrboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; 27 tot astfel şi bărbaţii, au părăsit 41

Antropologia sau „λογια” (loghia – ştiinţa) despre „ανθρωπος” (antropos – om) se ocupă cu doctrina despre om.

întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvîrşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scîrboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor (1:21-27).

Cel care crede că se descurcă şi fără puterea mîntuitoare a lui Dumnezeu se înşală. Omul este neputincios în faţa lui Satana. Iar acela care crede că se poate folosi de puterea mîntuitoare a lui Dumnezeu pînă cînd scapă de vechiul său stăpîn, după care va putea să rămînă propriul său dumnezeu este un nebun. Faptul că, imediat după ce L-au scos pe Dumnezeu din locuinţă, din inimile şi din cunoştinţa lor, oamenii au început să se închine dovedeşte starea lor de robie. Vechiul stăpîn s-a întors, a intrat în casă şi locuieşte acolo. Iar omul este robul lui supus şi ascultător. Dovada prezenţei şi puterii înrobitoare a duhurilor necurate este nu numai închinarea omului, religiozitatea lui implacabilă, ci în mod deosebit ceea ce omul etalează, universul pe care-l modelează în jurul lui: 28

Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. 29 Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sînt şoptitori, 30bîrfitori, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, 31 fără pricepere, călcători de cuvînt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă (Ro m. 1:28-31).

Iar acestea nu ţin de creaţia lui Dumnezeu, nu constituie etalarea caracterului, a naturii adevăratului Dumnezeu, ci etalarea caracterului hidos al vechiului stăpîn, care a revenit în casă, pentru că omul a încetat să mai fie cu şi pentru Dumnezeu şi a ajuns astfel vrăjmaşul Acestuia. Dar există şi o a doua fază sau un al doilea nivel de implicaţii ale faptului că cineva nu este cu Domnul Isus, ci împotriva Lui: judecata ― „Vă spun că în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvînt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osîndit” (12:36-37). Acum omul Îl poate da afară pe Domnul Isus din casa inimii lui, fiind lăsat, prin urmare — cum spuneam — de izbelişte în faţa asaltului lumilor spirituale. Dar în Ziua Judecăţii, va fi obligat nu numai să se smerească în faţa Judecătorului său, ci va fi judecat pentru toate nelegiuirile la care l-au împins duhurile necurate pe care le-a preferat în locul Domnului Isus, şi va plăti pentru întreaga necinstire a lui Dumnezeu ş i a Fiului Său. Cine este împotriva Fiului lui Dumnezeu trebuie să se aştepte la revărsarea mîniei Acestuia. „Căci ştim cine este Cel ce a zis: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!» Şi în altă parte: «Domnul va judeca pe poporul Său». Grozav lucru este să cazi în mînile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:30-31). „Căci dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare

înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:26-27). Dar trebuie să observăm şi faptul că, în textul de faţă (12:38-45), discuţia vizează nu indivizi, ci întreaga naţiune. Aceasta înseamnă că chiar şi aceia din norod care se părea că au început să zărească ceva din lumina identităţii lui Isus (vezi 12:23) au recăzut în orbirea lor, mai bine zis au ales să se întoarcă la ea, atunci cînd ar fi putut să strige: „Ai milă de noi, Fiul lui David” (9:27). Dacă ar fi făcut-o, Domnul Isus le-ar fi deschis ochii să vadă şi inima ca să priceapă şi să fie vindecaţi. Prin contrastul dintre niniveni şi împărăteasa din Seba, pe de o parte, şi neamul acesta, pe de altă parte, Domnul Isus subliniază clar nivelul pe care trebuie înţeleasă concluzia Sa, după care încheie astfel: „Tocmai aşa se va întîmpla şi cu acest neam viclean” (12:45, s.n.). Iar aceluia care a ales de bună voie şi nesilit de nimeni să-L dea afară pe Domnul Isus, pentru ca în locul Lui să se pomenească cu casa ocupată de vechiul locatar, care a adus cu sine alte şapte duhuri mai rele decît el, oare i se va mai putea ierta vreodată? 12:46-50 „Oricine face voia Tatălui Meu… Îmi este frate, soră şi mamă” Am afirmat că sîntem într-un bloc mare de text (11:1-17:27), care se poate împărţi în trei segmente de text mai mici (11:1-12:50; 13:1-58 ş i 14:1-17:27). Fiecare dintre aceste trei segmente se încheie cu un tablou focalizat pe relaţii. În tabloul de faţă, întrebarea este: Cine anume Îi este frate, soră sau mamă Domnului Isus, cu alte cuvinte, cine anume a intrat pe poarta îngustă în Împărăţia lui Dumnezeu? Această discuţie se naşte, ca de atîtea alte ori, dintr-o situaţie aparent fără prea mare semnificaţie: 46

Pe cînd vorbea încă Isus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lu i stăteau afară şi căutau să vorbească cu El. 47 Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, şi caută să vorbească cu Tine”. 48 Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea, şi cari sînt fraţii Mei?” 49 Apoi Şi-a întins mîna spre ucenicii Săi, şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! 50 Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (12:46-50).

Prin întrebarea pe care o pune aceluia care i-a adus vestea că afară sînt mama şi fraţii Săi — „Cine sînt mama Mea şi care sînt fraţii Mei?” (48) — şi prin răspunsul ciudat pe care-l dă — „Apoi Şi-a întins mîna spre ucenicii Săi, şi a zis : «Iată mama Mea şi fraţii Mei!»” (49) — Isus nu nesocoteşte pe mama şi pe fraţii Săi de corp, ci Se foloseşte de această ocazie ca să dea celor de faţă o lecţie ce întrece în importanţă cu mult relaţiile de rudenie. Prezenţa şi lucrarea Sa aveau ca scop aducerea oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, înfrăţirea lor cu El şi înfierea lor în Familia lui Dumnezeu.

Dar Isus mai face o afirmaţie importantă: Împărăţia lui Dumnezeu este caracterizată de ascultare de Dumnezeu: „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (50). În cazul acesta, voia Tatălui din Ceruri era ca ei să creadă în Fiul Său. „De îndată ce a fost botezat Isus… cerurile s-au deschis… şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: «Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea»” (3:16-17). În lumina unei astfel de declaraţii a Tatălui din Ceruri, putea, oare, cineva să creadă că face voia Lui, în timp ce-L ura sau Îl nesocotea pe Isus? Această declaraţie urma să se repete pe Muntele Schimbării la Faţă. Iar acolo, glasul din Ceruri avea să precizeze ş i implicaţii ce derivă din faptul că Dumnezeu Însuşi Îşi găsea plăcerea în Isus: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (17:5, s.n.). Atunci cînd cei descrişi în Ioan 6 au venit să se mai sature cu pîinile pe care le înmulţise Isus cu o zi înainte, El le spune: „«Lucraţi nu pentru mîncarea peritoare, ci pentru mîncarea, care rămîne pentru viaţa vecinică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, Însuş Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.» Ei I-au zis : «Ce să facem ca să săvîrşim lucrările lui Dumnezeu?» Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El»” (Ioan 6:27-29, s.n.). Întreaga secţiune de faţă (11:1-12:50) este preocupată de condiţia intrării în Împărăţie sau de condiţiile intrării pe poarta strîmtă: credinţa în Domnul Isus Hristos, respectiv credinţa în ceea ce Dumnezeu a zis despre Fiul Său. Condiţia credinţei este scoasă la lumină tocmai prin comentarea îndelungată a călcării acesteia, prin comentarea şi condamnarea îndoielii şi a necredinţei. Dar în acest ultim tablou, Isus vine să facă o precizare: credinţa înseamnă ascultare. Viaţa în Împărăţie este doar a acelora care fac voia Tatălui din Ceruri. Deci Evanghelia propovăduită de Isus ne descoperă „o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă”, după cum spune Pavel, în Romani 1:17. Iar această credinţă se defineşte întotdeauna faţă de voia lui Dumnezeu, în al cărei punct focal Se află Însuşi Domnul Isus Hristos. Concluzii: Hula împotriva Duhului Sfînt Am văzut că Domnul Isus încheie Predica de pe munte cu o invitaţie — „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă” (7:13-14) —, care ne atenţionează de faptul că pentru a fi în Împărăţia Cerurilor trebuie mai întîi să intrăm pe poarta cea strîmtă, iar apoi să continuăm să umblăm pe calea cea îngustă care duce la viaţă. Invitaţia este urmată de o atenţionare cu privire la prorocii mincinoşi, care sînt, de fapt, nişte lupi răpitori, deşi vin la noi îmbrăcaţi în haine de oi. Puterea Împărăţiei în faţa acestui duşman este „puterea mielului în mijlocul lupilor”, puterea lepădării şi jertfirii de sine. Era firesc ca o astfel de strategie să fie percepută de majoritatea celor din jurul

Domnului Isus nu ca putere, ci ca slăbiciune, motiv pentru care mulţi dintre ei au găsit în El un prilej de poticnire. Orbirea mai-marilor lui Iuda constituie prim-planul capitolului 12. Dar tragedia este că aceştia au tîrît după ei în necredinţă şi poporul. De aceea, secţiunea din 11:1-12:50 se termină cu o condamnare rostită asupra acestui „neam viclean şi preacurvar” (12:38-45). Condamnarea lui va fi întărită la judecată de niniveni ş i de împărăteasa din Seba, care, deşi erau străini de poporul ales al lui Dumnezeu, au plătit preţul să afle adevărul, în timp ce poporul lui Dumnezeu se încăpăţîna să nu ştie de el. Ultimul tablou (46-50) este focalizat pe relaţiile Domnului Isus, pe de o parte, cu rudeniile Lui de sînge, iar pe de altă parte, cu neamurile, vecinii ş i concetăţenii Lui din Nazaret. Dar tabloul ne mută atenţia de pe legăturile pămînteşti pe cele duhovniceşti. După cum mama şi fraţii lui Isus, deci concetăţenii Săi din Împărăţia lui Dumnezeu, nu erau rudele Lui pămînteşti, ci aceia care făceau voia Tatălui, tot aşa, Israel, deşi era sămînţa lui Avraam şi din acelaşi neam cu Isus, avea să fie scos afară din Împărăţie, din pricina necredinţei lui în Isus Hristos, Fiul preaiubit al Tatălui ceresc. Această încăpăţînată împotrivire a celor din jurul lui Isus este, la un moment dat, taxată de El ca fiind o hulire a Duhului Sfînt, pentru care Isus spune că nu există iertare. Contextul acestei afirmaţii este legat de vindecarea unui îndrăcit mut şi orb. În timp ce norodul pare să recunoască în Isus pe Fiul lui David, Trimisul lui Dumnezeu, fariseii Îl acuză că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul, domnul dracilor. Deoarece în această exorcizare era la lucru Însuşi Duhul lui Dumnezeu (vezi 12:28), acuzaţia fariseilor este adusă, de fapt, împotriva Duhului Sfînt, şi, de aceea, drumul acesta ducea la moarte. Pentru a ne ajuta să înţelegem cum stau lucrurile, Isus rosteşte pilda cu casa din care a fost scos duhul necurat: 43

Duhul necurat, cînd a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutînd odihnă, şi n-o găseşte. 44Atunci, zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit”. Şi, cînd vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. 45 Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decît cea dintîi. Tocmai aşa se va întîmpla şi cu acest neam viclean (12:43-45).

O dată duhul necurat scos din om, ar fi fost normal ca acea casă să se pună la dispoziţia Aceluia care a făcut minunea mîntuirii de sub puterea Celui Rău. Dar Isus vorbeşte despre posibilitatea de a alege din nou şi cu bună ştiinţă stăpînirea Celui Rău, călcînd în pic ioare pe Mîntuitorul şi scoţîndu-L afară din propria Sa casă. Această pildă oferă o analogie perfectă pentru textul din Evrei 6:4-6:

4

Căci cei ce au fost luminaţi o dată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfînt, 5 şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor — 6 şi cari totuş au căzut, este cu neputinţă să fie înoiţi iarăş, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Du mnezeu, şi-L dau să fie batjocorit (6:4-6).

Acum, să încercăm să aşezăm pilda noastră pe scheletul textului de mai sus. Am putea spune că acela care a fost eliberat o dată de duhul necurat s-a făcut părtaş lucrării Duhului Sfînt, deoarece cu ajutorul Lui a fost scos afară duhul necurat. El a gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu, stînd în prezenţa lui Hristos şi auzindu-L poruncind duhului necurat. A gustat şi puterile veacului viitor, adică prezenţa şi puterea Împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece Isus a zis: „Dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Mat. 12:28). Acum, dacă un astfel de om a căzut totuşi, înseamnă că el a ales să-L dea afară pe Fiul lui Dumnezeu, pe Eliberatorul şi Mîntuitorul lui42 şi să primească în casa goală, măturată şi împodobită, împreună cu duhul care a fost scos afară, alte şapte duhuri, mai rele decît acesta. Despre acesta se spune că este cu neputinţă să fie înnoit iarăşi şi adus la pocăinţă, fiindcă el răstigneşte (la prezent) din nou, pentru el, pe Fiul lui Dumnezeu. Starea de pe urmă a unui astfel de om este mai rea decît cea dintîi, adică un astfel de om este legat de şapte ori mai mult de duhurile necurate pe care le-a invitat înapoi în casa inimii lui, ceea ce semnalează efectul de împietrire al păcatului. Atîta vreme cît cineva răstigneşte (la prezent), pentru el, pe Fiul lui Dumnezeu, nu există iertare pentru un astfel de om, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, deoarece continuă să fie călcată în picioare (la prezent) singura soluţie a lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor: Însuşi Domnul Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu. În capitolul 12 din Matei, cei care sînt avertizaţi de hula împotriva Duhului Sfînt sînt fariseii, despre care am putea spune că au fost dintotdeauna şi continuau să rămînă vrăjmaşi ai Domnului Isus şi care se opuneau din răsputeri lucrării Duhului Sfînt, care încerca să-i convingă de adevăr şi să-i aducă la pocăinţă. Dar pilda cu duhul necurat scos din casă deschide această ameninţare unui spectru mai larg de posibilităţi. Pericolul nu a încetat o dată cu intrarea pe poarta cea îngustă. El continuă să fie acolo şi în timpul umblării pe cale. Deci hula împotriva Duhului Sfînt este orice împotrivire sistematică şi deliberată faţă de lucrarea Duhului Sfînt, indiferent că vorbim despre lucrarea Acestuia prin care doreşte să ne ajute să intrăm pe poartă sau de lucrarea Lui prin care doreşte să ne ajute să rămînem pe cale. Evanghelia lui Hristos este „puterea lui Dumnezeu pentru 42

Iată ce spune Petru despre astfel de oameni: „În adevăr, dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi M întuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăş şi sînt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decît cea dintîi” (2 Petru 2:20), deoarece s-au lepădat de Stăpînul, care i-a răscumpărat (vezi 2:1).

mîntuirea fiecăruia care crede”, tocmai pentru că „în ea este descoperită”, afirmă Pavel, „o neprihănire care vine prin credinţă şi care duce la credinţă” (Rom 1:16-17, s.n.). Neprihănirea care vine prin credinţă este necesară pentru a putea intra pe poarta Împărăţiei. Iar neprihănirea care duce la credinţă este necesară pentru a putea umbla pe calea îngustă care duce la viaţă. Acest al doilea aspect îl explică Domnul Isus, prin pilde, în segmentul următor de text; iar apoi, în capitolul 18 din evanghelie, îl va explica direct şi pe înţeles.

Matei 13:1-58 Pildele şi tainele Împărăţiei

Deşi viaţa este în sămînţă, secerişul atîrnă de pămînt. Iar sămînţa căzută în pămînt bun este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă; un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci.

„De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?” În primele cincizeci ş i două de versete ale capitolului 13, Matei adună cîteva dintre pildele Împărăţiei rostite de Isus: Pilda semănătorului, a neghinei, a grăuntelui de muştar, a aluatului, a comorii din ţarină, a negustorului de mărgăritare şi a năvodului. Ultimul tablou din capitol (53-58) nu pare să aibă nimic comun cu cele precedente, nefiind nici pildă şi nevorbind nici în mod direct despre Împărăţie. Cu toate acestea, sîntem convinşi că Matei nu l-a inclus la întîmplare tocmai aici. Să ne aducem aminte de structura întregului bloc de text (11:1-17:27). Am spus că el se compune din trei segmente (11:1-12:50; 13:1-58 şi 14:1-17:27), fiecare segment terminîndu-se cu un tablou focalizat pe aspectul relaţiilor. În tabloul din 12:46-50, s-a discutat despre relaţia de frate, soră şi mamă cu Domnul Isus. În ultimul tablou din capitolul 13, se revine asupra acestui subiect. Scopul acestor tablouri focalizate pe relaţia cu Domnul Isus este să marcheze condiţia intrării pe poarta cea strîmtă. Pe poarta Împărăţiei Cerurilor vor intra doar aceia care nu găsesc în Domnul Isus o pricină de poticnire şi care, drept urmare, crezînd în El, fac voia Tatălui din Ceruri. Baza intrării în Împărăţia Cerurilor nu este legătura de sînge cu Domnul Isus, dar nici legătura de neam cu El. Nu cei care descind fizic din Avraam vor intra în Împărăţie, ci aceia care fac voia Tatălui din Ceruri.

Comunicarea prin pilde Un alt element important care trebuie observat încă de la început este legat de conţinutul acestui capitol. Am afirmat că, în majoritatea tablourilor lui, capitolul este alcătuit din pilde ale Împărăţiei, iar vorbirea în pilde constituie un fel aparte de comunicare.43 Această comunicare metaforică este, de fapt, caracteristică întregii evanghelii. De cele mai multe ori, Domnul Isus Se foloseşte de aspectele concrete ale vieţii — cum a fost, de exemplu, vizita mamei şi a fraţilor Lui din 12:46-50 — pentru a da înţelesurilor concrete ale realităţii din faţa Lui valenţe noi. De exemplu, în cazul cu mama şi fraţii Lui, Isus ridică discuţia de pe planul relaţiilor pămînteşti pe planul relaţiilor duhovniceşti. Alteori, El Însuşi creează situaţii de felul acesta, prin vindecările sau prin minunile pe care le face, transformînd vindecările şi minunile în semne care arată spre o realitate superioară. De exemplu, scoaterea duhului necurat din îndrăcitul orb şi mut I-a dat Domnului Isus prilejul să vorbească despre natura omului ş i a relaţiei acestuia cu cele două aspecte ale lumii spirituale. În cazul pildelor, Domnul Isus creează o istorioară uşor de imaginat de către ascultătorii Săi, deoarece elementele ei sînt luate din viaţa de zi cu zi — semănătorul, sămînţa, grîul, neghina, grăuntele de muştar, comoara din ţarină, negustorul, mărgăritarul, năvodul şi peştii etc. — istorioară pe care o încarcă apoi cu înţelesuri referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, deci la o realitate superioară. Lucrul acesta este posibil, pentru că universul material cu rînduiala lui vorbeşte despre însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu, despre puterea Lui veşnică şi despre dumnezeirea Lui. 44 Dacă nu ar exista această legătură intrinsecă între universul material şi cel spiritual, comunicarea adevărurilor Împărăţiei lui Dumnezeu prin pilde ar fi imposibilă. Isus apelase la o astfel de comunicare şi pînă acum. Elementele metaforice abundă în Predica de pe munte, de pildă, dar pot fi găsite şi în textele care urmează (vezi 5:29-30; 7:3-6, 13-14, 15-20, 24-27; 12:43-45). Ucenicii sesizează imediat faptul că o astfel de comunicare este mai ermetică şi, de aceea, mult mai greu de înţeles, şi-L întreabă pe Domnul Isus: „De ce le vorbeşti în pilde?” (10). 11

Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. 12 Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. 13 De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. 14 Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: « Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. 15 Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec». 43

Pentru detalii legate de hermeneutica pildelor Domnului Isus, vezi Gordon D. Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură, p. 175-192. Fee alocă cîteva pagini interpretării pildelor Împărăţiei, între care se cuprind şi pildele din M atei 13 (vezi p. 150-152). 44 Vezi Romani 1:19-20.

16

Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! 17Adevărat vă spun că, mulţ i prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe cari le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe cari le auziţ i voi, şi nu le-au auzit” (13:11-17, s.n.).

„Celui ce are, i se va da,… iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are” Este surprinzător să-L auzi pe Isus despărţind pe ascultătorii Lui cu atîta sînge rece în două grupuri distincte, pregătind parcă pe unii pentru mîntuire, iar pe alţii pentru pierzare, aşa cum, după spusele Lui din Matei 25:31-46, o va face la sfîrşitul veacurilor: „Isus le-a răspuns: «Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat»” (13:11, s.n.). Este aproape imposibil să nu reacţioneze cineva la aceste cuvinte. Cum adică, unora le-a fost dat, iar altora nu? Şi dacă ele ar fi scoase din context, o astfel de reacţie ar fi îndreptăţită, pentru că afirmaţia Domnului Isus ar da la iveală părtinirea lui Dumnezeu, care dă unora, dar nu şi altora. Isus mai făcuse o afirmaţie similară, în rugăciunea Sa din 11:25-27: 25

În vremea aceea, Isus a luat cuvîntul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pămîntului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. 26 Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” 27 Toate lucrurile Mi-au fost date în mîni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere (11:25-27, s.n.).

Astfel de afirmaţii par să ia lucrurile din mîinile omului şi să le pună în mîinile lui Dumnezeu în totalitatea lor (unde, de fapt, şi sînt!). Dacă am continua să scoatem din contextul lor exegetic astfel de versete, ne-am clădi cu multă uşurinţă o doctrină a predestinaţiei, în care toate se decid pentru noi şi deasupra capului nostru şi care, deşi este luată din Scriptură, nu respectă adevărurile ei. O astfel de concluzie însă este imposibil de tras dacă asemenea texte sînt lăsate în contextul lor şi înţelese în funcţie de acesta. Rămînînd în contextul blocului de text în care ne aflăm (11:1-17:27), pe de o parte, trebuie să ne întrebăm, de pildă: De ce i-a transmis Domnul Isus lui Ioan Botezătorul mesajul din 11:6: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire!”? Oare nu tocmai pentru ca să-l îndemne să ia în serios provocarea pe care i-a făcut-o prin răspunsul dat ceva mai sus? Ioan trebuia să revină asupra modului în care interpretase lucrările făcute de Isus. Iar Domnul Isus i-a cerut să facă el însuşi lucrul acesta, este adevărat, ajutîndu-l tocmai prin faptul că, prin felul în care i-a răspuns, l-a adus din nou în faţa Scripturilor: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (11:4-5). Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că, de-a lungul capitolului 12, am asistat la o împotrivire continuă şi acerbă a fariseilor la toate dovezile pe care Domnul Isus le-a adus pentru a-Şi demonstra

identitatea. Încăpăţînarea lor L-a făcut pe Domnul Isus să-i avertizeze de pericolul hulirii Duhului Sfînt şi de implicaţiile acesteia: împietrirea. În textul de faţă, El nu face altceva decît să arate unde a dus împotrivirea lor faţă de adevăr: Şi cu priv ire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (13:14-15, s.n.).

Textul nu spune că inima lor a fost împietrită de către altcineva, ci că ea s-a împietrit. Au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ş i, de aceea, sînt vinovaţi de orbirea şi surzenia lor ş i poartă vinovăţia bolii lor nevindecate şi a înstrăinării lor de Dumnezeu. Păcatul împotriva Duhului Sfînt este o respingere conştientă, repetată şi deliberată a ofertei mîntuirii lui Dumnezeu, o călcare în picioare a soluţiei Lui pentru problema păcatelor noastre. Căderea în acest păcat se datorează fie respingerii lui Isus Hristos, aşa cum au făcut-o fariseii, făcînd din El un demonizat, care lucrează cu puterile ş i prezenţa lui Beelzebul, fie jocului sistematic cu păcatul şi respingerii chemării la pocăinţă, aşa cum o va face cel despre care este vorba în capitolul 18:15-20. Doar cel flămînd şi însetat după neprihănire va fi săturat Într-adevăr, lucrurile Împărăţiei erau ascunse de ochii unora, dar erau desluşite pentru alţii. De aceea încheie Domnul Isus astfel seria de pilde pe care le-a rostit: „«Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?» i-a întrebat Isus. — «Da, Doamne», I-au răspuns ei” (13:51). Ucenicii lui Isus erau „pruncii”, cărora Tatăl le descoperise adevărurile Împărăţiei, în timp ce ele continuau să rămînă acoperite pentru cei înţelepţi ş i pricepuţi în felul lumii. Căci doar acela care vrea să facă va ajunge să cunoască.45 Doar aceia cresc în cunoaşterea lui Dumnezeu ş i a Hristosului Său care sînt dispuşi să răspundă cu ascultarea credinţei la revelaţia lui Dumnezeu. Atunci cînd omul nu-L proslăveşte pe Dumnezeu ca Dumnezeu, măcar că L-a cunoscut, deşi se consideră înţelept, el înnebuneşte, de fapt, ajungînd deşert în gîndire, golindu-se de Dumnezeu, ca să facă loc duhurilor necurate care vin să locuiască în casa inimii lui. Lucrul acesta explică decalajele care se creează între membrii aceleiaş i biserici. Celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos, tocmai pentru că, fiind flămînd şi însetat după neprihănire, are promisiunea lui Dumnezeu că va fi săturat.46 Iar săturarea aceasta este de aşa fel, încît creează mai multă foame şi sete după lucrurile cu care a fost săturat. Condiţia creşterii este foamea. Dar în timp ce pentru cel flămînd toate amărăciunile sînt dulc i, pentru că cel flămînd descoperă prezenţa şi adevărul lui Dumnezeu în ele, cel sătul calcă în 45 46

Vezi Ioan 7:17. Vezi M atei 5:6.

picioare pînă ş i fagurul de miere. Acela care a început să zărească Împărăţia, o va căuta şi o va vedea pretutindeni în jurul lui, dar acela care a refuzat s-o vadă, o va călca în picioare, indiferent cît de clar s-ar materializa ea înaintea lui. Acestuia i se aplică cuvintele lui Isaia citate în evanghelie: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (13:14-15). Mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut Prin afirmaţiile din versetele 16 şi 17, Domnul Isus subliniază încă o dată momentul crucial la care se afla istoria. Ei, fariseii şi norodul, măcar că au ochi, nu văd şi măcar că au urechi, nu aud, afirmă Domnul Isus. „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!” — le spune El ucenicilor. „Adevărat vă spun că, mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe cari le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe cari le auziţi voi, şi nu le-au auzit” (13:16-17). Petru reia acest gînd al Domnului Isus, în prima sa epistolă: 10

Proorocii, cari au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. 11 Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lu i Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. 12 Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe cari vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfînt trimes din cer şi în cari chiar îngerii doresc să privească (1 Petru 1:10-12). 16

În adevăr [continuă Petru în a doua sa epistolă], v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. 17 Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci cînd, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. 18 Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, cînd eram cu El pe muntele cel sfînt (2 Petru 1:16-18).

Ucenic ii erau martori ai acestor lucruri. Dar drama acestor momente era că deşi toţi vedeau realităţile istorice cu ochii, puţini erau aceia care le pricepeau înţelesul cu inima. De aceea le vorbeşte Isus ucenicilor despre harul extraordinar de care Dumnezeu le-a făcut parte: „Ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud [căci majoritatea dintre cei din jurul vostru deşi au ochi nu văd şi deşi au urechi nu aud înţelesul acestor evenimente de boltă ale istoriei şi ale planului lui Dumnezeu]!” (16).

Pildele Împărăţiei: o poartă spre tainele Împărăţiei La întrebarea ucenicilor — „De ce le vorbeşti în pilde?” — „Isus le-a răspuns: «Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor»” (11, s.n.). Este deci legitim să aşteptăm ca prin pildele Împărăţiei să ajungem să desluş im ceva mai mult din tainele Împărăţiei, dacă, bineînţeles, ne va fi dat lucrul acesta. Faptul că tot ceea ce priveşte Împărăţia Cerurilor este o taină ne-a fost semnalat de-a lungul întregului drum parcurs pînă în prezent. Dacă, de pildă, cel mai mic din Împărăţia Cerurilor este mai mare decît cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, atunci, întrebarea este: Cum se ajunge în această Împărăţie? La urma urmelor, ce este Împărăţia Cerurilor? Întrebarea este cu atît mai legitimă, cu cît nici chiar cel mai mare dintre cei născuţi din femeie nu a avut acces la ea. Desigur, taina Împărăţiei nu este ascunsă într-o singură pildă, şi nici chiar în toate. Dar este important să privim pildele din acest capitol ca pe bucăţelele unui joc, în care imaginea se recompune doar pe măsură ce fiecare bucăţică este aşezată la locul ei. 13:1-23 Pilda semănătorului Faptul că unele dintre pilde — cum este şi Pilda semănătorului — ne sînt interpretate de Însuşi Domnul Isus ne ajută să descifrăm hermeneutica pildelor, adică modul lor de interpretare. Desigur, după cum afirmă Gordon Fee, istoria interpretării pildelor 47 a cunoscut tot felul de extreme. Una dintre ele este alegorizarea 48 excesivă, tocmai plecînd de la ideea că înţelesul lor este deschis doar pentru cei care sînt în Împărăţie, în timp ce pentru cei de afară acesta este ascuns. În accepţiunea multora, desluşirea tainelor Împărăţiei din pildă reclamă o cheie hermeneutică, în baza căreia să putem da înţelesurile suplimentare fiecărui element din pildă. O altă extremă în interpretare este să căutăm în ea doar acel singur adevăr, care o dată găsit ne dă dreptul că considerăm toate celelalte elemente din text a fi doar o simplă umplutură. Dacă pentru prima greşeală de interpretare a rămas proverbial felul în care Augustin a interpretat Pilda samariteanului milostiv,49 a doua greşeală de interpretare a venit ca o reacţie la astfel de alegorizări. A doua extremă este la fel de păgubitoare ca prima, deoarece, în căutarea acelui adevăr unic, pierdem o mulţime de alte adevăruri comunicate prin întregul pildei. În interpretarea pildei, trebuie să plecăm de la asumpţia că pilda nu poate comunica un adevăr central în timp ce părţile ei pe care noi le numim „de umplutură” — deci cele care nu ţin în mod strict de comunicarea 47

Vezi Gordon D. Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură, p. 175-192. Alegoria: procedeu artistic care constă în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete, constituind o imagine unitară (D.N.). În DEX, există şi un al doilea sens, care ar face legătura cu definiţia lui Fee, anume: Operă literară sau plastică folosind această formă de expresie (fabulă, parabolă etc.) „Alegoria… este povestirea în care fiecare element al ei înseamnă ceva cu totul străin de povestea în sine” (Gordon D. Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură, p. 181-182). A alegoriza: a da un sens alegoric (D.N.). 49 Vezi Gordon D. Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură, p. 176. 48

acestui adevăr central — să contrazică alte adevăruri din Scriptură. În acest caz, deşi vom continua să căutăm acel adevăr central al pildei care trebuie să se afle la răscrucea dintre elementele esenţiale ale pildei, vom fi obligaţi să ţinem cont de întregul pildei şi să învăţăm din întregul ei. Fee ne oferă cîteva elemente de care trebuie să ţinem cont în interpretarea unei pilde: punctele de referinţă, ascultătorii iniţiali, precizaţi în contextul pildei — atunci cînd pilda a fost păstrată cu contextul ei — ş i punctul de turnură al pildei. Punctele de referinţă sînt părţi ale pildei cu care auditoriul se poate identifica foarte uşor. Punctul de turnură al pildei are de-a face cu elementul neaşteptat pe care Isus îl creează, prinzînd astfel în plasă pe ascultătorii Săi sau punîndu-i în faţa unui adevăr, pe care altfel nu l-ar fi auzit. Dar toate aceste elemente vor fi înţelese mai uşor dacă Îl vom urmări pe Isus interpretînd Pilda semănătorului: 18

Ascultaţi dar ce însemnează pilda sămănătorului. 19 Cînd un om aude Cuvîntul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine Cel rău şi răpeşte ce a fost sămănat în inima lui. Acesta este sămînţa căzută lîngă drum. 20 Sămînţa căzută în locuri stîncoase, este cel ce aude Cuvîntul, şi-l primeşte îndată cu bucurie; 21dar n-are rădăcină în el, ci ţine pînă la o vreme; şi, cum v ine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvîntului, se leapădă îndată de el. 22 Sămînţa căzută între spini, este cel ce aude Cuvîntul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvînt, şi ajunge neroditor. 23 Iar sămînţa căzută în pămînt bun, este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci (13:18-23).

Interpretarea Domnului Isus subliniază natura alegorică a celor spuse de El. În interpretarea Lui intră cîteva puncte de referinţă, cum le numeşte Fee: propovăduirea şi auzirea Cuvîntului, omul care-L ascultă — accentul fiind pus pe înţelegerea sau neînţelegerea Cuvîntului — şi duşmanul Cuvîntului împreună cu mijloacele folosite de el. Punctul de turnură ar putea fi căutat în faptul că ultimele trei categorii de pămînt nu se deosebesc la prima vedere în nici un fel. Diferenţa se vede doar în timp. Aspectul neaşteptat este deznodămîntul catastrofal în urma unui start aparent bun. În timp ce doar în cel care înţelege Cuvîntul acesta aduce roadă, cei cărora li se pare doar că l-au înţeles, fie se vor lepăda de Cuvînt, fie Cuvîntul va rămîne neroditor în ei. Iată cum Îşi începe Isus interpretarea: „Cînd un om aude Cuvîntul privitor la Împărăţie…” (13:19). El identifică imediat sămînţa semănătorului cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar cine să fie semănătorul sau cel care propovăduieşte Cuvîntul? La ora respectivă, Semănătorul era Domnul Isus Însuşi, iar pămîntul care primea sămînţa erau noroadele strînse la El pe malul Mării Galileii. Dar înţelesul pildei nu se poate limita doar la atît. Pilda rămîne adevărată în toate punctele ei, indiferent cine propovăduieşte Cuvîntul şi indiferent cine este omul care aude acest Cuvînt. Cele patru feluri de pămînt — pămîntul bătătorit, pămîntul stîncos, pămîntul spinos şi pămîntul bun — se referă toate la inima celui care ascultă Cuvîntul.

Duşmanul Cuvîntului este în mod evident Cel Rău, întruchipat în pildă de păsările cerului, care fură sămînţa. Dar este important de observat că acţiunea duşmanului Cuvîntului lui Dumnezeu este corelată cu natura pămîntului în cauză. Atunci cînd pămîntul este bătătorit din pricina neînţelegerii Cuvîntului, Cel Rău poate lua Cuvîntul, aşa, pur şi simplu. Din perspectiva pămîntului, este ca şi cum sămînţa nici nu ar fi fost vreo clipă pe el. Nu tot aşa se întîmplă cu celelalte două categorii de pămînt — cu pămîntul stîncos şi spinos. Şi în acest caz, duşmanul Cuvîntului este tot Cel Rău. Dar de data aceasta, din pricina stării pămîntului, el este obligat să apeleze la cu totul alte mijloace. Dacă în cazul pămîntului bătătorit nu putem vorbi despre o relaţie a pămîntului cu sămînţa, în cazul pămîntului stîncos se înfiripează o astfel de relaţie: „Sămînţa căzută în locuri stîncoase, este cel ce aude Cuvîntul, şi-l primeşte îndată cu bucurie” (13:20), cu alte cuvinte, cel care a înţeles ceva din Cuvînt şi s-a deschis înaintea lui, aşa cum au făcut-o noroadele imediat după ce L-au văzut pe Isus curăţîndu-l şi vindecîndu-l pe îndrăcitul orb ş i mut: „Toate noroadele mirate, ziceau: «Nu cumva este acesta Fiul lui David?»” (12:23). Dar recolta depinde nu doar de germinarea seminţei, ci şi de rămînerea plantei în viaţă, de creşterea ei şi de ajungerea ei la coacere. În cazul Cuvîntului, el trebuie nu numai primit, ci şi păstrat şi ascultat. În acest caz, Cel Rău nu poate veni să ia Cuvîntul pur şi simplu, pentru că Cuvîntul a fost primit şi ascuns în inimă şi a intrat într-o relaţie cu inima omului, începîndu-se o transformare atît în sămînţă, cît şi în pămînt. Cele două împreună definesc minunea vieţii întrupate. Atunci, Cel Rău trebuie să schimbe tactica de luptă. Isus vorbeşte de necazuri şi de prigoniri, venite din pricina Cuvîntului. Acestea pot determina o contrareacţie în „pămînt”, adică în inima omului faţă de Cuvînt, exact ca reacţia de respingere a organismului în care s-a făcut un transplant şi în care anticorpii au început să lucreze. În cazul noroadelor din 12:23, amintite mai sus, prigoana din pricina Cuvîntului a venit prin reacţia imediată a fariseilor: „Omul acesta nu scoate dracii decît cu Beelzebul, domnul dracilor” (12:24). A lepăda Cuvîntul din pricina presiunii create de către aceia care erau socotiţi a fi cei înţelepţi şi pricepuţi ai vremii respective echivala cu a scoate afară din casă pe Eliberatorul care legase şi izgonise duhul necurat. Dar aceasta însemna, în acelaşi timp, a rămîne de izbelişte în faţa forţelor întunericului. Atunci cînd pămîntul este bun, adică atunci cînd sămînţa căzută în el prinde rădăcină, Cel Rău trebuie să schimbe din nou strategia. În acest caz, el va încerca să înece Cuvîntul înconjurîndu-l cu îngrijorările veacului acestuia şi cu înşelăciunea bogăţiilor. Un Cuvînt înţeles şi acceptat poate fi înecat prin defocalizarea noastră, care duce la o tot mai mare implicare în alergarea după lucruri pe care le mănîncă rugina şi moliile şi pe care le sapă şi le fură hoţii. A primi Cuvîntul înseamnă a ne recunoaşte sărăcia în duh şi a ne deschide astfel spre soluţia lui Dumnezeu descoperită în Cuvînt. Dar sinceritatea pocăinţei dovedită prin lacrimile noastre trebuie să fie urmată de curajul ieşirii din competiţia afirmării de sine, de curajul coborîrii din arena în care toţi aleargă după

bogăţiile acestei lumi, mînaţi de îngrijorările veacului acestuia. Abia acela care a avut curajul blîndeţii, adică al ieşirii din competiţia afirmării de sine, va avea timp şi energie pentru a căuta lucrurile care hrănesc frageda plantă a Cuvîntului care a prins rădăcină în sufletul lui. Pentru ca Cuvîntul să ajungă la rodire, el trebuie să crească în noi, hrănit cu neprihănirea după care însetăm şi flămînzim ş i cu care vom fi săturaţi, după promisiunea Domnului Isus din Matei 5:6. Singura categorie de pămînt din care Cel Rău nu poate fura sămînţa este pămîntul bun. „Iar sămînţa căzută în pămînt bun, este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizec i, altul treizeci” (23, s.n.). Înseamnă că ceea ce asigură atît încolţirea Cuvîntului, cît şi creşterea lui spre rodire este înţelegerea lui. Iar înţelegerea lui nu se rezumă la momentul auzirii lui iniţiale, ci înţelegerea din momentul auzirii trebuie să continue cu procesul adîncirii înţelegerii acestui Cuvînt. Această nevoie de înţelegere tot mai adîncă a Cuvîntului derivă din faptul că Cuvîntul despre care vorbim este „Cuvîntul privitor la Împărăţie” (19, s.n.), deci privitor la ceva atît de mare, încît nimeni nu-l poate cuprinde şi înţelege deodată. Atunci cînd, în Matei 28, Isus Îşi va trimite ucenicii cu Marea lor Însărcinare, El va defini facerea de ucenici prin două aspecte esenţiale: (1) botezarea lor în Numele Tatălui, al Fiului ş i al Sfîntului Duh ş i (2) învăţarea lor să păzească tot ceea ce le-a poruncit El. Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decît însăşi realitatea Trinităţii. Pe de o parte, se pune întrebarea: Cînd am terminat de botezat pe cineva în această realitate infinită? Niciodată. Dar pe de altă parte, Domnul Isus i-a avertizat pe ucenici încă prin paranteza (13:10-17) deschisă în urma întrebării lor de acum — „De ce le vorbeşti în pilde?” (13:10) — de faptul că doar acela care va vrea să facă — adică să păzească ceea ce Cuvîntul îi descoperă — va ajunge să cunoască cu adevărat. Altfel, procesul se blochează, planta de curînd răsărită este înecată de toate uneltirile Celui Rău care vin asupra noastră printr-un necaz sau o prigoană din pricina Cuvîntului sau prin îngrijorările veacului acestuia. În concluzie, putem afirma că Pilda semănătorului (13:1-23) vorbeşte despre un singur fel de sămînţă, dar despre patru feluri de pămînt. Deşi viaţa este în sămînţă, nu în pămînt, secerişul atîrnă totuşi de natura pămîntului. Cu alte cuvinte, puterea vieţii din sămînţă nu încalecă şi nu anulează libertatea omului de a-şi păstra inima bătătorită ca drumul sau de a o păstra ca pămînt stîncos şi spinos. „Sămînţa căzută în pămînt bun este cel ce aude cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (23, s.n.). Înţelegerea corectă a Cuvîntului privitor la Împărăţie este însăşi şansa Împărăţiei în noi. Acesta este motivul pentru care, după ce Domnul Isus a zis: „Şi viaţa vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:3), Petru precizează:

3

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, 4 prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. 5 De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; 6cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; 7 cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. 8 Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. 9 Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate. 10 De aceea, fraţilor, căutaţi cu atît mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. 11 În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia vecinică a Do mnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1:3-11).

Tocmai pentru înţelegerea cît mai bună a Cuvîntului a dat Dumnezeu „pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători” (Efes. 4:11). Doar o tot mai adîncă înţelegere a Cuvîntului va duce la creşterea noastră spre statura plinătăţii lui Hristos, şi numai astfel vom înceta să mai fim copii, „plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin ş iretenia lor în mijloacele de amăgire” (4:14). Iar Cuvîntul ajuns la rodire în noi este întruparea lui Hristos în noi şi prin noi. 13:24-30 Pilda neghinei După cum Pilda semănătorului (13:1-9) este despărţită în textul nostru de interpretarea ei (18-23) — prin discuţia născută de întrebarea ucenicilor din versetul 10 — tot aşa, şi între Pilda neghinei (24-30) şi interpretarea ei (36-43) sînt interpuse alte două pilde scurte: Pilda grăuntelui de muştar (31-32) şi Pilda aluatului (33-35). Un editor care şi-a permis să-şi scrie evanghelia mai degrabă tematic decît cronologic ar fi avut libertatea să păstreze pilda şi tălmăcirea ei în acelaşi bloc de text. Deci faptul că n-a făcut-o trebuie să ne dea de gîndit. S-ar prea putea ca inserările să fie chei hermeneutice importante în înţelegerea pildei. Lucrul acesta s-a dovedit adevărat în cazul precedent. Pilda neghinei (13:24-30) dezvăluie o altă faţetă a Împărăţiei. Împărăţia se plămădeşte în mijlocul luptei spirituale, în prezenţa duşmanului şi a lucrării de înşelare pe care acest duşman o desfăşoară. Imediat după ce a terminat de rostit „Fericirile”, Domnul Isus Şi-a avertizat ucenicii de două pericole. Primul pericol derivă din amestecarea cu lumea, caz în care sarea îşi pierde puterea de a săra, iar al doilea, din izolarea de lume, caz în care lumina îşi pierde rolul de a lumina. Pilda neghinei avertizează de primul pericol, de cel al amestecării cu lumea, al amestecării neghinei cu grîul. Prin faptul că stăpînul nu a îngăduit ca neghina să fie smulsă pînă la seceriş, Isus atrage atenţia asupra faptului că natura şi funcţia

noastră în lume le păstrăm doar în măsura în care rămînem grîu în mijlocul neghinei. Prezenţa Celui Rău ne-a fost semnalată şi în cazul pildei precedente. Păsările cerului, care fură sămînţa căzută lîngă drum, îl reprezintă pe Cel Rău, spune Domnul Isus, care răpeşte din inima omului ceea ce a fost semănat, atunci cînd omul nu înţelege Cuvîntul, sau care aduce în inima omului tot ce poate ca să înece sămînţa şi să zădărnicească rodirea ei. Ce spune Pilda neghinei? 24

Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a sămănat o sămînţă bună în ţarina lui. 25 Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a sămănat neghină între grîu, şi a plecat. 26 Cînd au răsărit firele de grîu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. 27 Robii stăpînului casei au venit şi i-au zis: «Doamne, n-ai sămănat sămînţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?» 28 El le-a răspuns: «Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta». Şi robii i-au zis: « Vrei dar să mergem s-o smulgem?» 29«Nu», le-a zis el, «ca nu cumva smulgînd neghina, să smulgeţi şi grîul împreună cu ea». 30 Lăsaţi-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întîi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grîul strîngeţi-l în grînarul meu»” (13:24-30).

Ca şi în pilda precedentă, şi aic i este vorba despre un semănat. Dacă Pilda semănătorului a pus accentul pe pămîntul în care a fost semănată sămînţa, pilda de faţă mută accentul pe faptul că există doi semănători şi două feluri de sămînţă care pot fi semănate în acelaş i pămînt, dar că există două destine pentru cele două feluri de rod. Pilda prezintă ţarina ca fiind, de drept, a gospodarului. Cel Rău nu vine să reclame ţarina pentru sine, ci se foloseşte de ea — pe de o parte, ca să compromită secerişul, iar pe de altă parte, ca să-şi promoveze interesele ş i să-şi lărgească împărăţia prin ţarina gospodarului. Dacă privim pilda prin prisma proporţiilor de text, ea este focalizată pe felul în care hotărăşte gospodarul să se raporteze la lucrarea vrăjmaşului, respectiv la neghina din grîu. Pentru ca nu cumva să facă rău grîului, el lasă neghina să crească împreună cu grîul, pînă la seceriş, cînd secerătorii vor smulge mai întîi neghina, o vor lega în snopi şi o vor arunca în foc, iar după aceea vor aduna grîul în grînarul gospodarului. Dar ce să însemne pilda aceasta? În text, avem şi interpretarea ei. Însă înainte ca aceasta să le fie dată în exclusivitate ucenicilor, Domnul Isus mai spune noroadelor următoarele două pilde. 13:31-35 Pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului 31

Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a sămănat în ţarina sa. 32 Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este

mai mare decît zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui”. 33

Le-a spus o altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grîu, p înă s-a dospit toată plămădeala” (13:31-33).

Ambele pilde vorbesc despre un aparent paradox. Deşi sămînţa de muştar este cea mai mică dintre toate seminţele, o dată ajunsă în pămînt, ea creşte mai mare decît toate zarzavaturile. La fel este şi cu aluatul. Cantitativ, aluatul care se pune în cele trei măsuri de făină este neglijabil. Cu toate acestea, nu făina are putere asupra aluatului, ci aluatul asupra făinii. Ce anume reprezintă sămînţa de muştar şi aluatul rămîne să vedem mai tîrziu. La nici una dintre cele două pilde, nu avem interpretarea în text; dar ele au fost aşezate, fie de Domnul Isus,50 fie de evanghelist, în contextul Pildei cu neghina, ca şi cum ar face parte din ea sau ca şi cum ni s-ar indica că ele trebuie interpretate în joncţiune cu Pilda neghinei. Indiferent că presupunem că forma actuală a textului a fost dată de Însuşi Domnul Isus, care a ales şi a organizat ceea ce acum avem înaintea noastră sub forma materialului din capitolul 13 din Matei sau că forma actuală a textului este lucrarea evanghelistului insuflat de Duhul lui Dumnezeu, materialul capitolului 13 rămîne un întreg şi trebuie interpretat ca atare. Deci înaintea noastră nu avem o colecţie de pilde disparate, ci un întreg literar, care guvernează un întreg teologic. Iar pentru că întregul teologic vizează tainele Împărăţiei, după cum afirmă Însuşi Domnul Isus,51 interpretarea lui trebuie să se facă cu deosebită grijă. Aceasta ne obligă să dăm importanţă, de exemplu, faptului că cele două pilde de care ne ocupăm au fost înadins intercalate în cadrul altei pilde, la care avem şi interpretarea. Prin aceste două pilde, Domnul Isus scoate în evidenţă o altă faţă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin puterea lor, care începe în noi timid, ca germinarea unei seminţe sau ca procesul de înmulţire a bacteriilor din aluat, viaţa din sămînţă şi viaţa din aluat cuprind încet întreaga noastră viaţă, punînd stăpînire pe tot ce sîntem şi pe tot ce facem. Cele două pilde se încheie cu un comentariu editorial, prin care evanghelistul revine la discuţia din 13:10-17. În acest comentariu editorial, el precizează faptul 50

M ajoritatea exegeţilor petrec mult timp în a încerca să dovedească care porţiuni de text din Matei sînt originale şi care nu. Un astfel de exerciţiu pleacă de la problema sinoptică şi de la premisa priorităţii Evangheliei după Marcu sau a unei surse comune „Q”, care stă la baza tuturor evangheliilor. Analizînd premisele de la care se pleacă în toată această dezbatere, trebuie să concluzionăm că orice astfel de deliberare asupra originalităţii textului este în cel mai bun caz o presupunere, şi nu o certitudine. 51 Vezi M atei 13:11.

că „Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; ş i nu le vorbea de loc fără pildă, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: «Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii»” (34-35). Această ascundere a lucrurilor viza norodul, nu şi pe ucenici, şi aceasta nu pentru că ucenicii erau mai înţelepţi decît ceilalţi din norod, ci pentru că Isus continua să tălmăcească pildele doar pentru ucenici, nu şi pentru norod. 13:36-43 Ce înseamnă pilda cu neghina? Ca şi în cazul Pildei semănătorului, şi în cazul pildei de faţă, tîlcuirea le este dată numai ucenicilor, pentru că, pe de o parte, doar „ucenicii Lui s-au apropiat de El şi I-au zis: «Tîlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină»” (36), iar pe de altă parte, pentru că lor le-a fost dat să cunoască tainele Împărăţiei, a spus Domnul Isus în 13:11. Metoda de tîlcuire a pildei este foarte asemănătoare cu cea a Pildei semănătorului. În primul rînd, Isus identifică punctele de referinţă ale pildei: 37

El le-a răspuns: ! „Cel ce samănă sămînţa bună, este Fiul omului. ! 38Ţarina, este lumea; ! sămînţa bună, sînt fiii Împărăţiei; ! neghina, sînt fiii Celui rău. ! 39 Vrăjmaşul, care a sămănat-o, este Diavolul; ! secerişul, este sfîrşitul veacului; ! secerătorii, sînt îngerii.

După ce a identificat punctele de referinţă — care, în pilda de faţă, sînt reprezentate, practic, de aproape toate elementele pildei52 — Isus Se focalizează în interpretare pe ceea ce S-a focalizat şi în spunerea pildei: asupra secerişului. Iar lucrul acesta este indicat prin proporţiile de text: 40

Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. 41 Fiul omului va trimete pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, cari sînt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvîrşesc fărădelegea, 42şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor. 43Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă (13:40-43).

Punctul de turnură din pildă îl înţelegem mai bine abia atunci cînd interpretăm pilda în contextul întregii evanghelii, plecînd de la contextul imediat. 52

Nu ne sînt interpretate decît foarte puţine elemente, cum ar fi somnul oamenilor din versetul 25 sau lăsarea neghinei să crească împreună cu grîul, dar după cum vom vedea, nici acestea nu sînt elemente de umplutură, ci joacă un rol esenţial în interpretarea pildei. În schimb, înţelesul lor îl descoperim doar plecînd dinspre lucrurile clare înspre cele neclare, dinspre lucrurile interpretate de către Domnul Isus înspre cele care nu sînt interpretate în mod direct.

Tocmai prin faptul că între spunerea pildei şi interpretarea ei au fost inserate alte două pilde — Pilda cu grăuntele de muştar şi Pilda cu aluatul — şi comentariul editorial din versetele 34-35, evanghelistul ne obligă să luăm în considerare şi aceste texte în interpretarea Pildei neghinei. În comentariul editorial care precede tîlcuirea pildei, Matei revine asupra motivului pentru care Isus vorbea noroadelor în pilde, făcînd în acest context o referire la Psalmul 78:2. 53 Prin citatul din psalm, evanghelistul ne atrage atenţia asupra faptului că Isus spunea „lucruri ascunse de la facerea lumii” (13:35, s.n.). După cum vom vedea, precizarea aceasta este, de fapt, o cheie hermeneutică, ce ne indică sfera în care trebuie să se facă interpretarea. Într-adevăr, prin interpretarea Sa, Domnul Isus face o analiză succintă a întregii istorii, de la începuturile ei sau de la facerea lumii pînă la sfîrşitul ei, adică pînă la Judecată. „Ţarina”, spune Domnul Isus, „este lumea” (38), probabil, de la facerea ei. Iar ţarina, ne spune pilda, este a Gospodarului, fiind creaţia Acestuia. „Sămînţa bună, sînt fiii Împărăţiei; neghina, sînt fiii Celui Rău. Vrăjmaşul, care a sămănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfîrşitul veacului; secerătorii, sînt îngerii” (38-39). Dacă privim imaginea pe care Domnul Isus o realizează prin interpretarea pildei, avem impresia că, în ţarina lumii, în ţarina pe care acum o numim societatea umană, au fost semănate încă de la început două feluri de sămînţă, adică două feluri de oameni. Deci sfîrşitul veacului, cu secerişul pe care-l va aduce el, nu va face altceva decît să scoată la lumină destinul dinainte hotărît al fiilor Împărăţiei şi al fiilor Celui Rău, care au fost semănaţi în ţarină dintru început „ca fii ai Împărăţiei” sau „ca fii ai Celui Rău”. 54 O astfel de interpretare ar fi trebuit să aibă în spatele ei precizarea că Acela care a semănat sămînţa bună este Dumnezeu. Dar Isus a zis: „Cel ce samănă sămînţa bună, este Fiul omului” (37). Este adevărat că, în baza faptului că expresia „Fiul omului” o găsim în Daniel 7:13-14, am putea să atribuim „semănatului”, despre care vorbeşte Domnul Isus, o conotaţie ce ţine de sferele danielice, deci de planurile eterne ale lui Dumnezeu; iar în acest caz, tabloul schiţat mai sus ar fi corect şi ne-ar readuce pe făgaşul doctrinei predestinaţiei, despre care am pomenit în paginile precedente. Dar o astfel de interpretare este puţin probabilă, pe de o parte, tocmai din pricina uzajului expresiei „Fiul Omului” în Matei, iar pe de altă parte, fiindcă ea ar da Celui Rău statutul de Creator şi Tată al unei părţi din omenire, ceea ce constituie o călcare a adevărurilor Scripturii. Tot ce poate face diavolul este să strice ceea ce Dumnezeu a creat.

53

„Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi” (Ps. 78:2). În prima sa epistolă sobornicească, Ioan vorbeşte despre faptul că încă de la facerea lumii putem vorbi despre copiii diavolului: „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său… cum a fost Cain, care era de la cel rău” (1 Ioan 3:10-12).

54

Dacă însă limităm înţelesul semănatului pe care-l făcea Fiul Omului la lucrarea Domnului Isus, atunci înţelegem că fiii Împărăţiei erau semănaţi chiar acum în ţarina lumii de către Fiul Omului, la fel şi fiii Celui Rău, de către diavolul. Iar a fi în Împărăţia Cerurilor sau în împărăţia Celui Rău atîrnă de ceea ce se seamănă în noi şi de ceea ce rodeşte în noi, căci după roadă vom fi cunoscuţi, ne-a spus Domnul Isus în Predica de pe munte55 şi o repetă şi în tîlcuirea pildei de faţă. Aproape că am putea spune că nu omul este fiu al Împărăţiei sau fiu al Celui Rău, ci ceea ce se seamănă în el de către Fiul Omului sau de către diavolul. Noi primim în noi aceste „seminţe” ale celor două împărăţii şi le hrănim spre creştere şi spre coacere, identificîndu-ne cu aceste realităţi, pentru ca, la urmă, să fim reclamaţi de Stăpînul care le-a semănat, şi duşi în împărăţiile de care aceste realităţi aparţin dintru început. În acest caz, sămînţa bună şi sămînţa rea nu trebuie privite ca reprezentînd un fruct gata copt pentru o împărăţie sau alta, ci, aşa cum şi afirmă pilda, sămînţa, care deşi are înscrisă în ea coordonatele Împărăţiei Cerurilor sau ale împărăţiei întunericului, este totuşi o sămînţă. Pentru ca să ajungă la coacere, sămînţa respectivă trebuie să intre în relaţie cu ţarina, cu pămîntul, pentru ca pămîntul s-o hrănească, promovînd astfel „interesele” reprezentate de sămînţa respectivă, mai bine zis, de Stăpînul care a semănat-o. O astfel de interpretare este susţinută de deznodămîntul pildei, în care se vorbeşte despre faptul că îngerii Fiului Omului vor fi trimişi să smulgă „din Împărăţia Lui [pe de o parte,] toate lucrurile, cari sînt pricină de păcătuire şi [pe de altă parte,] pe cei ce săvîrşesc fărădelegea” (41, s.n.). Este adevărat că versetele imediat următoare vorbesc despre „fructul copt”, despre oameni şi destinul lor. Pe aceia care săvîrşesc fărădelegea îi „vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (42). Dar „cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (43). Însă ceea ce a adus lucrurile la acest destin a fost tocmai primirea lucrării Fiului omului sau a lucrării diavolului care seamănă în noi prilejuri de păcătuire şi ne îndeamnă la fărădelege. În textul din Matei 25:31-46, unde Isus vorbeşte despre judecată nu într-o formă parabolică, ci pe faţă, El precizează că focul cel veşnic nu a fost pregătit pentru om, ci pentru diavolul şi îngerii lui. Aceia dintre oameni care ajung în el ajung din pricina lucrării diavolului, pe care au acceptat-o şi au tolerat-o în ei. Cum anume trebuie smulsă această sămînţă sau plantă a Celui Rău din inima fiilor Împărăţiei vom vedea în capitolul 18 din Matei. Dacă aşa stau lucrurile, atunci cele două pilde de mai sus — Pilda grăuntelui de muştar şi Pilda aluatului — trebuie înţelese ca avînd conotaţii diferite. Pilda grăuntelui de muştar reprezintă lucrarea Fiului Omului, iar pilda aluatului reprezintă lucrarea Celui Rău. Mulţi exegeţi afirmă că atît în Scriptură, cît şi în literatura rabinică aluatul are o conotaţie negativă, fiind simbolul puterii 55

Vezi M atei 7:15-20.

pătrunzătoare a răului, a păcatului. 56 Cu toate acestea, ei susţin faptul că în contextul dat — Pilda aluatului — acesta reprezintă tot Împărăţia lui Dumnezeu, 57 deoarece „în pilda de faţă se are în vedere tocmai puterea de penetrare, şi nu conotaţia metaforică a aluatului”. 58 Şi dacă ţinem cont de formula introductivă — „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu…” — formulă pe care o găsim în ambele pilde (31 şi 33), aşa s-ar părea să fie. 13:44-46 Pilda comorii ascunse în ţarină şi Pilda mărgăritarului Cele două pilde — Pilda comorii ascunse în ţarină şi Pilda mărgăritarului — subliniază responsabilitatea noastră în a căuta comoara şi mărgăritarul şi în a da totul pentru a le avea. Împărăţia lui Dumnezeu nu cade aşa, pur şi simplu, în poala cuiva şi nu trebuie considerată a fi un simplu detaliu din viaţa noastră. Împărăţia lui Dumnezeu ne vrea cu tot ceea ce avem şi cu tot ceea ce sîntem. Doar acela care este gata să vîndă tot ce are o va avea. Într-un alt context, Domnul Isus a spus că acela care acceptă ca între El şi Hristos să se interpună orice altceva — mamă, tată, fraţi, surori, ba chiar însăşi viaţa sa — nu poate fi ucenicul Lui. Acela pentru care Împărăţia nu întrece în valoare tot ce are nu o va avea. Forţa acestor pilde şi a chemării pe care ne-o adresează este percepută în întregul ei suflu abia atunci cînd venim din cadrul înţelegerii pildelor precedente. Dacă noi sîntem ţarina, comoara din ea este tocmai sămînţa cea bună pe care Fiul Omului o aruncă în ea. Este interesant că omul din pilda noastră nu dezgroapă pur şi simplu comoara ca s-o ia cu el — ceea ce ne spune că comoara nu are valoare decît împreună cu ţarina. Şi tocmai aici trebuie căutat punctul de turnură al pildei. Iată de ce „omul… se duce, şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina” împreună cu comoara, ca să le păstreze pe cele două împreună. Într-adevăr, Împărăţia nu o 56

David Hill, The Gospel of Matthew, p. 233-234, şi R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 227-228. 57 Ceea ce scrie Ridderbos în această direcţie ar putea fi socotit reprezentativ pentru majoritatea exegeţilor: „Pilda aluatului subliniază un adevăr asemănător [cu pilda precedentă]. Cu toate acestea, accentul nu cade pe începuturile slabe ale Împărăţiei, ci pe felul tainic al lucrării ei. Ea nu se prezintă pe sine prin manifestări exterioare ale puterii (vezi 12:19), fără însă ca aceasta să însemne că Împărăţia este lipsită de putere. Dimpotrivă, lucrarea tainică a Împărăţiei poate fi comparată cu aluatul, «pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grîu, pînă s-a dospit toată plămădeala»… Femeia nu se opreşte pînă cînd nu a împînzit aluatul în toată făina. Împărăţia Cerurilor lucrează într-un mod asemănător. Deşi efectele ei sînt ascunse, ea are o putere care penetrează totul. Astfel, venirea Împărăţiei în dispensaţia actuală este comparabilă cu procesul care avansează gradat. Ea caută să găsească intrare în toate sferele vieţii, în toate relaţiile umane, astfel încît efectul ei dospitor să transforme întreaga viaţă, aşa încît nimic să nu fi rămas neatins de puterea ei” (H. N. Ridderbos, Matthew, p. 263-264). 58 R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 228. În acest sens, precizarea din 16:12 — „Atunci au înţeles că nu le zicea să se păzească de aluatul pînii, ci de învăţătura fariseilor” — este un atu pentru acordarea unei conotaţii pozitive aluatului pîinii, căci Isus nu avea nimic cu aluatul propriu-zis, ci cu semnificaţia lui spirituală.

putem avea dacă o separăm de ţarină, pentru că trăieşte în ţarină şi ajunge la roadă doar în relaţia cu ţarina, atîta vreme cît ţarina rămîne un pămînt bun. Să fie, oare, comoara ascunsă în ţarină tocmai Cuvîntul privitor la Împărăţie? Tot ce se poate. Dar în acest caz, tocmai Cuvîntul este „Fiul” Împărăţiei, El, Isus Hristos, este comoara ascunsă în ţarină, iar El merită primit ş i păstrat cu orice preţ. „De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (10:32-33). Pilda negustorului de mărgăritare mută atenţia de pe comoara, care este Însuşi Isus Hristos şi învăţătura Lui, pe ascultători. Prin simplul fapt că erau acolo şi-L ascultau dovedeau că erau în căutarea a ceva. Dar după cum semănătorul din Pilda neghinei nu era singur, ci şi vrăjmaşul era de faţă ca să semene sămînţa lui în ogorul inimii oamenilor, tot aşa, pe piaţa unde venise negustorul să caute şi să cumpere mărgăritare se vindeau tot felul de lucruri. În timp ce Isus le propovăduia Evanghelia Împărăţiei, cărturarii şi fariseii îi îmbiau pe cei din norod cu o neprihănire care lua ochii şi amăgea inima, dar care nu era de nici un preţ în ce priveşte intrarea în Împărăţia Cerurilor. Mai mult, deşi imediat după ce văzuseră minunea cu vindecarea îndrăcitului mut şi orb, noroadele se părea că au întins mîna după „comoara” pe care o zăriseră: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” (12:23), fariseii s-au grăbit să le ia comoara din mînă, înlocuind-o cu surogate. În lumina promisiunilor vechi testamentale, Fiul lui David era cea mai mare comoară şi cel mai de preţ mărgăritar pe care Israelul ar fi putut să le aibă. Lucrul acesta era adevărat nu numai pentru Israel, ci pentru întreaga omenire, deoarece în Fiul lui David, erau investite toate promisiunile lui Dumnezeu. Doar în El puteau deveni aceste promisiuni „Da!” şi „Amin!” pentru fiecare dintre noi. Acest mărgăritar de preţ se oferea acum în primul rînd lui Israel, apoi, ca Fiul al lui Avraam, tuturor neamurilor. Am putea să înţelegem valoarea inestimabilă a acestui mărgăritar doar dacă l-am asemăna cu corabia pe care Dumnezeu o oferea, prin Noe, locuitorilor pămîntului, tocmai înainte de Potop. Este greu de imaginat o tragedie mai mare decît să respingi oferta lui Dumnezeu, înlocuind-o cu orice altceva, atunci cînd peste cîteva clipe urmează să se dezlănţuie puhoiul mîniei lui Dumnezeu peste pămînt! Or, Isus tocmai vorbise despre Judecată şi va continua s-o facă şi în pilda care urmează. Acela care a înţeles această taină a Împărăţiei lui Dumnezeu, la vederea Corăbiei, la vederea Comorii sau a Mărgăritarului de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi cumpără Mărgăritarul, cumpărînd o dată cu el mîntuirea sa din faţa Judecăţii lui Dumnezeu.

13:47-52 Pilda năvodului Năvodul Împărăţiei — spune Domnul Isus — „prinde tot felul de peşti” (47). Deci există mai multe feluri de peşti, după cum, în Pilda semănătorului, există mai multe feluri de pămînt. Pilda năvodului atrage atenţia asupra faptului că nu tot ce se prinde în năvodul Împărăţiei va ajunge în ea, după cum nu orice sămînţă a Împărăţiei ajunge la rodire, deşi fiecare sămînţă este a Împărăţiei. O dată ce am sesizat paralela cu prima dintre pildele din acest capitol, înţelegem că prin această ultimă pildă Domnul Isus închide cercul pe care l-a deschis prin Pilda semănătorului. Am văzut în această primă pildă că, deşi viaţa este în sămînţă, nu în pămînt, secerişul atîrnă de pămînt, nu de sămînţă. Sămînţa este bună, pentru că este sămînţa Împărăţiei, un „fiu” al Împărăţiei, adică o realitate ce ţine de ea, venită de la Tatăl. La fel este şi năvodul, pentru că este năvodul Împărăţiei. Cu toate acestea, nu orice se prinde în acest năvod este bun şi va ajunge în Împărăţie, după cum nu orice sămînţă căzută în pămînt va ajunge la rodire. În Pilda semănătorului, din pricina naturii pămîntului, sămînţa în care este viaţa nu reuşeşte să ia cu sine şi în sine pămîntul, şi de aceea, într-un fel, ea trebuie să se întoarcă fără rod înapoi la Cel care a dat-o. Din perspectiva noastră, din pric ina pămîntului, se risipeşte sămînţa. În fond însă, se risipeşte tocmai pămîntul în care s-ar fi putut înmulţi de o sută de ori măsura vieţii. Nici în pilda noastră, nu se risipeşte năvodul, ci tot ceea ce nu este bun în el. La sfîrşitul veacului, „îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (49-50). Legătura cu prima dintre pilde ne este sugerată de Însuşi Domnul Isus. În 13:9, El a zis norodului: „Cine are urechi de auzit, să audă”. În versetul 43, El repetă această atenţionare în auzul ucenicilor Săi: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Iar acum, li se adresează direct, pentru a-i întreba dacă au şi înţeles ceea ce au auzit. „Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” (51, s.n.), îi întreabă Isus ca şi cum ar fi dorit să le spună, în acelaş i timp, că aceste lucruri pot fi înţelese doar dacă sînt interpretate împreună, ca întreg. Imediat ce ucenicii Îi răspund afirmativ — „Da, Doamne!” (51) — Isus încheie şirul pildelor astfel: „De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi” (52). Oare ce să însemne această ultimă afirmaţie a Domnului Isus? În lumina întrebării lui Isus — „Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” (51) — vistieria gospodarului este inima 59 acestuia, „vistieria” în care adună toate

59

Pentru o explicare a uzajului biblic al termenului „inimă”, vezi p. 187

comorile Cuvîntului înţeles. Iar lucrurile privitoare la Împărăţie ţin atît de lucrurile vechi, cît şi de lucrurile noi. Împărăţia Cerurilor ţine de lucrurile vechi, adică de planul lui Dumnezeu revelat în Vechiul Testament, despre care ucenicii au auzit ş i pe care ei îl ştiau. Dar Împărăţia Cerurilor înseamnă şi lucruri noi, pe care Isus le-a adus prin Întruparea Sa şi pe care li le propovăduia acum. El Însuşi făcuse o afirmaţie la începutul acestui bloc (11:1-17:27), conform căreia, o dată cu venirea Lui, s-a inaugurat ceva nou şi, tocmai de aceea, „din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mîna pe ea. Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea” (11:12-13). Dar Ioan Botezătorul, deşi este cel mai mare dintre cei născuţi din femei, este totuşi mai mic decît cel mai mic din Împărăţia Cerurilor. După cum observă Ridderbos, Domnul Isus nu începe cu lucrurile vechi, ci cu cele noi, deoarece în timp ce lucrurile noi trebuie interpretate în lumina celor vechi, lucrurile vechi pot fi corect înţelese doar în lumina celor noi. Înainte de a adăuga şi ultimul tablou (13:53-58) la blocul de text de faţă (13:1-58), să aruncăm o privire asupra textului parcurs pînă acum şi să observăm cum au fost aranjate pildele. Pilda de bază rămîne prima dintre ele: Pilda semănătorului. Prin ea, sîntem avertizaţi de importanţa vitală a felului în care primim şi păstrăm în noi sămînţa Cuvîntului privitor la Împărăţie. Deci primul pericol care ameninţă secerişul este propria noastră inimă. Pilda neghinei pune alături de Semănătorul Împărăţiei un alt semănător care seamănă neghină în loc de grîu; iar prin tălmăcirea ei, sîntem avertizaţi de identitatea şi de intenţiile celor doi semănători. Intercalarea Pildei grăuntelui de muştar ş i a Pildei aluatului între spunerea şi tălmăcirea Pildei neghinei ne atrage atenţia asupra felului asemănător în care lucrează cele două împărăţii în noi. Atît una, cît şi cealaltă din împărăţii ne cer tot şi ne vor în întregime pentru ele. Pilda comorii ascunse în ţarină şi Pilda mărgăritarului ne vorbesc despre faptul că noi trebuie să răspundem pe măsură. Cel care a găs it comoara în ţarină sau mărgăritarul de preţ, pentru ca să-l aibă, trebuie să fie dispus să vîndă tot şi să-l cumpere. Amîndouă aceste grupe de cîte două pilde sînt urmate de cîte un tablou care vorbeşte despre sfîrşitul veacului, despre deznodămîntul final al lucrurilor. După cum există doi semănători, tot aşa există şi două destine, pentru că există două împărăţii. Pilda semănătorului ne învaţă că doar acela care răspunde cu credincioşie la credincioşia lui Dumnezeu se va bucura de Împărăţia lui Dumnezeu. Într-adevăr, viaţa este în sămînţă, cu toate acestea, secerişul depinde de natura pămîntului. În jurul nostru, există o mulţime de vrăjmaş i ai Împărăţiei: Cel Rău, care fură sămînţa, prigoana, necazurile, îngrijorările veacului acestuia. Toţi aceşti vrăjmaşi

pot fi biruiţi prin felul în care ascultă cineva Cuvîntul. Înţelegerea acestuia ne transformă în pămînt bun, care dă roadă. 13:53-58 „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?” Ca şi în cazul segmentului de text precedent (11:1-12:50), şi segmentul de faţă (13:1-58) se termină cu un tablou focalizat pe relaţii. Isus este în patria Sa, în Nazaret, printre rudele Sale trupeşti, între care sînt şi surorile şi fraţii Lui. Dar, deşi Se află între ai Lui, necredinţa lor Îl împiedică să facă printre ei vreo minune, dovedindu-se astfel încă o dată ca adevărat ceea ce a spus la încheierea segmentului de text precedent: „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră sau mamă” (12:50). Pildele Împărăţiei au vorbit tocmai despre taina relaţiei dintre sămînţă şi pămînt, în urma căreia viaţa din sămînţă ia cu sine pămîntul, din moarte spre înviere. În Împărăţia lui Dumnezeu, această relaţie cu Cuvîntul viu se stabileşte prin ascultarea credinţei. Relaţia aducătoare de Împărăţie nu se poate fundamenta doar pe căutările curiozităţii şi scepticismului nostru. Am văzut încă din capitolul 8 că doar credinţa leprosului şi credinţa sutaşului au fost lăudate de Isus. Curiozitatea celor care L-au văzut pe El potolind furtuna — „Ce fel de om este acesta de-L ascultă pînă şi vînturile şi marea?” (8:27) — sau spaima ş i mirarea celor care l-au văzut pe s lăbănog ridicîndu-şi patul şi mergînd acasă vindecat — „Cînd au văzut noroadele lucrul acesta, s-au înspăimîntat, şi au slăvit pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de putere” (9:8) — nu i-a ajutat la prea mult, după cum nu i-a ajutat nic i pe cei din Nazaret curiozitatea şi mirarea lor: 53

După ce a isprăvit Isus pildele acestea, a plecat de acolo. 54A venit în patria Sa, şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă; aşa că cei ce-L auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea? 55 Oare nu este El fiul tîmplarulu i? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sînt ei fraţii Lui? 56 Şi surorile Lui nu sînt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?” 57 Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire. Dar Isus le-a zis: „Nicăieri nu este preţuit un prooroc mai puţin decît în patria şi în casa Lui”. 58 Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor (13:53-58).

Curiozitatea, spaima şi mirarea se poticnesc de Isus; doar credinţa se leagă de El şi, prin El, de Împărăţia Cerurilor. „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră sau mamă” (12:50).

Concluzii: Tainele Împărăţiei Ce este deci Împărăţia lui Dumnezeu, ce învăţăm despre ea din pildele Împărăţiei? Ce taine ale Împărăţiei ne desluşeşte Domnul Isus prin ele? Este important să observăm că afară de ultimele trei pilde — cea a comorii din ţarină, a mărgăritarului de mare preţ şi a năvodului — celelalte pilde sînt legate de viaţa care este străină de pămînt, dar care se dăruie lui, pentru ca prin moartea ei să aducă la viaţă moartea gliei. Tocmai în aceasta rezidă taina Împărăţiei. Viaţa din sămînţă are puterea şi capacitatea de a lua cu ea pămîntul în care a fost semănată şi a-l transforma în viaţă înmulţită de sute de ori. Dar această minune nu se întîmplă fără „participarea” pămîntului. Pămîntul, care este inima omului, poate să se împietrească şi să nu primească sămînţa sau, dimpotrivă, o poate primi cu bucurie şi superficialitate sau poate, la un moment dat, ca, defocalizîndu-se, să lase îngrijorările veacului acestuia şi alergarea după bogăţiile acestei lumi să înece frageda plantă. O altă taină a Împărăţiei este să înţelegem că sămînţa Împărăţiei are un duşman de moarte, care va face tot ceea ce-i stă în putinţă ca să oprească ajungerea seminţei la rodire. În grînarul lui Dumnezeu se adună doar rodul copt, cu alte cuvinte, a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu presupune, în primul rînd, o intrare pe poartă. Dar în lumina Pildei semănătorului, este mai bine să vorbim nu de intrarea noastră pe poarta Împărăţiei, ci de intrarea Împărăţiei pe poarta inimii noastre. Sămînţa — care este Cuvîntul privitor la Împărăţie — căzută în pămînt bun este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege. Înţelegerea Cuvîntului deschide poarta inimii noastre pentru Împărăţia lui Dumnezeu înzidită în Cuvîntul viu. Dar a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu presupune şi o alergare pe cale, nu numai o intrare pe poartă sau, în termenii Pildei semănătorului, o purtare în noi a seminţei care a adus în noi viaţa Împărăţiei, pînă cînd ea ajunge la roadă. Destinul nostru se limpezeşte doar la seceriş. Atunci, şi doar atunci, „cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă” (13:43). În termenii Epistolei întîi a lui Petru, mîntuirea sufletului se primeşte ca sfîrşit al credinţei, nu ca început al credinţei. Germinarea seminţei ar corespunde naşterii din nou. Iar adunarea grîului în grînarul ceresc ar corespunde mîntuirii sufletului. Dar nu orice sămînţă germinată ajunge la rod. Iar problema nu trebuie căutată în sămînţă, ci în pămînt. „Sămînţa căzută în pămînt bun, este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (13:23). Cele o sută sau şaizeci sau treizeci de boabe de grîu, care, la urmă, vor termina prin a fi adunate în grînarul ceresc, reprezintă măsura de ţărînă răscumpărată, transformată în viaţă de către viaţa din sămînţa semănătorului. Aceasta este într-adevăr o taină. Atunci cînd Domnul Isus — Cuvîntul ceresc — ne desface această taină în Ioan 12, El spune: „Adevărat, adevărat, vă spun, că,

dacă grăuntele de grîu, care a căzut pe pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa vecinică” (Ioan 12:24-25). În termenii pildelor din Matei 13, acela care nu este dispus să vîndă tot ce are nu va avea nici comoara, şi nici mărgăritarul, deoarece îngrijorările veacului acestuia ş i bogăţiile lui vor îneca planta de abia încolţită. Dar „dacă Îmi slujeşte cineva”, continuă Domnul Isus în Ioan, „să Mă urmeze; şi unde sînt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti” (12:26).

Matei 14:1-17:27 Temelia şi poarta Împărăţiei

Atunci cînd Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte pe credinţa că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu, nici chiar porţile Locuinţei morţilor n-o vor birui.

Isus: Fiul lui David, Fiul lui Avraam Primele patru capitole ale evangheliei prezintă intrarea în lume şi în lucrare a Domnului Isus. Un prim scop al evanghelistului de-a lungul acestor capitole introductive a fost ancorarea vieţii lui Isus în Vechiul Testament, ca o primă dovadă a faptului că, într-adevăr, El este Hristosul, Fiul lui David, Fiul lui Avraam. Următoarele trei capitole (5-7) conţin Predica de pe munte. Prin ea, Domnul Isus aşază înaintea ucenicilor Săi ş i înaintea norodului Evanghelia Împărăţiei Cerurilor, după care face o invitaţie tuturor celor care-L ascultau: „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă” (7:13-14), subliniind faptul că la viaţa Împărăţiei Cerurilor se ajunge mai întîi intrînd pe o poartă, iar apoi umblînd pe o cale. Poarta şi calea fiind Hristosul lui Dumnezeu, intrarea pe poartă şi umblarea pe cale se fac prin credinţa în El. Tocmai de aceea, în capitolele 8-9, Matei prezintă puterea Împărăţiei, în faţa căreia puterile împărăţiei întunericului sînt obligate să se retragă. Dar prin secţiunea următoare (9:35-10:42), evanghelistul aşază alături de această putere evidentă şi miraculoasă a Împărăţiei ş i o altfel de putere, chiar mai mare decît prima: puterea „mielului în mijlocul lupilor” sau puterea lepădării ş i jertfirii de sine. Deşi a demonstrat realitatea primei, Domnul Isus a ales-o pe a doua ca strategie a Împărăţiei Lui întrupate pe pămînt. Dar aceia care se aflau în

jurul Domnului Isus au perceput această putere ca slăbiciune, motiv pentru care mulţi dintre ei au găsit în Domnul Isus un prilej de poticnire. După ce în capitolele 8-10 ne-au fost prezentaţi Împăratul şi strategia Acestuia, blocul de text acoperit de capitolele 11-17 ne cheamă să intrăm pe poarta cea strîmtă, iar blocul de text alcătuit din capitolele 18-25, să umblăm pe calea cea îngustă. După cum pe poarta cea strîmtă intră doar aceia care ajung să creadă în Domnul Isus Hristos, tot aşa, pe calea cea îngustă rămîn doar aceia care continuă să creadă în El. La capătul drumului, ne aşteaptă Judecata (vezi 25:1-46). În pildele Împărăţiei, am văzut că toţi cei care săvîrşesc fărădelegea vor termina în focul cel veşnic, în timp ce toţi cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Secţiunea de faţă (14:1-17:27) este ultima dintre cele trei secţiuni care vorbesc despre intrarea pe poarta cea strîmtă ( cap. 11-12; 13 şi 14-17). Prin capitolele 11 şi 12, Matei a aşezat înaintea noastră cîteva tablouri, focalizate pe îndoiala ce s-a înfiripat chiar şi în inima lui Ioan Botezătorul — îndoială reprezentativă pentru o mare parte din Israel — şi pe implicaţiile catastrofale ale necredinţei în Domnul Isus (vezi 12:38-45). Prin pildele din capitolul 13, Domnul Isus ne-a destăinuit o mare taină a Împărăţiei, şi anume, faptul că îndoiala ş i necredinţa sînt orchestrate de însuşi diavolul, al cărui obiectiv este să înăduşe frageda plantă a credinţei, care a răsărit în inimile noastre în urma auzirii Cuvîntului privitor la Împărăţie. Credinţa fiind singurul punct vulnerabil al întregului edificiu al mîntuirii, diavolul face absolut tot ce-i stă în putinţă să lovească în ea, iar acest asalt ne însoţeşte de-a lungul întregului drum al desăvîrşirii mîntuirii noastre. Ca să înţelegem cît de serioasă este ameninţarea, pildele Împărăţiei ne-au aşezat înaintea Judecăţii şi a destinelor care îi vor separa pentru eternitate pe cei credincioşi de cei necredincioşi. În ultimul dintre cele trei segmente de text (14:1-17:27), ne sînt prezentate alte cîteva dintre minunile Domnului Isus — o primă înmulţire a pîinilor, umblarea pe mare, vindecarea fiicei femeii cananeence, a doua înmulţire a pîinilor, schimbarea la Faţă şi vindecarea unui lunatic — între care sînt intercalate trei discursuri importante: două legate de aluatul fariseilor (15:1-20; 16:1-12), iar unul legat de mesianitatea lui Isus (16:13-28). Şi această secţiune este focalizată pe tema credinţei, a coacerii acesteia în mijlocul testelor pe care ucenicii trebuie să le treacă. 14:1-12 Vestea morţii lui Ioan Botezătorul Capitolul 11 a început cu întrebarea lui Ioan Botezătorul adresată lui Isus — „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (3) — iar capitolul 14 începe cu prezentarea morţii lui Ioan Botezătorul. Oare ce s-o fi ales de îndoiala acestuia?

S-a transformat ea în credinţă? La ce i-o fi slujit lui Ioan răspunsul Domnului Isus? Cum l-o fi pregătit acesta pentru moartea violentă care-l aştepta? Poate tocmai cu gîndul la acest posibil sfîrşit a trimis Ioan la Isus pe ucenicii săi. Dar care să fie, oare, rostul acestui tablou în întregul segment de faţă (14:1-17:27) şi în blocul de text în care ne aflăm (11:1-17:27)? 3

Căci Irod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în temniţă, din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip; 4 pentru că Ioan îi zicea: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de nevastă”. 5 Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru că norodul privea pe Ioan ca pe un prooroc. 6 Dar, cînd se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor, şi a plăcut lui Irod. 7 De aceea i-a făgăduit cu jurămînt că îi va da orice va cere. 8 Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” 9 Împăratul s-a întristat, dar din pricina jurămintelor sale, şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. 10 Şi a trimes să taie capul lui Ioan în temniţă. 11 Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mamă-sa. 12 Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat, şi s-au dus de au dat de ştire lui Isus (14:3-12).

Faptul că ucenicii lui Ioan au venit să dea de ştire lui Isus despre vestea morţii lui Ioan ne-ar putea lăsa să credem că Ioan îşi limpezise îndoielile încă înainte de moarte. Altfel, întoarcerea ucenicilor lui Ioan la Isus nu ar fi avut nici un sens. Dar chiar dacă îndoielile lui Ioan Botezătorul s-au rezolvat în el înainte de moarte, ele au rămas în ucenicii săi, iar vestea morţii lui le-a adus, probabil, şi în inima ucenicilor lui Isus. Cel mai mare dintre cei născuţi din femei a murit în cel mai de plîns mod posibil: capul lui a fost oferit pe tavă ca răsplată pentru dansul unei fete. Oare ce fel de Împărăţie a lui Dumnezeu propovăduise el, dacă a avut un astfel de sfîrşit? Unde a fost miraculoasa putere a Împărăţiei şi de ce nu a intervenit ea ca să oprească securea călăului? În 10:16-42, Matei ne-a prezentat acea faţă a puterii Împărăţiei pe care am numit-o „puterea mielului în mijlocul lupilor”, puterea jertfirii ş i renunţării de s ine. Moartea lui Ioan a fost semnalul de inaugurare a împlinirii celor spuse de Domnul Isus: 18

Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor… 21 Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. 22 Veţi fi urîţi de toţi, din pricina Nu melui Meu; dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit. 23 Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului (10:18-23, s.n.).

Ioan a fost primul dintre cei care, fiind legaţi în vreun fel de Domnul Isus şi de lucrarea Lui, au fost duşi înaintea dregătorului ca să slujească de mărturie ş i care au plătit cu viaţa pentru mărturia lor. Dacă la nimic altceva n-ar sluji acest tablou decît la ilustrarea cuvintelor pe care Domnul Isus le spuse ucenicilor Săi în Matei 10:16-42, tot ar avea un loc important în evanghelie. El a dat prilej de meditaţie ucenicilor Domnului Isus. Dar tabloul mai are un rol important. Ne aflăm în secţiunea în care Isus începe să vorbească deschis şi direct despre moartea Sa (vezi 16:21-28 şi 17:22-23). Scena morţii lui Ioan vine să inaugureze, într-un fel, tocmai această secţiune. Ioan Botezătorul fusese solul special trimis de Dumnezeu să pregătească calea Hristosului Său în viaţă ş i în moarte. Şi tocmai lucrul acesta s-a întîmplat, chiar dacă felul în care Ioan a murit părea să nege orice control al lui Dumnezeu asupra situaţiei, avînd în vedere că pînă şi o biată dansatoare a putut dispune de capul lui Ioan. Iar atunci cînd ucenicii au aflat cum a murit Ioan — cel mai mare dintre cei născuţi din femei — desigur, se puteau întreba la ce anume se puteau aştepta ei. Dar Isus făcuse imediat după plecarea trimiş ilor lui Ioan o afirmaţie, care s-ar fi putut să dea nădejdi ucenic ilor Săi: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decît Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decît el” (11:11, s.n.). Să fie, oare, apartenenţa la Împărăţie soluţia salvatoare? Într-adevăr, pildele Împărăţiei au subliniat cu prisosinţă ş i prezenţa vrăjmaşului, dar şi suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este acela care va judeca, deci El are ultimul cuvînt în Univers. Cu siguranţă, îşi puteau spune ucenicii la auzul veştii morţii lui Ioan, apartenenţa la Împărăţie este soluţia. Dar oare de ce n-a făcut Isus nimic pentru mîntuirea lui Ioan? Răspunsul la frămîntarea lor avea să vină tocmai în secţiunea de faţă, şi el avea să le aducă o mare dezamăgire, deoarece în loc ca Isus să le vorbească despre calea mîntuirii din faţa morţii a început să le vorbească despre calea spre moarte. Tocmai de aceea, în secţiunea de faţă, trebuie să urmărim modul în care Isus Îşi pregăteşte ucenicii pentru acest eveniment. Pentru că strategia Împărăţiei lui Dumnezeu contrazice orice logică omenească, singura noastră nădejde este credinţa nestrămutată în suveranitatea şi bunătatea lui Dumnezeu. În faţa morţii, nimic altceva nu slujeşte ca pavăză credinţei noastre în Dumnezeu. 14:13-21 Înmulţirea pîinilor La auzul veştii morţii lui Ioan, Isus S-a retras ca să mediteze în singurătate. A fost însă suficient ca noroadele să-L vadă îmbarcîndu-Se, pentru ca să şi pornească pe urmele Lui. Dată fiind dimensiunea Mării Galileii, 1 orice mişcare a corăbiei putea 1

M işcările Domnului Isus fiind făcute în colţul de nord al M ării Galileii, distanţele erau foarte mici. M area Galileii măsoară în jur de 20 km lungime, şi, în partea cea mai largă, lăţimea M ării

fi foarte uşor urmărită de pe mal. Aşa se face că atunci cînd Isus „a ieşit din corabie” noroadele Îl aşteptau deja acolo. Isus Se retrăsese ca să fie singur. După primirea veştii morţii lui Ioan, ar fi avut, poate, nevoie de puţină linişte, mai ales că moartea lui Ioan a fost un semnal care prevestea propria Lui moarte. Oare ce va face Isus acum că era prins între nevoia Lui şi nevoia lor? Atunci cînd îngerul a anunţat lui Iosif vestea naşterii Lui, el a zis: „Ea [Maria] va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mîntui pe poporul Său de păcatele sale” (Mat. 1:21). Deci noroadele erau raţiunea Întrupării, a Vieţii şi, mai ales cea a Morţii şi Învierii Lui. De aceea, ca de atîtea alte ori, Isus a uitat de Sine. Textul spune că „I s-a făcut milă de ea [de gloată] şi a vindecat pe cei bolnavi” (14:14). Însă punctul focal al tabloului de faţă nu sînt vindecările, ci minunea pe care Isus a făcut-o mai spre seară: înmulţirea pîinilor. Tabloul este introdus prin precizarea că Isus a plecat de acolo — de la locul unde a auzit vestea morţii lui Ioan — într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu” (13, s.n.). Deci locul înmulţirii pîinilor era un loc pustiu. Acest aspect este subliniat încă o dată în text: „Cînd s-a înserat, ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: «Locul acesta este pustiu, şi vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mîncare»” (15, s.n.). Prin răspunsul Său, pe de o parte, Isus îi surprinde pe ucenici, iar pe de altă parte, El îi pune într-o mare încurcătură: „«N-au nevoie să plece», le-a zis Isus; «daţi-le voi să mănînce!»” (16). Speriaţi ş i contrariaţi de soluţia lui Isus, ucenicii I-au zis : „N-avem aici decît cinci pîini şi doi peşti” (17). Tabloul este complet: un loc pustiu ş i o mare mulţime de oameni, imposibil de hrănit cu resursele pe care ucenicii le aveau la dispoziţie. Imaginea era mult prea grăitoare pentru ca ei să nu-şi fi adus aminte de istoria strămoşilor lor. La doar cîteva zile de la ieşirea din Egipt, rezervele de apă şi de pîine ale poporului s-au terminat. „Toată adunarea copiilor lui Israel a cîrtit în pustia aceea împotriva lui Moise şi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: «Cum de n-am murit loviţi de mîna Domnului în ţara Egiptului, cînd şedeam lîngă oalele noastre cu carne, cînd mîncam pîine de ne săturam: Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta»” (Ex. 16:2-3, s.n.). Dacă această imagine le-o fi venit în minte ucenicilor, ei şi-or fi zis : nici chiar Moise nu a putut da de mîncare acelei mari mulţimi, cum o vom putea, oare, face noi? Cu ceea ce avem noi — cinci pîini şi doi peşti — mulţimea aceasta o să moară de Galileii nu depăşeşte 14 km. Pentru că ea are o formă de pară, extremităţile nordice şi sudice sînt mai înguste decît mijlocul ei.

foame. Şi, într-adevăr, aşa era. Cu ceea ce aveau ei, mulţimea putea să moară de foame. Însă versetul imediat următor din Exod vorbeşte tocmai despre minunea hrănirii acelei mari mulţimi: „Domnul a zis lui Moise: «Iată că voi face să ploaie pîne din cer. Poporul va ieşi afară şi va strînge cît îi va trebui pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare, şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea»” (16:4, s.n.). Dar, de la intrarea lui Iosua cu poporul în ţară, minunea aceasta nu s-a mai repetat. Deci ce nădejde era să aştepte repetarea ei tocmai acum — afară de faptul că în faţa lor stătea unul mai mare decît Moise. Într-adevăr, Isus spusese despre Sine că este mai mare decît Iona2 şi decît Solomon3 şi mai mare decît Templul. 4 Să fie El, oare, mai mare chiar şi decît Moise? Dar chiar dacă ar fi mai mare decît acesta, de data aceasta Isus nu le-a zis că va hrăni El Însuşi noroadele flămînde, ci le poruncise ucenicilor Lui ca să le dea să mănînce. Ca să se păstreze paralela cu textul din Exod, nu El, ci ei trebuie să fie „Moise”, iar El, Dumnezeu Însuşi. Este adevărat că El spusese despre Sine că este Domn al Sabatului, 5 ceea ce însemna că El Se declarase a fi Însuşi Dumnezeu. Într-adevăr, Isus le-a zis să aducă la El cele cinci pîini şi cei doi peşti. „Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele c inci pîni şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvîntat, a frînt pînile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor” (Mat. 14:19). Ucenicii au continuat să ia din mîinile Lui pîinile şi peştii, care nu se mai terminau, întocmai ca făina şi uleiul din vasele văduvei din Sarepta Sidonului. 6 Dacă Ioan Botezătorul era Ilie care trebuia să vină, în faţa lor stătea Unul mai mare chiar ş i decît Ilie. Isus a împărţit pîine ş i peşti mulţimii, ca şi cum S-ar fi împărţit pe Sine lor. După ce „a ridicat ochii spre cer şi a binecuvîntat, a frînt pînile şi le-a dat ucenicilor Săi” zicînd: Luaţi mîncaţi! Minunea s-a întîmplat chiar sub privirile lor. „Toţi au mîncat şi s-au săturat, şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de fărîmituri. Cei ce mîncaseră”, adaugă evanghelistul, „erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (20-21). Atunci cînd Domnul a făcut să plouă din cer pîine pentru poporul flămînd din pustie, El i-a spus lui Moise: „Iată că voi face să ploaie pîne din cer. Poporul va ieşi afară şi va strînge cît îi va trebui pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare, şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea” (Ex. 16:4, s.n.).

2

Vezi M atei 12:41. Vezi M atei 12:42. 4 Vezi M atei 12:6. 5 Vezi M atei 12:8. 6 Vezi 1 Împăraţi 17:8-16. 3

Istoria lui Israel stă mărturie faptului că nu minunea hrănirii poporului în pustie timp de patruzeci de ani a fost partea cea mai grea a problemei, ci minunea pe care a aşteptat-o Dumnezeu, atunci, de la poporul Său în urma îndestulării cu pîinea venită din cer: ascultarea credinţei lor. Aceleaşi două aspecte erau în discuţie şi acum că Dumnezeu Însuşi stătea în mijlocul poporului în persoana lui Isus. În primul rînd, acum erau în ţară; se va mai repeta, oare, minunea hrănirii unei mulţimi aşa de mari într-un loc pustiu? Iar în al doilea rînd, oare va răspunde de data aceasta poporul cu credinţă şi ascultare de Dumnezeu? Poporul a fost îndestulat. Dovadă stăteau cele douăsprezece coşuri de fărîmături. Oare vor crede ei în Cel ce-i îndestulase? 14:22-36 Umblarea pe mare Ceea ce Isus Şi-a propus în tabloul precedent — să Se retragă undeva singur ca să Se roage — El reuşeşte să facă imediat ce dă drumul noroadelor, iar pe ucenic i îi urcă în corabie şi-i roagă să treacă de cealaltă parte a mării. În timp ce El Se ruga singur într-un loc pustiu, ucenicii Lui se luptau cu valurile. Într-o ocazie precedentă, spre surprinderea ucenicilor Săi, Isus a liniştit marea. Acum însă surpriza care-i aştepta era mult mai mare decît prima. „Cînd se îngîna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblînd pe mare” (25, s.n.). După primul moment de derută, Petru îndrăzneşte să facă o cerere extraordinară: „Doamne,… dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape” (28). „Dacă eşti Tu…” Cine anume? Spre surprinderea sa, Isus i-a zis: „Vino!” Atunci cînd a cerut să coboare pe valuri şi să vină la Isus, credinţa lui Petru a căutat suport, probabil, în toate experienţele precedente pe care le-a trăit alături de Isus. Dar acum că a păşit pe valuri, nu îi mai rămînea decît un singur suport pentru credinţa lui: cuvîntul Domnului Isus. La cuvîntul Lui, Petru trebuia să lase corabia şi să pornească după El. Oricît de îndrăzneaţă ar fi fost cererea lui Petru, trebuie să ţinem cont de faptul că, fiind pescar, el avea experienţa mării şi a apei. Şi chiar dacă s-ar fi cufundat de la primul pas, corabia nu era foarte departe de el. Dacă s-ar fi întîmplat aşa, ar fi făcut ceea ce făcuse, poate, de sute de ori în astfel de ocazii, ar fi pornit înot înapoi spre corabie. Însă marea lui surpriză a fost să vadă că suprafaţa apei s-a transformat, pentru o clipă, în drumul pe care el a putut păşi spre Isus. L-a speriat mai mult necufundarea lui, pentru că cufundarea era de aşteptat. Dar o dată ce a realizat minunea, spaima i s-a amplificat de faptul că în clipa în care a pornit să se cufunde în valuri a realizat că minunea pe care o trăia îi scăpa din mîini. S-a speriat de cît de puţin a putut s-o păstreze cu sine. Oare să fi avut strigătul lui ş i o astfel de valenţă în el: „Doamne, scapă-mă [de cauza care îmi fură bucuria trăirii acestei minuni]!” (30)? Răspunsul Domnului Isus vizează tocmai această valenţă nespusă a strigătului lui Petru: „Îndată, Isus a întins mîna, l-a apucat şi i-a zis : «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?»” (31, s.n.).

Dacă cu prima ocazie, atunci cînd Isus a liniştit marea (8:23-27), „oamenii aceia se mirau şi ziceau: «Ce fel de om este acesta, de-L ascultă pînă şi vînturile ş i marea?»” (8:27, s.n.), acum, declaraţia lor este mult mai clară şi mai coerentă: „Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»” (14:33). Dar care să fie rostul acestui tablou în întreg? Vestea morţii lui Ioan Botezătorul i-o fi zdruncinat pe ucenici, umplîndu-le inima de tot felul de întrebări, mai ales avînd în vedere condiţiile morţii acestuia. Prin minunea înmulţirii pîinilor, Isus a început să rezidească încrederea lor în Dumnezeu, aducîndu-le aminte de Ieşirea din Egipt, de mana din pustie şi de faptul că în mijlocul lor era Unul mai mare nu numai decît Iona, Solomon şi Templul, ci chiar mai mare decît Moise. În faţa lor stătea Însuşi Domnul Sabatului. Minunea umblării pe ape vine să dovedească şi să întărească în ucenici această convingere. La porunca lui Dumnezeu, Moise a despărţit apele Mării Roşii şi, la porunca lui Moise, poporul a trecut prin mare ca pe uscat. Dar acum, ei Îl vedeau pe Isus trecînd nu prin mare, ci umblînd pe valurile ei. După cum la porunca lui Moise poporul a pornit pe urmele lui printre zidurile de apă, tot aşa, la porunca lui Isus, Petru a păşit pe ape pe urmele Aceluia care într-adevăr Se dovedea a fi mai mare decît Moise. Nu este de mirare că, după cele văzute, cei care se aflau în corabie au exclamat: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (33), nu cel care împarte pîinea care vine din cer, ci Acela care o dă; nu cel care trece prin apă, ci Acela care umblă pe ea. În doar cîteva zile sau săptămîni, Isus urma să-i facă şi lui Petru şi celorlalţi ucenici o chemare: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (16:24). Isus era cu faţa îndreptată hotărît spre Ierusalim, unde avea „să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor” şi unde avea „să fie omorît” (16:21). De data aceasta, chemarea Lui reclama aruncarea în aer a tuturor podurilor, deoarece drumul ducea cu adevărat spre moarte. Dacă Petru a avut nevoie de credinţă în mediul cît de cît familiar lui — marea — cu cît mai mult urma să aibă nevoie de ea pentru a îndrăzni să păşească pe urmele lui Isus într-un domeniu complet străin experienţelor lui de pînă acum: moartea şi învierea împreună cu Hristos! 15:1-9 Degeaba Mă cinstesc ei ţinînd porunci omeneşti Mare parte din segmentul precedent de text (11:1-12:50), Isus a trebuit să Se răfuiască cu fariseii şi cărturarii. Vinovăţia acestora privind împotrivirile lor faţă

de Isus creştea de la o zi la alta, tocmai pentru că de la o zi la alta se înmulţeau ş i dovezile mes ianităţii şi divinităţii lui Isus. Fariseii şi cărturarii aveau înaintea lor pe Unul care a tămăduit bolile, a înmulţit pîinile, a umblat pe mare, pe Unul de care dacă se atingea cineva se vindeca. Iar ei îşi permit nes imţirea să-L întrebe de ce îngăduie ucenicilor Săi să mănînce cu mîinile nespălate. Ce discrepanţă între preocupările Lui ş i preocupările lor: „Atunci nişte Farisei şi nişte cărturari din Ierusalim au venit la Isus, şi I-au zis: «Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrînilor? Căci nu-şi spală mînile cînd mănîncă»” (15:1-2). De data aceasta, Domnul Isus nu le mai răspunde ca în 12:1-8, prin justificarea ucenicilor Săi, ci întoarce acuzarea împotriva fariseilor, pentru a le dovedi făţărnicia ş i vinovăţia de moarte din pricina călcării poruncilor lui Dumnezeu, nu a unor datini omeneşti: 3

Drept răspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre? 4 Căci Dumnezeu a zis: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta;» şi: «Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit negreşit cu moartea.» 5 Dar voi ziceţi: «Cine va zice tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aş putea ajuta, l-am închinat lui Dumnezeu”, 6 nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa;» şi aţi desfiinţat astfel cuvîntul lui Du mnezeu în folosul datinei voastre. 7 Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, cînd a zis: 8 «Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. 9 Degeaba Mă cinstesc ei, învăţînd ca învăţături nişte porunci omeneşti»” (15:3-9).

A fi frate cu Isus, respectiv a fi cu El în Împărăţia Cerurilor reclamă păzirea voii lui Dumnezeu întocmai cum o păzea ş i Isus. Or, în timp ce fariseii se făceau vinovaţi de călcarea voii ş i a poruncii lui Dumnezeu în folosul datinii lor, ei Îl acuzau pe Isus că nu cere ucenicilor Săi să păzească datinile lor. Lucrul acesta dovedea că datina lor era mai importantă pentru ei decît însăşi porunca lui Dumnezeu. Mai mult, ei se foloseau de Legea şi de Numele lui Dumnezeu ca să-şi justifice neascultarea de Dumnezeu. Fariseii au ajuns aic i, tălmăcind ş i răstălmăcind poruncile lui Dumnezeu prin recombinarea acestora în baza propriilor lor raţionamente, pînă cînd au ajuns la o „eludare legală” a Legii, un fel de procedeu avocăţesc rabinic de care este plină Mishnah, de pildă. Dînd în vileag vinovăţia lor, Isus nu făcea altceva decît să lărgească sfera poruncilor lui Dumnezeu care au fost deformate prin interpretarea fariseică şi despre care a vorbit în Predica de pe munte (vezi 5:21-48). De data aceasta, în discuţie este porunca a cincea din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Ex. 20:12). Ca să definească mai precis cinstirea părinţilor, Isus adaugă şi pedeapsa despre care vorbea Legea în cazul călcării acestei porunci: „Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea” (Ex. 21:17, vezi ş i Lev. 20:9). A blestema pe părinţi nu însemna neapărat doar a-i grăi de rău, ci şi a nu-i

binecuvînta, atît cu gura, cît şi prin purtarea de grijă faţă de ei. 7 „În contrast cu aceasta, învăţătorii legii susţineau că o persoană era scutită de o astfel de obligaţie faţă de părinţi, dacă declara că lucrurile pe care le-ar fi putut da părinţilor ca ajutor le-a hotărît ca dar pentru Domnul… Din tradiţia iudaică, reiese clar faptul că fiul nu trebuia nici măcar să prezinte «darul» respectiv înaintea preotului. 8 El nu trebuia decît să facă declaraţia, şi părinţii lui erau obligaţi să renunţe la orice pretenţie privind acel lucru.”9 Ce condamna, de fapt, Isus în farisei şi care este locul acestui tablou în întregul secţiunii? Să ne aducem aminte de unde venim şi încotro mergem. Sîntem în blocul de text (11:1-17:27) în care Matei ne vorbeşte despre intrarea pe poarta Împărăţiei. Tabloul conclusiv al primei secţiuni (12:46-50) din acest bloc a subliniat faptul că Împărăţia Cerurilor este locul în care se face voia lui Dumnezeu. Acest adevăr a fost subliniat cu prisosinţă şi în Predica de pe munte — Evanghelia Împărăţiei: „Nu orişic ine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (7:21, s.n.), „pentru că nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu”, spune Pavel în Romani, „ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi” (2:13). Or, fariseii o cunoşteau prea bine, dar nu o împlineau, deşi ei credeau că o fac. „Făţarnicilor”, le-a zis Isus, „bine a proorocit Isaia despre voi, cînd a zis : «Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine»” (15:7-8). Isus condamna făţărnicia în relaţia cu Dumnezeu. Tocmai pentru că fariseii şi cărturarii se apropiau de Dumnezeu, şi plăteau un preţ imens pentru aceasta, afişînd o neprihănire prin care se înşelau pe ei înş işi ş i pe oameni, ei erau mult mai periculoşi decît curvele, vameşii ş i păcătoşii. Cel puţin, aceştia nu stăteau în calea semenilor lor care căutau Împărăţia Cerurilor, oferindu-le o nădejde falsă. Dar fariseii şi cărturarii o făceau. Esenţa vinovăţiei lor era necinstirea lui Dumnezeu prin necredinţa lor în El. Acela care crede în Dumnezeu nu simte nevoia de a găsi soluţii legale pentru a scăpa din faţa imperativului împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta a dus la cinstirea lui Dumnezeu cu gura şi cu buzele, dar nu şi cu inima.

7

Acesta este motivul pentru care Pavel poate să spună: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decît un necredincios” (1 Tim. 5:8). 8 Vezi H. L. Strack şi P. Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrasch, vol. I-V, Beck, M ünchen, 1922-8), vol. I, p. 711. 9 H. N. Ridderbos, Matthew, p. 284. În Mishnah, un capitol întreg — Nedarim — este dedicat problemei jurămintelor.

Pericolul pe care astfel de oameni îl constituiau pentru întregul Israel reiese din ultimul verset al acestui tablou: „Degeaba Mă cinstesc ei, învăţînd ca învăţături nişte porunci omeneşti” (15:9, s.n.). Despre această zădărnicie vorbise Domnul Isus în Predica de pe munte: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20, s.n.). Dar fariseii ş i cărturarii cu care dialoga Domnul Isus nu se mulţumeau să-şi aplice lor înşiş i concluziile legate de neprihănire, ci ei le vesteau altora şi, astfel, nici ei nu intrau în Împărăţia Cerurilor, şi nici pe alţii nu-i lăsau să intre. Aceasta Îl nemulţumea profund pe Domnul Isus, deoarece El a venit să mîntuiască pe poporul Său de păcatele lor. Isus a ales să-i confrunte pe farisei în faţa ucenicilor Săi, pentru ca să-Şi prevină ucenicii de tiparul fariseic. Ceva mai tîrziu, avea s-o facă direct: „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor” (16:6). Am afirmat că Pilda cu aluatul din 13:33 trebuie interpretată ca revelînd nu un aspect pozitiv al Împărăţiei Cerurilor, ci tocmai realitatea cu care ea se confrunta pe pămînt, adică felul în care lucrează împărăţia Celui Rău. Problema fariseilor din vremea Domnului Isus ar putea fi comparată cu problema unui virus care a pătruns într-un organism sau în sistemul unui calculator şi care încetişor infectează întregul organism sau întregul sistem. Domnul Isus o compară cu aluatul. Atunci cînd aluatul ajunge în plămădeală, el dospeşte toată plămădeala, iar procesul este ireversibil. Dar cum a apărut „aluatul”? Fariseii erau robii propriului lor sistem hermeneutic. Deşi Isus făcea înaintea lor minuni care ar fi echivalat cu cel mai puternic antibiotic sau cu cel mai eficient program antivirus, ei nu puteau ieş i din vria sistemului lor. În 12:1-8, în loc să-i confrunte, Isus a intrat în jocul lor şi le-a dovedit cît de găunoasă le este interpretarea, pentru ca apoi să-Şi pecetluiască spusele cu minuni nemaipomenite. Pînă şi norodul părea că este convins de identitatea lui Isus, atunci cînd a întrebat: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” (12:23). Apoi, Isus i-a avertizat pe farisei de pericolul letal în care se aflau tocmai pentru că vorbeau împotriva Duhului Sfînt, dovedindu-i vinovaţi în faţa unor păgîni: ninivenii şi împărăteasa din Seba. În timp ce aceştia şi-au luat oboseala să asculte şi să cerceteze — ninivenii pe Iona, iar împărăteasa pe Solomon — ca să vadă dacă ce li se spusese este sau nu adevărat, fariseii se făceau vinovaţi de faptul că în mijlocul lor era Unul mai mare decît Iona şi decît Solomon, iar ei refuzau din start să-şi pună întrebarea dacă nu cumva lucrul acesta s-ar putea să fie adevărat. În vria unui astfel de pericol se intră atunci cînd cineva în loc ca să asculte şi să împlinească Legea lui Dumnezeu se foloseşte de ea ca să-şi făurească un sistem

prin care s-o poată călca, fără însă să fie vinovat. În Cezareea lui Filip, Petru s-a apropiat poate cel mai mult de gura acestei gropi, atunci cînd a încercat să-I dovedească lui Isus că ideile lui şi strategia lui sînt mai bune decît ale Acestuia. 15:10-20 Ce iese din gură, aceea spurcă pe om Imediat după ce îi pune la punct pe farisei, „Isus a chemat mulţimile la Sine” (10), pentru a încerca să deviruseze10 ceea ce se mai putea. „Ascultaţi, şi înţelegeţi: Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (10-11). O astfel de afirmaţie era şocantă, atunci cînd, de un mileniu şi jumătate, iudeii păstrau cu stricteţe regulile alimentare poruncite în Levitic. „Această epigramă”, menţionează R. T. France, „care este rezumatul învăţăturii publice a lui Isus pe această temă, afirmă principiul unei religii lăuntrice care a fost destinată ca în timp să submineze pentru Biserica creştină întregul sistem elaborat al curăţărilor ceremoniale vechi testamentale ale iudaismului tîrziu. Ea rămîne suficient de criptică pentru ca să nu fie percepută imediat în toată noutatea ei radicală, dar şi ca să reclame lămuriri suplimentare pentru ucenici.”11 Afirmaţia Domnului i-a şocat atît de mult pe farisei, încît pînă şi ucenicii au sesizat lucrul acesta: „Atunci ucenicii Lui s-au apropiat şi I-au zis: «Ştii că Fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?»” (12). Dar Isus nu Şi-a cerut scuze, ci a dezgolit toată rana infectată: „Drept răspuns, El le-a zis : «Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. Lăsaţi-i: sînt nişte călăuze oarbe, şi cînd un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amîndoi în groapă»” (13-14). Dacă ar fi fost să-l citeze din nou pe Isaia, Isus ar fi zis: „Neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămînţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfîntul lui Israel, I-au întors spatele… Din tălpi pînă-n creştet, nimic nu-i sănătos; ci numai răni, vînătăi ş i carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn” (Is. 1:4-6). Atunci cînd vorbeşte despre răsadurile nesădite de Tatăl ceresc, Isus are în vedere pilda neghinei în deznodămîntul ei escatologic. În ce-i priveşte însă pe farisei şi pe toţi aceia care, dimpreună cu ei, se împotriveau Fiului lui Dumnezeu, acest deznodămînt avea să vină mult mai devreme decît ar fi crezut ei. 12

10

În limbajul calculatoarelor, a devirusa un program înseamnă a încerca să îndepărtezi virusul cu care programul respectiv a fost infectat şi care blochează sau pune în pericol funcţionarea acestuia. 11 R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 423-244. 12 Domnul Isus va reveni asupra acestui lucru în capitolele 21-22, unde va vorbi strict despre soarta lui Israel. În 10:23, El le-a spus ucenicilor Săi că nu vor isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul Omului. După cum am văzut, Isus avea, probabil, în vedere aducerea

Dar Petru nu renunţă. Atunci cînd el a văzut că, la sesizarea lor privind poticnirea fariseilor în cuvintele Lui, Isus nu are de gînd să explice ceea ce a afirmat, el are curajul să-L întrebe: „Petru a luat cuvîntul, şi I-a zis: «Des luşeşte-ne pilda aceasta»” (15) — era vorba despre epigrama cu care Şi-a încheiat Isus altercaţia cu fariseii şi pe care a rostit-o în auzul întregului norod: „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (11). Ca şi în cazul pildelor de pînă acum, şi pilda de faţă, deşi este rostită în auzul norodului, de tălmăcirea ei se bucură numai ucenicii, pe de o parte, pentru că ei s-au dovedit interesaţi de ea, iar pe de altă parte, pentru că Isus le spuse că lor le-a fost dat să cunoască tainele Împărăţiei. 16

Isus a zis: „Şi voi tot fără pricepere sînteţi? 17 Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pîntece, şi apoi este aruncat afară în hazna? 18 Dar, ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. 19 Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. 20 Iată lucrurile cari spurcă pe om; dar a mînca cu mînile nespălate nu spurcă pe om” (15:16-20).

Este adevărat că Isus a venit nu ca să păstreze o datină a bătrînilor, ci ca să cureţe inima omului, căci nu ce intră în om, ci ce iese din el îl spurcă. Dar se ridică totuşi întrebarea: Cum de Isus Se dezicea de sistemul levitical de curăţare? Levitic 11, de pildă, oferă o listă de animale curate şi necurate. Iar Isus a afirmat în Matei 5:21 că nu a venit să strice Legea, ci ca s-o împlinească, iar apoi a adăugat: „Căc i adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” (5:18-19). Această declaraţie solemnă cu care, conform Evangheliei după Matei, Isus Şi-a prefaţat în Predica de pe munte atacul direct împotriva interpretării fariseice a Legii, L-ar fi acuzat în primul rînd pe El, dacă ar fi vorbit în vreun fel împotriva Legii. Primii care ar fi sesizat lucrul acesta ar fi fost fariseii; ş i aceştia l-ar fi adus cu siguranţă ca dovadă împotriva lui Isus la judecarea Lui. Dar n-au făcut-o. Înseamnă că „pilda aceasta”, cum numeşte Petru cuvintele lui Isus din versetul 11, trebuie să poată fi explicată altfel decît ca o nesocotire a legii ceremoniale din Levitic 11. Într-adevăr, Isus i-a condamnat pe farisei pentru faptul că se făceau vinovaţi de călcarea Legii lui Dumnezeu în folosul ţinerii datinii lor. Conform textului din Marcu 7:1-13, spălarea mîinilor era unul dintre aceste obiceiuri sau porunci peste Israel a botezului cu foc, din pricina faptului că L-au respins pe Hristos şi au cerut ca sîngele Lui să cadă asupra lor şi asupra copiilor lor (vezi comentariul capitolului 10, p. 305).

omeneşti ridicate de farisei mai presus de Legea lui Dumnezeu. În acest context, El nu poate fi acuzat că ar fi vorbit împotriva legilor alimentare din Levitic 11, ci de faptul că mîinile spălate sau nespălate nu adaugă la ele şi nu scad din ele. Dar explicaţia pe care o dă Isus ucenicilor în versetele 16-20 are implicaţii şi asupra acestor legi, deoarece Isus afirmă că nu a mînca ceva spurcă pe om. Or, Dumnezeu precizase clar în Levitic, vorbind despre consumarea animalelor necurate: „Să nu vă faceţi urîcioşi prin toate aceste tîrîtoare cari se tîrăsc; să nu vă faceţi necuraţi prin ele, să nu vă spurcaţi prin ele. Căci Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste tîrîtoare cari se tîrăsc pe pămînt. Căci Eu sînt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sînt sfînt” (Lev. 11:43-45, s.n.). Dar, după cum am văzut, studiind cartea Levitic, necurăţia pe care Dumnezeu o avea în vedere viza în primul rînd necurăţia spirituală în care i-ar fi tîrît obiceiurile religioase păgîne care erau legate de animalele pe care Dumnezeu le numeşte necurate. Este adevărat că legea curăţiei avea şi alte valenţe, cum ar fi considerentul sanitar şi cultural, dar scopul acestor legi nu era ca israelitul să-şi cîştige neprihănirea prin regimul alimentar dictat de Lege, ci ca să-şi păstreze sfinţirea dictată de ea, prin neamestecul cu popoarele din jur. 13 Or, întreaga discuţie a Domnului Isus cu fariseii scoate în evidenţă faptul că datinile pe care ei le legaseră de regimurile alimentare leviticale, în loc să-i ajute să împlinească spiritul Legii, i-au înstrăinat de Lege. Există totuşi încă un aspect care trebuie menţionat aici. Isus afirmase că „din zilele lui Ioan pînă acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mîna pe ea. Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea” (Mat. 11:12-13, s.n.). În comentariul acestui text, am precizat că Isus vorbea despre momentul istoric la care a ajuns planul lui Dumnezeu o dată cu întruparea Sa. Profeţii vorbiseră de faptul că Vechiul Legămînt, şi anume, cadrul levitical al apropierii de Dumnezeu avea un termen de valabilitate dinainte hotărît de Dumnezeu. Iar acum, sosise termenul de expirare, pentru că Noul Legămînt era gata să intre în vigoare. În baza Noului Legămînt, Isus precizează abrogarea acestor legi alimentare, prin împlinirea lor în El. În acest sens, este adevărat că nu a trecut nici o iotă sau o frîntură de slovă de Lege, fără să se fi întîmplat toate lucrurile, adică fără ca toate lucrurile precizate în legea leviticală să nu se fi împlinit în Hristos, pentru ca, prin El, să fi fost ridicate pe un nou plan, pe planul Noului Legămînt. În acest sens, Hristos „desfiinţa” Legea prin împlinirea ei, punînd astfel capăt legilor ca: nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru. Acestea erau „doar nişte porunci pămînteşti, date, ca şi toate cele privitoare la mîncări, băuturi şi felurite spălături, pînă la o vreme de îndreptare” (Evrei 9:10). Vremea 13

Pentru mai multe detalii, vezi Beniamin Fărăgău, Levitic, fasc. 1, Logos, Cluj-Napoca, 1993, p. 103-108.

de îndreptare sosise; iar Marcu, referindu-se la ceea ce a spus Isus despre mîncarea bucatelor, precizează: „A zis astfel [„Nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca… Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pîntece, şi apoi este dat afară în hazna” (Marcu 7:18-19)], făcînd toate bucatele curate” (Marcu 7:19). Acesta era un alt indiciu important pentru ucenici. Cel ce semăna sămînţa bună în ţarina lumii era Fiul Omului. Tot ceea ce se semăna în ţarină pentru Împărăţia Cerurilor trebuia să fie semănat prin El. Doar ceea ce era semănat prin El — prin Isus Hristos — era semănat de Tatăl. Conform Pildei neghinei, orice alt răsad va fi smuls şi aruncat în foc. 15:21-28 Femeia cananeancă Tabloul acesta ne poartă în afara spaţiului geografic al lui Israel. Textul spune că „Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului” (21). Acolo este întîmpinat de o străină — o femeie cananeancă. Femeia cananeancă nu era singurul străin care a apelat la serviciile lui Isus. Imediat după coborîrea de pe muntele pe care a predicat în 5:1-7:29, la poarta cetăţii Capernaum, Isus era întîmpinat de un sutaş roman. Este interesant că, în cazul acela, Isus răspunde imediat cererii sutaşului de a-l vindeca pe robul său, fără ca să apeleze, ca în cazul de faţă, la faptul că trimiterea Lui era la oile pierdute ale casei lui Israel. Oare de ce? Există asemănări între cele două cazuri, dar există şi deosebiri. Poate că putem pune atitudinea diferită a Domnului Isus tocmai pe seama deosebirilor. Sutaşul era la poarta cetăţii Capernaum, deci pe teritoriu israelit. În termenii planului lui Dumnezeu, sutaşul roman venise «în Israel», după ajutorul Dumnezeului lui Israel, ca şi Naaman sirianul, 14 de pildă, şi ca atîţia alţii de-a lungul secolelor de istorie vechi testamentală. Deci, în cazul sutaşului, Isus a acţionat strict în limitele tiparelor hotărîte de Dumnezeu. Oricine dintre neamuri, care ar fi dorit să se bucure de binecuvîntările Dumnezeului lui Israel, trebuia să vină în Israel. Solomon făcuse o astfel de rugăciune, iar Domnul i-a promis că va răspunde pozitiv la ea: 41

Cînd străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară depărtată, pentru Numele Tău, 42 căci se va şti că Numele Tău este mare, mîna Ta este tare, şi braţul Tău este întins, cînd va veni să se roage în casa aceasta, 43 ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pămîntului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca şi poporul Tău Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu! (1 Împ. 8:41-43). 14

Vezi 2 Împăraţi 5:1-19.

Deci, în cazul sutaşului roman, Isus a acţionat în conformitate cu practica Vechiului Testament. Dar nu tot aşa stăteau lucrurile în cazul de faţă. Isus părăsise spaţiul geografic al lui Israel. El era „în părţile Tirului şi ale Sidonului”, deci pe teritoriu străin. Aceasta L-a obligat să răspundă cum a răspuns ucenicilor (femeii nici măcar nu S-a sinchisit să-i răspundă): „Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Israel” (24). Ca Fiu al lui David, misiunea lui Isus era doar pentru Casa lui David. Toate promisiunile vechi testamentale vorbesc despre lucrul acesta. Acela care răsfoieşte, de pildă, cartea Ieremia, va înţelege că pînă şi promisiunile Noului Legămînt sînt făcute în exclusivitate casei lui Iacov, deci celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. 15 Însăşi femeia L-a obligat pe Isus să Se poarte astfel, prin felul în care I s-a adresat: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David!” (22, s.n.). Nu spusese, oare, Isus ucenicilor Săi, atunci cînd i-a trimis în misiune: „Să nu mergeţi pe calea păgînilor, să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (10:5-6)? Cu toate acestea, la ins istenţele femeii, Isus S-a lăsat înduplecat şi i-a răspuns cererii, vindecînd-o pe fiica ei: 25

Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicînd: „Doamne, ajută-mi!” 26 Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pînea copiilor, şi s-o arunci la căţei!” 27 „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănîncă fărămiturile cari cad de la masa stăpînilor lor”. 28 Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta, facă-ţi-se cum voieşti”. Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela (15:25-28).

Cum explicăm această „cedare” a lui Isus, şi care să fie rostul acestui tablou în întreg? În primă fază, se părea că principiile lui Isus sînt clare — „Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Israel” (24) — şi chiar şi cu un preţ atît de mare — posibilitatea de a fi răstălmăcit de femeie şi de ucenici — Isus asculta de Cel care L-a trimis. Dar la urmă, El pare să renunţe la aceste principii, punînd nevoia ş i problema femeii mai presus de trimiterea care-i fusese încredinţată, deci mai presus de însăşi voia Tatălui. Aşa să fie oare? Să ne aducem aminte de contextul în care ne aflăm. În capitolul 12, Isus vorbise despre Solomon şi despre Templu, precizînd faptul că El este mai mare atît decît Solomon, cît şi decît Templul. Să revenim o c lipă la rugăciunea pe care Solomon I-a făcut-o Domnului cu privire la străini ş i să observăm condiţiile în care aceştia puteau să beneficieze de ascultarea rugăciunilor adresate Dumnezeului lui Israel. 15

Cele patru capitole din Ieremia (30-33), supranumite Cartea consolării, şi care conţin majoritatea promisiunilor mesianice şi escatologice, vizează în exclusivitate casa lui Iuda şi casa lui Israel. Pentru mai multe detalii, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II, p. 173-209.

41

Cînd străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară depărtată, pentru Numele Tău, 42 căci se va şti că Numele Tău este mare, mîna Ta este tare, şi braţul Tău este întins, cînd va veni să se roage în casa aceasta, 43ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pămîntului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca şi poporul Tău Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu! (1 Împ. 8:41-43, s.n.).

Străinul trebuia, în primul rînd, să ştie că Numele Domnului este mare, că mîna Lui este tare şi că braţul Său este întins. Femeia respecta această primă condiţie. Ea declarase despre Isus — ceea ce n-au făcut fariseii şi cărturarii lui Israel — că El este Domnul, Fiul lui David: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David!” (22). Ce altceva să fi însemnat strigătul ei decît faptul că auzise, acolo, în ţara ei, că Numele Domnului Isus este mare, că mîna Lui este tare şi că braţul Său este întins înspre toţi aceia care strigă la El după ajutor. Spuneam mai sus că între tabloul care zugrăveşte vindecarea robului sutaşului roman şi cel de faţă există şi asemănări, nu numai deosebiri. Ca şi în cazul de faţă, şi în cazul vindecării robului sutaşului, tot credinţa este scoasă în evidenţă de Domnul Isus. Şi tocmai pentru că acela care credea în Domnul Isus era un sutaş roman, un străin, lucrul acesta era o aspră condamnare a necredinţei lui Israel: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit ş i de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunerecul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12). Şi în cazul de faţă, Isus este surprins tot de credinţa acestei străine: „O, femeie, mare este credinţa ta” (28). Deci, în cazul femeii cananeence, prima condiţie din rugăciunea lui Solomon este satisfăcută: credinţa în Numele, în puterea şi în bunăvoinţa Domnului, Dumnezeului lui Israel. Dar cum rămîne cu a doua condiţie: „Cînd va veni să se roage în casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere” (1 Împ. 8:42-43, s.n.)? Isus Se afla în părţile T irului şi ale Sidonului, iar Templul — este adevărat, nu al lui Solomon, ci ceea ce a mai rămas din el în urma dărîmărilor şi restaurărilor repetate — era pe Muntele Sionului, în Ierusalim. Cum de a îndrăznit Isus să nesocotească această condiţie impusă de promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Solomon în 1 Împăraţi 9? Dar oare a făcut-o? Este adevărat că femeia nu venise la Ierusalim, la Templu. Dar la fel de adevărat este că tocmai TEMPLUL venise la ea, în părţile Tirului şi ale Sidonului. N-a spus Isus că El este mai mare decît

Templul? 16 De fapt, El Însuşi era Templul, 17 deoarece în El locuia trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. 18 Tocmai înţelegerea acestui lucru încearcă s-o forţeze Isus prin atitudinea Lui faţă de femeia cananeancă. Deşi, în baza celor afirmate mai sus, El putea s-o vindece direct pe fiica femeii, ca şi pe robul sutaşului, Isus alege această cale ocolită, tocmai ca să dea substanţă afirmaţiei pe care ucenicii o făcuseră la acel crăpat de ziuă în corabie: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (14:33), şi pentru ca astfel să se împlinească şi ultima parte din rugăciunea lui Solomon: „Pentru ca toate popoarele pămîntului să cunoască Numele Tău, să se teamă de T ine, ca şi poporul Tău Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu!” (1 Împ. 8:43, s.n.). „Casa aceasta” era Însuşi Domnul Isus Hristos. Iar în ziua aceea, femeia cananeancă a aflat că Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel, a fost chemat peste „Casa aceasta”. 15:29-39 A doua înmulţire a pîinilor Din părţile T irului ş i ale Sidonului, Isus S-a întors pe malurile Mării Galileii. Comentatorii19 Evangheliei după Matei subliniază faptul că, după toate probabilităţile, Isus Se afla încă pe teritoriu străin. Iar lucrul acesta nu este nesemnificativ. „Este posibil”, afirmă David Hill, „că în structura evangheliei acest rezumat (care, cu siguranţă, este o mărturie redacţională cu privire la realitatea lucrării de vindecare a Domnului Isus) este intenţionat ca să generalizeze ceea ce s-a afirmat în naraţiunea precedentă — şi anume, o lucrare între şi chiar pentru neamuri”. 20 Retragerea înspre nord s-a vrut a fi, probabil, odihna pe care Isus o plănuise încă de la primirea veştii despre moartea lui Ioan Botezătorul (vezi 14:13). Faptul că în jurul Mării Galileii nu exista posibilitatea odihnirii se dovedeşte prin mulţimea noroadelor care L-au înconjurat de îndată ce S-a întors din părţile Tirului şi ale Sidonului. 16

Vezi M atei 12:6. În Ioan 2:19, Isus afirmă în mod direct lucrul acesta despre Sine. După ce a curăţat Templul de vînzători şi de schimbătorii de bani, iudeii, contrariaţi, L-au întrebat: „«Prin ce semn ne arăţi că ai putere [sau dreptul şi autoritatea] să faci astfel de lucruri?» Drept răspuns Isus le-a zis: «Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica»… El vorbea despre Templul trupului Său” (Ioan 2:18-21). 18 Vezi Coloseni 2:9. 19 Vezi, de pildă, R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 248-249, R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 152-153, David Hill, The Gospel of Matthew, p. 255 etc. 20 David Hill, The Gospel of Matthew, p. 255. 17

De data aceasta, pentru evanghelist, nu vindecările sînt în prim-plan, ci reacţia noroadelor, care „se mirau, cînd au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchiopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel” (31). Din comentariul editorial al evanghelistului, am putea presupune că el doreşte să ne ajute să realizăm o anumită închidere a cercului deschis în capitolul 11 prin dialogul dintre Isus şi ucenicii lui Ioan. Lucrul acesta rezultă dacă comparăm 11:4 şi 15:31: 4

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: 5 Orbii îşi capătă vederea, şchiopii u mblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia (11:4, 5).

31

aşa că noroadele se mirau, cînd au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchiopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel (15:31).

Această comparaţie devine importantă abia atunci cînd înţelegem că cele două comentarii prin care se face rezumatul lucrării Domnului Isus au fost făcute în două medii complet diferite. Trimiş ii lui Ioan Botezătorul veniseră la Isus pe cînd Acesta Se afla pe teritoriul lui Israel, deci între ai Săi. Răspunsul pe care-l dă lui Ioan şi despre Ioan în auzul poporului îi viza în primul rînd pe cei din poporul Său. Pentru un cunoscător al scripturilor Vechiului Testament, răspunsul lui Isus dat ucenicilor lui Ioan — „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (11:4, 5) — ar fi trebuit să fie ca un fel de legitimaţie mesianică a Domnului Isus. Dar în întreaga secţiune începută sub semnul îndoielii lui Ioan Botezătorul (11:1-17:27), Isus Se luptă tocmai cu îndoiala lui Israel şi cu împotrivirea mai-marilor lui. Deci, deşi Isus Şi-a prezentat acreditările, mai-marii lui Israel nu L-au crezut şi nu L-au primit. În schimb, cei care îşi dovedeau credinţa în El erau străinii. Alături de credinţa sutaşului roman din 8:5-13, credinţa femeii cananeence stătea ca o condamnare pentru Israelul necredincios. Ceea ce respinseseră iudeii — mes ianitatea lui Isus — par să primească cu bucurie cei dintre neamuri. „Atunci au venit la El multe noroade, avînd cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţi bolnavi. I-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit; aşa că noroadele se mirau, cînd au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchiopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel” (15:30-31, s.n.). Matei doreşte să sublinieze cu multă forţă contrastul dintre iudei ş i neamuri. În părţile Tirului şi ale Sidonului, Isus declarase că a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel. Şi, într-adevăr, El a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit. În timp ce ai Săi Îl huleau, spunînd că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul, păgînii

de pe malul de răsărit al Mării Galileii — şi, cu siguranţă, mulţi din părţile Tirului şi ale Sidonului — „slăveau pe Dumnezeul lui Israel [pentru Isus]” (31). O dată ce am înţeles contextul specific al tabloului de faţă, această a doua înmulţire a pîinilor — de data aceasta pe un teritoriu păgîn — capătă o forţă uriaşă în desfăşurarea evangheliei. Şi prima înmulţire a pîinilor — în lumina binecuvîntării şi a frîngerii pîinii, urmate de minunea în sine — nu poate să nu comunice aceluia care, făcînd parte din Biserica lui Hristos, este familiarizat cu Euharistul sau cu Cina Domnului tocmai ceea ce Isus a dorit să comunice prin ea. Înmulţirea pîinilor ar putea fi socotită o dăruire a lui Isus spre săturarea noastră. Isus Însuşi — ne spune Ioan în evanghelia sa — a vorbit în astfel de termeni. Oamenilor care se săturaseră în urma înmulţirii pîinilor şi care au venit să-L caute în nădejdea că minunea se va repeta din nou, Isus le-a zis: 26

„Adevărat, adevărat vă spun, că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne [adică, nu pentru că aţi înţeles semnul înmulţirii pîinilor], ci pentru că aţi mîncat din pînile acelea, şi v-aţi săturat. 27 Lucraţi nu pentru mîncarea pieritoare, ci pentru mîncarea care rămîne pentru viaţa vecinică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică însuş Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.” 28 Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvîrşim lucrările lui Du mnezeu?” 29 Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El”. 30 „Ce semn faci Tu, deci”, I-au zis ei, „ca să-l vedem, şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? 31 Părinţii noştri au mîncat mană în pustie, după cum este scris: «Le-a dat să mănînce pîne din cer».” 32 Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că nu Moise v-a dat pînea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pîne din cer; 33 căci Pînea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa”. 34 „Doamne”, I-au zis ei, „dă-ne totdeauna această pîne”. 35 Isus le-a zis: „Eu sînt Pînea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămîn zi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată… 47Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, are viaţa vecinică. 48 Eu sînt Pînea vieţii. 49 Părinţii voştri au mîncat mană în pustie, şi au murit. 50 Pînea, care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănînce din ea, şi să nu moară. 51 Eu sînt Pînea vie, care s-a pogorît din cer. Dacă mănîncă cineva din pînea aceasta, va trăi în veac; şi pînea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.” 52 La auzul acestor cuvinte, Iudeii se certau între ei, şi ziceau: „Cu m poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mîncăm?” 53 Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă nu mîncaţi trupul Fiului o mului, şi dacă nu beţi sîngele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. 54 Cine mănîncă trupul Meu, şi bea sîngele Meu, are viaţa vecinică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. 55 Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sîngele Meu este cu adevărat o băutură. 56 Cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, rămîne în Mine, şi Eu rămîn în el. 57 După cum Tatăl, care este viu, M-a trimes pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănîncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine. 58Astfel este pînea, care s-a pogorît din cer, nu ca mana, pe care au mîncat-o părinţii voştri, şi totuş au murit: cine mănîncă pînea aceasta, va trăi în veac” (Ioan 6:26-58).

Dacă prin prima înmulţire a pîinilor Isus a simbolizat dăruirea Sa, ca Fiu al lui David, propriului Său popor, acum, înmulţind pîinea între neamuri şi pentru neamuri, El doreşte să le atragă atenţia asupra faptului că El este şi Fiul lui Avraam, nu numai Fiul lui David. Prin El, binecuvîntarea lui Dumnezeu trebuia să ajungă nu numai la Israel, ci la toate neamurile. Este important de remarcat faptul că în ambele cazuri Isus le-a cerut ucenicilor Săi să hrănească noroadele. În primul caz, ei au slujit oilor pierdute ale casei lui Israel. Dar acum, au trebuit să slujească neamurilor. Din atitudinea lui Petru în incidentul cu Corneliu, relatat în Faptele Apostolilor 10, deducem că lucrul acesta trebuie să le fi căzut foarte greu. Atitudinea lor faţă de neamuri ieşise la lumină şi cu ocazia incidentului cu femeia cananeancă: „Dă-i drumul, căci strigă după noi” (15:23) — I-au zis ucenicii lui Isus, supăraţi atît de prezenţa femeii, cît şi de insistenţele ei. Cu alte cuvinte — I-au zis ei lui Isus — fă-i binele acesta, de dragul nostru, nu de dragul ei. Iar acum, ucenicii trebuie să slujească patru mii de bărbaţi păgîni, afară de femei şi de copii. Chiar dacă atunci ucenicii nu au înţeles prea multe din această experienţă, ca şi din atîtea altele, semnificaţia acesteia s-a limpezit pentru ei după învierea Domnului Isus Hristos. De fapt, nimic nu descrie mai bine misiunea lor decît minunile înmulţirii pîinilor. Minunea în sine vorbeşte despre faptul că mandatul lor era să împartă oamenilor ceea ce nu era al lor, ceea ce înmulţise Domnul Isus Însuşi. Dar, tocmai prin binecuvîntarea rostită şi prin frîngerea pîinii, minunea vorbea despre semnificaţia mai adîncă a pîinii ce trebuia împărţită. Ei trebuiau să dea oamenilor s ingura mîncare nepieritoare: Pîinea coborîtă din cer, pe Domnul Isus Hristos. Dacă primul aspect a vizat conţinutul lucrării lor, al doilea aspect viza strategia lucrării lor. După cum am văzut, misiunea lor urma să se desfăşoare în două faze. 21 Pîinea coborîtă din cer trebuia mai întîi împărţită poporului Israel. Abia după ce acesta se va dovedi sătul şi va începe să calce în picioare „fagurul de miere”, această Pîine trebuia împărţită ş i neamurilor. Cele două înmulţiri ale pîinilor nu trebuie deci privite — cum susţin mulţi exegeţi — ca pe o repetare nefericită de către evanghelist a unei singure minuni — deosebirile sînt mult prea multe şi mult prea evidente — ci ca două piese importante în dezbaterea pe care el o urmăreşte în acest segment de text (11:1-17:27). Intrarea pe poarta Împărăţiei Cerurilor este posibilă doar prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Dar, deşi El a venit la ai Săi, 22 ai Săi nu L-au primit. Însă tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Cît de greu se coace credinţa că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, reiese şi din atitudinea ucenicilor. Aceştia as istaseră şi participaseră ei înş işi la precedenta 21 22

Vezi 10:16-23, de pildă. Vezi Ioan 1:11.

înmulţire a pîinilor. Imediat după aceea, avuseseră o experienţă şocantă pe mare. În urma ei, declaraseră cu gura lor că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Iar acum că sînt puşi în faţa unei s ituaţii prin care mai trecuseră, ei se reîntorc în tiparele vechi ale necredinţei lor. 16:1-12 Aluatul fariseilor Aşa cum este narat evenimentul din acest următor tablou (16:1-12), el a avut loc imediat după a doua înmulţire a pîinilor, înainte ca Domnul Isus să fi urcat în corabie împreună cu ucenicii ca să treacă de cealaltă parte a mării, adică pe malul de nord-vest, în zona israeliană. Dar nu trebuie să uităm că înmulţirea pîinilor este încheierea unei zile pline de evenimente. În ziua aceea, ajuns pe unul dintre dealurile din partea nord-estică a Mării Galileii, pe meleagurile păgînilor, Isus Se vede înconjurat de noroade, „avînd cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţi bolnavi” (15:30). Atunci cînd Isus i-a tămăduit pe bolnavi, „noroadele se mirau… că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchiopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel” (31, s.n.). După cum am văzut în comentariul tabloului precedent, ceea ce nu văzuseră şi nu înţeleseseră mai-marii lui Israel păreau să înţeleagă păgînii. Mai întîi sutaşul roman, apoi femeia cananeancă, iar apoi noroadele din părţile Decapolisului. 23 Acest imediat următor tablou (16:1-12) îi aduce în prim-plan pe farisei ş i saduchei, pe cunoscătorii Scripturilor. Este pentru prima dată cînd în acest bloc de text (11:1-17:27), evanghelistul pune laolaltă cele două grupări, care de altfel se duşmăneau şi se certau din pricina poziţiilor sociale diferite şi a felului diferit în care înţelegeau Scripturile. Partida saducheilor era formată în mare parte din aristocraţia clericală a lui Israel, în timp ce partida fariseilor era formată în mare parte din laici. Venirea lor împreună dovedeşte un interes comun mai presus de diferenţele şi duşmăniile dintre ei. Iar acest interes comun viza tocmai persoana Domnului Isus. Punerea lor laolaltă sună ca un fel de concluzie a evanghelistului la toate împotrivirile din blocul de text în care ne aflăm şi care este focalizat pe necredinţa 23

Decapolisul — zona celor zece „polisuri” sau a celor zece cetăţi — se întindea în estul şi sud-estul M ării Galileii. În partea de nord-est se întindea provincia Galanitis. Întoarcerea din părţile Tirului şi Sidonului s-a făcut, probabil, prin Cezareea lui Filip; iar apoi, de-a lungul a ceea ce noi numim astăzi înălţimile Golan, pînă aproape în sud-estul M ării Galileii, Isus a urcat înspre nord pe malul de est al mării, pînă la locul unde a avut loc a doua înmulţire a pîinilor, de unde a luat corabia ca să traverseze partea de nord a mării înspre zona Capernaumului (vezi Beitzel J. Barry, The Moody Atlas of the Bible Lands, Chicago: M oody Press, 1985, p. 171).

iudeilor. A doua parte a capitolului precedent a fost focalizată pe lucrarea lui Isus între neamuri. Am văzut că mesajul comunicat prin ultimele două tablouri a avut o ţintă clară: sublinierea contrastului izbitor dintre necredinţa celor din Israel şi credinţa celor dintre neamuri. Dacă noroadele nu au reuşit să facă legătura dintre semnele pe care le făcea Isus şi Scripturi, cel puţin saducheii şi fariseii ar fi trebuit s-o facă. Însă faptul că nic i fariseii şi saducheii nu au înţeles ceea ce ar fi trebuit să înţeleagă este dovedit, pe de o parte, de intenţia acestora, iar pe de altă parte, tocmai de cererea lor: „Fariseii şi Saducheii s-au apropiat de Isus, şi, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer” (16:1, s.n.). Avuseseră înaintea ochilor o mulţime de semne, dar fuseseră orbi în faţa lor. Toate tămăduirile pe care le făcuse Domnul Isus ar fi trebuit să-i facă să înţeleagă că sub ochii lor se împlineau Scripturile ş i că, tocmai de aceea, Acela care făcea aceste semne era Însuşi Hristosul lui Dumnezeu — cel puţin aceasta a fost pretenţia Domnului Isus de la Ioan Botezătorul (vezi 11:2-6). În al doilea rînd, înmulţirea pîinilor ar fi trebuit să dovedească oricărui iudeu care cunoştea cît de cît Scripturile că în mijlocul lor este Unul mai mare decît Moise. Răspunsul dur al Domnului Isus — „Cînd se înserează, voi ziceţi: «Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roş». Şi dimineaţa ziceţi: «Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roş-posomorît». Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi? Un neam vic lean şi preacurvar cere un semn” (16:2-4) — îi dovedeşte vinovaţi. Iar vinovăţia lor era necorelarea tuturor evenimentelor pe care le trăiau şi pe care le vedeau şi neanalizarea lor în lumina Scripturilor. Semnele cerului au reuşit să le deosebească, tocmai pentru că se bazau pe credincioşia lui Dumnezeu de a păstra neschimbate legile naturii. Aceeaşi credincioş ie caracteriza şi Legea Sa revelată în Scripturi. Dacă ar fi observat şi ar fi analizat cu aceeaşi meticulozitate şi semnele vremurilor ca şi semnele cerului, ar fi înţeles cu siguranţă Cine este Cel care stă în faţa lor. Isus îi numeşte pe ei „un neam vic lean ş i preacurvar”, după care le spune că Dumnezeu le va mai da un singur semn, semnul prorocului Iona. Se pare că situaţia aceasta se repeta. Aceştia sau alţi farisei mai ceruseră lui Isus un semn (vezi 12:38-45). Şi atunci, Isus le-a răspuns la fel ca şi acum, dar atunci a explicat cu mai multă grijă în ce anume consta semnul lui Iona: 38

Atunci, unii din cărturari şi din Farisei au luat cuvîntul, şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!” 39 Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn, dar nu i se va da alt semn, decît semnul proorocului Iona. 40 Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pămîntului. 41 Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona” (12:38-41).

Prin paralela cu Iona, Isus le-a vorbit fariseilor metaforic atît despre moartea Sa, cît şi despre învierea Sa a treia zi din morţi. Imediat după aceea, Isus i-a lăsat pe farisei şi pe saduchei şi a plecat, ca şi cum ar fi dorit să le spună că dacă ei vor călca în picioare şi acest ultim semn al Cerului, nici o altă şansă nu le va mai fi acordată de Dumnezeu. Se pare că această discuţie cu fariseii a avut loc în ţinuturile Magdalei, cu puţin timp înainte de îmbarcarea lui Isus cu ucenicii ca să treacă de cealaltă parte pentru ca apoi să urce din nou înspre nord, spre Cezareea lui Filip. Prezenţa ucenicilor cu Isus la discuţia Acestuia cu fariseii şi cu saducheii explică felul în care s-a înfiripat dialogul dintre Isus şi ucenici: „Luaţi seama ş i păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor!” (16:6). Dar ucenicii n-au priceput cuvintele lui Isus, pentru că în încercarea lor de a le înţelege ei au pornit în direcţie exact opusă intenţiei lui Isus. Isus le vorbea despre lucruri spirituale, iar ei se gîndeau la cele materiale. La frămîntarea ucenicilor legată de faptul că uitaseră să ia cu ei pîini, Isus le punea înainte un pericol mai mare decît foamea: pericolul necredinţei care venea din neînţelegerea a ceea ce se întîmpla sub ochii lor. Acela care caută mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, adică acela care îşi păstrează credinţa în Dumnezeu, nu trebuie să fie îngrijorat de nevoile trupului. Nu acestea trebuie să constituie punctul focal al preocupării lui, ci pericolul de a pierde Împărăţia din pricina faptului că semnele şi dovezile prezenţei acesteia nu sînt corect înţelese în lumina Scripturii. Domnul Isus a încheiat Pilda Semănătorului cu avertizarea: „Cine are urechi de auzit, să audă” (13:9). Aluatul fariseilor şi al saducheilor însemna, pe de o parte, să asculţi şi să nu auzi, să priveşti şi să nu vezi, iar pe de altă parte, să auzi una ş i să înţelegi alta şi să încerci să-i convingi pe cei din jur tocmai de contrariul lucrurilor spuse şi făcute de Domnul Isus. Iar Isus i-a avertizat pe ucenici tocmai de acest pericol. „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căc i inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (13:14-15). „Sămînţa căzută în pămînt bun, este cel ce aude cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (13:23). Evanghelistul se pregăteşte de concluzionarea blocului de text în care ne aflăm. Lucrul acesta rezultă şi din faptul că tablourile rămase din segmentul de text de faţă (14:1-17:24) sînt focalizate cu precădere pe ucenici, ca şi cum Domnul ar fi încheiat conturile cu mai-marii lui Israel. Se va întoarce la ei abia după intrarea Sa în Ierusalim, în capitolele 21 şi 22.

16:13-20 Mărturisirea lui Petru „Expoziţia” (16:13-17:27) care începe cu tabloul mărturisirii lui Petru (16:13-20) cuprinde alte cîteva tablouri care se leagă între ele. Înlănţuirea acestora este clară, cel puţin pînă în 17:23. Dar înainte ca să vorbim despre felul în care se leagă toate aceste tablouri (16:13-20, 21-28; 17:1-13, 14-21 şi 22-23), este bine să ne focalizăm pe primele două (16:13-20 şi 21-28). Tabloul mărturisirii lui Petru începe cu o serie de întrebări puse de Domnul Isus ucenicilor Săi (16:13-15). Atunci cînd Petru face faimoasa lui mărturisire (16:16), Domnul Isus îi confirmă faptul că el a avut parte de o descoperire dumnezeiască, pentru ca apoi să-i vorbească despre însărcinarea dumnezeiască pe care i-a încredinţat-o. În mod evident, este unul dintre textele cele mai importante şi cele mai mult comentate din Matei. Mulţi exegeţi au făcut din acest text piatra de temelie a organizării Biseric ii, de-a lungul a multe secole de istorie. Însărcinarea lui Petru a fost privită ca fiind originea liniei de autoritate apostolică, autoritate care s-a transmis apoi liderilor Bisericii care i-au succedat pe apostoli. Să vedem însă ce putem învăţa noi înşine din acest text şi de ce a fost acesta inclus aici de evanghelist. „Cine zic oamenii că sînt Eu?” Tabloul este localizat în Cezareea lui Filip, unde Isus pune ucenicilor o întrebare curioasă: „Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul omului?” (16:13). Întrebarea este curioasă pentru că se pare că Isus doreşte cu tot dinadinsul să afle părerea oamenilor despre Sine. Dar oare aşa să stea lucrurile? Blocul de text în care ne aflăm (11:1-17:27) a început cu tabloul îndoielilor lui Ioan Botezătorul cu privire la identitatea lui Isus. Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Ioan cine anume crede el că este Isus, la momentul respectiv, el ar fi răspuns cam aşa: pînă nu de mult, credeam că El este Hristosul, Acela căruia eu nu sînt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor, Acela care are putere să boteze cu Duhul Sfînt şi cu foc, Acela care Îşi are lopata în mînă şi, în conformitate cu profeţia lui Maleahi, 24 Îşi va curăţi cu desăvîrşire aria, Acela care va strînge grîul în grînar şi va arde pleava într-un foc care nu se stinge. 25 Dar acum nu ştiu exact ce să cred despre El! Tocmai de aceea, vreau să trimit pe doi dintre ucenicii mei ca să-L întrebe dacă El este „Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul” (11:3). Este, oare, atît de important ca să avem răspuns la întrebarea pe care Domnul Isus a pus-o ucenicilor: „Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul omului?” (16:13). Răspunsul pe care Isus îl dă lui Ioan prin ucenicii acestuia subliniază importanţa acestei întrebări. „Ferice”, a zis Isus, „de acela pentru care Eu nu sînt un prilej de poticnire” (11:6). Iar fericirea aceasta poate fi doar a aceluia care ştie cine sînt Eu — ar fi putut adăuga Domnul Isus. Să ne aducem aminte că Ioan îş i scrie evanghelia cu un singur scop: „pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul 24 25

Vezi M al. 3:1-4:1. Vezi M at. 3:11-12.

lui Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 21:31), şi vom înţelege cu atît mai mult importanţa vitală a acestei întrebări. Să vedem ce răspundeau oamenii la ea: 13

Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip, şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul omului?” 14 Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia, sau unul din prooroci” (16:13-14).

În mintea iudeilor, Mesia sau Hristosul trebuia să vină pe linia prorocilor Vechiului Testament, deoarece Domnul îi spusese lui Moise: „Domnul Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi un prooroc ca mine: să ascultaţi de el!” (Deut. 18:15). Atunci cînd ne gîndim la Domnul Isus ca la împlinirea acestei profeţii, ne imaginăm un lung şir de proroci, începînd cu Moise, Samuel, Ilie, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Ioel,… Zaharia, Maleahi şi terminînd cu Ioan Botezătorul, iar după tot acest şir Îl aşezăm pe Isus Hristos, Marele Proroc. Hristosul trebuia să adune în Sine toate cele trei funcţii majore prezente în Israel: profeţia, preoţia şi împărăţia. Pentru că urma să fie Fiul lui David, împărăţia I se cuvenea de drept. Dar, conform promisiunii lui Dumnezeu din 1 Cronici 17:10-14 şi conform profeţiilor care s-au bazat pe această promisiune (vezi Ps. 110; Is. 9:6-7, 11:1-10; Ier. 30:9, 21 şi Zah. 6:12-13), Împăratul trebuia să fie în acelaş i timp şi Mare Preot. Tocmai de aceea, Isus trebuia să capete permisiunea de a Se apropia ca Mare Preot de Dumnezeu, căci cine ar fi îndrăznit să se apropie de Dumnezeu de capul lui, întreabă Domnul prin Ieremia (vezi Ier. 30:21). Iar promisiunea făcută în Deuteronom (18:15-22) Îl desemna pe Hristos şi ca profet. Răspunsul celor din norod a venit totuşi pe linia prorocului: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia, sau unul din prooroci” (Mat. 16:14). Dar răspunsul acestora dovedea falimentul lor de a vedea în Isus pe Acela pe care-L aştepta întregul Israel: pe Hristos. „Dar voi, cine ziceţi că sînt?” Se pare însă că Isus sonda, de fapt, convingerile ucenicilor în această problemă, nu atît de mult pe cele ale norodului. De aceea Se şi grăbeşte El să aducă întrebarea în bătătura lor: „«Dar voi», le-a zis El, «cine ziceţi că sînt?»” (16:15). Mărturisirea lui Petru merge la ţintă: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (16:16). Iar Isus nu Se sfieşte să confirme validitatea afirmaţiei acestuia: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri” (17), după care adaugă: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe

pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri” (18-19). Afirmaţiile lui Isus sînt copleşitoare. Dar oare care dintre ele îl vizează pe Petru personal şi care nu? Să le luăm pe rînd. 17

Isus a luat din nou cuvîntul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.

18

Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru [Petros], şi pe această piatră [Petra] voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. 19 Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri.”

20

Atunci a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El este Hristosul (16:17-20).

„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” Tot ceea ce Domnul Isus spune despre Petru este fundamentat pe descoperirea pe care Tatăl i-a făcut-o lui Petru şi, de aceea, trebuie să fie legat în vreun fel de această descoperire. Pînă la acea oră, în afara Domnului Isus — care era şi rămînea Temelia singură a Bisericii — pe pămînt nu mai era nici o altă piatră din Împărăţie. Isus Însuşi Se comparase pe Sine cu Ioan Botezătorul, afirmînd că El, cel mai mic din Împărăţia Cerurilor, 26 era mai mare decît Ioan, despre care Isus a afirmat că este cel mai mare dintre cei născuţi din femei (vezi 11:11). Dar acum, prin descoperirea pe care Tatăl i-a făcut-o lui Petru, acesta a ajuns (sau aşa se pare) în Împărăţia Cerurilor, devenind prima dintre pietrele cu care se va zidi Biserica Domnului Isus. Mărturisirea lui Petru, respectiv credinţa în Domnul Isus devine astfel poarta intrării în Împărăţia Cerurilor. Noul Testament confirmă faptul că Biserica este zidită pe temelia apostolilor şi prorocilor. 27 Or, Petru era prima dintre pietrele acestei temelii. Porţile locuinţei morţilor nu aveau să 26 27

Înţelesul acestei expresii l-am discutat în comentariul textului din 11:7-19. Vezi Efeseni 2:20.

biruiască Biserica nu din pricina lui Petru, ci din pricina Hristosului în care a crezut Petru. „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor” Din pricina acestui verset, mulţi au făcut din Petru capul unic al unei succesiuni apostolice unice, prelungite pe linia ierarhiei bisericeşti. Însă corelarea cu textul din Matei 18:18-20 pare să sublinieze faptul că puterea de a lega sau dezlega nu a primit-o Petru singur, ci însăşi Biserica. De aceea, promisiunea prezenţei Domnului Isus este garantată doar pentru adunarea în Numele Lui a cel puţin doi sau trei credincioşi, ceea ce exclude ideea unei puteri singulare. Studiind cartea Numeri, 28 am subliniat faptul că unicul cap al poporului vechi testamental al lui Dumnezeu a fost Moise. Imediat după el, conducerea poporului s-a împărţit între preot, profet şi judecător (iar mai tîrziu împărat). Omologul nou testamental al lui Moise nu este Petru, ci Domnul Isus Hristos. El este şi rămîne capul singular al Bisericii, Acela care leagă sau dezleagă prin Biserica Lui adunată în Numele Lui. 29 16:21-28 „De atunci încolo…” Există în viaţa şi lucrarea Domnului Isus relatate în Evanghelia după Matei un punct de turnură semnificativ. Isus Şi-a început lucrarea propovăduind Evanghelia Împărăţiei (vezi 4:23 şi 9:35). Însă imediat după evenimentele relatate în textul din 16:13-20, El a început să vorbească ucenicilor Săi despre suferinţele ş i moartea Sa. Acest punct de turnură este raportat la extraordinara descoperire pe care Dumnezeu- Tatăl o face lui Petru în Cezareea lui Filip. La întrebarea lui Isus: „Dar voi… cine ziceţi că sînt?” (15), Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (16:16). „De atunci încolo”, spune Matei, „Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît, şi că a treia zi are să învieze” (21). Din acest moment, Suferinţa, Moartea şi Învierea Sa devin laitmotivul vorbirilor Domnului Isus (16:21-28; 17:12, 22-23; 20:17-19, 20-23; 21:33-46), pentru ca ultimele trei capitole (26-28) să fie dedicate în întregime acestor subiecte. De ce este legat, oare, acest punct de turnură de declaraţia lui Petru din Cezareea lui Filip? Acesta pare să fi fost un moment triumfal, o extraordinară realizare. „De atunci încolo” Isus ar fi trebuit să celebreze această descoperire a lui Petru, pentru ca apoi să revină asupra ei mereu ş i mereu şi să motiveze pozitiv înrădăcinarea

28 29

Vezi Beniamin Fărăgău, Numeri, vol. I, Logos, Cluj-Napoca, 1993, p. 36-37. Problema va fi reluată în comentariul textului din 18:18-20.

acesteia în sufletele ucenicilor. Ciudat este însă faptul că Isus le interzice imediat ucenicilor să spună cuiva „că El este Hristosul” (20). Oare de ce? Tocmai la această întrebare răspunde tabloul de faţă (21-28). Isus ştia că iudeii Îl vor răstigni din pricina pretenţiei Lui de a fi Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, şi că după ce-L vor răstigni vor face tocmai din suferinţele şi din Crucea Lui dovada blestemului, adormindu-şi astfel conştiinţa pentru fapta făcută împotriva Fiului lui Dumnezeu. Iar la acea oră, din conceptul de Hristos al ucenicilor lipsea tocmai aspectul suferinţei şi al morţii Hristosului. Este semnificativ faptul că în clipa în care El a început să vorbească despre ele, tocmai Petru a fost acela care „L-a luat deoparte ş i a început să-L mustre, zicînd: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţ i se întîmple aşa ceva!»” (22). Atitudinea lui Petru dovedeşte faptul că în conceptul său de Hristos suferinţa şi moartea lui Isus Hristos nu aveau ce căuta. Dacă Isus nu i-ar fi oprit să spună şi altora ceea ce au descoperit ei înşişi, anume că El este Hristosul, ucenicii ar fi împrăştiat un concept fals despre Hristos. Ce conţinut avea conceptul de Hristos pentru Petru? În primul rînd, Hristosul era un bun Învăţător. Prin Predica de pe munte, El a uimit noroadele, pentru că „îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (7:29). Imaginea era apoi completată de puterea extraordinară a lui Isus asupra bolilor şi neputinţelor, asupra duhurilor necurate şi asupra legilor naturii. Hristosul lui Petru putea să liniştească valurile mării înfuriate cu o singură vorbă, putea să umble pe apă, să înmulţească pîinile, să învieze morţii, să deschidă ochii orbilor şi să dezlege limba muţilor. Un astfel de Hristos era uşor de propovăduit şi de reprezentat. Dar să fii apostolul unui Hristos dat în mîinile bătrînilor ca să fie schingiuit, iar apoi răstignit şi aşezat într-un mormînt nu era tocmai un lucru uşor sau de dorit. Mai mult, un astfel de deznodămînt ar fi aruncat în aer toate nădejdile lor. Nu la întîmplare mărturisesc cei doi ucenici ceea ce mărturisesc pe drum spre Emaus: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel” (Luca 24:21). După felul în care înţelegeau ei lucrurile, aceasta ar fi trebuit să fie urmarea firească a tuturor minunilor pe care le făcuse Hristosul în faţa ochilor lor. Tocmai de aceea, atunci cînd „Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît, şi că a treia zi are să învieze” (21), Petru a simţit că i se înmoaie picioarele şi că i se năruie toate nădejdile restaurării împărăţiei lui Israel. El n-a avut curajul să întrebe ca şi Ioan Botezătorul, deşi gîndea poate ca el: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (11:3). Descoperirea pe care i-o făcuse deja Tatăl din Ceruri era prea valoroasă pentru ca Petru să nu se simtă într-un fel parte din planul lui Dumnezeu. În acelaşi timp însă, Petru era conştient că Isus era Personajul central de neînlocuit în toată această ecuaţie, dar el a crezut că poate să facă corecţiile de rigoare în traiectoria Domnului Isus, astfel ca nădejdile lui şi ale multora din jur să se împlinească după cum credeau ei de bine.

„Înapoia Mea, Satano!” Nu mică trebuie să-i fi fost lui Petru surpriza să-L audă pe Domnul Isus spunînd: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gîndurile tale nu sînt gîndurile lui Dumnezeu, ci gînduri de ale oamenilor” (23). De-a lungul paginilor Evangheliei după Matei, începînd cu Ioan Botezătorul, continuînd apoi cu fariseii, cu saducheii, cu marii preoţi, cu cărturarii şi cu cea mai mare parte din norod, iar acum cu ucenicii înşişi, toţi aveau impresia că Dumnezeu trebuie să-Şi mişte planurile în conformitate cu aşteptările lor, în conformitate cu felul în care înţeleseseră ei Scripturile. Acesta în sine era un lucru de condamnat. Dar să declari de bunăvoie şi nes ilit de nimeni că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, iar apoi să ai impresia că tu ştii mai bine decît El cum anume trebuie să curgă spre desfăşurarea lui planul lui Dumnezeu pare să fie culmea impertinenţei, indiferent că lucrul acesta este făcut mai mult sau mai puţin conştient. Or, recunoaşterea acestui lucru era prima lecţie pe care ucenicii trebuiau s-o înveţe, pentru ca aluatul fariseilor şi al saducheilor să nu dospească întreaga plămădeală a vieţii şi gîndirii lor. Aluatul fariseilor şi al cărturarilor, de care îi avertizase Isus în tabloul precedent, era tocmai gîndul autosuficienţei şi atotştiinţei în ce priveşte cunoaşterea planurilor lui Dumnezeu. Pînă în prezent, Isus dovedise cu prisosinţă faptul că El poate fi întrebat şi crezut cu privire la toate nedumeririle care s-ar fi putut ridica oricui cu privire la desfăşurarea planului lui Dumnezeu. A doua mare lecţie pe care trebuia s-o înveţe Petru şi, împreună cu el, toţi ceilalţi ucenici ţine de ceea ce Domnul Isus a afirmat deja prin Pilda neghinei (13:24-30 şi 36-43). Vrăjmaşul Împărăţiei lui Dumnezeu este prezent şi este la lucru, a zis Isus. Faptul că la un moment dat cineva a avut o revelaţie directă din partea Tatălui ceresc nu înseamnă că în clipa următoare el nu poate cădea sub influenţa Celui Rău. Iar această realitate ţine de natura lucrurilor. În lumina experienţei lui Petru, Pilda neghinei capătă înţelesuri mult mai profunde. Deşi la prima vedere grîul şi neghina sînt oameni distincţi, grîul reprezentînd pe fiii Împărăţiei, iar neghina, pe fiii Celui Rău, totuşi, aceeaşi tîlcuire a pildei (vezi 13:36-43) afirmă că la seceriş — care este sfîrşitul veacului — secerătorii, adică îngerii, trimiş i de Fiul Omului, „vor smulge din împărăţia Lui [atît] toate lucrurile cari sînt pricină de păcătuire [cît] şi pe [toţi] cei ce săvîrşesc fărădelegea” (13:41, s.n.). Ceea ce înseamnă că neghina este orice realitatea a împărăţiei Celui Rău semănată în inima omului. Or, Petru era acum pentru Isus „o piatră de poticnire”, fiind folos it de Satana însuşi împotriva planurilor lui Dumnezeu, tocmai pentru că a îngăduit ca vrăjmaşul să semene neghină în pămîntul inimii lui. Într-adevăr, după cum Îşi prevenise Isus ucenicii imediat după rostirea „Feric irilor”, unul dintre pericolele mari pentru creştin este amestecarea cu lumea, acceptarea în viaţă a lucrurilor care sînt o pricină de păcătuire.

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine” În versetele imediat următoare (24-28), folosindu-Se de ocazia creată de intervenţia lui Petru, Isus dă ucenicilor Săi o lecţie de viaţă. În Împărăţia lui Dumnezeu, Împăratul este Acela care hotărăşte ce anume se face şi cum anume trebuie făcut ceea ce se face. Or, Împăratul Şi-a îndreptat faţa hotărît spre Ierusalim, pentru ca acolo să pătimească „din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă ş i din partea cărturarilor” (21) şi ca să fie omorît, pentru ca apoi a treia zi să învieze. Toate acestea l-au speriat pe Petru şi, desigur, şi pe ceilalţi ucenici, mai ales că se pare că nici unul dintre ei nu a auzit afirmaţia legată de înviere. I-a speriat mult prea tare suferinţa şi moartea, şi tocmai de aceea au încercat o cale de scăpare. Isus Se vede obligat să clarifice lucrurile: 24

Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, ! să se lepede de sine, ! să-şi ia crucea, şi ! să Mă urmeze. 25 Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga. 26 Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (24-26, s.n.)

Tot ceea ce poate alege cineva este să vină sau să nu vină după Domnul Isus. O dată ce această alegere a fost făcută, condiţiile sînt impuse de Domnul Însuşi, iar ele sînt nenegociabile. Condiţiile sînt exprimate de El în termenii lepădării de sine, a luării crucii şi a călcării pe urmele Lui. Lepădarea de s ine, privită în contextul imediat, înseamnă renunţarea pentru totdeauna la atitudinea lui Petru. După cum am afirmat, în Împărăţia lui Dumnezeu, Acela care hotărăşte ce anume se face şi cum anume trebuie făcut ceea ce se face este Însuşi Împăratul. A pune sub semnul întrebării hotărîrile Lui înseamnă a nu ne fi lepădat de noi înşine. Faptul că putem să-L urmăm pe El este un favor nemeritat. Dar o dată ce am intrat în această stare de har, relaţia cu Dumnezeu este reglementată strict în spaţiul Legii, adică al ascultării de Cuvîntul lui Dumnezeu. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte”, a zis Domnul Isus, „acela Mă iubeşte” (Ioan 14:21). A ne lua crucea şi a-L urma pe Isus înseamnă a accepta faptul că la temelia Împărăţiei lui Dumnezeu este Crucea însăşi. Astfel, la principiul lepădării de sine, Isus adaugă principiul jertfirii de sine. A fi creştin înseamnă a accepta suferinţa de dragul neprihănirii ş i de dragul Domnului Isus.

În 1 Petru — epistola suferinţei — am învăţat că pentru creştin suferinţa vine din trei direcţii: suferinţa trăirii în neprihănire, suferinţa separării de lume şi suferinţa iubirii de semeni. 30 Petru ne îndeamnă să ne încingem coapsele minţii, să fim treji şi, punîndu-ne nădejdea în harul care ne va fi adus la arătarea lui Isus Hristos, să nu ne lăsăm tîrîţi în poftele pe care le aveam altădată cînd trăiam în neştiinţă (vezi 1 Petru 1:13-14). Deoarece poftele firii pămînteşti se războiesc cu sufletul, suferinţa trăirii în neprihănire se ţine de noi ca scaiul de oaie. Dar Petru ne cheamă nu numai la o viaţă de curăţie, ci şi la o viaţă de sfinţenie, adică la trăirea curăţiei în mijlocul semenilor. Iar aceştia, miraţi că nu alergăm împreună cu ei la acelaş i potop de desfrîu, ne batjocoresc. Deci, încercarea de a trăi în sfinţenie în mijlocul oamenilor măreşte suferinţa creştinului sau îi face crucea mai grea. Dar, după cum am văzut, Hristos ne-a răscumpărat nu doar ca să trăim o viaţă de defensivă. Domnul Isus Însuşi i-a spus lui Petru că porţile Locuinţei morţilor nu vor birui Biserica Sa. Or, viaţa de ofensivă reclamă implicare, prin dragostea de fraţi şi iubirea de oameni. Iar slujirea semenilor reclamă mai multă lepădare de s ine ş i mai multă dăruire, deci mai multă suferinţă şi o cruce şi mai grea. Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El Însuşi să s lujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi. Deci, acela care a decis să-L urmeze, trebuie să se lepede de sine şi să-şi ia crucea. Poate că în faţa celor spuse pînă acum despre preţul călcării pe urmele lui Isus unii ar fi tentaţi să profite de libertatea pe care se pare că o au de a alege să nu pornească pe urmele Lui. De ce să se străpungă în mod nenecesar cu atîta suferinţă? Pentru aceia care se întreabă: De ce să voiesc să vin după El, dacă lucrul acesta cere lepădare de s ine şi luarea crucii? — răspunsul Domnului Isus este simplu şi direct: „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga” (25). Să ne aducem aminte de „Fericiri”. Am văzut că cele opt „fericiri” nu constituie o listă de lucruri disparate. Dimpotrivă! Domnul Isus le-a organizat într-un sistem coerent, prin care El defineşte pentru noi adevărata sărăcie în duh sau adevărata cale spre a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce altceva este sărăcia în duh decît lepădare de sine, adică recunoaşterea faptului că nimic din ce avem noi nu poate scădea sau adăuga la hotărîrile lui Dumnezeu. Iar în ultimă instanţă, lepădarea de sine este confirmată de acceptarea prigoanei pentru neprihănire, a batjocurii şi a vorbirii de rău din pricina lui Isus Hristos. Or, tocmai în aceasta a rezumat Domnul Isus condiţia călcării pe urmele Lui: 10

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. 12 Bucuraţi-vă şi 11

30

Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. I, p. 74-77.

veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, cari au fost înainte de voi (Mat. 5:10-12).

A încerca să-ţi scapi viaţa ar putea însemna a accepta aluatul fariseilor şi al cărturarilor. Şi chiar dacă drumul acesta — de a încerca să ne scăpăm viaţa — ne-ar scuti de prigoană şi de suferinţă, nu trebuie să uităm că neprihănirea obţinută pe această cale nu este bună pentru Împărăţia Cerurilor şi deci umblarea pe acest drum ar însemna pierderea vieţii, nu cîştigarea ei. Or, pentru ca neprihănirea noastră să întreacă neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, trebuie să ne hotărîm să-L urmăm pe Domnul Isus, să acceptăm dăltuirea în noi a chipului Lui descris în „fericiri”, chiar dacă lucrul acesta ar însemna prigoană şi suferinţă. Într-o lume guvernată de forţele răului, a trăi în neprihănire şi în sfinţenie înseamnă nu de puţine ori renunţarea la cîştiguri materiale sau de orice alt fel, de dragul ascultării noastre de Dumnezeu. Dar ce altceva să însemne îndemnul Domnului Isus de a căuta mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui? Lucrul acesta cere înţelegerea adevărului pe care Domnul Isus îl exprimă cu atîta forţă în versetul 26: „Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” O astfel de avertizare are sens în lumina realităţii judecăţii: „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (27). Ultimul verset este mai greu de înţeles: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (28). Dar nu trebuie să uităm că am mai întîlnit o afirmaţie comparabilă cu aceasta, în Matei 10:23. Acolo s-a spus că ucenicii nu vor isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul Omului, iar aici, că unii dintre cei prezenţi nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa. Prima afirmaţie am interpretat-o în lumina distrugerii Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Conform profeţiei din Daniel 9:24-27, Acela care va face un legămînt trainic timp de o săptămînă cu mulţi sau Acela al cărui legămînt trainic va rămîne operant pentru mulţi, timp de o săptămînă, este Mes ia Însuşi. El va face să înceteze jertfa necurmată şi darul de mîncare, şi cel care va veni pe aripa urîciunilor idoleşti ca să pustiască va împlini planul şi porunca Împăratului mes ianic. În Pilda nunţii fiului de împărat, cînd a auzit împăratul că cei chemaţi la ospăţ şi-au bătut joc de slujitorii lui şi pe unii i-au omorît, s-a mîniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea.31 Oare să fie vorba tocmai despre această venire a Fiului Omului în Împărăţia Sa?32

31

Vezi M atei 22:1-14. Acest subiect va fi reluat ceva mai tîrziu, în secţiunea din 21-25, unde evanghelistul se adresează cu precădere lui Israel. 32

17:1-13 Schimbarea la Faţă Secţiunea de faţă (16:13-17:23) a debutat cu grandioasa mărturis ire a lui Petru în Cezareea lui Filip. Dar peste foarte puţin timp, s-a dat în vileag ce anume nu înţeleseseră încă Petru şi ucenicii, şi anume faptul că suferinţa, moartea şi învierea Domnului Isus urmau să fie piatra de temelie a Împărăţiei. De aceea, oricine ar fi încercat să renunţe la acestea pentru a-şi păstra viaţa ar fi pierdut, de fapt, viaţa însăşi; şi doar acela care a acceptat să-şi piardă viaţa, adică să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Domnul Isus, o va cîştiga. Pentru ca să dovedească ucenicilor locul central ş i importanţa vitală a acestor adevăruri, şase zile mai tîrziu, Isus a luat cu Sine pe trei dintre ucenici — pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan — şi a urcat cu ei pe un munte înalt. Expresia „un munte înalt” este aleasă de Matei astfel încît să ne aducă aminte de ispitirea Domnului Isus. Acolo nu ucenicii, ci Însuşi Domnul Isus a fost dus de diavolul „pe un munte foarte înalt” (4:8), pentru ca acesta să-I arate toate împărăţiile pămîntului şi, în schimbul lor, să-I ceară să i Se închine. 33 De data aceasta, cei care sînt duşi pe un astfel de munte înalt sînt ucenicii. Iar Acela care îi duce nu este diavolul, ci Domnul Însuşi. El nu i-a dus ca să le arate împărăţiile pămîntului, ci Împărăţia Cerurilor, pentru ca prin ceea ce văd ei să înveţe să nu i se mai închine niciodată Satanei ascultînd de glasul lui, aşa cum a făcut-o Petru cu doar şase zile în urmă. 1

După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. 2 El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina. 3 Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie, stînd de vorbă cu El. 4 Petru a luat cuvîntul, şi a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” 5 Pe cînd vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” 6 Cînd au auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pămînt, şi s-au înspăimîntat foarte tare. 7 Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei, şi le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!” 8 Ei au ridicat ochii, şi n-au văzut pe nimeni, decît pe Isus singur. 9 Pe cînd se coborau din munte, Isus le-a dat porunca următoare: „Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, pînă va învia Fiul omului din morţi” (17:1-9).

Schimbarea la Faţă a Domnului Isus a fost pentru ucenici o extraordinară confirmare a cuvintelor spuse de Petru despre El. Într-adevăr, El era Fiul Dumnezeului celui viu. Iar apoi faptul că Moise şi Ilie au apărut ca să vorbească cu El dovedea o dată în plus divinitatea şi autoritatea Lui. Intervenţia lui Petru — „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”(4) — dovedeşte că ucenicii nu numai că i-au recunoscut pe cei doi, dar au înţeles şi ierarhia dintre cele trei personaje. Luca menţionează faptul că cei trei „vorbeau despre sfîrşitul [sau exodul] Lui, pe 33

Vezi M atei 4:8-9.

care avea să-l aibă [Isus] în Ierusalim” (Luca 9:31). Deci Petru, Iacov şi Ioan au ocazia să vadă şi să audă că în centrul atenţiei Cerului întreg este într-adevăr tocmai ceea ce i-a speriat pe ei cel mai mult: suferinţa, moartea şi învierea Domnului Isus. Glasul care s-a auzit din Cer — „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Mat. 17:5) — vine să confirme direcţia aleasă de Isus. În Cezareea lui Filip, Petru L-a chemat pe Dumnezeu să corecteze traiectoria Domnului Isus — „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întîmple aşa ceva!” (16:22) — spre a-L feri astfel de suferinţa şi moartea care-L aşteptau în Ierusalim, iar acum Tatăl Însuşi vine să confirme faptul că, într-adevăr, drumul trebuie să treacă neapărat pe acolo. Alegerea Domnului Isus de a merge la Ierusalim pentru ca să sufere de mîinile mai-marilor poporului şi pentru ca să fie răstignit era în conformitate cu planul divin. Pentru ucenici, şocul a fost atît de mare, încît ei au căzut înspăimîntaţi cu feţele la pămînt. Isus i-a atins, şi atunci cînd aceştia „au ridicat ochii… n-au văzut pe nimeni, decît pe Isus singur” (8). Ca să-i asigure de faptul că nu au avut o halucinaţie, El le porunceşte să nu spună nimănui nimic despre cele întîmplate, pînă după ce Fiul Omului va învia din morţi. Fiind obligaţi să ţină în ei şi pentru ei cele văzute, cei trei au avut ocazia să mediteze îndelung la ele. Iacov urma să fie martirizat destul de timpuriu. Dar Petru şi Ioan au purtat în ei şi cu ei această experienţă întreaga lor viaţă. Ea le-a pătruns atît de mult gîndurile, încît au rămas „bolnavi de veşnicie”. Experienţa de pe Muntele Schimbării la Faţă răzbate din scrierile lor. Nici Petru, şi nici Ioan nu mai pot rămîne pe pămînt. În evanghelia sa, Ioan începe în sfera cerească, pentru a descinde apoi pe pămînt: „La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu… Şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:1 ş i 14). Petru pleacă din sferele de jos, dar nu poate să rămînă aici, ci alunecă peste graniţa pe care a trecut-o el însuşi urcînd pe Muntele Schimbării la Faţă. El vorbeşte despre „sîngele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană… [care] a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfîrşitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1:19-20). Cu siguranţă că această experienţă de pe Muntele Schimbării la Faţă a prins contururi finale în înţelegerea lor abia după învierea Domnului Isus. La ora la care a fost trăită, ea fusese mult prea copleşitoare pentru ucenici. Evanghelistul Luca precizează că atunci cînd Petru a vorbit despre cele trei colibi el „nu ştia ce spune” (Luca 9:33). „Oare de ce zic cărturarii că întîi trebuie să vină Ilie?” (10-13) Procesul cumpănirii celor trăite a început îndată: 10

Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întîi trebuie să vină Ilie?” 11 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întîi Ilie, şi

să aşeze din nou toate lucrurile. 12 Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” 13 Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul (17:1-13).

Este pentru prima dată cînd ucenicii încep să aşeze pe rafturile Scripturilor experienţele lor. Dar, pentru fiecare dintre noi, aceste rafturi sînt, de fapt, rînduite nu de ceea ce a spus Dumnezeu în Scripturi, ci de ceea ce înţelegem noi din ceea ce a spus El. Acesta este motivul pentru care, în Predica de pe munte, Domnul Isus Îşi avertizează ucenicii să se ferească de prorocii mincinoş i, de aceia care răstălmăcesc Scripturile. Tocmai tălmăcirea greşită a Scripturilor stătea în calea intrării fariseilor şi a cărturarilor în Împărăţia Cerurilor. De aceea, în 5:21-48, Domnul Isus a început prin a corecta interpretarea Scripturii de către farisei ş i cărturari. Doar o înţelegere corectă a Scripturii (vezi 5:21-48) poate să ducă la o aplicare corectă a ei (vezi 6:1-7:6). Acum, ucenicii înşişi încep să se frămînte cu interpretarea Scripturilor de către farisei: „Oare de ce zic cărturarii că întîi trebuie să vină Ilie?” (10). De data aceasta, fariseii aveau dreptate. Problema lor era că, deşi au interpretat corect Scripturile, nu au reuşit să interpreteze corect semnele vremurilor, nu au reuş it să recunoască împlinirea lor în istorie. Într-adevăr, conform profeţiei lui Maleahi, Ilie trebuia să fie antemergătorul lui Mes ia. Întrebarea ucenicilor se naşte din convingerea lor tot mai fermă că Isus era Hristosul. Petru a avut această descoperire în Cezareea lui Filip. Iar acum, pe Muntele Schimbării la Faţă, convingerea lui a căpătat fermitate. Dar acum, ea se cerea armonizată cu Scripturile. Isus o face pentru ei, identificîndu-l pe Ioan Botezătorul cu Ilie, care trebuia să vină. Dar ş i de data aceasta, El le atrage atenţia asupra faptului că necredinţa fariseilor ş i a norodului era piatra de poticnire a acestora. „Vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. 34 Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor” (12). 17:14-23 „Acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post” Ajunşi în vale, au fost întîmpinaţi de un tată care „a căzut în genunchi înaintea lui Isus şi I-a zis: «Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece»” (14-16). Răspunsul Domnului Isus dă în vileag necredinţa, începînd cu necredinţa norodului: „«O, neam necredincios şi pornit la rău!» a răspuns Isus. «Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi?»” (17). 34

Avem aici, poate, o confirmare a faptului că de soarta lui Ioan Botezătorul se făcuseră vinovaţi şi mai-marii lui Israel. Ei au făcut cu el ce au vrut. Dar în acest caz, într-adevăr, moartea lui Ioan Botezătorul este o întruchipare a morţii Domnului Isus. Şi cu Acesta aveau să facă mai-marii norodului ce vor vrea (sau cel puţin aşa avea să pară la prima vedere).

După ce copilul a fost adus la El, Isus a certat dracul şi l-a scos afară din el. „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?” — au întrebat ucenicii. „«Din pricina puţinei voastre credinţe», le-a zis Isus. «Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici colo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post»” (19-21). Am văzut că felul specific de comunicare al evanghelistului reclamă atît înţelegerea fiecărui tablou în parte, cît şi înţelegerea raţiunii înlănţuirii acestor tablouri. Înainte de a încerca să vedem rolul şi locul tabloului de faţă (17:14-21) în întreg, este bine să zăbovim o clipă în faţa acestui tablou şi să încercăm să-l înţelegem. Isus pune neputinţa ucenicilor de a vindeca pe acest copil mai întîi în seama necredinţei norodului, apoi în seama necredinţei ucenicilor. Dar imediat după aceea, El le spune că „acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post” (21) — ca şi cum nu necredinţa le-ar fi stat în drum, ci lipsa postului şi a rugăciunii. Atunci cînd am discutat despre rugăciune şi despre post în Matei 6, am făcut afirmaţia că amîndouă au menirea să ne schimbe pe noi, şi nu ca să-L înduplece pe Dumnezeu. Păgînii — spune Domnul Isus — bolborosesc cuvinte multe, în nădejdea că vor fi ascultaţi, adică în nădejdea că divinitatea va fi înduplecată prin mulţimea vorbelor lor. După cum jertfele leviticale — arderea de tot, darul de mîncare, jertfa de mulţumire, jertfa de ispăşire şi jertfa pentru păcat — nu aveau menirea de a-L îndupleca pe Dumnezeu, ci de a-l aduce pe închinător pe coordonatele cardinale ale relaţiei cu Dumnezeu, tot aşa este şi cu rugăciunea şi cu postul. În cazul de faţă, pricina neputinţei lor de a vindeca copilul a fost necredinţa. Postul şi rugăciunea ar fi avut menirea să acordeze inima lor pe lungimea de undă a credinţei, să-i aducă în spaţiul biruinţei şi puterii lui Dumnezeu. Acest soi de draci avea putere mai mare asupra omului din pricina necredinţei acestuia. De aceea, Isus începe prin a mustra aspru necredinţa norodului, între care îl inc lude ş i pe tatăl copilului în cauză. Cuvintele Domnului Isus — „O, neam necredincios şi pornit la rău!… Pînă cînd vă voi suferi?” (17) — par să sugereze faptul că Domnul Isus contabiliza realitatea privind-o ca pe un întreg. Aici, de pildă, El condamnă nu numai necredinţa tatălui, ci necredinţa întregului norod, ca şi cum acest om ar fi fost prins în plasa necredincioşiei generale. În timp ce credinţa că Isus este Hristosul începea să prindă contur în sufletele ucenicilor, în sufletul norodului prindea contur necredinţa. Prin acest incident, Isus Îşi avertizează ucenicii din nou de aluatul fariseilor şi al cărturarilor, spunîndu-le că vor scăpa de acesta doar prin post şi rugăciune, adică doar prin post şi rugăciune îşi vor păstra inimile acordate cu Cerul. Primul tablou (16:13-20) din capitolul de faţă, îl putem considera a fi mijirea zorilor pentru ucenici,

începutul credinţei că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Dar imediat în tabloul următor (16:21-28), apare Satana cu lucrarea lui de amăgire şi de diversiune, semănînd neghină între grîu. Petru însuşi cade în plasa lui. Experienţa celor trei ucenici pe Muntele Schimbării la Faţă (17:1-9) vine să întărească credinţa acestora, pentru ca apoi frămîntarea de a înţelege Scripturile (17:10-13) să-i înrădăcineze mai adînc în adevăr. Duşmanul reapare din nou pe scenă, făcîndu-şi lucrarea, de data aceasta, printre ucenicii rămaşi în vale (14-21). Neghina semănată între grîu este necredinţa sau punerea sub semnul întrebării a vorbirii lui Isus şi a planurilor Lui. Tabloul care urmează (22-23) revine la problema esenţială, dezbătută în toate tablourile precedente: moartea şi învierea Domnului Isus: „Pe cînd stăteau în Galilea, Isus le-a zis: «Fiul omului trebuie să fie dat în mînile oamenilor. Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia». Ucenicii s-au întristat foarte mult” (17:22-23). Întristarea ucenicilor dovedeşte faptul că ei încă nu înţeleseseră ceea ce le-a spus Isus. Întristarea lor dovedeşte că auzul veştii morţii Domnului Isus le bloca inima ş i gîndirea, şi ei nici măcar nu mai auzeau ş i vestea învierii. Or, într-adevăr, „acest soi de draci”, altfel spus, această lucrătură a diavolului reclama rugăciune şi post. 17:24-27 Aşadar, fiii sînt scutiţi de taxe Acesta este tabloul (17:24-27) care încheie al treilea şi ultimul segment de text din blocul de text (11:1-17:27) care vorbeşte despre intrarea pe poarta cea strîmtă a Împărăţiei. Ca şi fiecare dintre cele două segmente precedente (11:1-12:50 ş i 13:1-58), şi acest segment (14:1-17:27) se încheie cu un tablou (17:24-27) focalizat pe relaţii. Dar de data aceasta, nu mai este vorba despre relaţia omului cu Isus, ci despre relaţia lui Isus cu Tatăl. Din pricina relaţiei Lui cu Tatăl, relaţia noastră cu Isus este o relaţie mîntuitoare. Pentru că El este legat de Tatăl, acela care este legat de El este legat de Cer. Dar despre ce este vorba în acest ultim tablou? El ne aşază în faţa unuia dintre evenimentele rare din viaţa Domnului Isus. S-ar părea că de data aceasta El face o minune de dragul Său şi pentru Sine. Rubla din gura peştelui pescuit de Petru la porunca Domnului Isus era pentru plătirea dării la Templu pentru Petru şi pentru Isus. Dar dacă privim cu mai multă atenţie întîmplarea, înţelegem că nu este aşa. Nici de data aceasta, Isus nu-Şi foloseşte puterea spre folosul personal, ci o pune în slujba altora. 24

Cînd au ajuns în Capernaum, cei ce strîngeau darea pentru Templu au venit la Petru, şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” 25 „Ba da”, a zis Petru. Şi cînd a intrat în casă, Isus i-a luat înainte, şi i-a zis: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pămîntului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?” 26 Petru I-a răspuns: „De la străini.” Şi Isus i-a zis: „Aşadar, fiii sînt scutiţi. 27 Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa, şi trage afară peştele care va veni întîi;

deschide-i gura, şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine” (17:24-27).

Se pare că pentru Petru examenele încă nu s-au terminat. În Cezareea lui Filip, el a declarat că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Dar imediat după aceea, Petru a fost prins la colţ de Satana şi a căzut în plasa acestuia, pomenindu-se vorbind în Numele lui Isus. Deşi experienţa de pe Muntele Schimbării la Faţă i-a întărit mult credinţa în adevărul declarat în Cezareea lui Filip, acum, ajuns în Capernaum, Petru se pomeneşte vorbind şi de data aceasta în Numele lui Isus. În loc ca să-L lase pe El să hotărască dacă plăteşte sau nu darea pentru Templu, Petru răspunde afirmativ celor care l-au întrebat dacă Învăţătorul Lui plăteşte sau nu darea, ca şi cum ar fi vrut să-L apere pe Isus în faţa acestora. Dar nici nu a ajuns bine acasă, că a şi trebuit să recunoască greşeala pe care a făcut-o. Dacă ceea ce declarase despre Isus în Cezareea lui Filip era adevărat, adică, dacă Isus era într-adevăr Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, ca Fiu al lui Dumnezeu, dintre toţi, El singur era scutit de taxe. După cum împăraţii pămîntului iau dări de la străini, nu de la fii, nic i Împăratul Cerurilor nu putea lua taxă de la Fiul Său. Or, identitatea lui Isus fusese nu numai declarată de Petru în Cezareea lui Filip, dar fusese confirmată de Însuşi Tatăl ceresc, pe Muntele Schimbării la Faţă. Deci, într-adevăr, Petru făcuse din nou o greşeală, răspunzînd în locul Lui ş i răspunzînd în pripă. Dar cum ar fi putut spune el aceste lucruri oamenilor care strîngeau darea pentru Templu, — adică faptul că Isus era Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, şi că, în consecinţă, ca Fiu al lui Dumnezeu, era scutit de taxe — atunci cînd Domnul Isus Însuşi le interzisese să vorbească cuiva despre cele întîmplate pe munte. Le fusese interzis să spună atît faptul că El era Hristosul, cît şi ceea ce văzuseră şi auziseră pe Muntele Schimbării la Faţă. Deocamdată, Isus încerca să sape acest adevăr în ucenicii Săi. Atunci cînd imediat după Pilda semănătorului ucenicii L-au întrebat de ce le vorbeşte oamenilor în pilde greu de înţeles, Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg… căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec” (13:11-15). Dar întristarea din inimile ucenicilor, atunci cînd Isus le-a spus că trebuie să fie dat în mîinile oamenilor, că El va fi omorît, dar că a treia zi va învia, dovedea că nici lor nu le erau încă prea clare aceste lucruri. După ce, prin întrebările puse lui Petru, Isus îl obligă pe acesta să cumpănească o dată în plus cele aflate despre El în ultimele săptămîni, Isus îl trimite la pescuit,

pentru ca pînă şi darea pentru Fiul lui Dumnezeu, pentru Domnul Isus, să fie plătită de Tatăl, şi, astfel, Petru şi ucenicii să aibă o confirmare în plus a mesianităţii şi divinităţii Lui. „Dar ca să nu-i facem să păcătuiască…” Tabloul de faţă (17:24-27) pare să aibă un rol dublu. Pe de o parte, fiind focalizat pe relaţia dintre Isus şi Tatăl ceresc, vine să concluzioneze cele afirmate în celelalte două tablouri precedente de acest fel (12:46-50 şi 13:53-58). Aceia care sînt fraţi cu El vor fi şi în Împărăţia Cerurilor, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu. În acest context, rolul tabloului de faţă este să întărească în Petru şi în ucenici convingerea că Isus este într-adevăr Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Ca Fiu al Tatălui ceresc, Isus era scutit de darea pentru Templul Tatălui ceresc, deoarece darea este plătită de străini, nu de fii. Dar pe de altă parte, tabloul pregăteşte segmentul de text care urmează (18:1-20:34). Deşi Isus era Fiul lui Dumnezeu şi, în baza acestui prerogativ, S-ar fi putut folosi de dreptul Său de a nu plăti darea pentru Templu, El n-o face totuşi, tocmai pentru ca să nu-i facă să păcătuiască pe aceia care nu înţelegeau încă aceste lucruri: „Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa, şi trage afară peştele care va veni întîi; deschide-i gura, şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine” (17:27). „Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut” (18:11), iar pentru aceasta, El nu putea să-Şi permită să fie pentru ei un prilej de păcătuire. Concluzii: Isu s ― Fiul lui David, Fiul lui Avraam Matei îşi începe evanghelia cu o grandioasă declaraţie: Isus este Hristosul lui Dumnezeu, respectiv Fiul lui David, Fiul lui Avraam. Această ultimă secţiune studiată (14:1-17:27) s-a focalizat în mod special pe sublinierea acestor aspecte ale identităţii lui Isus. Ca Fiu al lui David, Isus Hristos a venit la ai Săi. Din acest punct de vedere, cei dintre neamuri nu se puteau aştepta la nimic din partea Lui, în afara cazului în care aceştia ar fi fost dispuşi să vină în Israel şi să accepte să devină parte din Israel. Toate promisiunile legate de Fiul lui David îl privesc pe Israel. Bazat pe acest adevăr fundamental, exprimat de însăşi femeia cananeancă — „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David!” (15:22) — la început, Isus refuză să-i vorbească şi s-o ajute. Ca Fiu al lui David, El aparţinea casei lui Israel în exclusivitate. Dar în blocul mare de text studiat (11:1-17:27), Îl vedem pe Isus marcînd şi celălalt aspect al lucrării Lui. Ca Fiu al lui Avraam, El avea o încredinţare din partea lui Dumnezeu pentru neamuri. De aceea, după ce a marcat ceea ce trebuia marcat în minţile ucenicilor, Isus Îşi permite să revină asupra hotărîrii comunicate femeii — „Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Israel” (15:24) — şi

vindecă pe fiica acesteia, acţionînd acum în baza mandatului Său de Fiu al lui Avraam. Ca Fiu al lui Avraam, El era dator să ducă binecuvîntarea lui Dumnezeu la toate familiile pămîntului, incluzîndu-i pe cei din Canaan. Tocmai pentru a comunica ucenicilor Săi acest adevăr Se afla acum cu ei în părţile Tirului şi ale Sidonului. După cum, prin dubla Sa identitate şi prin dubla Sa însărcinare — ca Fiu al lui David şi ca Fiu al lui Avraam — Isus era o punte între iudei şi neamuri, tot aşa trebuiau să fie ş i ucenicii Săi. Înainte de plecarea Sa, Isus avea să Se roage astfel: „Cum M-ai trimes Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimes şi Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). Ca apostoli ai Domnului Isus Hristos, ucenicii trebuiau să reprezinte lumii atît lucrarea de Fiu al lui David, cît şi pe cea de Fiu al lui Avraam a Domnului Isus. Această dublă însărcinare avea să se materializeze în împlinirea mandatului lor în două faze distincte: mai întîi la oile pierdute ale casei lui Israel, apoi la toţi cei din Samaria şi pînă la marginile pămîntului. Minunea înmulţirii pîinilor făcută mai întîi între iudei, apoi între neamuri definea mandatul lor. Ca ş i conţinut, mandatul lor privea hrănirea mulţimilor flămînde cu Pîinea coborîtă din cer, care dă lumii viaţa. Mandatul lor se fundamenta pe declaraţia Domnului Isus — „Eu sînt Pînea vieţii. Părinţii voştri au mîncat mană în pustie, şi au murit. Pînea, care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănînce din ea, şi să nu moară. Eu sînt Pînea vie, care s-a pogorît din cer. Dacă mănîncă cineva din pînea aceasta, va trăi în veac; şi pînea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:48-51) — declaraţie substanţializată prin viaţa Lui şi ilustrată prin înmulţirea pîinilor. Ca strategie, Isus a repetat minunea şi între neamuri, ca să arate ucenicilor Săi faptul că El era şi Fiul lui Avraam, nu numai Fiul lui David, şi, tocmai de aceea, şi ei erau chemaţi să slujească neamurilor ca şi El. Mai întîi, ucenicii au împărţit cele cinci pîini mulţimilor lui Iuda, apoi cele şapte pîini, mulţimilor dintre neamuri. Atît unii, cît şi ceilalţi au fost hrăniţi cu pîinile binecuvîntate de Isus şi atît unii cît şi ceilalţi au fost slujiţi de ucenicii lui Isus.

Matei 18:1-20:34

Viaţa în Împărăţie este guvernată de principiul slujirii Zidirea Împărăţiei se face doar învăţînd să renunţi la dreptul tău în folosul altora şi s-o faci de dragul lui Hristos.

18:1-35 Păstrarea sfinţilor în har Cele patru capitole introductive sînt urmate de Evanghelia Împărăţiei sau Predica de pe munte (5:1-7:29). Evanghelia sau Vestea Bună a Împărăţiei ne confruntă, pe de o parte, cu realitatea Împărăţiei, iar pe de altă parte, cu chemarea Împărăţiei: „Intraţi pe poarta cea strîmtă! Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă” (7:13-14). În lumina ei, înţelegem că există două căi, care duc spre două destinaţii. Una dintre ele — calea lată — duce spre pierzare, spre focul cel veşnic, despre care ne-a vorbit Domnul Isus în Pilda neghinei şi în Pilda năvodului. Cealaltă — calea îngustă — duce la viaţă, unde „cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (13:43). Deci a fi în Împărăţia Cerurilor reclamă, pe de o parte, o intrare pe poartă, iar pe de altă parte, o umblare pe cale. Atît intrarea pe poartă, cît şi umblarea pe cale sînt condiţionate şi sînt posibile doar prin credinţa în Domnul Isus Hristos. De aceea, în capitolele 8-10, Matei prezintă pe Împăratul şi Împărăţia Lui, atrăgînd atenţia asupra a două faţete ale puterii Împărăţiei: pe de o parte, o putere care obligă puterile împărăţiei întunericului să se retragă, iar pe de altă parte, o putere ş i mai mare: puterea

dezbrăcării şi jertfirii de Sine, prin care — deşi nimeni nu ar fi crezut — puterile împărăţiei întunericului aveau să fie biruite definitiv. Descinderea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt are ca scop nimicirea lucrărilor diavolului. Pentru ca să ne pregătească să acceptăm faţa ascunsă a puterii Împărăţiei, mai întîi, prin minunile făcute de Domnul Isus (8:1-9:34), puterea Împărăţiei lui Dumnezeu şi-a demonstrat supremaţia asupra împărăţiei întunericului obligînd efectele acestei împărăţii — bolile, neputinţele, lipsurile, moartea, duhurile necurate etc. — să dea înapoi din faţa lui Isus. Dar imediat după aceea, în secţiunea următoare (9:35-10:42), Domnul Isus aşază în faţa ucenicilor Săi acel aspect al puterii Împărăţiei — puterea „mielului în mijlocul lupilor”, puterea lepădării ş i jertfirii de Sine — prin care avea să se dea lovitura de moarte duşmanului lui Dumnezeu, prin care avea să fie zdrobit capul Şarpelui. Deoarece zdrobirea capului Şarpelui implica şi zdrobirea călcîiului Seminţei femeii — adică a lui Isus şi a urmaşilor Săi — aceia care se aflau în jurul Domnului Isus au perceput această faţă a puterii lui Dumnezeu ca slăbiciune, motiv pentru care mulţi dintre ei au găsit în Domnul Isus un prilej de poticnire. Tocmai această a doua faţă a puterii lui Dumnezeu a fost greu de înţeles de către toţi aceia care aşteptau Împărăţia lui Dumnezeu. Iar pentru că puţini dintre ei au avut puterea lepădării de sine — fără de care nimeni nu poate fi ucenicul lui Hristos şi părtaş la Împărăţie — majoritatea au rămas afară, aruncaţi în locul unde este plînsul ş i scrîşnirea dinţilor. Capitolele 11-17 se leagă de intrarea pe poarta cea strîmtă, iar capitolele 18-25, de umblarea pe calea cea îngustă. După cum pe poarta cea strîmtă intră doar aceia care ajung să creadă în Domnul Isus Hristos, tot aşa, pe calea cea îngustă rămîn doar aceia care continuă să creadă în El. Pentru că pericolul pierderii credinţei este real, Dumnezeu a gîndit un întreg sistem de protecţie pentru toţi aceia care au ajuns să creadă în Domnul Isus. Despre această rămînere pe cale sau despre ceea ce noi numim păstrarea sfinţilor în har este vorba în capitolele 18-20. Iar capitolele 21-25, vorbesc despre căderea din har sau despre tăierea ramurilor fireşti din măs lin, ca să folosim terminologia lui Pavel din Romani 11. Această cădere din har începe cu toţi aceia care avuseseră harul să fie număraţi în poporul vechi testamental al lui Dumnezeu, dar care, acum, nu au vrut să primească neprihănirea pe care o oferea Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, deoarece şi-au pus înainte o neprihănire a lor înşişi. Umblarea pe cale se termină cu judecata (vezi 25:1-46), care va definitiva poziţia fiecărui muritor faţă de oferta lui Dumnezeu în Domnul Isus Hristos. Unii vor avea Împărăţia, în timp ce alţii vor fi aruncaţi afară, unde este plînsul şi scrîşnirea dinţilor, cu alte cuvinte, în focul cel veşnic, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui. Dacă frămîntările din capitolele 11-17 vorbesc despre intrarea pe poarta cea îngustă a Împărăţiei, capitolele de care urmează să ne ocupăm (18-20) vorbesc

despre umblarea pe calea cea îngustă. Oare de ce este numită calea Împărăţiei o „cale îngustă”? Nu pentru că Dumnezeul întrupat şi coborît în împărăţia Satanei este înghesuit la colţ de către acesta şi El trebuie deci să încerce să supravieţuiască — deşi lupta spirituală este o realitate — ci pentru că aceasta este o taină a Împărăţiei, taină pe care Domnul Isus ne-a descoperit-o în pildele Împărăţiei. Deşi viaţa este în sămînţa pe care o seamănă Însuşi Fiul Omului şi care este adusă din Cer, secerişul depinde totuşi de pămînt. Iar starea pămîntului este ţinta atacurilor permanente ale Celui Rău, care încearcă să întoarcă pămîntul împotriva seminţei căzute în acesta, fie prin necazuri şi prigoniri din pricina Cuvîntului, fie prin îngrijorările veacului acestuia şi prin înşelăciunea bogăţiilor. Atunci cînd cineva uită că nu-i foloseşte la nimic să cîştige toată lumea dacă îşi pierde sufletul, Satana a cîştigat bătălia. O dată ce sămînţa întunericului — păcatul — a căzut în pămîntul inimii noastre, împărăţia Celui Rău lucrează după principiul aluatului în plămădeală. Dacă pricinile de păcătuire nu sînt smulse la vreme, puţinul aluat dospeşte toată plămădeala. În capitolele de care urmează să ne ocupăm (18-20) este vorba despre umblarea pe cale. Pentru a înţelege principiile după care trebuie să se întîmple lucrul acesta astfel încît la judecată să ajungem mai întîi la dreapta Fiului Omului şi apoi cu El în Împărăţia Lui, trebuie să păstrăm în minte adevărurile şi tainele pe care ni le-a descoperit Isus în pildele Împărăţiei. Semănătorul — Fiul Omului prin slujitorii Lui — seamănă sămînţa bună a Împărăţiei. Dar „sămînţa căzută în pămînt bun este cel ce aude Cuvîntul ş i-l înţelege; el aduce roadă; un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (13:23). Cu toate acestea, viaţa este în sămînţă, nu în pămînt, pentru că sămînţa transformă pămîntul în sămînţă. Atunci cînd pămîntul se dăruieşte vieţii din sămînţă, viaţa din sămînţă va înveşnici pămîntul, transformîndu-l în zeci şi sute de seminţe, ce se coc pentru grînarul Cerului. Blocul de text în care ne aflăm (18:1-20:34) se ocupă de relaţia dintre om ş i Dumnezeu, mai precis, de păstrarea acestei relaţii. Ţinînd cont de părţile implicate în relaţie, capitolul 18 se ocupă cu păstrarea sfinţilor în har prezentînd mijloacele pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia noastră în lupta cu păcatul — cu această forţă subtilă şi letală a aluatului. Capitolele 19 şi 20 prezintă relaţia din perspectiva lui Dumnezeu, asigurîndu-ne de credincioşia Lui. Grija şi atenţia de a nu face pe cel de lîngă tine să păcătuiască este subiectul care stă în centrul atenţiei evanghelistului de-a lungul capitolului 18. Viaţa în Împărăţie este guvernată de principiul s lujirii, iar zidirea Împărăţiei se face doar învăţînd să renunţi la dreptul tău în folosul altora ş i s-o faci de dragul lui Hristos. Majoritatea comentatorilor privesc această secţiune prin prisma slujirii. R. V. G. Tasker, de pildă, intitulează capitolul 18: „Viaţa în comunitatea mesianică”. 35 35

R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 172.

Barclay vede în acest capitol învăţătura care guvernează relaţiile personale. 36 R. T. France vorbeşte despre „învăţături cu privire la relaţiile dintre ucenici”. 37 David Hill consideră că prin cele spuse în capitolul 18 din evanghelie se încheie blocul de text din 13:53-18:35, pe care îl numeşte „Comunitatea Împărăţiei: credinţă ş i practică”, intitulînd apoi capitolul 18: „Viaţa şi disciplina în comunitatea creştină”. 38 În acelaşi ton comentează şi H. N. Ridderbos capitolul 18 din Matei, intitulîndu-l: „Relaţii între credincioş i”, 39 iar William Hendriksen vorbeşte despre „Grija faţă de cei mici şi un duh iertător faţă de toţi”.40 18:1-9 „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” Pînă nu de mult, pentru ucenici, Împărăţia Cerurilor era reprezentată prin minunile pe care Isus le-a făcut înaintea lor. Conceptul lor despre Hristos şi despre Împărăţia Lui era guvernat de o atitudine triumfalistă. În faţa Împărăţiei Cerurilor, bolile ş i neputinţele trebuie să cedeze, duhurile trebuie să se supună, moartea trebuie să fugă, foamea este biruită prin înmulţirea pîinilor, furia vînturilor şi a valurilor se potoleşte, faţa apei devine un drum pentru Împăratul etc. Însă în Cezareea lui Filip, ucenic ii au făcut cunoştinţă cu o nouă faţă a Împărăţiei: jertfirea de sine. Acolo a început Isus să le vorbească despre suferinţa, moartea şi învierea Lui de dragul nostru şi pentru noi. Acest aspect al Împărăţiei i-a revoltat pe ucenici, Petru avînd chiar curajul să-L confrunte pe Isus: „Petru L-a luat de o parte şi a început să-L mustre, zicînd: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întîmple aşa ceva!»” (16:22). Întrebarea cu care ucenicii Îl întîmpină acum pe Domnul Isus — „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (18:1) — dovedeşte că vindecarea încă nu s-a făcut în inimile lor şi că ei nu înţeleg încă esenţa Împărăţiei. 1

În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” 2 Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor, 3 şi le-a zis: „Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. 4 De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. 5 Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine. 6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării. 7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! 8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai b ine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic. 9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, 36

William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. II, p. 190. R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 269. 38 David Hill, The Gospel of Matthew, p. 272. 39 H. N. Ridderbos, Matthew, p. 331. 40 W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 684. 37

scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei (18:1-9, s.n.).

Răspunsul Domnului Isus atinge două adevăruri. Primul se referă la relaţia ucenicilor cu Împărăţia Cerurilor (18:2-4), iar al doilea, la relaţiile care se stabilesc între cei ajunşi în Împărăţia Cerurilor (18:5-9). Primul aspect nu face decît să rezume cele spuse în capitolele precedente (cap. 11-17), iar cel de-al doilea, să pregătească ceea ce se va discuta pe îndelete în capitolele următoare (cap. 18-20). Relaţia ucenicilor cu Împărăţia Cerurilor (2-4) Avertizarea Domnului Isus — „Cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (3) — o auziseră şi în Predica de pe munte: „Căc i vă spun că dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (5:20, s.n.). Însă atunci, ea păruse a fi o avertizare generală, care îi viza pe farisei şi cărturari şi, eventual, pe noroade, dar în nici un caz pe ei. Revenirea Domnului Isus asupra acestei avertizări a făcut ca realitatea ei să devină dureroasă, pentru că acum, nefiind de faţă nici fariseii ş i cărturarii şi nici norodul, era evident că pericolul atîrna deasupra capului lor ca „sabia lui Damocles”. Singura soluţie pentru ei era întoarcerea la Dumnezeu şi devenirea asemenea copilaşului pe care Isus l-a pus în mijlocul lor. Înţelegerea acestui text reclamă realizarea a două paralele importante. Pe de o parte, legătura cu Predica de pe munte este făcută prin faptul că Domnul Isus reia fraze întregi din ea. 41 Pe de altă parte însă, multe din conceptele pe care le găs im în text — „prilejurile de păcătuire”, „a intra în viaţă” sau „a fi aruncat în focul veşnic” — le-am întîlnit în pildele Împărăţiei din capitolul 13, deci ele trebuie interpretate în lumina celor spuse acolo. Oare nu cumva Domnul Isus condamna tocmai lipsa „sărăciei în duh”, în schimbul căreia, dacă ar fi avut-o, ar fi putut obţine intrarea în Împărăţie? În Cezareea lui Filip, Petru fugise de suferinţă şi prigoană pentru neprihănire şi de suferinţă şi batjocură din pric ina lui Hristos şi ajunsese sub influenţa Satanei. Acum, ucenicii se dovedeau a fi de aceeaşi parte, tocmai prin manifestarea competiţiei afirmării de sine, a lipsei de blîndeţe. Pentru a putea intra în Împărăţia Cerurilor, ei trebuiau să se întoarcă la Dumnezeu ş i trebuiau să se smerească, recunoscîndu-şi sărăcia în duh. Împărăţia Cerurilor este caracterizată nu de competiţia afirmării de sine, ci de dorinţa şi disponibilitatea slujirii altora. 2

Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor 3 şi le-a zis: „Adevărat vă spun că

41

Putem compara, de pildă, M atei 5:29-30 şi M atei 18:8-9.

dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (18:2-3).

După cum am afirmat mai sus, ameninţarea era serioasă: „Adevărat vă spun că… cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (3). Ucenicii se interesau de standardele după care se departajează unii de alţii în Împărăţia Cerurilor, iar Isus le spune nu numai că ei nici măcar nu sînt în ea, ci că există posibilitatea ca ei să nici nu intre în ea, pe de o parte, dacă nu se întorc la Dumnezeu, iar pe de altă parte, dacă procesul devenirii lor asemenea unor copilaşi nu va continua. Alăturînd cele două expresii — întoarcerea la Dumnezeu ş i devenirea asemenea unor copilaşi — Isus reafirmă un adevăr fundamental al Împărăţiei. Acela care vrea să fie în ea trebuie mai întîi să intre pe poarta cea strîmtă, adică să se întoarcă la Dumnezeu, iar apoi trebuie să umble pe calea cea îngustă, adică procesul devenirii lui asemenea unor copilaşi trebuie să continue. Am afirmat că în textul de faţă avem expresii pe care le-am întîlnit şi în pildele Împărăţiei — „prilejurile de păcătuire”, „a intra în viaţă” sau „a fi aruncat în focul veşnic” — ceea ce înseamnă că putem să facem paralele între cele două texte pentru a le înţelege. Sămînţa căzută în pămînt bun este urmată de germinarea ei, iar apoi de creşterea ei spre rodire. Roada despre care vorbeşte Domnul Isus ţine de caracter: a fi „ca nişte copilaşi”. Nu am greşi dacă am spune că portretul copilaş ilor despre care vorbeşte Domnul Isus l-am avut în „fericiri”. Lucrul acesta este subliniat şi de versetul 5, în care „un copilaş ca acesta” este substituit cu Însuşi Domnul Isus: „Oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine” (s.n.). Expresia „a primi un copilaş ca acesta” are nu doar conotaţia literală, ci şi una metaforică, tocmai datorită versetului precedent. 42 „A te smeri ca acest copilaş” (4) înseamnă a primi în Numele Domnului Isus ca natura lui să devină natura ta, şi a face lucrul acesta în baza Cuvîntului Domnului Isus. Pilda semănătorului afirma că „sămînţa căzută în pămînt bun este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă” (13:23). Or, acest Cuvînt al Domnului Isus trebuia auzit şi înţeles cît mai grabnic, din pricina pericolului în care ucenicii se aflau. În versetul 4 însă, Domnul Isus le spune şi principiul după care se măsoară mărimea cuiva în Împărăţia Cerurilor: 42

„De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (M at. 18:4).

4

De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor (s.n.).

Întrebarea ucenicilor viza întîietatea, afirmarea de sine, poziţii de autoritate etc. Răspunsul Domnului Isus le dezvăluie natura Împărăţiei. Iar aceasta nu are a face nimic cu toate acelea. „Feric irile” ne-au zugrăvit esenţa naturii Împărăţiei Cerurilor: sărăcie în duh, pocăinţă, blîndeţe, foame şi sete după neprihănire, milă, inimă curată, spirit împăciuitor, disponibilitatea de a suferi pentru neprihănire ş i pentru Hristos. Toate acestea, Isus le adună în expresia: „a se face ca nişte copilaş i” sau „a se smeri ca acest copilaş”, subliniind prin aceasta că intrarea în Împărăţia Cerurilor reclamă intrarea pe poarta cea strîmtă, urmată de umblarea pe calea cea îngustă care duce la viaţă, adică de procesul creşterii spre rodire sau de procesul sfinţirii. Procesul sfinţirii noastre presupune o permanentă dezbrăcare de lucrurile care nu ţin de Împărăţia Cerurilor, pentru ca aceasta să se poată întrupa în noi. După cum spicul poartă treizeci, şaizec i sau o sută de alte boabe asemenea celui din care a crescut, tot aşa, acela care este în Împărăţia Cerurilor trebuie să întrupeze realitatea acesteia. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor”, a zis Isus. „Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc” (7:16-19). Relaţia dintre ucenici în Împărăţia Cerurilor (5-9) Dar întrebarea ucenicilor — „Cine este mai mare în Împărăţia Cerurilor?” (18:1) — implica şi relaţia dintre ei, nu numai relaţia fiecăruia dintre ei cu Împărăţia Cerurilor. În ce priveşte relaţia lor cu Împărăţia Cerurilor, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (3, s.n.). Cu alte cuvinte, a fi în Împărăţia Cerurilor înseamnă a intra pe poartă prin ascultarea credinţei şi a umbla pe cale tot prin ascultarea credinţei. Dar El a continuat să le vorbească şi despre relaţia care trebuie să se stabilească între cei care sînt în Împărăţia Cerurilor: 5

Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine.

Dacă s-a rezolvat caracterul, se rezolvă şi relaţiile, deoarece, în Predica de pe munte, Domnul Isus ne-a învăţat că există o strînsă legătură între cele două. Caracterul determină conduita sau natura pomului determină natura rodului. A fi

ca nişte copilaşi se verifică în a primi un copilaş ca acesta în Numele Domnului Isus, adică a te purta cu el aşa cum S-ar purta Isus cu el. Aceasta înseamnă să te gîndeşti la mîntuirea lui şi să faci totul pentru aceasta. Atunci cînd cineva este frămîntat de întîietatea şi poziţia lui în Împărăţia Cerurilor, este extrem de uşor să-i calce în picioare pe fraţii săi, să nu-i pese de ei sau, dacă îi pasă de ei, să caute să-şi facă un capital din ei pentru promovarea propriilor lui ambiţii. În esenţă, există două poziţii pe care cineva le poate adopta faţă de fraţii săi. Pe de o parte, îi poate primi în Numele lui Isus Hristos. Pe de altă parte, i-ar putea face să păcătuiască. Am văzut ce înseamnă prima, dar oare despre ce să fie vorba în a doua: 6

Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării.

Oare ce înseamnă să faci să păcătuiască pe unul dintre aceşti micuţi care cred în Domnul Isus? Am văzut că în versetele 7-9 există expresii cu care Matei ne-a familiarizat în pildele Împărăţiei: „prilejuri de păcătuire”, „a intra în viaţă” şi „a fi aruncat în focul veşnic”. În tîlcuirea Pildei cu neghina, Isus spune că „Fiul omului va trimete pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile cari sînt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvîrşesc fărădelegea, şi-i va arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul ş i scrîşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (13:41-43). Îngerii vor smulge din Împărăţie tot ceea ce a semănat vrăjmaşul, adică, pe de o parte, pricinile de păcătuire, iar pe de altă parte, pe cei ce săvîrşesc fărădelegea. Deci a face pe aceşti micuţi care cred în Isus să păcătuiască sau a fi un prilej de păcătuire pentru ei înseamnă a te lăsa în mîna Satanei să semene prin tine neghină în fraţii tăi. Autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă: „Întăriţi-vă dar mînile obos ite ş i genunchii s lăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat” (Evrei 12:13). Iar ca să le spună destinatarilor săi cum anume se poate face aşa ceva, el continuă:

„Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, 43 fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea” (Evrei 12:14-15). Tocmai lucrul acesta este afirmat în versetele 7-9 din capitolul de faţă: 7

Vai de lu me, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! 8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic. 9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai b ine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei (Mat. 18:7-9, s.n.).

Predica de pe munte a început cu „Fericirile”, prin care Domnul Isus Şi-a creionat autoportretul, limpezind cum anume a intenţionat Dumnezeu să arate chipul Său în om. Refacerea relaţiei cu Dumnezeu — relaţie care a fost ruptă de păcat — sau ajungerea noastră în Împărăţia Cerurilor este pos ibilă doar prin sărăcia noastră în duh, prin recunoaşterea totalei noastre dependenţe de Dumnezeu. Această dependenţă totală de Dumnezeu este dovedită, printre altele, prin curajul mărturisirii ei publice prin plînsul nostru. Mîngîierea lui Dumnezeu produce în noi acea răsturnare dramatică a sistemului de valori, care ne dă puterea ieşirii din competiţia afirmării de sine, pentru că, de acum, flămînzim nu după lucruri pe care le mănîncă moliile şi rugina şi pe care le fură hoţii, ci după o stare după voia lui Dumnezeu, după neprihănirea legală, morală şi socială, care caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu. Dar Domnul Isus ne spune că foamea şi setea după neprihănire ne apropie de oameni, nu ne izolează de ei, pentru că atunci cînd sîntem săturaţi cu neprihănire, încep să ne preocupe nevoile semenilor noştri. Iar prima şi cea mai urgentă nevoie a lor este împăcarea lor cu Dumnezeu, deoarece, dincolo de scurta existenţă biologică, fără împăcare cu Dumnezeu nu există viaţă. De aceea, povara care apasă pe inima lui Dumnezeu ş i pentru a cărei rezolvare nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi este tocmai ca noi să ajungem să ne împăcăm cu El, pentru ca astfel să dobîndim viaţa. Jertfa Domnului Isus impune ca toţi aceia care am beneficiat de ea să urmărim pacea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, adică să veghem ca păcatul să nu se cuibărească în inima noastră. Lucrul acesta este important, pe de o parte, pentru noi înşine, deoarece altfel cu nici un chip nu vom intra în 43

În contextul discuţiei din M atei 18:1-9, a urmări sfinţirea înseamnă a accepta procesul transformării întru asemănarea unor copilaşi ca acela pe care Domnul Isus l-a pus ca model în mijlocul ucenicilor.

Împărăţia Cerurilor, iar pe de altă parte, pentru fraţii noştri, deoarece, „pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine”, a zis Domnul Isus, „ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară ş i să fie înecat în adîncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (6-7).44 18:10-14 „Nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” Poate în nic i unul dintre celelalte texte ale evangheliei nu ne este prezentată cu atîta forţă inima lui Dumnezeu ca în textul de faţă: 10

Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri. 11 Fiindcă Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască ce era pierdut. 12 Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi, şi se duce să caute pe cea rătăcită? 13 Şi, dacă i se întîmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea, decît de cele nouăzeci şi nouă, cari nu se rătăciseră. 14 Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi (18:10-14).

Cu ocazia evenimentului Schimbării la Faţă a Domnului Isus, Dumnezeu a confirmat faptul că cerul întreg îşi găseşte plăcerea în Domnul Isus şi în lucrarea Sa: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi” (Mat. 17:5). Şi tocmai pentru că Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut, aceşti micuţi, care sînt rodul muncii sufletului Domnului Isus, sînt în mod special în atenţia Tatălui ş i sînt bucuria inimii Lui. De aceea văd îngerii lor pururea Faţa Lui în ceruri. Scriptura vorbeşte despre faptul că naţiunile au îngeri reprezentativi în ceruri (vezi Dan. 10:12-13 şi 12:1), la fel şi bisericile (vezi Apoc. 2:1, 8, 12, 18; 3:1, 7 şi 14), iar aici, Domnul Isus vorbeşte de îngeri păzitori ai unor indivizi. Dar indiferent cum am interpreta astfel de texte, textul de faţă subliniază cu prisosinţă plăcerea şi interesul pe care Dumnezeu le găseşte în rodul muncii sufletului Fiului Său, tocmai prin onoarea pe care le-o acordă celor care cred în El, de a avea acces direct la tronul lui Dumnezeu prin îngerii lor păzitori. Noul Testament elaborează în mai multe texte tema accesului nemijlocit la Tatăl ceresc al celui credincios. „El a venit astfel”, afirmă Pavel, „să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci prin El [prin Isus Hristos] şi unii ş i alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sînteţi nici străini, nic i oaspeţi ai casei, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui 44

Pentru o tratare mai detaliată a problemei pricinii de poticnire sau a prilejurilor de păcătuire, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Corinteni, p. 99-107.

Dumnezeu” (Ef. 2:17-19, s.n.). Iar în Epistola către Evrei, Pavel continuă gîndul: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfînt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El [Isus Hristos], prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său: — şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem… cu deplină încredere” (Evrei 10:19-22). Indiferent cum am încerca să explicăm lumea îngerilor despre care vorbeşte Isus, un lucru este limpede. El a folosit această imagine din Matei 18:10 pentru a sublinia felul în care priveşte Tatăl nostru ceresc pe cei care se întorc la El prin credinţa în Fiul Său. Tocmai din pricina interesului deosebit pe care Dumnezeu îl are faţă de ei, „feriţi-vă”, spune Domnul Isus, „să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi” (10); feriţi-vă ca nu cumva să fiţi o pricină de păcătuire pentru ei. „Pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară şi să fie înecat în adîncul mării” (18:6). „Fericirea” a şaptea — „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” (5:9) — pare să ne fi aşezat între Dumnezeu şi cei neîmpăcaţi încă cu El. Dar textul de faţă ne ajută să înţelegem că preocuparea lui Dumnezeu pentru oameni nu încetează în c lipa în care ei „se întorc” la El. Cu alte cuvinte, lucrarea „de împăciuire” a fiilor lui Dumnezeu, preocuparea lor pentru oameni, trebuie să continue şi după ceea ce noi numim întoarcere la Dumnezeu. Înşişi ucenicii dovedeau că o astfel de întoarcere la Dumnezeu trebuie să fie o realitate continuă. Ei înşiş i aveau nevoie stringentă de ea: „Adevărat vă spun”, îi avertizează Domnul Isus, „că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (18:3, s.n.). După cum dorinţa Tatălui este ca aceşti micuţi să se întoarcă la El, tot aşa, dorinţa Lui este ca nici unul dintre aceşti micuţi să nu piară, adică să continue să rămînă în Împărăţia Lui. Este important de observat că fiecare dintre noi sîntem implicaţi în acest proces şi sîntem pe deplin responsabili pentru securitatea lor. Noi putem primi pe aceşti copilaş i în Numele Domnului Isus sau putem să-i facem să păcătuiască. Seriozitatea cu care Domnul Isus priveşte această problemă ne face să ne cutremurăm: 5

Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine. 6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării. 7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! 8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîini sau două picioare, şi să fii aruncat în focul veşnic. 9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei (18:5-9).

Oamenii pentru care a murit Hristos au căpătat valoarea sîngelui Său: „Oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine” (5). Deci noi ne raportăm, de fapt, nu la oameni, ci la Răscumpărătorul lor. 45 Dar ni se atrage atenţia nu numai asupra valorii extraordinare pe care oamenii o au din pricina preţului cu care au fost răscumpăraţi, ci şi asupra responsabilităţii noastre faţă de ei. Domnul Isus vorbeşte de parcă aceşti micuţi care cred în El ne-ar fi fost încredinţaţi nouă spre a veghea asupra lor, pentru ca nu cumva ei să piară. Cum anume trebuie să veghem unii asupra altora ne este spus de Domnul Isus în textul imediat următor (18:15-20). 18:15-20 „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l” Legătura tematică cu tablourile precedente (1-9 şi 10-14), precum şi cu tabloul următor este evidentă. În toate aceste tablouri, Isus pledează pentru vegherea unora asupra altora şi pentru păstrarea relaţiei prin mustrare, iertare şi acceptare. Tabloul de faţă (15-20) se compune din două părţi, legate şi ele una cu cealaltă. În prima parte a textului (15-17), ni se spune cum anume trebuie să veghem unii asupra altora. Iar în a doua parte (18-20), se subliniază autoritatea pe care Domnul Isus a dat-o Bisericii Lui, ceea ce explică şi enorma responsabilitate cu care ne încarcă această autoritate. Despre această responsabilitate le-a vorbit Isus ucenicilor Săi în 18:4-14. „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta” (15a) Sîntem obişnuiţi să privim prima parte a acestui text (15-17) ca pe un ghid al practicării disciplinării în Biserică. Dar o astfel de abordare este posibil să nască în noi o atitudine greşită, mai ales dacă avem tendinţa să ne erijăm în judecătorii fraţilor noştri. Faptul că el a păcătuit împotriva mea ş i faptul că Domnul Isus mă obligă să mă duc să-l mustru mă pot împinge să mă socotesc mai bun şi mai presus de el. Iar cei doi sau trei şi, mai tîrziu, adunarea Bisericii se vor putea considera şi ei foarte uşor a fi un for de judecată şi disciplinare, ceea ce, deşi este adevărat într-un fel, poate viola intenţia şi spiritul textului. Acum, să vedem ce ni s-a spus în porţiunea de text precedentă. Mai întîi, sîntem înştiinţaţi de faptul că „Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut” (11). Apoi, ni se spune că „nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (14) care au fost mîntuiţi de Domnul Isus şi care cred în El. Deci tot ce urmează în versetele 15-20 trebuie înţeles ca fiind soluţia lui Dumnezeu pentru ca dorinţa Lui de a nu pierde pe nici unul dintre aceşti micuţi care cred în El să fie împlinită. Paşii sugeraţi de către Domnul Isus în cazul în care păcatul a atins pe unul dintre noi trebuie priviţi nu ca mijloace de disciplinare, ci ca pe nişte mijloace de păstrare în har a acestora. O astfel de perspectivă ne va ajuta să spunem adevărul în dragoste, pentru că sîntem motivaţi de cîştigarea ş i 45

Lucrul acesta este afirmat cu şi mai mare forţă în capitolul 25:31-46.

păstrarea fratelui nostru, şi nu de dovedirea vinovăţiei lui pentru a-i putea închide astfel gura. Să vedem deci care sînt aceşti paşi ai păstrării în har a fraţilor noştri. 15

Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, 1. du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. 2. 16 Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. 3. 17 Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; 4. şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş (Matei 18:15-17).

Pasul 1: „Du-te şi mustră-l între tine şi el singur” (15b) Pentru că am plecat de la premisa că Domnul Isus pune înaintea noastră paşii care trebuie făcuţi pentru ca nici unul dintre noi să nu devenim pentru fraţii noştri pricini de păcătuire sau de continuare în păcat, ceea ce ar putea duce la pierderea lor, este de la s ine înţeles că această „recuperare de la pierzare” a fraţilor noştri devine imperativă doar dacă este vorba despre păcat. Există multe lucruri pe care le percepem diferit de fraţii noştri. Dar aici nu este vorba despre gusturi, ci despre păcat, adică despre o călcare a poruncii lui Dumnezeu. Păcatul nu se defineşte nici în raport cu gusturile noastre, nici în raport cu convenienţele sociale asupra cărora am căzut de acord, chiar dacă acestea ţin de structurile şi de organizarea unei biserici locale. Păcatul se defineşte strict în raport cu Cuvîntul lui Dumnezeu, nu în raport cu cuvîntul oamenilor. Deci la baza demersului propus de Domnul Isus trebuie să fie prezenţa unui păcat: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta” (15, s.n.). Dar ce să însemne acel „împotriva ta”? De pildă, dacă fratele meu mă minte, mă fură, mă vorbeşte de rău etc., am putea spune că toate aceste păcate au fost făcute împotriva mea. Dar oare numai într-un astfel de caz se aplică textul din Matei 18:15? Aceste păcate mă vizează, într-adevăr, în mod direct. Dar să ne aducem aminte de ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 5. Tocmai pentru că păcatul despre care este vorba — „Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea, cari nici chiar la păgîni nu se pomeneşte; pînă acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său” (1 Cor. 5:1) — nu pare să fi fost făcut împotriva nici unuia din biserică, biserica nu s-a implicat în acest caz. Pavel le spune corintenilor: „Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?” (5:6). Atunci cînd aparţinem unei comunităţi, orice păcat al cuiva dintre noi este împotriva tuturor celorlalţi şi împotriva noastră a fiecăruia. Poate că textul acesta trebuie înţeles mai degrabă în lumina pildei samariteanului milostiv (vezi Luca 10:25-37). După cum aproapele nostru este acela despre care am aflat că este în necaz, păcatul săvîrşit „împotriva noastră” este păcatul despre care am

luat cunoştinţă. 46 Este important să judecăm astfel, din două motive. Pe de o parte, plata păcatului este moartea, indiferent împotriva cui înfăptuim păcatul, deoarece în primul şi în primul rînd el este făcut împotriva lui Dumnezeu ş i poate fi rezolvat doar prin stropirea cu Sîngele lui Hristos. Deci neimplicarea în viaţa fratelui meu pe motivul că păcatul nu mă vizează pe mine în mod direct înseamnă a-l abandona pe fratele meu în ghearele morţii. Dacă eu ştiu de păcatul lui şi nu împlinesc porunca din Matei 18:15, sîngele lui va fi cerut din mîna mea. Pe de altă parte însă, tocmai pentru că puţin aluat dospeşte toată plămădeala, făcînd parte din aceeaşi comunitate, păcatul neconfruntat se va întoarce împotriva mea, împotriva copiilor mei şi împotriva tuturor celorlalţi fraţi ai mei. Motivaţia şi atitudinea cu care trebuie să mă implic în viaţa fratelui meu sînt clar circumscrise de context. Versetul 14 precizează faptul că „nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi”. De aceea, nu mă duc la fratele meu ca să-i dovedesc că am dreptate şi să-l ţintuiesc de perete cu argumentele zdrobitoare ale vinovăţiei lui, etalate cu un evident aer de superioritate şi de sfinţenie, ci ca să-l cîştig, ca să plîng cu el, ca să mă rog cu el şi să-l ajut să-şi mărturisească păcatul şi să se apropie cu încredere de scaunul harului, ca să capete îndurare în această vreme de nevoie. Conform Cuvîntului lui Dumnezeu, un păcat mărturisit este un păcat iertat, iar o dată ce păcatul a fost adus la lumină şi mărturisit, avem părtăş ie unii cu alţii, deci relaţia este complet restabilită. Mărturis irea păcatului este singura modalitate pentru rezolvarea lui ş i pentru restabilirea relaţiei cu Dumnezeu şi a relaţiei unii cu ceilalţi. Lucrul acesta îl subliniază apostolul Ioan în prima sa epistolă: 6

Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întunerec, minţim, şi nu trăim adevărul. 7 Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. 8 Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. 9 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. 10 Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvîntul Lui nu este în noi (1 Ioan 1:6-10).

Deci păcatul scos la lumină, adică mărturisit, este iertat, iar părtăşia este restabilită, atît pe planul relaţiei dintre Dumnezeu ş i om, cît şi pe planul relaţiei dintre fraţi. „Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău” (Mat. 18:15), adică fratele

46

„Cuvintele «împotriva ta» lipsesc din cîteva manuscrise importante şi probabil că nu fac parte din textul original. În acest caz, în timp ce versetele 21-22 se preocupă de reacţia ucenicilor privind o ofensă personală, preocuparea în textul de faţă este faţă de un păcat oarecare al fratelui nostru, şi nu faţă de o rupere a relaţiei între doi fraţi anumiţi” (R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 274). Aceeaşi părere o are şi David Hill: „«împotriva ta»: cuvintele ar trebui probabil omise, ca şi în cele mai importante manuscrise” (D. Hill, The Gospel of Matthew, p. 275).

tău este păstrat în harul lui Dumnezeu ş i în Biserica lui Hristos, iar lucrul acesta produce o imensă bucurie Tatălui nostru ceresc. 12

Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi, şi se duce să caute pe cea rătăcită? 13 Şi, dacă i se întîmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea, decît de cele nouăzeci şi nouă, cari nu se rătăciseră. 14 Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi (18:12-14).

Dacă pentru nimic altceva nu ne-am implica în acest proces al recuperării sau al păstrării fratelui nostru în har, ar trebui s-o facem de dragul lui Dumnezeu ş i pentru bucuria Lui. Iar dacă pocăinţa a avut loc, procesul este încheiat, şi problema este uitată. Ea nu mai trebuie reluată, nu mai trebuie discutată în nici un alt context. Fratele meu este restaurat şi readus cu drepturi depline în comunitate. Pasul 2: „Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi” (16) Tocmai pentru că păcatul înşală, înfăşoară lesne şi împietreşte, există posibilitatea ca fratele meu să nu ia aminte la mustrare şi să nu-şi recunoască şi să nu-şi mărturisească păcatul. Dar Scriptura ne spune că procesul mijlocirii pentru el nu poate fi oprit aici. Trebuie să mă întorc la fratele meu, luînd împreună cu mine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dar oare vorba cui trebuie sprijinită pe mărturia acestor martori? Nu cumva tocmai vorba mea, a aceluia care a fost la fratele său ca să-l mustre? Este important să ţinem cont de faptul că mult prea mulţi din biserică, necunoscînd bine Scripturile, nu reuşesc să facă distincţie între porunca lui Dumnezeu şi datinile omeneşti sau regulile şi rînduielile pe care ni le fixăm noi oamenii pentru a putea convieţui împreună. Tocmai de aceea, atunci cînd chem în ajutorul meu pe aceşti unul sau doi inşi, rolul acestora este să mă judece în primul rînd pe mine şi să vadă dacă, în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu, plîngerea mea împotriva fratelui meu este sau nu legitimă, deci dacă fratele meu s-a făcut cu adevărat vinovat de un păcat. În cazul în care ei constată că nu este vorba despre un păcat, deci despre o călcare a Cuvîntului lui Dumnezeu, ci de diferenţe de păreri sau de obiceiuri, atunci eu sînt cel care trebuie să mă pocăiesc şi să mă duc la fratele meu ca să-i cer iertare pentru acuzaţiile nedrepte pe care i le-am adus. Dar dacă şi cei unul sau doi cad de acord cu mine, atunci procesul confruntării în vederea recuperării trebuie să continue. Tocmai din pric ina acestei judecăţi, care trebuie făcută în lumina Scripturii, cel unul sau doi inşi trebuie să fie oameni temători de Dumnezeu şi înţelepţi, „în stare să judece între frate şi frate” (1 Cor. 6:5), după cum spune Pavel, sau oameni care „se tem de poruncile Domnului Dumnezeului nostru”, după cum spune Şecania, în Ezra 10:3. Mărturia celor unul sau doi inş i are scopul de a-l convinge pe cel vinovat de vinovăţia lui, întărind mărturia Cuvîntului în faţa lui. Singura noastră autoritate este Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar, de multe ori, Cuvîntul trebuie interpretat, iar noi confruntăm pe

fratele nostru tocmai cu această interpretare a Cuvîntului lui Dumnezeu. Este important ca el să audă părerea mai multor fraţi. Pasul 3: „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii” (17a) Este de la sine înţeles că dacă cel vinovat vrea să asculte de cei doi sau trei inşi, problema se rezolvă atunci şi acolo, fratele nostru fiind cîştigat din nou pentru Dumnezeu, spre bucuria Tatălui nostru ceresc şi spre bucuria noastră. Oricare dintre cei implicaţi ar mai duce vorba mai departe s-ar face vinovat de vorbire de rău, şi întregul proces s-ar întoarce asupra lui, pentru că vorbirea de rău este păcat şi aduce moarte. Ducerea cazului mai departe în faţa bisericii trebuie să aibă loc doar dacă nu vrea să asculte mustrarea şi sfatul celor doi sau trei. Ce să însemne acest al treilea pas şi cum trebuie el făcut? Pentru a răspunde la întrebare, este important să înţelegem cui anume trebuie să-l spunem pe fratele care a păcătuit împotriva noastră. Textul afirmă că el trebuie spus Bisericii. Dar cine este Biserica? Oare nu cumva sîntem noi, toţi membrii ei, care ne-am asociat unii cu ceilalţi, în urma împăcării noastre cu Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi în vederea vegherii unii asupra altora pentru ca să ne ajutăm în procesul sfinţirii, adică în trăirea vieţii creştine în ascultarea credinţei? Cu toate acestea, nu credem că Domnul Isus a zis ca noi să împrăştiem problema fratelui nostru discutînd, pe rînd, cu fraţii noştri, cînd-cum îi întîlnim. Aceasta ar însemna să-l bîrfim şi să-l omorîm pe fratele nostru care a păcătuit, nu să-l cîştigăm. Aic i „Biserica” (ekklesia) reprezintă, pe de o parte, adunarea celor chemaţi din lume la Hristos, deci adunarea celor născuţi din nou prin credinţa lor în Domnul Isus Hristos, iar pe de altă parte, adunarea celor chemaţi să discute această problemă. Problema este că acest ultim pas se poate finaliza fie cu recuperarea celui căzut — ceea ce ar fi de dorit — fie cu excluderea lui. Excluderea cuiva este un lucru dureros pentru fiecare dintre noi, mai ales avînd în vedere consecinţele subliniate de versetul 18: „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pămînt va fi dezlegat în cer”. Pentru ca biserica să nu se simtă obligată să reia întregul proces, din pricina neîncrederii în faptul că paş ii precedenţi au fost într-adevăr făcuţi şi că au fost făcuţi corect, este important ca atunci cînd problema ajunge în faţa bisericii aceasta să fie convinsă că tot ceea ce trebuia făcut s-a făcut. Tocmai avînd în vedere această nevoie, în rîndurile de mai jos vom încerca să defalcăm acest al treilea pas în fazele lui necesare din punct de vedere practic:47 1. În plenul bisericii, se ia act de raportul scris al celor doi sau trei inş i care au fost implicaţi în pasul al doilea. Raportul trebuie să cuprindă analiza 47

Discuţia care a dus la această defalcare în faze intermediare ale celui de-al treilea pas a avut loc în Biserica din Iris, unde s-a hotărît ca în cadrul eforturilor Bisericii de păstrare a sfinţilor în har, aplicarea acestui al treilea pas din M atei 18 să aibă loc în aceste etape.

2.

3.

4.

5.

6.

problemei în lumina Scripturii. Biserica trebuie să judece în lumina Scripturii lucrurile spuse, iar apoi trebuie să-şi exprime acordul sau dezacordul în ce priveşte concluzia fraţilor de mai sus. În cazul că lucrurile sînt clare şi problema păcatului este dovedită în lumina Scripturii, biserica trebuie să ia cunoştinţă de seriozitatea deciziei în faţa căreia se află. Pe de o parte, „oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării” (18:6). Aceasta înseamnă că motivaţia ş i atitudinea cu care se fac aceste lucruri sînt determinante. Pe de altă parte, biserica trebuie să ia act de hotărîrea Domnului Isus: „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pămînt va fi dezlegat în cer” (18:18). Tocmai din pricina seriozităţii acestui act, se invită biserica la rugăciune pentru cazul respectiv şi chiar la post sau la intervenţii în viaţa celui în cauză din partea acelora care doresc s-o facă, precizîndu-se cerinţele lui Dumnezeu pentru cei care fac lucrul acesta. În Galateni, Pavel spune: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari sînteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blîndeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos” (6:1-2, s.n.). Iar în Efeseni 4:15, ni se aduce aminte că trebuie să fim „credincioşi adevărului, în dragoste” (s.n.). Matei 18:19 ne aduce aminte de puterea care există în faptul că ne învoim să cerem un lucru de la Domnul: „Vă mai spun iarăş, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”. Se hotărăşte scrierea unei scrisori în termen de o săptămînă, care să cuprindă (1) problema, aşa cum a fost ea prezentată bisericii, (2) concluzia bisericii, (3) termenul în care problema se poate rezolva în faţa bisericii, (4) invitaţia de a accepta medierea ş i rugăciunea fraţilor din biserică care doresc să se implice şi (5) implicaţiile respingerii medierii bisericii. Dacă la expirarea termenului se constată că acela care a păcătuit nu vrea să asculte de biserică, prin faptul că a respins intervenţia tuturor sub toate formele ei, biserica se vede obligată de Cuvîntul lui Dumnezeu să facă ş i pasul următor din Matei 18: „Dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (17, s.n.), conştientă de adevărul spus de Domnul Isus că ceea ce Biserica a legat pe pămînt va fi legat în ceruri şi ceea ce a dezlegat pe pămînt va fi dezlegat în ceruri. Se comunică în scris celui în cauză decizia bisericii, implicaţiile ei în lumina textului din Matei 18:18, precum şi soluţia revenirii în biserică. Mesajul se citeşte în faţa Bisericii, pentru ca ea să ia act de faptul că, începînd cu acel moment, cel în cauză trebuie tratat ca un păgîn şi ca un vameş.

Pasul 4: „Dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (17b) Deşi în demersul de mai sus am inclus deja ş i acest pas, am făcut-o doar pentru a avea toate etapele adunate laolaltă. Practic, punctele şase şi şapte din demersul de mai sus ţin de al patrulea pas din procesul descris în Matei 18 şi, de aceea, trebuie să revenim asupra lor. Acest pas — excluderea — intervine doar din momentul în care cel care s-a făcut vinovat de păcat nu vrea să asculte nici de biserică. Aceasta presupune că el a avut ocazia să fie confruntat de biserică şi să se apere în faţa ei sau că a respins în mod deliberat o astfel de posibilitate. Se pune însă întrebarea: Care trebuie să fie atitudinea bisericii faţă de el în continuare? Răspunsul simplu ar putea fi: ca faţă de orice păcătos şi vameş. Acţiunea bisericii a avut ca prim scop să transmită celui în cauză mesajul clar că nu mai aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu şi Bisericii Lui. 48 Este nevoie de această limpezire, mai ales în lumina celor spuse de Domnul Isus în încheierea Predicii de pe munte: „Nu oriş icine Îmi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (7:21, s.n.). Există o zi a judecăţii, şi mulţi dintre cei care toată viaţa lor au crezut că sînt bine tocmai pentru că nu au fost confruntaţi de către fraţii lor cu păcatul în care se complăceau sau pentru că au reuşit să-şi dosească păcatele în spatele unei faţade de activităţi religioase se vor pomeni amarnic înşelaţi: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am proorocit Noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege»” (7:22-23). Tocmai pentru a evita o astfel de autoînşelare, biserica este datoare să spună lucrurilor pe nume, pentru ca acela care nu a vrut să 48

Ridderbos afirmă: „Confruntarea cu plenul bisericii subliniază gravitatea situaţiei celui în cauză şi dovedeşte responsabilitatea acestuia faţă de biserică. Dacă el continuă să refuze cu încăpăţînare să se pocăiască, nu mai există nici un recurs pe mai departe; şi fiecare membru al bisericii trebuie să se poarte cu el ca şi cu un vameş şi ca şi cu un păcătos. El nu mai poate fi considerat ca fiind un moştenitor al Împărăţiei şi, de aceea, el nu mai poate fi socotit ca un membru al bisericii” (H. N. Ridderbos, Matthew, p. 339). David Hill interpretează expresia „să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” asemănător cu Ridderbos. Cel în cauză nu mai este considerat a avea ceva de-a face cu Biserica şi, de aceea, se consideră probabil — afirmă el — excomunicat (vezi David Hill, The Gospel of Matthew, p. 277). R. T. France, în schimb, priveşte lucrurile de pe o cu totul altă poziţie. El afirmă că textul nu vorbeşte în mod explicit de excomunicare sau de nici un fel de act de disciplinare, ci doar de o atitudine pe care biserica o ia faţă de cel vinovat: „Să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (17). Deci, biserica îl pune pe cel vinovat într-un fel de carantină. „Biserica nu se întîlneşte ca să arbitreze o dispută, ci pentru un apel pastoral” — afirmă France. Totuşi, şi el cade de acord asupra faptului că acest pas „reprezintă ultimul nivel de persuasiune care să conducă la pocăinţă… După ce tot acest efort persuasiv a falimentat, o atitudine rece care-l aduce pe cel vinovat la izolare ar putea să-l trezească pe acesta la realitate; şi, în orice caz, nu poate exista nici un fel de părtăşie reală cu unul care în mod deliberat s-a postat pe o poziţie potrivnică cu judecata tuturor fraţilor săi” (R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 275).

se pocăiască de păcatul său să ştie că este afară, şi nu înăuntru. Altfel, s-ar putea alinta cu gîndul că este bine şi aşa. Dar acum că lucrurile s-au limpezit, mijlocirea pentru sufletul respectiv poate şi trebuie făcută ca şi pentru orişicare păcătos sau vameş. „Orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer” (18) Seriozitatea a ceea ce s-a făcut conform celor spuse mai sus derivă din versetele care urmează. Dumnezeu a dat Bisericii o extraordinară autoritate, dar şi o extraordinară responsabilitate. Responsabilitatea vine din implicaţiile a ceea ce a fost chemată Biserica să facă. Autoritatea vine din prezenţa Domnului Isus Hristos în tot acest proces. De fapt, cele trei versete (18-20) conţin trei afirmaţii majore: 1.

18

Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer. 2. 19 Vă mai spun iarăş, că dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. 3. 20 Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:18-20).

Înainte de a încerca să disecăm înţelesul fiecărei afirmaţii, trebuie să înţelegem relaţia structurală dintre ele: 18

Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer.

19

Vă mai spun iarăş, că dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.

20

Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor”

În versetul 18, Biserica leagă sau dezleagă în baza autorităţii prezenţei Domnului Isus în mijlocul celor doi sau trei adunaţi în Numele Lui. În versetul 19, Biserica cere un lucru oarecare, şi i se dă tot în baza autorităţii prezenţei Domnului Isus în mijlocul ei. Dar ce să însemne aceste afirmaţii în context? Nu trebuie să uităm că întregul context vorbeşte despre responsabilitatea Bisericii de a veghea la păstrarea în credinţă a celor pe care Fiul Omului i-a mîntuit, a acelor micuţi care cred în El. Acesta este motivul pentru care, atunci cînd cineva a păcătuit, fratele lui trebuie să parcurgă toţi paşii despre care vorbeşte textul. Toţi cei patru paşi descrişi mai sus sînt semnul harului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă luăm în serios cele

afirmate de versetul 18, este normal să ne speriem de responsabilitatea enormă pe care o avem faţă de fraţii noştri, dar este la fel de normal să ne speriem mai ales atunci cînd ne gîndim că noi înşine am putea ajunge „pe mîna” bisericii, a fraţilor noştri, şi că ei ar putea să hotărască apartenenţa noastră la Împărăţia Cerurilor. Dar oare aşa să stea lucrurile? Primul lucru care trebuie lămurit este faptul că nu cei din jurul nostru, ci noi ne hotărîm destinul. După ce, în Romani 3-5, Pavel prezintă la modul superlativ soluţia lui Dumnezeu în Isus Hristos, el pune două întrebări penetrante pentru cei care ar încerca să răstălmăcească spusele lui, zicînd: „Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el?” (Rom. 3:8). Cele două întrebări au de-a face tocmai cu cadrul legal al relaţiei cu Dumnezeu: ascultarea de Cuvîntul Lui. „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? [întreabă Pavel surprins pînă şi de curajul de a pune o astfel de întrebare.] Nicidecum! [― răspunde el.] Noi care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Rom. 6:1-2). A doua întrebare urmează afirmaţiei din 6:14: „Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentru că nu sînteţi supt Lege, ci supt har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai sîntem supt Lege ci supt har? Nic idecum. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sînteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (Rom. 6:14-16). Credinciosul — afirmă Pavel — păstrează libertatea de a se da rob fie păcatului, adică neascultării de Cuvîntul lui Dumnezeu, fie neprihănirii, adică ascultării de Cuvînt; cu alte cuvinte, el îş i păstrează libertatea de a trăi fie după îndemnurile firii pămînteşti, fie după îndemnurile Duhului. Dar tot Pavel afirmă ş i faptul că unul dintre aceste drumuri duce la moarte, adică la despărţire de Dumnezeu, pe cînd celălalt duce la viaţă, adică la o stare după voia lui Dumnezeu. Autorul Epistolei către Evrei, probabil tot Pavel, afirmă că o inimă rea şi necredincioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu. 49 Iar soluţia lui Dumnezeu pentru evitarea acestui pericol este vegherea noastră unii asupra altora, deci exact ceea ce Domnul Isus spune ucenicilor Săi în textul de faţă. În cazul discutat în Matei 18, problema este tocmai faptul că fratele în cauză s-a dat rob păcatului şi nu a dorit să se despartă de el prin pocăinţă — nici la mustrarea primului frate, nici la mustrarea celor unul sau doi care au revenit cu acesta şi nici la mustrarea bisericii. Prin excluderea lui, biserica nu face altceva decît să-i atragă atenţia asupra realităţii la care s-a condamnat singur. Decizia bisericii marchează, într-un fel, sfîrşitul unei faze din harul lui Dumnezeu faţă de el, marchează autoexcluderea sa din Împărăţie, altfel spus, decizia bisericii îi atrage atenţia că, datorită nepocăinţei lui, cel în cauză s-a descalificat în alergarea sa spre moştenirea păstrată în ceruri pentru noi, în alergarea sa spre mîntuirea gata să fie descoperită la arătarea Domnului nostru Isus Hristos. 49

Vezi Evrei 3:12.

Cu toate acestea, cel exclus de biserică mai poate fi beneficiarul harului lui Dumnezeu, prin pocăinţă, atîta vreme cît continuă încă să trăiască în trup. Problema lui majoră este că efectul păcatului nemărturisit este o tot mai adîncă împietrire, ceea ce s-a şi dovedit deja tocmai prin atitudinea lui faţă de mustrare, faţă de încercările Duhului Sfînt de a-l recupera. Este adevărat că în urma nesocotirii mustrării bisericii, el a devenit ca un păgîn şi ca un vameş pentru Biserică. Dar funcţia majoră a Bisericii îi vizează tocmai pe păgîni şi pe vameşi, Biserica fiind trimisă pînă la marginile pămîntului să facă din păgîni şi vameşi ucenici ai Domnului Isus Hristos, prin botezarea acestora în realitatea Trinităţii ş i prin învăţarea lor să păzească tot ceea ce ne-a poruncit Domnul Isus. Este deci important să înţelegem că pînă şi cel de-al patrulea pas în acest proces al păstrării sfinţilor în har descris în Matei 18 are ca scop tot recuperarea sau nepierderea nic i unuia din aceşti micuţi ai Tatălui, mîntuiţi prin lucrarea Fiului Omului. „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru… le va fi dat” (19) Este cel puţin interesant faptul că, deşi în versetul 17 procesul pare să fie terminat, versetul 19 vorbeşte despre promisiunea că Dumnezeu va răspunde cererii a doi oameni care s-au învoit în cererea lor. Oare, în lumina contextului, pentru ce anume ar trebui să se facă învoiala dintre cei doi? Să fie, oare, vorba despre cele spuse în versetul precedent, unde s-a precizat că decizia luată pe pămînt este respectată şi în ceruri? Este posibil! Dar în acest caz, învoiala celor doi vizează tocmai legarea pe pămînt şi în cer, respectiv rostirea sentinţei împotriva celui vinovat. Dar o astfel de concluzie ar încărca întregul context cu atmosfera judecăţii aduse împotriva celui vinovat, în timp ce el vorbeşte tocmai despre dorinţa Tatălui de a nu pierde pe nici unul dintre aceşti micuţi care au crezut în Fiul Său. De aceea, plecînd de la cele afirmate în contextul acestui capitol, învoiala trebuie să respecte dorinţa expresă a Tatălui nostru ceresc de a nu se pierde unul măcar dintre aceşti micuţi ai Lui, care au fost răscumpăraţi nu cu aur şi argint, „ci cu sîngele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19). Tocmai pentru că Tatăl a dat un preţ aşa de mare pentru răscumpărarea omului, atunci cînd ne învoim să cerem lucruri spre recuperarea celui în cauză, Tatăl Se bucură să ne asculte cererea: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile” (Rom. 8:32), căci „nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (Mat. 18:14). Dar aceasta aruncă o lumină nouă pînă şi asupra ultimului pas din procesul descris mai sus. Pînă şi acest ultim pas, prin care biserica ajunge să îl considere pe cel care nu vrea să se pocăiască ca pe un vameş şi un păcătos, trebuie totuşi considerat un pas în vederea recuperării, nu un pas în vederea pierderii lui definitive. Am putea deci spune că această învoială şi rugăciune ar trebui să însoţească întregul proces descris mai sus. În primul rînd, ar trebui să ne învoim să cerem o

atitudine corectă a inimii. Nu trebuie să uităm că cel căzut trebuie ridicat cu duhul blîndeţii50 şi că adevărul trebuie spus în dragoste, pentru ca tot ce se face să fie spre strîngerea şi închegarea Trupului lui Hristos, nu spre dezbinarea şi ris ipirea lui. 51 Dragostea înseamnă neapărat şi discreţie. Nu sîntem chemaţi să discredităm pe fratele nostru, vînturînd păcatul lui în jur prin bîrfele noastre, şi să-l călcăm în picioare prin afişarea unei sfinţenii şi superiorităţi condamnatoare, ci sîntem chemaţi să-l ridicăm, să ajutăm la vindecarea lui. Or, lucrul acesta cere o atitudine cristică. Ca s-o căpătăm, trebuie să ne învoim s-o cerem de la Tatăl nostru ceresc, şi El ne-o va da. În al doilea rînd, trebuie să ne învoim în a cere protecţie spirituală. Păcatul ţine de lumea Celui Rău, este o uşă deschisă spre ea. Pavel îl avertizează pe acela care se implică în această luptă spirituală: „Ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Gal. 6:1). Păcatul poate veni asupra noastră şi ne poate pîngări şi pe noi. Tocmai de aceea avem nevoie de protecţia Sîngelui Domnului Isus Hristos. Iar lucrul acesta trebuie cerut Tatălui nostru din ceruri, prin învoirea a doi sau trei dintre cei implicaţi în proces. În al treilea rînd, trebuie să cerem pentru cel în cauză o inimă smerită ş i deschisă la glasul Duhului Sfînt. Bătălia spirituală se dă în primul rînd în cel care a căzut în păcat. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui [al Duhului Sfînt], nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie” (Evrei 3:7-8), îi spune autorul Epistolei către Evrei celui căzut în păcat. Poate că ajutorul va veni prin faptul că Duhul lui Dumnezeu va alege momentul în care să mergem la fratele nostru. Nu trebuie să uităm că fiecare pas din acest proces de recuperare trebuie făcut în timp util, adică trebuie făcut pînă cînd acest demers mai este operant pentru cel în cauză. Păcatul înşală, înfăşoară lesne şi la urmă împietreşte. Nu ştim cum şi-a pregătit prorocul Natan vizita la împăratul David pentru a-l mustra cu privire la păcatul lui. 52 Cu siguranţă, parte din această pregătire a fost atît alegerea momentului confruntării lui David, cît şi a felului în care aceasta să fie făcută. Dragostea va găsi atît mijloacele afirmării adevărului, cît şi momentul afirmării lui. „Acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu” (20) Prin relaţia structurală cauzală stabilită între versetele 18-19 şi versetul 20 — „căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor” (20, s.n.) — înţelegem că întreaga autoritate a Bisericii rezidă în prezenţa Domnului Isus în mijlocul ei. Aceasta înseamnă, de fapt, că de dragul Lui ş i pentru El face ceea ce face Tatăl. În versetul 10, Isus i-a prevenit pe ucenicii Săi: „Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că 50

Vezi Galateni 6:1. Vezi Efeseni 4:15-16. 52 Vezi 2 Samuel 12:1-14. 51

îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri”. Aceşti micuţi sînt tocmai cei din Biserica Domnului Isus, cei adunaţi în Numele Lui. Acesta este motivul pentru care ceea ce s-a legat pe pămînt este legat în ceruri (18) şi pentru care cererea făcută pe pămînt este auzită în ceruri (19). Dar care să fie totuşi raţiunea acestor înlănţuiri de versete? În primul rînd, în text se afirmă că „Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut” (11). În al doilea rînd, se afirmă că „nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (14), care au fost mîntuiţi de Fiul ş i care cred în El. În al treilea rînd, se afirmă că păstrarea acestora în har i-a fost încredinţată Trupului lui Hristos, Bisericii Lui, în mijlocul căreia este Hristos Însuşi. În acest context, sînt prezentaţi patru paşi care trebuie făcuţi pentru recuperarea celui căzut în păcat. În al patrulea rînd, promisiunea prezenţei Domnului Isus este legată de prezenţa a doi sau trei adunaţi în Numele Lui. De-a lungul celor patru paş i prezentaţi în Matei 18:15-17, această condiţie poate fi împlinită încă de la primul pas, dar numai dacă cel păcătos îşi recunoaşte păcatul şi se pocăieşte. Atunci, cei doi, căzuţi în genunchi înaintea Tatălui ceresc, cer, învoiţi împreună, iertarea pentru cel pocăit. Din pricina prezenţei Domnului Isus, iertarea îi este dată. Dar dacă cel vinovat nu vrea să asculte, această condiţie a adunării a doi sau trei în Numele lui Isus Hristos se poate îndeplini abia la pasul următor. Faptul că doi sau trei s-au adunat în Numele Domnului Isus constituie atît un fapt cutremurător pentru cel în cauză, cît şi o motivare extraordinară pentru cei care vin la el. Acest pas al doilea este cel mai neglijat de către Biserică, şi tocmai el are investit în el promisiunea extraordinară a răspunsului la rugăciune din pricina prezenţei Domnului Isus între ei, dacă adunarea lor a fost în Numele Domnului Isus, deci spre recuperarea şi păstrarea celui căzut. Aspectul cutremurător rezidă în faptul că atunci cînd cei doi sau trei sînt respinşi de către cel păcătos, este, de fapt, respins Însuşi Domnul Isus, care, conform promisiunii din versetul 20, este în mijlocul lor. Practic, prin cei doi sau trei, bate la uşa inimii celui păcătos Însuşi Domnul Isus. El o va face din nou, pentru a doua ş i ultima oară, prin biserică, în pasul trei al acestui proces. Dacă fratele în cauză nu vrea să asculte nici de biserică, este călcat în picioare Însuşi Fiul lui Dumnezeu, este pîngărit Sîngele Legămîntului cu care cel în cauză a fost sfinţit, şi este batjocorit Duhul harului. Iar acesta chemîndu-se un păcat cu voia, Scriptura afirmă că nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, căci însăşi Jertfa, însăşi Soluţia a fost călcată în picioare. Această precizare din versetul 20 ne obligă să reconsiderăm cu ceva mai mare atenţie promisiunea pe care i-a făcut-o Isus lui Petru în Cezareea lui Filip, imediat după mărturisirea acestuia: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei

deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri” (16:18-19). Şi aici se pomeneşte de legatul ş i de dezlegatul de pe pămînt care au un corespondent în Ceruri. Dar în textul din capitolul 16, se pare că acest prerogativ i-a fost dat în exclusivitate lui Petru, pe cînd în textul din capitolul 18, el este dat Bisericii, precizîndu-se în mod expres că această autoritate derivă din prezenţa lui Hristos în mijlocul a doi sau trei adunaţi în Numele Lui. Dacă promisiunea legării sau dezlegării ar fi limitată la Petru, condiţia din 18:20 nu ar putea fi niciodată împlinită. De aceea, se pune întrebarea dacă nu cumva, în textul din capitolul 16, Isus face o promisiune de perspectivă, care-l includea pe Petru ca fiind prima piatră vie în edificiul Bisericii, dar care viza, de fapt, Biserica în perspectivă, aşa cum o prezintă Isus în capitolul 18. Prin mărturia sa, Petru s-a aşezat pe singura Temelie a Bisericii, pe Domnul Isus Hristos. Dar zidul în s ine urma să se zidească pe piatra care, la acea oră, era Petru însuşi. Căci Biserica lui Hristos este zidită pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. „Adunaţi în Numele Meu” Cînd se pot considera doi sau trei a fi adunaţi în Numele Domnului Isus sau ce înseamnă lucrul acesta? Dacă ne limităm la contextul capitolului 18, putem afirma că adunarea a doi sau trei este în Numele Domnului Isus dacă scopul ei corespunde cu scopul lucrării Domnului Isus: mîntuirea a ceea ce este pierdut. Nu ne putem considera adunaţi în Numele lui Isus dacă scopul adunării noastre este împotriva scopului cu care El a venit pe pămînt şi este împotriva voii Tatălui exprimată în acest capitol: de a nu pierde pe nici unul din aceşti micuţi care cred în Domnul Isus. Deci, a fi adunaţi în Numele lui Isus înseamnă a fi adunaţi ca Trup al Lui, în vederea ducerii mai departe a lucrării Lui. 18:21-35 Doamne, de cîte ori să iert pe fratele meu? „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur — a zis Domnul Isus. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău” (18:15). Dar dacă după ce ne-am împăcat şi păcatul a fost rezolvat fratele meu păcătuieşte iarăş i împotriva mea — a întrebat Petru — de cîte ori trebuie să-l iert? Întrebarea era legitimă, pentru că prin ceea ce a spus Isus se părea că El a deschis cale liberă celui păcătos de a se pocăi de cîte ori vrea şi dec i de a greşi de cîte ori vrea. Este pentru a treia oară cînd Petru intervine ca să facă o corecţie spuselor Domnului Isus sau cel puţin ca să intervină cu o precizare. Tocmai în vederea acestui lucru, el pare să sugereze o situaţie ceva mai rezonabilă, limitînd iertarea la „pînă la şapte ori” (21). „Isus i-a zis: «Eu nu-ţi zic pînă la şapte ori, ci pînă la şaptezeci de ori cîte şapte»” (22). Prin acest răspuns ciudat, Isus scoate trăirea în Împărăţia lui Dumnezeu de sub incidenţa strictă a unor ritualuri religioase pe care să le bifăm cu rigurozitate şi o mută în sfera unei realităţi cu totul diferite. Iertarea este însăşi esenţa Împărăţiei, şi tocmai de aceea ea nu poate să dispară după şapte iertări, ci

va continua să se arate prin iertarea în continuare a celui care ne-a greşit. A nu face aşa înseamnă a ne exclude din Împărăţia Cerurilor. Imediat după ce Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici rugăciunea Tatăl nostru, El a adăugat: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mat. 6:14-15). Iar ca să sublinieze încă o dată acest adevăr, Domnul Isus a continuat să răspundă de data aceasta lui Petru spunîndu-le ucenicilor Pilda robului nemilostiv: 23

De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. 24A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. 25 Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpînul lui a poruncit să-l vîndă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. 26 Robul s-a aruncat la pămînt, i s-a închinat, şi a zis: „Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot”. 27 Stăpînul robului aceluia, făcîndu-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. 28 Robul acela, cînd a ieşit afară, a întîlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mîna pe el, şi-l strîngea de gît, zicînd: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. 29 Tovarăşul lui s-a aruncat la pămînt, îl ruga, şi zicea: „Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti”. 30 Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, pînă va plăti datoria. 31 Cînd au văzut tovarăşii lui cele întîmplate, s-au întristat foarte mult, şi s-au dus de au spus stăpînului lor toate cele petrecute. 32Atunci stăpînul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. 33 Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?” 34 Şi stăpînul s-a mîniat şi l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă va plăti tot ce datora. 35 Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său (18:23-35).

În concluzia pildei — „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său” (35) — Domnul Isus reia adevărul afirmat în 6:14-15, pentru a sublinia că iertarea lui Dumnezeu faţă de noi este condiţionată de iertarea noastră faţă de semenii noştri. Acest adevăr a fost subliniat de mult prea multe ori de-a lungul evangheliei ca să nu realizăm că el constituie unul dintre adevărurile majore ale Împărăţiei. În 5:7, se spune că numai cei milostivi vor avea parte de milă. În 6:12, 14 şi 15, se precizează că iertarea noastră de către Dumnezeu este condiţionată de iertarea semenilor noştri de către noi înşine. Iar în 7:1-5, sîntem avertizaţi să nu încercăm să scoatem paiul din ochiul fratelui nostru atunci cînd în ochiul nostru avem o bîrnă. Or, orice ar fi de iertat în semenii noştri este cu adevărat doar un pai în comparaţie cu bîrna din propriul nostru ochi, pe care a trebuit să ne-o ierte Dumnezeu. Concluzii: Păstrarea sfinţilor în har Plecînd de la întrebarea pe care i-o pun ucenicii — „Cine este mai mare în Împărăţia Cerurilor” (18:1) — prin discursul Său, Domnul Isus vizează două

probleme capitale. Pe de o parte, El face rezumatul celor discutate în capitolele 11-17, şi anume, cum se intră în Împărăţia Cerurilor, iar pe de altă parte, El deschide tema relaţiilor dintre cei aflaţi în Împărăţie, temă care va continua şi de-a lungul capitolelor 19 şi 20. Pentru că, prin ceea ce spune în Matei 18, Domnul Isus ne atrage atenţia asupra faptului că aceşti micuţi care cred în El ne-au fost încredinţaţi nouă spre a veghea asupra lor, pentru ca nu cumva să piară, de aceea, nu este tot una cum ne trăim noi viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu sau cum anume continuăm noi să umblăm pe cale, după ce am intrat pe poartă. Pildele Împărăţiei ne-au destăinuit faptul că activitatea vrăjmaşului vine şi se suprapune peste activitatea Fiului Omului. Iar sămînţa pe care vrăjmaşul o seamănă sau aluatul pe care îl strecoară în plămădeală — şi anume păcatul — este atît de periculos, încît paguba rămînerii fără mîna sau ochiul care ne face să cădem în păcat este mai mică decît neintrarea noastră în viaţă. Deci rezolvarea grabnică a păcatului este în primul rînd în folosul nostru, a celor care am intrat pe poarta cea strîmtă a Împărăţiei. Tocmai de aceea, acela care nu devine asemenea acestor copilaşi — spune Domnul Isus — adică acela care nu-şi va păstra totala dependenţă de Dumnezeu, cu nici un chip nu va intra în Împărăţia Cerurilor. Dar Domnul Isus a subliniat şi aspectul responsabilităţii noastre faţă de fraţii noştri. Responsabilitatea noastră faţă de ei are două aspecte. Pe de o parte, nu trebuie să-i împingem la păcat, iar pe de altă parte, nu trebuie să-i lăsăm în păcat. Ar fi mai de folos — spune Domnul Isus — să ni se lege de gît o piatră mare de moară şi să fim înecaţi în mare, decît să facem să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi. Dar dacă cumva fratele nostru a căzut în păcat, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă să-l mîntuim de acolo, mijlocind venirea lui la pocăinţă. Nici noi, nici Biserica nu are mandatul de a ierta păcatele. Mandatul nostru este să fim şi să rămînem la dispoziţia Duhului Sfînt, care are menirea să dovedească păcatul şi să-l aducă pe păcătos la scaunul harului. Iertarea o oferă doar Marele nostru Preot, Isus Hristos, în baza Jertfei Sale ispăşitoare. Gîndul acesta este reluat apoi de mai mulţi autori ai Noului Testament, subliniind astfel importanţa lui. Atît Pavel, în Epistola către Evrei, cît şi Ioan, în prima sa epistolă sobornicească, afirmă că tocmai vegherea unii asupra altora este soluţia pe care Dumnezeu a lăsat-o la îndemîna credinciosului pentru păstrarea acestuia în har: 12

Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. 13 Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cîtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. 14 Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită de la început, 15 cîtă vreme se zice:

„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii” (Evrei 3:12-15). 16

Dacă vede cineva pe fratele său săvîrşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvîrşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela. 17 Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat, care nu duce la moarte. 18 Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el (1 Ioan 5:16-18).

Înţelegerea responsabilităţii imense care apasă pe umerii noştri ne face să ne întrebăm în ce măsură formele în care ne-am turnat credinţa ne ajută la împlinirea acestei responsabilităţi. Oare pentru cîţi dintre noi biserica se rezumă la întîlnirile ei publice, în care stăm alături unii de alţii, fiind mult prea preocupaţi de auzirea şi de vederea a ceea ce se întîmplă în faţă pentru ca să observăm lîngă cine anume am stat cele cîteva ore? Implicarea noastră în viaţa fraţilor noştri este mult prea împovărătoare, pentru ca să ne punem măcar problema ei. Cauza majoră a acestor stări de lucruri pare să fie neînţelegerea tainelor Împărăţiei. În primul rînd, conform teologiei multora, viaţa este în sămînţă, iar pămîntul nu contribuie cu nimic la seceriş. În al doilea rînd, aceştia susţin faptul că în procesul mîntuirii aspectul determinant îl constituie germinarea seminţei, nu ajungerea ei la rod. În al treilea rînd, întregul proces al mîntuirii este înţeles strict în lumina Semănătorului şi a miraculozităţii din sămînţă, vrăjmaşul şi lucrarea lui nu sînt luate în socoteală sau dacă se vorbeşte despre aceste lucruri, în faţa superiorităţii Semănătorului şi a puterii Acestuia, ele sînt văzute ca un fel de sperietoare de ciori, care nu constituie o ameninţare prea gravă. Din teologia mîntuirii multora dintre noi lipseşte doctrina păcatului sau dacă vorbim despre ea o facem cu nebăgare de seamă şi cu neglijenţă. Iar cît despre păcatul cu voia, despre păcatul care duce la moarte şi despre hula împotriva Duhului Sfînt, nici nu vorbim, pentru că ele — care sînt, de fapt, unul ş i acelaşi lucru — nu ne vizează pe noi, ci pe cei de afară, spunem noi. Adevărul este că, deşi viaţa este în sămînţă, secerişul depinde de pămînt, de starea acestuia. Iar sămînţa căzută în pămînt bun este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă. Felul în care se abordează Scriptura de către creştinii de astăzi constituie garanţia neînţelegerii Cuvîntului. De aceea, în majoritatea cazurilor, diavolul poate veni şi poate lua sămînţa fără probleme, deoarece inima omului este ca un pămînt bătătorit. 53 În cele mai rele cazuri („rele” din punctul lui de vedere), diavolul nu trebuie să aducă nimic altceva în inimile noastre decît spinii îngrijorărilor veacului acestuia şi ai înşelăciunilor bogăţiilor, pentru ca pînă ş i sămînţa germinată şi planta fragedă a credinţei noastre să fie înecate de spini sau, 53

Este cazul seminţei căzute lîngă drum.

căzută în locuri stîncoase, sămînţa răsărită în curînd să fie arsă de soarele necazurilor şi al prigonirilor pentru Cuvînt. Pildele Împărăţiei ne obligă să luăm în serios lucrarea vrăjmaşului. Iar în Matei 18, Domnul Isus ne spune că vrăjmaşul se poate folosi chiar şi de noi, cei aflaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a-i împinge pe fraţii noştri la păcat. Noi înşine putem deveni foarte uşor prilejuri de păcătuire pentru ei. Tot aici, ni se spune că păstrarea sfinţilor în har a fost încredinţată bisericii. „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte”, spune Ioan, „ci cel născut din Dumnezeu [adică, fratele lui] 54 îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el” (1 Ioan 5:18). Vegherea unii asupra altora nu este opţională, ci obligatorie, dacă dorim „să strălucim ca soarele în Împărăţia Tatălui” din Ceruri. „Cine are urechi de auzit, să audă” (Mat. 13:43). 55 19:1-12 relaţie

Divorţ şi celibat în lumina credincioşiei lui Dumnezeu în

Capitolul 19 din Matei este compus din cîteva tablouri. Primul (1-12) reia problema divorţului şi a recăsătoririi, subiect pe care Domnul Isus l-a mai tratat şi în Predica de pe munte (vezi 5:31-32). Pe fondul dorinţei unor părinţi de a aduce copilaş ii lor la Isus, al doilea tablou (13-15) reia problema smereniei, din capitolul precedent, şi a intrării în Împărăţia Cerurilor. Următoarele două tablouri (16-26 şi 27-30) se leagă tot de subiectul intrării în Împărăţia Cerurilor. Răspunsul Domnului Isus la atitudinea tînărului bogat îi intrigă pe ucenici, iar aceştia îi pun întrebarea: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (25), întrebare care generează cele spuse în versetele 27-30: 27

Atunci Petru a luat cuvîntul, şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” 28 Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că, atunci cînd va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, cari M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. 29 Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică. 30 Dar mulţi din cei dintîi vor fi cei din urmă, şi mulţ i din cei din urmă vor fi cei dintîi” (Mat. 19:27-30). 54

Pentru identificarea celui născut din Dumnezeu, vezi 1 Ioan 5:1: „Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El [adică pe fratele lui]” (s.n.). 55 Pentru mai multe detalii legate de tema păstrării sfinţilor în har sau a vegherii unii asupra altora, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. I, „Conceptul păzirii noastre în mijlocul luptei spirituale”, felul în care ne păstoreşte Hristos prin Cuvînt şi prin Biserică, p. 107-113; 1 Corinteni, „Problema disciplinării în Biserică”, p. 76-78; Ieremia, vol. I, „Harul înştiinţării de dinaintea pedepsei”, p. 63-69, şi „Tragedia păcatului cu voia”, p. 173-177, şi 2 Petru, „Păcatul cu voia”, Logos, Cluj-Napoca, 1997, p. 108-119.

Complementaritatea versetelor 19:30 — „Dar mulţi din cei dintîi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintîi” — şi 20:16 — „Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintîi, şi cei dintîi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” — ne face să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să adăugăm şi tablourile din capitolul 20 la cele precedente. Într-adevăr, problema ridicată în 18:1-9 — „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” — este reluată prin cererea fiilor lui Zebedei, adresată lui Isus prin mama acestora — „Porunceşte… ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stînga Ta” (20:21, vezi şi 20-28). Ultimul tablou din capitolul 20 — vindecarea celor doi orbi la Ierihon (29-34) — pregăteşte segmentul de text următor (21:1-25:46), care, la rîndul lui, poate fi împărţit în două segmente de text, primul (21:1-22:46) referindu-se strict la Israel în planul lui Dumnezeu, iar al doilea (23:1-25:46) vizîndu-i pe ucenici în contextul lepădării lui Israel şi al implicaţiilor acestui fapt. Avînd înaintea noastră panorama întregului segment de text de faţă, trebuie să ne punem întrebarea: De ce anume este inclusă în segmentul de text de faţă problema divorţului? 1

După ce a sfîrşit Isus cuvîntările acestea, a plecat din Galilea şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. 2 După El au mers mu lte gloate, şi acolo a vindecat pe cei bolnavi. 3 Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” 4 Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, 5şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?» 6 Aşa că nu mai sînt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” 7 „Pentru ce dar”, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?” 8 Isus le-a răspuns: „Din pricina împ ietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa. 9 Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte”. 10 Ucenicii lui I-au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare”. 11 El le-a răspuns: „Nu toţi pot primi cuvîntul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. 12 Fiindcă sînt fameni, cari s-au născut aşa din pîntecele maicii lor; sînt fameni, cari au fost făcuţi fameni de oameni, şi sînt fameni, cari singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească” (Mat. 19:1-12).

Problema divorţului a fost deja tratată atunci cînd am comentat textul din Matei 5:31-32. Cu acea ocazie, ne-am referit şi la textul de faţă, pentru că aici problema este tratată mult mai în detaliu de către Domnul Isus. Pentru înţelegerea textului de faţă, este totuşi de folos să revenim asupra concluziilor pe care le-am tras la textul din capitolul 5 şi să le întregim, încercînd să rezumăm înţelegerea noastră actuală cu privire la acest subiect.

Argumentarea Domnului Isus în textul din 19:1-9 este mai laborioasă decît cea din 5:31-32, tocmai pentru că în cazul de faţă El este antrenat într-o polemică cu fariseii, care şi-au pus în gînd să-L ispitească: „După ce a sfîrşit Isus cuvîntările acestea, a plecat din Galilea şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. După El au mers multe gloate, şi acolo a vindecat pe cei bolnavi. Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: «Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?»” (1-3, s.n.). 19:1-2 A venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan Este de remarcat faptul că evenimentul are loc în Iudeea. Isus Se afla probabil în drum spre Ierusalim, ca să prăznuiască acolo ultimul Paşte din viaţa Sa. Imediat după mărturisirea lui Petru, în Cezareea lui Filip, „Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă ş i din partea cărturarilor; că are să fie omorît şi că a treia zi are să învieze” (16:21). Prin crucificarea Domnului Isus, avea să se finalizeze actul respingerii Lui definitive de către ai Săi, ceea ce avea să ducă la rostirea „sentinţei de divorţ” în relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său, după cum vom vedea în blocul de text următor (21:1-25:46).56 Tocmai de aceea, este important să observăm cu atenţie nu numai felul în care tratează Domnul Isus acest subiect, ci mai ales implicaţiile răspunsurilor şi argumentelor Lui. Spusele Lui se aplică nu numai la relaţia dintre un bărbat şi o femeie, ci atît la relaţia dintre Dumnezeu ş i Israel, cît şi la relaţia dintre Dumnezeu ş i om în general. Întreaga Scriptură vorbeşte despre relaţia dintre Dumnezeu şi Israel în termenii relaţiei de căsătorie. Dar lucrul acesta este adevărat nu numai cu privire la Israel, ci şi cu privire la celelalte neamuri, pentru că Biserica, formată din oameni din orice seminţie, orice limbă, orice neam şi orice norod, este luată de Hristos ca Mireasă. Or, „cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (19:9). Iar acest adevăr se aplică în primul rînd Legiuitorului. Dar, în mod evident, problema trebuie discutată mai întîi pe planul fizic imediat, pe planul vizat de întrebarea fariseilor, adică pe planul relaţiei dintre soţ şi soţie. 19:3 Atitudinea contemporanilor Domnului Isus faţă de căsătorie şi divorţ După cum am văzut, în Iuda existau două poziţii în ce priveşte divorţul. 57 Şcoala lui Hillel58 oferea posibilitatea unui divorţ extrem de facil, bărbatul putînd să-şi 56

Conform profeţiei din Daniel 9:24-27, după stîrpirea Unsului, a lui M esia, Legămîntul va mai rămîne operant pentru poporul lui Daniel doar o săptămînă. La jumătatea săptămînii, Templul şi cetatea urmau să fie dărîmate. Iar sfîrşitul săptămînii avea să marcheze sfîrşitul primei faze în chemarea la Nunta Fiului de Împărat (vezi M at. 22:1-14). De acolo încolo, robii aveau să fie trimişi la răscrucea drumurilor ca să cheme pe toţi cei dispuşi să vină, deoarece cei chemaţi au refuzat invitaţia. 57 Vezi comentariile şi, mai ales, notele de subsol la comentariile pe textul din M atei 5:31-32, p. 227

lase nevasta pentru orice pricină, cu condiţia să-i dea o carte de despărţire. Oponentul său, Shammai, pleda pentru o atitudine mult mai conservatoare. În cazul de faţă, Isus este confruntat cu opinia şcolii lui Hillel, probabil de oponenţii acestuia: „Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: «Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?»” (3). Este important să înţelegem cît se poate de bine contextul în care are loc discuţia dintre Isus şi farisei, deoarece răspunsul Domnul Isus trebuie judecat în acest context. Deci, pe de o parte, existau două şcoli de gîndire: şcoala lui Hillel ş i şcoala lui Shammai. Prima dintre ele avînd vederi mai laxe în ce priveşte căsătoria era cea mai populară la vremea respectivă. Aşa că Domnul Isus trebuia să confrunte un întreg curent de gîndire, ceea ce L-ar fi putut face extrem de nepopular. Pe de altă parte, ambele şcoli de gîndire aveau pretenţia că îşi fundamentează poziţia pe Scripturi. Lucrul acesta Îl obliga pe Isus să intre şi în domeniul interpretării Scripturii, pentru a-Şi fundamenta poziţia pe Scriptură. El mai făcuse lucrul acesta în Predica de pe munte. Şi în cazul respectiv, tocmai pentru că prin ceea ce avea să spună avea să meargă împotriva curentului, El S-a văzut obligat să precizeze: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (5:17). După ce a făcut această precizare, El a proclamat autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu cu toată forţa: „Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile” (5:18). În versetul 58

„Hillel, un rabin iudeu originar din Babilon, a trăit între anii cca. 60 î.Hr.–20 d.Hr. şi este considerat de unii părintele iudaismului rabinic, care a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea legii orale. Conform tradiţiei, el a fost liderul Sinedriului în timpul unei perioade din domnia lui Irod. Născut în Babilon, Hillel a dorit să studieze Tora în Ierusalim sub îndrumarea faimoşilor învăţători de acolo. El s-a dus la Ierusalim, dar din pricina sărăciei lui nu a putut plăti cursurile, aşa că a stat căţărat pe ferestrele sălilor de clasă ca să-i audă pe rabinul Shema’iah şi Abtalion. Într-o seară de Sabat, a început să ningă, şi zăpada l-a acoperit pe Hillel care stătea în fereastră. El a fost adus în clasă la cererea celor doi rabini şi a rămas proverbial. Oricărui om care se considera prea sărac ca să înveţe Tora, i se punea în faţă exemplul lui Hillel: «Eşti tu mai sărac decît Hillel?» Legendele care circulau pe seama lui Hillel îi scoteau în evidenţă bunătatea şi gentileţea şi îl aşezau în contrast cu unul dintre colegii lui, Shammai, născut în Iudeea, care era mult mai rigid, lipsit de răbdare şi irascibil. Personalităţile lui Hillel şi Shammai sînt reflectate, de asemenea, în interpretarea Legii de către fiecare dintre ei, Hillel fiind mult mai umanitar şi mai liberal, Shammai mult mai rigid şi mai conservator. Aceste tendinţe au fost mai tîrziu reflectate în cele două şcoli, şcoala progresivă a lui Hillel devenind mai influentă şi ajungînd să dea astfel direcţia iudaismului clasic… Hillel a dezvoltat şapte reguli pentru interpretarea Scripturii şi pentru deducerea logică a principiilor valide din Legea scrisă, principii care pot fi aplicate juridic. Cea mai faimoasă legiferare a fost Prosbulul, cu referire la anularea datoriilor în Anul Sabatic (Deut. 15:2). Un creditor putea să facă din curtea de judecată agentul său şi să transfere curţii, înainte de Anul Sabatic, toate creditele lui, pentru ca după trecerea Anului Sabatic să-şi ia înapoi dreptul asupra tuturor acestor credite. Pentru mulţi, Hillel a fost un al doilea Ezra din Babilon, unul care a venit ca să stabilească Legea şi interpretarea ei în mijlocul poporului” (M errill C. Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. III, p. 159-160).

imediat următor (5:19), Isus Se aşază şi pe Sine sub incidenţa Legii lui Dumnezeu, precizînd implicaţiile atît pentru acela care va îndrăzni să strice vreuna dintre cele mai mici porunci ale Scripturii şi să înveţe pe alţii aşa, cît şi pentru acela care va păzi sau va respecta Scriptura nu numai în slova ei, ci şi în duhul ei şi va învăţa pe alţii s-o respecte. În concluzie, ispitirea din partea fariseilor era reală tocmai datorită subiectului gingaş pe care l-au ales, avînd în vedere cele două aspecte amintite mai sus: pe de o parte, popularitatea mare a şcolii de gîndire a rabinului Hillel, pe de altă parte, faptul că orice răspuns ar fi dat Isus L-ar fi angajat în interpretarea Legii şi ar fi putut astfel oferi mulţimii aţîţate de farisei un cap de acuzare şi condamnare împotriva Sa. Deci tot ce urmează să spună Domnul Isus trebuie să judecăm în acest context. Discuţia dintre Isus şi farisei o găsim în versetele 3-9. Apoi, în versetele 10-12, avem intervenţia ucenicilor în urma răspunsului Domnului Isus, răspuns care ucenicilor li se pare mult prea tranşant, şi, astfel, discuţia despre divorţ se transformă într-o discuţie despre celibat. 19:4-6 „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” Este evident că dintre cele două aspecte — popularitatea sau nepopularitatea Sa ş i interpretarea Scripturilor — Isus a fost interesat doar de al doilea. Tocmai de aceea, este un cîştig pentru noi să urmărim felul în care rezolvă Domnul Isus astfel de situaţii dificile. Fariseii vor să-L ispitească pe Isus cu problema divorţului, iar El le răspunde cu problema căsătoriei. Oare de ce? Pentru că, după cum am văzut şi în Predica de pe munte, singura cale de vindecare a înţelegerii noastre privind Scripturile este aşezarea textelor în contextul lor. Am văzut că scoaterea textelor din context — de pildă, separarea poruncii a şaptea de porunca a zecea din Decalog — duce la separarea s lovei de duhul Scripturii, stricînd astfel Legea ş i Prorocii ş i făcîndu-ne vinovaţi de călcarea Cuvîntului lui Dumnezeu ş i descalificîndu-ne în ce priveşte intrarea în Împărăţia Cerurilor. Dar aşa cum procedăm cu textul Scripturii trebuie să procedăm şi cu tematica Scripturii. Problema divorţului este un detaliu ce ţine de un context mai larg. Ca să înţelegem detaliul, trebuie să-l aşezăm înapoi în contextul de care ţine şi să-l privim în lumina lui. Exact lucrul acesta îl face Domnul Isus. Fariseii vor să-L ispitească pe Isus cu problema divorţului, iar El le răspunde cu problema căsătoriei. Dar Isus mai face ceva extrem de important de observat. El priveşte problema din perspectiva lui Dumnezeu, nu din perspectiva omului, pentru că Dumnezeu este contextul ultim al oricărui lucru, şi tocmai de aceea, orice lucru scos din contextul intenţiei ş i planurilor Lui devine un idol şi duce la moarte. Problema divorţului este o lucrare a omului, iar problema căsătoriei este o lucrare a Domnului. Această

simplă realizare ne-ar obliga să fim mult mai atenţi cu ceea ce a făcut Dumnezeu. Iar Domnul Isus ne atrage atenţia să nu desfacem ceea ce a făcut Dumnezeu. 3

Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” 4 Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, 5şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?» 6 Aşa că nu mai sînt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omu l să nu despartă” (19:3-6, s.n.).

Dar ce a făcut Dumnezeu şi care a fost intenţia Lui atunci cînd a consfinţit unirea dintre bărbat şi femeie? Pentru a răspunde la o astfel de întrebare, trebuie să ne întoarcem împreună cu Domnul Isus la începuturi, la momentul în care s-a instituit căsătoria. „Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el»” (Gen. 2:18). Astfel, l-a înconjurat pe om cu fiarele cîmpului şi cu păsările cerului. Dar, văzînd că omul nu şi-a găsit un ajutor potrivit în toată creaţia, Domnul a făcut femeia. Cînd a văzut-o, „omul a zis: «Iată în sfîrşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (işa), fiindcă a fost luată din om [din bărbat (iş)]»” (2:23). Înainte de a cita versetul următor, pe care-l citează şi Domnul Isus în discuţia Sa cu fariseii, este important să observăm cîteva lucruri. În primul rînd, după cum Dumnezeu nu a forţat pe om ca să-şi găsească un ajutor potrivit printre animale şi păsări, tot aşa El nu a forţat mîna omului nici în alegerea femeii ca ajutor potrivit. Omul a ales-o pe femeie de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Mai mult, el a făcut-o cu toată bucuria şi mulţumirea, pentru că toate căutările lui şi-au atins ţelul: „Iată în sfîrşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (23, s.n.). Apoi, ca să pecetluiască această alegere, bărbatul a legat-o pe femeie de sine şi s-a legat pe sine de ea prin numele pe care i l-a dat. În ebraică, termenul pentru bărbat este „iş”, iar el a numit-o pe femeie „işa”, recunoscînd în ea pe aceea care a fost luată din om şi făcută pentru om. În tot acest timp, Dumnezeu a stat deoparte ş i a privit, probabil, la tot ceea ce se întîmpla. După ce alegerea omului a fost făcută de bună voie şi nesilit de nimeni, Dumnezeu a consfinţit această alegere ş i a zis : „De aceea [din pricina acestei alegeri pe care omul a făcut-o] va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (24). Prin această frază se realizează două lucruri. Pe de o parte, Domnul clarifică în continuare conceptul de familie, iar pe de altă parte, El pecetluieşte această realitate, consfinţind-o, implicarea Sa transformînd relaţia într-o realitate care rămîne indisolubilă pentru om, atîta vreme cît omul nu are acordul expres al lui Dumnezeu.

Conceptul de familie Cele spuse în Genesa 2:24 — „De aceea va lăsa omul pe tatăl său ş i pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” — subliniază faptul că familia este o entitate socială de s ine stătătoare, care se creează prin despărţirea fiecăruia dintre cei doi de familia lui pentru a forma o nouă familie. În continuare, Domnul clarifică natura acestei noi entităţi sociale, precizînd faptul că pentru formarea ei este nevoie nu numai de despărţirea fiecăruia de familia lui, ci şi de alipirea unul de celălalt din toate punctele de vedere: fizic, emoţional ş i spiritual. O familie este un trup armonios închegat, în care fiecare membru al familiei are o funcţie a lui în întreg, funcţie subordonată întregului şi slujind întregul. Familia deci este mai mult decît suma indivizilor ei, este o realitate care transcende pe indivizii ei, deşi este formată din ei. Bazat pe textul din Deuteronom 2:24, Pavel afirmă, de pildă, că în formarea acestui „singur trup” relaţia fizică joacă un rol determinant: „Nu ştiţi”, spune el, vorbind despre curvie, „că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: «Cei doi se vor face un singur trup»” (1 Cor. 6:16).59 Căsătoria: o realitate indisolubilă pentru om Însă în răspunsul Său, Domnul Isus apelează la al doilea aspect care se poate desprinde din afirmaţia din Genesa 2:24, la aspectul legal implicat în faptul că alegerea omului a fost consfinţită de Dumnezeu Însuşi. O dată ce omul a ales-o pe femeie ca ajutor potrivit şi a pecetluit alegerea lui cu unirea trupească, Dumnezeu, care pînă la acea oră a as istat la frămîntările omului în alegerea făcută, consfinţeşte această alegere. Iar consfinţirea de către Dumnezeu a alegerii pe care a făcut-o omul face ca, pentru om, relaţia să devină indisolubilă atîta vreme cît nu are acordul lui Dumnezeu. Prin implicarea lui Dumnezeu în această problemă, relaţia este luată din mîna omului şi pusă în mîna lui Dumnezeu. De aceea spune Domnul Isus: „Aşa că nu mai sînt doi, ci un s ingur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19:6, s.n.).60

59

Şi pentru rabinii evrei, relaţia sexuală era unul dintre mijloacele de a lua pe cineva de soţie: „Prin trei mijloace poate fi luată o femeie de nevastă, şi prin două mijloace îşi capătă ea libertatea. Ea poate fi luată pe bani, printr-un act legal sau printr-o relaţie sexuală… Şi ea îşi cîştigă libertatea printr-o carte de despărţire sau prin moartea soţului ei” (Mishnah, Kiddushin, 1:1, p. 321). Poziţia rabinică era fundamentată, probabil, pe textul din Deuteronom 22:28-29. 60 Pentru a marca această implicare a lui Dumnezeu în alegerea omului, de-a lungul istoriei s-a practicat ceremonia religioasă a căsătoriei, în care cei doi vin la altar, în faţa lui Dumnezeu, cerînd binecuvîntarea Lui. Parte a acestei binecuvîntări este şi faptul că Dumnezeu ia relaţia din mîna celor doi şi o aşază în mîna Sa, cei doi luînd act de faptul că ceea ce a consfinţit Dumnezeu omul nu mai poate desface, fără acordul specific al lui Dumnezeu. Ceremonia religioasă constituie deci o învederare a acestui adevăr nevăzut, dar deja existent şi operant. Ceremonia religioasă îi face conştienţi pe cei doi de acest adevăr şi rămîne ca o piatră de aducere-aminte pentru ei.

Nici măcar atunci cînd pe pămînt au existat un s ingur bărbat şi o s ingură femeie, bărbatul nu L-a putut acuza pe Dumnezeu că Acesta l-ar fi forţat să se căsătorească cu femeia respectivă. Deci, căsătoria este o alegere făcută de bunăvoie. Dar o dată alegerea făcută, consfinţirea ei de către Dumnezeu o face indisolubilă pentru om, iar ruperea relaţiei îl încarcă pe om cu păcatul necinstirii lui Dumnezeu. Iar conform Scripturii, „mînia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor” (Rom. 1:18). Este evident faptul că în cazul în care cei doi se gîndesc să rupă relaţia, prima lor scuză va veni pe linia ispitirii din Eden: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?” (Gen. 3:1), întrebarea vizînd de data aceasta în mod specific relaţia dintre cei doi: Oare a legat Dumnezeu cu adevărat această relaţie de căsătorie sau am legat-o doar noi doi, eventual am făcut-o în faţa unei instanţe pămînteşti, şi, de aceea, o putem desface noi doi sau, cel mult, în faţa unei instanţe pămînteşti, fără să trebuiască să apelăm la instanţa supremă a Cerului sau să ne facem vinovaţi înaintea ei? 19:7 „Pentru ce dar… a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire?” Fariseii fac acelaşi joc, dar, de data aceasta, încercînd să pună sub semnul întrebării Cuvîntul lui Dumnezeu. Şi ei fac lucrul acesta folosindu-se de o afirmaţie a Scripturii: „«Pentru ce dar», I-au zis ei, «a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?»” (7). Dacă în răspunsul pe care l-a dat în versetele 4-6 Isus a dat în vileag felul în care interpretează El Scriptura, prin întrebarea pe care au pus-o, fariseii îşi dau arama pe faţă, lăsînd să se vadă felul găunos în care interpretează ei Scripturile. Pe de o parte, în loc să încerce să armonizeze cele două texte în direcţia intenţiei originale a Domnului — Genesa 2:24, la care apelează Isus, şi Deuteronom 24:1-4, la care apelează ei — ei aleg textul care le convine mai mult (cel din Deuteronom 24) ş i-l interpretează pe celălalt prin prisma înţelegerii lor greşite datorită faptului că au neglijat tocmai intenţia textului din Deuteronom. Pe de altă parte, în mod evident, aici se ciocnesc două atitudini diferite privind abordarea Scripturii şi raportarea la Dumnezeu. Fariseii citeau Scripturile ca să-şi justifice şi să-şi împlinească dorinţele păcătoase, încercînd să păstreze totuşi o mască de neprihănire prin aşa-zisa respectare a slovei Scripturii, în timp ce Domnul Isus o făcea ca să înţeleagă intenţia Tatălui ş i să I Se supună Acestuia. În Matei 5:20, Isus avertizase noroadele de pericolul unei gîndiri şi a unei trăiri de felul fariseilor: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”.

19:8 Din pricina împietririi inimilor voastre Am precizat deja în comentariul textului din Matei 5:31-32 că atunci cînd corelăm textul din Matei 19:1-9 cu cel din Deuteronom 24:1-4 sîntem, poate, cel mai ispitiţi să tragem concluzia că Domnul Isus confrunta nu numai o interpretare greşită a Legii lui Moise de către farisei ş i cărturari, ci însăşi Legea lui Moise, revenind asupra a ceea ce a zis Moise în Deuteronom 24:1-4 şi dovedind astfel că spusele lui Moise61 nu ar fi în aceeaşi măsură insuflate de Dumnezeu ca şi tot ceea ce spunea El acum, de pildă. Dar oare aşa să fie? Oare faptul că Domnul Isus răspunde aşa cum răspunde fariseilor — „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa” (Mat. 19:8, s.n.) — face din textul din Deuteronom 24:1-4 cuvinte mai puţin insuflate de Dumnezeu decît restul cuvintelor Scripturii? Nicidecum! N-a afirmat, oare, Domnul Isus Însuşi: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii — ş i aici intra şi textul din Deuteronom 24:1-4 — am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile” (5:17-18)? În Matei 19, pentru a răspunde fariseilor, Isus Se întoarce la actul Creaţiei, ca să precizeze că Dumnezeu a făcut femeia pentru bărbat şi că, după ce i-a prezentat unul celuilalt, şi bărbatul a ales-o pe femeie, Dumnezeu le-a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup” (Mat. 19:5, s.n.; cf. Gen. 2:24). Concluzia Domnului Isus este simplă, directă şi clară: „Aşa că nu mai sînt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19:6, s.n.). Cu alte cuvinte, Domnul Isus spune că, „la început”, Dumnezeu a intenţionat ca relaţia de căsătorie să fie unică şi indisolubilă. Tocmai de aceea, după ce l-a lăsat pe bărbat s-o aleagă pe femeie ca ajutor potrivit, El a consfinţit relaţia, făcînd-o astfel indisolubilă, tocmai prin faptul că omul nu poate dezlega fără acordul lui Dumnezeu ceea ce a legat Dumnezeu. Dar, din pricina împietririi inimii omului, împietrire datorată intrării păcatului în lume, în Deuteronom 24:1-4, Dumnezeu a dat prin Moise o derogare de la acest ideal. Faptul că această derogare este dată de Dumnezeu Însuşi prin Moise şi că, de aceea, are aceeaşi autoritate divină cu tot restul Scripturii rezultă din două lucruri. Pe de o parte, Însuşi Domnul Isus confirmă autoritatea divină a textului din Deuteronom, recunoscînd că, deşi la început n-a fost aşa, acum există 61

„Cînd cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întîmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mînă, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece, şi va putea să se mărite după un alt bărbat. Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire, şi după ce i-o dă în mînă, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de nevastă, moare, atunci bărbatul dintîi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăş de nevastă, după ce s-a pîngărit ea, căci lucrul acesta este o urîciune înaintea Domnului, şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău” (Deut. 24:1-4).

totuşi o derogare, care într-o situaţie precisă permite divorţul, fără ca lucrul acesta să constituie o necinstire a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, autoritatea textului din Deuteronom 24:1 este confirmată de aplicarea lui, în Ieremia 3:1, la relaţia dintre Dumnezeu şi Israel. 62 Lucrul acesta l-am discutat şi în comentariul textului din Matei 5:31-32 şi vom mai reveni asupra lui în cele ce urmează, tocmai pentru a limpezi în continuare implicaţiile acestui fapt. 19:9a „Afară de pricină de curvie” Confirmarea de către Domnul Isus a autorităţii divine a textului din Deuteronom 24:1-4 se face, pe de o parte, prin precizarea de către Acesta a înţelesului clauzei pentru divorţ, iar pe de altă parte, prin reafirmarea interdicţiei de recăsătorire cu femeia lăsată de bărbat. În Deuteronom, se spune că derogarea pentru divorţ este valabilă doar în cazul în care bărbatul a descoperit în soţia lui „ceva ruşinos”, iar Domnul Isus precizează înţelesul acestei expresii — „ceva ruşinos”: „Eu însă vă spun că oricine îş i lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte” (9, s.n.), adică se face vinovat de necinstirea lui Dumnezeu prin călcarea flagrantă a Cuvîntului Său. Dar apoi, Isus continuă afirmînd: „Şi c ine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Mat. 19:9). Deci Isus nu desconsideră în nici un fel autoritatea textului din Deuteronom 24. Dimpotrivă! El revine asupra lui doar ca să precizeze înţelesul textului în lumina intenţiei lui Dumnezeu. Acel „ceva ruşinos” la care se referă derogarea de divorţ nu poate fi interpretat altfel decît ca fiind „pricină de curvie”, spune Domnul Isus. Dar oare ce a vrut să spună Domnul Isus prin ultima frază din versetul 9: „Cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte”? Este această frază legată tot de interpretarea textului din Deuteronom 24:1-4 sau Domnul Isus face o afirmaţie independentă de acest text, o afirmaţie al cărei înţeles trebuie să-l căutăm corelîndu-l cu alte texte din Scriptură? 19:9b „Cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” Cel mai normal lucru este să interpretăm spusele Domnului Isus în contextul răspunsului pe care-l dă fariseilor cu privire la înţelesul corect al textului din Deuteronom 24, pe care-l invocă ei ca şi contraargument. Prin afirmaţia cu care încheie discuţia — „Şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (19:9) — Domnul Isus nu face altceva decît să sublinieze încă o dată interdicţia existentă în textul din Deuteronom. Acela care şi-a lăsat nevasta, iar ea a ajuns

62

„El zice: «Cînd se desparte un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată? şi tu, ai curvit cu mulţi ibovnici, şi să te întorci iarăş la M ine? — zice Domnul»” (Ier. 3:1).

nevasta altuia, nu mai poate lua înapoi pe femeia aceea în nici un fel. În acest context, „cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Mat. 19:9). În concluzie, putem afirma că Domnul Isus confirmă autoritatea divină a textului din Deuteronom 24:1, pe de o parte, precizînd condiţia în care divorţul este totuşi posibil, deşi la început n-a fost aşa, iar pe de altă parte, subliniind faptul că interdicţia deuteronomică de recăsătorire a primului bărbat cu fosta lui soţie care a fost lăsată de cel de-al doilea bărbat al ei sau căreia i-a murit acest al doilea bărbat rămîne validă. Dar cei mai mulţi exegeţi nici măcar nu aduc textul în acest cadru, ci-l interpretează la nivelul s lovei şi strict în contextul din Matei. Dacă am lua cele spuse de Isus în ultima parte a versetului 19:9 în înţelesul strict al cuvîntului, atunci un bărbat nu poate să se căsătorească sub nici o formă cu o femeie divorţată, fără ca el să se facă vinovat de preacurvie. Dar o astfel de concluzie ar fi contrazis textul din Deuteronom 24:1-4, şi rămîne un lucru de mirat faptul că fariseii nu au ripostat imediat ca să-I arate Domnului Isus greşeala în interpretarea Legii. Este deci important să încercăm o altă explicaţie. Pentru aceasta trebuie să recitim cu atenţie textul din Deuteronom: 1

Cînd cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întîmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire,63 şi, după ce-i va da-o în mînă, să-i dea drumul din casa lui. 2 Ea să iasă de la el, să plece, şi va putea să se mărite după un alt bărbat.64 3 Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire, şi după ce i-o dă în mînă, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de nevastă moare, 4 atunci bărbatul dintîi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăş de nevastă, după ce s-a pîngărit ea, căci lucrul acesta este o urîciune înaintea Domnului, şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău (Deut. 24:1-4, s.n.) .

63

În comentariul său pe cartea Deuteronom, P. C. Craigie afirmă că „versetele [din Deuteronom 24:1-4] nu instituie divorţul, ci-l tratează ca pe o practică cunoscută deja, care putea să ţină fie de un obicei al vremii, fie de alte legislaţii care nu mai erau cunoscute. Procedura pentru divorţ este conţinută în versetele 1 şi 3; afirmaţiile sînt atît de succinte, încît nici unul dintre detalii nu mai este clar. Femeia nu mai găseşte trecere înaintea bărbatului; cauza acestei lipse de trecere se datorează faptului că bărbatul a găsit în ea ceva ruşinos, indecent. «Ceva ruşinos» (‘erwat dabar) putea fi o expresie tehnică legală, al cărei înţeles nu mai este clar” (P. C. Craigie, The Book of Deuteronomy, p. 304-305). 64 O traducere mai exactă a textului din ebraică ar suna astfel: „Să-i scrie o carte de despărţire şi, după ce-i va da-o în mînă, să-i dea drumul din casa lui. Şi dacă ea pleacă din casă şi merge şi ajunge nevasta altui bărbat…” Diferenţa faţă de traducerea actuală a lui Cornilescu este că în textul ebraic nu se spune că ea „poate să se mărite după altul”, ci că „ajunge nevasta altui bărbat”. Dar în ultimă instanţă, şi traducerea de faţă ne lasă să înţelegem că nu căsătoria cu o femeie divorţată este condamnată de lege, ci reprimirea ei de către primul ei soţ.

În lumina textului de mai sus — text care chiar dacă reprezintă o derogare dată de Dumnezeu din pricina împietririi inimii omului este totuşi Cuvîntul lui Dumnezeu — doar acela preacurveşte care ia de nevastă iarăşi pe aceea pe care el însuşi a lăsat-o şi care, după aceea, a fost lăsată şi de cel de-al doilea bărbat. O astfel de judecată este susţinută şi de faptul că bărbatul care o ia de nevastă pe cea lăsată de primul ei bărbat (v. 2) nu ni se spune că ar fi preacurvar. Deci căsătoria cu un partener divorţat nu înseamnă în mod neapărat a trăi în preacurvie. Care sînt implicaţiile unei astfel de judecăţi? În primul rînd, în lumina textului din Deuteronom 24 — iar textele din Matei 5 ş i 19 nu pot să contrazică acest text — după divorţul pronunţat din pricină de curvie, recăsătorirea este posibilă. Implicaţia acestui lucru este că există totuşi posibilitatea „anulării” relaţiei de căsătorie în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă unul dintre parteneri nu moare. Iar Domnul Isus a precizat că singurul motiv acceptabil în faţa lui Dumnezeu este „pricina de curvie”. Iar într-un astfel de caz, conform textului din Deuteronom, ambii parteneri sînt liberi să se recăsătorească, fără însă să uităm că, de fapt, divorţul nu trebuie să aibă neapărat loc, problema putînd fi rezolvată prin iertare şi împăcare. Să ne aducem aminte de felul în care încearcă Isus să rezolve împietrirea inimii ascultătorilor Lui în Matei 5:21-48. În ambele texte — Matei 5:31-32 ş i 19:1-9 — bărbatul este acela care caută în soţia lui „ceva ruşinos”, ca să divorţeze de ea. Tocmai de aceea, în Matei 5:27-30, Domnul Isus a redefinit preacurvia în lumina intenţiei lui Dumnezeu, dînd în vileag faptul că acel „ceva ruşinos” ar putea fi căutat şi în bărbat. El este acela care poate că s-a mîniat pe soţia lui pentru că a găsit ceva ruşinos în ea şi care, astfel, a devenit un ucigaş (vezi Mat. 5:21-22). El este acela care s-a uitat, poate, la o femeie ca s-o poftească în inima lui ş i care, astfel, a devenit un preacurvar (vezi Mat. 5:27-30). Dacă o astfel de ucidere ar fi adusă în faţa judecăţii soborului şi dacă o astfel de preacurvie ar fi pedepsită cu scoaterea ochiului sau cu tăierea mîinii, care bărbat ar mai îndrăzni să caute ceva ruşinos în soţia lui, cînd soborul întreg i-a dovedit propria lui vină ş i ar putea să-l condamne pentru aceasta? Cărui bărbat i-ar mai da mîna ca să-şi lase nevasta pentru orice pricină, atunci cînd el s-a făcut vinovat de pricini mult mai serioase ş i cînd întregul sobor ştie de vinovăţia lui? Printr-o astfel de abordare, Domnul Isus nu pleda pentru trecerea cu vederea a păcatului, ci încerca să rezolve împietrirea inimii aceluia care, nevrînd să-l ierte pe cel vinovat, căuta motiv de despărţire. Argumentul Domnului Isus era absolut necesar într-un context în care cei mai mulţi dintre bărbaţi îmbrăţişau o poziţie asemănătoare cu poziţia lui Hillel, conform căreia bărbatul putea să-şi lase nevasta pentru orice pricină. Prin interpretarea corectă a poruncilor despre ucidere şi despre preacurvie, Domnul Isus îi obliga pe cei care-L ascultau să aleagă o cu

totul altă cale decît cea practicată de majoritatea bărbaţilor din jur, să aleagă calea iertării, nu calea divorţului. Ceea ce am spus în contextul din Matei 5, şi anume faptul că soluţia propusă de Domnul Isus era totuşi iertarea şi acceptarea, este implicat şi în contextul textului de faţă (Mat. 19:1-9), pe de o parte, prin asocierea cu tabloul precedent — Pilda robului nemilostiv (18:21-35) — iar pe de altă parte, prin faptul că iertarea ş i acceptarea erau implicate chiar în Legea lui Moise. Faptul că femeia — în care bărbatul ei a găsit ceva ruşinos şi, drept urmare, i-a dat o carte de despărţire — putea totuşi să se mărite cu altul (vezi Deut. 24:2) dovedeşte că unul dintre cei doi bărbaţi avea puterea de a o ierta şi de a o accepta, în timp ce celălalt nu avea această putere. Deci, dacă la mijloc nu ar fi fost împietrirea inimii, divorţul nu ar fi fost obligatoriu nici în primul caz. Aşa că, tocmai Legea lui Moise — care constituia o derogare dată de Dumnezeu din pricina împietririi inimii omului — atunci cînd era interpretată în lumina intenţiei lui Dumnezeu, oferea şi o altă cale de rezolvare a problemei decît divorţul, şi anume: iertarea şi acceptarea. În Predica de pe munte, prin asocierea temelor discutate — ucidere (5:21-26), preacurvie (27-30), divorţ (31-32), jurăminte (33-37) şi rezolvarea diferendelor în relaţii (38-48) — Domnul Isus încearcă să-Şi ajute ascultătorii tocmai pe acest plan subiectiv, îndemnîndu-i la a ierta şi la a accepta, pentru ca astfel să fie asemenea Tatălui lor ceresc, care „face să răsară soarele Său peste cei răi ş i peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat. 5:45). Acesta este motivul pentru care Isus aduce în discuţie vinovăţia bărbatului în ce priveşte preacurvia, de pildă (vezi Mat. 5:27-30). Acela care realizează cît de mult i s-a iertat poate sau, cel puţin, ar trebui să poată ierta şi el. Acest adevăr devine ş i mai convingător atunci cînd ne aducem aminte cît de multe ne-a iertat Dumnezeu. Pilda robului nemilostiv din Matei 18:23-35, pe care Domnul Isus o spune ca răspuns la întrebarea lui Petru — „Doamne, de cîte ori să iert pe fratele Meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă la şapte ori?” (18:21) — este grăitoare în acest sens. Acela care ar îndrăzni să-şi lase nevasta „pentru orice pricină” s-ar asemăna cu robul care a fost în stare să-şi strîngă tovarăşul de gît pentru o datorie de o sută de lei, atunci cînd lui i s-a iertat o datorie de zece mii de galbeni (vezi 18:23-35). Unde a dus împietrirea inimii Din păcate, în loc ca iudeii să fi distins acest aspect al iertării şi acceptării în textul din Deuteronom 24:1-4, ei s-au folosit de derogarea dată de Dumnezeu ca să-şi justifice dorinţele păcătoase. Aşa se face că în interpretarea Legii ei nu au insistat pe sanctitatea căsătoriei, ci pe condiţiile divorţului. În Mishnah, de pildă, este rezervată o întreagă secţiune — Gittin — pentru clarificarea condiţiilor în care

trebuie întocmită şi recunoscută cartea de despărţire, 65 în timp ce pe paginile ei este greu să descoperim o preocupare sinceră şi serioasă pentru sanctitatea căsătoriei şi pentru păstrarea ei. În capitolul Kiddushin (logodnă sau promisiune în căsătorie), se afirmă, de pildă: „Prin trei mijloace poate fi luată o femeie de nevastă, şi prin două mijloace îşi capătă ea libertatea. Ea poate fi luată pe bani, printr-un act legal sau printr-o relaţie sexuală 66… Şi ea îşi cîştigă libertatea printr-o carte de despărţire sau prin moartea soţului ei”. 67 Lips ind precizarea condiţiei în care cartea de despărţire putea fi dată, textul Mishnei legifera, de fapt, divorţul la cerere, fără să conteze motivul pentru care divorţul era intentat. Condiţia esenţială era ca să se scrie cartea de despărţire despre care se vorbeşte în Lege şi ca acest document să fie scris şi semnat în prezenţa bărbatului şi să fie dat de către acesta soţiei lui. 68 Cartea de despărţire se putea scrie chiar şi pe cornul unei vaci sau pe palma unui rob, cu condiţia ca vaca sau robul să fie daţi femeii. 69 Astfel de cărţi de despărţire se dădeau cu mai multă uşurinţă decît alte acte. În timp ce nici un alt act oficial nu putea fi semnat de către un samaritean, actul de despărţire era valid ş i dacă era semnat de samariteni. 70 Ca să fie legal, nici un act nu putea fi scris ziua, şi semnat noaptea sau invers. Scrierea şi semnarea lui trebuia să fie făcute fie ziua, fie noaptea. Scrierea şi semnarea cărţii de despărţire nu trebuiau să respecte această condiţie. 71 Mulţimea articolelor din acest capitol din Mishnah dovedeşte cu exactitate ceea ce a afirmat Domnul Isus: împietrirea inimii. Preocuparea rabinilor era să stabilească condiţiile de validitate sau invaliditate a cărţii de despărţire. Dar lucrul acesta se făcea ţinînd cont nu de sanctitatea căsătoriei, ci mai degrabă de procedurile formale legate de condiţiile în care o astfel de carte de despărţire este validă sau nu. Prin mulţimea regulilor şi rînduielilor date în urma interpretării legii, rabinii au ajuns să legifereze despărţirea pentru orice pricină, anulînd cu seninătate orice responsabilitate faţă de Dumnezeu şi orice implicaţie. Singurul lucru important era ca bărbatul să pună în mîna nevestei lui cartea de despărţire. „Dacă o pune în mîna ei în timp ce ea doarme, şi cînd se trezeşte ea vede că este vorba despre cartea ei de despărţire, cartea de despărţire nu este validă, afară de cazul în care el îi spune: «Aici este cartea ta de despărţire». Dacă ea se află pe un teren public, şi el îi aruncă cartea de despărţire, şi aceasta cade mai aproape de ea decît de el, ea este despărţită; dar dacă aceasta cade mai aproape de el, femeia nu este despărţită. Dacă cartea de despărţire cade la jumătatea distanţei dintre cei doi, ea este socotită atît divorţată, cît şi nedivorţată”. 72 65

Vezi Herbert Danby, The Mishnah, p. 307-321. Vezi Deuteronom 22:29. 67 H. Danby, The Mishnah, Kiddushin, 1:1, p. 321. 68 Vezi H. Danby, The Mishnah, Gittin, 1:1., p. 307. 69 Vezi H. Danby, The Mishnah, Gittin, 2:3, p. 308. 70 Vezi H. Danby, The Mishnah, Gittin, 1:5, p. 307 71 Vezi H. Danby, The Mishnah, Gittin, 2:2, p. 308. 72 H. Danby, The Mishnah, Gittin, 8:2, p. 317. 66

Întîmpinarea pe care Domnul Isus o face demersurilor fariseice este simplă ş i dezarmantă: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19:6). Respectînd însă derogarea dată de Dumnezeu din pricina împietririi inimii omului, Domnul Isus subliniază că există totuşi o condiţie în care căsătoria se poate desface: pricina de curvie. În acest caz, cartea de despărţire nu face decît să consfinţească o despărţire care, de fapt, s-a şi întîmplat deja prin infidelitatea unuia dintre parteneri. 19:10-12 Este atunci de folos ca cineva să se căsătorească? „Ucenicii Lui I-au zis: «Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare»” (10). Cu alte cuvinte, dacă bărbatul este legat în mod inseparabil de nevastă sau dacă divorţul nu este posibil aşa de uşor cum am fost învăţaţi noi de farisei şi de cărturari — spun ucenicii — atunci nu este de folos ca el să se însoare. Prin acest comentariu al ucenicilor, discuţia despre căsătorie face loc discuţiei despre celibat. Dar Domnul Isus precizează de la început un lucru. După cum soţia este un dar de la Domnul, tot aşa şi celibatul este un dar de la Domnul: „El le-a răspuns: «Nu toţi pot primi cuvîntul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sînt fameni, cari s-au născut aşa din pîntecele maicii lor; sînt fameni, cari au fost făcuţi fameni de oameni, ş i sînt fameni, cari singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească” (Mat. 19:11-12, s.n.). A fi famen pentru Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a-ţi dedica întreaga viaţă pentru promovarea Împărăţiei lui Dumnezeu; înseamnă a nu-ţi împărţi loialităţile între familie şi Dumnezeu. Dar, pe de o parte, Isus afirmă clar că lucrul acesta nu este pentru toţi, ci doar pentru aceia care pot să-l primească. Pe de altă parte, se ridică întrebarea dacă cei care nu pot să primească lucrul acesta trăiesc mai puţin plenar în Împărăţia Cerurilor decît primii. Este căsătoria o piedică pentru creştin? Prin răspunsul Său din Matei 22:23-33, Isus precizează că relaţia de căsătorie este limitată doar la sfera existenţei terestre — „La înviere, nici nu se vor însura, nic i nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (30) , în timp ce „căsătoria” noastră cu Dumnezeu transcende moartea (vezi Apoc. 21:1-7). Tocmai de aceea, din moment ce am intrat în această relaţie mai importantă şi mai cuprinzătoare decît relaţia de căsătorie, de ce să mai rămînem în ea, dacă oricum moartea noastră împreună cu Hristos ne-a dezlegat de ea? Nu spune ş i Pavel în 1 Corinteni 7: 29

Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum n-ar avea; 30 cei ce plîng, ca şi cum n-ar plînge; cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpîni; 31 cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece. 32 Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji (1 Cor. 7:29-32)?

Oare nu în baza unui astfel de raţionament au ales cîteva dintre femeile din biserica din Corint să-şi lase bărbaţii ca să poată sluji lui Dumnezeu? Ce relaţie trebuie păstrată între cele două sfere, atunci cînd Pavel pare să spună că a te căsători înseamnă a fi împărţit între două sfere distincte de slujire: „Cine nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei. Tot aşa, între femeia măritată ş i fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfîntă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei” (1 Cor. 7:32-34). Relaţia transcendentă îşi subordonează relaţia efemeră. Cu alte cuvinte, cine iubeşte mai mult pe tată sau pe mamă, pe fiu sau pe fiică, pe soţ sau pe soţie decît pe Hristos nu este vrednic de El. Cu toate acestea, „fiecare să rămînă în starea în care l-a aşezat Domnul, şi în care l-a chemat Dumnezeu… Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii deslegat” (1 Cor. 7:17 şi 27). Căsătoria trebuie privită în lumina realităţii Împărăţiei lui Dumnezeu, subordonînd-o Împărăţiei, astfel încît Împărăţia lui Dumnezeu să se poată exprima prin ea. La urma urmelor, esenţa Împărăţiei lui Dumnezeu sînt relaţiile. Or, unde în altă parte poate fi exprimată realitatea Împărăţiei mai bine decît în relaţiile de familie?

Concluzii: Cum poate lua Dumnezeu înapoi pe aceea de care a divorţat? Să ne aducem aminte de faptul că discuţia dintre Isus şi farisei (19:1-9) are loc în Iudeea. După cum spuneam, Isus Se afla probabil în drum spre Ierusalim, ca să prăznuiască ultimul Paşte din viaţa Sa. Crucificarea Domnului Isus, iar apoi respingerea invitaţiei pe care Acesta avea s-o facă prin trimişii Lui, mai întîi în Ierusalim, apoi, în toată Iudeea, avea să aducă relaţia dintre Dumnezeu ş i Iuda la momentul rostirii sentinţei de divorţ, sentinţă pe care Domnul Isus o simbolizează prin blestemarea smochinului (vezi 21:18-22). 73 Am anticipat, de asemenea, ş i faptul că spusele Domnului Isus — „Cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (9) — se aplică nu numai în cazul relaţiei dintre un bărbat şi o femeie, ci atît în cazul relaţiei dintre Dumnezeu şi Israel, cît şi în cazul relaţiei dintre Dumnezeu şi om, în general. În ce-l priveşte pe Israel, întreaga Scriptură vorbeşte despre relaţia sa cu Dumnezeu în termenii relaţiei de căsătorie. Dar, pe de o parte, în lumina Legămîntului avraamic, 74 iar pe de altă parte, în lumina relaţiei dintre Hristos şi Biserică, aceiaşi termeni pot fi aplicaţi la toate familiile pămîntului şi deci omului în general, pentru că Biserica, formată din oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice neam şi din orice norod, este luată de 73 74

Înţelesul acestui gest profetic al Domnului Isus va fi detaliat la momentul potrivit. Vezi Genesa 12:1-3.

Hristos ca Mireasă. Or, „cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Mat. 19:9; vezi şi Mat. 5:32 şi Luca 16:18). Se ridică deci întrebarea: O dată ce Dumnezeu i-a dat lui Israel cartea de despărţire, şi ea a ajuns nevasta altuia, cum mai poate reface El relaţia cu Israel, fără ca prin aceasta să fie călcată însăşi porunca dată de El în Deuteronom 24:1-4? Iar în termeni mai largi, cum poate lua Dumnezeu înapoi pe om în relaţie cu Sine, atunci cînd, prin căderea în păcat, omul a ajuns nevasta unui alt bărbat, a unui alt dumnezeu, ajungînd sub stăpînirea acestuia?75 În general, învăţătura rabinică se folosea de textul din Deuteronom pentru a legitima dreptul de a da o carte de despărţire. În schimb, punctul focal al acestui text nu cade pe divorţ, ci pe recăsătorire sau pe reprimirea înapoi a aceleia care după divorţ a ajuns nevasta altui bărbat. În comentariul său pe cartea Deuteronom, P. C. Craigie afirmă că, „în termeni precişi, există doar o singură poruncă în acest pasaj (24:1-4), care este conţinută în versetul 4a. Primele trei versete, care formează protaza gramaticală, specifică condiţiile concrete care trebuie să se aplice pentru executarea legislaţiei din versetul 4 (apodoza). Astfel, strict vorbind, legislaţia are de-a face doar cu cazul particular de recăsătorire; protaza conţine informaţii incidentale despre căsătorie şi divorţ, dar nu dă legislaţii în problemele respective” (s.n.).76 Or, tocmai faptul că Ieremia aplică textul din Deuteronom 24:1-4 — text cu care au încercat să-L prindă la colţ fariseii pe Isus — la relaţia dintre Dumnezeu şi Israel dovedeşte că problema ridicată mai sus este validă: 1

El zice: „Cînd se desparte un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată? Şi tu, ai curvit cu mulţi ibovnici, şi să te întorci iarăş la Mine? zice Domnul”. 2 „Ridică-ţi ochii spre înălţimi, şi priveşte: unde n-ai curvit? Te ţineai la drumuri, ca Arabul în pustie, şi ai spurcat ţara prin curviile tale şi cu răutatea ta! 3 Măcar că ploile au fost oprite, şi ploaia de primăvară a lipsit, totuş tu ţi-ai păstrat fruntea de curvă, şi n-ai vrut să ai ruşine! 4Acum, nu-i aşa? strigi la Mine: «Tată! Tu ai fost Prietenul tinereţii mele!» 5 «Îşi va ţinea El mînia pe vecie? O va păstra El totdeauna?» Iată, aşa ai vorbit, şi totuş ai făcut lucruri nelegiuite, cît ai putut!” (Ier. 3:1-5). 7

Cum să te iert? — zice Domnul — Copiii tăi M-au părăsit, şi jură pe dumnezei cari n-au fiinţă. Şi după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie, şi aleargă cu grămada în casa curvei! 8 Ca nişte cai bine hrăniţi, cari aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după nevasta aproapelui său. 9 Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor? (Ier. 5:7-9). 75 76

În termenii aceştia discută Pavel în Romani 7. P. C. Craigie, The Book of Deuteronomy, p. 304-305.

În lumina plîngerii pe care Dumnezeu o aduce împotriva poporului Său şi în lumina dovezilor zdrobitoare privind vinovăţia acestuia, Dumnezeu era îndreptăţit să-i dea poporului Său cartea de despărţire. Şi, într-adevăr, cartea de despărţire i-a şi fost dată lui Israel (vezi Ier. 3:8); iar acum, Domnul Se pregătea ca să i-o dea şi lui Iuda. Dacă despărţirea de Israel s-a întîmplat în momentul căderii Samariei şi al izgonirii copiilor ei în Robia As iriană, căderea Ierusalimului şi izgonirea în Robia Babiloniană urma să însemne divorţul intentat de Dumnezeu lui Iuda. Cel puţin în aceşti termeni pare să vorbească Dumnezeu în textul din Ieremia: 6

Domnul mi-a zis, pe vremea împăratului Iosia: „Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde, şi a curvit acolo. 7 Eu ziceam că după ce a făcut toate aceste lucruri, se va întoarce la Mine. Dar nu s-a întors. Şi sora ei, vicleana Iuda, a fost martoră la aceasta. 8 Şi cu toate că a văzut că M-am despărţit de necredincioasa Israel din pricina tuturor preacurviilor ei, şi i-am dat cartea ei de despărţenie, totuş soru-sa, vicleana Iuda, nu s-a temut, ci s-a dus să curvească la fel. 9 Şi astfel, prin necurăţia ei strigătoare, Israel a spurcat ţara, a preacurvit cu piatra şi lemnul. 10 Cu toate acestea, vicleana Iuda, sora ei, nu s-a întors la Mine din toată inima ei, ci cu prefăcătorie, zice Domnul.” 11 Domnul mi-a zis: „Necredincioasa Israel pare nevinovată faţă de vicleana Iuda” (Ier. 3:6-11).

Dar imediat după aceea, Domnul îi dă lui Ieremia o profeţie prin care Israel — cea căreia Domnul îi dăduse deja cartea de despărţire — este chemată înapoi, dimpreună cu Iuda, căreia Domnul îi pregătea şi ei cartea de despărţire: 12

Du-te de strigă aceste cuvinte spre miazănoapte, şi zi: „Întoarce-te, necredincioasa Israel, zice Domnul.” „Nu voi arunca o privire întunecoasă împotriva voastră, căci sînt milostiv, zice Domnul, şi nu ţin mînie pe vecie. 13 Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău, că ai alergat încoace şi încolo la dumnezei străini, supt orice copac verde, şi că n-ai ascultat glasul Meu, zice Domnul.” 14 „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, zice Do mnul, căci Eu sînt Stăpînul vostru, Eu vă voi lua, pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie, şi vă voi aduce înapoi în Sion. 15 Vă voi da păstori după inima Mea, şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune. 16 Cînd vă veţi înmulţi şi veţi creşte în ţară, în zilele acelea, zice Domnul, nu se va mai vorbi de chivotul legămîntului Domnului, şi nu-i va mai veni nimănui în gînd, nu-şi vor mai aduce aminte de el, nu-i vor mai simţi lipsa, şi nici nu vor mai face altul. 17 În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului, toate neamurile se vor strînge la Ierusalim, în Numele Do mnului, şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele. 18 În zilele acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui Israel şi vor veni împreună din ţara de la miazănoapte în ţara pe care am dat-o în stăpînire părinţilor voştri” (Ier. 3:12-18).

Din pricina poruncii din Deuteronom 24:1-3, la care face referire Ieremia în 3:1, nu ar fi existat posibilitatea reîmpăcării lui Israel cu Dumnezeu. O dată ce Israel a ajuns nevasta altuia, ea nu mai putea să se întoarcă înapoi la primul ei soţ, sub nici o formă. Reprimirea ei de către Dumnezeu L-ar fi transformat pe Acesta în

preacurvar.77 Cu toate acestea, Dumnezeu nu Se sfieşte să o cheme înapoi prin profeţi şi nu Se sfieşte să-i facă promisiuni de căsătorie. Iată, de pildă, ce spune Domnul prin Isaia, după ce îi dăduse lui Israel cartea de despărţire: 1

„Bucură-te, stearpo, care nu mai naşti! Izbucneşte în strigăte de bucurie şi veselie, tu care nu mai ai durerile naşterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mu lţi decît fiii celei măritate, zice Domnul.” 2 „Lărgeşte locul cortului tău, şi întinde învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile, şi întăreşte-ţi ţăruşii! 3 Căci te vei întinde la dreapta şi la stînga, sămînţa ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii. 4 Nu te teme, căci nu vei rămîne de ruşine; nu roşi, căci nu vei fi acoperită de ruşine; ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale, şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta, 5 căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfîntul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pămînt, 6căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău.” 7 „Cîteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. 8 Într-o izbucnire de mînie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. 9 Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pămînt, tot aşa jur că nu Mă voi mai mînia pe tine şi nu te voi mai mustra. 10 Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” 11 „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemîngîiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. 12 Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe, şi tot ocolul de nestemate. 13 Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi. 14 Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea, căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine. 15 Dacă se urzesc uneltiri, nu vin de la Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea sub puterea ta.” 16 „Iată, Eu am făcut pe meşterul care suflă cărbunii în foc, şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărîme. 17 Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere, şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osîndi. Aceasta este moştenirea robilor Do mnului, aşa este mîntuirea care vine de la Mine, zice Domnul” (Is. 54:1-17).

Astfel de profeţii, prin care Dumnezeu îi promite poporului Său că-l va lua înapoi, abundă în toate cărţile profetice. De fapt, şaisprezece din cele şaptesprezece cărţi profetice ale Vechiului Testament se termină cu promisiunea refacerii relaţiei cu Dumnezeu. 78 Vorbind strict în termenii legislaţiei din Deuteronom 24:1-4, pînă ş i faptul că Dumnezeu promitea reprimirea înapoi a lui Israel ş i Iuda Îl punea sub acuzare, pentru că lucrul acesta ar fi însemnat o călcare flagrantă a propriei Lui legislaţii. Chiar ş i textul din Ieremia 3:1 precizează faptul că Dumnezeu nu putea să primească înapoi pe poporul Său, aşa, pur şi simplu. Frămîntarea aceasta reiese 77

Vezi textele din Deuteronom 24:1-3 / Ieremia 3:1 corelate cu cele din M atei 19:9 / Luca 16:18. 78 Singura excepţie este Naum, care conţine o profeţie cu privire la Asiria.

clar şi din versetele care urmează: „Eu ziceam: «Cum să te pun printre copiii Mei, şi să-ţi dau o ţară plăcută, o moştenire, podoabă între podoabele neamurilor? Mă gîndeam că Mă vei chema: „Tată!” Şi nu te vei mai abate de la Mine. Dar, cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!»” (Ier. 3:19-20). Se pune deci întrebarea: Cum putea Dumnezeu face astfel de promisiuni, atunci cînd în cazul fostei Lui soţii nici chiar moartea aceluia a cărui soţie a devenit ea nu i-ar mai fi dat dreptul lui Dumnezeu s-o ia înapoi? Deci, din momentul în care am ajuns sub stăpînirea diavolului, în lumina legislaţiei din Deuteronom 24:1-4, nimicirea acestuia de către Dumnezeu nu ar fi rezolvat problema. Deoarece, „dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de nevastă, moare, atunci bărbatul dintîi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăş de nevastă, după ce s-a pîngărit ea, căci lucrul acesta este o urîciune înaintea Domnului” (Deut. 24:3-4). Rămînea deci o singură soluţie: moartea şi învierea noastră. În cazul relaţiei dintre Dumnezeu şi Israel — mai bine zis, în cazul relaţiei dintre Dumnezeu ş i om — Dumnezeu a luat asupra Sa Însuşi condiţia acestei reîmpăcări. Reîmpăcarea omului cu Dumnezeu avea să fie pos ibilă doar în baza Sîngelui Noului Legămînt, care simboliza moartea noastră. Acesta este motivul pentru care în întreaga Scriptură „fără vărsare de sînge nu este iertare”. 79 Vărsarea sîngelui animalelor de jertfă a început încă din Eden, din momentul în care omul a preacurvit, ascultînd de şoapta Celui Rău şi călcînd în picioare Cuvîntul lui Dumnezeu, atunci cînd înjunghiind nişte animale, „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele”. 80 Sîngele vărsat spre iertarea celui vinovat simboliza moartea acestuia şi se fundamenta pe realitatea Jertfei Hristosului lui Dumnezeu, pregătit pentru înjunghiere încă înainte de întemeierea lumii. 81 Moartea în Hristos: baza obiectivă a reîmpăcării noastre cu Dumnezeu În ce priveşte sfera căsătoriei, Scriptura afirmă clar faptul că moartea fizică a unuia dintre parteneri dezleagă relaţia de căsătorie, şi partenerul rămas în viaţă se poate recăsători (vezi Rom. 7:2-3 şi 1 Cor. 7:39). Este, de asemenea, adevărat şi faptul că aceeaşi lege operează şi atunci cînd este vorba despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Atunci cînd cineva se întoarce la Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, el se întoarce murind mai întîi, pentru ca apoi să învieze la o viaţă nouă. O dată mort şi înviat, relaţia poate fi refăcută, „căci, dacă este cineva în Hristos”, afirmă Pavel, „este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17).

79

Evrei 9:22. Genesa 3:21. 81 Vezi 1 Petru 1:18-21. 80

În acelaşi timp, în Scriptură, păcatul este echivalat cu trăirea în preacurvie, şi deci păcatul constituie baza ruperii relaţiei noastre cu Dumnezeu, tocmai pentru că am intrat în relaţie cu un dumnezeu străin. Moartea fizică a partenerului nostru ne-ar dezlega de această relaţie. Dar chiar dacă ar muri însuşi Satana — ceea ce este cu neputinţă — Legea nu i-ar da voie lui Dumnezeu să Se reîmpace cu aceea care a fost o dată soţia Lui, iar apoi a devenit soţia altuia. Iar în această categorie intră nu numai Israel ş i Iuda, ci întreaga omenire. De aceea, trebuie să murim şi să înviem noi înşine. Iată de ce Scriptura vorbeşte despre convertire în termenii unei „naşteri din nou”, a devenirii unei „făpturi noi” în Hristos. Lucrul acesta este posibil, pentru că Scriptura vorbeşte despre o moarte prin reprezentare şi despre o înviere prin reprezentare. 82 Isus Hristos a murit, fizic, pentru noi şi în locul nostru, iar apoi, a treia zi, a înviat din morţi. Prin credinţă, noi am murit şi am înviat împreună cu El. Dar tocmai pentru că am trecut prin moarte, relaţia cu vechiul nostru „partener”, cu Satana, s-a rupt, iar noi sîntem liberi să ne „recăsătorim”. Iar pentru faptul că prin moartea ş i învierea noastră împreună cu Hristos noi înşine am devenit făpturi noi, o nouă creaţie — cum afirmă Pavel în 2 Corinteni 5:17 — Dumnezeu este şi El liber — în lumina Legii Lui — să ne primească înapoi. 1

Nu ştiţi, fraţilor, căci vorbesc unor oameni cari cunosc Legea, că Legea are stăpînire asupra omului cîtă vreme trăieşte el? 2 Căci femeia măritată este legată, prin Lege, de bărbatul ei cîtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este deslegată de legea bărbatului ei. 3 Dacă deci, cînd îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este deslegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul. 4 Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea [este vorba despre Legea care ne ţinea sub stăpînirea Păcatului, a fostului nostru soţ], ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. 5 Căci, cînd trăiam sub firea noastră pămîntească, patimile păcatelor, aţîţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. 6 Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi sîntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Du mnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă (Rom. 7:1-6).

Însuşi Pavel aplică cele spuse de Scriptură despre relaţia dintre soţ şi soţie la relaţia dintre om şi Hristos. Noi nu am fi putut deveni Mireasa lui Hristos, decît dacă ne-ar fi murit bărbatul, adică Satana. Dar tocmai pentru că lucrul acesta nu este posibil, dezlegarea noastră de Legea „bărbatului” nostru s-a făcut nu prin moartea lui, ci prin moartea noastră în Hristos. Despre această moarte a noastră în Hristos ne vorbeşte Pavel în Romani 6: 3

Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă

4

82

Vezi Romani 5:12-21.

nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui (Ro m. 6:3-5).

Deci, prin credinţa noastră în Isus Hristos, beneficiem atît de Moartea Lui, cît şi de Învierea Lui. Iar după cum Învierea Lui din morţi s-a făcut într-un trup cu totul diferit de acela care a fost pus în mormînt, tot aşa şi noi, dacă sîntem în Hristos, sîntem o nouă creaţie, care nu are nimic din cele vechi, pentru că acestea s-au dus, iar Dumnezeu este liber să ne primească înapoi în relaţie cu El. Dacă moartea şi învierea noastră împreună cu Hristos a rezolvat problema omului nostru celui vechi, înnoindu-ne, pentru ca să putem fi primiţi de Dumnezeu, oare s-a rezolvat şi dezlegarea noastră legală de fostul nostru soţ? „Ştim bine”, spune Pavel în continuare, „că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul PĂCAT ULUI să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai PĂCAT ULUI; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de PĂCAT” (6:6-7, s.n.). Cel care avea putere asupra noastră prin Lege era PĂCAT UL personificat, adică Cel Rău. Dreptul lui asupra noastră a trebuit frînt. Or, conform Legii lui Dumnezeu, lucrul acesta era posibil prin moartea noastră. Tocmai de aceea, „cine a murit, de drept [sau din punct de vedere legal] este izbăvit de PĂCAT” (7, s.n.). 8

Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucît ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpînire asupra Lui. 10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Du mnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentru că nu sînteţi supt Lege, ci supt har (Rom 6:8-14). 9

Această nouă stare în care am intrat — faptul că sîntem socotiţi neprihăniţi, adică potriviţi pentru a fi Mireasa lui Hristos, prin credinţa noastră în Isus Hristos — se cheamă har. A fi sub Lege înseamnă a fi sub puterea legală a vechiului nostru stăpîn. A fi sub har înseamnă a fi fost dezlegaţi din această relaţie, prin moartea noastră împreună cu Hristos. Tocmai pentru că Satana nu mai are nici un drept legal asupra noastră, Pavel ne cheamă să ne socotim „morţi faţă de PĂCAT, şi vii pentru DUMNEZEU, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6:11, s.n.). Moartea în Hristos: baza obiectivă a trăirii noastre pentru Dumnezeu Dar tocmai pentru faptul că Hristos este Acela care a murit, nu noi, iar noi avem parte, fără plată, de beneficiile morţii Lui, se pune întrebarea dacă o iertare atît de „ieftină”, în ce ne priveşte, nu devine o scuză ieftină pentru a continua să trăim în păcat?

Din nou, răspunsul trebuie să-l găsim privind la modelul după care a fost patentată relaţia de căsătorie: relaţia dintre Dumnezeu ş i om. Partea vinovată în această relaţie este omul. Cei iertaţi şi reprimiţi am fost noi. Poate fi, oare, considerată iertarea lui Dumnezeu a fi o scuză ieftină pentru a continua să păcătuim? Sau, ca să folosim cuvintele lui Pavel, „să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?… [Ferească Dumnezeu!] Noi, cari am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6:1-4, s.n.). Cum trebuie să privim această relaţie în care am fost reprimiţi de Dumnezeu? Am putea, oare, spune că moartea noastră împreună cu Hristos avînd loc doar pe plan spiritual, relaţia noastră cu Dumnezeu trebuie trăită doar pe plan spiritual şi că planul fizic nu contează? 83 Este, oare, „recăsătorirea” noastră cu Dumnezeu doar de natură spirituală? Adică, implică, oare, relaţia noastră cu Dumnezeu doar spiritul nostru, nu şi trupul nostru? Moartea Domnului Isus Hristos a fost atît o moarte fizică, cît şi una spirituală. Iar prin credinţa în El, amîndouă ne sînt atribuite nouă, iar Dumnezeu pretinde ca noi să fim ai Lui în întregime. „Prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu” (Rom. 6:10, s.n.). După cum Moartea şi Învierea Domnului Isus Hristos au vizat întreaga Sa fiinţă ş i existenţă, tot aşa, atît ruperea noastră de Satana şi de împărăţia lui, cît şi alipirea noastră de Dumnezeu şi de Împărăţia Lui trebuie să vizeze întreaga noastră fiinţă şi existenţă, adică trebuie să vizeze ambele aspecte, şi pe cel spiritual, dar şi pe cel fizic. Pe de o parte, noi nu-i mai aparţinem lui Satana, nici în duhul, şi nici în trupul nostru. Pe de altă parte însă, şi „recăsătorirea” noastră cu Dumnezeu reclamă şi ea ambele aspecte. Deoarece trupul nostru a devenit Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în noi şi pe care L-am primit de la Dumnezeu, noi sîntem ai Domnului trup şi suflet. Iată de ce ne avertizează Pavel în Romani: „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii” (Rom. 6:12-13, s.n.). Concluzia din Romani 12:1 subliniază cu şi mai multă forţă acest adevăr: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (s.n.). 83

Acesta a fost un curent de gîndire în primele secole ale istoriei Bisericii, care a măcinat Biserica. Această scădere a standardelor morale s-a strecurat în Biserică, sub pretenţia că omul poate avea părtăşie cu Dumnezeu în duhul, chiar dacă cu trupul mai păcătuieşte.

Voia lui Dumnezeu — continuă Pavel — trebuie aleasă şi trăită atît cu mintea, cît şi cu trupul nostru. Iar după ce, în 1 Corinteni, Pavel ne spune că în timp ce ne putem face „un singur trup” cu o femeie, cu Hristos ne facem „un singur duh” (vezi terminologia din 1 Cor. 6:16-17) — ceea ce ar părea să susţină o diferenţă esenţială între cele două tipuri de relaţii — el continuă totuşi prin a afirma că relaţia noastră cu Hristos ne cere atît duhul, cît şi trupul nostru: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:19-20). Se pune deci întrebarea dacă, în ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, putem discuta doar de un aspect fizic sau doar de un aspect spiritual al relaţiei. Pretenţiile lui Dumnezeu de la noi par să nege lucrul acesta. Deci cele două aspecte — aspectul fizic şi cel spiritual — nu pot fi separate nic i pe planul relaţiilor dintre oameni, şi nici pe planul relaţiei cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, o relaţie, indiferent dacă este relaţia dintre soţ şi soţie sau relaţia dintre om şi Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, ne implică şi cu duhul nostru şi cu trupul nostru, în totalitatea lor. Iată de ce Dumnezeu ne cere să-L iubim pe El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea noastră. Ce implicaţii are convertirea asupra legăturii de căsătorie Întregul demers de mai sus a avut ca scop pregătirea terenului pentru a încerca să răspundem la o serie de întrebări. În paginile de mai sus, am încercat să demonstrăm faptul că moartea noastră în Hristos trebuie considerată o moarte reală, tocmai pentru ca să fie posibilă, pe de o parte, ruperea legăturii cu vechiul nostru stăpîn, iar pe de altă parte, refacerea legăturii cu Dumnezeu. Dar dacă vorbim despre o moarte reală în Hristos, se pune întrebarea: Cum anume se răsfrînge moartea noastră în Hristos asupra relaţiei de căsătorie? Un prim caz ar fi legat de implicaţiile convertirii asupra relaţiei de căsătorie, atunci cînd unul dintre parteneri se converteşte, iar celălalt nu. Un al doilea caz ar fi acela al unui divorţ ilegal din punctul de vedere al Legii lui Dumnezeu, întîmplat înainte de convertire. Dezleagă, oare, moartea mea în Hristos relaţia de căsătorie cu partenerul de căsătorie? Este, oare, posibilă recăsătorirea în acest caz? O nouă clauză de divorţ: cererea partenerului necredincios Să ne aducem aminte de faptul că în Vechiul Testament singurele c lauze care puteau să ducă la ruperea relaţiei de căsătorie, fără ca aceasta să încarce cu vinovăţia necinstirii lui Dumnezeu pe cei în cauză, erau moartea şi pricina de curvie. În Noul Testament, se mai adaugă o clauză care permite divorţul, fără ca lucrul acesta să constituie o călcare a Cuvîntului lui Dumnezeu şi deci o necinstire

a lui Dumnezeu: cererea partenerului necredincios. Această clauză o găsim în 1 Corinteni 7:12-16: 12

Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea. 13 Şi dacă o femeie are un bărbat necredincios, şi el voieşte să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei. 14 Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altmintrelea, copiii voştri ar fi necuraţi, pe cînd acum sînt sfinţi. 15 Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sînt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. 16 Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mîntui bărbatul? Sau ce ştii tu bărbate, dacă îţi vei mîntui nevasta? (1 Cor. 7:12-16, s.n.).

Dacă numai moartea dezleagă o legătură de căsătorie, cum de Pavel afirmă că lucrul acesta se întîmplă şi la cererea expresă a partenerului necredincios? Un posibil răspuns ar putea fi legat tocmai de realitatea morţii celui credincios în Hristos. În cazul familiilor în care unul dintre parteneri este necredincios, iar celălalt credincios, dezlegarea relaţiei de căsătorie se întîmplă la cererea partenerului necredincios, ca şi cum moartea în Hristos l-ar fi dezlegat deja pe cel credincios, dar acesta a continuat să rămînă în relaţie de dragul ş i spre binele celuilalt. Dacă afirmăm că întoarcerea noastră la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos echivalează cu o moarte şi cu o înviere, iar moartea dezleagă relaţia de căsătorie, o următoare întrebare este dacă nu cumva oferim prin aceasta un prilej facil de păcătuire? Dacă nu cumva mulţi vor încerca să facă din convertire o scuză facilă pentru a considera relaţia de căsătorie ruptă, mai ales atunci cînd este vorba despre căsnicii deja nefericite? Acela care ar încerca s-o facă nu a înţeles nimic despre viaţa în Împărăţia Cerurilor, pentru că s-ar putea să nici nu facă deloc parte din ea. „Fiul omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mat. 20:28), a spus Isus ucenicilor Săi supăraţi pe fiii lui Zebedei, care au crezut că intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu poate fi considerată a fi o oportunitate pentru a cîştiga avantaje personale faţă de alţii ş i pe spesele lor. Esenţa Împărăţiei Cerului este renunţarea la sine de dragul altora. Tocmai de aceea, Pavel nici nu-şi poate imagina că acela care a murit şi a înviat împreună cu Hristos, intrînd astfel în Împărăţia Cerurilor, va încerca să facă altceva decît a făcut Hristos. Chiar dacă moartea împreună cu Hristos a rupt relaţia de căsătorie, partenerul credincios va continua să rămînă în relaţie de dragul lui Hristos şi pentru promovarea Împărăţiei Lui. Noi am fost chemaţi din lume ca să ne întoarcem în ea ca agenţi ai sfinţirii lumii, tocmai prin funcţia noastră de sare şi lumină.

Poate fi deci convertirea considerată o scuză pentru divorţ? Nic idecum! Dimpotrivă! Numai un credincios poate lua cu adevărat în serios propunerea Domnului Isus din Predica de pe munte de a alege în schimbul divorţului iertarea şi acceptarea, chiar şi în cazul în care la mijloc este o pricină de curvie. Doar acela care a gustat şi continuă să guste iertarea lui Dumnezeu poate ierta cu adevărat. Păcatul a umplut lumea noastră — şi, din nefericire, chiar ş i bisericile noastre — cu situaţii complicate şi aparent fără ieşire. O a treia întrebare pe care am dorit s-o punem este în ce măsură soluţia lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos aduce dezlegare chiar ş i în astfel de s ituaţii. Orice urmărire penală se opreşte la moarte. Uneori, situaţiile create de păcat în viaţa cuiva înainte de convertire sînt atît de complicate, încît orice încercare de a dezlega ş i de a rearanja lucrurile este sortită eşecului. Un bun exemplu ar putea fi femeia samariteancă: „«Du-te», i-a zis Isus, «de cheamă pe bărbatul tău, şi vino aici». Femeia I-a răspuns: «N-am bărbat». Isus i-a zis : «Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul»” (Ioan 4:16-18). În astfel de situaţii, singura soluţie este aducerea tuturor lucrurilor, indiferent cît de complicate ar fi ele, la Crucea Domnului Isus şi îngroparea lor şi a noastră în moartea Domnului Isus, pentru ca, înviind împreună cu El, să trăim o nouă viaţă. Desigur, se vor găsi mulţi care vor spune împreună cu oponenţii lui Pavel: 5

Dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept cînd Îşi dezlănţuie mînia?… 7 Şi dacă, prin minciuna mea [sau prin divorţul meu], adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sînt eu însumi judecat ca păcătos? 8 Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, cari ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osînda acestor oameni este dreaptă (Rom. 3:5-8).

Cine leagă şi dezleagă: biserica sau tu însuţi? O ultimă întrebare este legată de aspectul extrem de complicat al problemei divorţului ş i al recăsătoririi. Pe de o parte, din pricina împietririi inimii omului, care a dus la o cazuistică extrem de bogată şi complicată, iar pe de altă parte, din pricina unei legislaţii scripturale nu foarte clare, din toate timpurile, Biserica fie s-a ferit şi s-a codit să se pronunţe în cazurile concrete de divorţ şi recăsătorire, fie a ales calea cea mai sigură, interzicînd la modul absolut divorţul, ş i cu atît mai mult recăsătorirea. Pînă în ziua de astăzi, în multe cercuri evanghelice, în lumina unor texte ca acelea din Matei 5:32 sau 19:9, toţi aceia care au luat de soţii pe cele lăsate de bărbat sînt socotiţi a trăi în preacurvie. Lucrul acesta a dus la catalogarea acestei situaţii între păcatele care duc la moarte şi pentru care nu există soluţie. În societatea în care trăim, în care jumătate din căsătoriile din lume se desfac prin divorţ, o trezire spirituală ar aduce în Biserică un număr mare de oameni divorţaţi. Din acel moment, se ridică problema rezolvării statutului lor civil. Este

recăsătorirea posibilă pentru ei? Dar cine să ia de nevastă o femeie lăsată de bărbat, dacă lucrul acesta înseamnă, prin definiţie, preacurvie? Acestea sînt parte din întrebările pe care va trebui să ni le punem tot mai des dacă Dumnezeu continuă să mîntuiască oameni divorţaţi. Teama noastră majoră vine din imposibilitatea noastră de a judeca cazurile şi de a le înţelege. Într-o astfel de situaţie, avînd în vedere ş i texte ca acelea din Matei 18:18 — „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer” — teama noastră creşte şi mai mult, şi preferăm să nu ne pronunţăm şi să nu ne amestecăm în astfel de situaţii. În primul rînd, trebuie să ne aducem aminte cum anume trebuie înţeles textul din Matei 18:18. Nu decizia bisericii îl desparte pe un om de Dumnezeu, ci o inimă rea şi necredincioasă, care risipeşte toate mijloacele harului lui Dumnezeu, refuzînd să se pocăiască. Biserica nu face altceva decît îi transmite celui în cauză mesajul Cerului, spunîndu-i clar unde se situează prin încăpăţînarea lui în nepocăinţă. În ultimă instanţă, fiecare dintre noi vom da socoteală lui Dumnezeu. De aceea, Biserica nu trebuie să se încarce cu o responsabilitate aşa de mare încît să fie paralizată de ea în ce priveşte implicarea ei pastorală. 84 Noi sîntem chemaţi să judecăm ceea ce înţelegem şi vedem şi să lăsăm în seama Domnului ceea ce nu înţelegem. Nu trebuie să uităm că „«Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.» Ce samănă omul, aceea va şi secera. Cine samănă în firea lui pămîntească, va secera din firea pămîntească putrezirea; dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa vecinică” (Gal. 6:7-8).

84

Implicarea pastorală înseamnă vegherea unora asupra altora în termenii prezentaţi în capitolul 18 din Matei, de exemplu.

19:13-20:34 „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” Faptul că segmentul de text care urmează (19:13-20:34) se reîntoarce la tema capitolului 18 este semnalat încă de primul tablou (19:13-15), în care Isus le readuce aminte ucenic ilor că Împărăţia Cerurilor este doar a unora ca aceşti copilaş i. Dar, după cum vom vedea, şi tablourile următoare se aliniază aceluiaş i subiect. Cererea fiilor lui Zebedei (20:20-28) pusă în contrast cu cererea celor doi orbi de pe drumul Ierihonului oferă concluzia frămîntării din tot acest bloc de text: numai acela care se smereşte şi apelează la mila Fiului lui David va fi mîntuit. 19:13-15 Împărăţia Cerurilor este a unora ca aceşti copilaşi Acest tablou (19:13-15) pare de dimens iuni neglijabile, acoperind doar trei versete. El pare nu numai neglijabil ca dimensiune, ci şi ciudat plasat în context, fiind precedat de discuţia despre divorţ (19:1-12) şi urmat de istoria tînărului bogat (16-26), care generează întrebarea ucenicilor din versetul 25 — „Cine poate atunci să fie mîntuit?” — şi apoi întrebarea lui Petru, din 27-30, referitoare la răsplata pentru faptul că L-au urmat pe Isus, lăsînd totul. Oare care să fie rostul tabloului de faţă în contextul în care se află? Legătura cu tablourile care urmează (13-15, 16-26 şi 27-30) este sugerată de Matei prin felul în care este introdus fiecare dintre tablouri: „Atunci”, spune Matei, „I-au adus nişte copilaşi” (13, s.n.), „atunci s-a apropiat de Isus un om…” (16, s.n.) şi „atunci Petru a luat cuvîntul, şi I-a zis…” (27, s.n.), ca şi cum Matei ne-ar prezenta o cascadă de evenimente. Tematic, tabloul se leagă mai degrabă de capitolul 18 tocmai prin motivul copilaşului pe care Isus îl pune între ei ca un exemplu (vezi 18:2-14). În capitolul 18, aducerea copilaşului în mijlocul lor a fost un răspuns la întrebarea lor — „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (18:1) — întrebare care dă în vileag competiţia afirmării de s ine în care fuseseră prinşi ucenicii. Prezenţa copilaşului este intenţionată a fi o lecţie obiectuală pentru ei: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (18:3, s.n.). În contextul nostru, Domnul Isus face acelaşi lucru, deşi de data aceasta copilaşii au fost aduşi în prezenţa Sa pentru un cu totul alt scop: „Ca să-Şi pună mînile peste ei, şi să Se roage pentru ei” (19:13). Faptul că ucenicii îi certau pe părinţi dovedeşte că ei nu învăţaseră lecţia, altfel ar fi trebuit să-i ia ei înşişi în braţe pe acei copilaş i şi să-i privească cu atenţie, încercînd să descopere lecţiile pe care Domnul Isus le-a intenţionat prin copilaşul de mai înainte. Lucrul acesta s-ar fi impus cu atît mai mult, cu cît, cu ocazia precedentă, mustrarea Domnului Isus a fost foarte gravă — „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaş i, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (18:3, s.n.). O astfel de mustrare vorbea despre o problemă pe măsură. În Iuda, ca de fapt oriunde în altă parte, copiii erau o realitate accesibilă oricui. Poate unii dintre ucenici aveau ei înşiş i copii acasă. Isus îl aşezase pe acel copilaş în mijlocul lor, pentru ca ei să se poată

compara cu el şi, astfel, să poată recunoaşte în inima lor ceea ce-i ameninţa să rămînă în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar se vede că ucenicii au uitat repede lecţia Domnului Isus. Copilaşul a fost aşezat înaintea lor ca pildă de smerenie, dar şi ca pildă de dependenţă. Aceste două calităţi au fost apoi zugrăvite în restul capitolului 18 şi în capitolul 19:1-12. Împărăţia Cerurilor este doar a oamenilor care recunoscîndu-şi dependenţa de Dumnezeu se supun termenilor mîntuirii Acestuia. Iar El a hotărît ca păstrarea noastră în har să se facă prin aportul fraţilor noştri. Pe de o parte, într-o astfel de situaţie, cei care sînt frămîntaţi de gîndul: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” cu siguranţă că vor trece pe lîngă singura resursă care i-ar fi putut păzi de păcatul cu voia: cel născut din Dumnezeu de lîngă ei, adică fratele în Hristos.85 Lipsa smereniei şi a blîndeţii îi va împiedica să primească mustrarea şi ajutorul lor. Pe de altă parte, smerenia de copil i-ar fi ferit pe fariseii despre care este vorba în 19:1-12 de îndrăzneala de a ispiti pe Domnul Isus şi de a distorsiona Legea după dorinţele şi poftele lor. Tocmai de aceea, acum că „I-au adus nişte copilaşi ca să-Şi pună mînile peste ei, şi să Se roage pentru ei” (13), Isus nu scapă ocazia să revină asupra acestei lecţii absolut esenţiale: „Lăsaţi copilaş ii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (14). 19:16-26 Bogatul şi Împărăţia Cerurilor Tabloul de faţă (19:16-26) este legat de cele precedente prin tema Împărăţiei lui Dumnezeu sau a vieţii veşnice. În 19:14, se afirmă că Împărăţia Cerurilor este a celor care sînt ca şi copilaşii aduş i la Isus ca să fie binecuvîntaţi de El, ca El să-Şi pună mîinile peste ei şi să Se roage pentru ei. Ceea ce-i caracteriza pe aceşti copilaş i era smerenia şi dependenţa. Iar intrarea şi rămînerea în Împărăţia Cerurilor sînt determinate de atitudinea noastră de smerenie şi totală dependenţă de Dumnezeu. Importanţa celor spuse de Domnul Isus cu această ocazie se va vădi în istoria tînărului bogat. Copilaş ii au fost aduşi la Isus, tînărul bogat a venit la Isus. Copilaş ii au venit ca să primească binecuvîntarea lui Isus, tînărul bogat a venit ca să ceară sfatul lui Isus. Copilaş ii au plecat de la Isus auzind că Împărăţia cerurilor este a unora ca ei, iar tînărul bogat a plecat întristat, lăsînd Împărăţia în urma lui, din pricina bogăţiilor lui. Dar să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba în textul de faţă: 16

Atunci s-a apropiat de Isus un om, şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa vecinică?” 17 El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” 18 „Cari?” I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; 19să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. 20 Tînărul I-a zis: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţa mea; ce-mi mai lipseşte?” 21 „Dacă vrei să fii desăvîrşit”, i-a zis Isus, „du-te de 85

Vezi 1 Ioan 5:16-18.

vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă.” 22 Cînd a auzit tînărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat, pentru că avea multe avuţii. 23

Isus a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. 24 Vă mai spun iarăş că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decît să intre un bogat în împărăţia lui Du mnezeu.” 25 Ucenicii, cînd au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot, şi au zis: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” 26 Isus S-a uitat ţintă la ei, şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (19:16-26).

După cum se vede în aranjarea textului de mai sus, tabloul poate fi împărţit în două părţi. În prima parte (16-22), avem zugrăvit dialogul dintre Isus şi tînărul bogat, iar în a doua parte (23-26), dialogul dintre Isus şi ucenici — dialog ce se continuă, practic, şi în tabloul următor: Moştenirea vieţii veşnice (27-30), ceea ce ne obligă să interpretăm pasajul din 19:16-30 ca pe un întreg. Legătura cu tablourile precedente şi cu cele care urmează va fi discutată ceva mai tîrziu. „Ce bine să fac, ca să am viaţa vecinică?” (16-22) În contextul discuţiei de pînă acum, întrebarea tînărului ar putea fi formulată astfel: Ce să fac ca să rămîn în Împărăţia Cerurilor? Sau dacă venim direct din tabloul precedent, în care Isus a spus că Împărăţia Cerurilor este a unora ca aceşti copilaş i care au fost aduşi la El ca să fie binecuvîntaţi, întrebarea poate fi reformulată astfel: Ce înseamnă a fi ca un copilaş? Dar să ascultăm întrebarea aşa cum a fost ea pusă: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să moştenesc viaţa vecinică?” (16, s.n.). În lumina întrebării tînărului, „fericirea” a cincea (vezi Mat. 5:7) ar trebui reformulată astfel: „Ferice de cei milostivi, căci… [a lor este Împărăţia Cerurilor]!” (s.n.). Iar în lumina răspunsului pe care Domnul Isus i-l dă tînărului — „Dacă vrei să fii desăvîrşit… du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă” (19:21, s.n.) — nici nu am greş i prea mult reformulînd-o astfel. Lucrul acesta ne aduce aminte de faptul că „fericirile” nu trebuie privite ca fiind o listă de lucruri disparate, ci ca un întreg teologic organizat cu grijă, prin care Domnul Isus ne ajută să verificăm sărăcia noastră în duh, în schimbul căreia primim Împărăţia Cerurilor. Deci „fericirile” trebuie privite mai degrabă ca alcătuind un colier teologic. Pentru ca acest colier teologic să rămînă întreg, nu poate lipsi nici o verigă din el. Aceasta i-a dat voie Domnului Isus să particularizeze răspunsul Său pe veriga s labă a colierului tînărului bogat: „«Dacă vrei să fii desăvîrşit», i-a zis Isus, «du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă»” (19:21, s.n.).

Dar de ce Se leagă Domnul Isus de termenul „bine”: „De ce Mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (17). Prin felul în care apucă întrebarea tînărului, Domnul Isus leagă viaţa veşnică de veşnicul Dumnezeu. Binele este Unul singur, adică Dumnezeu. În textul din Marcu 10:17-27, tînărul I se adresează cu „«Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică?» «Pentru ce Mă numeşti bun?» i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decît Unul singur: Dumnezeu»” (Marcu 10:17-18). Deci viaţa veşnică ţine de Împărăţia Bunului Dumnezeu, şi nimeni nu poate avea parte de ea decît fiind desăvîrşit, după cum Tatăl nostru cel ceresc este desăvîrşit. Dar imediat după aceea, Domnul Isus defineşte acest „Bine Unic” prin poruncile Lui: „Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (17, s.n.). La întrebarea tînărului — „Cari?” (18) — Domnul Isus porneşte să le explic iteze: „Să nu ucizi, să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” (18-19). În mod evident, intenţia Domnului Isus nu este să-i înşire tînărului nici Decalogul — deş i citează din el — şi nici cele 613 porunci ale Vechiului Testament, pe care fariseii şi cărturarii le contabilizaseră cu multă grijă, ci să-i indice doar direcţia. Este însă important de observat faptul că, după ce le-a înşirat pe cele amintite mai sus, Isus Se opreşte şi le rezumă prin textul din Levitic 19:18: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 19:19). Faptul că Isus nu-i vorbeşte nimic tînărului despre prima parte a Decalogului — despre iubirea de Dumnezeu — nu înseamnă că această parte nu este importantă, 86 dar în mod evident, cunoscînd inima tînărului, Isus pune degetul pe rană. Lucrul acesta se vădeşte din cele ce urmează. Tînărul se grăbeşte să răspundă la provocarea Domnului Isus, imaginîndu-şi, poate, bucuros că el avea deja viaţa veşnică: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţa mea; ce-mi mai lipseşte?” El s-ar fi aşteptat la un singur răspuns: „Nimic, tinere, ferice de tine, căci a ta este viaţa veşnică, a ta este Împărăţia Cerurilor”. Dar Domnul Isus tocmai îi spusese: „De ce Mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul singur” (17), adică viaţa veşnică o va avea doar acela care atinge standardele lui Dumnezeu, desăvîrşirea lui Dumnezeu — pentru că a avea viaţa veşnică înseamnă a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Or, acolo nu va intra nimic întinat, nimic nedesăvîrşit, „nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună” (Apoc. 21:27, s.n.). Iar măsura vredniciei noastre se verifică prin măsura ascultării noastre de poruncile lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, relaţia cu Dumnezeu este reglementată în spaţiul Legii, în spaţiul ascultării de poruncile Lui. În Predica de pe munte, Isus a demascat falsul împărăţiei fariseice. Iar lucrul acesta l-a făcut subliniind, pe de o parte, interpretarea greşită a Scripturii de către 86

Vezi Luca 10:25-37.

farisei (5:21-48), iar pe de altă parte, aplicarea greşită a ei (6:1-7:6). Or, tînărul nostru se făcea vinovat şi de una, şi de cealaltă, şi tocmai de aceea, neprihănirea lui, fiind o neprihănire fariseică, nu era bună pentru Împărăţia Cerurilor. Ca să dea în vileag nedesăvîrşirea acestei neprihăniri, faptul că aceasta nu era potrivită pentru Împărăţia Cerurilor, Domnul Isus îi spune: „Dacă vrei să fii desăvîrşit… du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino ş i urmează-Mă” (21). Matei spune că la auzul acestor cuvinte, tînărul „a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii” (22). Spuneam că este ciudat faptul că atunci cînd Domnul Isus îi arată care sînt poruncile pe care trebuie să le păzească lasă parcă înadins afară pe cele legate de prima parte a Decalogului, poruncile legate de iubirea de Dumnezeu. După cum afirmă Însuşi Domnul Isus în Matei 22:37-39, toată Legea putea fi rezumată astfel: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău… [şi] să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (s.n.). Isus pare să Se limiteze doar la a doua parte: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 19:19). Să privim totuşi ceva mai atent răspunsul Domnului Isus: „«Dacă vrei să fii desăvîrşit», i-a zis Isus, «du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă!»” (21, s.n.). De fapt, Domnul Isus l-a pus înadins pe tînărul nostru în furca alegerii între bogăţii şi Dumnezeul care stătea înaintea lui în Persoana Domnului Isus. Or, de dragul bogăţiilor, tînărul nostru a renunţat la Însuşi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, a dovedit că nu-L iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, deoarece îşi iubea bogăţiile mai mult decît pe Dumnezeu. Textul nu spune că el a plecat bucuros de alegerea lui. Dimpotrivă, „cînd a auzit tînărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe bogăţii” (22, s.n.). Tocmai lucrul acesta dovedeşte forţa imensă care-l ţinea legat, iar Domnul Isus nu scapă ocazia ca să atragă atenţia ucenicilor Săi asupra acestui lucru. „Greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor” (23-24) În primă fază, Domnul Isus nu spune că un bogat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, ci că lucrul acesta se va face cu greu, tocmai pentru că unde ne este comoara acolo ne este şi inima. 87 Iar inima tînărului era, în mod evident, lipită de comorile lui pămînteşti. Împărăţia Cerurilor cu viaţa ei veşnică ţinea de un alt domeniu. Cel care a cîştigat Împărăţia Cerurilor a ieşit din competiţia afirmării de sine, din alergarea după bogăţiile pe care le mănîncă moliile şi rugina şi pe care le fură hoţii, pentru că întîlnirea cu Dumnezeu l-a pus pe un alt făgaş. Ochii lui sînt pironiţi de acum pe o altă comoară, pe comoara cerească. Iar o dată ce a început să flămînzească şi să înseteze după neprihănire, bogăţiile acestei lumi au pierdut din valoare, şi de aceea poate da cu mînă largă celor nevoiaşi.

87

Vezi M atei 6:21.

Dar în faza a doua, Isus revine asupra subiectului, pentru a sublinia încă o dată acest adevăr. Dar de data aceasta, prin felul în care o formulează, dificultatea intrării bogatului în Împărăţia Cerurilor se transformă, practic, într-o imposibilitate. „Vă mai spun iarăş că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului”, afirmă Domnul Isus, „decît să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (24). Exegeţii comentează în fel şi chip această metaforă: „urechea acului”. 88 Barclay, de pildă, prezintă o soluţie atractivă. El spune că în zidurile cetăţilor întărite din Orientul Mijlociu existau de obicei două porţi: una mare ş i una mică, supranumită „urechea acului”. În acelaş i timp, cămila era cel mai mare animal de prin locurile respective. În timpul zilei, întregul trafic se derula pe poarta mare. Dar în timpul nopţii, poarta mare se închidea şi rămînea deschisă doar poarta mică, pe care putea să intre cu greu chiar şi omul. 89 „Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului”, afirmă Domnul Isus, „decît să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (24). Barclay îş i continuă explicaţia amintind trei efecte ale bogăţiilor asupra omului, care fac atenţionarea Domnului Isus demnă de luat în seamă. În primul rînd, bogăţiile încurajează în cel bogat o falsă independenţă. În al doilea rînd, îl leagă de pămînt, iar în al treilea rînd, îl fac egoist.90 Toate cele trei aspecte sînt în contrast cu natura Împărăţiei lui Dumnezeu. Să nu uităm că în tabloul precedent, cu copilaşii aduş i la Isus ca să fie binecuvîntaţi de El (19:13-15), părinţii recunosc în Domnul Isus sursa binecuvîntării. Iar copilaşii care au fost aduşi la Isus — nici măcar nu au venit ei singuri — sînt ilustraţia perfectă a totalei dependenţe. Tînărul bogat a venit la Domnul Isus cu o întrebare, afişînd astfel o oarecare dependenţă de Domnul Isus, o oarecare smerenie şi credinţă în El. Dar atunci cînd acestea i-au fost testate, s-a dovedit că el credea mai mult în bogăţiile lui decît în Hristos şi depindea mai mult 88

Ridderbos consideră afirmaţia Domnului Isus a fi un mashal, o exprimare pitorească ce nu reclamă interpretarea elementelor ei. Pentru el, „urechea acului” este urechea acului. Şi deci Isus foloseşte imaginea ca să atragă atenţia asupra puterii extraordinare pe care o exercită bogăţiile asupra sufletului omenesc. Tocmai de aceea, este nevoie de însăşi intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu pentru ca un bogat să ajungă să intre în Împărăţia Cerurilor (H. N. Ridderbos, Matthew, p. 358-359). Aceeaşi linie de interpretare o urmează şi Tasker (R.V.G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 188). David Hill afirmă că metafora era proverbială şi că o găsim şi în Koran (vii.38). Iar în Talmud (B. Berak. 55b) găsim aceeaşi zicală, dar cu un „elefant” în loc de o „cămilă”. Zicala era folosită pentru a indica un lucru deosebit de dificil, practic imposibil (D. Hill, The Gospel of Matthew, p. 284). R. T. France insistă şi el pe aspectul imposibilităţii omului de a intra în Împărăţia Cerurilor prin propriile lui eforturi (R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 287). Problema cu aceste interpretări este că în versetul 26 din text Isus spune că de intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu are nevoie şi săracul la fel ca şi bogatul, pentru că intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu este cu neputinţă la oameni, în general. De aceea, trebuie să admitem că Isus nu Se referă la imposibilitatea omului, în general, de a intra în Împărăţie, ci la o dificultate suplimentară pe care bogatul o are, chiar şi atunci cînd Dumnezeu Şi-a făcut partea Lui. 89 Vezi W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. II, p. 239. 90 W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. II, p. 240-241.

de ele decît de Hristos. În ce priveşte legarea omului de pămînt prin bogăţiile lui, este suficient să ne aducem aminte de ceea ce a spus Domnul Isus în Predica de pe munte: „Nu vă strîngeţi comori pe pămînt, unde le mănîncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strîngeţi-vă comori în cer, unde nu le mănîncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi ş i inima voastră” (Mat. 6:19-21). Iar Domnul Isus repetă acest principiu şi în auzul tînărului bogat, atunci cînd îi spune: „Dacă vrei să fii desăvîrşit… du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer!” (21, s.n.). Acela care are o comoară în cer şi-a legat inima de cer, dar acela a cărui comoară este pe pămînt va avea inima legată de pămînt. Cît de adevărat a fost lucrul acesta pentru tînărul bogat! Al treilea aspect, egoismul celui bogat, este o realitate uşor de observat în fiecare dintre noi. Cei săraci sînt, în general, mai darnici decît cei bogaţi. Iar aceasta nu pentru că bogăţia ar fi rea în sine, ci pentru că „inima este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea”. 91 Nu bogăţiile sînt „lumea”, ci pofta ochilor, pofta firii pămînteşti şi lăudăroşia vieţii. 92 Deci „lumea” din noi se coalizează cu bogăţiile din afara noastră şi ne lasă în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Problema aceasta este rezolvată pentru cel sărac în duh. Tocmai de aceea, Domnul Isus nu spune că este imposibil pentru un bogat — bogat în cele materiale — să intre în Împărăţia Cerurilor, ci că este foarte greu. Atunci cînd ajungem săraci în duh şi, drept urmare, primim Împărăţia Cerurilor, se rezolvă automat şi raportul nostru cu bogăţiile pămînteşti. Zacheu 93 este un exemplu clasic. Atunci cînd el a realizat sărăcia sa în duh, a putut să-şi descleşteze pumnii, să dea jumătate din avuţia lui săracilor şi să dea înapoi împătrit tuturor celor pe care i-a păgubit, pentru că a descoperit o comoară infinit mai mare decît tot ceea ce i-ar fi putut da pămîntul: a descoperit Împărăţia Cerurilor. Oare nu tocmai din această pricină a inclus Domnul Isus între pildele Împărăţiei şi pilda cu comoara şi cu mărgăritarul? 44

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea. 45 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. 46 Şi, cînd găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără (Mat. 13:44-46).

Tînărul nostru nu a găsit nici comoara ascunsă în ţarină şi nici mărgăritarul de preţ. Dacă le-ar fi găsit, s-ar fi dus şi ar fi vîndut tot ce avea şi ar fi venit să cumpere Comoara pe care Domnul Isus i-o oferea.

91

Ieremia 17:9. Vezi 1 Ioan 2:15-17. 93 Vezi Luca 19:1-10. 92

„Cine poate atunci să fie mîntuit?” (25-26) Ucenic ii sesizează imediat seriozitatea provocării şi, uimiţi, Îl întreabă pe Domnul Isus: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (25). Dar oare de ce anume din tot ceea ce s-a spus pînă aici se leagă întrebarea ucenicilor? Dacă mergem din aproape în aproape, legătura imediată în sus este comentariul Domnului Isus din versetul precedent: „Vă mai spun iarăş că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decît să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (24). Dacă facem lucrul acesta, atunci, în text, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu este echivalată cu mîntuirea. Dar să nu uităm că astfel de concepte teologice legate de domeniul mîntuirii au fost puse înaintea noastră în mod sistematic de-a lungul ultimelor două capitole (18 şi 19). În 18:3, Isus le-a spus ucenicilor: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaş i, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (s.n.). În continuare, Domnul Isus a vorbit despre rămînerea în Împărăţia Cerurilor, subliniind faptul că Dumnezeu a încredinţat Bisericii Lui vegherea asupra celor micuţi care cred în Fiul Său. Prin tablourile din 18:21-35 şi 19:1-9, Matei subliniază faptul că pericolul nerămînerii în Împărăţie ţine de inima omului, nu de inima Domnului. Din perspectiva lui Dumnezeu, iertarea este oferită de şaptezeci de ori cîte şapte pe zi, adică, practic, în mod nelimitat. Dar aceasta nu înseamnă că relaţia omului cu Dumnezeu nu se poate rupe. După cum curvia fizică rupe relaţia de căsătorie între soţ şi soţie, tot aşa, curvia spirituală — păcatul — rupe relaţia dintre Dumnezeu ş i om, dacă păcatul nu este rezolvat prin pocăinţă. Tabloul cu copilaşii aduşi la Isus (19:13-15) vine să sublinieze faptul că doar acela care se face ca unul dintre aceşti micuţi va avea Împărăţia, pentru că el se va putea smeri să accepte mustrarea şi ajutorul, ş i astfel, pocăindu-se de păcat, îşi va păstra relaţia cu Dumnezeu. Tînărul bogat vine să dovedească opusul smereniei şi al dependenţei. Iar Împărăţia Cerurilor este a celor săraci în duh, deci a celor care îşi recunosc totala dependenţă de Dumnezeu. Deci, din perspectiva evanghelistului, care înşiră cu grijă aceste tablouri în ordinea dată, întrebarea ucenicilor — „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (25)— ar putea cuprinde toate aceste aspecte atinse în capitolele 18 şi 19. „Isus S-a uitat ţintă la ei [ca şi cum ar fi vrut să aibă întreaga lor atenţie] şi le-a zis: «La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă»” (26). Dacă am parafraza acest dialog, el ar suna aşa: — Cine poate atunci să fie mîntuit? — A fi mîntuit este pentru om cu neputinţă prin propriile lui eforturi, pentru că mîntuirea reclamă atît o intrare pe poartă, cît şi o umblare pe cale şi o ajungere la ţintă. Iar ca să ajungi să moşteneşti viaţa veşnică, trebuie să împ lineşti Legea, nu numai în slova ei, ci şi în duhul ei, aşa cum v-am spus în Predica de pe munte. — Dar atunci este, oare, posibil ca cineva să fie mîntuit?

— Vă repet, lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar este cu putinţă la Dumnezeu. Adică, Du mnezeu a gîndit o soluţie pentru mîntuirea omului, pentru a da omului ceea ce el însuşi nu ar fi putut obţine altfel.

19:27-30 Noi, cei care am lăsat tot şi Te-am urmat, ce răsplată vom avea? Tabloul precedent a reuş it să stîrnească din plin curiozitatea noastră. Dacă mîntuirea este cu putinţă doar la Dumnezeu, cum va ajunge omul să beneficieze de ea? Oare va răspunde tabloul de faţă la o astfel de întrebare? 27

Atunci Petru a luat cuvîntul, şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” 28 Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că, atunci cînd va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, cari M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. 29 Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică. 30 Dar mulţi din cei dintîi vor fi cei din urmă, şi mulţ i din cei din urmă vor fi cei dintîi (19:27-30).

Isus îi spusese tînărului bogat: „Dacă vrei să fii desăvîrşit… du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă” (19:21, s.n.). Luca ne spune că Petru a lăsat corabia plină cu peşti, 94 şi-a lăsat nevasta şi pruncii, probabil, şi L-a urmat pe Domnul Isus. Era deci firesc ca să întrebe: „Iată noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (27). Prin întrebarea lui Petru, acest cel din urmă tablou din capitolul 19 introduce un nou concept, conceptul răsplătirii. Răspunsul Domnului Isus trebuie judecat cu grijă, deoarece în prima parte (28) răspunsul îi vizează strict pe ucenicii Săi care au lăsat totul ş i L-au urmat, promisiunea deschizîndu-se tuturor celor ce vor fi făcut la fel abia în a doua parte (29).95 Vremea răsplătirii despre care este vorba în versetul 28 este circumscrisă prin cîteva aspecte: (1) Fiul Omului şade pe scaunul de domnie al măririi Sale, (2) este vremea înnoirii tuturor lucrurilor, (3) ucenicii şed şi ei pe douăsprezece scaune de domnie şi judecă pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel: Adevărat vă spun că, ! atunci cînd va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, ! la înoirea tuturor lucrurilor, ! voi, cari M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (28). 94

„Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El” (Luca 5:11; vezi şi 5:1-11). William Hendriksen subliniază cu grijă acest aspect: „Răsplata la care Se referă Isus în textul de faţă a fost dată exclusiv celor doisprezece. O promisiune mai largă, dată credincioşilor, urmează în versetul 29” (W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 730).

95

Ce fel de moştenire este aceasta? Tînărului bogat i s-a propus să vîndă comorile de pe pămînt, ca să aibă o comoară în cer, după care i s-a cerut să vină să-L urmeze pe Isus. Petru se agaţă de această ultimă provocare, tocmai pentru că ei lăsaseră totul şi-L urmaseră pe Isus, şi acum întreabă cum anume arată comoara din Cer despre care îi vorbise Isus tînărului bogat. Iar Domnul Isus în loc să-i vorbească despre comori îi vorbeşte despre slujire şi responsabilitate — este adevărat că ea implică şi o moştenire, moştenirea unor scaune de domnie şi a unei poziţii de autoritate: „Veţi şedea ş i voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (28). „Este totdeauna adevărat”, afirmă Barclay, „că acela care are parte de bătăliile lui Hristos va fi părtaş şi la victoriile Lui”. 96 Să fie, oare, vorba despre o promisiune escatologică?97 Dar dacă aşa stau lucrurile, de ce se spune că ucenicii vor judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, atunci cînd, în tot Noul Testament, ei sînt legaţi de Biserică, nu de Israel. Biserica este zidită pe temelia apostolilor şi prorocilor (vezi Ef. 2:20). „Zidul cetăţii [Noul Ierusalim] avea douăsprezece temelii, spune Ioan, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apoc. 21:14)? Iată ce spune Ridderbos despre aceasta: „În Împărăţia mesianică, ei [cei doisprezece], de asemenea, vor avea parte de autoritatea lui Hristos. Isus a vorbit despre aceasta în culori împrumutate din Vechiul Testament: ucenicii vor domni peste «cele douăsprezece seminţii ale lui Israel». El vorbea totuş i despre poporul lui Dumnezeu din viitor. Deşi marea majoritate a acestora nu va proveni din naţiunea lui Israel (vezi Mat. 8:11-12), Israel va rămîne totuşi prefigurarea şi principiul acestui popor. De aceea, cele douăsprezece tronuri şi cele douăsprezece seminţii nu trebuie înţelese în sens literal.”98 Mulţi alţi exegeţi se adaugă lui Ridderbos printr-o interpretare similară a textului. 99 Dar, în lumina evangheliei, textului îi poate fi atribuită ş i o altă 96

W. Barclay, The Gospel of Matthew,p. 242. Textul este astfel interpretat de o bună parte dintre exegeţi: W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p.730; H. N. Ridderbos, Matthew, p. 360.; R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 287; David Hill, The Gospel of Matthew, p. 284; R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 189, ca să amintim doar cîţiva dintre ei. 98 H. N. Ridderbos, Matthew, p. 360. 99 William Hendriksen are o poziţie puţin nuanţată faţă de Ridderbos. „Ce anume s-a dorit afirmat prin cele «douăsprezece seminţii ale lui Israel?» — întreabă el. Probabil că termenul se referă la Noul Israel restaurat”. Dar Hendriksen lasă, în schimb, deschisă posibilitatea ca Noul Israel să-i includă fie pe toţi cei mîntuiţi din Israel, fie pe toţi cei mîntuiţi, incluzînd şi neamurile în numărul acestora (W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 730). Tasker vede expresia ca referindu-se la „întregul Israel al lui Dumnezeu” (R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 189). „Cele douăsprezece seminţii”, spune Hill, „sînt noul Israel, probabil Biserica” (David Hill, The Gospel of Matthew, p. 284). R. T. France interpretează expresia ca referindu-se la „«adevăratul Israel» al urmaşilor lui Isus Hristos, care ia locul naţiunii necredincioase” (R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 288). 97

dimensiune. Matei a început prin a-L declara pe Isus ca Fiu al lui David şi Fiu al lui Avraam (vezi 1:1). Ca Fiu al lui David, Isus a venit strict vorbind doar la ai Săi, la oile pierdute ale casei lui Israel, ca să împlinească astfel promis iunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David ş i pe care a reiterat-o apoi lui Israel, de nenumărate ori, prin prorocii Vechiului Testament. Această promisiune îl viza în mod expres pe Israel. Dar ca Fiu al lui Avraam, Isus era legat nu numai de Israel, ci, prin acesta, de toate familiile pămîntului. În răspunsul pe care-l dă lui Petru în textul de faţă, Isus pare să respecte aceste două aspecte. În versetul 28, El Se adresează lui Israel, iar în 29, lărgeşte cercul promisiunii la toate neamurile. Împlinirea Promisiunii davidice (28) În acest text, avem o a doua declaraţie a Domnului Isus privitoare la funcţia Lui davidică. Prima a făcut-o ca răspuns la provocarea lui Petru, în Cezareea lui Filip: „Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Mat. 16:26-27, s.n.). În textul din Matei 16:26-27, Isus vorbeşte despre funcţia Lui mesianică de Împărat şi Judecător. Afirmaţia Lui este făcută într-un context similar cu acela care a născut acum întrebarea lui Petru: alegerea între avuţiile pămînteşti şi cele cereşti. De data aceasta însă, afirmarea dreptului Său la moştenire, ca Fiu al lui David, deci ca Fiu al omului, este şi mai direct exprimată: „Cînd va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale” (19:28, s.n.). Pe Muntele Schimbării la Faţă, Isus Şi-a arătat cîte ceva din slava Sa; dar atunci, El le-a poruncit celor trei să nu spună nimănui nimic despre aceasta. Acum însă, Domnul Isus Se declară pe faţă a fi Fiul lui David, confirmînd astfel declaraţiile timide făcute pînă la această oră. Pînă acum, cei care L-au declarat pe Isus a fi Fiul lui David au fost orbii (vezi 9:27) şi străinii (vezi 15:22). Este adevărat că ş i norodul a pus întrebarea cu privire la această posibilă identitate a lui Isus, dar numai cu „o jumătate de gură” (vezi 12:23). Acum însă, Isus Însuşi vorbeşte despre venirea Sa în slavă şi despre scaunul de domnie al măririi Sale. Să ne aducem aminte de felul în care şi-a început Matei evanghelia: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1, s.n.). Ca Fiu al lui David, Domnul Isus era Moştenitorul tuturor lucrurilor. Iar ca Fiu al lui Avraam, El era Împărţitorul binecuvîntărilor moştenite. Or, în textul de faţă, Isus prezintă moştenirea Sa ca fiind deja împărţită cu ucenicii Săi — „Voi, cari M-aţi urmat, veţi şedea pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (28) — iar apoi cu toţi aceia care au lăsat totul pentru Numele Lui: „Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică” (29).

Faptul că evanghelistul a intenţionat să ne prezinte două aspecte distincte, primul fiind cuprins în versetul 28, iar al doilea în versetul 29, este subliniat de cele spuse în versetul 30: „Dar mulţi din cei dintîi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintîi”. Această expresie ne duce cu gîndul la cele spuse de Domnul Isus cu ocazia vindecării robului unui sutaş. Mirat de credinţa sutaşului, El a zis: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunerecul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12). Iar într-un context asemănător, în Luca 13:25-30, El a adăugat: „Şi iată că sînt unii din cei de pe urmă, cari vor fi cei dintîi, şi sînt unii din cei dintîi, cari vor fi cei de pe urmă” (30), referindu-Se la descalificarea lui Israel în favoarea neamurilor. 100 Trebuie să ne aducem aminte că, în Matei 10, Isus Şi-a trimis ucenicii doar la oile pierdute ale casei lui Israel, precizînd faptul că există o fază a lucrării lor care îi vizează în primul rînd pe iudei. Isus le precizează faptul că această fază a lucrării lor va fi marcată de suferinţe şi prigoană; tocmai de aceea, El le spune că îi trimite ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. 18

Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. 19 Dar, cînd vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gîndindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; 20 fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi. 21 Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui, copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. 22 Veţi fi urîţi de toţi, din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit. 23 Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul o mului (Mat. 10:18-23).

În mod special versetul 23 din Matei 10 — „Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului” — ne obligă să interpretăm spusele Domnului Isus în primul rînd cu privire la această primă fază a lucrării ucenicilor. 101 În Luca, Ioan Botezătorul Îl prezintă pe Isus ca fiind Acela care botează cu Duhul Sfînt şi cu foc (vezi Luca 3:16-17), cu alte cuvinte, ca fiind Acela care are puterea şi mandatul să împace pe om cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să judece şi să pedepsească pe toţi aceia care refuză lucrul acesta. 102 Pentru ca noi să putem fi 100

Faptul că textul din M atei 19:28 poate fi interpretat astfel rezultă din tabloul imediat următor (20:1-16), în care expresia se reia şi despre care vom discuta mai tîrziu. 101 Vezi comentariul acestui text de la p. 382. 102 În Ioan 5:21-30, ne este prezentată această dublă funcţie a lui Hristos. „În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (21-22).

botezaţi cu Duhul Sfînt, Domnul Isus a trebuit să fie botezat cu foc, adică să sufere pe cruce plata păcatelor noastre.103 Dar botezul cu foc urmează să fie adus de Însuşi Domnul Isus peste toţi aceia care au refuzat botezul cu Duhul Sfînt. Acum, cel care nu crede în Domnul Isus stă cu această judecată şi pedeapsă atîrnînd deasupra capului lui pînă la moarte. Practic însă, pentru cel în cauză, pedeapsa este suspendată pînă la moartea lui, viaţa pămîntească fiind timpul de har pe care Dumnezeu îl acordă fiecăruia pentru a se pocăi şi a comuta astfel pedeapsa, transferînd-o asupra Domnului Isus. În schimbul botezului cu foc care ar fi trebuit să cadă peste cel vinovat, în baza credinţei lui, omul primeşte botezul cu Duhul Sfînt sau împăcarea cu Dumnezeu. Dar dacă pocăinţa celui vinovat nu are loc pînă la moartea acestuia, atunci moartea fizică permanentizează judecata şi efectele ei. Deci a doua Venire a Fiului Omului este, pe de o parte, în vederea botezării cu foc a tuturor acelora care au refuzat botezul cu Duhul Sfînt respingîndu-L pe Domnul Isus Hristos, iar pe de altă parte, în vederea aducerii plinătăţii mîntuirii pentru aceia care au deja arvuna Duhului Sfînt în urma credinţei lor în Domnul Isus. Această lucrare a ucenicilor în două etape distincte — prima vizînd oile pierdute ale casei lui Israel, a doua, neamurile — a fost profeţită în Vechiul Testament. O astfel de profeţie avem, de pildă, în Daniel 9:24-27. Într-un fel, începînd cu momentul „stîrpirii Unsului” — ca să folosim sintagma din Daniel 9:25 — pentru Israel ca naţiune, perioada de har a intrat pe ultima porţiune de linie dreaptă, măsurată de cea de-a şaptezecia săptămînă din Daniel 9:24-27. Ca popor, Israel s-a descalificat de la botezul cu Duhul Sfînt, prin lepădarea Domnului Isus Hristos. Îngerul i-a precizat lui Daniel faptul că pentru poporul lui Daniel şi pentru cetatea cea sfîntă au fost hotărîte şaptezeci de săptămîni, după care harul urma să se ia de la Israel ca naţiune, în caz că aceştia nu se vor pocăi. Însă harul lui Dumnezeu a continuat să rămînă operant în termenii amintiţi mai sus pentru indivizii din Iuda şi Israel, deoarece Noul Legămînt a desfiinţat aspectul de grup caracteristic Vechiului Legămînt. 104 Dacă stîrpirea Unsului a avut loc după cea de-a şaizeci şi noua săptămînă, înseamnă că, pentru a respecta profeţia din Daniel 9:24-27, ucenicii au fost obligaţi să ducă Evanghelia mai întîi în Ierusalim şi în toată Iudeea. Cu ocazia trimiterii în lucrare, din Matei 10, Isus le interzice ucenicilor să meargă „pe calea păgînilor” sau să intre „în vreo cetate a Samaritenilor” (10:5). Misiunea lor viza în exclusivitate „oile pierdute ale casei lui Israel” (10:6). Dar chiar şi după Înălţarea Domnului Isus, misiunea ucenicilor urma să fie împlinită tot în două etape. Conform Pildei nunţii fiului de împărat (22:1-14), în prima etapă, ei trebuiau să 103

Vezi M atei 20:20-23 şi Luca 12:49-50. Vezi Ieremia 31:27-30. Pentru comentariul acestui text, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 191-193.

104

cheme la nuntă pe cei poftiţi. Dar cei poftiţi aveau să refuze chemarea. Mai mult, spune Domnul Isus în pildă, „ei [cei poftiţi], fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, ş i altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît” (22:5-6), împlinind exact lucrurile de care îi avertizase Domnul Isus pe ucenici în textul din Matei 10:16-23. „Cînd a auzit împăratul”, spune Domnul Isus în pildă, „s-a mîniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea” (22:7). Conform profeţiei din Daniel 9:24-27, spiritualiceşte vorbind, „în fruntea oştirii” care avea să nimicească cetatea şi Locaşul cel sfînt avea să fie Însuşi Fiul Omului, Unsul sau Cîrmuitorul. El Însuşi avea să aducă pedeapsa peste poporul Său care L-a respins şi L-a stîrpit, cerînd ca sîngele Lui să cadă asupra capului lor şi asupra capului copiilor lor. 105 Pentru că trimiterea este strict la oile pierdute ale casei lui Israel, am putea susţine faptul că întregul text din Matei 10:16-23 se referă la perioada mis iunii ucenicilor pentru Israel, deci la perioada de dinaintea anului 70 d.Hr. Pentru Israel, venirea Fiului Omului ca să aducă peste el botezul cu foc a avut loc tocmai cu ocazia evenimentelor din jurul acelui an, urmate apoi, nu după mult timp, de împrăştierea lui Israel printre popoare. 106 Conform Pildei ispravnicului necredincios (vezi Luca 16:1-13), o dată cu venirea Domnului Isus s-a marcat graniţa dintre cele două Legăminte despre care a vorbit Ieremia (vezi 31:27-34), iar Israel a trebuit să dea socoteală de isprăvnicia lui, urmînd să fie scos afară din aceasta. Dar după cele spuse de Domnul Isus lui Nicodim, vestirea Evangheliei avea să cuprindă în ea în mod implicit şi vestirea judecăţii pentru Israel: 17

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El. 18 Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Du mnezeu. 19 Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decît lumina, pentru că faptele lor erau rele (Ioan 3:17-19, s.n.).

Conform textului din Ioan 3:17-19 şi privind retrospectiv la cele întîmplate, am putea spune că, în prima fază a lucrării lor, ucenicii au fost trimiş i în Ierusalim ş i în toată Iudeea107 „ca să judece pe Israel”, judecată ce a căzut asupra lor în urma necredinţei lor în Isus Hristos. Isus Însuşi afirmase că „cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 3:18, s.n.). Dacă privim textul astfel, putem spune că ucenicii au fost trimişi ca, în 105

Despre acest lucru avertizează mai mulţi autori ai cărţilor Noului Testament. Vezi, de pildă, 1 Petru 4:14-19 şi Apocalipsa 17-18. 106 Împrăştierea lui Israel printre popoare a avut loc imediat după răscoala condusă de Bar-Kochba, în anul 132-135 d.Hr. La porunca împăratului Adrian, Ierusalimul a fost rezidit şi transformat într-o cetate romană, interzicîndu-se intrarea evreilor în cetate. 107 Vezi Fapte 1:8.

primul rînd, să judece pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, tocmai prin propovăduirea Evangheliei. Dar justifică, oare, expresiile din Matei 19:28 o astfel de interpretare? Am văzut că vremea împlinirii acestei promisiuni făcute ucenicilor este caracterizată de trei expresii: (1) Fiul Omului şade pe scaunul de domnie al măririi Sale; (2) este vremea înnoirii tuturor lucrurilor; (3) ucenicii stau şi ei pe douăsprezece scaune de domnie şi judecă pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Profeţia din Daniel 9:24 vorbeşte despre o ungere a Sfîntului sfinţilor, probabil ca Mare Preot şi Împărat. Lucrul acesta s-a întîmplat la Înălţarea la cer a Domnului Isus Hristos cel Înviat din Morţi. Autorul Epistolei către Evrei concluzionează astfel o primă fază din argumentele prin care doreşte să dovedească că Isus este Hristosul, Marele Preot după rînduiala lui Melhisedec: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1, s.n.). În textul nostru (Mat. 19:28), Matei nu vorbeşte despre venirea Fiului Omului, ci despre aşezarea Fiului Omului pe scaunul de domnie al măririi, adică de momentul împlinirii promis iunii Legămîntului davidic din 1 Cronici 17:10-14. 108 Or, textul din Evrei ne dă voie să interpretăm, din perspectiva noastră, cel puţin, acest aspect şi la prezent, chiar dacă la momentul vorbirii împlinirea lui privea spre viitor. În ce priveşte vremea înnoirii tuturor lucrurilor, putem face legătura cu intrarea în vigoare a Noului Legămînt, promis de Dumnezeu prin profetul Ieremia. 109 Întregul cadru care reglementa apropierea omului de Dumnezeu — or, tocmai despre aceasta este vorba în textul din Matei 19:25-30 — s-a înnoit o dată cu intrarea în vigoare a Noului Legămînt, ceea ce a avut loc doar în momentul în care Domnul Isus Hristos S-a aşezat pe scaunul de domnie al Măririi, în Ceruri. Al treilea aspect, acela al judecării lui Israel, l-am explicat mai sus, în lumina lui Ioan 3:17-19. În concluzie, putem afirma că ceea ce spune Domnul Isus în Matei 19:28 se poate interpreta mult mai bine prin prisma acelei prime faze din lucrarea ucenicilor, prin care urma să fie vizat în primul rînd Israel. Este important să ne aducem aminte de corecţia pe care Domnul Isus o face în Fapte 1, atunci cînd ucenicii proiectează această promisiune din Matei 19 în spaţiul escatologic. „Apostolii, pe cînd erau strînşi laolaltă, L-au întrebat: «Doamne, în vremea aceasta ai de gînd să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?» El le-a răspuns: «Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile şi soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpînirea Sa. Ci voi veţi 108

În M atei 16:27, exprimarea este diferită. Acolo se vorbeşte despre venirea Fiului Omului „în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi”, pentru a răsplăti fiecăruia după faptele lui. 109 Vezi Ieremia 31:27-34. Pentru detalii privind înţelesul celor spuse de Ieremia şi legătura acestor lucruri cu profeţia din Daniel 9:24, vezi Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. I, p. 191-208.

primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria ş i pînă la marginile pămîntului” (Fapte 1:6-8). 110 Prin corecţia pe care o face Domnul Isus, El aduce interpretarea ucenicilor cu privire la promisiunea din Matei 19:28 din spaţiul escatologic în spaţiul prezent al istoriei Bisericii, precizînd din nou cele două faze pe care avea să le parcurgă lucrarea lor: mai întîi Ierusalim şi toată Iudeea, şi abia apoi Samaria şi marginile pămîntului. Doar astfel avea să se respecte tiparul lucrării lui Isus, 111 şi doar astfel aveau să se împlinească profeţiile Vechiului Testament, în care toate promisiunile lui Dumnezeu sînt făcute mai întîi lui Israel, şi abia prin Israel pentru neamuri. „Ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori… pentru Numele Meu” (29-30) Deşi mis iunea lor a început în Israel şi pentru Israel, ea nu avea să se termine aici. După Ierusalim şi toată Iudeea, aveau să urmeze totuşi şi Samaria şi marginile pămîntului (vezi Fapte 1:8). Dar în timp ce, în urma propovăduirii ucenicilor, cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca naţiune, urmau să se aleagă cu judecata, pentru că au respins Evanghelia, mulţi israeliţi, şi apoi mulţi dintre neamuri aveau să creadă în Domnul Isus. Acestora le este făcută promisiunea din versetul 29: „Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică” (29). Este important să realizăm că, în Pilda nunţii fiului de împărat (Mat. 22:1-14), cei din Israel, care au refuzat chemarea la ospăţul nunţii, au făcut-o pentru holde, nevastă şi boi, 112 iar cei care au primit chemarea au primit-o nu de puţine ori cu preţul părăsirii tuturor acestor lucruri. Aflat la un pas înainte de Cruce, Domnul Isus a spus: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:31-32), dar „mulţi din cei dintîi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintîi” (Mat. 19:30), a precizat El în textul nostru din Matei. Versetul 30 se referă la Israel. În lumina pildei despre Nunta fiului de împărat, ei sînt cei care aveau invitaţia la nuntă. Dar refuzul lor a schimbat ordinea. Din cei dintîi, ei au ajuns să fie cei de pe urmă. Conform celor spuse de Pavel în Romani 11, Dumnezeu le va mai face o chemare. Dar chemarea pentru Israel va fi făcută doar după ce va intra numărul deplin al neamurilor: 25

Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine pînă va intra numărul deplin al

110

O corecţie similară pare să facă Domnul Isus şi în M atei 20, în urma cererii fiilor lui Zebedei, asupra căreia ne vom opri în paginile care urmează. 111 Vezi Ioan 1:11-13. 112 Vezi M atei 22:1-7 şi Luca 14:15-24.

Neamurilor. 26 Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, dupăcum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile de la Iacov. 27Acesta va fi legămîntul, pe care-l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele.” 28 În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. 29 Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. 30 După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, 31 tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentruca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare (Rom. 11:25-31).

20:1-16 Pilda lucrătorilor viei Pilda din Matei 20:1-16 nu o mai găsim în celelalte evanghelii sinoptice. Oare de ce a fost inclusă de Matei în şirul tablourilor din ultimele două capitole? Pilda se leagă de tabloul precedent atît tematic, cît şi structural. Legătura structurală este dată de conectivul cauzal: „fiindcă” (20:1), cu care este introdusă pilda. Iar legătura tematică este evidentă tocmai pentru că este vorba despre o pildă a Împărăţiei Cerurilor, despre care a fost vorba şi în tabloul precedent: 1

Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis-dedimineaţă, să-şi tocmească lucrători la v ie. 2 S-a învoit cu lucrătorii cu cîte un leu pe zi, şi i-a trimes la vie. 3 A ieşit pe la ceasul al treilea, şi a văzut pe alţii stînd în piaţă fără lucru. 4 „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul”. Şi s-au dus. 5 A ieşit iarăş pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. 6 Cînd a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stînd în piaţă, şi le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?” 7 Ei i-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi veţi primi ce va fi cu dreptul”. 8 Seara, stăpînul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începînd de la cei de pe urmă, pînă la cei dintîi”. 9 Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au luat fiecare cîte un leu. 10 Cînd au venit cei dintîi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot cîte un leu de fiecare. 11 După ce au primit banii, cîrteau împotriva gospodarului, 12şi ziceau: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decît un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi care am suferit greul şi zăduful zilei”. 13 Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? 14 Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. 15 Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sînt bun?” 16 Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintîi, şi cei dintîi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi (Mat. 20:1-16).

Matei pare să includă această pildă tocmai pentru ca să clarifice afirmaţiile făcute în 19:28-29. În 19:28, ni se spune că ucenicii lui Isus vor şedea pe douăsprezece scaune de domnie ca să judece pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cei care au primit în toată plinătatea darul şi harul neprihănirii — afirmă apostolul Pavel — lăsînd totul ş i urmîndu-L pe Isus Hristos, domnesc în viaţă împreună cu Hristos. Iar propovăduirea lor a rezultat în judecată şi pedeapsă pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, tocmai pentru că Israel a respins chemarea la ospăţul nunţii Fiului de Împărat, la ospăţul nunţii Aceluia care S-a înălţat la Cer şi

a şezut, ca Fiu al lui David, la dreapta scaunului de domnie al Măririi. 113 Respingerea Evangheliei a făcut din cei dintîi cei de pe urmă. După afirmaţiile lui Pavel din Romani 11, această împingere la urmă a lui Israel s-a făcut prin tăierea lor din măslin. Iar cei din urmă — neamurile — au ajuns cei dintîi tocmai prin altoirea lor în locul ramurilor fireşti. Pilda pare să vorbească despre răsplată şi răsplătire, şi s-ar părea că ea vine ca răspuns la întrebarea lui Petru din tabloul precedent: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom primi?” (19:27, s.n.). O răsplată trebuie să fie pe măsura muncii. Şi, într-adevăr, în pildă se vorbeşte despre o lucrare făcută în via gospodarului. Dar atunci cînd a sosit ceasul răsplătirii, fiecare dintre cei care au fost în vie au primit aceeaşi plată, ceea ce nu corespunde cu ceea ce spune Isus, de pildă, în Matei 16:27, unde, la venirea Fiului Omului în slava Tatălui, cu îngerii Săi, El „va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (s.n.). Pe deasupra, răsplătirea s-a făcut în ordine inversă venirii în vie. Primii sînt răsplătiţi cei de pe urmă, şi ultimii, cei dintîi. Dacă raportăm această pildă la istorie, cei care au lucrat în via gospodarului toată ziua sînt, probabil, cei din Israel. Iar cei veniţi la ceasul al unsprezecelea sînt neamurile. Dar ce să reprezinte această răsplătire? Ca să răspundem la întrebare, am putea încerca să aducem în cadrul discuţiei nu numai întrebarea lui Petru din 19:27, ci şi cele spuse în versetele 19:25-26. Atunci cînd Isus le vorbeşte ucenicilor despre cît de greu va intra un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu, ei Îl întreabă: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (19:25). Isus le răspunde: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (19:26). Să fie deci vorba despre răsplătire sau despre mîntuire? Este important să mai subliniem un lucru. Pilda de faţă se aseamănă cu pildele Împărăţiei din capitolul 13. „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămînţă bună în ţarina lui” — spune Domnul Isus în 13:24 (s.n.). Apoi continuă cu alte comparaţii, Împărăţia Cerurilor fiind asemănată, pe rînd, fie cu un grăunte de muştar, fie cu o comoară, cu un năvod sau cu un negustor. În pilda din 20:1-16, nu cu răsplata sau cu răsplătirea se aseamănă Împărăţia Cerurilor, ci cu gospodarul. Şi, într-adevăr, gospodarul este în centrul atenţiei pildei, ca şi cum Domnul Isus ar fi vrut să-i explice lui Petru nu felul în care se va face răsplătirea, ci semnificaţia celor spuse în versetele 19:25-26: Cum se poate ca la Dumnezeu să fie cu putinţă ceea ce la oameni este cu neputinţă. Faptul că Pilda lucrătorilor viei este introdusă în mod special de Matei ca să explice afirmaţiile rămase neexplicate din cele două tablouri precedente rezultă ş i din reluarea afirmaţiilor din 19:30 în textul din 20:16. Este important să comparăm cele două versete: 113

Vezi Psalmul 110.

30

Matei 19:30

Dar mulţi din cei dintîi vor fi cei din urmă, şi mulţ i din cei din urmă vor fi cei dintîi (Mat. 19:30, s.n.).

16

Matei 20:16

Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintîi, şi cei dintîi vor fi cei din urmă;

pentru că mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi (Mat. 20:16, s.n.).

Deşi cele două texte vorbesc despre acelaşi lucru, există totuşi o subtilă inversare în text. În 19:30 se începe cu cei dintîi, iar în 20:16, cu cei de pe urmă, pentru că în tabloul din 19:27 este vorba despre ordinea chemării la nuntă a nuntaşilor, despre etapele pe care aveau să le parcurgă ucenicii în împlinirea mandatului lor. Ei aveau să meargă mai întîi la oile pierdute ale casei lui Israel, şi doar pe urmă la neamuri. 114 Deşi cei din Israel erau cei care fuseseră invitaţi la nuntă în primul rînd, prin refuzul lor, ei, cei dintîi, au rămas afară, lăsînd locul celor de pe urmă, care prin ascultarea lor au ajuns cei dintîi. Dar Isus mai are ceva de spus lui Petru, ca răspuns la întrebarea pe care acesta i-a pus-o în 19:27: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” În ce L-au urmat ei pe Isus? Să presupunem că Isus este Gospodarul şi Stăpînul viei, iar ucenicii Săi au fost aceia pe care El i-a găsit dis-de-dimineaţă şi i-a chemat la lucru în via Sa. Dar ucenicii nu aveau să rămînă singurii lucrători în via Domnului. În urma lor, de-a lungul istoriei, aveau să vină în lucrarea viei mulţi alţii, unii la ceasul al treilea, alţii la ceasul al şaselea şi chiar şi la ceasul al unsprezecelea. Dar toţi aceştia aveau să primească aceeaşi răsplată: mîntuirea sau viaţa veşnică, care este cu adevărat cea mai mare răsplată pe care cineva o poate aştepta. Este adevărat că acela care a lăsat case, fraţi, surori, tată, mamă, nevastă, feciori şi holde pentru Numele Domnului Isus va primi însutit, dar viaţa veşnică pe care o va moşteni este de fapt răsplata adevărată, în faţa căreia păleşte orice altceva, iar viaţa veşnică este darul fără plată al Gospodarului. Deznodămîntul pildei este focalizat pe două aspecte. În primul rînd, ni se vorbeşte despre supărarea celor dintîi veniţi în via gospodarului, iar în al doilea rînd, despre atenţionarea cu care Domnul Isus termină pilda. Mulţi exegeţi fac paralela între pilda aceasta şi cea din Luca 15, cu fiul risipitor, 115 iar frămîntările Bisericii din primele veacuri stau mărturie spiritului de superioritate pe care l-au afişat credincioşii evrei faţă de cei dintre neamuri şi problemelor pe care o astfel de atitudine le-a creat. Tocmai pentru faptul că ei au fost în via Domnului de dimineaţă, s-au considerat nedreptăţiţi atunci cînd Stăpînul viei a dat aceeaşi plată şi celor veniţi în vie la ceasul al unsprezecelea. Dar tragedia multora dintre cei din Israel este prinsă în cuvintele de atenţionare cu care se încheie pilda: „mulţi sînt 114

Vezi M atei 10:1-23, M atei 28:18-20 şi Fapte 1:6-8. Vezi H. N. Ridderbos, Matthew, p. 367; David Hill, The Gospel of Matthew, p. 285; R. T. France The Gospel According to Matthew, p. 289 etc. 115

chemaţi, dar puţini sînt aleşi” (20:16). Deşi chemarea fusese făcută întregului Israel, respingerea ei de către aceştia a făcut alegerea lor imposibilă. 20:17-19 Preţul darului Stăpînului viei Din nou stăm în faţa unui tablou restrîns ca dimensiuni şi ciudat plasat în context, tocmai pentru faptul că pare să se abată de la linia tematică în desfăşurare, de la linia intrării şi rămînerii în Împărăţia Cerurilor. Tabloul din versetele 17-19 pare o incluziune care se interpune între două tablouri (1-16 şi 20-28) care altfel s-ar continua cum nu se poate mai bine. Pilda din 20:1-16 este o pildă a Împărăţiei Cerurilor, iar cererea fiilor lui Zebedei are de-a face cu locurile pe care le vor ocupa aceştia în Împărăţia Cerurilor. Dar ce doreşte să ne spună evanghelistul prin aceste cîteva versete în care revine asupra suferinţei, morţii ş i învierii Domnului Isus? Am afirmat că în Pilda lucrătorilor viei răsplata nu poate fi decît mîntuirea, şi deci Isus răspunde la întrebarea pe care o pun ucenicii în 19:25 — „Cine poate atunci să fie mîntuit?” — răspunsul Său focalizîndu-se pe bunătatea Stăpînului viei. Faptul că nu poate fi vorba despre răsplătire rezultă din necorelarea care există între muncă şi răsplată. Cererea fiilor lui Zebedei este focalizată pe răsplătire, adică pe ocuparea unor locuri de frunte în Împărăţia Cerurilor. Dar este important de observat că Domnul Isus nu Se angajează în discuţie nici de data aceasta pe linia răsplătirii. Problema răsplătirii o pune în mîinile Tatălui, iar El vorbeşte despre preţul intrării omului în Împărăţia lui Dumnezeu. Faptul acesta vine să întărească concluzia legată de înţelesul „răsplăţii” din Pilda lucrătorilor viei. Bunătatea nu poate fi despărţită de dreptate, mai ales atunci cînd este vorba despre Dumnezeu. Iată de ce Matei include tabloul de faţă (17-19), ca să sublinieze baza obiectivă a bunătăţii Gospodarului. Moştenirea vieţii veşnice (vezi 19:29) sau a mîntuirii (vezi 19:25), respectiv această ofertă a lui Dumnezeu care este inaccesibilă pentru om (vezi 19:26) trebuie să aibă totuşi o bază obiectivă. Tocmai această bază obiectivă, care face posibilă bunătatea lui Dumnezeu privind intrarea omului în Împărăţia lui Dumnezeu este pusă înaintea noastră în aceste cîteva versete: 17

Pe cînd Se suia Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici, şi le-a zis: 18 „Iată că ne suim la Ierusalim, şi Fiul o mului va fi dat în mînile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osîndi la moarte, 19şi-L vor da în mînile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia” (20:17-19).

Dar, ca şi în cazurile precedente (vezi 16:21-28 şi 17:22-23), afirmaţia pare să treacă neobservată pentru ucenici.

20:20-28 Cererea fiilor lui Zebedei Asocierea acestui tablou cu cel precedent scoate în evidenţă ridicolul situaţiei. Domnul Isus vorbea despre suferinţele, moartea şi învierea Sa, iar ucenicii Săi se gîndeau la răsplătire. Isus vorbea despre preţul enorm prin care urma să le cîştige intrarea în Împărăţia Cerurilor, iar ucenic ii se gîndeau cum să dea din coate ca să obţină locurile de frunte în Împărăţie. 20

Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus împreună cu fiii ei, şi I s-a închinat, vrînd să-I facă o cerere. 21 El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte”, I-a zis ea, „ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stînga Ta.” 22 Drept răspuns, Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” „Putem”, I-au zis ei. 23 Şi El le-a răspuns: „Este adevărat că veţi bea paharul Meu, şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu: dar a şedea la dreapta şi la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” 24 Cei zece, cînd au auzit, s-au mîniat pe cei doi fraţi. 25 Isus i-a chemat, şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpînire. 26 Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; 27şi oricare va vrea să fie cel dintîi între voi, să vă fie rob. 28 Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (20:20-28).

Cererea celor doi (20-23) Într-un context similar, în care ucenicii se frămîntau să ştie „cine este mai mare în Împărăţia cerurilor” (18:1), Domnul Isus le spune că dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu şi dacă nu se vor face ca nişte copilaşi, cu nic i un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor. Acum, mama fiilor lui Zebedei — probabil, purtătoarea de cuvînt a fiilor ei — vine şi afirmă ignoranţa ei şi a lor. Ei credeau că intrarea în Împărăţia Cerurilor şi locurile ocupate în ea sînt o problemă ce ţine de alegerea arbitrară a Domnului Isus. Tocmai lucrul acesta dovedeşte că nici unul dintre ei nu a înţeles încă rostul suferinţelor, al morţii şi al învierii Sale, despre care Domnul Isus le vorbise de repetate ori. De aceea, Domnul Isus revine asupra acestei probleme, dînd astfel răspuns şi întrebării care a rămas în suspans în 19:26: Cum anume este cu putinţă la Dumnezeu mîntuirea noastră? „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (20:22) — îi întreabă Domnul Isus, atrăgîndu-le astfel atenţia asupra preţului care trebuia plătit pentru ca Împărăţia Cerurilor să devină accesibilă omului. În mod evident, Isus nu vorbea despre botezul în apă, ci despre botezul în suferinţa şi moartea ce-L aşteptau la Ierusalim şi despre care tocmai terminase de vorbit în versetele precedente (20:17-19). Atunci cînd cei doi răspund afirmativ la întrebarea Domnului Isus, Isus confirmă răspunsul lor, profeţindu-le suferinţele şi moartea care-i aşteptau în viitorul nu

prea îndepărtat: „Şi El le-a răspuns: «Este adevărat că veţi bea paharul Meu, ş i veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu: dar a şedea la dreapta ş i la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu»” (23). Reacţia celor zece (24-28) Reacţia celor zece la cererea fiilor lui Zebedei este dovada faptului că Isus avusese dreptate atunci cînd, în 18:3, le-a spus că au nevoie de pocăinţă şi de întoarcere grabnică la Dumnezeu dacă vor să intre în Împărăţia Cerurilor. A intra în Împărăţia Cerurilor înseamnă a te fi îmbrăcat cu o natură compatibilă cu Împărăţia Cerurilor. Nimic spurcat şi întinat nu va intra acolo. Or, ucenicii gîndeau în tiparele lumii, tipare incompatibile cu Împărăţia. Lecţia obiectuală cu copilaşul încă nu fusese învăţată. Isus a chemat la Sine pe cei doisprezece şi le-a dat o ultimă lecţie, înainte de intrarea Sa în Ierusalim, pentru ca să se împlinească ceea ce a început să le spună încă din momentul mărturis irii lui Petru din Cezareea lui Filip. Lecţia nu mai era în pilde, ca altădată, ci directă şi usturătoare: „Isus i-a chemat, şi le-a zis: «Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpînire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintîi între voi, să vă fie rob»” (Mat. 20:25-27). Prin aceasta, se închide cercul deschis în 18:1 prin întrebarea ucenicilor: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” Acela este cel mai mare — le răspunde Domnul Isus acum — care s-a lăsat pătruns de esenţa Împărăţiei şi a acceptat să devină promotorul ei prin propriul său exemplu. Acela este cel mai mare care a înţeles că esenţa Împărăţiei Cerurilor este dezbrăcarea de sine şi s lujirea altora. „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (28). Iar pentru că încă nu se întorseseră la Dumnezeu şi nu se făcuseră ca nişte copilaş i, Matei adaugă la şirul tablourilor de pînă acum (18:1-20:28) încă unul, pe cel din 20:29-34, tocmai ca să dea cititorului evangheliei lui ş i soluţia intrării ş i rămînerii în Împărăţia Cerurilor. 20:29-34 „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” Cei doi orbi L-au întîmpinat pe Domnul Isus pe cînd ieşea El din Ierihon. Avînd în vedere că deja în capitolul 21 avem Intrarea în Ierusalim, putem reface cu destulă precizie timpul în care are loc această ultimă minune. Dar oare cît de mult depinde înţelesul celor spuse de aşezarea în timp şi spaţiu a evenimentului?

Dacă privim Evanghelia după Matei în lumina elementelor de timp ş i spaţiu de care se leagă lucrarea Domnului Isus, constatăm atît selectivitatea evanghelistului în alegerea evenimentelor din viaţa Domnului Isus, cît mai ales faptul că el îşi construieşte evanghelia după un alt criteriu decît cel spaţio-temporal. Naşterea Domnului Isus a avut loc în Betleem (2:1). Imediat după plecarea magilor, Isus a fost dus de părinţii Săi în Egipt (2:13), după care, la moartea lui Irod, s-au întors şi s-au aşezat la Nazaret (2:23). La vîrsta maturităţii, atunci cînd Şi-a început lucrarea, Isus S-a mutat în Capernaum, pe malul de nord al Mării Galileii (4:13). Majoritatea evenimentelor menţionate de Matei au loc în jurul Mării Galileii. Predica de pe munte (5:1-7:29) este rostită pe unul dintre dealurile Capernaumului. Restul evenimentelor menţionate în capitolele 8:1-15:20 se întîmplă în aceeaşi zonă geografică din jurul mării, cu excepţia textului din 13:53-55, în care pe Isus Îl găsim în Nazaret. În 15:21-28, Isus urcă spre nord, în părţile T irului ş i Sidonului. După o scurtă revenire lîngă mare, El urcă din nou înspre nord, în Cezareea lui Filip (16:13-28). Muntele Schimbării la Faţă trebuie localizat şi el tot undeva în jurul Capernaumului, pentru că, de pe munte, Isus coboară tot în Capernaum (17:24). Isus părăseşte Galileea şi vine în Iudeea abia în 19:1. 116 Într-un fel, mărturia lui Petru din Cezareea lui Filip, urmată de precizarea din 16:21 — „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă ş i din partea cărturarilor; că are să fie omorît, şi că a treia zi are să învieze” — ar putea fi considerată a fi momentul pregătirii spre a porni spre Ierusalim. Deja în 20:29, sîntem în Ierihon, iar imediat după ieş irea din Ierihon, Isus a început să urce povîrnişul nord-estic al Muntelui Măslinilor, unde aveau să se facă pregătirile pentru intrarea în Ierusalim încă în aceeaşi zi (vezi cap. 21). Faptul că Matei nu face din indicativele istorico-geografice elemente de structurare a cărţii lui explică prezenţa în evanghelie a unor menţiuni spaţio-temporale cu caracter general, cum ar fi cele din 4:23 şi 9 :35. Prin astfel de texte, evanghelistul ne atrage atenţia asupra faptului că el nu urmăreşte pas cu pas lucrarea Domnului Isus. Din cele observate pînă acum, se pare că el este interesat mai mult de aspectul tematic, decît de cel cronologic. Acesta este motivul pentru care alege şi grupează evenimentele aşa cum o face. Or, tocmai pentru că intenţia lui este tematică, nu cronologică, aspectul timpului ş i spaţiului se subordonează aspectului teologic. Iată de ce, de pildă, deşi între capitolele 18 şi 19 Isus S-a mişcat din Galileea în Iudeea, capitolul 19 trebuie înţeles totuşi în relaţie cu capitolul precedent. În acelaşi întreg trebuie inclus şi tabloul de faţă, prin care se încheie secţiunea din 116

Aceasta nu înseamnă că, pînă la acea oră, Isus nu fusese în Iudeea. Din celelalte evanghelii ştim că El S-a suit de nenumărate ori la Ierusalim ca să sărbătorească praznicele iudaice.

18:1-20:34 ş i se pregăteşte următoarea secţiune mare (21:1-25:46). Să vedem deci care este rolul tabloului de faţă: 29

Cînd au ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. 30 Şi doi orbi şedeau lîngă drum. Ei au auzit că trece Isus, şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” 31 Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lu i David!” 32 Isus S-a oprit, i-a chemat, şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?” 33 „Doamne”, I-au zis ei, „să ni se deschidă ochii!” 34 Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor, şi îndată orbii şi-au căpătat vederea, şi au mers după El (20:29-34).

Din Evanghelia după Luca, de pildă, înţelegem că gloata care era împreună cu Isus era formată în mare parte din pelerinii care se pregăteau să sărbătorească la Ierusalim Paştele. Dar în Evanghelia după Matei, nu asupra lor este îndreptată atenţia evanghelistului, ci asupra a doi orbi care stăteau pe marginea drumului la ieşirea din Ierihon. Este important să observăm felul în care aceştia I se adresează Domnului Isus: „Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: «Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!»” (30). Evanghelia a început cu afirmaţia că Isus este Fiul lui David: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1, s.n.). Tocmai de aceea, faptul că orbii Îl numesc pe Isus Fiul lui David nu poate rămîne neobservat. Dar întrebarea este cît preţ să punem pe această afirmaţie a lor. Doreşte cumva evanghelistul să ne atragă atenţia în mod deosebit asupra ei? În înlănţuirea tablourilor şi în teologia cărţii, au aceste afirmaţii vreun rol deosebit? Simpla afirmare a lucrurilor în 1:1 nu era de ajuns. O dată ce această afirmaţie a fost făcută, Matei era obligat să încerce s-o demonstreze. La urma urmelor, acesta este scopul întregii scrieri sau cel puţin aşa reiese din felul în care începe şi se termină cartea. Am văzut că Matei începe prin a afirma despre Isus că este Fiul lui David, Fiul lui Avraam şi termină prin a ne arăta că, după ce S-a dovedit a fi Fiul lui David, moştenitorul tuturor lucrurilor, prin Biserica Sa, Isus Hristos, Cel înviat şi întronat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, porneşte să ducă la îndeplinire promisiunea Legămîntului avraamic. Matei 28:18-20 conţine mandatul dat Biseric ii lui Hristos în această direcţie. Am văzut în paginile precedente că Matei nu foloseşte prea mult expresia „Fiul lui David”. Expresia o găsim în gura norodului, în contextul în care Matei discută îndoiala lui Ioan Botezătorul cu privire la identitatea lui Isus şi necredinţa poporului Său (11:1-12:50). Ioan Botezătorul a fost acela care L-a anunţat pe Isus, declarîndu-L Hristosul, Acela care botează cu Duhul Sfînt şi cu foc. Ajuns însă în temniţă, îndoiala i-a cuprins inima, pentru că nu L-a văzut pe Isus împlinind tiparele aşteptărilor lui. După ce Isus mustră cetăţile care n-au crezut în El în

pofida mulţimii minunilor pe care le-a făcut în ele, El continuă să facă alte cîteva minuni, care stîrnesc pe farisei şi mai mult împotriva Lui. În acest context al opoziţiei crescînde, imediat după vindecarea îndrăcitului mut şi orb, „toate noroadele mirate, ziceau: «Nu cumva este acesta Fiul lui David?»” (12:23). Reacţia fariseilor, la auzul acestor vorbe, este dusă la extrem. Îl acuză pe Isus că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul. Aceasta scoate în evidenţă împotrivirea extraordinară a iudeilor şi înverşunarea lor pînă şi împotriva ideii că Isus ar putea să fie Fiul lui David. Singurii care Îl proclamă Fiu al lui David, în tot textul de pînă aic i, sînt orbii (9:27 ş i 20:30) şi femeia cananeancă (15:22). Cît de clar se conturează adevărul rostit de Domnul Isus la sfîrşitul capitolului 19: „Mulţi din cei dintîi vor fi cei din urmă şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintîi” (30). Dar lucrul acesta a fost prefigurat de Matei încă în genealogia Domnului Isus. Am văzut că genealogia Lui este prezentată pe linia împărătească, tocmai pentru a sublinia dreptul Lui la tronul lui David şi dreptul Lui la moştenirea binecuvîntărilor promise de Domnul lui David. Matei găseşte cu cale să menţioneze în genealogie patru femei străine de Israel, ca şi cum ar fi vrut să prefigureze direcţia în care vor curge lucrurile. Şi, într-adevăr, afară de cei doi orbi vindecaţi în Galileea (9:27) şi cei doi în Iudeea (20:30), doar o femeie străină, o cananeancă Îl declară pe Isus Fiu al lui David (15:22). În lumina promisiunilor vechi testamentale, expresia „Fiul lui David” este încărcată de semnificaţie, mai ales în gura orbilor, atunci cînd o judecăm în contrast cu necredinţa celor care, deşi aveau ochi, nu vedeau. Imediat după secţiunea necredinţei (11:1-12:50), prima dintre pildele Împărăţiei subliniază acest paradox: identitatea Domnului Isus este ascunsă pentru aceia care au ochi, dar o văd desluşit aceia care sînt orbi. Imediat după ce Domnul Isus a rostit Pilda semănătorului, „ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: «De ce le vorbeşti în pilde?»” (13:10). 11

Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. 12 Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. 13 De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. 14 Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: « Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. 15 Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.» 16 Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! 17Adevărat vă spun că mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit” (13:11-17, s.n.).

Oare ce înţelegeau orbii din ceea ce ziceau? Ce ştiau ei despre Fiul lui David, despre locul ş i rolul Acestuia în planul lui Dumnezeu descoperit lui Israel de Domnul prin proroci? Este greu de răspuns la o asemenea întrebare, tocmai din pricina faptului că, prin natura situaţiei, un orb era un marginalizat. Lipsa vederii îl împiedica pe acesta să fie parte a fluxului normal al vieţii sociale. Dar cîţi dintre noi ne întrebăm cum anume se compensează un astfel de handicap? Poate că — în unele cazuri — handicapul nostru este tocmai vederea. Vederea ne împiedică să ne focalizăm atenţia, să cugetăm profund, pentru că ea se agaţă cu încăpăţînare de toţi stimulii care ne asaltează în fiecare clipă, obligîndu-ne să ne disipăm atenţia şi energiile. Un orb, în schimb, înconjurat cu zidul întunericului, se poate adînci în analizarea în profunzime a lucrurilor auzite. Vestea lucrărilor Domnului Isus s-a răspîndit cu repeziciune nu numai în Iudeea şi Galileea, ci şi în toată Siria. Iar în timp ce aceia care aveau ochi îşi vedeau de treburile lor zilnice, orbii aveau timp să mediteze la tot ceea ce auziseră. 117 Acesta este motivul pentru care atunci cînd au auzit că trece Isus cei doi orbi de pe drumul Ierihonului au şi început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (30). Strigătul lor purta convingerile lor şi era rodul cumpănirii îndelungate în lumina Scripturilor a tot ceea ce auziseră despre Isus. Nici că era cu putinţă o mai bună pregătire pentru ceea ce urma să se întîmple ceva mai tîrziu, încă în ziua respectivă. Deş i la început gloatele încearcă să-i reducă la tăcere, insistenţa orbilor Îl aduce pe Isus în faţa lor, şi, la atingerea Lui, ei şi-au căpătat vederea. Iar strigătul lor a fost preluat de mulţimile care mergeau înaintea Lui: „Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” (21:9). Dar de ce include Matei tabloul acesta tocmai aici? Pe de o parte, acest strigăt — „Doamne… să ni se deschidă ochii!” (33) — ar fi trebuit să se audă de multă vreme din gura celor doisprezece. Secţiunea de faţă a început cu dorinţa lor de afirmare (vezi 18:1) şi se termină cu ea (vezi 20:20-21). Isus a început prin a le spune că dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu şi nu vor ajunge ca nişte copilaş i cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor. O astfel de afirmaţie din partea Domnului Isus ar fi trebuit să-i facă pe ucenici să strige ca şi cei doi orbi de pe drumul Ierihonului: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (20:30). Dar ei continuau să fie orbiţi de egoismul lor şi de dorinţa lor de afirmare. Se dovedea încă o dată cît de îndreptăţit era Domnul Isus să aplice la poporul Său cuvintele prorocului Isaia: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (Mat. 13:14-15, s.n.). 117

Vezi şi comentariul la textul din 9:27-31, p. 281.

Pe de altă parte, strigătul orbilor — „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (30) — era răspunsul la întrebarea ucenicilor din 19:25: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” Mîntuit poate fi doar acela care are curajul celor doi orbi de pe drumul Ierihonului să înfrunte mulţimea şi să strige: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David!” Acela va avea Împărăţia Cerurilor, pentru că şi-a recunoscut sărăcia în duh. Concluzie: Păstrarea sfinţilor în har Am văzut că şirul tablourilor din această secţiune (18:1-20:34) începe cu întrebarea ucenicilor: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (18:1, s.n.). Dar spre surprinderea lor, ucenicii află că ei nu sînt nici măcar în ea, şi, de aceea, întrebarea lor se dovedeşte a fi fără obiect: „Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaş i, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (18:3, s.n.). Apoi, de la tema intrării în Împărăţia Cerurilor, Domnul Isus trece pe nesimţite la tema rămînerii în Împărăţia Cerurilor sau a păstrării sfinţilor în har. „Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut” (18:11); tocmai de aceea, „nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (18:14, s.n.). Dar de ce spune Domnul Isus ucenicilor lucrul acesta? Ei să fie, oare, responsabili de păstrarea sfinţilor în har? Oricum am răspunde la această întrebare, contextul subliniază responsabilitatea unică a Bisericii în acest domeniu. Dar trebuie subliniat faptul că singurul lucru care ameninţă rămînerea noastră în Împărăţie este nepocăinţa de păcat. Acesta este un pericol real şi fatal. Iar Domnul Isus continuă prin a ne descoperi soluţia pe care a prevăzut-o Dumnezeu pentru a ne proteja de căderea în acest pericol. În Vechiul Testament, acela care-şi construia o casă — casele fiind cu acoperiş plat pe care se stătea ca pe un fel de terasă — era obligat prin lege să înconjoare acoperişul cu un „pălimar”, cu un fel de balustradă, pentru ca aceia care se aflau sus — mai ales cei micuţi — să nu piară. 118 Folosind această analogie, am putea spune că Domnul Isus trage în jurul fiecăruia dintre aceia pe care-i mîntuieşte trei rînduri de „pălimare”: fratele lui (vezi 18:15), cei doi sau trei (vezi 18:16) ş i Biserica (vezi 18:17), pe lîngă prezenţa Duhului Sfînt în el cu sabia Cuvîntului. Dar cine nesocoteşte toate aceste măsuri de protecţie ş i recuperare, încăpăţînîndu-se în nepocăinţa lui, ajunge ca un păgîn şi ca un vameş, adică ajunge în afara perimetrului Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar pînă şi faptul că aşa ceva ar fi posibil ne pune pe gînduri. Tocmai de aceea, evanghelistul continuă să limpezească tema rămînerii în Împărăţia Cerurilor sau a păstrării sfinţilor în har, aşezînd în microexpoziţia sa alte cîteva tablouri. Tabloul 118

Vezi Deuteronom 22:8.

următor (18:21-35), care se creionează în jurul întrebării lui Petru — „Doamne, de cîte ori să iert pe fratele meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă la şapte ori?” (18:21) — ne comunică faptul că oferta lui Dumnezeu pentru reabilitarea aceluia care a păcătuit şi care se pocăieşte rămîne la îndemîna noastră. 119 Deci, teama căderii noastre din har, a nerămînerii în Împărăţia lui Dumnezeu, nu vine din partea lui Dumnezeu, ci din partea naturii păcatului şi a propriei noastre inimi. 120 Păcatul înşală, înfăşoară lesne ş i împietreşte. Iar o inimă rea şi necredincioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu. 121 În şirul acestor tablouri, cel cu „divorţul” (19:1-12) pare mai ciudat. Cu toate acestea, un element ne sare imediat în ochi ca fiind perfect aliniat la tema tablourilor de pînă acum: elementul relaţiei. Intrarea şi rămînerea în Împărăţia lui Dumnezeu este o problemă de relaţie. Cu siguranţă că tema tablourilor din capitolul 18 ne-a speriat puţin, pentru că am vorbit despre rămînerea în Împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce implică, evident, şi nerămînerea în ea. Un prim pas în liniştirea noastră a venit prin ultimul tablou al acestui capitol, în care Domnul Isus ne asigură de disponibilitatea Tatălui de a ne ierta ori de cîte ori ne pocăim de păcatele noastre. Tabloul cu divorţul vine să limpezească în continuare această problemă esenţială. Relaţia — atît cea dintre Dumnezeu şi om, cît şi cea dintre soţ şi soţie — a fost gîndită de Dumnezeu ca să fie unică şi indisolubilă. Tocmai de aceea, Dumnezeu rămîne deschis să ne ierte ori de cîte ori ne pocăim şi ne întoarcem la El. Dar aceasta nu înseamnă că nu există posibilitatea ruperii relaţiei. Însă de ruperea relaţiei se face vinovat întotdeauna omul, nu Dumnezeu. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, chiar „dacă [noi] sîntem necredincioşi, totuş El rămîne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Tim. 2:13). Cu toate acestea, „dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi” (2:12). Relaţia se poate deci rupe din pricină de curvie. Iar în relaţia omului cu Dumnezeu, curvia este păcatul. Dar nu

119

Acest adevăr este conţinut în avertizarea din Evrei 4:1: „Să luăm dar bine seama, ca atîta vreme cît rămîne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea tîrziu”. Noi ne putem pomeni veniţi prea tîrziu, deşi oferta lui Dumnezeu privind intrarea în odihna Lui este încă valabilă. 120 M atei este în armonie cu felul în care, în Numeri, M oise face teologia păcatului cu voia. În capitolele 15-25, teologia păcatului cu voia este pusă înaintea cititorului în lumina a trei elemente esenţiale: acţiunile noastre, temerile noastre şi duşmanul nostru. Acţiunile noastre se leagă, pe de o parte, de călcarea în picioare a soluţiei lui Dumnezeu — Jertfa şi M arele Preot — iar pe de altă parte, de păcatul nerezolvat prin pocăinţă. Temerile noastre vizează două aspecte: accidentele şi manipulările venite din partea Celui Rău. Ambele aspecte sînt rezolvate în „şarpele de aramă”, care reprezintă Crucea Domnului Isus. Cu toate acestea, duşmanul nostru de moarte rămîne inima rea şi necredincioasă, care ne poate despărţi de Dumnezeu (vezi Beniamin Fărăgău, Numeri, vol. II, p. 15-24 şi 69-74). 121 Vezi Evrei 3:12-15.

trebuie să uităm că nu păcatul ne desparte de Dumnezeu, ci inima rea ş i necredincioasă, deci nepocăinţa de păcat. Avînd în vedere aspectul naturii relaţiei, al păstrării şi ruperii ei, înţelegem că şi tabloul cu „divorţul” (19:1-12) se aliniază la cele precedente, jucînd un rol determinant în lămurirea temei rămînerii în Împărăţia Cerurilor. Poate că, la prima vedere, ar părea ciudat faptul că, în interpretarea acestor tablouri, alunecăm mereu între două planuri: planul fizic şi planul spiritual. Dar, dacă sîntem atenţi la felul în care ne sînt prezentate lucrurile, Însuşi Domnul Isus face lucrul acesta. În 18:1-20, El începe prin a pune un copilaş în mijlocul ucenicilor, pentru ca apoi să le spună: „Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (3). La această fază, prezenţa copilaşului constituie o lecţie obiectuală. Dar imediat după aceea, deşi păstrează termenii, Isus Însuşi alunecă pe un alt plan: 4

De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. 5 Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine. 6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării. 7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! (Mat. 18:4-7, s.n.).

Deja în versetul 6, expresia „aceşti micuţi cari cred în mine” se poate referi nu doar la copilaşul care a fost pus de Domnul Isus în mijlocul ucenic ilor, ci la oricine care a crezut în El şi este încă un copil în credinţă, unul care depinde de cei din jur. De fapt, întregul context continuă discuţia pe acest plan. Deci mişcarea de pe planul fizic pe cel spiritual ţine de intenţia autorului textului. Lucrul acesta ne permite ca să dăm şi tabloului din 19:1-12 o valenţă spirituală. Tabloul imediat următor (19:13-15) este prezentat în mod foarte asemănător. Deci Isus intenţionează ca din lucrurile palpabile, fizice să învăţăm adevăruri care privesc Împărăţia Cerurilor. Acesta este motivul pentru care, atunci cînd Îi sînt aduşi nişte copilaş i ca să-i binecuvînteze (19:13-15), Isus nu pierde ocazia să alunece din nou pe planul spiritual, pentru a le reaminti ucenicilor că „Împărăţia cerurilor este a celor ca… [aceşti copilaşi]” (14). Tînărul bogat, deşi seamănă oarecum cu aceşti copilaşi, pentru că îşi dovedeşte smerenia şi dependenţa de Isus, întrebîndu-L cum anume se moşteneşte viaţa veşnică, termină prin a pleca întristat, lăsînd în urma sa Împărăţia, din pricina bogăţiilor de care nu s-a putut dezlipi, pentru că le iubea mai mult decît Împărăţia însăşi. Speriaţi, ucenicii întreabă: „Cine poate fi atunci mîntuit?” (25). Răspunsul Domnului Isus mută atenţia de pe om pe Dumnezeu, afirmînd că mîntuirea ţine de

lucrarea specială a lui Dumnezeu: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (26). Întrebarea lui Petru din tabloul următor (19:27-30) aduce în discuţie conceptul răsplătirii. Dar, prin răspunsul Său, Domnul continuă să păstreze în prim-plan conceptul mîntuirii, vorbindu-le ucenicilor de rolul acestora în ducerea mîntuirii, mai întîi la Israel, apoi la neamuri. Pilda lucrătorilor viei (20:1-16) le atrage atenţia asupra faptului că moştenirea vieţii veşnice este darul pe care Dumnezeu îl dă tuturor, indiferent cînd au venit să lucreze în via Lui, iar baza obiectivă a acestui dar nemeritat este însăşi viaţa Fiului Său, a Domnului Isus Hristos (20:17-19). Cererea fiilor lui Zebedei (20:20-23) şi reacţia plină de mînie a celor zece (24-28) vin să închidă cercul deschis în 18:1, dovedind că în spatele întrebării ucenicilor — „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” — erau zbaterile reale ale afirmării de sine. Atîta vreme cît cineva nu se întoarce la Dumnezeu ş i nu devine ca un copilaş nu va intra cu nici un chip în Împărăţia Cerurilor, deoarece Împărăţia Cerurilor este caracterizată de renunţare la sine, nu de afirmare de sine. Soluţia la toată această frămîntare pornită de întrebarea din 18:1 este atitudinea orbilor din Ierihon: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David”, şi deschide-ne ochii ca să vedem şi să înţelegem principiile legate de intrarea şi rămînerea în Împărăţia Ta. Toate aceste principii sînt întruchipate de copilaşii care reapar mereu în această secţiune, deoarece numai unii ca ei — cei săraci în duh — vor avea Împărăţia Cerurilor.

Matei 21:1-22:14 Blestemarea smochinului

sau scoaterea lui Israel din isprăvnicie

Transformarea Templului lui Dumnezeu într-o peşteră de tîlhari a însemnat condamnare şi pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu, vinovăţia acestuia dovedindu-se de-a lungul istoriei.

Judecarea şi condamnarea lui Israel Dacă secţiunea precedentă (18:1-20:34) am intitulat-o „Păstrarea sfinţilor în har”, secţiunea de faţă (21:1-22:14) ar putea fi intitulată „Căderea sfinţilor din har”. Ea vizează în primul rînd pe Israel şi este inclusă în evanghelie ca să rămînă o solemnă atenţionare pentru toţi, după cum afirmă Pavel în Romani: 17

Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, 18 nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. 19 Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu”. 20Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngîmfa dar, ci teme-te! 21 Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. 22 Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Du mnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine dacă nu încetezi să rămîi în bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat şi tu (Rom. 11:17-22).

În secţiunea ce urmează în Matei, asistăm la pregătirea tăierii ramurilor din măslin din pricina uscăciunii lor. Situaţia lui Israel se pecetluieşte prin respingerea oficială a Domnului Isus ca Fiu al lui David. Lucrul acesta se întîmplă cu ocazia intrării Lui în Ierusalim (21:1-9). Intrarea în Ierusalim reprezintă pretenţia lui Isus

la tronul lui David, ca Fiu al lui David. Însă imediat după aceea, El intră în Templu, iar gonirea vînzătorilor din Templu ilustrează pretenţia lui de Mare Preot, de Mai-Mare al Casei Domnului. Conform Legămîntului davidic din 1 Cronic i 17:10-17, scaunul Lui de domnie trebuia întărit pe vecie în Împărăţia Domnului şi în Casa Domnului, deci, Fiul lui David trebuia să fie Împărat şi Mare Preot. Funcţia Lui de Mare Preot după rînduiala lui Melhisedec Îl ridica deasupra rînduielii aaronice şi Îi dădea dreptul să facă rînduială în Templu. 1 Blestemarea smochinului (21:18-22), care reprezintă scoaterea lui Israel din isprăvnicie, este consecinţa respingerii de către Israel a lui Isus, atît ca Împărat, cît şi ca Mare Preot. Următoarele trei pilde — Pilda celor doi fii (21:23-32), Pilda vierilor (21:33-46) şi Pilda nunţii fiului de împărat (22:1-14) — arată cauza blestemării smochinului. În cele trei tablouri care urmează acestor trei pilde, asistăm la o contraofensivă a mai-marilor lui Iuda împotriva lui Isus. Aceştia Îi întind lui Isus trei tipuri de curse — o cursă culturală (22:15-22), una teologică (23-33) şi una exegetică (34-40) — în nădejdea că Isus va cădea în vreuna din ele, şi ei vor avea astfel motiv să-L elimine de pe scenă, fără ca poporul să se răzvrătească împotriva lor. Încleştarea dintre Isus şi mai-marii lui Iuda se termină cu o ultimă şansă pe care le-o oferă Isus prin întrebarea care-i obligă să se oprească în faţa Scripturii (Psalmul 110) şi să cîntărească din nou pos ibilitatea ca El să fie Hristosul, Fiul lui David (Mat. 22:41-46). O dată ce această ultimă şansă este respinsă de mai-marii lui Iuda, Isus îi condamnă pe faţă pe cărturari şi pe farisei (23:1-36), după care rosteşte verdictul final asupra Ierusalimului (37-39). Începînd cu capitolul 24, imaginea se mută pe discuţia dintre Isus şi ucenicii Săi, discuţie în care El îi pregăteşte pentru evenimentele care aveau să se abată în curînd peste Iuda din pricina refuzului acestuia de a-L primi pe Isus. După ce le-a demonstrat de ce anume neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor nu este compatibilă cu Împărăţia Cerurilor (23:1-36) — pentru că o astfel de neprihănire transformă Templul într-o peşteră de tîlhari ş i-l lasă pe om complet descoperit în faţa judecăţii lui Dumnezeu — şi după ce le detaliază evenimentele care vor cădea în curînd peste Ierusalim (24:1-14 şi 15-35), deschizînd însă fereastra şi spre evenimentele escatologice, Isus Îşi îndeamnă ucenicii la veghere (24:36-51; 25:1-13 ş i 14-30). Secţiunea de faţă se încheie cu tabloul judecăţii viitoare (25:31-46). 1

În Numeri 18, ca să pună capăt disputei pentru funcţia de mare preot, pornită de Core, Datan şi Abiram, Dumnezeu dovedeşte acest drept inalienabil al lui Aaron şi al urmaşilor săi, dîndu-i responsabilitatea pentru tot ceea ce se întîmplă în Cortul Întîlnirii: „Tu şi fiii tăi, şi casa tatălui tău cu tine, să purtaţi pedeapsa fărădelegilor făcute în sfîntul locaş; tu şi fiii tăi împreună cu tine să purtaţi pedeapsa fărădelegilor făcute în împlinirea slujbei voastre preoţeşti” (Num. 18:1). Făcînd rînduială în Templu, Isus aruncă o provocare întregului sistem, dovedind că El operează în baza unei puteri superioare puterii aaronice.

— Intrarea în Ierusalim — Izgonirea vînzătorilor din Templu — Blestemarea smochinului — Pilda celor doi fii — Pilda vierilor — Pilda nunţii fiului de împărat

Israel este judecat, găsit vinovat şi pedepsit Baza judecăţii lui Hristos împotriva lui Israel

21:1-9 Intrarea Împăratului în Ierusalim Întregul tablou al intrării lui Isus în Ierusalim este focalizat cu precădere pe împlinirea profeţiei din Zaharia 9:9; iar Matei afirmă lucrul acesta în mod explicit: „Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: „Iată, Împăratul tău vine la tine, blînd şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mînzul unei măgăriţe”»” (21:4-5). Profeţiile lui Zaharia conţin una dintre ultimele reiterări vechi testamentale ale Promisiunii davidice. Domnul i-a promis lui David că unul din fiii lui se va bucura de un statut unic, pentru că întregul plan al lui Dumnezeu va fi dus la îndeplinire prin el. Iată Promisiunea davidică, în varianta cronicarului: 11

Cînd ţi se vor împlini zilele, şi cînd te vei duce la părinţii tăi, voi ridica sămînţa ta după tine, şi anume pe unul din fiii tăi, şi-i voi întări domnia. 12 El Îmi va zidi o casă, şi-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie. 13 Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu; şi nu voi îndepărta bunătatea Mea de la el, cu m am îndepărtat-o de la cel dinaintea ta. 14 Îl voi aşeza pentru totdeauna în Casa Mea, şi în împărăţia Mea scaunul lui de domnie va fi întărit pe vecie (1 Cron. 17:11-14).

Acest Fiu al lui David urma să fie şi Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul Casei lui Dumnezeu, Împărat şi Mare Preot, avînd scaunul Lui de domnie întărit pe vecie în Împărăţia şi în Casa Domnului. Toate aceste lucruri, Matei le-a subliniat cu mare grijă pe parcursul evangheliei. El şi-a prefaţat scrierea cu prezentarea lui Isus ca Fiu al lui David şi ca Fiu al lui Avraam (1:1), după care, prin vestea pe care îngerul o aduce lui Iosif, se precizează faptul că ceea ce s-a zămislit în Maria era de la Duhul Sfînt. Deci Fiul Mariei S-a născut nu de la oameni, ci de la Dumnezeu şi, de aceea, El era Fiul lui Dumnezeu, după cum se profeţise. Cerul a confirmat această legătură specială de Tată – Fiu, atît la botezul Domnului Isus (3:17), cît şi pe Muntele Schimbării la Faţă (17:5). În Cezareea lui Filip, Isus vorbeşte ca Ziditor al Casei lui Dumnezeu, al Bisericii, şi ca Împărat. El urma să zidească Biserica sau adevărata Casă a lui Dumnezeu: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (16:18). Iar ca Împărat, El va judeca pămîntul: „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce

stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (16:27-28, s.n.). La înnoirea tuturor lucrurilor, El va sta „pe scaunul de domnie al măririi Sale” (19:28), pentru că El este Fiul lui David promis în Scripturi. Zaharia este ultimul profet vechi testamental care menţionează în mod explicit funcţia de Împărat – Mare Preot a Celui care trebuie să vină, şi el o face printr-un gest profetic pus în scenă în faţa marelui preot Iosua şi a prinşilor de război care tocmai se întorseseră din Babilon: 9

Cuvîntul Domnului mi-a vorbit astfel: 10 „Să primeşti daruri de la prinşii de război din Babilon: Heldai, Tobia şi Iedaia, — şi anume să te duci tu însuţi în ziua aceea în casa lui Iosia, fiul lui Ţefania, unde s-au dus ei cînd au venit din Babilon. 11 Să iei de la ei argint şi aur, şi să faci din el o cunună, şi s-o pui pe capul lui Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot. 12 Şi să-i spui: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Iată că un om, al cărui nume este Odrasla, va odrăsli din locul lui, şi va zidi Templul Do mnului. 13 Da, El va zidi Templul Do mnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpîni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie, şi o desăvîrşită unire va domni între ei amîndoi”». 14 Cununa va fi pentru Helem, Tobia şi Iedaia, şi pentru Hen, fiul lui Ţefania, ca o aducere aminte în Templul Do mnului” (Zah. 6:9-14).

Profeţiile pentru rezidirea Templului de la Ierusalim se făcuseră deja în capitolul 4 din Zaharia. Ziditorul acestui Templu urma să fie Zorobabel. Este deci evident că, în capitolul 6, Zaharia vorbeşte despre un alt Templu şi despre o altă rînduială, în care funcţia preoţiei şi a împărăţiei vor fi preluate de Robul Domnului, Odrasla. De lucrarea Acestuia va atîrna înlăturarea nelegiuirilor întregii ţări într-o singură zi. Întregul gest profetic se derulează în prezenţa lui Iosua, marele preot aaronic. El este încununat cu cununa împărătească făcută din darurile prinş ilor de război veniţi din Babilon, după care cununa este depusă în Templu ca un semn de aducere-aminte şi ca un semn profetic pentru vremurile împlinirii acestei profeţii. Conform acestei profeţii, la venirea Lui, Împăratul Sionului trebuia să intre direct în Templu, pentru încoronare. Aceasta este semnificaţia celor întîmplate în acea zi a intrării Domnului Isus în Ierusalim. 6

Ucenicii s-au dus, şi au făcut cum le poruncise Isus. 7Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra. 8 Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum, alţii tăiau ramuri din copaci, şi le presărau pe drum. 9 Noroadele cari mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” (Mat. 21:6-9).

Cei care au pornit cîntecul de încoronare au fost cei doi orbi de la ieş irea din Ierihon. Prin felul în care Matei aranjează materialul evangheliei, el creează o simetrie. Doi orbi Doi orbi 20: 30 9:27 Norodul 12:23 Fariseii 12:24

Norodul 21:9 Preoţii cei mai de seamă 21:15

În 9:27, doi orbi strigă: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” Ca răspuns la minunile făcute de Isus, în 12:23, norodul pare să se trezească dintr-un somn adînc şi întreabă: „Nu cumva acesta este Fiul lui David?” Urmează imediat reacţia vehementă a fariseilor, care strivesc frageda plantă ce încerca să iasă la lumină: „Cînd au auzit Fariseii lucrul acesta [este vorba despre întrebarea de mai sus a norodului], au zis: «Omul acesta nu scoate dracii decît cu Beelzebul, domnul dracilor!»” (12:24). Celălalt element al simetriei îl avem în capitolele 20 şi 21. Din nou, avalanşa este pornită de doi orbi (20:30). Ca răspuns la minunea făcută de Isus, într-un tîrziu, ajuns pe celălalt versant al Muntelui Măslinilor, norodul se prinde şi el în hora acestor declaraţii: „Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” (21:9). Reacţia mai-marilor lui Iuda este promptă: „Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cînd au văzut minunile pe cari le făcea, şi pe copii strigînd în Templu şi zicînd: «Osana, Fiul lui David!» s-au umplut de mînie. Şi I-au zis: «Auzi ce zic aceştia?»” (21:15-16). Iar în textul din Luca 19, se adaugă şi reacţia fariseilor: „Unii Farisei, din norod, au zis lui Isus: «Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!»” (Luca 19:39). 21:10-17 Marele Preot face rînduială în Casa Tatălui Său din Ceruri Am văzut că intrarea lui Isus în Templu este în conformitate cu tiparul profetic pe care a venit ca să-l împlinească. Promisiunea davidică vorbea despre un scaun de domnie întărit pe vecie în Împărăţia şi în Casa Domnului. Ieremia vorbeşte şi el despre Căpetenia ş i Stăpînitorul poporului lui Dumnezeu care Se va apropia de Dumnezeu ca Mare Preot (vezi Ier. 30:21). Zaharia a vorbit ş i el despre un Împărat – Mare Preot. Iar Maleahi duce mai departe gîndul acesta, profeţind chiar şi mizeria pe care Împăratul – Mare Preot o va găsi la intrarea Sa în Templu: 1

Iată, voi trimete pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legămîntului, pe care-L doriţi; iată că vine, — zice Domnul oştirilor. — 2 Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine

va rămîne în picioare cînd Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. 3 El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cu m se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. 4 Atunci, darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi p lăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară. 5Mă voi apropia de voi pentru judecată, şi Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descîntătorilor şi preacurvarilor, împotriva celor ce jură strîmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaşului, cari asupresc pe văduvă şi pe orfan, nedreptăţesc pe străin, şi nu se tem de Mine, zice Do mnul oştirilor. 6 „Căci Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţ i…” (Maleahi 3:1-6).

Într-adevăr, primul lucru pe care Isus îl face după ce ajunge în cetate este să intre direct în Templu, împlinind astfel profeţia din Maleahi: „Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legămîntului, pe care-L doriţi; iată că vine, — zice Domnul oştirilor. — Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămîne în picioare cînd Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul” (Mal. 3:1-3). Matei spune că Isus „a dat afară pe toţi cei ce vindeau ş i cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei, şi le-a zis: «Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune”. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari»” (Mat. 21:12-13). Atunci cînd Dumnezeu îl găseşte vinovat pe om în Templu, nu mai rămîne nici o altă curte de apel pentru acesta, decît Dumnezeu Însuşi. Dar preoţii cei mai de seamă s-au opus chiar şi Acestuia, şi, mînioşi pe ceea ce se întîmpla, au zis lui Isus: „Auzi ce zic aceştia?” (16). Pentru ei, tot ceea ce se întîmpla în acea zi era o parodie căreia trebuia să i se pună capăt cît mai repede, deoarece, necrezînd că Isus este Hristosul, tot ceea ce se întîmpla, pentru ei, era o blasfemie. Isus îi duce din nou în faţa Scripturilor, în nădejdea că se vor trezi: „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug?» Şi, lăsîndu-i, a ieş it afară din cetate, şi S-a îndreptat spre Betania, şi a mas acolo” (16-17). 21:18-22 Blestemarea smochinului În Matei 21:1-22, Domnul Isus analizează şi dă verdictul asupra situaţiei pe care o găseşte în Israel, în Ierusalim, şi o face judecînd ceea ce se întîmplă în Templu. Verdictul şi dimens iunile lui sînt ilustrate prin blestemarea smochinului: „De acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!” (21:19). Iar blestemarea smochinului ilustrează, de fapt, verdictul Domnului Isus rostit asupra lui Israel. O astfel de concluzie privind rostul celor relatate în Matei 21:1-22 ridică întrebări teologice importante. În primul rînd, ce L-a îndreptăţit pe Domnul Isus să dea o pedeapsă atît de aspră în urma unei judecăţi aparent atît de sumare? În al doilea rînd, ce a însemnat, de fapt, blestemarea smochinului? În al treilea rînd, cum

trebuie privită în continuare relaţia dintre Israel şi Dumnezeu, avînd în vedere că smochinul blestemat s-a uscat? Este blestemarea smochinului un semn al faptului că Dumnezeu a rupt relaţia cu poporul Său şi că orice ar face omul nu mai există şansă pentru el? Sau blestemarea smochinului echivalează cu o constatare, care, în ce-L priveşte pe Dumnezeu, lasă totuşi uşa deschisă pentru pocăinţă, dar care, din pricina atotştiinţei lui Dumnezeu privind impactul păcatului asupra inimii omului, are totuşi o valoare profetică zdrobitoare, profeţie care se va dovedi adevărată în fapt? Templul, punctul unic de testare a relaţiei omului cu Dumnezeu Să încercăm deci să vedem ce anume L-a îndreptăţit pe Domnul Isus să dea o pedeapsă atît de aspră în urma unei judecăţi aparent atît de sumare. Conform tiparului pe care Petru îl va articula mai tîrziu în prima sa epistolă, judecata lui Dumnezeu începe totdeauna de la Casa lui Dumnezeu. Lucrul acesta se bazează pe un adevăr incontestabil. În primul rînd, prin definiţie, Templul este un loc al judecăţii, adică locul în care se revarsă mînia dreptăţii lui Dumnezeu „împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor” (Rom. 1:18). Dar datorită principiului substituţiei, din care Dumnezeu a făcut punctul cardinal al planului Său, atunci cînd omul doritor să refacă relaţia cu Dumnezeu vine să îş i mărturisească păcatele, adică atunci cînd acesta vine să fie judecat, minunea este că, pentru omul respectiv, scaunul de judecată se transformă în scaunul îndurării. Păcatele mărturis ite sînt luate de pe el ş i aşezate pe jertfa de pe altar ş i, astfel, relaţia cu Dumnezeu poate continua. În urma iertării, locul judecăţii se transformă într-un loc de sărbătoare. Aceasta este funcţia esenţială şi nenegociabilă a Templului. De aceea, ori de cîte ori cineva vine la Templu pentru altceva, se face vinovat de transformarea Templului într-o peşteră de tîlhari, deoarece încearcă să pretindă că are părtăşie cu Dumnezeu, în timp ce el umblă în întuneric, adică în timp ce stă în prezenţa lui Dumnezeu cu păcatele nemărturisite. 2 Iar atunci cînd am transformat Templul într-o peşteră de tîlhari, nu mai rămîne nici o soluţie pentru păcate, şi deci, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un astfel de om este «mort». În baza unui astfel de raţionament a fost în stare Domnul Isus să rostească o judecată atît de aspră în urma unei judecăţi aparent extrem de sumare. Şi nu trebuie să uităm faptul că judecata şi condamnarea au loc la sfîrşitul lucrării Lui, deci după ce a avut timp suficient să observe şi să cîntărească situaţia lui Israel. Iar o dată ce verdictul a fost dat — „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune». Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari” (Mat. 21:13) — Domnul 2

Vezi 1 Ioan 1:5-2:6.

Isus ştie că poporului Israel nemairămînîndu-i un loc de judecată şi de har, păcatele lui rămîn asupra lui, iar starea lui spirituală este ilustrată de smochinul blestemat. Asociind smochinul uscat cu starea spirituală a lui Israel, sîntem puşi în faţa celorlalte întrebări: — Ce a însemnat, de fapt, blestemarea smochinului? — Cum trebuie privită în continuare relaţia dintre Israel şi Dumnezeu? — Este blestemarea smochinului un semn al faptului că Dumnezeu a rupt relaţia şi că orice ar face omul nu mai există şansă pentru el? Sau blestemarea smochinului echivalează cu o constatare, care, în ce-L priveşte pe Dumnezeu, lasă totuşi uşa deschisă pentru pocăinţă, dar care, din pricina atotştiinţei lui Dumnezeu, are totuşi o valoare profetică care se va împlini în perioada istorică următoare?

Rostul celor trei pilde din Matei 21:28-22:14 Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să parcurgem textul din Matei în continuare. Imediat după blestemarea smochinului, urmează trei pilde: Pilda celor doi fii, Pilda vierilor şi Pilda nunţii fiului de împărat. Prin cele trei pilde, Domnul Isus explică, pe de o parte, cauza acestei împietriri, iar pe de altă parte, legitimitatea judecăţii şi verdictului rostit asupra smochinului. Practic, prin cele trei pilde, Domnul Isus îi confruntă pe ascultătorii Săi iudei cu istoria trecută, prezentă şi viitoare a răspunsului lor la oferta mîntuirii lui Dumnezeu. Prima dintre pilde — Pilda celor doi fii — se referă la trecut. Cea de-a doua — Pilda vierilor — este ancorată în prezent şi se referă la viitorul imediat, viitor în care El, Fiul Vierului, avea să fie scos din vie şi omorît. Cea de-a treia pildă — Pilda nunţii fiului de împărat — creionează istoria ce avea să urmeze răstignirii, învierii şi înălţării lui Isus, istorie care este împărţită în două etape distincte. Prima dintre cele două etape vizează perioada în care Evanghelia Împărăţiei urma să fie propovăduită iudeilor, iar a doua, perioada în care Evanghelia Împărăţiei, respinsă de către poporul evreu, avea să fie propovăduită neamurilor. Cele două perioade pot fi uşor identificate în lumina mandatului pe care, în Fapte 1:8, Domnul Isus urma să-l dea ucenicilor Săi. Trimiterea slujitorilor Împăratului avea să acopere mai întîi perioada „Ierusalim şi toată Iudea”, după care urma să treacă în faza „Samaria şi pînă la marginile pămîntului”. În lumina celor trei pilde, prima mare ofertă a lui Dumnezeu pentru poporul Său a fost făcută prin Ioan Botezătorul şi prin lucrarea acestuia. Dar iudeii au respins oferta lui Dumnezeu prin Ioan. Pilda celor doi fii este focalizată pe acest eveniment. Dar pentru că Ioan Botezătorul era mesagerul lui Dumnezeu care pregătea calea Unsului lui Dumnezeu, imediat după Ioan a apărut pe scenă Fiul Vierului, pe care iudeii L-au scos afară din vie şi L-au omorît. După moartea Fiului Vierului, Dumnezeu Şi-a trimis slujitorii ca să-i cheme în continuare, în

primul rînd, pe cei poftiţi la nuntă, adică pe poporul Său Israel. Abia cînd aceştia au refuzat invitaţia în mod batjocoritor, preţuind mai mult lucrurile mărunte ale vieţii decît invitaţia la nuntă, abia atunci Împăratul Şi-a trimis slujitorii la răspîntiile drumurilor, ca să cheme pe toţi aceia pe care-i vor găsi. La ceasul vorbirii, Pilda celor doi fii era deja consumată în istorie. Pilda vierilor urma să se pună în scenă tocmai în acea săptămînă, iar Pilda nunţii fiului de împărat avea să se pună în scenă imediat după moartea şi învierea Domnului Isus Hristos, prin mandatul pe care Acesta avea să-l dea slujitorilor Lui: 18

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, p înă la sfîrşitul veacului”. Amin (Mat. 28:18-20).

Iar în varianta lui Luca, Domnul Isus le-a zis ucenicilor Săi curioşi să înţeleagă vremurile ş i soroacele aşezării Împărăţiei lui Dumnezeu: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpînirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului” (Fapte 1:7-8). Atîta vreme cît misiunea s lujitorilor Domnului Isus a vizat Ierusalimul şi toată Iudea, poftirea la ospăţul nunţii i-a vizat pe cei chemaţi, adică pe poporul Israel. Dar pentru că cei invitaţi au refuzat chemarea, slujitorii Împăratului au ieş it la răscrucile de drumuri ale Samariei şi au pornit spre marginile pămîntului, ca martori ai faptului că ospăţul este gătit, juncii şi vitele cele îngrăşate au fost tăiate şi că toate sînt gata. 21:23-27 „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea?” Intrarea în Ierusalim trebuie să se fi întîmplat cîndva în după-masa zilei precedente. Imediat după curăţarea Templului, Isus a ieş it afară din el ş i „S-a îndreptat spre Betania şi a rămas acolo” (21:17). Deci, mai-marii norodului, lăsaţi fără replică de răspunsul Domnului Isus — „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug»?” (16) — n-au apucat să riposteze la ceea ce Domnul Isus tocmai făcuse în Templu. De aceea, a doua zi, pe cînd Isus „învăţa pe norod în Templu, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului, şi I-au zis: «Cu ce putere faci lucrurile acestea, şi cine Ţ i-a dat puterea aceasta?»” (23). Era o delegaţie oficială, alcătuită din mai-marii norodului, care aveau autoritatea ş i responsabilitatea în Templu. Întrebarea lor dă în vileag supărarea lor pentru faptul că Isus trecuse peste autoritatea lor, pe care ei o aveau de la Dumnezeu. Într-adevăr, lui Aaron şi fiilor lui le dăduse Dumnezeu puterea de a rîndui lucrurile în Templu, şi ei purtau

responsabilitatea pentru tot ceea ce se făcea în Templu.3 Iar Isus a venit şi a trecut fără jenă peste autoritatea lor. De aceea, întrebarea cu care-L întîmpină mai-marii norodului era serioasă. Isus le răspunde tot printr-o întrebare: 24

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. 25 Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: «Din cer», ne va spune: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?» 26 Şi dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept prooroc.” 27Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rîndul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri” (Mat. 21:24-27).

Întrebarea lui Isus ascundea în ea şi răspunsul. Dacă ar fi recunoscut pe Ioan Botezătorul ca venind din Cer, ar fi înţeles şi cu ce putere făcea Isus ceea ce făcea. Dar lucrurile acestea erau ascunse de ochii lor, din pricina împietririi inimii lor. Această împietrire a inimii lor este în continuare demascată de Isus prin şirul de pilde ce urmează. 21:28-32 Pilda celor doi fii sau perioada lucrării lui Ioan Botezătorul În toată această secţiune (cap. 21-25), Domnul Isus pune două întrebări mai-marilor lui Iuda. Prima întrebare îl vizează pe Ioan Botezătorul (21:23-27), iar a doua îl vizează pe Hristos (22:41-46). În ultimă instanţă, amîndouă aceste întrebări vizau răspunsul iudeilor la oferta lui Dumnezeu de a-i lua conlucrători în via Sa. Nici una dintre cele două întrebări nu sînt, pur şi simplu, întrebări pentru verificarea cunoştinţelor lor, ci întrebări prin care Domnul Isus doreşte să dea în vileag starea de împietrire a inimii lor, pentru a arăta că verdictul dat asupra smochinului nu a fost gratuit. 28

„Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintîi, şi i-a zis: «Fiu le, du-te astăzi de lucrează în via mea!» 29«Nu vreau», i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău, şi s-a dus. 30 S-a dus şi la celălalt, şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: «Mă duc, doamne!» Şi nu s-a dus. 31 Care din amîndoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintîi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Du mnezeu. 32 Fiindcă Ioan a venit la voi umblînd în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi” (Mat. 21:28-32, s.n.).

Obişnuiţi cu întîietatea pe care şi-au asumat-o în istorie, ştiindu-se de drept poporul ales al lui Dumnezeu, ascultătorii Domnului Isus se aşteptau ca ei să fie cei menţionaţi în primul rînd în pilda pe care Domnul Isus o spune. Dar Isus i-a lăsat în mod intenţionat la urmă pe ascultătorii Săi, tocmai ca să-i prindă în plasă. 3

Vezi Numeri 18.

După ce ei înşişi se grăbesc să dea verdictul asupra celor doi fii, Domnul Isus le desluşeşte tîlcul pildei, identificîndu-i pe ei cu fiul cel din urmă, cu acela care a promis că va merge să lucreze în via tatălui său şi nu s-a dus. În contextul pildei (21:23-32), cei cărora li Se adresează Domnul Isus sînt „preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului” (23). Ei sînt aceia care vin să-L întrebe, consternaţi în urma curăţării Templului, cu ce putere face toate aceste lucruri. Isus le întoarce întrebarea: „Vă voi pune ş i eu o întrebare: şi dacă Îmi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi eu cu ce putere fac aceste lucruri” (24). Dar ei, înţelegînd că Domnul Isus le-a întins o plasă fără ieş ire — „Dacă vom răspunde: «Din cer», ne va spune: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?» Şi dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept prooroc” (25-26) — evită în mod făţarnic confruntarea: „Atunci au răspuns lui Isus: «Nu ştim!»” (27). Drept urmare, Isus le spune pilda celor doi fii. Deci, în tîlcuirea pildei, cei care sînt puşi în balanţă cu vameşii şi cu curvele sînt tocmai preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului. Dar, după cum se va vedea în pilda următoare — Pilda vierilor — ca reprezentanţi ai poporului, preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului au tras după ei întregul popor. Despre ei spune Domnul Isus, în Matei 23: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor; nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre” (23:13, s.n.). Ei au fost aceia care au aţîţat norodul să strige: „Răstigneşte-L!… Răstigneşte-L!” (Marcu 15:13-14). „Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). De aceea, în Pilda vierilor, sfera celor vizaţi de acuzaţia Domnului Isus se lărgeşte la întregul neam al lui Israel, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre iudei ca despre naţiune. 4 Vameşii şi curvele erau,

4

Chemarea în vie a lui Israel a avut loc imediat după răscumpărarea din Egipt, atunci cînd Domnul l-a trimis pe M oise ca să transmită poporului oferta Lui: 4

„Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; 6 Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt. Acestea sînt cuvintele pe cari le vei spune copiilor lui Israel.” 7 Moise a venit de a chemat pe bătrînii poporului, şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. 8T ot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului (Exod 19:4-8). 5

Întreaga istorie a poporului Israel stă mărturie faptului că promisiunea făcută M arelui Vier de către întîiul Său născut — Israel — a rămas neîmplinită. Tocmai de aceea, acum, în ceasul judecăţii, Domnul Isus le spune: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblînd în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi” (M at. 21:31-32, s.n.). Pilda are cu atît mai multă forţă, cu cît imaginea viei ca simbol al lui Israel este o imagine vechi testamentală consacrată. Să ne aducem aminte doar de textul din Isaia. Via este a Domnului. Cei chemaţi să lucreze în ea sînt în primul rînd liderii poporului.

oricum, consideraţi a fi renegaţii naţiunii, deci preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului ar aproba cu bucurie includerea lor în rîndul neamurilor. Deci, condiţiile pentru blestemarea smochinului au început să se pregătească începînd cu respingerea lucrării lui Ioan Botezătorul, deoarece acela care nu a recunoscut pe antemergătorul lui Mesia nu avea cum să-L recunoască nici pe Mesia Însuşi. 21:33-46 Pilda vierilor sau perioada lucrării Domnului Isus Această a doua pildă pregăteşte terenul pentru a doua mare întrebare pe care Domnul Isus o pune interlocutorilor Lui: „Ce credeţi voi despre Hristos?” (22:42). După Pilda celor doi fii, prin care Isus îi compară pe preoţii cei mai de seamă şi pe bătrînii poporului cu vameşii şi cu curvele din Israel ş i, din pricina necredinţei lor, îi declară mai răi decît pe aceştia, tensiunea trebuie să fi fost deja destul de mare. Cine s-ar fi aşteptat ca Domnul Isus „să vîre şi mai adînc pumnalul” şi să-i declare a fi ucigaşii Fiului Marelui Stăpîn al Viei? Dar tocmai lucrul acesta îl face în versetele imediat următoare. Datorită faptului că o dată cu segmentul de text de faţă ne aflăm în Săptămîna Mare, calendarul precipitat al evenimentelor din această săptămînă ne obligă să asociem cele două pilde. Matei însuşi le prezintă în aşa fel încît să înţelegem că ele au fost rostite imediat una după cealaltă: „Ascultaţi o altă pildă…” (33, s.n.). După cum am afirmat mai sus, cele trei pilde — Pilda celor doi fii, Pilda vierilor şi Pilda nunţii fiului de împărat — sînt spuse în aşa fel, încît să ilustreze trei perioade cruciale din viaţa lui Israel: perioada lucrării lui Ioan Botezătorul, perioada lucrării Domnului Isus şi perioada Împărăţiei de după Învierea ş i Înălţarea Domnului Isus la cer. Dacă, la timpul vorbirii, prima pildă privea înapoi în timp, celelalte două au un caracter profetic. În doar cîteva zile, „Fiul Stăpînului Viei” avea să fie scos din Vie ş i omorît, iar lucrarea robilor — a ucenicilor — avea să fie respinsă de către lideri şi popor, după cum vom vedea în Faptele Apostolilor. 1

Voi cînta Prea Iubitului meu, cîntarea Prea Iubitului meu despre via Lui. Prea Iubitul meu avea o vie, pe o cîmpie foarte mănoasă. 2I-a săpat pămîntul, l-a curăţit de pietre, şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei, şi a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-i facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici. 3 „Acum dar, ― zice Domnul ― locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea! 4 Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, cînd Eu mă aşteptam să facă struguri buni? 5 Vă voi spune însă acum, ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; 6 o voi pustii; nu va mai fi curăţită, nici săpată, spini şi mărăcini vor creşte în ea! Voi porunci şi norilor, să nu mai ploaie peste ea”. 7 Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sînt viţa pe care o iubea. El se aştepta la judecată, şi cînd colo, iată sînge vărsat! ― Se aştepta la dreptate, şi cînd colo, iată strigăte de apăsare! (Is. 5:1-7, s.n.).

33

„Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri, şi a plecat în altă ţară. 34 Cînd a venit vremea roadelor, a trimes pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. 35 Vierii au pus mîna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorît, iar pe altul l-au ucis cu pietre. 36A mai trimes alţi robi, mai mulţi decît cei dintîi; şi vierii i-au primit la fel. 37 La urmă, a trimes la ei pe fiul său, zicînd: « Vor primi cu cinste pe fiul meu!» 38 Dar vierii, cînd au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moştenitorul! Veniţi să-l omorîm şi să punem stăpînire pe moştenirea lui». 39 Şi au pus mîna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorît. 40 Acum, cînd va veni stăpînul viei, ce va face el vierilor acelora?” 41 Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor.” 42 Isus le-a zis: „N-aţi cit it niciodată în Scripturi că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri»? 43 De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. 44 Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera. 45 După ce au auzit pildele Lu i, preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei, 46 şi căutau să-L prindă, dar se temeau de noroade, pentru că ele îl socoteau drept prooroc (Mat. 21:33-46, s.n.).

Fără ca să alegorizăm pilda Domnului Isus, putem observa punctele de tangenţă între pildă şi cei cărora le-a fost spusă, puncte de tangenţă identificate în text. Vierii sînt tocmai preoţii cei mai de seamă şi fariseii: „După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei” (45). De asemenea, paralela cu profeţiile Vechiului Testament (Ps. 118:22; Is. 8:14; 28:16) îl identifică pe fiul stăpînului viei cu Hristosul. Iar felul în care începe pilda ne aduce aminte de o altă pildă a viei, rostită de Dumnezeu prin profetul Său Isaia (Is. 5:1-7), în care ni se spune că via este însuşi poporul lui Dumnezeu, poporul Israel. Pilda viei din Isaia este spusă în aşa fel încît să desfăşoare înaintea celor care o ascultau întreaga istorie a lui Israel. „Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sînt viţa pe care o iubea. El se aştepta la judecată, şi cînd colo, iată sînge vărsat! — Se aştepta la dreptate, şi cînd colo, iată strigăte de apăsare!” (Is. 5:7). Iar această realitate nu era caracteristică doar vremurilor lui Isaia, ci a rămas caracteristică întregii istorii a lui Israel. De aceea termină Domnul Isus astfel dialogul cu liderii lui Israel, în această ultimă săptămînă a lucrării Lui: 29

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele proorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi, 30 şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sîngelui proorocilor”. 31 Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sînteţi fiii celor ce au omorît pe prooroci. 32 Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! 33 Şerpi, pui de năpîrci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? 34 De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi îi veţi prigoni din cetate în

cetate; 35 ca să vină asupra voastră tot sîngele nevinovat, care a fost vărsat pe pămînt, de la sîngele neprihănitului Abel pînă la sîngele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi o morît între Templu şi altar. 36Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. 37 Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! 38 Iată că vi se lasă casa pustie (Mat. 23:29-38).

Acesta este rezumatul istoriei lui Israel, făcut de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, şi acesta este verdictul dat de Fiul lui Dumnezeu asupra poporului ales. Tocmai pentru că toţi aceia care-L ascultau pe Domnul Isus cunoşteau atît textul din Isaia, cît şi împlinirea lui, au putut realiza imediat că Domnul Isus vorbea despre ei (vezi Mat. 21:45). Tragedia este însă că, o dată daţi de gol şi condamnaţi de propriile lor cuvinte — „Pe ticăloş ii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, cari-i vor da rodurile la vremea lor” (41) — în loc să se pocăiască, au călcat în picioare şi această şansă pe care le-o oferea Dumnezeu prin Însuşi Fiul Său. 22:1-14 Pilda nunţii fiului de împărat sau perioada lucrării Bisericii Preoţii cei mai de seamă au dat ei înşişi verdictul asupra vierilor ticăloş i din pilda precedentă: „Pe ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, cari-i vor da rodurile la vremea lor” (41). O dată ce s-au condamnat singuri, nu trebuia să urmeze altceva decît pedeapsa. Totuşi, pilda următoare — Pilda nunţii fiului de împărat — dezvăluie inima lui Dumnezeu în pregătirea şi acordarea ultimei şanse poporului Său, dezvăluie îndelunga Sa răbdare cu aceia care L-au scos din vie chiar pe Fiul Său şi L-au omorît. Această ultimă şansă este pregătită cu grijă de Însuşi Fiul lui Dumnezeu prin cuvîntările Sale din această ultimă săptămînă şi le este apoi acordată prin propovăduirea Evangheliei Împărăţiei de către slujitorii Împăratului. În acea ultimă săptămînă petrecută în mijlocul lui Israel, Domnul Isus i-a avertizat de nenumărate ori de direcţia pe care urmau s-o ia evenimentele în zilele următoare, pentru ca ei să fie treziţi la realitate şi aduşi la pocăinţă tocmai de împlinirea acestor evenimente. Şansa pocăinţei în urma lucrării lui Ioan Botezătorul o pierduseră, iar Domnul Isus îi avertizează de lucrul acesta prin Pilda celor doi fii. În zilele imediat următoare, aveau să fie confruntaţi cu a doua lor mare şansă, pentru care Isus îi pregăteşte prin Pilda vierilor. Piatra pe care urmau s-o lepede ei — zidarii lui Israel — avea să fie pusă în capul unghiului clădirii de către Dumnezeu Însuşi, lucru dovedit de învierea lui Isus Hristos din morţi. Pilda nunţii fiului de împărat ne spune că Dumnezeu era dispus să le mai acorde şi o a treia şansă. Atunci cînd această pildă avea să fie pusă în scenă, cînd slujitorii Împăratului aveau să pornească să cheme pe cei poftiţi la ospăţul nunţii, Fiul Împăratului avea să fie înălţat deja la Cer. Slujitorii Împăratului care urmau să-i confrunte din nou pe preoţii cei mai de

seamă, pe farisei, pe cărturari şi pe bătrînii norodului cu chemarea la ospăţ erau ucenicii Domnului Isus. Mesajul era în primul rînd pentru ei: „Spuneţi celor poftiţi: «Iată că am gătit ospăţul meu; juncii ş i vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sînt gata, veniţi la nuntă»” (22:4, s.n.). Prin pilda aceasta, Domnul Isus i-a avertizat nu numai de răspunsul pe care-l vor da acestei invitaţii — „Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît” (22:5-6) — ci şi de implicaţiile atitudinii lor: „Cînd a auzit împăratul s-a mîniat; a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea” (7). Ierusalimul şi locuitorii lui, în frunte cu preoţii cei mai de seamă, cu fariseii şi cu bătrînii norodului care stăteau în faţa Domnului Isus, au fost martorii acordării fiecăreia dintre aceste trei şanse, şi le-au sfidat pe fiecare dintre ele, fiind astfel obligaţi să asiste la pîrjolirea cetăţii lor de către oştile romane puse în slujba Domnului — însă tot nu s-au pocăit. Dar dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său nu s-a oprit nici măcar aici. Prin toţi aceia pe care i-a strîns de la răscrucile drumurilor, El a încercat să stîrnească gelozia poporului Său, după cum afirmă Pavel în Romani 11, în nădejdea că acesta se va întoarce la Dumnezeu. Dărîmarea Ierusalimului şi a Templului marchează intrarea lucrării lui Dumnezeu prin Biserica Sa în a doua ei fază. „Ierusalimul şi Iudeea” au trebuit să cedeze locul „Samariei ş i marginilor pămîntului”. Acest punct de flexiune este marcat de capitolele 12 şi 13 din Faptele Apostolilor. Dar să vedem cum anume a profeţit Domnul Isus această fază a lucrării, prin Pilda nunţii fiului de împărat. „A trimes pe robii Săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă” (1-7) Chemarea la nuntă este adresată mai întîi celor poftiţi, celor care aveau deja invitaţia, iar aceştia erau cei din poporul lui Dumnezeu. Iată de ce Însuşi Domnul Isus a afirmat că a venit mai întîi la ai Săi (Mat. 15:24), şi tot la ai Săi i-a trimis mai întîi ş i pe ucenici (Mat. 10:5-6). În discursul său de la poarta „Frumoasă” a Templului, Petru afirmă cu tărie acest lucru: „Voi sînteţi fiii proorocilor şi ai legămîntului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, cînd a zis lui Avraam: «Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta». Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimes mai întîi vouă, ca să vă binecuvînteze, întorcînd pe fiecare din voi de la fărădelegile sale” (Fapte 3:25-26, s.n.). 1

Isus a luat cuvîntul, şi le-a vorbit iarăş în pilde. Şi a zis: 2 „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. 3A trimes pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. 4A trimes iarăş alţi robi, şi le-a zis: «Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sînt gata, veniţi la nuntă”». 5 Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. 6 Ceilalţ i au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît. 7 Cînd a auzit împăratul, s-a mîniat, a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea (Mat. 22:1-7, s.n.).

Respingerea chemării ne aduce aminte de tînărul bogat. Acesta a renunţat la Domnul Isus, la posibilitatea de a-L urma pe El pe drumul vieţii veşnice, în schimbul unor bogăţii pe care le fură hoţii şi le mănîncă rugina ş i moliile. Şi în pilda noastră, respingerea chemării se face în urma unei alegeri s imilare. Holdele şi negustoria lor li s-au părut mai importante şi mai atractive decît nunta fiului împăratului. Ei nu doar că au ignorat chemarea împăratului, ci şi-au bătut joc de ea, necinstindu-L astfel pe împărat ş i pe fiul său: „Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît” (5-6). Verdictul împotriva unor astfel de oameni a fost dat chiar de mai-marii lui Israel, în pilda precedentă. Isus i-a întrebat: „«Acum, cînd va veni stăpînul viei, ce va face el vierilor acelora?» Ei au răspuns: «Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, cari-i vor da rodurile la vremea lor»” (21:40-41). Tocmai pentru că răspunsul era deja dat, Isus nu a trebuit decît să-l repete, articulînd pedeapsa în termenii în care ea urma să fie adusă peste ei: „Cînd a auzit împăratul, s-a mîniat, a trimes oştile sale, a nimic it pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea” (7), ceea ce avea să se întîmple aievea peste patruzeci de ani. A trimis pe robii Săi la răspîntiile drumurilor (8-10) Trimiterea robilor la răspîntiile drumurilor marchează a doua fază a planului lui Dumnezeu. „Ierusalimul şi toată Iudea” refuzaseră chemarea. Cetatea le-a fost arsă,5 iar cei rămaşi în viaţă au fost împrăştiaţi pe toată faţa pămîntului. 6 Între timp, mesagerii Împăratului au trecut cu chemarea la nuntă în Samaria, după care au pornit înspre marginile pămîntului. 8

Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspîntiile drumurilor, şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi”. 10 Robii au ieşit la răspîntii, au strîns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi (22:8-10). 9

Prin aceste cîteva versete, se acoperă întreaga istorie a Bisericii. Noi, Biserica lui Hristos, continuăm să fim încă sub jurisdicţia acestui mandat. Datoria noastră este să ieşim în continuare la răspîntiile drumurilor şi să chemăm la nunta Fiului de Împărat pe toţi aceia pe care îi găsim. De fapt, tocmai prin această chemare se împlineşte Legămîntul avraamic, la ale cărui promisiuni am fost făcuţi şi noi părtaşi. Mandatul pentru această lucrare îl avem în Matei 28:18-20.

5

Este vorba despre dărîmarea Ierusalimului şi a Templului de către armatele lui Titus în anul 70

d.Hr. 6

M area dispersie a avut loc imediat după înăbuşirea răscoalei conduse de autointitulatul Hristos, Bar-Kochba (132-135 d.Hr.). În 135 d.Hr., Ierusalimul este reconstruit şi transformat de către împăratul Adrian într-o colonie romană, Aelia Capitolina, iar evreilor li se interzice să mai intre în cetate, stare de lucruri care a durat pînă pe vremea lui Constantin cel M are.

Nunta (11-14) Pilda ne duce pînă în momentele premergătoare începerii nunţii. Atunci cînd sala s-a umplut de oaspeţi — spune Isus — „Împăratul a intrat să-Şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă” (11). 12

„Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit. 13Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mînile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunerecul de afară; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor. 14 Căci mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” (22:12-14).

La această fază, Domnul Isus dă pildei o turnură neaşteptată. De la cei poftiţi la nuntă, împăratul ar fi putut avea pretenţii, pentru că poftirea fusese făcută cu mult timp înainte. Dar cum de ridică pretenţii faţă de aceia care, din felul în care este spusă pilda, s-ar părea că i-au făcut hatîrul să vină la nuntă, deşi nu fuseseră poftiţi şi nu se aşteptau la o astfel de chemare. Ce este haina de nuntă şi ce anume urmăreşte Domnul Isus prin acest final neaşteptat? Într-adevăr, dacă cei poftiţi la nuntă l-au necinstit pe împărat prin faptul că şi-au bătut joc de poftirea făcută, refuzînd-o, cei aduşi de la răspîntiile drumurilor ar fi putut să-l necinstească pe împărat crezînd că pot veni la nuntă oricum. În ultimă instanţă — ar fi putut să creadă aceştia — ei făceau un hatîr împăratului, şi nu invers. Tocmai pericolul unei astfel de atitudini doreşte să-l sublinieze Isus. Deşi trimiş ii Împăratului vin la „vameş ii” şi „curvele” acestei lumi, totuşi, în sala de nuntă nu va intra nimic întinat şi spurcat. Acest adevăr a fost deja subliniat în cîteva din pildele Împărăţiei. În Pilda cu neghina, de exemplu (vezi 13:24-30 şi 36-43), Isus precizează: „Deci cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Fiul omului va trimete pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, cari sînt o pric ină de păcătuire şi pe cei ce săvîrşesc fărădelegea” (13:40-41). Iar în Pilda cu năvodul se spune: „Tot aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (13:49-50). Exact acolo, „în întunerecul de afară; [unde] este plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (22:13) este aruncat şi nuntaşul găsit fără haină de nuntă.7 Deşi este posibilă o astfel de interpretare, tîlcuirea acestui deznodămînt neaşteptat poate fi ridicată şi pe un alt plan, atunci cînd corelăm textul de faţă cu textul din Matei 8:5-13. În textul respectiv, cu ocazia vindecării robului unui sutaş, deci a

7

O astfel de interpretare găsim şi la H. N. Ridderbos, Matthew, p. 407; la R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 313; la David Hill, The Gospel of Matthew, p. 303. Tasker, în schimb, afirmă că tocmai acest deznodămînt neaşteptat ar putea fi dovada faptului că această parte din pildă nu a aparţinut pericopei originale (vezi R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 207).

unuia dintre neamuri, surprins de credinţa acestuia, Isus rosteşte o condamnare peste cei din Iuda: 10

Cînd a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. 11 Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. 12 Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunerecul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12, s.n.).

Mulţi dintre cei care Îl ascultau pe Domnul Isus se rezemau pe descendenţa lor avraamică, crezînd că lucrul acesta este haina care le va da dreptul să şadă la masa de nuntă împreună cu Avraam. Ioan Botezătorul îi avertizase de înşelăciunea unui astfel de raţionament: „Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam. Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună este tăiat şi aruncat în foc” (Mat. 3:9-10). În textul din Matei 8:10-12, cei din sala de nuntă care vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov sînt cei adunaţi de la răsărit şi de la apus, adică de la răspîntiile drumurilor — sutaşul fiind, probabil, unul dintre ei, iar cei aruncaţi în întunericul de afară, acolo unde sînt plînsul ş i scrîşnirea dinţilor, sînt tocmai fiii Împărăţiei. Ţinînd cont de aceste corelări, precum şi de contextul în care este spusă Pilda nunţii fiului de împărat, putem spune că Isus doreşte să-i atenţioneze pe mai-marii lui Iuda că nu este suficient să ai în mîini invitaţia la ospăţ. Haina de nuntă se capătă prin acceptarea chemării la nuntă, prin primirea Domnului Isus. Or, ei tocmai se pregăteau să-L omoare (vezi 21:46). În Apocalipsa, Ioan afirmă că haina de nuntă este haina spălată şi albită în sîngele Mielului (vezi 7:9-17). Iar în Apocalipsa 19, unde se anunţă nunta Mielului, lucrul acesta este subliniat cu şi mai multă forţă: 7

Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, 8şi i s-a dat8 să se îmbrace cu in supţire, strălucitor, şi curat. (Inul subţire sînt faptele neprihănite ale sfinţilor.) 9 Apoi mi-a zis: „Scrie: «Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!»” Apoi mi-a zis: „Acestea sînt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apoc. 19:7-9).

Haina de nuntă o primeşti atunci cînd accepţi cu toată smerenia invitaţia la nuntă, considerînd-o cel mai mare favor pe care Împăratul ţi l-ar fi putut face. Dar această haină spălată şi albită în sîngele Mielului trebuie păstrată curată, prin acelaşi sînge, subordonîndu-ne termenilor pe care i-a hotărît Dumnezeu pentru păstrarea sfinţilor în har, deci pentru păstrarea curată a hainei de nuntă. 8

William Hendriksen afirmă că în Orientul M ijlociu la nunţile împărăteşti se oferea o haină de nuntă, de aceea împăratul a avut dreptul să pedepsească pe acela care a intrat în sala de ospăţ nesocotind regulile curţii (W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 795-796).

Faptul că interpretarea trebuie să meargă în această direcţie este sugerat şi de fraza de încheiere din pilda noastră: „Căc i mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” (22:14). Aceeaşi frază a fost folosită ca încheiere în Pilda lucrătorilor viei. Or, acolo ea este aplicată din nou lui Israel. În cazul nostru, cei chemaţi care însă nu au fost aleş i sînt cei care s-au dus la holdele ş i la negustoria lor, refuzînd ş i nesocotind chemarea la nuntă. Pe cei care au fost atît chemaţi, cît şi aleşi îi avem în a doua parte a pildei, şi ei reprezintă atît pe cei din Israel, cît şi pe cei dintre neamuri care au acceptat chemarea şi şi-au spălat şi ş i-au albit astfel hainele în sîngele Mielului, păstrîndu-le albe şi curate prin acelaşi sînge.9

9

Cum anume se păstrează curată haina de nuntă sau cum se rămîne în Împărăţia Cerurilor ne-a fost spus în detaliu în capitolele 18 şi 19 ale evangheliei.

Matei 22:15-23:39 Contraofensiva iudeilor

Încercarea iudeilor de a-L prinde pe Isus cu vorba a adus peste ei ceasul dureros al adevărului.

Contraofensiva iudeilor prin capcanele întinse lui Isus Începînd cu 22:15, mai-marii lui Israel pornesc o contraofensivă împotriva Domnului Isus. Cuvîntările Lui din ziua respectivă au fost doar ultima picătură în pahar. De aceea, tot ceea ce puneau la cale putea fi considerat a fi, de fapt, un răspuns la întreaga lucrare a Domnului Isus. În lumina Evangheliei după Matei, Isus Şi-a început lucrarea lovind în sistemul lor religios prin cele afirmate în Predica de pe munte. Natura evident polemică a Predicii a fost uşor sesizată, mai ales de către cei vizaţi. Isus nu S-a sfiit să spună ucenicilor şi mulţimii: „Adevărat vă spun că dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20), pentru ca apoi să lovească direct în cauza acestei neprihăniri sterpe: felul greşit de înţelegere şi de aplicare a Cuvîntului lui Dumnezeu de către farisei şi cărturari. Întreaga parte următoare din Predica Sa constituie o dare în vileag a raportării lor greşite la Scriptură. După trei ani şi jumătate de confruntări cu Domnul Isus, inima mai-marilor norodului, a preoţilor celor mai de seamă, a cărturarilor şi a fariseilor s-a încrîncenat împotriva Lui. Acum, în ultima săptămînă a lucrării Domnului Isus, decizia de a-L da la moarte era luată, „dar se temeau de noroade, pentru că ele îl

socoteau drept prooroc” (21:46). Tocmai de aceea căutau un prilej, un motiv pentru ducerea la îndeplinire a planurilor lor mîrşave. Matei subliniază cel puţin de două ori teama lor faţă de noroade (21:26, 45-46). Lucrul acesta explică de ce anume încearcă mai-marii norodului să-şi atingă planurile întinzînd capcane Domnului Isus. Acesta o dată prins în cursă, planurile lor privind suprimarea Lui ar fi putut fi puse în acţiune, fără nici un fel de probleme din partea norodului. Din punctul de vedere al planului lui Dumnezeu, era însă deosebit de important de ce anume avea să fie acuzat şi răstignit Fiul Său. Pentru ca Jertfa Lui să aibă valoare ispăşitoare, ea trebuia să fie fără cusur. Deci pentru ca ispăşirea să fie posibilă, Domnul Isus trebuia să moară pentru păcatele noastre, nu pentru ale Lui. Dacă mai-marii norodului L-ar fi putut dovedi vinovat în vreun fel, ar fi descalificat întreaga Lui lucrare. Iar această descalificare trebuia dovedită în lumina Legii lui Dumnezeu. Păcatul se defineşte în raport cu Cuvîntul lui Dumnezeu, iar călcarea sau stricarea Cuvîntului lui Dumnezeu se poate face pe trei planuri majore: pe planul exegetic, pe planul teologic şi pe planul cultural. Planul exegetic are de-a face cu felul în care studiem Cuvîntul, cu felul în care auzim Cuvîntul. Planul teologic are de-a face cu felul în care înţelegem Cuvîntul, cu felul în care înţelesul Cuvîntului este ţesut într-un întreg teologic coerent, care să rămînă în armonie cu natura lui Dumnezeu revelată în Scripturi. Planul cultural are de-a face cu felul în care aplicăm Cuvîntul în situaţiile concrete din viaţa de zi cu zi, deci cu măsura în care adevărul întrupat în vieţile noastre Îl reprezintă pe Dumnezeu. Toate cele trei planuri sînt prezente în definiţia „pămîntului bun”, din Pilda semănătorului: „Sămînţa căzută în pămînt bun, este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege; el aduce roadă” (Mat. 13:23, s.n.). Capcanele pe care mai-marii lui Israel — farisei, cărturari şi saduchei — încearcă să le întindă Domnului Isus vizează tocmai aceste trei planuri: planul exegetic, cel teologic şi cel cultural. Primii care ies la atac sînt fariseii. Însăşi tactica lor le dă în vileag vicleşugul. În încercarea lor de a întinde o cursă Domnului Isus, ei se asociază cu irodianii. Deşi ca poziţii politice cele două grupări erau opuse una celeilalte — în timp ce fariseii, fiind naţionalişti convinş i, erau oponenţi înfocaţi ai Imperiului Roman, irodianii erau susţinători ai Romei — de data aceasta îşi dau mîna în nădejdea că-L vor putea atrage pe Isus în cursa de natură politică pe care I-o pregăteau (22:15-22). Întrebarea lor are de-a face cu aplicarea corectă a Cuvîntului lui Dumnezeu: „Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” (22:17). Imediat după farisei şi irodiani, apar pe scenă saducheii. Saducheii erau din tagma preoţilor celor mai de seamă. Aceştia Îl ispitesc pe Domnul Isus cu o problemă

teologică (22:23-33). Ca unii care nu credeau în înviere, vin şi pun în faţa Domnului Isus o problemă practică: Atunci cînd o femeie a fost nevasta mai multor bărbaţi, 10 ce se va face ea şi ce se vor face ei după înviere? A cui nevastă va fi femeia? Sistemul lor teologic părea să le ofere dovada clară a absurdităţii conceptului despre înviere. După cum spune Domnul Isus, rătăcirea lor era legată, pe de o parte, de necunoaşterea Scripturii, iar pe de altă parte, de necunoaşterea puterii lui Dumnezeu. A treia cursă Îi este întinsă Domnului Isus de către unul dintre învăţătorii Legii (22:34-40). De data aceasta, întrebarea nu este nici aplicativă, nici teologică — deşi le implică pe amîndouă — ci exegetică, adică legată de felul în care studiem Cuvîntul lui Dumnezeu: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” (22:36). Pentru a răspunde la întrebarea despre bir, Domnul Isus trebuia să înţeleagă relaţia dintre sfera sacrului şi a profanului, relaţia dintre religie ş i viaţa de zi cu zi, cu aspectele ei politic, economic şi social. Dacă ar fi să punem ispitirea în termeni actualizaţi, întrebarea, în esenţa ei, se referă la relaţia dintre cele două împărăţii de care credinciosul ţine în acelaşi timp sau de relaţia dintre mandatul cultural şi mandatul preoţiei. 11 Întrebarea despre înviere presupunea înţelegerea adevărurilor Împărăţiei lui Dumnezeu din Scripturi. Iar întrebarea a treia, fiind o întrebare de sinteză, presupunea înţelegerea Scripturii în întregul ei, în termenii s istemului de valori pe care este clădită Împărăţia lui Dumnezeu. După cele trei întrebări de ispitire, Domnul Isus pune şi El o întrebare (22:41-46). Dar El n-o face ca să-i prindă cu vorba sau ca să-i încuie — deşi „nimeni nu I-a putut răspunde un cuvînt” (22:46) — ci ca să-i ajute să găsească soluţia lui Dumnezeu la toate problemele ridicate de ei. Atunci cînd cineva, în lumina Scripturii, ajunge să-L găsească pe Hristos şi ajunge să creadă în El, i se rezolvă atît problemele exegetice, cît şi cele teologice şi culturale, pentru că Hristos Însuşi este atît Cuvîntul, cît şi Împărăţia lui Dumnezeu pe care acest Cuvînt o descrie. Am văzut deci că prin întrebările pe care le pun Domnului Isus mai-marii norodului Îi întind trei feluri de capcane: o capcană culturală, o capcană teologică şi o capcană exegetică. Este important însă să observăm ordinea în care sînt puse întrebările, ordinea în care sînt întinse capcanele. Mai întîi, Îi este întinsă capcana culturală. Dacă Isus ar fi căzut în ea, El ar fi fost dat pe mîna romanilor şi, astfel, planurile mai-marilor lui Israel ar fi fost duse la capăt tocmai de duşmanii lor. Celelalte două capcane — cea teologică şi cea exegetică — vizau Legea iudaică. Chiar dacă Isus ar fi fost dovedit vinovat pe oricare dintre aceste planuri, omorîrea 10

Aici este vorba despre legea leviratului, în baza căreia fratele celui decedat avea obligaţia să-i ridice urmaşi, luînd de nevastă pe nevasta acestuia (vezi Deut. 25:5-10). 11 Vom reveni asupra acestor expresii în M atei 28.

Lui ar fi reclamat totuş i consimţămîntul romanilor. De aceea, din punct de vedere strategic, capcana culturală legată de plătirea birului era mult mai importantă, iar mai-marii lui Iuda încep cu ea. 22:15-22 Birul sau capcana culturală Întruparea, în esenţa ei — deci însăşi prezenţa şi natura Domnului Isus — este o problemă care ţine de sfera culturalului. Dumnezeul nevăzut S-a învederat, îmbrăcînd haina culturală a unui bărbat din Palestina secolului întîi. În acel context cultural specific a zis Domnul Isus: „Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes” (Ioan 4:34). Raţiunea existenţei pămînteşti a Domnului Isus a fost întruparea adevărului lui Dumnezeu, aplicarea acestuia în viaţa de zi cu zi. Prima întrebare sau prima capcană are de-a face direct cu această sferă, cu această problemă: „Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” (22:17). Cu alte cuvinte, ei întrebau dacă este, oare, sau nu justificată revolta ş i nesupunerea faţă de legile împărăţiei pămînteşti în care trăim? Problema lor, problema Lui — a Domnului Isus — şi problema noastră este că noi toţi cei care ne numim urmaşi ai lui Hristos sîntem cetăţenii unei Împărăţii, şi trăim în alta. Iar sistemele de valori ale celor două împărăţii sînt în conflict. 12 Tocmai de aceea, se pune întrebarea: Cărei împărăţii trebuie să-i acordăm prioritate? Lucrul acesta l-a lămurit Domnul Isus în cîteva din textele evangheliei. În Predica de pe munte, de pildă, El a spus clar ucenicilor Săi: „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri [mîncarea şi îmbrăcămintea] vi se vor da pe deasupra” (Mat. 6:33, s.n.). Iar atunci cînd Petru şi ucenicii s-au speriat, crezînd că dacă vor accepta suferinţa şi moartea vor pierde lucrurile acestei împărăţii pămînteşti, Isus le-a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga. Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Mat. 16:24-26).

12

„Eu nu mai sînt în lume, dar ei sînt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe cari M i i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum sîntem şi noi. Cînd eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia, pe cari M i i-ai dat; şi nici unul din ei n-a perit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe cînd sînt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria M ea deplină. Le-am dat Cuvîntul Tău; şi lumea i-a urît, pentru că ei nu sînt din lume, după cum Eu nu sînt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sînt din lume, după cum nici Eu nu sînt din lume” (Ioan 17:11-16, s.n.).

Tocmai pentru că fariseii auziseră, probabil, aceste învăţături, ei mizau pe eficacitatea capcanei pe care se pregăteau să I-o întindă lui Isus. Ea trebuia să-I fie întinsă înaintea întregului norod, pentru ca în eventualitatea că vor reuşi să-L prindă în ea, mai-marii norodului să rămînă cu mîinile curate, adică să poată recîştiga şi păstra suportul poporului, pe care părea că-l pierduseră. Dar în ce a constat, de fapt, plasa pe care I-au întins-o? Să urmărim dialogul ş i să încercăm să înţelegem semnificaţia lui. — Învăţătorule, ştim că eşti adevărat, şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarulu i sau nu? — Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul birului. Şi ei I-au adus un ban. — Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sînt? — Ale Cezarulu i, I-au răspuns ei. — Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! (Mat. 22:16-21).

După cum am afirmat mai sus, viclenia fariseilor este dată la iveală tocmai prin asocierea lor cu duşmanii lor de moarte. Deşi îi urau pe romani şi se fereau de toţi aceia care erau prieteni ai Romei — irodianii fiind unii dintre aceştia — de data aceasta exista o dorinţă mai puternică decît sentimentul naţional, dorinţa de a-L vedea pe Isus scos de pe scenă. Cea mai elegantă soluţie ar fi fost ca s-o facă nu ei, ci romanii. Or, pentru aceasta, irodianii erau un instrument potrivit. La rîndul ei, întrebarea a fost formulată cu atîta dibăcie, încît orice răspuns direct L-ar fi compromis pe Domnul Isus. Dacă Isus ar fi răspuns afirmativ, Şi-ar fi ridicat în cap norodul, care-i ura pe romani şi care trebuia să îndure jugul birului pus peste el. Norodul era acela care suferea, nu preoţii. Dacă ar fi răspuns negativ, Isus ar fi fost dat pe mîna dregătorului. A oprit cumva Domnul Isus plătirea birului atunci cînd a spus: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (21)? Nu! Care au fost totuşi implicaţiile răspunsului Domnului Isus? Ce era, de fapt, al Cezarului: doar banul birului? În lumina textelor care urmează, vom înţelege că Domnul Isus a rostit o profeţie cu implicaţii dramatice pentru poporul Său. Banul birului reprezenta întreaga structură materială a existenţei: politicul, economicul, socialul. Cîteva tablouri mai încolo, Domnul Isus avea să transforme ceea ce a spus despre lucrurile cuvenite lui Dumnezeu şi cele cuvenite Cezarului într-o profeţie cutremurătoare (vezi 23:37-39 şi 24:15-28). Pentru că ei, poporul lui Dumnezeu, n-au dat lui Dumnezeu ce era de drept al lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a dat pe ei, cu tot ce aveau, în mîinile Cezarului. El va veni şi va dărîma pînă ş i Sfîntul Locaş. Din pricina neascultării lor, se contura la orizont cea mai mare catastrofă pentru poporul lui Dumnezeu: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe

prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:37-38). De fapt, atunci cînd nu dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, totul ajunge să fie al „Cezarului”, totul va fi mîncat de molii şi de rugină şi furat de hoţi. „Miraţi de cuvintele acestea”, spune Matei, „ei L-au lăsat şi au plecat” (22:22). 22:23-33 Despre înviere sau capcana teologică Cei care plecaseră surprinşi de răspunsul primit de la Isus au fost fariseii. „În aceeaşi zi”, spune Matei, „au venit la Isus Saducheii” (22:23). Este important să facem cunoştinţă cu saducheii, ascultînd cu atenţie cuvintele lor. În primul rînd, trebuie să ştim că saducheii erau „o importantă sectă a iudeilor, mai mult politică decît religioasă, care s-a ridicat din sînul aristocraţiei preoţeşti din perioada Hasmoneilor, dar care au încetat să mai existe, o dată cu distrugerea aristocraţiei în anul 70 d.Hr.”. 13 Saducheii fiind, în majoritatea lor, din tagma aristocraţiei preoţeşti, s-ar fi cerut ca ei să cunoască Legea şi să aibă o teologie curată. Din păcate, a fi preot şi a avea o teologie curată nu totdeauna înseamnă unul şi acelaşi lucru, nici astăzi, şi nici pe vremea Domnului Isus. Nu de puţine ori, Dumnezeu a trebuit să mustre pe preoţii lui Israel, pentru că duceau în rătăcire poporul, tocmai prin felul în care interpretau Scripturile. Iată ce spune Ieremia: „Preoţii n-au întrebat: «Unde este Domnul?» Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal şi au alergat după cei ce nu sînt de nici un ajutor” (Ier. 2:8). Iar în capitolul 5, el continuă: „Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpînesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?” (5:31). Este, oare, de mirare că Templul era transformat într-o peşteră de tîlhari? Nici după repatrierea din Robia Babiloniană, situaţia nu era mai bună. Maleahi condamnă cu toată vehemenţa tagma preoţilor. 1

Acum, către voi se îndreaptă porunca aceasta, preoţilor! 2 Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă Numelui Meu, zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul, şi voi blestema binecuvîntările voastre; da, le-am şi blestemat, pentru că n-aveţi pe inimă porunca Mea. 3 Iată, vă voi nimici sămînţa, şi vă voi arunca balega în faţă, balega vitelor pe care le jertfiţ i, şi veţi fi luaţi împreună cu ele. 4 Veţi şti atunci că Eu v-am dat porunca aceasta, pentru ca legămîntul Meu cu Levi să rămînă în picioare, zice Do mnul oştirilor. 5 Legămîntul Meu cu el era un legămînt de viaţă şi de pace. I l-am dat ca să se teamă de Mine, şi el s-a temut de Mine, a tremurat de Numele 13

M errill C. Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. V, p. 211.

Meu. 6 Legea adevărului era în gura lui, şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în pace şi în neprihănire, şi pe mulţi i-a abătut de la rău. 7 Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. 8 Dar voi v-aţi abătut din cale, aţi făcut din Lege un prilej de cădere pentru mulţi, şi aţi călcat legămîntul lui Levi, zice Domnul oştirilor. 9 De aceea, şi Eu vă voi face să fiţi dispreţuiţi şi înjosiţi înaintea întregului popor, pentru că n-aţi păzit căile Mele, ci căutaţi la faţa oamenilor, cînd tălmăciţi Legea (Mal. 2:1-9, s.n.).

Cuvintele saducheilor din textul nostru sînt, de fapt, o radiografie a felului în care aceştia se raportau la Legea lui Dumnezeu. Ei pleacă de la un crez, de la o prejudecată teologică (v. 23), pe care şi-o justifică cu Scriptura, găsind un verset sau un text care se potriveşte în schema lor (v. 24), după care fac un raţionament logic, în baza căruia resping alte părţi din Scriptură care par să contrazică prejudecata teologică de la care au plecat (v. 25-28). După cum afirmă Domnul Isus, problema lor era că nu cunoşteau nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Şi tocmai de aceea se rătăceau în teologhisirea lor. Prejudecata teologică a saducheilor (23) „În aceeaşi zi, au venit la Isus Saducheii, cari zic că nu este înviere” (23, s.n.). Acesta era crezul lor legat de înviere. Deci aceasta este prejudecata teologică de la care pleacă în dialogul cu Isus. Nu este atît de important la această oră cum anume au ajuns la o astfel de concluzie. Astfel de concluzii eronate, care, în ultimă instanţă, nu sînt fundamentate pe judecăţi exegetice şi teologice, putem avea oricare dintre noi. Fiecare dintre noi — citim cărţi, ascultăm predici, conversăm, filozofăm sau teologhisim. Aceasta este esenţa vieţii. Mai ales în noi, europenii, există destul de mult din spiritul grecesc al areopagului Atenei, pentru ca astfel de lucruri să ţină de însăşi natura noastră. Ne place să fabulăm, mai ales în materie de religie. Fiecare dintre noi sîntem un mic teolog în dreptul nostru şi avem propriile noastre păreri în diverse domenii ale teologiei. La urma urmei, oare cîţi dintre noi cred cu adevărat în înviere?14 Baza scripturală a prejudecăţii saducheilor (24) Să urmărim în continuare raţionamentul saducheilor. Pasul următor este ancorarea prejudecăţii lor în Scriptură: „Învăţătorule, Moise a zis….” (24). Pînă acum avem pe masa de lucru (1) o prejudecată sau un crez teologic şi (2) un text din Scriptură. Se pune întrebarea: Care este relaţia de subordonare între cele două lucruri: prejudecata sau crezul se subordonează Scripturii, sau Scriptura se subordonează 14

Din nefericire, în zilele noastre, tot mai multe feţe bisericeşti proeminente recunosc public necredinţa lor în înviere, în naşterea din fecioară, în minuni şi, la urma urmelor, în Însuşi Dumnezeu, fără ca aceasta să-i descalifice din slujbele pe care le fac şi din poziţiile pe care le deţin.

crezului? Aceasta este problema majoră a construirii vieţii religioase pe crezuri, pe dogme, pe doctrine, pe învăţături cu care ne lăsăm îndoctrinaţi, îndopaţi. Raţionamentul logic sau teologic (25-28) Faza a treia este raţionamentul logic, care se face în afara spaţiului Scripturii: 25

Erau dar la noi şapte fraţi. Cel dintîi s-a însurat, şi a murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat fratelui său pe nevasta lui. 26 Tot aşa şi al doilea, şi al treilea, pînă la al şaptelea. 27 La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. 28 La înviere, nevasta căruia din cei şapte va fi ea? Fiindcă toţi au avut-o de nevastă (22:25-28).

Raţionamentul este făcut în aşa fel încît prejudecata să fie „confirmată” de Scriptură, şi saducheul să poată să-şi trăiască viaţa în continuare pe baza prejudecăţii lui. Trăim într-o lume a relativismului intelectual. Fiecare gîndim şi judecăm pentru noi şi după capul nostru. Fiecare interpretăm lucrurile după cum ne cade bine. Nu ar fi nici o problemă cu pretenţia noastră de a respecta crezul şi credinţa fiecăruia, cu a da mîna într-o horă ecumenică, dacă crezul nostru nu ar avea implicaţii serioase asupra veşniciei noastre. Nu trebuie să uităm că nu credinţa noastră ne mîntuie, ci obiectul credinţei noastre. Iar dacă credem în neadevăruri, vom culege roadele falsei noastre credinţe. Nu a precizat Domnul Isus în Pilda semănătorului că „sămînţa căzută în pămînt bun este cel ce aude Cuvîntul şi-l înţelege” (13:23)? Implicaţiile necredinţei în înviere (29-32) Faptul că saducheii aveau conştiinţa împăcată privind credinţa lor că nu este înviere nu înseamnă că învierea nu avea să-i afecteze în nici un fel. Crezul nostru — oricare ar fi el — nu schimbă adevărul. Credinţa, atunci cînd este corectă, recunoaşte adevărul şi se supune lui. În ce priveşte învăţătura despre înviere, în tot Noul Testament nu există un text mai frumos şi mai complet decît cel din 1 Corinteni 15. Contrariat de faptul că învăţătura saducheilor — care de altfel era ş i un bun al culturii greceşti15 — pătrunsese în biserica din Corint, Pavel întreabă: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor?” (1 Cor. 15:12, s.n.). Există posibilitatea pentru fiecare dintre noi să credem şi să zicem lucruri contrare cu Scriptura. Mai mult, faptul că cineva este într-o biserică, ascultă ceea ce se propovăduieşte încă nu înseamnă că el va zice şi va crede neapărat ceea ce se propovăduieşte în biserica respectivă. Foarte uşor se poate întîmpla ca să se propovăduiască una, şi să credem alta. De cele mai multe ori crezurile sînt prejudecăţi la care nu dorim să renunţăm, pentru că se mulează perfect pe tradiţiile 15

Vezi Fapte 17:31-32.

şi obiceiurile noastre. Viaţa de zi cu zi s-a mulat pe ele, ş i renunţarea la ele ar implica şocuri prea mari, schimbări prea dureroase. Dar atenţie! Crezurile noastre au implicaţii foarte adînci! Tocmai pe linia implicaţiilor necredinţei în înviere îşi construieşte Pavel în continuare argumentul din 1 Corinteni 15: „Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat” (13, s.n.). Un alt element de care trebuie să fim conştienţi este capacitatea noastră de a gîndi, de a trăi ş i de a opera cu lucruri complet contradictorii. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi are „capacitatea” de a crede în acelaşi timp lucruri care, la o analiză mai atentă, se bat cap în cap. Cîţi români ar fi de-a dreptul consternaţi dacă în dimineaţa de Paşte i-ai saluta cu: Hristos n-a înviat! În mod reflex, majoritatea ţi-ar răspunde cu formula obişnuită. Iar dacă ai intra în dispută cu ei pe această temă, ar fi în stare să te bată. Dar atunci cînd este vorba de propria lor înviere din morţi şi de implicaţiile acestui fapt asupra vieţii de zi cu zi — asupra felului în care mănîncă, se îmbracă, fac afaceri, lucrează, se distrează — mulţi dintre ei nu cred adevărul despre învierea morţilor. Pe de altă parte, indiferent cîte astfel de afirmaţii contradictorii sîntem în stare să ţinem în cutiile noastre teologice, crezurile noastre au implicaţii majore, mai ales atunci cînd este vorba de temelia credinţei noastre, de Evanghelie — Moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului Isus Hristos. Iar o dată o afirmaţie făcută, ea declanşează o avalanşă întreagă de implicaţii: 14

Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci

15

! !

propovăduirea noastră este zădarnică şi zădarnică este şi credinţa voastră.

Ba încă,

! noi sîntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă, 16 17

am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, cînd nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază.

Căci, dacă nu înviază morţii, n ici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos,

! credinţa voastră este zădarnică, ! voi sînteţi încă în păcatele voastre, 18 ! şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sînt pierduţi. 19 ! Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci

sîntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii (1 Cor. 15:14-19, s.n.). Dacă nu a înviat Hristos, întreaga noastră religie devine o parodie. Propovăduitorii bisericilor sînt dovediţi mincinoş i, iar enoriaşii bisericilor, nişte naivi înşelaţi! Dar dacă Hristos a înviat?

După cum ar exista implicaţii majore în viaţa noastră în cazul în care Hristos n-ar fi înviat din morţi, tot aşa, implicaţiile învierii Lui din morţi sînt capitale: 20

Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pîrga celor adormiţi. 21

Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. 22 ! Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; 23 dar fiecare la rîndul cetei lui. Hristos este cel dintîi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sînt ai lui Hristos. 24 ! În urmă, va veni sfîrşitul, cînd El va da Împărăţia în mînile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimic it orice domnie, orice stăpînire ş i orice putere. !

25

Căci trebuie ca El să împărăţească pînă va pune pe toţi vrăjmaşii supt picioarele Sale. 26 ! Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. 27 ! Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul supt picioarele Lui”. Dar cînd zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. 28 ! Şi cînd toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi (1 Cor. 15:20-28). !

Dacă există o înviere a morţilor, atunci şi Hristos a înviat din morţi, şi dacă El a înviat din morţi, înseamnă că şi noi vom învia; iar în acest caz, există îngeri ş i demoni, războiul spiritual este real, istoria curge înspre un deznodămînt, va fi un „sfîrşit al lumii”, există Rai şi Iad, există idealuri pentru care să merite să suferi şi să mori, iar viaţa este, într-adevăr, mai mult decît „să mîncăm şi să bem, căci mîne vom muri” (1 Cor. 15:32). 22:34-40 „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” sau capcana exegetică După blestemarea smochinului şi după rostirea celor trei pilde prin care Domnul Isus motivează şi explică semnificaţia gestului Său, preoţii cei mai de seamă ş i fariseii — ca unii care au înţeles că Isus vorbeşte despre ei — au pornit contraofensiva. Ei „căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade” (21:46). De aceea, în şiretenia lor, I-au întins trei capcane, pentru ca după ce Îl vor prinde cu vorba să poată să-şi ducă la îndeplinire planurile mîrşave. Cele trei capcane au fost întinse prin trei întrebări pe care I le-au adresat public: prima, legată de bir, a doua, de înviere şi a treia — cea de faţă — de perspectiva Lui asupra Scripturii. Cele trei întrebări-capcană vizează întreaga noastră relaţie cu Dumnezeu, relaţie mediată de Scriptură. Întrebarea despre bir reprezintă o capcană culturală, adică o

capcană legată de aplicarea Cuvîntului în viaţa de zi cu zi. Întrebarea despre înviere reprezintă o capcană teologică, legată de interpretarea Cuvîntului. Iar întrebarea despre porunca cea mare reprezintă o capcană exegetică, legată de modul în care studiem Scriptura, de cum anume ne raportăm la ea. Am văzut că toate cele trei aspecte sînt cuprinse în definirea pămîntului bun din Pilda semănătorului: „Sămînţa căzută în pămînt bun este cel ce [1] aude Cuvîntul [2] şi-l înţelege; [3] el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (13:23, s.n.). Tocmai de aceea, fiecare dintre noi citim Scriptura, tragem concluzii şi, astfel, ne construim o teologie, un crez, convingeri, iar apoi trăim în baza teologiei noastre. Dar ispitele vin tocmai invers. În primul rînd ameninţă întruparea adevărului în noi (vezi Mat. 5:16), deci împiedică finalizarea procesului pornit prin citirea şi interpretarea Scripturii. Dar succesul acestor ispite depinde de cum înţelegem Scriptura; iar cum înţelegem Scriptura depinde de cum anume ne raportăm la ea. Acest ultim aspect este vizat de întrebarea fariseului din Matei 22:36: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 34

Cînd au auzit Fariseii că Isus a astupat gura Saducheilor, s-au strîns la un loc. 35 Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: 36 „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37 Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Du mnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău”. 38 „Aceasta este cea dintîi, şi cea mai mare poruncă. 39 Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». 40 În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii” (22:34-40).

De ce este o astfel de întrebare o capcană? Isus era Trimisul lui Dumnezeu pe pămînt. El a venit ca să împlinească întocmai voia Tatălui. Aceasta însemna împlinirea Scripturii în întregul ei: atît în s lova, cît şi în spiritul ei. Iar aşa ceva reclama cunoaşterea Scripturii, înţelegerea inimii lui Dumnezeu. Nu vorbeşte, oare, Pavel despre această voie, ca o concluzie la întregul plan de mîntuire în care ne-a cuprins Dumnezeu şi pe noi? 1

Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. 2 Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvîrşită (Rom. 12:1-2, s.n.).

Fiecare dintre noi se poate raporta la Scriptură în două feluri. Pe de o parte, putem să stăm în slova Scripturii, întrebîndu-ne pînă unde putem merge ca să nu călcăm Cuvîntul lui Dumnezeu şi să nu-L întărîtăm astfel pe Dumnezeu împotriva noastră şi să cădem sub blestemul Lui. Pe de altă parte însă, putem să ne întrebăm ce să facem ca să ne apropiem mai mult de inima lui Dumnezeu, ca să ajungem să cunoaştem şi să împlinim mai bine voia Lui. Ce să facem ca să aducem mai multă bucurie inimii Lui, reprezentîndu-L mai fidel prin viaţa noastră de zi cu zi? Cele

două tipare sînt complet opuse unul celuilalt. Şi după cum vom vedea, unul este tiparul morţii, celălalt, al vieţii. Prima dintre aceste atitudini este egocentrată: — Dacă Dumnezeu nu ar fi atotputernic şi dacă neascultarea de El nu ar fi pedepsită, dec i dacă nu mi-ar fi frică, puţin mi-ar păsa de Cuvîntul şi de voia Lui. A doua atitudine este teocentrată. Cel care are o astfel de atitudine poate spune împreună cu Habacuc: 17

Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi cîmpiile nu vor da hrană, oile vor lipsi din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, 18 eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mîntuirii mele! 19 Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor, şi mă face să merg pe înălţimile mele (Hab. 3:17-19).

Moda din religie După cum există o manipulare prin mass-media în ce priveşte înţelegerea evenimentelor din jurul nostru, tot aşa există şi o manipulare teologică în ce priveşte aspectele din teologie care captează atenţia şi preocupările noastre la un moment dat. Ziarele şi programele de televiziune urmăresc senzaţionalul. În domeniul religiei, lucrurile sînt privite întocmai ca şi cele din domeniile politic, social sau economic. Ca şi în multe alte domenii, şi în religie există „modă”, există curente de gîndire la modă. De mai bine de un secol, teologia protestantă — afirmă J. I. Packer — se frămîntă ca să caute răspunsuri la cîteva dintre problemele mari legate de Biblie. Primu l epicentru al cutremurului a fost inspiraţia, şi deci ineranţa16 Scripturii. Cu cincizeci de ani în urmă, dezbaterile s-au învîrtit în jurul problemei revelaţiei. Acum, bătălia se dă pe problema interpretării Scripturii. Subiectivismul, care ieri a ajuns la concluzia că Biblia nu este nici adevărată, şi nici relevantă, astăzi interpretează Biblia în baza premisei că mesajul ei nu este nici consistent, şi nici foarte clar. Rezultatele sînt lesne de înţeles.17

În diferite perioade ş i în diferite zone geografice, există anumite lucruri din Scriptură care captează atenţia oamenilor şi care îi preocupă, devenind pentru ei „cea mai mare poruncă”. Dacă i-ai întreba, aşa cum a fost întrebat odinioară Domnul Isus: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” (22:36), fiecare ţi-ar răspunde din colţul lui. Baptiştii ţi-ar vorbi despre botezul în apă, penticostalii, despre botezul cu Duhul Sfînt şi despre vorbirea în limbi, creştinii după Evanghelie, despre cina Domnului, catolicii, despre sfînta fecioară, ortodocşii, despre… 16

Ineranţă, „principiu romano-catolic care susţine infailibilitatea textului biblic” (D.N.) J. I. Packer, „Cuvînt înainte” la cartea lui R. C. Sproul, Knowing Scripture, Downers Grove, Illinois: IVP, 1977, p. 10.

17

Mai mult, în diferitele faze ale vieţii, avem preocupări diferite vis-a-vis de Scriptură. Dacă acum un an cineva m-ar fi întrebat care este cea mai mare poruncă, aş fi răspuns: „Să te fereşti de păcatul cu voia”. Unii sînt frămîntaţi de pierderea sau nepierderea mîntuirii, alţii de ideea revenirii lui Hristos şi a semnelor vremurilor. Cu vreo cîteva luni în urmă, am primit un telefon de la cineva dintr-o altă localitate, internat într-unul din spitalele din Cluj. Imediat duminica următoare, am fugit pînă la spital să-l caut. Nu era în salon. Deşi am răscolit spitalul, nu era de găsit, şi am plecat. A doua zi, îmi bate la uşă şi-mi explică ce s-a întîmplat. Fusese în salonul vecin, şi discuţia care s-a încins acolo despre venirea Domnului s-a lungit la cîteva ore. Tocmai se externa, şi a ţinut să vină la mine, ca să discutăm ceva din Scriptură. Mi-a arătat o carte despre semnele venirii Domnului Isus şi m-a întrebat dacă nu doresc să devin misionarul acelei învăţături. Dacă l-aş fi întrebat: Care este cea mai mare poruncă? — omul nostru mi-ar fi răspuns fără să aştepte: Să vestim că venirea Domnului este aproape şi să dovedim oamenilor lucrul acesta, lămurindu-le semnificaţia mişcărilor politice, economice, sociale ş i religioase ale zilelor noastre! Atunci cînd citim Biblia, fiecare dintre noi vedem în ea ceea ce ne preocupă la acea oră. Mai mult, mulţi dintre noi căutăm în ea doar răspunsuri la ceea ce ne preocupă la acea oră. Avînd în vedere acest tipar din noi, este firesc să ne întrebăm cum anume trebuie citită Biblia pentru ca la întrebarea care I-a fost pusă lui Isus — „Care este cea mai mare poruncă din Lege?” (36) — să putem răspunde aşa cum a răspuns Domnul Isus. Problema fariseilor Fariseii erau specialiştii vremii respective în Scripturi. Ei erau cărturarii, învăţătorii Legii, studenţii în Scriptură, cunoscătorii ei. Şi trebuie să recunoaştem că fariseii cunoşteau Scripturile. Aceasta era preocuparea lor de căpătîi. Au studiat Scripturile cu atîta devotare, încît au reuşit să identifice absolut toate poruncile din Lege. Au găsit în ea 613 porunci, din care 248 de porunci pozitive şi 365 de porunci negative. 18 Ne putem închipui scena ispitirii din textul de faţă. Poate, unul dintre cei mai dezgheţaţi dintre farisei a venit aducînd cu el sulul de pergament pe care, la ultimul studiu biblic, reuşise să contabilizeze cele 613 porunci din Legea lui Moise. A desfăşurat sulul tacticos înaintea Domnului Isus, după care L-a întrebat: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Domnul Isus a luat 18

H. N. Ridderbos, Matthew, p. 416.

pergamentul din mîna fariseului (fariseu şi la propriu, şi la figurat), a încercuit, cu mînă sigură şi fără să stea mult pe gînduri, două dintre cele 613 porunci, după care, punîndu-i sulul de pergament în mînă, i-a răspuns: „«Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău». Aceasta este cea dintîi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii” (Mat. 22:37-40). Prima poruncă este din Deuteronom 6:5, iar a doua, din Levitic 19:18. Ce a ştiut Domnul Isus, şi n-au ştiut fariseii? Sau ce făcea Isus, şi nu făceau fariseii? În timp ce fariseii cunoşteau Scriptura, Isus Îl cunoştea pe Dumnezeu. În timp ce fariseii îşi consumau energia şi timpul în a contabiliza numărul de porunci, în a le împărţi în „pozitive” şi „negative” şi în a le recombina în sisteme teologice care să alimenteze prejudecăţile lor (vezi tiparul în întrebarea precedentă, Mat. 22:23-33), Isus ştia că a-L cunoaşte pe Dumnezeu din Scriptură reclamă legarea într-un întreg teologic coerent a adevărurilor Scripturii. Factorii de integrare în teologia Domnului Isus erau Persoana şi caracterul lui Dumnezeu. Factorul de integrare în teologia fariseilor era raţiunea lor. Tocmai lucrul acesta dădea Domnului Isus o asemenea capacitate de sinteză. Să ne aducem aminte de ceea ce s-a întîmplat cu cîteva zile în urmă. Domnul Isus a intrat în Templu, a privit în jur şi a rostit o sentinţă. Cel care L-ar fi privit de afară s-ar fi întrebat cum anume Şi-a permis El să rostească o sentinţă atît de aspră în baza unei judecăţi atît de sumare? Avînd o filozofie de viaţă integrată, Domnul Isus ştia că starea spirituală a unei naţiuni trebuie judecată în Templu, adică în locul de întîlnire dintre om şi Dumnezeu. Atunci cînd lucrurile sînt stricate în Templu, ele sînt stricate peste tot. Pentru că Domnul Isus ştia lucrul acesta Şi-a permis să rostească, în ziua următoare, sentinţa asupra smochinului:19 „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” (21:19). După cum Domnul Isus a judecat relaţia lui Israel cu Dumnezeu în lumina activităţii din Templu, tot aşa a judecat şi relaţia omului cu Dumnezeu în lumina raportării lui la Scriptură. Oare putem afla de ce se cuprind Legea ş i Prorocii — ca să folosim terminologia din textul Scripturii — în aceste două porunci şi de ce trebuie aceste porunci să fie şi să rămînă în ordinea dată pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie fidel reprezentată în vieţile noastre?

19

În textul amintit, smochinul simbolizează pe Israel.

Două tipare de raportare la Scriptură Trebuie să observăm faptul că aceste porunci rezumă aşteptarea lui Dumnezeu faţă de acela care spune că aparţine poporului Său. În lumina spuselor Domnului Isus, Dumnezeu aşteaptă de la noi ca, mai întîi şi mai întîi, să-L iubim pe El „cu toată inima… cu tot sufletul… şi cu tot cugetul” (37), iar apoi, să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Aceasta este datoria noastră, dacă vrem să-I plăcem lui Dumnezeu. Să ne imaginăm că stăm în faţa lui Dumnezeu cu aceste două porunci în mîini ş i ne gîndim la relaţia noastră cu El. Oare atunci cînd Dumnezeu ne-a poruncit ca mai întîi să-L iubim pe El „cu toată inima… cu tot sufletul… şi cu tot cugetul” (37), apoi să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, S-a avut în vedere doar pe Sine şi pe alţii sau ne-a avut în vedere şi pe noi? Oare această „datorie” cu care ne-a încărcat Dumnezeu, este ea şi în interesul nostru, adică spre binele nostru, sau este ea doar o povară strivitoare? Ca să găsim răspuns la întrebările noastre, sîntem obligaţi să facem cîteva raţionamente logice. Legea este expresia caracterului lui Dumnezeu Legea fiind expresia caracterului lui Dumnezeu, o astfel de chintesenţă a Legii — ca aceea din Matei 22:37-40 — are menirea să zugrăvească înaintea ochilor noştri portretul lui Dumnezeu în modul cel mai succint posibil. Dar avînd în vedere faptul că păzirea acestor porunci intră în responsabilitatea noastră, de fapt, prin păzirea lor Îl proslăvim pe Dumnezeu, Îl reprezentăm pe El. Deci reprezentarea corectă a lui Dumnezeu reclamă păzirea acestor două porunci în ordinea în care ele ne-au fost date. A iubi înseamnă a te dărui, a te proiecta pe tine în afară Tocmai pentru că a iubi înseamnă a te dărui, a te proiecta pe tine însuţi în afară, aceste porunci nu sînt numai portretul lui Dumnezeu, ci trebuie să fie şi portretul nostru. Lucrul acesta nu este greu de înţeles, atunci cînd ne aducem aminte că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Între El şi noi trebuie să existe, prin definiţie, o asemănare. Priorităţile esenţiale ale vieţii Poruncile în care a rezumat Domnul Isus Legea ordonează în faţa noastră trei realităţi: Dumnezeu, aproapele ş i sinele. Trebuie să-L iubim mai întîi pe Dumnezeu, apoi pe aproapele nostru. Dar pe aproapele nostru trebuie să-l iubim ca pe noi înşine. Înseamnă că „iubirea de sine” trebuie să preceadă iubirea de semeni, pentru ca ea să poată deveni sistem de referinţă în definirea acesteia din urmă. Deci ordinea de prioritate este aceasta: (1) Dumnezeu, (2) noi înşine şi (3)

aproapele, alături sau pe acelaşi plan cu noi înşine. Acesta este chipul lui Dumnezeu în noi. Dacă ar fi să ilustrăm această concluzie în termeni ce ţin de domeniul sportului, am apela la imaginea momentului premierii cîştigătorilor. Pe podium am avea unul singur pe locul întîi: pe Dumnezeu, şi am avea doi pe locul doi: sinele şi aproapele. Locul trei ar fi gol. Imaginea aceasta vorbeşte atît despre Dumnezeu, cît şi despre chipului Lui în noi. El fiind transcendent creaţiei Lui, nu poate fi comparat cu noi. Deci Dumnezeu este şi rămîne întotdeauna pe locul întîi. Dar El ne-a iubit pe noi toţi ca pe Sine Însuşi, dînd pentru răscumpărarea noastră pe Însuşi Fiul Său. În faţa acestei imense Jertfe, toţi oamenii sîntem egali. De aceea spune Scriptura că în Hristos „nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi… [sîntem] una în Hristos Isus” (Gal. 3:28, s.n.). Iar atunci cînd ar fi să ne comparăm cu fratele nostru, Pavel ne întreabă: „Cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4:7). Am putea deci trage concluzia că Domnul Isus a ales cele două porunci şi le-a ordonat în acest fel plecînd de la cine anume este Dumnezeu şi cine sîntem noi, deci de la portretul lui Dumnezeu şi de la chipul Acestuia în om. Fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, sîntem legaţi de El, tot aşa după cum copia unui tablou este legată prin definiţie de original. Aceasta se traduce într-o profundă nevoie de Dumnezeu. Fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, semnificaţia noastră derivă din semnificaţia Aceluia al cărui chip îl purtăm, tot aşa după cum semnificaţia copiei atîrnă de semnificaţia originalului. Aceasta se traduce într-o profundă nevoie de semnificaţie. Iar faptul că am fost creaţi după chipul unui Dumnezeu care Se defineşte ca pluralitate în unitate, chipul Său în noi se traduce într-o profundă nevoie de comuniune. Chipul lui Dumnezeu în om este definit în diferite feluri de către teologi. După cum am văzut, o posibilă definire a acestui chip se poate face pe planul nevoilor fundamentale ale omului: nevoia de Dumnezeu, de semnificaţie şi de comuniune sau de semeni. Deşi nici una dintre cele trei nevoi nu poate fi neglijată, pentru că prin ele este definită esenţa fiinţei noastre, ele nu sînt nici egale în valoare, şi nici echidistante în ce priveşte prioritatea satisfacerii lor. Scriptura ne învaţă că „ne facem” sau „ne desfacem” plecînd de la nevoia noastră de Dumnezeu. În ultimă instanţă, aceasta este prima şi cea mai mare nevoie, şi ea corespunde primei şi celei mai mari dintre porunci: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mat. 22:37). Celelalte două — nevoia de semnificaţie ş i

nevoia de semeni — formează sfera nevoilor noastre imediate, şi ele corespund poruncii care, deşi este asemenea primei porunci, este şi trebuie să rămînă totuşi a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22:39). Atunci cînd vorbim despre apropierea noastră de Scriptură, există posibilitatea să respectăm sau să călcăm această ordine de prioritate aşezată de Dumnezeu în structurile intime ale fiinţei noastre privind relaţia noastră cu El, respectiv cu noi înşine şi cu semenii, relaţie definită de însuşi chipul Său în noi. ! Există deci posibilitatea de a ne apropia de Scriptură cu dorinţa de a ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeul revelat pe paginile ei, să cunoaştem căile Lui şi, astfel, să ajungem să ne bucurăm de El. ! Dar există ş i posibilitatea de a veni la Scriptură de pe nevoile noastre imediate, 20 căutînd în primul şi în ultimul rînd rezolvarea acestora. Prin textul din Matei 6:33, Domnul Isus ne invită ca, în relaţia noastră cu Dumnezeu, să alegem şi să dovedim prima dintre cele două atitudini de mai sus: „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri [mîncarea şi îmbrăcămintea, vizînd sfera nevoilor noastre imediate] vi se vor da pe deasupra” (s.n.). Dacă viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu, 21 oare care dintre cele două tipare slujeşte mai bine alegerea vieţii? Venirea la Scriptură de pe nevoile noastre imediate, pentru a căuta răspuns la ele, pare o abordare atractivă — şi nu de puţine ori este chiar necesară — dar ascunde în sine rădăcinile ş i pericolul idolatriei. Profetul Isaia întreabă: „Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu, sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el?” (Is. 44:10). În centrul atenţiei idolatrului este nevoia lui, şi el ş i-a făcut sau s-a alipit de un anume dumnezeu convins că acesta are soluţia pentru nevoia lui imediată. Raportîndu-se la Dumnezeu în baza unui astfel de tipar, poporul Israel a căzut adesea în păcatul idolatriei, 22 ajungînd să considere darul ca fiind mai important decît Dătătorul şi să transforme ritualul religios al închinării la Dumnezeu într-un mijloc de manipulare a divinităţii, iar Templul, într-o peşteră de tîlhari. 23 Iar o dată lucrurile ajunse în acest punct, mînia lui Dumnezeu nu mai putea fi stăvilită, decît printr-o pocăinţă grabnică şi radicală. 20

Aici intră şi nevoile noastre intelectuale, dorinţa de a avea răspunsuri la diferitele noastre întrebări, chiar dacă ele sînt legate de Scriptură, şi deci de Împărăţia lui Dumnezeu. 21 Vezi Ioan 17:3. 22 Vezi, de pildă, Ezechiel 23:36-39. 23 Vezi Ieremia 7:1-11.

Atunci cînd sîntem focalizaţi pe folosul pe care dorim să-l obţinem de la Dumnezeul nostru, operăm în baza principiului enunţat de Isaia: „Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu, sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el?” (Is. 44:10, s.n.).24 „Viaţa vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” Dacă viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci ar trebui să ne apropiem de Scriptură nu pentru a căuta în primul rînd răspuns la nevoile noastre imediate sau pentru a ne împlini „datoria”, în nădejdea că vom fi binecuvîntaţi în schimb de Dumnezeu, 25 ci pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, [nu nevoile noastre, ci] slava Domnului”, şi minunea este că privind şi căutînd slava Domnului „sîntem schimbaţi în acelaş i chip al Lui, din s lavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18, s.n.), adică sîntem vindecaţi tocmai în sfera nevoilor noastre imediate. Deoarece în cele şaizeci şi şase de cărţi ale Scripturii ne este revelat unul şi acelaş i Dumnezeu, cunoaşterea Acestuia reclamă o abordare sistematică a Scripturii, care să ne dezvăluie frumuseţea chipului lui Dumnezeu, să ne familiarizeze cu căile Domnului, cu tiparele Lui de gîndire şi lucrare. În viaţa fiecărui creştin şi în practica fiecărei biserici ar trebui să existe o „cadenţă” a trecerii prin Scriptură în vederea cunoaşterii lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta se poate realiza prin citirea ş i studierea ei sistematică. Confirmarea tiparului în baza căruia sîntem chemaţi să studiem Scriptura dînd prioritate nevoii noastre de Dumnezeu o găsim pretutindeni în Scriptură. Să luăm de pildă rugăciunea Tatăl nostru. Nimeni nu poate rosti: „Pîinea noastră cea de 24

Un exemplu frecvent întîlnit în bisericile evanghelice privind acceptarea compromisului din pricina faptului că ne lăsăm guvernaţi de o nevoie imediată este legat de măsurarea succesului în numărul de „convertiţi” care „intră” în biserică. Pentru că dorim să ne ştim „folosiţi de Dumnezeu în lucrare” şi pentru că de multe ori cădem în greşeala de a crede că măsura succesului este dată de statistici, compromisul se va furişa pe nesimţite în practicile noastre. Vom apela la manipulări emoţionale pentru a stoarce „decizii pentru Hristos”, vom predica o evanghelie superficială şi vom accepta să botezăm cu prea multă uşurinţă oamenii. Aşa cum se întîmplă să acceptăm compromisurile în această direcţie, este posibil să o facem şi în relaţia noastră cu Scriptura, atunci cînd ea va fi guvernată de nevoile noastre imediate, nu de nevoia noastră de Dumnezeu. 25 Aici ar trebui încadrată şi practica deschiderii Bibliei la întîmplare, mai ales în situaţii de criză. În astfel de situaţii, adînc în inima noastră este nădejdea că Dumnezeu va răspunde în chip miraculos nevoii noastre. Nici unul dintre noi nu deschide Biblia în asemenea ocazii ca să-L cunoască pe Dumnezeu, să se bucure de El, ci ca să tragă un folos de pe urma Lui. „Cutia cu promisiuni” este un alt exemplu. Este ciudat faptul că nici unul dintre noi nu ar îndrăzni să folosească în paralel şi o „cutie cu blestemele” pe care le găsim tot în Sfînta Scriptură. Poate că, la prima vedere, o astfel de judecată pare dură, însă ea invită la descoperirea rădăcinilor practicilor noastre.

toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Mat. 6:11) pînă cînd n-a rostit cu toată inima prima parte a rugăciunii: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt” (Mat. 6:9-10). Tiparul este confirmat apoi cu prisosinţă de literatura epistolară a Noului Testament. Majoritatea epistolelor s-au născut ca răspuns la nevoi specifice ale bisericilor. Cu toate acestea, tiparul de bază al epistolei — introducere – teologie – practică – încheiere — dovedeşte faptul că, sub inspiraţia Duhului Sfînt, autorii Noului Testament s-au apropiat de problema specifică a biseric ii respective în mod indirect, începînd prin a prezenta bisericii în primul rînd pe Dumnezeu şi adevărurile Lui veşnice. Lucrul acesta a fost posibil deoarece, în esenţă, rădăcina tuturor problemelor noastre este neumplerea golului din noi creat de nevoia noastră de Dumnezeu. Să mai adăugăm un ultim text la şirul celor precedente. Atunci cînd, înainte de Înălţare, Domnul Isus a dat ucenicilor Săi — Bisericii Lui — mandatul preoţiei, El le-a spus: „Faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28:10-20, trad. aut.). În general, nevoile noastre imediate sînt legate de partea a doua a mandatului din Matei 28, păzirea a tot ce ni s-a poruncit de către Domnul Isus. Însă frămîntarea cu păzirea poruncilor trebuie să fie precedată de „botezarea noastră în realitatea Trinităţii”, adică de descoperirea, în Scriptură, a chipului Triunului Dumnezeu, care ni S-a revelat. Cu cît mai mult ajungem să-L cunoaştem pe El, cu atît mai mult vom dori să trăim în conformitate cu voia Lui, căci numai întîlnirea cu Dumnezeu ne dă puterea ascultării de El, şi numai ascultarea de Dumnezeu aduce vindecare în sfera nevoilor noastre imediate. În concluzie, putem afirma că atît în viaţa creştinului, cît şi în viaţa Bisericii trebuie să existe o apropiere sistematică de Scriptură în vederea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a căilor Lui. Atunci cînd, în viaţă, ajungem la răscruci de drumuri, cu cît Îl cunoaştem mai bine pe El, cu atît ne va fi mai clar ce anume trebuie să facem pentru ca motivaţiile, atitudinile, vorbele şi faptele noastre să rămînă în armonie cu natura lui Dumnezeu ş i a Împărăţiei Lui. Principiul care trebuie să guverneze alegerile noastre este relativ simplu şi este enunţat peste tot în Noul Testament. Domnul Isus l-a pus în următoarele cuvinte: „Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34). Iar atunci cînd nevoile Lui păreau să interfereze cu voia Tatălui, Domnul Isus a avut curajul să aducă la cunoştinţa Tatălui nevoia Sa — „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!” — dar a ştiut să adauge: „Totuş nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Mat. 26:39). 22:41-46 Al cui Fiu este Hristosul? Ultima dintre întrebările fariseilor — „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” (22:36) — viza, de fapt, felul în care trebuie citită Scriptura.

După ce Isus astupă gura fariseului, El încearcă să-l scoată din groapa în care se aflau atît el, cît şi toţi ceilalţi farisei, prin întrebarea cu care încheie dialogul cu ei: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” (42) . Biblia nu trebuie citită pentru a contabiliza porunci, ci pentru a înţelege planul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui specifică pe pămînt. Or, acum că Dumnezeu Şi-a trimis Fiul pe pămînt, o citire corectă a Scripturii ar trebui să le arate drumul spre El. Cu o altă ocazie, Isus a spus fariseilor: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” (Ioan 5:39-40). Dar de ce o fi pus Domnul Isus tocmai această întrebare? Să ne aducem aminte de felul în care şi-a început Matei evanghelia: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1). După cum am văzut, scopul evanghelistului este să demonstreze afirmaţia făcută încă în primul verset al scrierii lui. Dar pînă în prezent, Isus nu a vorbit despre Sine folosind acest titlu: „Fiul lui David”. T itlul preferat de El a fost „Fiul Omului”. Avantajul acestui titlu era că, pe de o parte, Îl aşeza între semenii Lui, iar pe de altă parte, prin conotaţia danielică, 26 Îl ridica deasupra lor, astfel că fiecare dintre ei avea libertatea să se raporteze la Isus pe măsura înţelegerii lui. Am văzut, de asemenea, că, de-a lungul evangheliei, aceia care Îl numesc pe Isus „Fiul lui David” sînt foarte puţini. Primii au fost cei doi orbi din 9:27. A urmat apoi norodul, cu întrebarea lui timidă, după ce a fost vindecat îndrăcitul orb şi mut: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” (12:23). Dar fariseii ş i cărturarii au strivit cu brutalitate această încercare timidă a norodului de a elucida identitatea lui Isus. „Cînd au auzit Fariseii lucrul acesta au zis : «Omul acesta nu scoate dracii decît cu Beelzebul, domnul dracilor»” (12:24). Mai întîi, ei Îl consideră pe Isus doar un om, iar apoi, un îndrăcit. Următoarea care-L numeşte „Fiul lui David” este femeia cananeancă. Lucrul acesta s-a întîmplat în părţile T irului şi ale Sidonului. Prin comportamentul Său ciudat — o ignoră, pur ş i simplu, pe femeie, ceea ce nu-I stătea în fire — Isus atrage atenţia ucenicilor asupra adevărului acestei afirmaţii. Ca „Fiu al lui David”, Isus era trimis doar la oile pierdute ale lui Israel. De aceea refuză El să răspundă femeii şi să-i vindece fiica. Atunci cînd o face totuşi, o face în baza statutului Său de „Fiu al lui Avraam”. Femeii cananeence i-au urmat cei doi orbi de pe drumul Ierihonului (vezi 20:30-31), pentru ca imediat după aceea Isus să Se proclame El Însuşi a fi „Fiul lui David”, stîrnind noroadele prin gestul profetic al intrării Sale pe un măgăruş în Ierusalim. 27 „Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: «Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea 26 27

Vezi Daniel 7:13. Isus împlinea prin aceasta profeţia din Zaharia 9:9.

înalte!»” (21:9). Tocmai acest gest profetic al lui Isus provocase furia mai-marilor norodului, care au pornit ofensiva împotriva Lui, cu gînd să-L omoare, tocmai pentru că Se proclama Fiul lui David. Acum, El Însuşi este acela care încearcă să atragă atenţia fariseilor asupra identităţii şi autorităţii Lui davidice: 41

Pe cînd erau strînşi la un loc Fariseii, Isus i-a întrebat: 42 „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” „Al lui David”, I-au răspuns ei. 43 Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, cînd zice: 44 „Domnul a zis Domnului Meu: «Şezi la dreapta Mea, pînă voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale?» 45 Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?” 46 Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvînt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări (Mat. 22:41-46).

Imediat după intrarea în Ierusalim şi după curăţarea Templului, „preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului” — deci se pare că o delegaţie oficială — au venit la El „şi I-au zis : «Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea…?»” (21:23). Isus le-a răspuns la întrebare în mod indirect, desfăşurînd înaintea lor istoria al cărei protagonist era El Însuşi. Se pare însă că ei nu au înţeles mesajul lui Isus. De aceea, Isus reia întrebarea lor din 21:23 — „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea…?” — şi le răspunde la ea, încercînd să le arate faptul că tocmai neînţelegerea Scripturilor este cauza necredinţei lor. Întrebarea pe care le-o adresează de data aceasta fariseilor avea tocmai acest scop: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” (42). Răspunsul prompt al fariseilor — „«Al lui David», I-au răspuns ei” (42) — dovedeşte că ei cunoşteau Scripturile sau cel puţin aşa se părea. Faptul că Isus nu Se mulţumeşte cu acest răspuns rezultă din ceea ce urmează: „Şi Isus le-a zis : «Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, cînd zice: „Domnul a zis Domnului Meu: «Şezi la dreapta Mea, pînă voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale?»”»”(43-44). Fariseii reacţionaseră întotdeauna atunci cînd se făcuse vreo aluzie la faptul că Isus ar fi Fiul lui David. Reacţia lor a fost extrem de dură atunci cînd noroadele L-au numit Fiul lui David (vezi 12:23-24). Intrarea în Ierusalim, iar apoi intrarea în Templu au fost în mod clar percepute de ei ca fiind o pretenţie a lui Isus în această direcţie. Ei au respins-o şi pe aceasta şi tocmai din pricina ei complotau împotriva Lui şi din pricina ei şi-au pus în gînd să-L omoare. Ei credeau că s-au ridicat împotriva unui om. Dar acum Isus îi pune în faţa realităţii, aducîndu-le aminte că, în Psalmul 110, David însuşi Îl numeşte pe Hristos Domnul lui. Dacă Isus era într-adevăr Hristosul, Fiul lui David, ei trebuie să ştie că toţi vrăjmaşii Lui vor fi puşi sub picioarele Lui, aşa cum profeţise David în Psalmul 110:

1

Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, pînă voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale”. 2 Domnul va întinde din Sion toiagul de cîrmuire al puterii Tale, zicînd: „Stăpîneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!” 3 Poporul Tău este plin de înflăcărare cînd Îţi aduni oştirea; cu podoabe sfinte, ca din sînul zorilor, vine tineretul Tău la Tine, ca roua. 4 Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: „Tu eşti preot în veac, în felul lu i Melhisedec.” 5 Domnul, de la dreapta Ta, zdrobeşte pe împăraţi în ziua mîniei Lui. 6 El face dreptate printre neamuri: totul este plin de trupuri moarte; El zdrobeşte capete pe toată întinderea ţării. 7 El bea din pîrîu în timpul mersului, de aceea Îşi înalţă capul (Ps. 110).

Aceasta era autoritatea cu care a făcut ceea ce a făcut în ziua intrării Lui în Ierusalim. El era Hristosul, Fiul lui David şi Mare Preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec. Iar acum, ei erau vrăjmaşii Lui, şi, de aceea, ei trebuie să se aştepte la împlinirea cuvintelor profetului. Dialogul cu fariseii se termină cu o ultimă întrebare a Domnului Isus: „Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul Lui?” (45). Tăcerea lor era problema lor. Ei ar fi aşteptat un Fiu al lui David divin, care să-Şi adune oştirea şi să zdrobească capul vrăjmaşilor Săi şi a vrăjmaşilor lor. Nic i o clipă nu s-au gîndit că ei înşiş i ar putea să fie vrăjmaş ii Lui, pentru că nici o clipă nu s-au gîndit la ceea ce spune Scriptura. Hristosul, deşi este Domnul lui David, este totuşi fiul lui, deci divinitatea Lui este ascunsă de umanitatea lui. Acesta este motivul pentru care, de-a lungul evangheliei, Isus S-a numit mereu Fiu al omului. Isus o mai fi aşteptat o clipă ca să audă comentariile fariseilor sau întrebările lor. Aceasta ar fi fost şansa lor. Dar textul ne spune că „nimeni nu I-a putut răspunde un cuvînt. Şi din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări” (46), dar nu pentru că au fost convinşi de argumentele lui Isus, ci pentru că în pofida lor ei se încăpăţînau să nu creadă. Această încăpăţînare în necredinţă a adus peste ei ceasul adevărului. 23:1-36 Ceasul adevărului Ne aflăm în cel de-al cincilea şi ultimul discurs al Domnului Isus (23:1-25:46). După cum afirmă o bună parte dintre exegeţi, 28 discursurile din Evanghelia după 28

Vezi H. N. Ridderbos, Matthew, p. 421, R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 323, David Hill, The Gospel of Matthew, p. 308 etc.

Matei (5-7; 10; 13; 18 şi 23-25) constituie colecţii tematice ale evanghelistului, în care sînt adunate laolaltă pericope ale Domnului Isus pe tema respectivă. O astfel de afirmaţie este uşor de verificat prin compararea evangheliilor sinoptice. În ce priveşte acest ultim discurs al Domnului Isus, prin încărcătura de „vaiuri”, conţinutul capitolului 23 pare să constituie rezumatul tuturor elementelor de condamnare pe care Isus le-a rostit de-a lungul lucrării Lui împotriva fariseilor şi a cărturarilor. În acest capitol, Domnul Isus aduce la lumină şi condamnă învăţătura cărturarilor şi a fariseilor, atenţionîndu-i de iminenţa focului judecăţii lui Dumnezeu. El rostise deja un verdict asupra lor, încă în capitolul 13: „Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: «Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec»” (13:14-15). După cum afirmă David Hill, 29 capitolul 23 constituie partea introductivă a ultimului dintre cele cinci discursuri din Matei (5-7; 10; 13; 18 şi 23-25). Cele spuse în acest capitol par să îi vizeze în mod direct pe farisei şi pe cărturari. Însă în lumina primului verset, putem afirma că dimpreună cu restul discursului (cap. 24-25) el constituie totuşi o ultimă încercare de a-i mîntui pe ucenici şi pe norod din mrejile învăţăturii şi autorităţii fariseice. „Isus condamnă nu numai ipocrizia conştientă, ci şi greşelile inerente abordării fariseice cu privire la religie, chiar şi în formele ei cele mai bune. Pînă şi cei mai scrupuloşi dintre farisei promovau un sistem care îi împingea pe oameni să înţeleagă neprihănirea în termenii prescripţiilor legale tot mai minuţios aplicate şi care puteau distorsiona complet ce anume înseamnă ca să fie cineva plăcut lui Dumnezeu.” 30 Capitolul poate fi împărţit în două părţi. Primele douăsprezece versete sînt adresate de către Isus gloatelor şi ucenicilor Săi. În versetele 13-36, El Se întoarce înspre farisei şi cărturari şi le adresează opt „vaiuri”, care seamănă cu „vaiurile” profeţilor Vechiului Testament31 şi prin care Isus nu numai că demască zădărnicia neprihănirii fariseice, dar anunţă totodată apropiata pedeapsă a lui Dumnezeu care va cădea peste ei. Cele opt „vaiuri” corespund celor opt „fericiri” din Predica de pe munte. 32 Dacă prin „fericiri” este definită neprihănirea cristică, prin „vaiuri”, 29

David Hill, The Gospel of Matthew, p. 308. R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 323. 31 Pentru a înţelege natura oracolelor profetice şi funcţia „vaiurilor profetice” vechi testamentale, vezi Beniamin Fărăgău, Nădejde în întuneric, vol. I, p. 68-72. 32 Cele mai bune manuscrise ale Evangheliei după Matei par să nu conţină versetul 14 din capitolul 23, afirmă R. T. France (The Gospel According to Matthew, p. 327). Versetul respectiv nu este inclus nici în textele Nestle-Aland and Nestle-M arshall ale Noului Testament în limba greacă. Acesta este motivul pentru care majoritatea exegeţilor vorbesc doar despre şapte „vaiuri”. Totuşi, toate aceste texte menţionează versetul 14 la subsol, pentru că el se regăseşte în alte autorităţi textuale şi nu poate fi pur şi simplu neglijat. Cornilescu îl include în textul 30

este definită neprihănirea fariseică, neprihănire care nu slujeşte la nimic atunci cînd este vorba despre intrarea în Împărăţia Cerurilor. Paralelele cu Predica de pe munte nu sînt greu de sesizat, 33 ceea ce subliniază natura rezumativă a acestui discurs. Într-un fel, avînd în vedere unde ne aflăm în desfăşurarea evangheliei, acest discurs poate fi considerat — afirmă Ridderbos — a fi o „cuvîntare de rămas bun de la liderii lui Israel şi totodată de la poporul care a refuzat să asculte de învăţătura lui Isus”.34 Lucrul acesta este afirmat în mod explicit în versetul 39: „Căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi zice: «Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului!»”. Fariseii şi cărturarii şed pe scaunul lui Moise, dar a venit Hristosul, deci de cine veţi asculta? (1-7) 1

Atunci Isus, pe cînd cuvînta gloatelor şi ucenicilor Săi, 2 a zis: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. 3 Deci toate lucrurile, pe cari vă spun ei să le păziţi, păziţ i-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. 4 Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat, şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. 5Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veştmintelor cu ciucuri lungi; 6 umblă după locurile dintîi la ospeţe şi după scaunele dintîi în sinagogi; 7 le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe, şi să le zică: «Rabi! Rabi!»” (Mat. 23:1-7).

Discursul Domnului Isus este formulat foarte curios. La început, El pare să facă o adîncă reverenţă înaintea cărturarilor şi fariseilor, recunoscîndu-le autoritatea: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise” (2). În mod evident, de aici decurg implicaţii ce trebuie luate în mod serios în considerare: „Dec i toate lucrurile, pe cari vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le” (3). Dar imediat după aceea, Isus îi surprinde pe ascultătorii Săi, pentru că, deşi le spune să facă ce le spun fariseii, le interzice să facă ceea ce fac ei: „Dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac” (3). Abordarea seamănă cu răspunsul pe care Domnul Isus îl dă celor care au venit să-L ispitească cu întrebarea despre bir. Ca şi atunci, şi acum, Isus respectă autoritatea şi structurile politice, sociale şi religioase existente. Manifestarea Împărăţiei Lui nu avea nevoie de revoluţii care să schimbe aceste structuri, deoarece ea lucra într-un chip tainic, dinspre înăuntru înspre afară. Tocmai prin puterea lepădării şi jertfirii de sine — putere complet străină împărăţiilor ş i structurilor veacului acestuia — sămînţa

evangheliei, iar dacă paralela cu „fericirile” este validă, atunci locul lui este exact acolo unde se află în versiunea Cornilescu a Evangheliei după Matei. 33 Putem compara, de pildă, 23:5-7 / 6:1-3; 23:13 / 5:20; 23:16-22 / 5:33-37; 23:23-24 / 5:17-19. 34 H. N. Ridderbos, Matthew, p. 421.

avea în ea puterea să biruiască moartea pămîntului şi să transforme ţărîna în treizeci, şaizeci sau o sută de alte seminţe ca şi ea. Însă lucrul acesta nu L-a împiedicat pe Isus să dea în vileag putregaiul care măcina întregul sistem religios fariseic. Dacă primul nivel al vinovăţiei lor este netrăirea conform preceptelor pe care le propovăduiau altora, cel de-al doilea nivel al vinovăţiei trebuie căutat în sfera motivaţiilor lor: „Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintîi la ospeţe şi după scaunele dintîi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe, şi să le zică: «Rabi! Rabi!»” (5-7). În Predica de pe munte, Isus condamnase o astfel de neprihănire (vezi 5:20; 6:1-7:6), dînd în vileag păcatele din inima fariseilor şi cărturarilor, păcatele ascunse în sfera motivaţiilor şi atitudinilor. De fapt, neprihănirea fariseică era o prostituţie spirituală. Lucrurile care aparţineau de drept lui Dumnezeu, cum ar fi milostenia, rugăciunea ş i postul, erau ris ipite în faţa oamenilor, pentru a cîştiga, bunăvoinţa şi aprecierilor lor. Deci, în lumina întregului pasaj, această introducere aparent elogioasă — „Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise” (23:1) — primeşte o cu totul altă conotaţie. În tonul vocii lui Isus se poate distinge mînie şi ironie: — Pentru voi, pare să fi zis El noroadelor şi ucenicilor Săi, cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise, nu-i aşa? Deci, ascultaţi de ei! Faceţi ceea ce vă spun ei, dacă puteţi! Căc i ei leagă sarcini grele de purtat pe umerii voştri, sarcini pe care ei nu le mişcă nici cu degetul cel mic. Dar uitaţi-vă puţin mai atent la atitudinea şi la motivaţiile lor! Pe lîngă faptul că nu fac ceea ce vă spun vouă să faceţi, chiar şi ceea ce fac, fac de ochii lumii ş i doar ca să culeagă aplauze. Priviţi-le filacteriile late şi ciucurii lungi de la poalele veşmintelor! Priviţi-i cum umblă după locurile cele dintîi de la ospeţe şi după scaunele dintîi în sinagogi! Priviţi-i cum cerşesc plecăciunile oamenilor şi cum se umflă în pene atunci cînd oamenii îi numesc „Rabi”! Prin afirmaţiile tăioase pe care le face, Isus îi dezbracă, de fapt, pe farisei ş i cărturari de toată autoritatea pe care păruse că le-o dă prin afirmaţia din versetul 1. Şi tocmai aceasta era intenţia Lui, deoarece norodul era paralizat de falsa autoritate şi neprihănire fariseice şi, din această pricină, nu putea primi adevărul. „Voi să nu vă numiţi Rabi!” (8-12) Prin cele spuse în versetele imediat următoare (23:8-12), Isus Se întoarce înspre ucenicii Săi, ca să rezolve problema pe care ei înşişi o ridicaseră prin întrebarea din capitolul 18: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (18:1). Întrebarea lor dădea în vileag o problemă atît de serioasă, încît Isus era obligat să-i avertizeze de consecinţele ei fatale: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la

Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaş i, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (18:3, s.n.). Acum sînteţi ca nişte farisei, pare să le spună Isus. Aţi pornit pe drumul lor, iar drumul acesta nu duce spre Împărăţia Cerurilor. Mare trebuie să fi fost pericolul care-i păştea pe ucenici pentru ca Domnul Isus să revină de atîtea ori asupra problemei (vezi 18:1-9; 19:13-15; 20:20-28 şi 23:8-12). Imediat după mărturisirea lui Petru din Cezareea lui Filip, Isus a făcut o afirmaţie, care s-ar putea să fi declanşat în ucenici această zbatere fariseică pentru locurile dintîi: 17

Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. 18 Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zid i Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. 19 Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri (Mat. 16:17-19).

Ce anume o fi s imţit Petru după ce a auzit aceste lucruri rezultă din atitudinea lui din 16:22 — „Petru L-a luat [pe Isus] de o parte, şi a început să-L mustre, zicînd: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întîmple aşa ceva!»”. Fiind prost înţeleasă de el, afirmaţia Domnului Isus a propulsat ego-ul lui Petru atît de sus, încît el şi-a permis să mustre pînă ş i pe Hristosul lui Dumnezeu şi să corecteze planurile Acestuia. Nu este de mirare că în această mreajă fariseică au căzut şi ceilalţi. Prin afirmaţiile pe care le face acum, la încheierea lucrării Lui, Isus doreşte să Se asigure de vindecarea ucenicilor Săi. Dacă în capitolul 18 lecţia obiectuală a fost un copilaş aşezat în mijlocul lor, acum lecţia obiectuală erau tocmai aceia pe care ucenicii, în dorinţa lor de înălţare, îi luaseră ca model: fariseii şi cărturarii. 8

Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sînteţi fraţi. 9 Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pămînt; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. 10 Să nu vă numiţi „Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. 11 Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. 12 Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat (Mat. 23:8-12, s.n.).

Afirmaţiile din 23:8 — „Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul s ingur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sînteţi fraţi” (s.n.) — vin să echilibreze şi să interpreteze pentru noi afirmaţiile din 16:17-19. 35 Dacă este adevărat ceea ce scrie 35

„Isus a luat din nou cuvîntul, şi i-a zis: «Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi s îngele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl M eu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru [Petros], şi pe această piatră [petra] voi zidi Biserica M ea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri»” (M at. 16:17-19).

în versetele 23:9-12, — „Şi «Tată» să nu numiţi pe nimeni pe pămînt; pentru că Unul s ingur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi «Dascăli»; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat” — atunci este evident faptul că, prin cele spuse în 16:17-19, Domnul Isus nu a intenţionat să instituie un scaun papal sau patriarhal. Unul singur este Învăţător şi Dascăl — afirmă El: Hristos. Cu alte cuvinte, Capul s ingular al Biseric ii a fost, este şi rămîne Domnul Isus Hristos. Noi toţi ceilalţi, indiferent ce daruri şi ce rol am avea în Biserică, sîntem fraţi. Avem ca Tată pe Dumnezeu, iar ca şi Cap singular al Bisericii pe Domnul Isus Hristos. Prin cele afirmate în versetele de mai sus, Isus nu ne dă voie să considerăm nici o persoană ca fiind reprezentantul Lui special pe pămînt. Cum ar putea cineva să se considere reprezentantul lui Isus Hristos pe pămînt, atunci cînd El Însuşi este aici cu noi? N-a spus El ucenicilor Săi: „Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului” (28:20)? Dar înţelegerea acestui lucru are implicaţii profunde nu numai asupra organizării bisericii globale sau regionale, cu alte cuvinte, nu trebuie să ne bucurăm doar de detronarea papei sau a patriarhului în sfera înţelegerii noastre, ci trebuie să revizuim formele de organizare şi conducere a fiecărei biserici locale evanghelice. În general, bisericile locale evanghelice sînt organizate după principiul fariseic al filacteriilor şi ciucurilor de la veşminte şi al locurilor dintîi. Este adevărat că acum acestea sînt marcate altfel decît atunci. Dar spiritul a rămas acelaşi. O organizare piramidală a bisericii, avînd în fruntea ei un s ingur individ, constituie un păcat la fel de grav ca şi cel al lui Petru din Matei 16:22 — „Petru L-a luat [pe Isus] de o parte, şi a început să-L mustre, zicînd: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întîmple aşa ceva!»”. Biserica a călcat porunca expresă a Domnului Isus, ridicînd în fruntea ei o puzderie de indivizi care şi-au permis să-şi aroge titlul de „părinte” sau „tată”, 36 de „rabi” sau „învăţător”. Am afirmat de nenumărate ori pînă acum, faptul că, în Vechiul Testament, poporul lui Dumnezeu l-a avut pe Moise ca şi cap singular, iar în Noul Testament, poporul lui Dumnezeu Îl are pe Hristos ca şi Cap singular, ca Lider unic şi de necontestat.37 Biserica este: Trupul Lui, Mireasa Lui, Preoţia Lui, Poporul Lui, Turma Lui etc. După cum imediat după moartea lui Moise conducerea în poporul lui Dumnezeu a devenit o conducere plurală, tot aşa şi în Noul Testament conducerea Bisericii este plurală. „El [Domnul Isus Hristos] a dat pe unii apostoli [plural]; pe alţii, prooroci [plural]; pe alţii evanghelişti [plural]; pe alţii, păstori [plural] ş i învăţători [plural], pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge toţi [nu unii] la unirea credinţei ş i cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea 36 37

În limba engleză, de pildă, preotul se numeşte: „father”, adică „tată”. Vezi, de pildă, Beniamin Fărăgău, Numeri, vol. I, p. 37, şi 1 Petru, vol. I, p. 106-118.

staturii plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4:11-13). Afirmaţia lui Pavel din Efeseni este în armonie desăvîrşită cu cea a lui Isus din Matei 23: „Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul s ingur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sînteţi fraţi” (Mat. 23:8, s.n.). Ca şi fraţi ai lui Isus, noi toţi dimpreună avem intrare liberă la Tatăl, şi noi toţi împreună trebuie să creştem pînă vom ajunge la statura plinătăţii Fratelui nostru mai mare. Iar lucrul acesta se va întîmpla doar în măsura în care ne-am dezbrăcat de haina fariseică şi am lepădat aluatul fariseilor, materializat în filacteriile late ş i în ciucurii lungi de la veşminte, în alergarea după locurile dintîi la ospeţe şi după scaunele dintîi în sinagogi, în titlurile care ne devin mai importante decît însăşi veşnic ia noastră şi în afişarea unei neprihăniri fariseice ce izbeşte ochiul, dar care ne va lăsa în ultimă instanţă la poarta Împărăţiei Cerurilor, în afara ei. Atunci cînd cei doi fii ai lui Zebedei au încercat să-L manipuleze pe Isus prin mama lor, ca să obţină astfel detronarea lui Petru în schimbul propriei lor înscăunări, Domnul Isus i-a chemat pe ucenici şi le-a zis : 25

Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpînire. 26 Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; 27şi oricare va vrea să fie cel dintîi între voi, să vă fie rob. 28 Pentru că nici Fiul o mului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Mat. 20:25-28).

Iar acum, El le repetă acelaşi adevăr: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat” (Mat. 23:11-12). Drumul afirmării de sine era drumul neprihănirii fariseice şi era dec i drumul rămînerii în afara Împărăţiei Cerurilor. „Vaiurile” pedepsei care se apropie (13-36) Faptul că fariseii ş i cărturarii sînt consideraţi în acest text ca lideri ai norodului ş i deci ca reprezentanţi ai lui rezultă din ultimul verset al acestei părţi de text: „Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta” (36, s.n.). Deci, ca şi de-a lungul versetelor precedente, deşi „vaiurile” sînt rostite direct la adresa fariseilor şi a cărturarilor, ele priveau pe toţi aceia care nu se feriseră de aluatul lor, care a dospit de-acum toată plămădeala. După cum am afirmat, Evanghelia propriu-zisă sau lucrarea propriu-zisă a lui Isus pentru poporul Israel a început cu rostirea celor opt „fericiri” (5:3-12) şi se termină cu rostirea celor opt „vaiuri” (23:13-33). După cum vom vedea, există o corespondenţă strictă între ele, subliniindu-se astfel contrastul între cele două realităţi pe care le descriu „fericirile” respectiv „vaiurile”. „Fericirile” circumscriu caracterul şi neprihănirea cristice, în timp ce „vaiurile” descriu caracterul şi neprihănirea fariseică. În timp ce neprihănirea celor descrişi prin „fericiri” le

deschide acestora poarta Împărăţiei Cerurilor, iar ei vor termina prin a „străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (13:43), cei vizaţi de „vaiurile” din capitolul 23 vor termina prin a fi aruncaţi „în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (13:42). Isus Şi-a început lucrarea propovăduind pocăinţa: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!” (4:17). „Fericirile” au constituit invitaţia de a intra pe poarta strîmtă a Împărăţiei şi de a umbla pe calea îngustă, care duce la viaţă. Această chemare răsunase timp de trei ani şi jumătate, căci Isus străbătuse „toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod [aşa încît] I s-a dus vestea în toată Siria” (4:23-24). 38 Deci nimeni nu se putea dezvinovăţi, căci ce se putea cunoaşte despre mîntuire le era descoperit, căci le-a fost arătat de Dumnezeu prin Domnul Isus. În adevăr, însuşirile Lui nevăzute, puterea Lui veşnică ş i dumnezeirea Lui — ale Domnului Isus — fuseseră văzute lămurit, încă de la întruparea Lui, de către toţi aceia care au privit cu băgare de seamă la lucrurile făcute de El. Aşa că nu se puteau dezvinovăţi. Dar „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Rom. 1:21). Tocmai de aceea, mînia lui Dumnezeu se pregătea să se descopere din cer împotriva acestei inadmisibile necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva nelegiuirii oamenilor care înăduşiseră adevărul în nelegiuirea lor. Această descoperire a mîniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel şi a mai-marilor lui era anunţată acum de „vaiurile” profetice ale Domnului Isus şi avea să se materializeze în istoria care se pregătea şi care avea să culmineze cu dărîmarea cetăţii ş i a Templului şi cu alungarea poporului lui Dumnezeu din moştenirea lui: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi zice: «Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Mat. 23:37-39). Primul „vai” Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici, pentru că nici voi nu intraţi în Împărăţie, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre! (13) Primul „vai” este adresat celor care dimpreună cu fariseii şi cărturarii se aflau în afara Împărăţiei Cerurilor, deoarece continuau să fie prinşi în plasa acestora şi continuau să fie amăgiţi de neprihănirea lor. Însă vinovăţia fariseilor şi a cărturarilor era amplificată tocmai de poziţia pe care aceştia o ocupau în societate. 38

Acum se vădeşte importanţa acestor afirmaţii de ordin general făcute de M atei cu privire la lucrarea Domnului Isus (vezi, de exemplu, 4:23-25, 9:35). Ele marchează descoperirea Hristosului lui Dumnezeu prin lucrările Lui, dar, totodată, şi vinovăţia acelora care au călcat în picioare această descoperire.

Ei şedeau pe scaunul lui Moise — spune Domnul Isus — adică ocupau poziţii în Sinedriul care reprezenta grupul celor şaptezeci peste care, în pustie, Dumnezeu pusese din duhul care era peste Moise. 39 În timp ce prima fericire arăta drumul spre Împărăţia Cerurilor — „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (5:3) — primul „vai” — „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre” (23:13) — descalifica de la intrarea în această Împărăţie pe toţi cei vizaţi de el. Prin asocierea primei „fericiri” cu primul „vai”, sărăcia în duh este pusă pe talerul opus al balanţei cu făţărnicia fariseică, definindu-se astfel în contrast cu ea. A fi făţarnic înseamnă a poza în ceea ce nu eşti, a pretinde că ai ceea ce, de fapt, nu ai. Deci a fi făţarnic înseamnă a umbla cu o mască, ce ascunde sub ea realitatea, a pretinde că eşti în Împărăţia Cerurilor şi a-i amăgi şi pe alţii cu oferta ei. În schimb, a fi sărac în duh înseamnă a avea curajul să dai jos masca şi să recunoşti ceea ce Dumnezeu spune despre tine, să recunoşti că prin eforturile şi meritele proprii nu vei intra în Împărăţia Cerurilor. Pentru ca cineva să poată primi neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţa în Hristos, trebuie, mai întîi, să renunţe la neprihănirea construită prin eforturile proprii, construită în baza răstălmăcirii Legii ş i a aplicării ei greşite. După cum a afirmat Domnul Isus în Predica de pe munte, interpretarea greşită a Legii se făcea prin scoaterea textelor din context şi prin recombinarea lor după o logică omenească, în datini şi porunci omeneşti. Iar aplicarea greşită deriva din greşirea contextului vizat. Fariseii şi cărturarii îşi îndeplineau neprihănirea înaintea oamenilor, nu înaintea lui Dumnezeu, cum s-ar fi cuvenit. Dar nimeni nu poate renunţa la propria lui neprihănire atîta vreme cît nu s-a oprit în modul cel mai serios la judecata lui Dumnezeu ca să fie dovedit vinovat şi să fie osîndit. 9

Ce urmează atunci? Sîntem noi mai buni decît ei? — întreabă Pavel. Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sînt supt păcat, 10 după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. 11 Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. 12 Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. 13 Gîtlejul lor este un mormînt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; supt buze au venin de aspidă; 14 gura le este plină de blestem şi de amărăciune; 15 au picioarele grabnice să verse sînge, 16 prăpădul şi pustiirea sînt pe drumul lor; 17 nu cunosc calea păcii; 18 frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.” 19 Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sînt supt Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. 20 Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului (Ro m. 3:9-20). 39

Vezi Numeri 11:16-29.

Abia în faţa judecăţii lui Dumnezeu se dovedeşte cu adevărat sărăcia noastră în duh. Dovada ei este mîna întinsă după oferta lui Dumnezeu: „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu fără lege — despre ea mărturisesc Legea şi proorocii — şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de s lava lui Dumnezeu. Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus” (Rom. 3:21-24). Or, mîndria şi făţărnicia fariseilor nu numai că îi împiedicau pe aceştia să intre în Împărăţia Cerurilor, dar nici pe alţii nu-i lăsau să intre în ea. Iar acum, Domnul Isus rosteşte peste ei „vaiul” care prevesteşte apropierea pedepsei. Al doilea „vai” Vai de voi care în loc să plîngeţi vă acoperiţi păcatele cu rugăciuni! (14) Cea de-a doua „fericire” — „Ferice de cei ce plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!” (5:4) — este pusă în contrast cu cel de-al doilea „vai”: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi mîncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osîndă” (14). În timp ce primii plîng, recunoscîndu-şi înaintea tuturor sărăcia şi goliciunea, ceilalţi fac rugăciuni lungi de ochii lumii. Atît unii, cît şi ceilalţi afişează o realitate lăuntrică. Unii o fac prin lacrimile lor, ceilalţi, prin rugăciunile lor. Cine nu i-ar fi ales pe cei din urmă ca modele? Totuşi, Isus îi mîngîie pe primii, dar îi osîndeşte pe cei din urmă, iar aceasta dovedeşte că, în timp ce primii sînt în Împărăţie, ceilalţi au rămas în afara ei. Oare nu o astfel de categorie este prezentată de Domnul Isus în încheierea Predicii de pe munte? 21

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” [deci nu oricine rosteşte rugăciuni lungi] va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. 22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” 23Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege” (Mat. 7:21-23).

Să „mănînci casele văduvelor” — cum spune Domnul Isus despre farisei şi despre cărturari — înseamnă să lucrezi fărădelegea. Iar o dată fărădelegea făcută, numai o pocăinţă sinceră, dovedită prin lacrimile noastre, mai poate păstra intactă relaţia cu Dumnezeu. Ritualul religios fără pocăinţă este dovada faptului că pînă ş i Templul a fost transformat într-o peşteră de tîlhari şi, de aceea, nu mai există nic i o nădejde.

Al treilea „vai” Vai de voi care vă faceţi că aţi uitat de voi înşivă de dragul altora! (15) Cea de-a treia „fericire” — „Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!” (5:3) — poate fi pusă în contrast cu cel de-al treilea „vai”: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decît sînteţi voi înşivă” (23:15). Am definit blîndeţea prin curajul ieşirii din competiţia afirmării de s ine, ceea ce implicit înseamnă că am intrat în „competiţia” afirmării altora şi a slujirii lor. Or, a înconjura marea şi pămîntul pentru a încerca să aduci pe cineva în Împărăţia lui Dumnezeu nu este puţin lucru. Atît „fericirea” a treia, cît şi cel de-al treilea „vai” au ca răsplătire moştenirea pămîntului. Fariseii şi cărturarii credeau că vor moşteni pămîntul prin convertirea locuitorilor lui la iudaism. De fapt, întregul Vechi Testament era construit pe principiul venirii neamurilor la Ierusalim. Atunci cînd Dumnezeu i-a scos pe israeliţi din Egipt şi a intrat în legămînt cu ei, le-a precizat faptul că acest legămînt era un legămînt al preoţiei: „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt” (Ex. 19:6). Un astfel de legămînt nu ar fi avut sens dacă nu ar fi precizat atît obiectul preoţiei, cît şi mijlocul împlinirii ei. Iar Dumnezeu a început cu aceasta: „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu” (Ex. 19:5). Obiectul preoţiei era tot pămîntul, iar mijlocul preoţiei era ascultarea de glasul Domnului. Acest lucru îl are în vedere Domnul Isus prin ceea ce spune aici: „Voi înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă” (23:15). Dar în timp ce, în baza acestui legămînt, Israel s-ar fi cuvenit să fie lumina lumii, aşa cum pretindeau israeliţii că sînt, ceea ce a mai rămas din religia lor era o mare amăgire şi înşelăciune pentru toţi: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decît sînteţi voi înşivă” (Mat. 23:15). Oamenii veneau la credinţa fariseică în nădejdea că au găsit poarta Împărăţiei Cerurilor, dar, fără să-şi dea seama, ei se pregăteau, de fapt, pentru focul gheenei. Al patrulea „vai” Vai de voi care vă săturaţi cu neprihănirea voastră, nu cu neprihănirea lui Dumnezeu! (16-22) 16

Vai de voi, povăţuitori orbi, cari ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurămîntul lui”. 17 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? 18 „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic”, „dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurămîntul lui”. 19 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul, sau altarul, care sfinţeşte darul? 20 Deci,

cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; 21cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; 22şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el (Mat. 23:16-22).

Astfel de jurăminte definesc felul de neprihănire după care flămînzeau fariseii ş i cărturarii. Ei ajungeau la ea printr-o anume interpretare a Legii, a cărei inutilitate a expus-o Domnul Isus în Predica de pe munte. 40 Separînd textul de contextul lui ş i întronîndu-şi raţiunea ca autoritate ultimă, fariseii au ajuns la tot felul de portiţe avocăţeşti prin care puteau eluda Legea — considerau ei — în mod legal, adică fără să fie condamnaţi de ea.41 Printr-o astfel de interpretare a Legii, ei au reuşit să despoaie slova de duhul ei ş i să coboare standardele pînă acolo încît să aibă, în modul cel mai sincer, impresia că au împlinit Legea şi că merită să intre în Împărăţia Cerurilor. Cum altfel ar fi îndrăznit tînărul bogat să răspundă cu atîta seninătate Domnului Isus: „Toate aceste porunci [este vorba despre poruncile Legii: „Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturis ire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 19:18-19)] le-am păzit cu grijă din tinereţa mea; ce-mi mai lipseşte?” (Mat. 19:20), şi cum altfel ar fi îndrăznit Pavel să spună despre sine: „În ce priveşte Legea, Fariseu… [iar] cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, fără prihană” (Fil. 3:5-6)? Tocmai prin această tălmăcire şi răstălmăcire a Legii au ajuns cărturarii şi fariseii să separe Templul de aurul Templului, altarul de jertfa de pe el, şi cerul şi scaunul de domnie de Cel care şade pe el. Cît de clar îi condamna Domnul Isus prin fericirea a patra: „Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire [dar nu după neprihănirea pe care şi-o obţin singuri, ci după cea care este cu putinţă doar la Dumnezeu], căci ei vor fi săturaţi!” (5:6). Tomul Mishnei stă dovadă faptului că neprihănirea fariseică nu sătura. Tocmai de aceea, ei se vedeau obligaţi să înmulţească poruncile, lărgind astfel poarta de intrare în Împărăţia Cerurilor. Al cincilea „vai” Vai de voi care în milostivirea voastră lăsaţi mila la o parte! (23-24) „Fericirea” a cincea vorbeşte despre milostenie: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (5:7). A fi milostiv înseamnă a privi cu milă la aproapele tău, a lua din ce-i al tău şi a-i da şi lui, dar a o face în aşa fel încît lucrul acesta să fie plăcut lui Dumnezeu. Acum, fariseii nu puteau fi acuzaţi de faptul că nu făceau milostenii. Dimpotrivă! Lucrul acesta era cunoscut de toată lumea, fiindcă atunci cînd o făceau sunau din trîmbiţă ca să scoată în stradă pe toţi săracii. 42 Dar tocmai prin aceasta, ei se milostiveau, de fapt, de ei înş işi, nu de semenii lor. În ce-i 40

Vezi, în special, M atei 5:21-48. Vezi discuţia dintre Isus şi farisei pe această temă, în M atei 15:1-9. 42 Vezi M atei 6:2. 41

priveşte pe semeni, prin sistemul de legi despre care a fost vorba mai sus, tot ceea ce le-ar fi putut fi de folos acestora — în special părinţilor — fusese declarat Corban, adică „dat lui Dumnezeu”. 43 Iar Domnul Isus le spune că în mijlocul milosteniei lor erau lăsate la o parte tocmai dreptatea, mila şi credincioşia: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” (23:23, s.n.). Răsplătirea „fericirii” a cincea era legată tocmai de scaunul de judecată al lui Dumnezeu: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (Mat. 5:7, s.n.). Iar Iacov afirmă că „judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata” (Iac. 2:13). Or, ce poate aştepta din partea lui Dumnezeu acela care a făcut „milostenie” din izmă, din chimen ş i din mărar, dar care a neglijat tocmai mila, dreptatea şi credincioşia faţă de semeni? Oare nu aceasta înseamnă a strecura ţînţarul în timp ce înghiţi cămila? Însă tragedia şi mai mare consta în faptul că fariseii şi cărturarii nu se mulţumeau să se povăţuiască pe ei înşişi, ci, stînd pe scaunul lui Moise, duceau în rătăcire o naţiune întreagă: „Povăţuitori orbi, cari strecuraţi ţînţarul şi înghiţiţi cămila!” (23:24), le spune Isus noroadelor, în nădejdea că acestea vor pricepe. Al şaselea „vai” Vai de cel care n-a curăţat mai întîi partea dinăuntru a blidului! (25-26) „Ferice de cei cu inima curată — a spus Domnul Isus în „fericirea” a şasea — căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5:8, s.n.). În lumina unei astfel de afirmaţii, fariseii şi cărturarii nu aveau cum să-L vadă pe Dumnezeu, pentru că tocmai inimile le erau murdare: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru sînt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întîi partea din lăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată” (23:25-26). Partea dinăuntru era tocmai inima. În Predica de pe munte, Isus a dat în vileag mînia ucigaşă din inimile lor (vezi 5:21-22). Apoi le-a vorbit despre preacurvia din inima lor (vezi 5:28). Le-a atras atenţia asupra faptului că inima le va fi acolo unde le este şi comoara (vezi 6:19-21). Or, comoara lor era atît de legată de pămînt, încît ei nu se sfiau să mănînce pînă şi casele văduvelor (vezi 23:14), iar întreaga lor neprihănire era îndeplinită înaintea oamenilor, ca să fie văzuţi de aceştia (vezi 6:1-18 şi 23:5-7). Inima le era atît de murdară, încît nu numai că nu se puteau bucura de binele pe 43

Vezi M arcu 7:6-13 şi M atei 15:3-9.

care Isus îl făcea celor din jur, dar încercau să-L discrediteze pe orice cale posibilă pentru binele făcut: „Omul acesta huleşte…” (9:3); „Omul acesta nu scoate dracii decît cu Beelzebul” (12:24). „Pentru ce aveţi gînduri rele în inimile voastre?” (9:4) — a trebuit să-i întrebe Isus, pentru ca apoi să le spună: „Din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui” (12:34-35). Inima este o vistierie, o magazie, un raft pe care se depozitează lucruri bune ş i lucruri rele. Dar ea este mai mult decît atît, deoarece lucrurile depozitate în vistieria inimii intră în relaţie cu inima şi o modelează, aşa cum sămînţa intră în relaţie cu pămîntul şi cum aluatul intră în relaţie cu plămădeala. Atunci cînd cineva nu-şi curăţă inima, murdăria din ea o împietreşte, iar o inimă rea ş i necredincioasă ne desparte de Dumnezeu: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege”, îi avertizează Domnul Isus, „veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” (13:14-15). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (5:8) — a zis Domnul Isus, invitîndu-i pe toţi cei ce-L ascultau să-şi cureţe inimile, să cureţe întîi partea dinăuntru a blidului. „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici!”, i-a condamnat Isus pe aceia care au respins chemarea Lui. Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru sînt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întîi partea din lăuntru a paharului ş i a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată” (23:25-26). Al şaptelea „vai” Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, căci oamenii Îl găsesc pe Dumnezeu doar dacă fug de voi ca de mormintele văruite! (27-28) „Fericirea” a şaptea vorbeşte despre statutul de fii ai lui Dumnezeu al celor împăciuitori: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” (5:9). A fi împăciuitor înseamnă a mijloci apropierea cuiva de Dumnezeu, a mijloci relaţia cu El. Oare există vreo relaţie între „fericirea” a şaptea şi cel de-al şaptelea „vai”? 27

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sînteţi ca mormintele văruite, cari, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinlăuntru sînt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. 28 Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinlăuntru sînteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Mat. 23:27-28).

„În a cincisprezecea zi a lunii Adar, în cetăţile întărite, se va citi Megillah [Sulul Paştelui]”, se afirmă în Mishnah, „şi se vor repara cărările, drumurile ş i

scăldătorile… se vor marca şi se vor vărui mormintele.” 44 Mormintele se văruiau înaintea fiecărei sărbători a Paştelui — prima sărbătoare din an — pentru ca trecătorii nu cumva să se apropie de ele şi să se spurce şi astfel să nu mai poată veni în prezenţa lui Dumnezeu. Un mormînt văruit mijlocea relaţia omului cu Dumnezeu doar în măsura în care stăteai cît se poate de departe de el. Orice apropiere de un astfel de mormînt ar fi însemnat descalificarea în ce priveşte bucuria sărbătorii în prezenţa lui Dumnezeu. Atunci cînd Domnul Isus rosteşte acest al şaptelea „vai”, El îi avertiza pe cei din jurul Lui de faptul că, prin învăţătura şi prin viaţa lor, fariseii ş i cărturarii, departe de a împăciui pe oameni cu Dumnezeu, departe de a mijloci relaţia cu El, s impla lor prezenţă spurca şi îndepărta pe oameni de Dumnezeu. Acela care dorea împăcarea cu Dumnezeu, bucuria în prezenţa Lui, trebuia să se ferească de farisei şi de cărturari întocmai cum se ferea în preajma sărbătorilor de mormintele văruite. În timp ce fariseii şi cărturarii — tocmai din pricina inimii lor murdare — pîngăreau pe toţi aceia care nu se fereau de aluatul lor, adică de învăţătura lor, Fiul lui Dumnezeu, venind din prezenţa lui Dumnezeu, era curat pe dinăuntru şi pe dinafară, şi prezenţa şi atingerea Lui aduceau viaţa şi împăcarea cu Dumnezeu. Al optulea „vai” Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, care prigoniţi pe cei neprihăniţi! (29-36) A opta „fericire” închide cercul fericirilor, precizînd faptul că acela care este cu adevărat sărac în duh o va dovedi prin preţul pe care este dispus să-l plătească pentru Împărăţia Cerurilor. Domnul Isus a vorbit despre aceasta atît în Pilda comorii ascunse în ţarină (13:44), cît şi în Pilda negustorului de mărgăritare (13:45-46). Acela care a descoperit taina Împărăţiei o va dovedi prin faptul că va fi gata să dea totul pentru a o avea. Tocmai de aceea spune Domnul Isus ceea ce spune în ultima „fericire”: 10

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, cari au fost înainte de voi (Mat. 5:10-12). 11

În timp ce aceia care sînt în Împărăţia Cerurilor sînt prigoniţi pentru neprihănire, fariseii şi cărturarii erau prigonitorii lor: 44

Jacob Neusner, Mishnah, Shequalim,1:1, New Heaven: Yale University Press, 1988.

29

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele proorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi, 30 şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sîngelui proorocilor”. 31 Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sînteţi fiii celor ce au omorît pe prooroci. 32 Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! 33 Şerpi, pui de năpîrci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? 34 De aceea, iată, vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; 35 ca să vină asupra voastră tot sîngele nevinovat, care a fost vărsat pe pămînt, de la sîngele neprihănitului Abel pînă la sîngele lui Zaharia, fiul lui Barachia pe care l-aţi o morît între Templu şi altar. 36Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta (Mat. 23:29-33).

La momentul hotărît de Dumnezeu, prigonitorii vor fi ei înşiş i pedepsiţi de Dumnezeu. Astfel, aceia care ar fi trebuit să fie cei privilegiaţi, pentru că oferta mîntuirii li s-a făcut mai întîi lor, vor fi cei pedepsiţi, pentru că au refuzat oferta. Mai mult, ei au făcut tot ce le-a sta în putinţă să-i împiedice şi pe alţii s-o primească. 23:37-38 „Iată că vi se lasă casa pustie” După cum spuneam, literatura profetică vechi testamentală este alcătuită din cîteva tipuri de oracole: acţiunea judiciară, vaiul sau bocetul şi promisiunea sau oracolul mîntuirii. 45 Oracolul de o anumită formă s-a născut prin folosirea cu preponderenţă a cîte unuia dintre elementele arhitectonice de bază ale profeţiei: nelegiuire, pedeapsă, respectiv nădejde. Vaiul sau bocetul este legat de elementul pedepsei, prevestind iminenţa ei. Aceeaşi funcţie o joacă şi cele opt „vaiuri“ din Matei 23. Imediat după rostirea lor, Domnul Isus vorbeşte despre pedeapsa care va cădea asupra Ierusalimului: 37

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! 38 Iată că vi se lasă casa pustie; 39 căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi zice: „Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Do mnului!” (Mat. 23:37-39).

În literatura profetică a Vechiului Testament, este limpede faptul că pedeapsa era adusă de Dumnezeu Însuşi, în urma judecăţii şi sentinţei rostite împotriva poporului Său. Pedeapsa nu era socotită a fi o întîmplare nefericită, ci o intervenţie directă a lui Dumnezeu pentru a pedepsi pe poporul Său în urma respingerii tuturor încercărilor profeţilor de a-i aduce înapoi în Legămînt. De data aceasta, poporul lui Dumnezeu nu respinsese încercările unui profet oarecare, ci ale Însuşi Profetului lui Dumnezeu, despre care vorbise Moise în Deuteronom: 45

Vezi Beniamin Fărăgău, Nădejde în întuneric, vol. I, p. 68-72.

15

Domnul, Du mnezeul tău, îţi va ridica d in mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el! 16 Astfel el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului, Du mnezeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, cînd ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeului meu, şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.” 17 Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine. 18 Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. 19 Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe cari le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală” (Deut. 18:15-19, s.n.).

Acel Proroc ca Moise, dar mai mare decît el, stătea acum în mijlocul lor ş i, de peste trei ani, le spunea din partea lui Dumnezeu cuvintele Acestuia, iar ei se încăpăţînau ca să nu-L asculte. Oare cei în cauză puteau nădăjdui la altceva decît la ceea ce a promis Dumnezeu încă prin Moise: „Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe cari le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală” (Deut. 18:19)? Tocmai pedeapsa aceasta o prevesteşte Isus în textul de faţă, din Matei. În ce priveşte timpul în care pedeapsa avea să se abată asupra Ierusalimului, există indicii atît în Pilda nunţii fiului de împărat,46 cît şi în ultimul „vai” rostit de Domnul Isus asupra fariseilor şi cărturarilor. Prin felul în care a formulat ultimul „vai”, Domnul Isus profeţeşte şi faptul că pedeapsa va cădea asupra lui Israel abia după ce Ierusalimul va fi respins nu numai oferta adusă de El, ci şi oferta adusă prin trimişii Săi. Peste doar cîteva zile, Isus urma să fie răstignit de către ai Săi. Acolo, în faţa judecătorului roman, ei aveau să strige: „Să fie răstignit!… Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:23-25). Acest singur lucru ar fi fost un motiv suficient pentru ca Dumnezeu să aducă pedeapsa peste ei şi peste copiii lor chiar atunci. Cu toate acestea, în îndelunga Sa răbdare, El a hotărît să prelungească cu încă o „săptămînă” — ca să folosim terminologia din Daniel 9:24-27 — perioada de har pentru poporul Său. Cele spuse de Domnul Isus în Matei 23:34 se referă la această perioadă. La jumătatea „săptămînii” danielice, aveau să fie dărîmate cetatea ş i Sfîntul Locaş, eveniment prin care avea să fie inaugurată pedeapsa despre care Domnul Isus vorbeşte în contextul de faţă: 34

De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi îi veţi prigoni din cetate în cetate; 46

Despre acelaşi deznodămînt vorbise Domnul Isus şi în Pilda nunţii fiului de împărat din M atei 22:1-14. El, Isus Hristos, era Fiul Împăratului. Iar cei din poporul Israel erau cei poftiţi la nuntă. 2

Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. 3 A trimes pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. 4 A trimes iarăş alţi robi, şi le-a zis: „Spuneţi celor poftiţi: «Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sînt gata, veniţi la nuntă»”. 5 Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. 6 Ceilalţi au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît. 7 Cînd a auzit împăratul, s-a mîniat, a trimes oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea (Mat. 22:2-7).

35

ca să vină asupra voastră tot sîngele nevinovat, care a fost vărsat pe pămînt, de la sîngele neprihănitului Abel pînă la sîngele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorît între Templu şi altar. 36 Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta (Mat. 23:34-36).

Fiind vorba despre o pedeapsă cumulată, pentru „tot sîngele nevinovat, care a fost vărsat pe pămînt, de la sîngele neprihănitului Abel pînă la sîngele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorît între Templu şi altar” (23:35), putem vorbi cu adevărat despre un „botez cu foc”. După cum a afirmat Ioan Botezătorul, Hristosul a venit ca să boteze cu Duhul Sfînt şi cu foc.47 Dar botezul cu foc nu avea să vină peste nimeni atîta vreme cît Hristosul era încă pe pămînt. Lucrul acesta l-a afirmat Domnul Isus în Matei 12: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (12:32). Acesta este motivul pentru care, după Moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului Isus, propovăduirea Evangheliei Împărăţiei trebuia să fie continuată de către ucenicii Săi în Ierusalim şi în toată Iudeea, după cum s-a şi întîmplat. Abia după ce toate încercările Duhului Sfînt au fost respinse de poporul Israel a venit peste ei botezul cu foc, care a rămas apoi ca o paradigmă a judecăţii împotriva tuturor celor ce vor fi refuzat chemarea Duhului Sfînt. 23:39 Pînă cînd veţi zice: „Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului!” „Căci vă spun”, a încheiat Domnul Isus discursul Său către farisei şi cărturari, „că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi zice: «Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (39). Oare cînd se va întîmpla lucrul acesta? După expirarea celei de-a şaptezecia săptămîni hotărîte peste poporul lui Daniel ş i peste cetatea lui, ramurile fireşti ale măslinului au fost tăiate, pentru ca în locul lor să fie altoite ramuri sălbatice, luate dintre neamuri. Aceasta nu înseamnă că în tot Israelul nu s-a găsit nimeni care să creadă în Isus. În Matei 11, El Însuşi a lăudat pe Tatăl pentru aceia care au ajuns să creadă în El: „În vremea aceea, Isus a luat cuvîntul şi a zis: «Te laud, Tată, Doamne al cerului ş i al pămîntului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi ş i pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!»” (11:25-26). Deşi cei înţelepţi ş i pricepuţi — adică mai-marii norodului, zidarii lui Israel — au lepădat Piatra din capul clădirii, mulţi din norod au ajuns să creadă în Ea. Legămîntul cel trainic, făcut în sîngele Unsului, a rămas operant chiar şi după expirarea săptămînii a şaptezecia despre care a vorbit îngerul lui Daniel, dar nu pentru naţiune ca naţiune, ci pentru indivizii din ea.

47

Vezi M atei 3:11.

Ca naţiune, Israel a fost scos din isprăvnicie, iar după cum ne spune Pavel, în 2 Corinteni 3, peste faţa şi ochii lor a căzut o mahramă pînă în ziua de azi. Încă nu a sosit momentul ca, după profeţiile lui Zaharia, Israel, ca popor, să plîngă pe Cel pe care L-a străpuns.48 Cel puţin, la prima vedere, acest ultim verset al capitolului 23 pare să confirme faptul că Dumnezeu mai are ceva pentru Israel. Iar atunci cînd ei, ca popor, vor zice: „Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului”, atunci „tot Israelul va fi mîntuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion, ş i va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legămîntul, pe care-l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele»” (Rom. 11:26-27). 28

În ce priveşte Evanghelia [continuă Pavel], ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. 29 Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. 30 După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, 31 tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare. 32 Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. 33 O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! 34 Şi în adevăr, „cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? 35 Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi?” 36 Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin (Ro m. 11:28-36).

48

Vezi Zaharia 12:10-13:1.

Matei 24:1-25:46

Profeţii privind sfîrşitul lui Israel, respectiv sfîrşitul veacului acestuia şi îndemn la veghere În aşteptarea revenirii lui Hristos, trebuie să ne preocupe nu semnele vremurilor şi soroacele, ci slujba pe care El ne-a încredinţat-o la plecarea Sa.

Judecarea şi răsplătirea fiecăruia după faptele lui Împărăţia Cerurilor trebuie înţeleasă ca fiind o intrare pe poartă, urmată de o umblare pe cale. În acest context, capitolele 24 şi 25 se focalizează pe sfîrşitul drumului pe care trebuie să-l parcurgă ucenicii în mis iunea lor. Dar, după cum a afirmat Domnul Isus în mai multe rînduri (vezi, de pildă, 10:1-42 şi 22:1-14), misiunea lor urma să fie îndeplinită în două faze distincte. În prima fază, ei trebuiau să-şi concentreze eforturile asupra oilor pierdute ale casei lui Israel, iar în faza doua, sfera lucrării lor trebuia să se lărgească la toate neamurile, Evanghelia Împărăţiei urmînd să fie propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor (vezi Mat. 24:14 şi 28:18-20). Conform profeţiei din Daniel 9:24-27, prima fază urma să se desfăşoare într-o unitate de timp prestabilită în planul lui Dumnezeu: săptămîna a şaptezecia. 1 O dată cu expirarea acestui interval de timp, „ramurile fireşti ale măslinului” — adică Israelul necredincios — urmau să fie tăiate, pentru ca în locul lor să fie altoite „ramuri din măslinul sălbatic” al 1

În paginile ce urmează, vom detalia legătura dintre textul din Daniel 9:24-27 şi cuvintele Domnului Isus din M atei 24.

neamurilor, ca să folosim terminologia folos ită de Pavel în Romani 11. La cumpăna vremurilor care avea să marcheze înlocuirea Vechiului Legămînt cu Noul Legămînt, Israel avea să fie scos din isprăvnic ie, din pricina necredincioşiei lui, iar atenţia lui Dumnezeu urma să se întoarcă spre neamuri. Tocmai din pricina existenţei acestor două etape în lucrarea ucenicilor, răspunsul pe care Domnul Isus îl dă la întrebarea pusă de aceştia în Matei 24:3 vizează două aspecte. În 24:1-35, El vorbeşte despre semnele care vor prevesti căderea Ierusalimului şi dărîmarea Templului, iar în 24:36-25:30, precizează condiţiile în care trebuie aşteptată venirea Fiului Omului ş i sfîrşitul veacului acestuia. Blocul de text se încheie cu precizarea că la venirea Fiului Omului va avea loc judecata tuturor neamurilor (vezi 25:31-46), care va hotărî destinul fiecărui muritor. În textul nostru (24:1-25:46) se vorbeşte deci despre două judecăţi. Prima vizează pe Israel (24:1-35), şi ea avea să se consume la jumătatea celei de-a şaptezecia săptămîni danielice, care a început puţin timp înainte de stîrpirea Unsului, adică de răstignirea Domnului Isus. A doua (24:36-25:46) vizează judecata tuturor neamurilor şi va avea loc la venirea Fiului Omului de la sfîrşitul veacului acestuia. 24:1-35 Căderea Ierusalimului şi dărîmarea Templului Prin întrebarea pe care I-o pun Domnului Isus ca urmare a afirmaţiei profetice a Acestuia din 24:2 — „Adevărat vă spun că nu va rămînea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată” — ucenicii se interesează de timpul împlinirii acestei afirmaţii, precum şi de semnele care vor prevesti sfîrşitul veacului acestuia ş i venirea Fiului Omului: „Spune-ne, cînd se vor întîmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?” (23:3). Isus începe cu atenţionarea din versetul 24:4, prin care îi previne pe ucenici de pos ibilitatea de a fi înşelaţi de către hristoşii mincinoş i care se vor înghesui pe scena istoriei, în mod special în contextul evenimentelor care vor preceda căderea Ierusalimului. Apoi, în primele paisprezece versete, Isus detaliază semnele care vor prevesti acest eveniment, precizînd importanţa cunoaşterii şi identificării lor, tocmai pentru ca aceia care vor fi crezut în El să se poată mîntui din mijlocul dezastrului care se va abate peste ţară şi cetate. În versetele 15-28, Domnul Isus le prezintă ucenicilor semnalul de alarmă — „urîciunea pustiirii… aşezată în locul sfînt”, la vederea căruia cei credincioşi trebuie să fugă şi să-şi scape viaţa, pentru că încercuirea Ierusalimului avea să ducă la dărîmarea lui ş i la moartea celor mai mulţi dintre aceia care se vor fi adăpostit între zidurile cetăţii. 2

2

Vezi descrierea lui Iosif Flaviu cu privire la dezastrul abătut asupra Ierusalimului, descriere pe care am inclus-o în Anexa a II-a.

Este interesant faptul că în versetele 29-31 se vorbeşte despre o venire a Fiului Omului pe nori, şi nu despre o venire a Lui pe pămînt, ceea ce ne obligă să interpretăm acest text în lumina profeţiei din Daniel 7:13-14. 3 Precizarea din versetele 32-35 subliniază faptul că toate evenimentele despre care a vorbit Domnul Isus în aceste prime treizeci şi cinci de versete ale capitolului 24 din Matei — incluzînd venirea Sa pe norii cerului — se vor consuma de-a lungul intervalului de timp în care va trăi neamul de oameni căruia îi vorbea Domnul Isus în acel moment. 24:1-14 Semnele care vor prevesti revărsarea mîniei lui Dumnezeu asupra Ierusalimului Am văzut că secţiunea 21:1-23:39 îi vizează cu precădere pe iudei. Secţiunea este inaugurată de intrarea Domnului Isus în Ierusalim, ca Împărat al lui Israel, după care intră în Templu ca Mare Preot, pentru a dovedi astfel că El este Fiul lui David, Cel care a fost promis în profeţiile Vechiului Testament. 4 Dar pentru că ai Săi L-au respins, imediat a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, prin gestul profetic al blestemării smochinului (vezi 22:18-22), Isus prevesteşte soarta care va cădea asupra norodului ş i asupra cetăţii celei sfinte. Abia ajuns în Templu, Isus este interpelat de liderii lui Iuda, care Îl întreabă: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea, şi cine ţi-a dat puterea aceasta?” (21:23). Isus le răspunde prin trei pilde: Pilda celor doi fii, Pilda vierilor şi Pilda nunţii fiului de împărat. Înţelegînd că Isus îi vizează pe ei, mai-marii lui Iuda pornesc la contraofensivă, punîndu-I trei întrebări, prin care Îi întind, de fapt, trei curse, în nădejdea că Isus va cădea într-una dintre ele, dîndu-le astfel prilej să-L omoare. După ce le răspunde, pe rînd, la fiecare dintre aceste trei întrebări, Isus le mai oferă o şansă, aducîndu-i la esenţa problemei: recunoaşterea Fiului lui David (vezi Mat. 22:41-46). Pentru că fariseii şi cărturarii, în loc să se pocăiască şi să recunoască în Isus pe Trimisul lui Dumnezeu, rămîn muţi în împietrirea lor, Isus rosteşte asupra lor „vaiurile” din capitolul 23. Ele anunţau pedeapsa: 37

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! 38 Iată că vi se lasă casa pustie; 39căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi zice: „Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Mat. 23:37-39, s.n.). 3

„M -am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire vecinică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13-14). Legătura cu textul din Daniel 7:13-14 va fi detaliată la momentul potrivit. 4 Vezi 1 Cronici 17:10-14, iar pentru comentariul asupra acestui text, vezi Beniamin Fărăgău, 1 Cronici, p. 126-136.

„Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce ziduri!” (1) De profeţia din 23:37-39 se leagă capitolele care urmează. În capitolul 21 s-a rostit verdictul asupra slujbei din Templu: „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari” (21:13). A urmat apoi condamnarea mai-marilor norodului, de fapt, autocondamnarea lor: „Ei au răspuns: «Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, cari-i vor da rodurile la vremea lor»” (21:41). Isus confirmă spusele lor: „De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite” (21:43). O dată ce au fost condamnate slujba din Templu şi slujitorii lui, tot ceea ce a mai rămas era clădirea Templului. Prin faptul că „la ieşirea din Templu, pe cînd mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului” (24:1), aceştia par să se agaţe de acest ultim lucru care a mai rămas: de ziduri. „Da, Doamne” — par să spună ei — „slujba şi slujitorii sînt blestemaţi, dar Templul, zidurile…?” În Evanghelia după Marcu, ei exclamă: „Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce ziduri!” (13:1). 5 Nu este pentru prima dată în istoria Templului cînd Dumnezeu trebuie să condamne şi să pedepsească pe slujitorii Templului din pric ina necredincioş iei acestora. Dar lucrul acesta nu L-a împiedicat să păstreze Templul şi să ridice în el slujitori mai vrednici. „Dar Isus le-a zis : «Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămînea aic i piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată»” (Mat. 24:2). 6 Se pare că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ajunsese la capăt, ca pe vremea lui Ieremia. Templul şi cetatea vor fi dărîmate (2) Afirmaţia Domnului Isus a venit ca un trăsnet asupra ucenicilor. Orice bun iudeu ar fi plîns pentru dărîmarea Templului. 7 Este adevărat că un astfel de deznodămînt fusese deja sugerat în mod indirect de Domnul Isus atunci cînd a afirmat că Templul a fost transformat într-o peşteră de tîlhari (vezi 21:13). Cei care 5

„Rabinii erau mîndri să afirme că oricine care nu a privit Ierusalimul în gloria sa nu a văzut niciodată o cetate frumoasă” (H. N. Ridderbos, Matthew, p. 436). 6 Pentru împlinirea ad litteram a acestei profeţii, vezi Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Wars of the Jews, cartea a VI-a, cap. III-X, p. 577-588. Traducerea parţială a acestor capitole poate fi găsită în Anexa a II-a. 7 „Nimeni nu-i jelea pe cei morţi în aceste circumstanţe ale calamităţii, nu se auzea nici un plîns; foametea din cetate a amuţit toate sentimentele naturale, deoarece muribunzii se uitau la cei ce muriseră înaintea lor cu ochii uscaţi (fără lacrimi) şi gura căscată. Cetatea a fost cuprinsă de o linişte adîncă şi de o noapte a morţii, în timp ce tîlharii deveniseră mai de temut decît aceste nenorociri ale foametei. Ei spărgeau casele care de acum nu erau altceva decît morminte de trupuri moarte, jefuindu-le de ceea ce aveau pe ele, furîndu-le hainele, plecau rîzînd încercîndu-şi vîrfurile săbiilor pe trupurile moarte, iar pentru a-şi dovedi buna dispoziţie, îşi treceau săbiile şi prin cei ce zăceau încă vii pe pămînt, dar, din mîndrie, nu şi prin cei ce îi implorau să fie expediaţi în lumea cealaltă; aceştia erau lăsaţi să fie topiţi de foamete. Fiecare murea cu ochii aţintiţi înspre Templu” (Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Wars of the Jews, cartea a V-a, cap. III.3, p. 568, s.n.).

cunoşteau Scripturile, puteau să-şi aducă aminte de vremea lui Ieremia. 8 Ieremia rostise un verdict asemănător asupra Templului. Drept urmare, Templul a fost dărîmat după aproximativ patruzeci de ani, de către armatele lui Nebucadneţar. Dar şi în cazul respectiv, vestea dărîmării Templului l-a aruncat pe Ieremia într-o teribilă frămîntare. Fiind preot, toate nădejdile lui erau legate de Templu, şi, tocmai de aceea, Ieremia începe să mijlocească pentru popor şi ţară, în pofida faptului că, prin aceasta, el încălca porunca expresă a Domnului (vezi Ier. 7:16; 11:14; 14:11 şi 15:1-8). Am putea afirma că, prin profeţiile pe care le face cu această ocazie, Domnul Isus instituie o ultimă perioadă de har pentru poporul Său. În lumina profeţiei din Daniel 9:24-27, această ultimă perioadă de har corespunde ultimei săptămîni profetice despre care i-a vorbit îngerul lui Daniel: 24

Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, p înă la aducerea neprihănirii vecinice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor. 25 Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), la Cîrmu itorul, vor trece şapte săptămîni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămîni, pieţele şi gropile vor fi zid ite din nou, şi anume în vremuri de strîmtorare. 26 După aceste şaizeci şi două de săptămîni, unsul va fi stîrpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfîntul Locaş, şi sfîrşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărît că războiul va ţine pînă la sfîrşit şi împreună cu el şi pustiirile. 27 El va face un legămînt trainic cu mulţi, timp de o săptămînă, dar la jumătatea săptămînii va face să înceteze jertfa şi darul de mîncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, pînă va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărît (Dan. 9:24-27).

Conform acestor profeţii, Unsul, Mes ia, avea să fie stîrpit imediat la începutul săptămînii a şaptezecia. La stîrpirea Unsului, Israel avea să ceară ca sîngele Lui să cadă asupra capului lor şi asupra capului copiilor lor (vezi Mat. 27:25). Dar în îndurarea Sa cea mare, Dumnezeu avea să mai acorde o perioadă de har: întreagă acea săptămînă a şaptezecia. Cu alte cuvinte, pentru poporul Israel, legămîntul Unsului va rămîne încă operant de-a lungul ultimei săptămîni danielice. Dar la jumătatea săptămînii, aveau să fie dărîmate cetatea şi Locaşul cel sfînt, ca un ultim semn de har, ca o ultimă chemare pentru rămăşiţa lui Israel. După cum lucrarea lui Ieremia reprezintă o perioadă de patruzeci de ani de har pentru poporul său, tot aşa, după profeţia Domnului Isus din Matei 24, lucrarea

8

Vezi Ieremia 7:1-11.

Biseric ii pînă la dărîmarea Ierusalimului (70 d.Hr.) a reprezentat patruzeci de ani de har, acordat poporului Israel. 9 Rolul ucenicilor în această perioadă de har de patruzeci de ani fusese deja subliniat de Domnul Isus în Matei 10. Ei trebuiau să meargă mai întîi la oile pierdute ale casei lui Israel şi să vestească Evanghelia Împărăţiei. Pentru că urmau să fie prigoniţi, 10 ucenicii aveau să fugă din cetate în cetate, prevestind apropierea dezastrului profeţit de Domnul Isus pe povîrnişul Muntelui Măslinilor în acea zi: „Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului” (Mat. 10:23).11 În capitolul 24, discuţia care urmează între Isus şi ucenici este declanşată de întrebarea ucenicilor. Pentru că în întrebarea lor se amestecă mai multe planuri istorice, Isus le răspunde plecînd de pe planul istoric imediat şi alunecînd înspre cel îndepărtat. 3

El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, cînd se vor întîmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?” 4 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu

9

Lucrul acesta fusese profeţit de Daniel în 9:24-27. După stîrpirea Unsului, a lui M esia, poporului lui Daniel i s-a mai acordat o jumătate de săptămînă de har, după care cetatea şi Templul aveau să fie dărîmate. 10 Un citat din Iosif Flaviu ar putea să ne ajute să înţelegem felul în care a fost primită de israeliţi orice încercare de a-i preveni de dezastrul care se pregătea: „Înainte cu 4 ani de a fi început războiul, pe vremea cînd cetatea se bucura de o mare pace şi prosperitate, un om numit Isus, fiul lui Ananus, un plebeu căsătorit, a venit la Sărbătoarea Corturilor şi dintr-o dată a început să strige cu glas tare: «O voce de la răsărit, o voce de la apus, o voce din cele 4 vînturi, o voce împotriva Ierusalimului şi a Casei sfinte, o voce împotriva mirilor şi a mireselor şi o voce împotriva întregului popor!» Acest strigăt n-a încetat zi şi noapte, pe cînd străbătea toate uliţele Ierusalimului. Dar unii din mai-marii poporului erau foarte indignaţi de acest strigăt îndrăzneţ al lui, de aceea, l-au luat şi i-au dat un număr de lovituri, dar omul nu a spus nimic în apărarea lui, nici nu s-a plîns de durerea lui sau de chinuitorii lui, ci a continuat să strige acelaşi mesaj. Unii din mai-marii noştri — spune Iosif Flaviu — crezînd că aceasta este un fel de furie divină, l-au adus la dregătorul roman, unde a fost bătut crunt, cu toate acestea, omul nu a cerut îndurare pentru el, nici nu a vărsat lacrimi, ci, la fiecare lovitură, vocea lui devenea tot mai jalnică, şi striga: «Vai Ierusalimului!» Cînd Albinus (dregătorul) l-a întrebat cine era, de unde venea, de ce scotea acele strigăte, el nu a răspuns nimic, ci a continuat să-şi strige jalnicul mesaj, astfel că Albinus l-a declarat nebun. În anii care au urmat, omul acesta nu a avut nici un cuvînt de schimbat cu vreunul dintre oameni, nu a vorbit împotriva celora care îl băteau, nici nu i-a lăudat pe cei ce-i dădeau de mîncare, ci repeta mereu acelaşi mesaj cu o adîncă apăsare a viitorului, ce-i venea din duhul lui mîhnit. Strigătul lui era mai puternic în timpul sărbătorilor, şi a continuat aşa timp de 7 ani şi 5 luni, fără a obosi, pînă cînd a văzut cu ochii lui asediul, şi atunci, mergînd în jurul zidului, striga din răsputeri: «Vai, vai Ierusalimului şi poporului şi Casei sfinte din nou!», şi cînd a adăugat: «Vai şi mie!», o piatră l-a lovit, şi şi-a dat duhul, gemînd acelaşi mesaj” (Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Wars of the Jews, cartea a VI-a, cap. V.3, p. 582-583). 11 Vezi comentariul legat de acest verset, de la p. 305.

vă înşele cineva. 5 Fiindcă vor veni mulţi în Nu mele Meu, şi vor zice: « Eu sînt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi. 6 Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă spăimîntaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întîmple. Dar sfîrşitul tot nu va fi atunci. 7 Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pămînt, foamete şi ciumi. 8 Dar toate aceste lucruri nu vor fi decît începutul durerilor. 9 Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urîţi de toate neamurile pentru Numele Meu. 10Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. 11 Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. 12 Şi, din pricina înmu lţirii fărădelegii, dragostea celor mai mu lţi se va răci. 13 Dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit. 14 Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfîrşitul (Mat. 24:3-14).

Întrebarea ucenicilor (3) 3

El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, ! ! !

cînd se vor întîmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?”

Practic, ucenicii pun Domnului Isus nu o singură întrebare, ci trei. Prima dintre ele — „Cînd se vor întîmpla aceste lucruri?” (3) — este legată de afirmaţia Domnului Isus din versetul 2: „Adevărat vă spun că nu va rămînea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată”. Întrebarea vizează dărîmarea cetăţii şi a Templului. Dărîmarea Templului implica şi dărîmarea cetăţii, deoarece Templul avea să fie ultimul bastion în calea năvălitorilor, iar profeţia din Daniel afirmă că „pe aripa urîciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, pînă va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărît” (Dan. 9:27). Este cel puţin interesant că ucenicii asociază cu dărîmarea Ierusalimului şi a Templului alte două lucruri: venirea Fiului Omului şi sfîrşitul veacului. Oare de ce o fac? Răsfoind Evanghelia după Matei, înţelegem că pînă la acea oră Domnul Isus mai făcuse cel puţin două afirmaţii care îi îndreptăţeau pe ucenici să gîndească în aceşti termeni. Prima dintre ele o găsim în Matei 10:23, iar a doua, în Matei 16:27-28. 12 Contextul textului din Matei 10 este focalizat pe misiunea ucenicilor pentru oile pierdute ale casei lui Israel, deci vizează în mod evident perioada premergătoare dărîmării Ierusalimului şi a Templului. Matei se foloseşte de această trimitere ca să grefeze pe ea lucruri care aveau să ţină nu numai de 12

Vezi comentariul legat de textul din M atei 10:23, p. 305, iar pentru comentariul textului din M atei 16:27-28, vezi p. 403.

misiunea lor imediată, ci şi de ceea ce avea să se întîmple în toată această primă fază a misiunii lor13 de după înălţarea Domnului Isus: 16

Iată, Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii, şi fără răutate ca porumbeii. 17 Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor, şi vă vor bate în sinagogile lor. 18 Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. 19 Dar, cînd vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gîndindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; 20 fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi. 21 Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui, copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. 22 Veţi fi urîţi de toţi, din pricina Nu melui Meu, dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit. 23 Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel pînă va veni Fiul omului (Mat. 10:16-23, s.n.).

Ultimul verset din textul de mai sus (23) pare să vorbească despre un eveniment care urma să aibă loc încă în timpul vieţii ucenicilor. Fiul Omului trebuia „să vină” înainte ca ei să fi terminat de străbătut toate cetăţile lui Israel. Acest lucru este întărit de cel de-al doilea text (16:27-28). În cazul celui de-al doilea text, ne aflăm în contextul în care Petru — probabil şi ceilalţi — reacţionează la vestea suferinţei, a morţii şi a învierii Domnului Isus: 21

De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît, şi că a treia zi are să învieze. 22 Petru L-a luat deoparte, şi a început să-L mustre, zicînd: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întîmple aşa ceva!” 23 Dar Isus S-a întors, şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gîndurile tale nu sînt gîndurile lui Du mnezeu, ci gînduri de ale oamenilor”. 24 Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. 25 Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga. 26 Şi ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? 27 Căci Fiul omu lui are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. 28 Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Mat. 16:21-28, s.n.).

Ambele texte vorbesc despre venirea Fiului Omului în s lava Sa în perioada vieţii ucenicilor. 14 Deci se pare că exista o bază pentru întrebarea ucenicilor, mai bine 13

M isiunea ucenicilor urma să se desfăşoare în două faze: mai întîi în Ierusalim şi în toată Iudeea, deci la oile pierdute ale casei lui Israel, iar apoi în Samaria şi pînă la marginile pămîntului (vezi Fapte 1:8). 14 Afirmaţia din 16:28 — „Unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea pînă vor vedea pe Fiul omului venind în slava Sa” — pare să poată fi explicată şi prin experienţa lui Petru, Iacov şi

zis pentru ultimele două dintre cele trei întrebări: „Care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?” (24:3). Dar de ce asociaseră, oare, ucenicii împlinirea acestor profeţii cu dărîmarea Ierusalimului şi a Templului? Să ne aducem aminte de faptul că întreaga secţiune din Matei 21-23 l-a vizat în mod special pe Israel. Curăţirea Templului în urma verdictului Domnului Isus — „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari»” (21:13) — a marcat o primă condamnare oficială din partea lui Dumnezeu. Dar imediat după aceea, ucenicii au fost martori la alte cîteva lucruri care arătau în aceeaşi direcţie. Primul a fost gestul profetic al blestemării smochinului (21:18-22). Al doilea ţine de cele trei pilde — Pilda celor doi fii, Pilda vierilor şi Pilda nunţii fiului de împărat — prin care Domnul Isus a măturat întreaga istorie, plecînd de la Ioan Botezătorul ş i pînă la sfîrşitul veacului (vezi 21:28-22:14). Deşi Fiul Gospodarului a fost omorît, Gospodarul sau Împăratul a făcut totuşi nuntă Fiului Său „înviat din morţi”. 15 Via avea să fie dată altora, şi cetatea avea să fie arsă. În capitolul 23, Isus rostise peste mai-marii lui Israel o serie de opt „vaiuri”, anunţînd iminenţa pedepsei care se pregătea pentru ei. Ultimul „vai” a deschis pedeapsa la dimensiunile întregii istorii, ca şi cum ar fi prevestit o pedeapsă escatologică: 29

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele proorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi, 30 şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sîngelui proorocilor”. 31 Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sînteţi fiii celor ce au omorît pe prooroci. 32 Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! 33 Şerpi, pui de năpîrci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? 34 De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi îi veţi prigoni din cetate în cetate; 35 ca să vină asupra voastră tot sîngele nevinovat, care a fost vărsat pe pămînt, de la sîngele neprihănitului Abel pînă la sîngele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorît între Templu şi altar. 36 Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. 37 Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cu m îşi strînge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! 38 Iată că vi se lasă casa pustie; 39 căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi zice: „Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Do mnului!” (Mat. 23:29-39, s.n.).

Ioan pe M untele Schimbării la Faţă (vezi 17:1-13). În 2 Petru 1:16-18, Petru pare să sugereze că experienţa sa pe M untele Schimbării la Faţă a fost o împlinire, cel puţin parţială, a afirmaţiei din M atei 16:28. Cu toate acestea, versetul precedent ne împinge spre evenimentul escatologic al judecăţii: „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (27). 15 Isus le spusese, de fapt, ucenicilor nu numai că are să fie răstignit, dar şi că a treia zi avea să învieze (16:21; 17:23 şi 20:19).

Afirmaţia din versetul 35 din textul de mai sus sugerează un eveniment escatologic, care constituie un fel de rezumat al întregii istorii, începînd de la Abel şi Cain şi terminînd cu evenimentul ce se pregătea. Iar în versetul 39, Isus Însuşi a vorbit despre venirea Sa din nou. Deci ucenic ii erau mai mult decît îndreptăţiţi să pună întrebările pe care le-au pus. Să vedem cum le va răspunde Domnul Isus. „Băgaţi bine de seamă să nu vă înşele cineva” (4) Nu este de neglijat faptul că Isus începe cu această atenţionare: „Băgaţi bine de seamă să nu vă înşele c ineva” (4). El o face, probabil, tocmai pentru ca să atragă atenţia ucenicilor asupra aspectului complex al răspunsului care trebuie dat la întrebările lor. Cu toate acestea, Isus nu spune: „Băgaţi bine de seamă să nu vă înşelaţi”, ci „băgaţi bine de seamă să nu vă înşele cineva” (4). Înşelarea avea să vină de afară, tocmai prin pretenţiile unora că sînt Mesia. În vîltoarea evenimentelor care aveau să ducă la căderea Ierusalimului şi la dărîmarea Templului, aveau să se ridice mulţi hristoşi mincinoşi, ca să insufle nădejdi înşelătoare în inimile pregătite de răzmeriţă împotriva Romei, iar apoi în inimile deznădăjduite ale apărătorilor cetăţii. Începutul durerilor (5-8) Isus alege să răspundă mai întîi la cea de-a doua întrebare: „Care va fi semnul venirii Tale?” (3). Cu privire la semnul venirii Lui exista posibilitatea ca ei să fie înşelaţi de hristoşii mincinoşi care aveau să vină: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: «Eu sînt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi” (4-5, s.n.). Oare de ce îi avertizează Domnul Isus pe ucenici mai întîi de venirea hristoşilor mincinoşi? Pentru a răspunde la o astfel de întrebare, trebuie să observăm că venirea hristoşilor mincinoşi este asociată cu veştile de războaie, cu războaie, cu cutremurele de pămînt, cu foametea ş i cu ciuma, care vor fi pe alocuri (nu pe tot pămîntul). Să ne aducem aminte de îndoiala lui Ioan Botezătorul cu privire la identitatea lui Isus — „Tu eşti Acela care trebuia să vină, sau să aşteptăm pe altul?” (Mat. 11:3) — la care să adăugăm întrebarea despre bir din capitolul 22:15-22 a mai-marilor lui Israel şi întrebarea ucenicilor de după învierea Domnului Isus Hristos: „Doamne, în vremea aceasta ai de gînd să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:6). Sfera acestor texte trebuie lărgită cu acelea în care sînt prezentate de evanghelist zvîcnirile inimii diferitelor categorii de oameni referitoare la identitatea lui Isus. Primii care recunosc în Isus pe Fiul lui David sînt cei doi orbi din Matei 9:27. După ce Ioan îşi exprimă îndoiala cu privire la identitatea lui Isus, imediat după vindecarea îndrăcitului orb şi mut par să se trezească noroadele: „Toate noroadele, mirate, ziceau: «Nu cumva este acesta Fiul lui David?»” (12:23). Furia fariseilor la auzul acestor cuvinte dovedeşte încărcătura extraordinară a acestei expresii. Ostilitatea lor atinge cote maxime cu ocazia intrării Domnului Isus în Ierusalim, cînd „noroadele cari mergeau înaintea

lui Isus şi cele ce veneau în urmă strigau: «Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!»” (21:9). Este evident faptul că întregul Israel aştepta pe Hristosul, dar la fel de evident este şi faptul că El era aşteptat pe o cu totul altă coordonată decît cea pe care a venit Isus. În preajma pregătirii răscoalei împotriva Romei, iar apoi în preajma căderii Ierusalimului, aveau să vină mulţi hristoşi mincinoşi care să încerce să insufle nădejde, mai întîi în fanaticii care se pregăteau de revoltă, iar apoi în apărătorii obosiţi ş i împuţinaţi ai Ierusalimului. 16 Probabil cu privire la aceştia îş i atenţionează Isus ucenicii. O astfel de concluzie este susţinută şi de ordinea prezentării evenimentelor: mai întîi hristoşii mincinoşi, apoi veştile de războaie, dar acestea nu vor fi semnul sfîrşitului. Războaiele vor fi însoţite de cutremure de pămînt, foamete şi ciumă, „dar toate acestea nu vor fi decît începutul durerilor” (8). Sfîrşitul durerilor avea să confirme ceea ce Domnul Isus urma să spună în versetele următoare: „Atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi” (24:21). „Cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit” (9-13) La veştile de războaie se vor adăuga războaiele. Iar acestea vor fi însoţite pe alocuri de cutremure de pămînt, de foamete şi de ciumă. Iar la toate acestea, se va adăuga prigoana: 9

Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urîţ i de toate neamurile pentru Numele Meu. 10 Atunci mulţ i vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. 11 Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. 12 Şi, din pricina înmu lţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.

16

Iată o scenă din timpul asediului descris de Iosif Flaviu: „Soldaţii au ajuns la pridvoarele curţii de afară ale Templului, unde se refugiaseră cam 6.000 de copii, femei şi bărbaţi, şi, înainte de a fi primit vreun ordin, mînaţi de o nemaipomenită mînie, au dat foc acelui pridvor. Unii s-au aruncat de acolo, nenorocindu-se, iar alţii au ars de vii; nimeni nu a scăpat cu viaţă. Un proroc mincinos a fost cauza acestui dezastru, deoarece el profeţise în cetate, chiar în aceeaşi zi, că Dumnezeu le-a poruncit să se urce pe Templu, unde vor primi semnul miraculos al izbăvirii lor. Atunci erau mulţi profeţi mincinoşi în slujba tiranilor, prin care puteau supune şi manipula poporul. „Profetul” le spusese să aştepte scăpare de la Dumnezeu, pentru a nu dezerta şi a nu fugi la romani, ci învingîndu-şi frica să dea crezare unor asemenea nădejdi. Un om căzut în deznădejde este uşor convins de asemenea promisiuni” (Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Wars of the Jews, cartea a VI-a, cap. V.3, p. 582, s.n.).

13

Dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit (Mat. 24:9-13, s.n.).

Singura expresie care ar putea sugera o scenă mondială o găsim în versetul 9: „Veţi fi urîţi de toate neamurile pentru Numele Meu” (s.n.). O astfel de expresie aplicată ucenicilor — după cum pare să sugereze contextul — arată spre vremuri ce ţin de faza a doua a lucrării lor, de faza în care mărturia lor pentru Hristos şi facerea de ucenici aveau să treacă în Samaria şi la neamurile din jur. 17 Cartea Faptele Apostolilor stă mărturie faptului că încă înainte de dărîmarea Ierusalimului nu numai că un număr mare de iudei trăiau în ţările din Bazinul Mediteranean, dar şi că lucrarea ucenicilor a trecut graniţele lui Iuda, atît din punct de vedere geografic, cît şi din punct de vedere etnic. Deci scena istorică ce s-a conturat înainte de anul 70 d.Hr. justifică aplicarea acestui text ucenicilor ş i permite restrîngerea lui la evenimentele din jurul anului 70 d.Hr. Multe dintre cărţile Noului Testament vorbesc despre persecuţiile stîrnite împotriva creştinilor în general şi împotriva ucenicilor în special. Din cartea Evrei,18 înţelegem presiunile extraordinare care se făceau împotriva iudeilor creştini, în încercarea de a-i aduce înapoi la iudaism: 32

Aduceţi-vă aminte de zilele de la început, cînd, după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţe: 33pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocărilor şi necazurilor, şi pe de alta, v-aţi făcut părtaşi cu aceia care aveau aceeaşi soartă ca voi. 34 În adevăr, aţi avut milă de cei din temniţă şi aţi primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte. 35 Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! 36 Căci aveţi nevoie de răbdare, ca după ce aţi împlinit voia lui Du mnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. 37 „Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi „Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. 38 Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” 39 Noi însă nu sîntem din aceia cari dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia cari au credinţă pentru mîntuirea sufletului (Evrei 10:32-39).

Iar dacă ţinem cont de ceea ce spune Pavel în Galateni: „Voi cari voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har” (5:4), atunci înţelegem seriozitatea problemei cu care aveau să fie confruntaţi ucenicii ş i înţelegem ş i seriozitatea avertizării din Matei 24:13: „Dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit”. Această avertizare este reluată de Pavel în Epistola către Galateni: 1

Rămîneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăş supt jugul robiei. 2 Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic; 3 şi mărturisesc iarăş încă o dată oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată 17

Conform mandatului din Fapte 1:8, prima fază a misiunii lor era pentru Ierusalim şi toată Iudeea, iar faza a doua, pentru Samaria şi marginile pămîntului. 18 Cartea poate fi datată înainte de anul 70 d.Hr.

Legea. 4 Voi, cari vreţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har (Gal. 5:1-3).

A răbda pînă la sfîrşit însemna a nu te lepăda de Hristos, nici chiar cu preţul vieţii. În aceeaşi direcţie îşi avertizase Isus ucenicii şi în Matei 10: 28

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. 29 Nu se vînd oare două vrăbii la un ban? Totuş, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru. 30 Cît despre voi, pînă şi perii din cap, toţi vă sînt număraţi. 31 Deci, să nu vă temeţi; voi sînteţi mai de preţ decît multe vrăbii. 32 De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; 33dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. 34 Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. 35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa. 36 Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. 37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. 38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. 39 Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde, şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga (Mat. 10:28-39, s.n.).

Afirmaţiile de mai sus sînt făcute în contextul mandatului care viza strict oile pierdute ale casei lui Israel ş i în perioada în care exista încă interdicţia de a merge pe calea păgînilor şi de a intra în vreo cetate a Samaritenilor (vezi Mat. 10:5-6). Deci, am putea concluziona că tot ceea ce este afirmat în textul din Matei 24:1-13 se poate aplica la perioada de dinaintea dărîmării Ierusalimului. În preajma declanşării conflictului armat împotriva Romei, hristoşii mincinoş i aveau să amăgească pe mulţi cu încurajări minc inoase şi să-i împingă astfel în evenimentele care aveau să marcheze începutul sfîrşitului lui Iuda ca stat şi naţiune. În acele ore fierbinţi, politicul şi religiosul aveau să fuzioneze, făcîndu-se capital politic din apartenenţa religioasă la iudaism. Este de la sine înţeles că în astfel de condiţii creştinii erau socotiţi trădători de ţară şi de neam, şi, drept urmare, li se confiscau averile şi erau aruncaţi în temniţă. Iar lucrul acesta a fost profeţit de Domnul Isus atît în Matei 10:18-39, cît şi în Matei 22:6 şi în 23:34. Iată ce spusese Isus în ultimul dintre aceste texte: „De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate” (23:34). Sfîrşitul va veni cînd Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea (14) Cu toate acestea, sfîrşitul nu putea să vină o dată cu căderea Ierusalimului şi cu dărîmarea Templului, deoarece mandatul pe care Hristos îl avea în vedere — Matei 28:18-20 — nu avea să fie îndeplinit la ora căderii Ierusalimului. Încă în Pilda nunţii fiului de împărat, Isus a vorbit şi despre o a doua fază a lucrării

ucenicilor. După ce Israelul avea să respingă chemarea lui Isus prin ucenicii Săi, 19 şi după ce Împăratul avea să-Şi trimită oştile ca să nimicească pe ucigaşii aceia, slujitorii Lui trebuiau să iasă la răspîntiile drumurilor şi trebuiau să cheme la nuntă pe toţi cei pe care îi vor găsi. Isus Îşi avertizase ascultătorii de faptul că la nunta aceasta vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov oameni veniţi de la răsărit şi de la apus, în timp ce „fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (Mat. 8:12). Tocmai avînd în vedere această a doua fază a lucrării lor, Domnul Isus Îşi atenţionează ucenicii de faptul că indiferent cît de dramatice vor fi evenimentele din jurul anului 70 d.Hr. mis iunea lor nu trebuie să fie considerată încheiată. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei — le spune Domnul Isus — va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfîrşitul” (Mat. 24:14). Acest verset acoperă acea întreagă a doua fază din lucrarea ucenicilor — faza „Samaria şi pînă la marginile pămîntului” (Fapte 1:8) — care va premerge momentul în care poporul Israel, repatriat după cele aproape două milenii de împrăştiere printre neamuri, va zice, ca naţiune: „Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului” (Mat. 23:39).20 24:15-28 „Urîciunea pustiirii… în Locul sfînt” sau semnalul de alarmă pentru ucenici 15

De aceea, cînd veţi vedea „urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfînt” — cine citeşte să înţeleagă! — 16 atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; 17cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; 18şi cine va fi la cîmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. 19 Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţîţă în zilele acelea! 20 Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. 21 Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi. 22 Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. 23Atunci, dacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeţi. 24 Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. 25 Iată că v-am spus mai dinainte. 26 Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie”, să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi. 27 Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului o mului. 28 Oriunde va fi stîrvul, acolo se vor aduna vulturii (Mat. 24:15-28).

Limbajul acestui text ne sugerează că evenimentele descrise nu sînt evenimente escatologice, 21 ci evenimente de dimens iuni limitate, care îi vizează pe „cei din 19

„Cine vă primeşte pe voi, M ă primeşte pe M ine; şi cine M ă primeşte pe M ine, primeşte pe Cel ce M -a trimes pe M ine” (M at. 10:40). 20 Vezi şi Romani 11:25-36. 21 Nu toţi exegeţii interpretează în acelaşi fel textul din M atei 24. R. T France, The Gospel According to Matthew, p. 333-346, şi R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p.

Iudea” (16), care se află la acel moment „pe acoperişul caselor” (17) sau „la cîmp” (18). Într-un context escatologic, coborîrea de pe acoperişul casei în casă ca să-şi ia cineva lucrurile sau întoarcerea cuiva de la cîmp sau fuga la munţi sau dorinţa de a nu fi prinşi de aceste evenimente tocmai iarna 22 sau într-o zi de Sabat nu au nici un sens. Tocmai de aceea putem afirma că textul de faţă vizează tot evenimentele legate de căderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. Întrebarea însă este dacă întregul text poate fi limitat la aceste evenimente sau dacă nu cumva există în versetele 24:15-28 alunecări spre evenimentele escatologice ale venirii Domnului Isus. O astfel de posibilitate este deschisă tocmai de întrebările puse Domnului Isus de către ucenici în 24:3. La prima vedere, singurele indicii din textul din Matei 24:15-28 care ar putea fi interpretate ca fiind de natură escatologică le găsim în versetul 21, unde se vorbeşte despre „un necaz aşa de mare, cum n-a fost nici o dată de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi” (s.n.). Dar chiar şi acest verset poate fi interpretat cu referire la evenimentele din preajma anului 70 d.Hr. Iată doar unul dintre fragmentele scrierii lui Iosif Flaviu cu privire la necazul respectiv: Numărul celor ce pieriseră din cauza foametei era uriaş, şi nenorocirile pe care le înduraseră erau dincolo de posibilitatea de exprimare a graiulu i omenesc. Oriunde ar fi apărut doar o umbră de mîncare, de îndată se isca un război pentru a o apuca. Cei mai buni prieteni începeau să se lupte între ei, smulgînd unul din mîna altuia cele mai mizerabile lucruri comestibile. Era de necrezut faptul că muribunzii erau pe punctul de a-şi da duhul din cauza lipsei de mîncare. Dar tîlharii îi percheziţionau în acele mo mente grele, pentru ca nu cumva vreunul dintre muribunzi să se prefacă doar, avînd totuşi ceva mîncare ascunsă în sîn. Aceşti tîlhari aveau gurile căscate de foame şi fugeau de colo, colo, împiedicîndu-se şi clătinîndu-se ca nişte cîini nebuni, rotindu-se pe lîngă porţile caselor ca nişte beţivi. Din cauza deznădejdii în care se găseau, ei se repezeau în aceeaşi casă şi de cîte trei ori în aceeaşi zi. Mai mult chiar, foamea lor era atît de insuportabilă, încît îi obliga să mestece totul, adunînd şi mîncînd lucruri pe care nici chiar cele mai scîrboase animale nu le-ar fi atins, cum ar fi curele sau sandale. Chiar şi pielea de pe scuturile lor era smulsă şi mestecată, iar alţii mîncau şi resturi de paie vechi. Unii oameni adunau fibre lemnoase, vînzînd o cantitate mică cu 4 drahme. Eu relatez fapte inexistente în vreo istorie omenească, 224-228, de pildă, susţin că textul din 24:1-34 se referă în exclusivitate la evenimentele din jurul anului 70 d.Hr., care vizează dărîmarea Ierusalimului şi a Templului. Însă alţi exegeţi, cum ar fi W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. II, p. 340; D. Hill, The Gospel of Matthew, p. 316-324; H. N. Ridderbos, Matthew, p. 337-348; W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 846-849; şi alţii susţin că textul are o valenţă escatologică, chiar dacă — după cum afirmă W. Hendriksen — ar putea fi vorba despre împliniri multiple ale profeţiei, existînd în text atît dimensiunea danielică de la care se pleacă, cît şi cea privitoare la evenimentele din jurul anului 70 d.Hr. 22 „Iarna, drumurile în Palestina erau impracticabile, din pricina abundenţei ploilor, iar în ziua de Sabat, porţile cetăţilor erau închise, şi proviziile erau imposibil de procurat” (R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 341).

lucruri nemaiauzite nici printre greci, şi nici printre barbari, dar foametea a dus naţiunea mea la o stare ce nu mai cunoştea jena sau ruşinea. Este groaznic să relatezi asemenea lucruri ce par incredibile pentru cel ce le citeşte sau le aude. Aceste lucruri par să fie ieşite din comun pentru posteritate, dar sînt mulţi martori oculari de vîrsta mea care pot confirma adevărul celor relatate. Era o oarecare femeie care locuia dincolo de Iordan, pe nume Maria, fiica lui Eleazar, din satul Betezub, care tradus înseamnă Casa Isopului. Ea era renumită pentru descendenţa ei nobilă şi pentru bogăţia ei. Într-o zi, a fugit să se adăpostească la Ierusalim împreună cu o mare mulţime de oameni, şi asediul a prins-o acolo. Ea a fost jefuită de tot ce avea la ea, chiar şi alimentele pe care le avea au fost luate de oamenii de strajă nesăţioşi, care-i percheziţionau casa în fiecare zi. Fiind într-o situaţie atît de disperată, îi ocăra pe oşteni, stîrnindu-i la mînie şi duşmănie, dar nici unul dintre ei nu i-a curmat firul vieţii, nici din ură, nici din milă pentru suferinţa ei. Chiar dacă se străduia să facă rost de puţină mîncare, curînd îşi dădea seama că munca ei era zadarnică, deoarece i-o smulgeau alţii cu forţa. Cînd orice putinţă de a procura mîncare s-a dovedit a fi în zadar şi cînd a simţit că foametea îi mistuie măruntaiele şi măduva, în dezlănţuirea ei nebună şi-a ucis copilul sugar. Se gîndea că n-avea rost să-şi păstreze copilul, deoarece, chiar dacă romanii le-ar fi cruţat viaţa, ar fi trebuit să meargă în robie, dar chiar şi pînă atunci, ar fi fost oricum seceraţi de foamete, iar asediul era mai chinuitor decît ambele. Gestul ei se dorea a fi o provocare a furiei tîlharilor ce o tîlhăreau sistematic şi o întîmplare de pomină pentru întreaga lume ce va pune capac nenorocirii iudeilor. După ce şi-a omorît copilul, l-a prăjit şi a mîncat jumătate din el, iar cealaltă jumătate a ascuns-o. Cîţiva răzvrătiţi s-au năpustit în casa ei şi, simţind mirosul, au ameninţat-o cu moartea în cazul în care nu le dădea mîncarea. Ea le-a răspuns că a păstrat şi pentru ei o porţie frumoasă din mîncarea pe care o făcuse, arătîndu-le ce a mai rămas din fiul ei. Bărbaţii au fost cuprinşi de groază şi consternare, rămînînd aţintiţi locului de uluire în faţa acestei privelişti. „Hai, mîncaţi — le-a zis ea — nu cumva sînteţi voi mai gingaşi decît o femeie sau mai milostivi decît o mamă, dar dacă sînteţi atît de scrupuloşi şi priviţi ca o urîciune această jertfă a mea, atunci o voi mînca eu şi pe cea de-a doua jumătate!” Bărbaţii aceia au ieşit tremurînd, fiind mai înfricoşaţi de această privelişte decît de orice altceva. La această veste, toată cetatea s-a cutremurat. Analizînd acest caz deplorabil, oamenii tremurau de parcă această crimă nemaiauzită ar fi fost comisă chiar de ei înşişi. Cei chinuiţi de foamete ar fi dorit să moară, fericindu-i pe cei ce muriseră înaintea lor, deoarece aceia nu au trăit ca să vadă şi să audă asemenea grozăvii.23 Numărul captivilor luaţi pe întreaga perioadă a războiului s-a socotit a fi de 97.000, iar numărul celor ce au pierit pe întreaga durată a asediului a fost de 1.100.000, marea lor majoritate fiind iudei, dar nu neapărat locuitori ai Ierusalimului, ci oameni care veniseră într-un mare număr la Ierusalim la Sărbătoarea Azimilor şi care au fost împresuraţi în cetate. Numărul acesta s-a stabilit şi în funcţie de numărul de jertfe aduse la o sărbătoare cum ar fi Paştele, cînd marii preoţi jertfesc animalele de la orele 23

Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Wars of the Jews, cartea a VI-a, cap. III.3 şi 4, p. 578. În Anexa a II-a, redăm o porţiune mai largă de text care descrie ultimele zile ale Ierusalimului. Necazul imens a venit din faptul că, pe lîngă foametea şi ciuma care secerau zeci şi sute de mii de vieţi, iudeii s-au măcelărit între ei înşişi, de parcă ar fi înnebunit.

9 la 11. Ei aduc 256.500 de jertfe, şi la fiecare jertfă se unesc aproximativ 10 oameni, uneori chiar mai mulţi. Dacă socotim 10 oameni la o jertfă, număr care rezu ltă este de 2.565.000 de oameni care erau sfinţiţi şi gata de a mînca paştele. În afară de aceştia mai erau şi cei necuraţi temporar sau permanent, cum ar fi leproşii etc. sau străinii care veneau aici să se închine. Aşadar, în timpul sărbătorii, o mare mulţime de oameni a fost prinsă ca într-o menghină. Mulţimea care a pierit în cetate întrece orice distrugere pe care oamenii sau Dumnezeu le-au văzut vreodată pe acest pămînt. Cît despre cei ascunşi în caverne, cînd romanii şi-au dat seama unde erau, au făcut săpături în pămînt, i-au prins şi i-au omorît. Tot aici au mai fost găsite şi 2.000 de cadavre —unii se sinuciseseră, alţii se uciseseră între ei, iar alţii muriseră de foame. Putoarea degajată de trupurile moarte i-a alungat pe soldaţi, dar cei lacomi de pradă au călcat peste trupuri, căutînd lucruri de preţ şi aur, deoarece aceşti iudei aduseseră cu ei aici tot ce se putea căra. Simon a fost păstrat pentru ziua sărbătoririi triu mfului, pentru a fi omorît atunci, iar Ioan a fost condamnat la închisoare pe viaţă (s.n.).24

Dar să nu uităm că acest necaz trebuie interpretat şi cu privire la naţiune, şi nu doar cu privire la indivizii din ea. În acest caz, putem considera că evenimentul căderii Ierusalimului a fost botezul cu foc pe care Isus Hristos Însuşi l-a adus peste cei care Îl respinseseră pe El, cerînd ca sîngele lor să cadă asupra capului lor şi asupra capului copiilor lor. Căderea Ierusalimului avea să marcheze, după cum am afirmat, începutul procesului de dezintegrare a naţiunii Israel, care, în cele din urmă, va duce la tăierea din măslin a ramurilor fireşti. 25 Or, nici un necaz nu poate fi considerat mai mare decît acesta, căci „ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Mat. 16:26). Acest adevăr capătă proporţiile reale atunci cînd înţelegem ceea ce a spus Domnul Isus în Matei 16: „Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Mat. 16:27). Dacă versetul următor — „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Mat. 16:28) — poate fi interpretat în contextul acelor evenimente, 26 atunci judecarea lui Israel aducea, de fapt, cu sine şi condamnarea acelei generaţii, ca răspuns la ceea ce ei au cerut cu gura lor: „Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (27:25). Or, necazul acela aşa de mare cum n-a fost şi nu va mai fi urma să se abată asupra lui Israel tocmai ca urmare a împlinirii acestei cereri. 27 Prin răstignirea Domnului Isus Hristos, iudeii aveau să calce în picioare pe Fiul lui 24

Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Wars of the Jews, cap. IX.3-4, p. 587-588. 25 Vezi Rom. 11. 26 Vezi p. 403. 27 Aceasta nu înseamnă că totul trebuie neapărat spiritualizat. Necazul a avut într-adevăr şi o dimensiune materială considerabilă. „Căderea cetăţii sfinte — afirmă Tasker — în care au fost ucişi peste un milion de oameni, a apărut cu siguranţă celor care au fost martori ai acestor evenimente ca o catastrofă mondială de magnitudine maximă, şi numai limbajul simbolic al unor perturbări cosmice, cum ar fi întunecarea soarelui şi a lunii, căderea stelelor de pe cer, a fost adecvat pentru a o descrie” (R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 226).

Dumnezeu, să pîngărească sîngele legămîntului cu care au fost sfinţiţi — este vorba de sîngele Vechiului Legămînt, care i-a pus deoparte ca popor al lui Dumnezeu — şi aveau să batjocorească pe Duhul harului, care lucrînd cu putere prin Domnul Isus a încercat să-i aducă la pocăinţă. Iar acest păcat a fost etichetat de Domnul Isus ca hulă împotriva Duhului Sfînt, păcat pentru care nu este iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor. 28 Tocmai de aceea, prin profeţia din Matei 24, Domnul Isus îi previne de pedeapsa ce urma să vină peste ei: „Căc i, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului — urma să spună autorul Epistolei către Evrei — nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:26-27). Faptul că textul poate fi interpretat ca referindu-se la pedeps irea Ierusalimului de către Dumnezeu, prin Fiul Său, este sugerat de profeţia din Daniel 9:27, text pe care Edward J. Young îl traduce astfel:29 „Şi el va face să rămînă în picioare 30 un legămînt pentru mulţi, o săptămînă, 31 şi la mijlocul săptămînii el va face să înceteze jertfa necurmată şi darul de mîncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti [va veni] unul care pustieşte şi, pînă la sfîrşit, ceea ce este hotărît va cădea peste cel pustiit”. 32 Întrebarea este: Cum trebuie interpretat acel „el” de la începutul versetului? Young trece în revistă diferitele interpretări, 33 după care afirmă că interpretarea cea mai plauzibilă rezultă înlocuind pe „el” cu „Mesia”: „Mesia va face ca legămîntul să rămînă în picioare [să rămînă operant], pentru mulţi, timp de o 28

Vezi M at. 12:22-37. Pentru comparaţie, reproducem şi traducerea Cornilescu: „El va face un legămînt trainic cu mulţi, timp de o săptămînă, dar la jumătatea săptămînii va face să înceteze jertfa şi darul de mîncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, pînă va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărît” (Dan. 9:27). 30 Adică, să rămînă operant pentru mulţi legămîntul timp de o săptămînă. 31 „Săptămîna” danielică — cuvînt care poate fi tradus literal cu şapte şaptezeci — se referă la o heptadă, care reprezintă o perioadă stabilită de timp. M ulţi comentatori interpretează „săptămîna” din Daniel ca referindu-se la o perioadă de şapte ani, şi pe baza acestei interpretări încearcă să stabilească calendarul evenimentelor. „Dar echivalarea săptămînii cu o perioadă de şapte ani în baza paralelei cu Ieremia (25:11-12 sau 29:10) nu dovedeşte că ar fi vorba neapărat de săptămîni de ani şi, de fapt, nu există o dovadă concludentă pentru această poziţie” (E. Young, The Commentary on Daniel, Edinburg: The Banner of Truth, 1949, p. 196). Este, poate, mai de folos ca să considerăm heptadele ca pe nişte perioade bine definite de timp, în ce-L priveşte pe Dumnezeu, prin care se marchează suveranitatea Lui asupra evenimentelor, şi nu ca pe indicii în baza cărora omul să fie chemat să refacă calendarul acestor evenimente. 32 Edward J. Young, The Commentary on Daniel, p. 208. 33 Fuller afirmă că subiectul este indefinit. Zoecker, M aurer, Klefoth etc. afirmă că este vorba despre domnul din versetul 26, care ar putea fi fie Antioh Epifane al IV-lea, fie Antihristul, fie cornul mic din Daniel 7. H. Haevernic şi Th. Hitzig afirmă că subiectul este „o săptămînă”: „O săptămînă va confirma legămîntul pentru mulţi” (Edward J. Young, The Commentary on Daniel, p. 208). 29

săptămînă…” „Întregul pasaj”, afirmă Young, „este mesianic în caracterul său, şi Mesia este personajul principal din text”. 34 Deci Acela care, în ultimă instanţă, este „responsabil” de încetarea jertfei necurmate,35 de dărîmarea Templului şi de pedepsirea lui Israel este Însuşi Domnul Isus. După cum a afirmat Ioan Botezătorul, Isus, ca Mesia, avea funcţia să boteze cu Duhul Sfînt şi cu foc. Iminenţa botezului cu foc pentru Israel a fost vestită încă de Ioan: „Acela Îşi are lopata în mînă, Îşi va curăţi cu desăvîrşire aria şi Îşi va strînge grîul în grînar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:12). După cum am văzut, deşi este hotărît prin decret divin ca legămîntul să rămînă în picioare timp de o „săptămînă”, la jumătatea săptămînii, Mesia va interveni ca să pună capăt închinării idolatre din Templu. Nu trebuie să uităm că Templul fusese transformat într-o peşteră de tîlhari36 şi că, tocmai din pricina acestui fapt, toţi aceia care veneau să se închine în el se hrăneau cu nădejdi înşelătoare. Dărîmarea Templului urma să constituie un act al harului lui Dumnezeu, echivalent cu acţiunea Bisericii faţă de cel păcătos — „dacă nu vrea să asculte nic i de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (Mat. 18:17) — prin care Biserica îi arată celui încăpăţînat în păcat realitatea în care acesta se află, în nădejdea că acesta se va trezi la vreme. Atîta timp cît omul are de ce se agăţa, el va continua să respingă oferta harului lui Dumnezeu. Or, imediat după Înălţare, robii Împăratului — ca să folosim imaginea din Pilda nunţii fiului de împărat — au pornit să cheme la nuntă pe cei poftiţi la ea, adică pe cei din poporul Israel. Însă perioada de har în care această chemare avea să le fie adresată era limitată prin decret divin. 37 Iar pentru că ei se încăpăţînau să dea curs acestei invitaţii, din pricina nădejdilor pe care şi le puseseră în Templul de la Ierusalim şi în religia înfăşurată în jurul lui, prin dărîmarea Templului, prin acest act al „pecetluirii vedeniei şi prorociei”, despre care vorbise îngerul lui Daniel în 9:24 şi care pune capăt întregului s istem, Dumnezeu le oferă şansa de a-şi reevalua poziţia faţă de Isus Hristos. Lucrul acesta s-a făcut din pricina celor aleş i, pentru ca aceia care erau închinători sinceri să aibă şansa reevaluării poziţiei lor. Dar „cei aleşi” fiind parte a sistemului peste care se prăvălise pustiirea, ca să nu piară împreună cu toţi ceilalţi, Domnul Isus spune că „din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:20), 34

Edward J. Young, The Commentary on Daniel, p. 209. „În a 17-a zi a lunii Tamuz, «jertfa necurmată» nu a fost adusă lui Dumnezeu, din lipsă de oameni care ar fi putut face acest lucru, iar poporul era mîhnit şi tulburat din cauza aceasta” (Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Wars of the Jews, cartea a VI-a, cap. II.1, p. 572). 36 Vezi M atei 21:13. 37 La textul din Daniel — „Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii veşnice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor” (Dan. 9:27) — trebuie să adăugăm cele spuse de Domnul Isus în Pilda nunţii fiului de împărat (vezi M at. 22:1-14). 35

deoarece altfel nimeni nu ar scăpa. Dar, prin această profeţie din Matei 24, Isus îi avertizează pe aceştia, pentru ca, în acele zile, nici unul dintre ei să nu-şi pună nădejdea în hristoşii şi prorocii mincinoşi care se vor scula să amăgească pe mulţi. Corelînd această avertizare cu cea din 24:4 ş i 11, putem afirma că printre cei aleş i se aflau şi ucenicii Domnului Isus. După ce, în versetul 27, Isus le spune cum anume va veni adevăratul Hristos — „Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” — El continuă cu deznodămîntul acelor zile de necaz despre care a pornit să vorbească în versetele precedente — „Oriunde va fi stîrvul, acolo se vor aduna vulturii” (28) — prin care pare să sugereze scena sfîrşitului unui război care a lăsat în urmă trupurile moarte ca pradă vulturilor. 38 Profeţia din Daniel 9:27 confirmă faptul că acela care va veni pe aripile urîciunilor idoleşti ca să pustiască nu se va lăsa pînă cînd „va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărît”. În concluzie, putem afirma că şi textul din 24:15-28 se referă tot la evenimentele care vor avea loc în preajma şi cu ocazia căderii Ierusalimului şi că nu trebuie să încercăm să le dăm valenţe escatologice. Eventualele valenţe escatologice derivă în mod indirect din text, în baza naturii paradigmatice a evenimentului. În baza acestei naturi paradigmatice se justifică alunecările profetice în spaţiul continuu al blestemului, respectiv al binecuvîntării. Există o consecvenţă a lui Dumnezeu atît în binecuvîntare, cît şi în pedepsire, care face ca să existe asemănări între binecuvîntarea de astăzi şi binecuvîntarea de mîine, respectiv între blestemul de astăzi şi blestemul de mîine. Singurele versete din acest context care îşi extind implicaţiile pînă în escaton sînt versetele 14 şi 27. Versetul 14 vorbeşte despre mis iunea propovăduirii Evangheliei Împărăţiei, care trebuie să continue după căderea Ierusalimului, pînă va veni sfîrşitul. În lumina lui, apropierea sfîrşitului va fi prevestită de măsura în care propovăduirea Evangheliei va acoperi toată lumea, pentru a sluji ca mărturie tuturor neamurilor. Versetul 27 subliniază faptul că evenimentul venirii Fiului Omului nu va fi un eveniment local ş i discret pentru ca de prezenţa lui să trebuiască să fim avertizaţi de alţii — „Iată-L în pustie”… „Iată-L în odăiţe ascunse” (26) — ci un eveniment 38

„Numărul celor ce au pierit pe întreaga durată a asediului a fost de 1.100.000… M ulţimea care a pierit în cetate întrece orice distrugere pe care oamenii sau Dumnezeu le-au văzut vreodată pe acest pămînt. Cît despre cei ascunşi în caverne, cînd romanii şi-au dat seama unde erau aceştia, au făcut săpături în pămînt, i-au prins şi i-au omorît. Tot aici au mai fost găsite şi 2.000 de cadavre — unii se sinuciseseră, alţii se uciseseră între ei, iar alţii muriseră de foame. Putoarea degajată de trupurile moarte i-a alungat pe soldaţi, dar cei lacomi de pradă au călcat peste trupuri, căutînd lucruri de preţ şi aur, deoarece aceşti iudei aduseseră cu ei aici tot ce se putea căra” (Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Wars of the Jews, cartea a VI-a, cap. IX.3 şi 4, p. 587-588, s.n.).

mondial, care va fi văzut de toţi, aşa cum se vede fulgerul pe bolta cerului. 39 Iar lucrul acesta avea să aibă o valoare deosebită pentru aceia dintre ucenicii Domnului Isus care urmau să fie martori la toate aceste evenimente. Înţelegerea deznodămîntului, adică înţelegerea faptului că Ierusalimul şi Templul aveau să fie dărîmate şi că nici o promisiune aşa-zis mesianică, venită din partea hristoşilor mincinoşi ridicaţi în acele ceasuri fierbinţi ale istoriei, nu ar fi putut opri împlinirea profeţiei lui Isus, avea să-i scutească de dezamăgiri şi avea să le dea puterea să asculte de îndemnul Domnului Isus din 24:16-18. William Hendriksen afirmă că „după spusele multor comentatori, Biserica a părăsit Ierusalimul ş i a găsit adăpost în localitatea Pella din Perea. Pentru a-şi susţine părerea, aceşti comentatori apelează la afirmaţia lui Eusebiu: «Pe de altă parte, oamenilor din Biserica din Ierusalim, acelora din cetate care au fost găsiţi vrednici, li s-a poruncit printr-un oracol, primit prin revelaţie înainte de război să plece şi să locuiască într-una dintre cetăţile din Perea, pe care ei au numit-o Pella» (Eccl. Hist. III.v.3). După Epiphanius, ieşirea din cetate şi fuga în Pella au început nu mult timp înainte ca romanii să încercuiască Ierusalimul (Ag. Her. XXIX.7)”.40 24:29-31 Venirea Fiului Omului pe norii cerului După cum am văzut, mulţi comentatori consideră textul din 24:3-34 ca avînd valenţe escatologice clare, chiar dacă părţi din el se potrivesc şi evenimentelor legate de căderea Ierusalimului. O astfel de poziţie este mult mai ferm afirmată în baza versetelor 29-35, al căror limbaj pare să deschidă înaintea cititorului o perspectivă mondială. În timp ce primul text (15-28) vorbeşte despre Templu, Iudeea, case, cîmpii, munţi şi zi de Sabat, cel de-al doilea text (29-35) vorbeşte despre soare, lună, stele ş i cer şi despre puterile cerului, despre toate seminţiile pămîntului şi despre „Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” (30) ş i despre îngerii Lui care „vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vînturi, de la o margine a cerurilor pînă la cealaltă” (31). O citire superficială a versetelor 29-35 ar sugera deci faptul că, plecînd de la evenimente locale, Domnul Isus alunecă înspre zări escatologice (vezi tabelul comparativ de mai jos).

39

Aceasta dovedeşte ca mincinoase toate încercările de acest fel, care susţin că Domnul Isus ar fi şi venit. 40 William Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 858. Hendriksen afirmă că nu toţi comentatorii susţin veridicitatea afirmaţiei lui Eusebius, conform căreia biserica din Ierusalim s-ar fi refugiat în Pella. Părerea lor se bazează pe cîteva lucruri. În primul rînd, pentru ca să fugi în Perea în acele vremuri, trebuia să treci linia duşmanului. În al doilea rînd, nu ar fi putut toţi cei refugiaţi să se adăpostească în cetatea respectivă, din pricina numărului lor mare. Dacă fuga lor ar fi fost mult înainte de încercuirea Ierusalimului, credincioşii iudei ar fi căzut în mîinile iudeilor fanatici, care luptau pentru libertate şi care ar fi considerat fuga lor ca trădare de ţară (W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 858).

M atei 24:15-28 „Urîciunea pustiirii… aşezată în locul sfînt” (15). „Cei ce vor fi în Iudea să fugă la munţi” (16). „Cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la cîmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina” (17-18). „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat!” (20) „Dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie»…” (26).

M atei 24:29-35 „Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate” (29). „Toate seminţiile pămîntului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimete pe îngerii Săi cu trîmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vînturi, de la o margine a cerurilor pînă la cealaltă” (30-31).

Cu toate că observaţia de mai sus este substanţiată în text, există totuşi în el afirmaţii care ne fac să credem că şi acest text trebuie interpretat cu referire la evenimente ce vor avea loc în generaţia celor care Îl ascultau pe Domnul Isus vorbind pe Muntele Măslinilor. Prima expres ie care ne obligă să legăm ceea ce urmează în 29-35 de ceea ce a fost afirmat în 15-28 o găsim în versetul 29: „Îndată după acele zile” (s.n.). La aceasta se adaugă afirmaţia din versetul 34: „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta pînă se vor întîmpla toate aceste lucruri” (s.n.). Înţelesul natural al acestor afirmaţii ne-ar obliga să legăm tot ceea ce urmează a fi spus în textul din 29-35 tot de evenimentele legate de căderea Ierusalimului şi a Templului. 29

Îndată după acele zile de necaz, „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate”. 30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pămîntului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. 31 El va trimete pe îngerii Săi cu trîmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vînturi, de la o margine a cerurilor pînă la cealaltă. 32 De la smochin învăţaţi pilda lui: Cînd îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. 33 Tot aşa, şi voi, cînd veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul o mului este aproape, este chiar la uşi. 34 Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta pînă se vor întîmpla toate aceste lucruri. 35 Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Mat. 24:29-35, s.n.).

Care indicii trebuie să le luăm deci în considerare pentru a trage concluzii cu privire la perspectiva pe care ne-o oferă textul: cele din versetele 29 şi 34 — care sugerează o perspectivă imediată — sau terminologia din text — care sugerează o perspectivă escatologică? După cum am văzut, începutul şi sfîrşitul acestui text par să pledeze pentru interpretarea lui în corelare cu evenimentul căderii Ierusalimului şi a dărîmării Templului, dar miezul textului pare să fie marcat de un limbaj escatologic.

Logic, tocmai indiciile de început şi sfîrşit par să fie cheile hermeneutice ale textului. Versetul 29 precizează că cele ce urmează a fi spuse se vor întîmpla „îndată după acele zile de necaz” (s.n.), iar versetul 34 precizează că tot ceea ce s-a spus mai sus se va întîmpla încă în generaţia respectivă: „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta pînă se vor întîmpla toate aceste lucruri” (s.n.), în timp ce „despre ziua aceea — ziua venirii Fiului Omului — şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (36). Rămîne să răspundem la întrebarea dacă cele afirmate în versetele 29-35 pot fi explicate în contextul evenimentelor din primul secol. Semnele cerurilor (29) Versetul 29 vine ca răspuns la ceea ce s-a spus în textul precedent (15-28). Acolo a fost vorba despre zile de necaz cum n-au mai fost de la întemeierea lumii. „Îndată după acele zile de necaz, «soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate»” (29). În mod evident, stăm în faţa unei imagini apocaliptice. Dar ne punem întrebarea: Care să fi fost înţelesul acestor imagini în intenţia Domnului Isus? „În legătură cu aceste imagini apocaliptice, o interpretare literală strictă trebuie evitată”, afirmă William Hendriksen. „Pînă cînd această panoramă profetică nu va fi devenit istorie, probabil nu vom şti cît din descrierea aceasta trebuie luată în sens literal şi cît din ea trebuie înţeles în sens figurativ”. 41 O astfel de afirmaţie este cu atît mai importantă, cu cît poziţia lui Hendriksen cu privire la acest text este escatologică. El înşiră o serie de texte din Vechiul Testament al căror limbaj este asemănător sau chiar identic cu cel din versetul 29 din Matei 24, şi care ar putea să stea la baza textului nostru: Isaia 13:10; 34:4; Ezechiel 32:7; Ioel 2:10, 31; 3:15; Amos 8:9 etc. R. T. France (1985) — care susţine o poziţie opusă celei lui W. Hendriksen (1973) — afirmă că toate textele din Vechiul Testament se referă la catastrofe naţionale şi că tocmai de aceea şi textul din Matei 24:29 poate fi luat în acelaşi sens. Dar să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba. Isaia 13 Textul din Isaia 13:10 — „Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor străluci, soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina” — se află în miezul prorociei lui Isaia împotriva Babilonului. În text fiind menţionaţi mezii (v. 17), putem spune că este într-adevăr vorba despre căderea Babilonului în mîinile Imperiului Medo- Persan, eveniment istoric consumat în 538-39 î.Hr. Acest eveniment istoric este descris de profetul Isaia în termeni care par a fi escatologici.

41

W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 863.

Primul lucru care trebuie observat în text este implicarea directă a Domnului. Oştirea mezilor este considerată a fi sfînta oştire a Domnului, pe care Domnul o cheamă şi pe care Domnul Însuşi o inspectează înainte de luptă. De aceea, judecata adusă prin această oştire asupra Babilonului este însăşi judecata şi pedeapsa Domnului, deşi instrumentele din mîna Lui sînt oştile medo-persane. 3

„Am dat poruncă sfintei Mele oştiri, zice Do mnul, am chemat pe vitejii Mei la judecata mîniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.” 4 Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult, se aude o zarvă de împărăţii, de neamuri adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta. 5 Ei vin dintr-o ţară depărtată, de la marg inea cerurilor: Domnul şi uneltele mîniei Lui vor nimici tot pămîntul. 6 Gemeţi! Căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! (Isaia 13:3-6, s.n.).

O astfel de abordare descoperim şi în textul din Daniel 9:24-27. După cum am văzut mai sus, Acela care, la jumătatea săptămînii a şaptezecia, va face să înceteze jertfa necurmată şi care va aduce asupra Ierusalimului oştile romane va fi Însuşi Hristosul lui Dumnezeu. Al doilea lucru care este subliniat în text este necazul extraordinar care va veni peste cel pedepsit. Pentru a descrie acest necaz, profetul apelează la hiperbolă, lărgind imaginea la pămînt şi cer: 9

Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mînie şi urgie aprinsă, care va preface tot pămîntul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. 10Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina. 11 Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mîndria celor trufaşi, şi voi doborî semeţia celor asupritori. 12 Voi face pe oameni mai rari decît aurul curat, şi mai scumpi decît aurul din Ofir. 13 Pentru aceasta voi clătina cerurile, şi pămîntul se va zgudui din temelia lui, de mînia Domnului oştirilor, în ziua mîniei Lui aprinse (Is. 13:9-13, s.n.).

Dar, cu toate că profetul foloseşte acest limbaj, pe care l-am putea numi „escatologic” tocmai din pricina cuprinderii lui şi din pric ina intervenţiei directe a lui Dumnezeu, el vizează totuşi pedeps irea Babilonului, deci un eveniment istoric imediat: 7

De aceea, toate mîinile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte. 8 Ei sînt năpădiţi de spaimă, îi apucă chinurile şi durerile, se zvîrcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi; feţele lor sînt roşii ca focul… 14Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în ţara lui…42 17 Iată, aţîţ împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint, şi nu poftesc 42

Este, probabil, vorba despre repatrierile ce au urmat căderii Babilonului, ca urmare a Edictului dat de Cir în 539 î.Hr.

aurul. 18 Cu arcurile lor vor doborî pe tineri, şi vor fi fără milă pentru rodul pîntecelor: ochiul lor nu va cruţa pe copii. 19 Şi astfel Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mîndrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe cari le-a nimicit Dumnezeu. 20 El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo, şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, 21 ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo, şi stafiile se vor juca acolo. 22 Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii, şi cîinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, şi zilele nu i se vor lungi (Is. 13:7-22, s.n.).

În concluzie, pentru a descrie intervenţia lui Dumnezeu pentru pedepsirea Babilonului, în textul din Isaia 13 este folosit un limbaj poetic, bogat în hiperbole. Este însă posibil ca evenimentul istoric pe care-l vizează Isaia să fie privit pe fundalul realităţii escatologice, în care Dumnezeu aduce pedeapsa finală peste cei răzvrătiţi. Cu toate acestea, textul trebuie mai întîi interpretat cu referire la evenimentul istoric respectiv. Ezechiel 32 Acelaşi limbaj poetic este folosit de Ezechiel, în profeţia sa asupra Egiptului. Şi în acest caz, pedepsirea Egiptului — un eveniment istoric tangibil — este prezentată printr-un limbaj hiperbolic, în care cerurile sînt acoperite, stelele sînt întunecate, soarele este acoperit cu nori, şi luna nu-şi mai dă lumina ei, toţi luminătorii cerului sînt întunecaţi, şi ţara este acoperită cu întuneric: 1

În anul al doisprezecelea,43 în ziua întîi a lunii a douăsprezecea, Cuvîntul Domnului mi-a vorbit astfel: 2 „Fiul o mului, fă un cîntec de jale asupra lui Faraon, împăratul Egiptului, şi spune-i: «Semănai cu un pui de leu între neamuri, erai ca un crocodil în mări, te aruncai în rîurile tale, tulburai apele cu picioarele tale, şi le întărîtai valurile. 3 Aşa vorbeşte Domnul, Du mnezeu: „Îmi voi întinde mreaja peste tine, în mijlocul unei mari mulţimi de popoare, şi te vor trage în laţul Meu. 4 Te voi arunca pe uscat, şi te voi întinde pe cîmpie, ca toate păsările cerului să şadă pe tine, şi voi sătura fiarele întregului pămînt cu tine. 5 Îţi voi azvîrli carnea pe munţi, şi voi umple văile cu sfărîmăturile tale. 6 Ţara în care înoţi, o voi uda cu sîngele tău, pînă la munţi, şi se vor umple puvoaiele de tine. 7 Cînd te voi stinge, voi acoperi cerurile, şi le voi întuneca stelele; voi acoperi soarele cu nori, şi luna nu-şi va mai da lumina ei. 8 Din pricina ta, voi întuneca pe toţi luminătorii cerurilor, şi voi răspîndi întunericul peste ţara ta, zice Domnul, Dumnezeu. 9 Voi mîhni şi inima mu ltor popoare, cînd voi vesti pieirea ta printre neamuri, în ţările, pe care nu le cunoşteai. 10 Voi face să se îngrozească multe popoare de tine, şi împăraţilor lor li se va face părul măciucă din pricina ta, cînd Îmi voi învîrti sabia înaintea lor; vor tremura în orice clipă fiecare pentru viaţa lui, în ziua căderii tale.” 11 Căci aşa vorbeşte Domnul, Du mnezeu: „Sabia împăratului Babilonului va veni peste tine. 12Mulţimea ta o voi face să cadă lovită de sabia unor viteji, cei mai 43

Este vorba despre al doisprezecelea an de la deportarea lui Ioiachin (597 î.Hr.), deci profeţia a fost rostită probabil în anul 585-584 î.Hr.

cumpliţi dintre popoare. Ei vor nimici mîndria Egiptului, şi toată mulţimea lui va fi prăpădită”»” (Ezec. 32:1-12, s.n.).

În acest text, este mult mai evident faptul că se are în vedere un anume eveniment istoric şi că limbajul poetic prin care se creează imaginile apocaliptice din versetele 7 şi 8 trebuie subordonate acestui eveniment: pedepsirea Egiptului la porunca Domnului. Ioel 2 În textul din Ioel 2:10 — „Înaintea lor se cutremură pămîntul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă, şi stelele îşi pierd lumina” — avem aceleaş i imagini, care, de data aceasta, sînt asociate cu invazia de lăcuste, nu cu invazia unei oştiri. „În armonie cu gîndirea Vechiului Testament, Ioel interpretează această plagă în termenii mîniei divine şi, de aceea, ca fiind intenţionată să ducă la pocăinţă. Astfel, cartea sa devine un apel prin care Israel este chemat să se întoarcă la o relaţie corectă cu Dumnezeu”. 44 Deci ş i în acest caz, un limbaj asemănător cu cel din Matei 24:29 este aplicat la un eveniment istoric tangibil, care a adus o catastrofă asupra unei naţiuni. Ieremia 4:20-31 Dacă textele precedente — Isaia 13; Ezechiel 32 şi Ioel 2 — se constituie în contexte comparabile cu cel despre care vorbeşte Domnul Isus, între profeţia lui Ieremia şi profeţia Domnului Isus se poate stabili o paralelă. Amîndoi pleacă de la realitatea transformării Templului într-o peşteră de tîlhari şi amîndoi ameninţă cu dărîmarea Ierusalimului. Este deci important de observat faptul că Ieremia apelează la un limbaj apocaliptic comparabil cu cel al Domnului Isus, tocmai în contextul ameninţării cu dărîmarea Ierusalimului. 14

Curăţeşte-ţi inima de rău, Ierusalime, ca să fii mîntuit! Pînă cînd vei păstra gînduri nelegiuite în inima ta? 15 Căci un glas care porneşte de la Dan şi vesteşte nenorocirea, o vesteşte de la muntele lui Efraim. 16 Spuneţi lucrul acesta neamurilor, faceţi-l cunoscut Ierusalimului: „Vin nişte împresurători dintr-o ţară depărtată, şi strigă împotriva cetăţilor lui Iuda. 17 Ca cei ce păzesc un ogor, ei înconjoară Ierusalimul, căci s-a răzvrătit împotriva Mea, zice Do mnul.” 18Acesta este rodul căilor şi faptelor tale, este vina răutăţii tale, dacă este aşa de amar şi te pătrunde pînă la inimă. 19 Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înlăuntrul inimii mele! Îmi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trîmbiţei şi strigătul de război. 20 Se vesteşte dărîmare peste dărîmare, căci toată ţara este pustiită, colibele îmi sînt pustiite deodată, şi corturile într-o clipă! 21 Pînă cînd voi vedea steagul fîlfîind, şi voi auzi sunetul trîmbiţei? 22 Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sînt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sînt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele. 23 Mă uit la pămînt, şi iată că este pustiu şi gol, mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit. 24 Mă uit la munţi, şi iată că sînt zguduiţi; şi toate dealurile se clatină! 25Mă uit, şi iată că nu este 44

Ed. D. Guthrie, New Bible Commentary, Leicester: IVP, 1970, p. 716.

nici un om, şi toate păsările cerurilor au fugit! 26 Mă uit, şi iată, Carmelul este un pustiu, şi toate cetăţile sale sînt nimicite înaintea Domnului, şi înaintea mîniei Lui aprinse! 27 Căci aşa vorbeşte Domnul: „Toată ţara va fi pustiită; dar nu o voi nimici de tot. 28 Din pricina aceasta, ţara este în jale, şi cerurile sus sînt întunecate; căci Eu am zis, am hotărît lucrul acesta, şi nu-Mi pare rău de el, nu Mă voi întoarce” (Ier. 4:14-27, s.n.).

Este adevărat că tabloul zugrăvit de Domnul Isus are accente mai grave decît cel zugrăvit de Ieremia. Dar explicaţia trebuie căutată tocmai în diferenţa dintre cele două situaţii. În cazul lui Ieremia, mai exista nădejde. Dacă poporul s-ar fi pocăit, Domnul ar fi cruţat atît cetatea, cît şi Templul. 45 Iar pedeapsa urma să fie aplicată cu măsură: „Toată ţara va fi pustiită; dar nu o voi nimici de tot” (Ier. 4:27). În cazul situaţiei descrise de Domnul Isus, fusese respinsă chiar şi ultima ofertă a lui Dumnezeu: Fiul Său. Deci pedeapsa urma să fie pe măsură. Călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu a adus pe Israel în rîndurile Egiptului ş i Babilonului. Tocmai de aceea, imaginile care zugrăvesc pedepsirea lui Israel seamănă cu cele care zugrăvesc pedepsirea Egiptului şi a Babilonului. În concluzie, am putea spune că afirmaţia din versetul 29 — „Imediat după acele zile de necaz” — sugerează faptul că evenimentele descrise în versetele 29-31, în limbajul simbolic al profeţiilor iudaice, vor avea loc imediat după împlinirea semnelor descrise în 24:15-25 şi că tabloul apocaliptic din versetele 29-31 se referă la căderea Ierusalimului. Întunecarea soarelui, faptul că luna nu-şi va mai da lumina ei, căderea stelelor din cer şi clătinarea puterilor cerului sînt expresii uzuale în profeţiile Vechiului Testament, folosite pentru a descrie o calamitate extraordinară abătută asupra unui popor, pe care Isus le foloseşte ca să descrie evenimente de magnitudine comparabilă cu acestea, legate de căderea Ierusalimului şi de dărîmarea Templului. Iar după cum am văzut în paginile precedente, o astfel de interpretare este plauzibilă, deoarece corespunde tiparelor vechi testamentale. 46 În acelaşi timp, este posibil ca atît profeţii, cît şi Domnul Isus să fi folosit acest limbaj tocmai în baza faptului că fiecare blestem prezent şi viitor este parte integrantă din deznodămîntul final, escatologic. Iar acela care nu se pocăieşte în 45

Vezi 2 Cronici 36:11-21. Este important să observăm şi faptul că Petru leagă aceste evenimente aşa-zis escatologice din Ioel de prima Venire a Domnului Isus Hristos, numind zilele acelea „zilele de pe urmă”: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul M eu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrînii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii M ei şi peste roabele M ele voi turna, în zilele acelea, din Duhul M eu, şi vor prooroci. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pămînt, sînge, foc şi un vîrtej de fum: soarele se va preface în întunerec, şi luna în sînge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci, oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” (Fapte 2:17-21, s.n.).

46

urma pedepsei imediate va gusta în mod automat întreaga pedeapsă, la dimensiunile ei escatologice. Putem deci fi de acord şi cu William Hendriksen 47 în ce priveşte posibilitatea împlinirilor repetate a aceleiaş i profeţii. Însă, o dată făcută această afirmaţie, trebuie să subliniem faptul că textul din Matei 24:29 trebuie interpretat în primul rînd cu privire la căderea Ierusalimului. Atunci se va arăta semnul Fiului Omului (30) Tot de catastrofa care se va abate asupra Ierusalimului sînt legate ş i evenimentele despre care este vorba în versetul 30: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pămîntului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (24:30). Întregul verset este tributar profeţiei din Daniel 7:13-14, 48 profeţie care trebuie înţeleasă neapărat în contextul întregului capitol 7 din Daniel, respectiv în contextul cărţii Daniel. De aceea, vom insera mai jos un comentariu asupra textului din Daniel, 49 urmînd ca să interpretăm textul din Matei în lumina lui. Este important să observăm faptul că titlul „Fiul Omului” este folosit de toţi evangheliştii, Matei nefăcînd excepţie de la aceasta. 50 Este însă interesant că folosirea expresiei de către Matei se intensifică spre sfîrşitul vieţii şi lucrării Domnului Isus,51 ca şi cum el ar fi dorit să semnaleze faptul că se apropie momentul în care Fiul Omului va veni pe nori ş i va înainta spre Cel Îmbătrînit de Zile, ca să primească stăpînirea, slava şi puterea împărătească. Daniel 7:13-14 Unul ca un fiu al omului 13

M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. 14 I S-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire

47

W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 846-869. „Limbajul despre Fiul Omului venind pe norii cerului (termenul parousia [care se referă la venirea lui Hristos pe pămînt] nu este folosit aici) este în mod evident o aluzie la Daniel 7:13-14, care vorbeşte nu despre «venirea Lui pe pămînt», ci despre «venirea Lui înaintea lui Dumnezeu» ca să I se facă dreptate şi ca să primească autoritatea sau puterea” (R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 344). 49 În cadrul programului de studiu biblic Istoria Binecuvîntării, după Evanghelia după Matei şi Proverbe (25-31), se studiază cartea Daniel. Ea se împarte în două părţi. Primele şase capitole se constituie într-un culoar istoric (cap. 1-6), care este intenţionat de autor să fie o cheie hermeneutică pentru cele spuse în a doua parte a cărţii (cap. 7-12) şi care constituie culoarul profetic al cărţii. 50 Vezi M atei 8:20; 9:6; 10:23; 11:19; 12:32, 40; 13:37, 41; 16:13, 27, 28; 17:12, 22; 18:11; 19:28; 20:18, 28; 24:27, 30, 30, 37, 39, 44; 25:13, 31; 26:2, 24, 24, 45, 64. 51 În primele douăzeci de capitole ale Evangheliei după Matei, expresia „Fiul Omului” este folosită de nouăsprezece ori, în timp ce în doar trei capitole (24-26), expresia este folosită de treisprezece ori. 48

vecinică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată (Dan. 7:13-14).

Încă dintru începutul capitolului, Daniel precizează cadrul în care trebuie interpretate aceste vedenii. „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vînturi ale cerurilor52 au izbucnit pe marea cea mare” (7:2, s.n.).53 Dar tocmai pentru că semnificaţia expres iei „marea cea mare” este disputată de teologi, este important să ne focalizăm pe adevărul sugerat de confluenţa celor două imagini — „vînturile cerurilor” şi „marea cea mare” — deci de confluenţa tărîmului cerurilor şi a tărîmului oamenilor. Deşi fiarele care au ieşit din mare sînt realităţi pămînteşti, totuşi destinul lor este, în ultimă instanţă, controlat de realitatea cerească, realitate care există în paralel cu cea pămîntească şi care hotărăşte, de fapt, în tot ceea ce se întîmplă pe pămînt. Această realitate cerească veşnică şi atotprezentă este descrisă în versetele 9-14. Dar între versetele 9-12 şi 13-14 există o temporalitate care nu trebuie neglijată. Mai întîi a fost rostită judecata asupra celor patru fiare, şi abia după aceea a apărut Unul ca un fiu al omului şi a înaintat spre Cel Îmbătrînit de Zile. Puterea şi slava care I-au fost date Celui „ca un fiu al omului” vizau viitorul: „ca să-i slujească toate popoarele, neamurile ş i oamenii de toate limbile” (Dan. 7:14). Împărăţia Lui, care este o împărăţie veşnică şi care nu va fi nimicită niciodată, trebuie privită ca pe o realitate viitoare momentului istoric în care Daniel primeşte vedenia. Cheia hermeneutică sau cheia interpretării corecte pentru culoarul profetic din carte (cap. 7-12) trebuie căutată pe culoarul istoric (cap. 1-6),54 am putea afirma că Fiul Omului din 7:13-14 are ca şi corespondent piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini, care a lovit picioarele chipului văzut de Nebucadneţar (vezi Daniel 2). Iar Împărăţia Fiului Omului despre care este vorba în Daniel 7:13-14 corespunde transformării acestei pietre într-un munte mare care va umple tot pămîntul: „Dar în vremea acestor împăraţi [este vorba despre împăraţii din 52

„Keil sugerează faptul că vînturile reprezintă «puterile şi forţele cereşti prin care Dumnezeu pune în mişcare naţiunile pămîntului»” (Edward J. Young, The Commentary on Daniel, p. 142). 53 Dacă „marea cea mare” este M area M editerană, atunci vedeniile ce urmează sînt localizate într-un spaţiu geografic specific: Bazinul M editeranean. O astfel de interpretare ar fi în armonie cu Iosua 1:4, unde M area M editerană este numită marea cea mare. Dar majoritatea comentatorilor consideră că expresia „marea cea mare” desemnează omenirea întreagă (vezi Is. 17:12; Ier. 46:7; Apoc. 17:15). Deşi o astfel de interpretare ar fi în armonie cu dimensiunile mondiale sugerate de versetele 17 şi 23, primul înţeles — „M area M editerană” — nu este exclus. M ai mult, pare mai normal să considerăm acest înţeles ca fiind valid, afară de cazul în care detaliile din text ne obligă să-l abandonăm. Altfel, sîntem în pericolul de a citi în text înţelesuri străine de text, pentru a justifica prejudecăţile noastre teologice cu privire la natura escatologică a vedeniilor din acest capitol. Dacă adăugăm la aceasta faptul că, de obicei, profetul este un mesager pentru cei din vremea lui, localizarea evenimentelor în Bazinul M editeranean dă semnificaţie mai mare profeţiei pentru cei din vremea lui Daniel şi din istoria imediat următoare. 54 Beniamin Fărăgău, Daniel, ed. a 2-a, Logos, Cluj-Napoca, 1999, p. 41-44.

împărăţia a patra] Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece supt stăpînirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici toate celelalte împărăţii, şi ea însăşi va dăinui vecinic” (Dan. 2:44). Am putea presupune deci că adevărurile afirmate în Daniel 7:13-14 despre stăpînirea, slava ş i puterea împărătească, precum şi despre domnia Fiului Omului peste toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile vizează o realitate cerească, a cărei materializare urma să înceapă o dată cu Întruparea, Moartea, Învierea şi Înălţarea lui Isus Hristos şi care avea să se extindă de-a lungul întregii istorii pînă cînd Împărăţia va trece definitiv ş i irevocabil în mîna Celui ce şade pe Scaunul de Domnie şi a Hristosului Său. „Se va arăta în cer semnul Fiului Omului” (30a) În lumina celor afirmate mai sus, are sens faptul că semnul55 Fiului Omului se va arăta în cer, nu pe pămînt. Domnul Isus confirmă ceea ce i s-a spus lui Daniel în vedenia din capitolul 7. Are sens şi faptul că aceste lucruri se vor întîmpla „îndată după acele zile de necaz” (Mat. 24:29). După cum am afirmat mai sus, căderea Ierusalimului şi dărîmarea Templului, urmate, nu mult după aceea,56 de expulzarea tuturor evreilor din Ierusalim, au marcat sfîrşitul iudaismului centrat în închinarea de la Templu, ceea ce a adus un suflu de libertate pentru răspîndirea Evangheliei. Tocmai literatura Noului Testament scoate în evidenţă presiunea enormă pe care o exercita Templul asupra creştinismului. Pe lîngă împotrivirea făţişă a iudeilor, în încercarea lor de a răspîndi Evanghelia, apostolii au avut de luptat cu iudaizatorii, ridicaţi din sînul Bisericii şi alimentaţi de prezenţa ş i puterea Templului. Scrierile lui Pavel stau în mod special ca mărturie acestei realităţi. 57 „Toate seminţiile pămîntului se vor boci” (30b) „Dacă versetul acesta se referă la parousia (a doua Venire a Domnului Isus), atunci traducerea «toate seminţiile pămîntului», adică «toţi oamenii din lume», este corectă”, afirmă R. V. G. Tasker. „Dar dacă, după cum s-a sugerat în comentariu, referirea este la situaţia care a urmat imediat ce Ierusalimul a fost atacat, traducerea ar trebui să fie „toate seminţiile din ţară, adică de pe pămîntul Iudeii (ca în Zah. 12:12).”58 Bocirea tuturor seminţiilor lui Israel ar putea să aibă în vedere realizarea faptului că pedeapsa lui Dumnezeu asupra întregii ţări are o legătură cu răstignirea Domnului Isus Hristos. Realizarea acestei legături a fost accentul principal al propovăduirii ucenicilor imediat după pogorîrea Duhului 55

M arcu (vezi 13:26) şi Luca (vezi 21:27) nu includ termenul de „semn”, afirmînd faptul că Acela care Se arată este Însuşi Fiul Omului. 56 Răscoala lui Bar Kochba a fost înăbuşită în 132-135 d.Hr., după care a urmat expulzarea tuturor evreilor din Ierusalim şi transformarea cetăţii într-o cetate romană. 57 Vezi în special Epistola către Evrei (dacă într-adevăr Pavel este autorul acestei cărţi). 58 R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 230; vezi şi R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 345.

Sfînt, şi este posibil ca acest accent să se fi păstrat de-a lungul întregii perioade cît lucrarea ucenicilor era focalizată asupra oilor pierdute ale casei lui Israel. Iată, de pildă, ce spune Petru în predica Sa de Rusalii: 22

Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; 23pe Omul acesta, dat în mîinile voastre, după sfatul hotărît şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit, şi L-aţi omorît prin mîna celor fărădelege. 24 Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegîndu-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. 25 Căci David zice despre El: „Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. 26 De aceea, mi se bucură inima, şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: 27căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfîntul Tău să vadă putrezirea. 28 Mi-ai făcut cunoscute căile vieţii, şi Mă vei umple de bucurie cu starea Ta de faţă.” 29 Cît despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormîntul lui este în mijlocul nostru pînă în ziua de azi. 30 Fiindcă David era prooroc, şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurămînt că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, 31despre învierea lui Hristos a proorocit şi a vorbit el cînd a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul lui nu va vedea putrezirea. 32 Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi sîntem martori ai lui. 33 Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfînt, a turnat ce vedeţi şi auziţi. 34 Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: „Do mnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, 35pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale».” 36 Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi (Fapte 2:22-36).

Ţinta predic ii lui Petru a fost să-i dovedească vinovaţi pe ascultătorii lui de răstignirea Domnului Isus şi să-i convingă de faptul că Dumnezeu L-a dovedit nevinovat pe Isus tocmai prin învierea Sa din morţi şi prin aşezarea Sa la dreapta scaunului de domnie al Măririi. Toţi aceia care s-au lăsat convinşi de Duhul lui Dumnezeu au plîns pe Cel pe care L-au străpuns şi, în urma pocăinţei, au primit mîntuirea, pentru că au crezut faptul că Fiului Omului I s-a dat de către Cel Îmbătrînit de Zile „stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile”, au înţeles şi au crezut că „stăpînirea Lui este o stăpînire vecinică şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:14). 37

După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” 38 „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfîntului Duh. 39 Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sînt departe acum, în oricît de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” 40 Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mîntuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos”. 41 Cei ce au primit

propovăduirea lui, au fost botezaţi, şi în ziua aceea la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete (Fapte 2:37-41).

„Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare slavă” (30c) Căderea Ierusalimului şi dărîmarea Templului trebuie să fi venit ca o confirmare a vinovăţiei acestui neam. Nu trebuie să uităm că în jurul anului 70 d.Hr., numărul credincioşilor în Ierusalim trebuie să fi fost considerabil. El se ridica probabil la ordinul miilor sau al zec ilor de mii. Deci impactul lor asupra întregului Israel trebuie să se fi resimţit într-o oarecare măsură. După cum am afirmat în paginile precedente, prin această profeţie din Matei 24, Domnul Isus a instituit un tipar profetic paralel cu cel din Ieremia. În ambele s ituaţii, se precizează că Templul a fost transformat într-o peşteră de tîlhari. În ambele situaţii, mesagerii lui Dumnezeu au fost chemaţi să avertizeze poporul de consecinţele acestui fapt: dărîmarea Templului şi robia. Atît în cazul lui Ieremia, cît şi în cazul ucenicilor, această avertizare s-a extins de-a lungul unei perioade de aproximativ patruzeci de ani. În ambele cazuri, pedeapsa propriu-zisă poate fi socotită ca venind direct din partea lui Dumnezeu. După cum am văzut în textul din Isaia 13, unde se vorbeşte despre pedepsirea Babilonului, Cel care Şi-a chemat oştirea, Cel care a inspectat-o şi Cel care a adus pedeapsa peste Babilon este Domnul Însuşi. În pedeapsa respectivă, Domnul este Cel care S-a arătat cu putere şi mare slavă. Iar textul din Daniel 9:27 precizează că acelaş i tipar este respectat şi în cazul pedepsirii lui Israel. Deci evenimentele din anii 66-70 d.Hr., finalizate în dărîmarea Templului, pot fi înţelese ca o venire a Fiului Omului pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă, ca să pedepsească pe aceia care nu numai că L-au respins pe El ş i au cerut ca sîngele Lui să cadă asupra capului lor şi al copiilor lor, ci care au respins şi lucrarea Duhului Sfînt prin ucenicii Săi. El va trimite pe îngerii Săi ca să adune pe aleşii Lui (31) Textul din 24:31 — „El va trimete pe îngerii Săi cu trîmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleş ii Lui din cele patru vînturi, de la o margine a cerurilor pînă la cealaltă” — poate fi aşezat în paralel cu Pilda nunţii fiului de împărat: 2

Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. 3 A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. 4 A trimis iarăşi alţi robi, şi le-a zis: „Spuneţi celor poftiţi: «Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sînt gata, veniţi la nuntă».” 5 Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. 6 Ceilalţi au pus mîna pe robi, şi-au bătut joc de ei, şi i-au omorît. 7 Cînd a auzit împăratul, s-a mîniat, a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia, şi le-a ars cetatea. 8Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. 9 Duceţi-vă dar la răspîntiile drumurilor, şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.” 10 Robii au ieşit la răspîntii, au strîns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi (Mat. 22:2-10, s.n.).

Ca să putem lega textul din 24:31 de această pildă, trebuie, mai întîi, să lămurim un termen esenţial: „îngerii Săi”, iar apoi să facem paralela între versetul de faţă (31) şi cel precedent (30). R. T. France afirmă că „Angeloi ar putea fi tradus cu «mesageri» (ca şi în 11:10), unde se referă la predicarea umană a Evangheliei în lume, sau ar putea fi luat în sensul normal de «îngeri» (după cum sugerează textele paralele din 13:41 ş i 16:27), caz în care textul se referă la puterea supranaturală care stă în spatele acestei predicări. Dar în timp ce în 13:41 îngerii Fiului Omului îi adună pe cei răi ca să-i scoată din Împărăţia Lui, aic i ei îi adună pe cei aleşi în ea. De aceea”, continuă France, „aici nu se vorbeşte, ca şi în 13:41, despre judecata finală, ci de creşterea mondială a Bisericii.”59 Avînd în vedere posibilitatea traducerii în două feluri a termenului, înţelegem de ce comentatorii care dau acestui text o dimensiune escatologică 60 merg pe înţelesul natural al termenului ş i văd în acest verset actul judecăţii finale, pe cînd alţii, 61 dau termenului „angeloi” sensul de mesageri, iar textul este interpretat ca referindu-se la întreaga istorie a Bisericii. Paralela cu Pilda nunţii fiului de împărat sugerează posibilitatea suprapunerii versetului precedent (30) peste evenimentul înălţării lui Hristos. Acesta putea să fie momentul în care Isus Hristos, Fiul Omului, a venit într-adevăr pe norii cerului şi S-a înfăţişat înaintea Celui Îmbătrînit de Zile ca să primească stăpînirea, slava şi puterea, fiind numit Mare Preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec. 62 La înălţarea Lui, sau mai bine zis imediat înainte de aceasta, El Şi-a trimis mesagerii (angeloi)63 spre cele patru vînturi sau pînă la marginea pămîntului ca să adune pe aleş ii lui Dumnezeu, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului ş i al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ceea ce le poruncise El pînă la Înălţare. Adunarea celor aleşi s-a făcut în două etape. Prima dată, ucenicii au fost trimişi la oile pierdute ale casei lui Israel, adică la cei care fuseseră poftiţi la nuntă. Versetele 3-6 din Matei 22 acoperă perioada de la Înălţare, respectiv de la Rusalii, pînă la căderea Ierusalimului. Versetul 7 corespunde căderii Ierusalimului, cînd Împăratul a trimis oştile Sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. A doua fază a lucrării ucenicilor a început, practic, înainte de căderea Ierusalimului şi de dărîmarea Templului. 64 Cu toate acestea, desprinderea totală a 59

R T. France, The Gospel According to Matthew, p. 345. Aşa este cazul lui William Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 865; H. N. Ridderbos, Matthew, p. 448; David Hill, The Gospel of Matthew, p. 323; W. Barclay, The Gospel of Matthew, p. 340-341 etc. 61 Vezi, de exemplu, R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 345; R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 227 etc. 62 Vezi Evrei 5:1-10. 63 Autoritatea divină a acestor mesageri rezultă, pe de o parte, din cele spuse în M atei 10:40, iar pe de altă parte, din prezenţa permanentă a Domnului Isus cu ei (vezi M at. 18:20 şi 28:20). 64 Vezi Fapte 8 şi 13-28. 60

creştinismului de iudaism s-a întîmplat abia după dărîmarea Templului. Abia atunci a prins contur lucrarea începută de Pavel între neamuri, pentru că întregul centru de greutate al iudaismului a dispărut. Conform profeţiilor din Daniel 9:24-27, cea de-a şaptezecia săptămînă a fost hotărîtă toată pentru poporul lui Daniel, 65 chiar dacă cetatea şi Templul au fost dărîmate la jumătatea ei. Prin şocul dărîmării Templului şi al pedeps irii lui Israel, Dumnezeu a intensificat chemarea Sa, pentru ca cei aleş i să iasă din mijlocul celor blestemaţi. Însă Pilda nunţii fiului de împărat susţine că ieşirea la răscrucile drumurilor a început imediat după arderea cetăţii celor ce refuzaseră poftirea la nuntă. În mod practic, dacă Biserica din Ierusalim a ascultat glasul profeţiei, după cum afirmă Eusebius (Eccl. Hist. III.v.3), ea a ieşit din cetate şi a trecut Iordanul în Perea, un pas decisiv înspre răscrucile drumurilor. Această a doua parte a pildei acoperă întreaga istorie a Biseric ii şi corespunde versetului 14 din Matei 24. Într-adevăr, sfîrşitul va veni abia după ce „Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (24:14). Acesta ar putea să fie înţelesul textului din Apocalipsa 7. Mai întîi, au fost pecetluiţi cei din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, apoi cei dintre neamuri. Astfel, primele şapte versete ale capitolului vorbesc despre prima fază a lucrării trimiş ilor Fiului Omului, iar versetele 9-17 prezintă secerişul din cea de-a doua fază a lucrării trimişilor lui Hristos. Mielul — sau Fiul Omului — care a fost înjunghiat, este prezentat în mijlocul celor care veniseră din cele patru vînturi, de la o margine a cerului la cealaltă: 9

După aceea, m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîini, 10şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 11 Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrînilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pămînt în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu, 12şi au zis: „Amin. A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin” (Apoc. 7:9-12, s.n.).

În concluzie, în urma celor dezbătute în paginile precedente, putem afirma că, deşi limbajul textului din versetele 29-31 pare să fie un limbaj escatologic, textul vizează totuşi, prin imaginile apocaliptice din el, evenimentele din jurul anului 70 d.Hr. care au dus la căderea Ierusalimului şi la dărîmarea Templului. Dacă evenimentele căderii Babilonului (Is. 13:10), a Edomului (Is. 34:4) şi a Egiptului (Ezec. 32:7-8) şi urmarea unei invazii de lăcuste (Ioel 2:10) sînt descrise prin 65

Ceea ce nu înseamnă că era interzisă propovăduirea pentru neamuri, dar, în mod evident, accentul a rămas pe oile pierdute ale casei lui Israel.

astfel de imagini escatologice în care soarele şi luna se întunecă, stelele cad din cer şi puterile cerurilor sînt clătinate, cu cît mai mult se potrivesc astfel de imagini pentru a descrie căderea Ierusalimului, dărîmarea Templului şi blestemarea smochinului, adică a lui Israel. Am văzut că, la Rusalii, astfel de imagini au fost aplicate de Petru la vremurile mesianice. Aceasta ne permite să privim profeţia din versetele 29-31 în acest context, socotind împlinirea profeţiei din Daniel 7:13-14 legată de înălţarea lui Isus Hristos la Cer, pentru a fi încununat cu slavă şi putere 66 şi pentru a Se aşeza la dreapta scaunului de domnie al Măririi în Ceruri, 67 ca să asiste pe mesagerii Săi în adunarea celor aleşi din cele patru vînturi, de la o margine a cerului la cealaltă. 68 O primă arătare a Fiului Omului în slava şi puterea Sa a fost tocmai în evenimentul căderii Ierusalimului şi a dărîmării Templului. Conform tiparului din Isaia 13 ş i a profeţiei din Daniel 9:24-27, Domnul Însuşi Şi-a revărsat mînia asupra poporului Său, El Însuşi chemînd şi conducînd oştile romane pentru împlinirea profeţiilor făcute despre poporul Său, profeţii a căror împlinire a fost precipitată de respingerea lui Isus Hristos şi de respingerea trimiş ilor Săi. Cu toate acestea, acele zile de necaz au fost scurtate din pricina celor aleş i. Conform textului din Apocalipsa 7:1-8, pecetluirea lor s-a făcut de-a lungul ultimei săptămîni danielice, după care mesagerii Fiului Omului au fost trimiş i la răscrucile drumurilor, pentru a aduce la ospăţ pe cei pe care-i vor găsi. Totuşi, chiar dacă aplicăm aceste profeţii la evenimentele din preajma anului 70 d.Hr., nu trebuie să uităm că întreaga istorie se va opri pe dimensiunea finală a celor două aspecte esenţiale: binecuvîntarea şi blestemul. Orice binecuvîntare trebuie înţeleasă în lumina marii BINECUVÎNT ĂRI, adică a binecuvîntării finale şi orice blestem şi pedeapsă, în lumina marelui BLESTEM, adică a pedepsei finale. De aceea, putem afirma că evenimentele istorice despre care vorbim au şi o natură paradigmatică de care trebuie să ţinem cont. 24:32-35 Neamul acesta va fi martor la împlinirea acestor lucruri Textul începe cu pilda sau cu analogia smochinului, care oferă termenul de comparaţie pentru cele spuse în versetul următor. Versetul 34 face precizarea că aceste lucruri se vor întîmpla încă în generaţia respectivă, afirmaţie întărită prin autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu, care nu poate să treacă fără ca să se împlinească. 32

De la smochin învăţaţi pilda lui: Cînd îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. 33 Tot aşa, şi voi, cînd veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. 34Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta pînă se vor întîmp la toate aceste lucruri. 35 Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Mat. 24:32-35). 66

Vezi Efes. 1:20-21. Vezi Evrei 8:1. 68 Vezi M atei 28:18-20. 67

În primul rînd, trebuie să facem o precizare referitoare la versetul 33: expresia „Fiul Omului” nu există în textul original. În timp ce Cornilescu adaugă expresia „Fiul Omului”, alte traduceri, cum ar fi RSV, Jerusalem Bible sau NASB, adaugă pronumele „el”. NIV foloseşte în locul pronumelui personal masculin pronumele neutru „it” referitor la lucruri, nu la persoane. 69 Aceasta înseamnă că textul ar fi trebuit tradus astfel: „Tot aşa, şi voi, cînd veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că el [evenimentul — fiind vorba despre căderea Ierusalimului] este aproape, este chiar la uşi”. 70 În acest context, pilda cu înfrunzirea smochinului devine clară. Smochinul este printre acele plante din Israel ale cărui frunze cad iarna ş i care rămîne pustiu pînă primăvara tîrziu. De aceea, atunci cînd smochinul începe să înfrunzească, semnul că vara este aproape este evident pentru oricine. Acest semn cunoscut de toţi israeliţii este luat de Domnul Isus ca şi termen de comparaţie pentru cele spuse de El. Versetul imediat următor (34) vine apoi să certifice faptul că aceste lucruri se vor întîmpla încă în generaţia respectivă. Iar versetul 35 vine ca o pecete peste tot ceea ce s-a spus pînă acum. Isus a zis: „Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.

69

Textul grecesc Nestle-M arshall — oî[ti evggu,j evstin evti qu,paij — confirmă faptul că „adverbul «aproape» nu oferă indicaţii privind genul, iar subiectul verbului nu este specificat” (R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 346). 70 Cu referire la ridicarea hristoşilor mincinoşi, la veştile de războaie, foamete şi cutremure de pămînt etc., evenimente care şi porniseră să se întîmple înainte, şi în legătură cu căderea Ierusalimului, Isus a zis: „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decît începutul durerilor” (8). Este firesc, de aceea, să interpretăm versetul 33 ca însemnînd faptul că atunci cînd ucenicii vor vedea toate aceste lucruri, pentru unii dintre ei „aceste lucruri” însemnînd chiar şi urîciunea pustiirii (15) — la nivelul la care profeţia a fost împlinită în zilele lor — „acestea”, şi anume căderea Ierusalimului şi dărîmarea Templului, trebuie considerate a fi aproape, chiar la uşi (W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 866-867).

24:36-25:46 Venirea Fiului Omului şi sfîrşitul veacului acestuia În ce priveşte venirea Fiului Omului şi sfîrşitul veacului acestuia, trebuie să ne preocupe nu căutarea semnelor prevestitoare, ci vegherea pentru ca venirea Lui să nu ne găsească nepregătiţi. Acesta este, în esenţa lui, răspunsul pe care Isus îl dă în ce priveşte ultimele două aspecte din întrebarea ucenic ilor: „Care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?” (24:3). Dar răspunsul în sine conţine şi el mai multe aspecte. În primul rînd (vezi 24:36-42), Domnul Isus le spune că venirea Fiului Omului nu va fi precedată de semne prevestitoare, deoarece Dumnezeu a hotărît ca ziua şi ceasul venirii Lui să rămînă ascunse. De aceea, singura pregătire pentru ziua şi ceasul acela este vegherea. Apoi, printr-o serie de patru pilde (24:43-25:30), Domnul Isus subliniază acest adevăr, definind vegherea în termenii credincioşiei în lucrul încredinţat nouă. Venirea propriu-zisă a Fiului Omului va aduce judecata (25:31-46), care va hotărî destinul fiecăruia. Cei găsiţi pregătiţi, adică „cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” (25:46), iar ceilalţi „vor merge în pedeapsa veşnică” (25:46), fiind aruncaţi „în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui” (25:41). 24:36-42 Vegheaţi, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru „La ieşirea din Templu…”, spune Matei, „pe cînd mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului” (24:1). După toate cele întîmplate în acele zile — începînd cu Intrarea Triumfală a Domnului Isus în Ierusalim (cap. 21) şi terminînd cu „vaiurile” prevestitoare ale revărsării mîniei lui Dumnezeu rostite asupra fariseilor şi cărturarilor (cap. 23) — ucenicii ar fi vrut să lămurească lucrurile. Observaţia lor nu era decît un pretext pentru a deschide discuţia. Este adevărat — şi-au spus, poate, ei — că atît slujba din Templu, cît şi slujitorii Templului se pervertiseră, dar clădirea, zidurile erau la fel de frumoase ca înainte. Oare nu va curăţa Domnul Templul, aşezînd în el noi slujitori şi reînnoind slujba? Se pare că ucenicii nu au înţeles sensul celor rostite de Isus în Templu: „Este scris: «Casa aceasta se va chema o casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari” (21:13). Din momentul în care Templul a fost transformat într-o peşteră de tîlhari, tîlharii luaseră locul Domnului, pervertind în întregime funcţia Templului, ş i, de aceea, singurul „bine” pe care Domnul îl mai putea face pentru poporul Său era să dărîme Templul, ca să pună capăt nădejdilor înşelătoare cu care închinătorii din el se alimentau. 71 Iată de ce răspunsul Domnului Isus la observaţia ucenicilor este direct şi clar: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămînea aici piatră pe piatră care să nu fie dărîmată” (24:2). Răspunsul Domnului Isus este urmat 71

Iosif Flaviu spune că aceia care mureau în Ierusalim de foame sau de sabie mureau cu privirea aţintită asupra Templului. Tocmai de aceea, această sursă de falsă nădejde trebuia luată din cale.

imediat de o întrebare a ucenicilor, în care au fost îngrămădite, de fapt, trei aspecte distincte: (1) „Spune-ne, cînd se vor întîmpla aceste lucruri?”, în alte cuvinte, cînd va fi dărîmat Templul? (2) „Şi care va fi semnul venirii Tale şi (3) al sfîrşitului veacului acestuia?” (24:3). Faptul că Domnul Isus începe să răspundă printr-o avertizare — „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva!” (4) — dovedeşte că aşa cum au fost puse întrebările ele prezentau un pericol pentru ucenici. Dărîmarea Templului, venirea Fiului Omului şi sfîrşitul veacului acestuia erau evenimente distincte, şi nu neapărat legate laolaltă în timp: Din cîte am văzut în paginile precedente, „venirea Fiului Omului” este un concept care, în lumina profeţiei din Daniel 7:13-14, se leagă atît de evenimentele premergătoare dărîmării Templului, cît şi de sfîrşitul veacului acestuia. Dar cele două evenimente — dărîmarea Templului ş i sfîrşitul veacului acestuia — sînt distanţate în timp, iar cele „două veniri” ale Fiului Omului nu sînt de aceeaş i natură, şi ele nu trebuie confundate. Conform profeţiei lui Daniel, Fiul Omului trebuia să vină pe norii cerului ca să Se prezinte înaintea Celui Îmbătrînit de Zile, ca să primească stăpînirea, slava şi puterea. Lucrul acesta s-a întîmplat, probabil, la înălţarea Sa la Cer. O dată ce a primit stăpînirea, slava şi puterea, El avea să aducă botezul cu foc peste Israel. „Venirea Fiului Omului” ca să pedepsească pe Israel nu va fi în aşa fel încît să se poată spune: „Iată-L în pustie!” sau „Iată-L în odăiţe ascunse!” Dar, deşi nu va fi văzut de nimeni, El va veni totuşi pentru Israel ca un trăsnet al lui Dumnezeu, şi pustiirea va cădea peste cel pustiit. Dar această „venire a Lui” nu va pune capăt istoriei, de aceea, sfîrşitul nu va fi atunci. Ziua şi ceasul venirii Fiului Omului sînt ascunse, nu prevestite (36) Începînd cu versetul 36 al acestui capitol, Isus Se ocupă de acea venire a Fiului Omului care va pune capăt istoriei, venire care va marca deci sfîrşitul veacului acestuia: 36

Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. 37 Cum s-a întîmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întîmpla şi la venirea Fiului omului. 38 În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, cînd mîncau şi beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua cînd a intrat Noe în corabie, 39şi n-au ştiut nimic, pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. 40 Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la cîmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. 41 Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. 42 Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. 43 Să ştiţi că, dacă ar şti stăpînul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. 44 De aceea, şi voi fiţi gata, căci Fiul o mului va veni în ceasul în care nu vă gîndiţi (Mat. 24:36-44).

Textul începe cu o precizare importantă: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (36). Această precizare a avut menirea să pună capăt oricăror speculaţii cu privire la

calendarul evenimentelor legate de ziua şi de ceasul acela. 72 Apoi, pentru a sublinia felul tainic şi neaşteptat în care va reveni, Domnul Isus face o analogie cu felul în care a venit Potopul peste generaţia lui Noe (37-39), la care adaugă alte două exemple din viaţa de zi cu zi (40-41). Isus termină cu un îndemn la veghere (42) şi cu o serie de patru pilde, prin care doreşte să dea substanţă acestui îndemn: Pilda cu hoţul (24:43-44), Pilda cu cei doi robi (24:45-51), Pilda cu cele zece fecioare (25:1-13) şi Pilda cu talanţii (25:14-30). Discursul Domnului Isus se termină cu scena judecăţii, care va marca sfîrşitul veacului acestuia (25:31-46). De-a lungul istoriei, s-au făcut multe speculaţii cu privire la limitele între care trebuie interpretate cele afirmate în versetul 36. Domnul Isus a vorbit despre „ziua aceea” şi „despre ceasul acela”, dar aici nu par să fie incluse săptămîna, luna, anul, decada, secolul etc. Oare să-Şi fi rezervat Dumnezeu dreptul de a păstra secretul doar asupra zilei aceleia şi asupra ceasului aceluia, lăsîndu-ne însă nouă libertatea să speculăm pe aspectele de timp mai largi legate de venirea Lui? În traducerea Cornilescu, versetul 33 ne-ar permite o astfel de concluzie: „Tot aşa, şi voi, cînd veţi vedea toate aceste lucruri [cele spuse în versetele 29-32], să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi”, dar — am putea continua noi cu ideea din versetul 36 — ziua şi ceasul în care El va intra pe uşă nu le ştie nimeni, „nic i îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (36). Deşi o astfel de legare a lucrurilor pare plauzibilă, ea nu poate rămîne în picioare, din două motive: În primul rînd, Cornilescu a adăugat în text expresia „Fiul Omului”. El a făcut lucrul acesta pe baza faptului că, de-a lungul istoriei, textul versetului 33 a fost tradus în două feluri, 73 adăugîndu-se fie pronumele personal masculin „el”, caz în care subiectul este o persoană, ceea ce l-ar fi îndreptăţit pe Cornilescu la traducerea lui, fie adăugîndu-se un pronume neutru (care în limba română nu există), caz în care subiectul este un lucru sau un eveniment. În acest din urmă caz, textul se referă la evenimentul căderii Ierusalimului, poziţie pe care am adoptat-o în comentariul de faţă şi care pare să fie confirmată de versetele 29 şi 34. În al doilea rînd, legarea laolaltă a versetelor 33 şi 36, ca şi în cazul de mai sus, nu pare să fie susţinută de accentul pe care Domnul Isus insistă în textul care urmează (24:37-25:46). El nu focalizează atenţia ucenicilor pe calcule şi previziuni, ci pe veghere. Cele patru pilde care urmează — Pilda cu hoţul (24:43-44), Pilda cu cei doi robi (24:45-51), Pilda cu cele zece fecioare (25:1-13) şi Pilda cu talanţii (25:14-30) — nu pot fi separate de versetele care privesc venirea Fiului Omului, 72

„Aceasta dovedeşte inutilitatea şi păcătoşenia oricărei încercări a omului de a prezice data Revenirii Domnului Isus, indiferent dacă acea dată imaginată ar fi 1843, 1844, mai precis 22 Oct. 1844, toamna lui 1914 sau orice altă dată mai tîrzie… Curiozitatea este minunată. Dar pentru… impertinenţă nu există scuză” (W. Hendriksen, The Gospel of Matthew, p. 869). 73 Vezi afirmaţiile din paginile precedente.

şi, de aceea, aplicaţia cu care plecăm din faţa textului trebuie să fie inspirată de adevărul afirmat prin toate aceste pilde, şi anume că vegherea este singura soluţie în faţa acestui eveniment final. „Semnele” sfîrşitului veacului acestuia (37-42) Vegherea este obligatorie, pentru că, la venirea Fiului Omului, lucrurile se vor întîmpla ca şi în zilele lui Noe: „În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, cînd mîncau şi beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua cînd a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului” (38-39). În gîndirea curentă, semnele luate din textul din Matei 24 cu privire la venirea Fiului Omului şi la sfîrşitul veacului acestuia sînt de cele mai multe ori legate de veşti de războaie, de războaie, de cutremure de pămînt, de foamete, de ciumă, de cataclisme naturale ieş ite din comun. Iar lucrul acesta se întîmplă tocmai pentru că nu am făcut distincţie între cele două evenimente: pe de o parte, dărîmarea Ierusalimului şi a Templului, iar pe de altă parte, sfîrşitul veacului acestuia marcat de venirea Fiului Omului în slava Sa cu îngerii Săi. În ce priveşte căderea Ierusalimului şi dărîmarea Templului, recunoaşterea semnelor vremurilor era vitală. Avînd în vedere mandatul pe care Isus Se pregătea să-l dea ucenicilor Săi imediat după înviere (vezi Mat. 28:18-20) şi avînd în vedere perspectiva acestui mandat, anticipat şi în Matei 24:14, Isus avea toate motivele să-Şi avertizeze ucenicii de catastrofa care urma să cadă asupra Ierusalimului şi care nu-i viza pe aceia care crezuseră în El şi se mîntuiseră astfel din mijlocul acelui neam ticălos şi curvar. 74 Mîntuirea ucenicilor din faţa dezastrului care urma să cadă asupra Ierusalimului şi asupra lui Israel era vitală pentru împlinirea planului lui Dumnezeu pe linia pe care lucrurile se porniseră. Iar această mîntuire a lor trebuia să se întîmple prin ieşirea acestora din mijlocul cetăţii înainte de asedierea şi dărîmarea ei. De aceea, după ce înşiră semnele care vor prevesti aceste evenimente, în versetele 32-35, Isus îi asigură pe ucenici de împlinirea întocmai a acestor lucruri pe parcursul acelei generaţii. Iar El face lucrul acesta pentru a-i păstra alerţi pe ucenicii Săi, pentru ca, la vremea potrivită, recunoscînd semnele prevestitoare, să poată anticipa momentul declanşării evenimentelor şi să se poată salva din faţa lor. Cînd avea să vină ceasul declanşării acelor evenimente, era important să nu se piardă nici măcar timpul necesar spre a intra în casă ca să-ţi iei lucrurile sau timpul necesar spre a te întoarce de la cîmp ca să-ţi iei haina. Singura pradă a omului în acele zile urma să fie viaţa lui. 75 74

Vezi Fapte 2:37-41. Acelaşi lucru a fost adevărat şi pe vremea lui Ieremia. Atunci cînd Nebucadneţar a înconjurat Ierusalimul, Ieremia a spus trimişilor lui Zedechia: „Aşa vorbeşte Domnul: «Iată că vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii. Cine va rămînea în cetatea aceasta va muri ucis de sabie, de foamete sau de ciumă; dar cine va ieşi să se ducă la Haldeii, cari vă împresoară, va scăpa cu

75

Însă atunci cînd este vorba de sfîrşitul veacului acestuia şi de venirea Fiului Omului, întreaga strategie se schimbă. Atunci nu se va mai pune problema ca cineva să fie salvat din faţa acelui eveniment, deoarece tocmai acel eveniment va aduce pentru unii salvarea, iar pentru alţii pierzarea. De aceea, preocuparea noastră nu trebuie să fie recunoaşterea semnelor care prevestesc venirea Fiului Omului, ci pregătirea noastră pentru venirea Lui. Şi oricum, după cum vom vedea în Pilda cu cele zece fecioare, pregătirile de ultim moment nu duc nicăieri. În ce priveşte semnele venirii Lui, lipsa oricăror semne este cel mai bun semn pentru „prevestirea” acestui eveniment. La momentul venirii Fiului Omului, viaţa va curge în făgaşul ei normal: oamenii vor mînca, vor bea, se vor însura şi se vor mărita, vor fi la lucru pe cîmp, vor măcina la moară sau vor dormi în paturile lor. Iar dacă acestea sînt semnele venirii Lui, atunci ele nu folosesc la nimic în ce priveşte prevestirea evenimentului, tocmai din pricina faptului că ele sînt prezente întotdeauna şi pretutindeni, pierzîndu-şi astfel funcţia de semn. Ne rămîne deci un singur lucru de făcut, şi tocmai asupra lui doreşte Domnul Isus să atragă atenţia ucenicilor Săi: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (42). Dintre cei doi bărbaţi care vor fi la cîmp, va fi luat doar acela care va fi pregătit, şi va fi lăsat acela care nu va fi pregătit. La fel se va întîmpla şi cu cele două femei care vor măcina la moară. 76 Mulţi găsesc în aceste versete suport pentru ideea Răpirii Bisericii. Dacă într-adevăr despre aceasta este vorba în versetele 40-41, atunci în cele ce urmează trebuie să găsim mult mai multe indicii legate de subiectul acesta. Însă se pare că întrebarea la care răspunde Domnul Isus în continuare nu este unde anume va fi luat unul, şi unde va fi lăsat celălalt, ci ce anume înseamnă a veghea, pentru ca atunci cînd va veni Domnul Isus să fim între cei luaţi, nu între cei lăsaţi. Domnul Isus face lucrul acesta prin cele patru pilde care urmează. 24:43-25:30 Pildele care ilustrează arătarea Fiului Omului Cele patru pilde — Pilda cu hoţul (24:43-44), Pilda cu cei doi robi (24:45-51), Pilda cu cele zece fecioare (25:1-13) şi Pilda cu talanţii (25:14-30) — pot fi grupate două cîte două. Prima şi a treia vorbesc despre veghere şi se termină cu un îndemn asemănător. Pilda cu hoţul se termină cu îndemnul din versetul 44: „De viaţă, care va fi singura lui pradă. Căci Eu Îmi îndrept privirile împotriva cetăţii acesteia ca să-i fac rău, nu bine, zice Domnul»” (Ier. 21:8-10). Diferenţa dintre cele două situaţii — cea de pe vremea lui Ieremia şi cea de pe vremea Domnului Isus — este că, în timp ce în cazul lui Ieremia mai exista nădejde (vezi v. 11-12), în cazul profeţit de Domnul Isus nu mai exista această nădejde, pentru că ei aveau să calce în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi aveau să hulească pe Duhul Sfînt. 76 Este vorba de morile de mînă de pe vremea Domnului Isus, formate din două pietre. Prin piatra mobilă de deasupra era trecută o rudă de lemn, cu ajutorul căreia două persoane învîrteau piatra morii pentru a măcina grăunţele de sub ea.

aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gîndiţi”, adică în ceasul în care nici un semn nu pare să prevestească venirea Lui. Iar Pilda cu cele zece fecioare se termină cu îndemnul din versetul 13: „Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului” (25:13). Celelalte două pilde — Pilda cu cei doi robi (24:45-51) şi Pilda cu talanţii (25:14-30) — au aceeaşi temă, şi de aceea pot fi grupate şi ele împreună: credincioş ia în lucrul încredinţat nouă. Practic, aceste ultime două pilde (24:45-51 ş i 25:14-30) le subordonează pe primele două (24:43-44 şi 25:1-13). A veghea sau „a trăi cu băgare de seamă sau a fi pregătit”, afirmă David Hill, „implică credincioşie în responsabilitatea care ne-a fost încredinţată fiecăruia, vegherea nefiind o simplă problemă de zel, de bucurie sau chiar de credinţă [afară de cazul în care credinţa este înţeleasă ca şi credincioşie în ascultare], ci slujire activă şi responsabilă”. 77 Este important să înţelegem de ce anume pune Domnul Isus accent pe credincioşie în lucrarea încredinţată. Să ne aducem aminte de momentul în care Isus i-a chemat pe ucenicii Săi ca să-L urmeze: „Veniţi după Mine”, le-a zis El, „şi vă voi face pescari de oameni” (4:19). Iar ultimele cuvinte pe care Domnul Isus le rosteşte în Matei 28:18-20 conţin mandatul preoţiei lor, adică porunca de a merge şi de a pescui oameni, botezîndu-i în Numele Tatălui ş i al Fiului ş i al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ceea ce le poruncise Domnul Isus. Practic, Domnul Isus i-a chemat pe ucenici ca să-i echipeze pentru împlinirea mandatului avraamic, prin care binecuvîntarea obţinută de Domnul Isus în urma morţii ş i învierii Sale să ajungă la toate familiile pămîntului. Isus a vorbit ucenicilor Săi despre acest mandat de-a lungul întregului drum (vezi 10:1-42; 18:1-20; 19:27-30; 20:27-28 şi 24:14), urmînd ca, înainte de Înălţarea Sa la Cer, să facă din el responsabilitatea lor oficială: 18

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, p înă la sfîrşitul veacului”. Amin (Mat. 28:18-20).

Înseamnă că pe parcursul întregii evanghelii putem urmări felul în care Isus Îşi echipează ucenicii pentru împlinirea acestui mandat. După ce în capitolul 23 isprăveşte cu cărturarii şi fariseii, El dedică discuţia din 24:1-25:46 pentru a face ultimele retuşuri în pregătirea ucenicilor Săi, înainte de a le încredinţa acestora

77

David Hill, The Gospel of Matthew, p. 328.

mandatul preoţiei lor. 78 Evenimentele care urmau şi care sînt narate în capitolele 26:1-28:15 aveau să ofere ucenicilor puţine ocazii de a dialoga cu Învăţătorul lor. Această ultimă parte a vieţii şi lucrării Domnului Isus era rezervată bătăliei pe care trebuia s-o dea El Însuşi, ca Fiu al lui David, bătălie în care El trebuia să-Şi dovedească credincioşia în lucrarea pe care Tatăl I-o încredinţase. Putem deci afirma că textul din Matei 24:1-25:46 trebuie judecat în contextul ultimelor pregătiri a ucenicilor pentru lucrarea la care au fost chemaţi în 4:19 ş i pentru mandatul care avea să le fie încredinţat în 28:18-20. Problema ucenicilor era că în mintea lor se suprapuneau două evenimente: căderea Ierusalimului şi a Templului ş i sfîrşitul veacului acestuia, care avea să fie marcat de venirea Fiului Omului. Dacă în acest ultim ceas nu ar fi învăţat să le separe, atunci în momentele dramatice în care mînia lui Dumnezeu avea să se reverse peste cetatea Ierusalim şi peste Templu ei ar fi fost cu uşurinţă prinşi în laţul amăgirii hristoşilor mincinoşi, descalificîndu-se, ca şi robul necredincios, ca şi cele cinci fecioare neînţelepte sau ca şi robul care şi-a îngropat talantul. Prin tot ceea ce le spune în capitolul 24, Isus încearcă să-Şi ajute ucenicii să separe cele două evenimente şi să realizeze că în timp ce pentru iudeul de rînd căderea Ierusalimului şi dărîmarea Templului aveau să marcheze apropierea sfîrşitului, pentru ucenicii Domnului Isus acest eveniment dramatic avea să marcheze doar graniţa dintre cele două faze ale lucrării lor, deschizînd înaintea lor perspective nebănuite. Pregătirea lor pentru cele două evenimente — pe de o parte, pentru drama Ierusalimului şi a Templului, iar pe de altă parte, pentru venirea Fiului Omului — trebuia să fie cu totul diferită. Pentru a se mîntui în mijlocul evenimentelor din anul 70 d.Hr., ucenicii trebuiau să cunoască şi să recunoască semnele vremurilor, în timp ce pentru a fi mîntuiţi la venirea Fiului Omului, ei trebuiau să fie găs iţi credincioşi în lucrarea încredinţată lor. Pilda cu hoţul (24:43-44) Isus tocmai le spuse că lipsa oricărui semn distinctiv este cel mai bun semn prevestitor al momentului în care avea să vină Fiul Omului în slava Sa ca să judece pămîntul cu tot ce este pe el. „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (42). Pilda cu hoţul nu a avut menirea să-i sperie pe ucenici, ci să-i avertizeze de realitatea imprevizibilă a venirii Domnului lor: „Să ştiţi că, dacă ar şti stăpînul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gîndiţi” 78

Pentru dezbaterea acestui subiect — mandatul preoţiei — vezi Anexa I, „Viziunea Împărăţiei”.

(43-44). Cu toate acestea, venirea Fiului Omului se aseamănă totuşi cu venirea unui hoţ, care atunci cînd vine nu ia din casă decît ceea ce-l interesează. Tot astfel şi Fiul Omului va veni să ia doar pe unii, şi îi va lăsa pe ceilalţi. „Din doi bărbaţi care vor fi la cîmp, unul va fi luat şi altul lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată” (40-41). În acel moment, destinul nostru al fiecăruia nu va fi hotărît în mod arbitrar de Domnul Isus, ci de felul în care ne-am trăit viaţa, de felul în care am rămas credincioşi lui Hristos. Sfătuindu-l pe Timotei cum anume să se pregătească pentru acest moment, bătrînul Pavel îi scrie: 11

Adevărat este cuvîntul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. 12 Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. 13 Dacă sîntem necredincioşi, totuşi El rămîne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur. 14Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte înaintea lui Du mnezeu, să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decît la pieirea celor ce le ascultă. 15 Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvîntul adevărului. 16 Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti, căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Du mnezeu… 19 Totuşi, temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!” (2 Tim. 2:11-19).

După ce Pavel îi spune lui T imotei cum anume trebuie să se pregătească pentru ceasul în care Domnul Isus va veni ca un hoţ, el îl linişteşte cu privire la un anumit lucru. Atunci cînd va veni Fiul Omului, El va şti ce să ia, şi ce să lase, fiindcă „Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui” (19). Aceasta este o temelie tare, care stă nezguduită. Iar ai Lui sînt toţi aceia care nu numai că rostesc Numele Domnului, dar se şi depărtează de fărădelege. Cei care se mulţumesc să rostească doar Numele Domnului, dar nu se grăbesc s-o dovedească în faptă, Îl vor auzi pe Domnul Isus zicînd: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Mat. 7:23). La sfîrşitul veacului, „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi”, spune Domnul Isus în Pilda cu neghina, „şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile cari sînt o pricină de păcătuire şi pe cei ce săvîrşesc fărădelegea” (Mat. 13:41). În lumina celor de mai sus, avertizarea din versetul 44 — „De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă aşteptaţi” — capătă o ţintă precisă. Sîntem avertizaţi ca să fim gata pentru a fi luaţi, nu pentru a fi lăsaţi. Se pune deci întrebarea: În ce constă pregătirea pentru a fi luat la arătarea Fiului Omului? Pilda cu cei doi robi (24:45-51) Dacă mai sus am grupat pildele din punct de vedere tematic — pilda întîi (24:43-44) şi a treia (25:1-13), apoi pilda a doua (24:45-51) şi a patra (25:14-30) — din punct de vedere exegetic sîntem obligaţi să le lăsăm neapărat în ordinea în

care au fost aşezate de Matei pe paginile evangheliei. Această legătură cu ceea ce a fost mai sus este sugerată tocmai de felul abrupt în care este introdusă cea de-a doua pildă: 45

Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpînul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărîtă? 46 Ferice de robul acela, pe care stăpînul său, la venirea lui, îl va găsi făcînd aşa! 47Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. 48 Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpînul meu zăboveşte să vină!” 49 Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănînce şi să bea cu beţivii, 50stăpînul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, 51 îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor (24:45-51).

Trebuie să fim pregătiţi pentru a fi luaţi, nu pentru a fi lăsaţi, ne-a spus Domnul Isus prin pilda precedentă. În pilda de faţă, El ne spune, pe de o parte, ce înseamnă a fi luat, şi ce înseamnă a fi lăsat, iar pe de altă parte, pe ce bază este unul luat, iar altul lăsat. Cei doi bărbaţi de pe cîmp şi cele două femei de la moară pot fi asemănate cu cei doi robi. A te pregăti pentru a fi luat înseamnă a fi găs it credincios în lucrul încredinţat ţie. Iar lucrul care ne este încredinţat este definit de Domnul Isus în contextul relaţiilor dintre noi, ceea ce nu este un lucru întîmplător. În 4:19, ucenicii au fost chemaţi să-L urmeze pe Isus pentru a deveni pescari de oameni. În 10:1-42, li s-a încredinţat propovăduirea Evangheliei Împărăţiei şi slujirea oamenilor, prin vindecarea bolnavilor, prin învierea morţilor, prin curăţirea leproşilor, prin eliberarea îndrăciţilor, şi li s-a spus că sînt datori să dea aşa cum au primit, adică fără plată. Ucenicii nu aveau dreptul să se răzbune nici chiar pe potrivnici, ci trebuiau să lase judecarea şi pedeps irea lor în seama lui Dumnezeu. Singurul lucru la care trebuiau să vegheze era să fie găsiţi credincioş i în lucrul încredinţat lor şi să nu se lase intimidaţi de suferinţă, de prigoană sau de moarte. A rămîne credincioşi în astfel de condiţii înseamnă a fi gata să-L mărturisim pe Hristos înaintea oamenilor indiferent de preţul pe care trebuie să-l plătim, căci „cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decît pe Mine — a zis Isus — nu este vrednic de Mine; ş i cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga” (10:37-39). În capitolul 18, atunci cînd în inima ucenicilor s-a înfiripat atitudinea robului rău, care a căutat afirmarea de sine şi supremaţia între ceilalţi robi ai stăpînului (vezi 18:1; vezi şi 20:20-28), Isus le-a spus că ei sînt chemaţi să adune cu El, nu să risipească, şi că voia Tatălui lor din ceruri este ca nici unul dintre cei care au crezut în Isus să nu piară. Pentru aceasta, ucenicilor le revenea sarcina să conlucreze cu Duhul lui Dumnezeu pentru păstrarea sfinţilor în har, făcînd două lucruri: pe de o parte, neîmpingîndu-i pe fraţii lor la păcat, iar pe de altă parte, dacă aceştia au căzut în păcat, nelăsîndu-i acolo, ci făcînd tot ce le stă în putinţă ca

să-i ridice. „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpînire. Între voi să nu fie aşa”, le-a spus Isus. „Ci ori care va vrea să fie mare între voi, să fie s lujitorul vostru; şi ori care va vrea să fie cel dintîi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mat. 20:25-28). Este deci evident că întreaga lucrare a ucenicilor avea în vedere oamenii, pe ceilalţi slujitori ai Împăratului, şi că deci mandatul Împărăţiei trebuie să fie definit neapărat pe planul relaţiilor. Oamenii sînt în punctul focal al mandatului pe care, în Matei 28:18-20, Domnul Isus l-a dat ucenicilor Săi. Aceasta este lucrarea în care Stăpînul trebuie să ne găsească credincioşi. În Pilda cu talanţii (25:14-30), Domnul Isus ne va spune că lucrarea aceasta este făcută pe măsura capacităţii noastre şi a darului primit. De aceea, ceea ce aşteaptă Stăpînul de la noi este ca, la venirea Lui, El să ne găsească credincioşi în lucrul încredinţat nouă fiecăruia, şi nicidecum făcînd toţi acelaşi lucru. Unde anume va fi luat cel credincios şi unde va fi lăsat cel necredincios este afirmat în versetele 47 şi 51. Pe robul credincios, stăpînul „îl va pune peste toate averile sale” (47). Dar pe robul rău şi necredincios în lucrarea care i-a fost încredinţată, la venirea sa, stăpînul „îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (51). Din textele de mai jos rezultă că aceia care vor fi „luaţi” de Domnul Isus vor ajunge în Împărăţia Cerurilor, în prezenţa Domnului Isus, înaintea Tatălui şi a îngerilor (10:32), unde vor străluci ca soarele (13:43), vor fi în locul unde este viaţa (18:8-9), în bucuria şi lucrarea Stăpînului (24:47; 25:21-23, 34), vor fi moştenitori ai Împărăţiei, care le-a fost pregătită (25:34). Cei „lăsaţi” de Domnul Isus sînt cei care au lucrat fărădelegea (7:23), care s-au ruşinat de Domnul Isus aici pe pămînt (10:33). Ei vor fi aruncaţi în întunericul de afară (25:30) sau în cuptorul aprins (13:42, 50), unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor, soarta lor fiind soarta făţarnicilor (24:51). Cele două destine despre care a vorbit Domnul Isus în pilda aceasta — pe de o parte, să fii pus peste toate averile stăpînului, iar pe de altă parte, să fii tăiat în două şi să fii aruncat afară, acolo unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor — ar fi trebuit să fie o atenţionare suficientă pentru ucenici. Dar Isus nu Se opreşte aici, ci continuă cu alte două pilde: Pilda cu cele zece fecioare (25:1-13) şi Pilda cu talanţii (25:14-30). În prima dintre ele reia ideea vegherii, iar în a doua, ideea credincioşiei în lucrarea care ne-a fost încredinţată.

Pilda cu cele zece fecioare (25:1-13) Pilda aceasta deschide cel de-al doilea grup de două pilde, atrăgînd atenţia asupra nevoii de a veghea, pentru ca venirea Mirelui să nu ne găsească fără ulei în candelă, adică nepregătiţi pentru a fi luaţi cu El în Împărăţia Cerurilor. După cum afirmă W. Barclay, 79 R. V. G. Tasker80 şi alţii, Isus nu inventează pilda, ci Se foloseşte de o situaţie reală din vremea Lui. Citînd din W. O. E. Oesterley, 81 Tasker afirmă că o căsătorie evreiască avea trei stadii: logodna, legămîntul ş i nunta propriu-zisă. Logodna era înţelegerea preliminară între părinţii celor doi, înţelegere care putea avea loc cu mult timp înainte ca cei doi să fi ajuns la vîrsta maturităţii. Legămîntul consta într-o ceremonie care avea loc la casa miresei, în timpul căreia se schimbau promisiuni reciproce în faţa martorilor, iar mirele dădea daruri miresei. 82 Ceremonia legămîntului îi lega pe cei doi, iar legătura aceasta era atît de serioasă, încît, deşi cei doi nu erau încă soţ şi soţie în sensul strict al cuvîntului, dacă bărbatul ar fi murit înainte de nuntă, femeia era considerată a fi văduvă. Ruperea unui astfel de legămînt nu era permisă, iar dacă lucrul acesta s-ar fi întîmplat, el era considerat a fi echivalentul unui divorţ. Cel de-al treilea stadiu în încheierea unei căsătorii era nunta. Mirele, însoţit de prietenii lui, mergea s-o ia pe mireasă din casa ei părintească şi s-o aducă la casa mirelui unde era pregătită masa de nuntă. Este posibil — afirmă Tasker — ca Domnul Isus să Se refere la procesiunea legată de cel de-al treilea stadiu al încheierii căsătoriei. Iată cum descrie Dr. J. Alexander Findlay experienţa sa legată de o nuntă în Palestina, acum în secolul XX: Cînd ne-am apropiat de poarta unei cetăţi din Galileea, am zărit zece tinere fete, care cîntau voioase pe un fel de instrumente muzicale şi dansau de-a lungul drumului în faţa maşinii noastre. Atunci cînd l-am întrebat ce fac aceste tinere fete, însoţitorul nostru mi-a spus că ele vor ţine de urît miresei pînă cînd va veni mirele. A m întrebat dacă avem vreo şansă ca să vedem alaiul de nuntă. El a dat din cap, zicînd: „Ar putea fi la noapte sau mîine noapte sau peste două săptămîni, nimeni nu ştie sigur”. Apoi a 79

W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. II, p. 352-355. R. V. G. Tasker, The Gospel According to St. Matthew, p. 232. 81 O. E. Oesterley, The Gospel Parables in the Light of the Jewish Background, London: S. P. C. K., 1936, p. 134. 82 „Există trei modalităţi pentru ca o femeie să fie cîştigată [de soţie], şi ea se cîştigă pe sine [adică libertatea de a fi iarăşi un agent liber] în două feluri: (1) Ea este cîştigată pe baza unei plăţi în bani, a unui act scris şi a unei relaţii sexuale. Prin plata unei sume de bani: (a) Casa lui Shammai spune: «Pentru un dinar sau pentru echivalentul unui dinar»; (b) Casa lui Hillel spune: «Pentru un perutah sau pentru echivalentul unui perutah. Şi cît este un perutah? A opta parte dintr-un issar italian. (2) Ea se cîştigă pe sine printr-o carte de despărţire şi prin moartea soţului ei” (Jacob Neusner, The Mishnah — A New Translation — Qiddushin 1:1, p. 487). Probabil că darurile pe care mirele le dădea miresei în ziua legămîntului se referă la cele precizate în M ishnah, tocmai de aceea, legămîntul încheiat în acest fel avea valoare legală, cei doi fiind consideraţi ca soţ şi soţie, chiar dacă mireasa nu se va muta acasă la mire încă o vreme. 80

continuat să spună că unul dintre lucrurile extraordinare este să surprinzi această companie a miresei dormind. De obicei, mirele vine pe neaşteptate, uneori la miezul nopţii. Este adevărat că, în mod normal, se aşteaptă ca el să trimită înaintea sa un om pe străzi care să strige: „Iată! Vine mirele!”, dar lucrul acesta poate să se întîmple în orice vreme; deci grupul miresei trebuie să fie gata să iasă în stradă să-l întîmpine pe mire, indiferent cînd ar alege el să vină… Un alt lucru important de menţionat — mi-a zis el — este că, pe de o parte, nimănui nu i se permite să iasă pe străzile întunecate fără o candelă aprinsă, iar pe de altă parte, o dată ce mirele a sosit şi uşa sălii de ospăţ s-a închis, cei întîrziaţi la ceremonie nu sînt primiţi. 83

Acum că am văzut realitatea culturală pe care Îşi construieşte Domnul Isus pilda, trebuie să vedem care este semnificaţia ei. Pilda cu cele zece fecioare este introdusă printr-o formulă asemănătoare cu formulele introductive din Pildele Împărăţiei din capitolul 13, dar nu identică cu acestea. Spre deosebire de pildele din capitolul 13, unde Isus vorbeşte despre o realitate prezentă a Împărăţiei — „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu…” (13:24, 31, 33, 44, 45, 47) — toate pildele din acest bloc de text vorbesc despre o realitate viitoare legată de Împărăţia Cerurilor, despre faptul că la arătarea Fiului Omului unii vor fi găsiţi pregătiţi pentru Împărăţie, alţii nu. Acest aspect viitor se reflectă în formula introductivă a acestei pilde: „Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu…” (1, s.n.). Deci Domnul Isus doreşte să-Şi ajute ucenicii să înţeleagă ce se va întîmpla în momentul venirii Fiului Omului în slava Sa. Cu toate acestea, atît pilda aceasta, cît şi toate celelalte ne atrag atenţia asupra a ceea ce trebuie să se întîmple acum, pentru ca atunci să fim între cei lăudaţi de Fiul Omului, şi nu între cei condamnaţi de El. Pilda fiind ancorată într-un context cultural familiar ucenicilor, n-a fost greu ca ei să-i prindă înţelesul, tocmai de aceea, Matei nici nu ne spune că vreunul dintre ei ar fi cerut lui Isus s-o tălmăcească. Întîrzierea Mirelui ceresc este o posibilitate reală, tocmai pentru că „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (24:36). Iată de ce, în primul rînd, Domnul Isus insistă pe importanţa pregătirii noastre cu privire la pos ibila întîrziere a Mirelui. Dar apoi, El Se focalizează pe momentul propriu-zis al sosirii Mirelui. Momentul acesta al venirii mirelui a diferenţiat între fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite. Unele, pentru că luaseră în calcul eventuala întîrziere a mirelui, şi-au luat ulei pentru candele, celelalte nu, tocmai pentru că nu au ţinut cont de această posibilitate. În momentul sosirii mirelui, orice încercare a fecioarelor nechibzuite de a rezolva situaţia creată a eşuat. Pe de o parte, nu au putut împrumuta untdelemn de la cele înţelepte, iar pe de altă parte, încercînd să meargă să cumpere untdelemn, au rămas afară. Întîrzierea nu le-a fost iertată. O dată ce s-a închis uşa, mirele nici măcar nu le-a mai cunoscut. 83

W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. II, p. 353.

Dar pe cine simbolizează cele zece fecioare? Unii comentatori84 spun că cele nechibzuite ar reprezenta pe Israel. Cînd a venit Mirele ceresc, Domnul Isus Hristos, ei nu au fost gata. În Luca 13:22-30, într-un context care vizează în primul rînd pe Israel, Domnul Isus le spune celor care se aflau cu El pe drum spre Ierusalim ca să sărbătorească Paştele următoarele: 24

Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strîmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea. 25 Odată ce Stăpînul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară, şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” drept răspuns, El vă va zice: „Nu ştiu de unde sînteţi”. 26Atunci veţi începe să ziceţi: „Noi am mîncat şi am băut în faţa Ta, şi în uliţele noastre ai învăţat pe norod”. 27 Şi El va răspunde: „Vă spun că nu ştiu de unde sînteţi, depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii”. 28 Va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor, cînd veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. 29 Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miază-noapte şi de la miază-zi, şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu. 30 Şi iată că sînt unii din cei de pe urmă, care vor fi cei dintîi şi sînt unii din cei dintîi, care vor fi cei de pe urmă (Luca 13:24-30).

Este adevărat că poporul lui Dumnezeu este format din două grupări de oameni: poporul Israel şi Biserica. Este în acelaşi timp posibil ca Pilda cu cele zece fecioare să reprezinte aceste două grupări, poporul Israel fiind întruchipat în fecioarele nechibzuite, iar Biserica — reprezentată aic i prin ucenici — de fecioarele înţelepte. Nechibzuinţa poporului Israel s-a dovedit în faptul că deşi Hristos a venit la ai Săi, adică la poporul Israel, ai Săi nu L-au primit. Paralela dintre textul din Luca şi cel din Matei poate fi stabilită în punctul în care uşa se închide, şi fecioarele neînţelepte rămîn afară, fără nici o şansă de a putea schimba soarta lor. În ambele cazuri, răspunsul Mirelui, respectiv al Stăpînului casei, este acelaşi: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc” (Mat. 25:12) sau: „Vă spun că nu ştiu de unde sînteţi” (Luca 13:27). O astfel de interpretare a pildei este posibilă, pentru că Isus era încă în viaţă, ceea ce înseamnă că evenimentele cruciale ale lucrării Lui — Moartea, Învierea şi Înălţarea — erau încă aşteptate să se întîmple în viitorul apropiat. La fel era o problemă viitoare ş i faptul venirii lui Hristos spre a judeca şi pedepsi pe poporul Său, tocmai pentru că aveau să-L respingă nu numai pe El, ci şi chemarea robilor Lui. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că secţiunea privitoare la Israel s-a încheiat la sfîrşitul capitolului 23 (21:1-23:39). Începînd cu capitolul 24, Isus vorbeşte 84

W. Barclay, The Gospel of Matthew, vol. II, p. 253. În privinţa credinţei în Hristos şi a aşteptării lui Hristos nu există nici o deosebire între creştini şi iudei. Singura deosebire între ei este că unii — creştinii — cred că Isus este Hristosul, în timp ce ceilalţi — iudeii — nu cred lucrul acesta. Creştinii aşteaptă revenirea lui Isus Hristos, în timp ce iudeii — cei care mai cred în Dumnezeu — aşteaptă venirea lui Hristos.

ucenicilor Săi, pentru a-i pregăti pentru evenimentele ce aveau să aibă loc în curînd. Prin întrebarea pe care au pus-o ca răspuns la profeţia făcută de Isus în 24:3, în mintea ucenic ilor s-au amestecat două planuri: planul care viza evenimentele ce vor duce la dărîmarea Ierusalimului şi a Templului şi planul sfîrşitului veacului acestuia şi al venirii Fiului Omului. Primul set de evenimente urma să aibă loc peste doar cîteva decenii, deci încă în generaţia respectivă. Pentru poporul Israel, dramatismul acestor evenimente avea să atingă valori dureroase. Iar în urma unei suferinţe intense, se poate întîmpla să apară o stare de amorţeală, o stare în care garda este lăsată să cadă, şi tocmai din această pricină ajungem extrem de vulnerabili. Or, era important ca în această situaţie ucenicii să nu lase garda jos, ci să vegheze, pentru ca nu cumva să cadă în ispită şi să renunţe la lucrarea pentru care Domnul Isus îi pregătea şi pe care urma să le-o încredinţeze în curînd ca şi mandat al Împărăţiei Cerurilor (vezi 28:18-20). În acest caz, tîlcuirea Pildei cu cele zece fecioare trebuie să se focalizeze pe ucenici, respectiv pe Biserică, şi vizează perspectiva escatologică. Pilda nu s-a consumat, pentru că nu s-a consumat încă Nunta Mielului. Cartea Apocalipsa se termină cu strigătul fecioarelor înţelepte: „Maranatha!” „Şi Duhul şi Mireasa zic : «Vino!» Şi cine aude, să zică: «Vino!».” Iar Mirele, care ştie şi aude strigătul Miresei, răspunde: „Da, Eu vin curînd!” „Amin!” — răspunde Mireasa. „Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22:17, 20). Pilda cu talanţii (25:14-30) Dacă pilda precedentă a fost focalizată pe ideea vegherii, pilda de faţă este focalizată pe ideea lucrării. Iar cele două pilde luate împreună — aşa cum, de fapt, se şi cere pentru o interpretare în context — subliniază faptul că a veghea înseamnă a fi găsit credincios în lucrul care ne-a fost încredinţat. Nu peste multe zile, Domnul Isus avea să-Şi cheme ucenicii în Galileea unde, înainte de înălţarea Sa la Cer, avea să le încredinţeze „averea Lui”, pentru care a plătit cu Însuşi sîngele Său, şi avea să le spună: 18

Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. 19 Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiulu i şi al Sfîntului Duh 20şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin (Mat. 28:18-20, trad. aut).

Aceasta era „avuţia” care avea să le fie încredinţată. Întrebarea este: Ce anume a vrut să-i înveţe Domnul Isus pe ucenici prin Pilda cu talanţii? 14

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, cînd era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi, şi le-a încredinţat avuţia sa. 15 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. 16 Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi, s-a dus, i-a pus în negoţ, şi a cîştigat cu ei alţi cinci talanţi. 17 Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi, a cîştigat şi el alţi doi cu ei. 18 Cel ce nu primise decît un

talant, s-a dus de a făcut o groapă în pămînt şi a ascuns acolo banii stăpînului său. 19 După multă vreme, stăpînul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala. 20 Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi, şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am cîştigat cu ei alţi cinci talanţi”. 21 Stăpînul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpînului tău”. 22 Cel ce primise cei doi talanţi, a venit şi el, şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am cîştigat cu ei alţi doi talanţi”. 23 Stăpînul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpînului tău!” 24 Cel ce nu primise decît un talant, a venit şi el, şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, şi strîngi de unde n-ai vînturat: 25 mi-a fost teamă, şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pămînt; iată ce este al tău!” 26 Stăpînul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat, şi că strîng de unde n-am vînturat; 27 prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobîndă ce este al meu! 28 Luaţi-i dar talantul, şi daţi-l celui ce are zece talanţi. 29 Pentru că celui ce are, i se va da şi va avea de prisos, dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! 30 Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (Mat 25:14-30).

Omul care se pregătea să plece într-o altă ţară este tocmai Fiul Omului. Robii cărora urma să le fie încredinţată averea sa erau ei, ucenicii Săi, iar, în urma lor, Biserica. Pilda precizează faptul că fiecare rob a primit după măsura puterii ş i credinţei lui. 85 Dar indiferent cine şi cît a primit, aşteptarea stăpînului de la fiecare dintre ei a fost aceeaşi: ei trebuiau să pună în negoţ averea stăpînului, pentru ca la întoarcerea lui el să-şi poată lua înapoi cu dobîndă ceea ce era al lui. Acest principiu al multiplicării, al creşterii sau al înmulţirii le-a fost sugerat ucenicilor de-a lungul întregii perioade în care au fost cu Isus. Este suficient să ne aducem aminte de înmulţirea pîinilor sau de pildele Împărăţiei din Matei 13. Deşi viaţa este în grăunte, secerişul atîrnă de felul pămîntului. Or, tocmai lucrul acesta doreşte Domnul Isus să-l sape în fiinţa ucenicilor Săi. Primii doi dintre robii din pildă s-au dovedit a fi un pămînt bun, deoarece s-au grăbit să pună în negoţ ceea ce au primit şi, drept urmare, cel care a primit cinci talanţi a mai adus lîngă ei alţi cinci, iar cel care a primit doi a mai adus lîngă el alţi doi. Atît unul, cît şi celălalt au luat ceea ce nu era a lor, ceea ce primiseră de la stăpîn, şi au pus în negoţ, fiind preocupaţi de averea stăpînului lor, de problemele lui, nu de problemele lor. Tocmai aceasta îl deosebeşte pe al treilea rob de primii doi. Acesta din urmă a îngropat talantul primit şi s-a dus de şi-a văzut de treburile lui. Nu l-a interesat nici lucrarea, nici averea stăpînului, ci a trăit preocupat de lucrarea şi averea sa. Dar el era robul stăpînului, şi tocmai de aceea s-ar fi cuvenit să-l preocupe lucrarea acestuia. De fapt, el s-a dovedit a fi un rob viclean şi leneş, care nu avea ce să

85

Faptul că ei au primit talanţii după măsura credinţei lor reiese în mod indirect din pildă, acest lucru avîndu-l afirmat în mod explicit în textul din Efeseni 4:7 corelat cu Romani 12:3, 6.

caute în gospodăria stăpînului său. Aşa că pedeapsa i-a fost dreaptă: „Aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (Mat. 25:30). Lucrarea pe care Stăpînul — Domnul Isus — a încredinţat-o ucenicilor Săi şi, prin ei, Bisericii este facerea de ucenici (vezi Matei 28:18-20). Robul bun şi credincios este acela care, cu ceea ce are, va face tot ce-i stă în putinţă pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să crească, adică acela care va fi găsit făcînd ceea ce Stăpînul i-a dat să facă. Este interesant felul în care răspunde stăpînul la scuza robului viclean ş i leneş : „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat, şi că strîng de unde n-am vînturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobîndă ce este al meu!” (26-27). Se pare că stăpînul s-ar fi mulţumit chiar şi cu atît. În termenii noştri, el ar fi aşteptat ca robul să pună banii în bancă, pentru ca la întoarcerea sa, el să-i fi putut lua înapoi cu dobîndă. Chiar şi atît din partea robului ar fi dovedit preocupare pentru lucrarea şi averea stăpînului. Pentru a tălmăci acest lucru în contextul responsabilităţii noastre, am putea apela la textul din Matei 10:41-42: „Cine primeşte un prooroc, în numele unui prooroc, va primi răsplata unui prooroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. Şi oric ine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata”. Uneori, dintr-un motiv sau altul, nu putem face lucrarea unui ucenic, şi nici lucrarea unui proroc. Dar dacă avem pe inimă această lucrare, care, de fapt, nu este lucrarea lor, ci lucrarea Stăpînului nostru al amîndurora, vom găs i cum anume să dăm măcar un pahar de apă unuia dintre aceşti micuţi, în numele unui ucenic, şi putem fi siguri că nu ne vom pierde răsplata. De fapt, tocmai despre lucrul acesta urmează să vorbească Domnul Isus în segmentul următor de text, în care ne este zugrăvită scena Judecăţii. 25:31-46 Judecata viitoare Imediat după oracolul profetic al Domnului Isus din Matei 24:2 —„Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămînea aici piatră pe piatră care să nu fie dărîmată” — ucenicii Îi pun Domnului Isus trei întrebări. Prima întrebare priveşte dărîmarea Ierusalimului şi a Templului: „Cînd se vor întîmpla aceste lucruri?” (3) Următoarele două întrebări vizează semnele venirii Fiului Omului ş i ale sfîrşitului veacului acestuia: „Care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?” (24:3). Isus le vorbeşte cu lux de amănunte despre semnele care vor prevesti dărîmarea Ierusalimului ş i a Templului, dar precizează faptul că venirea Fiului Omului nu va fi prevestită de semne speciale pe care ei să le poată recunoaşte, deoarece, afară de Tatăl, nu ştie nimeni ziua şi ceasul venirii Lui; de aceea, singura soluţie pentru a fi găs it pregătit pentru acest eveniment este

vegherea: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru… De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gîndiţi” (24:42-44). Acelaş i lucru îl repetă Domnul Isus ca şi concluzie la Pilda cu cele zece fecioare: „Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului” (25:13). Pildele de la sfîrşitul capitolului 24 şi începutul capitolului 25 au fost rostite ca să ne ajute să înţelegem ce înseamnă a veghea. Deoarece pildele sînt ordonate în aşa fel încît se îngînă vegherea cu lucrarea — Pilda cu hoţul (24:43-44) vorbeşte despre veghere; Pilda cu robii (24:45-51), despre lucrare; Pilda cu cele zece fecioare (25:1-13) este focalizată din nou pe nevoia vegherii, iar Pilda cu talanţii (25:14-30) vorbeşte din nou despre lucrare — am putea spune că a veghea înseamnă a fi găsit credincios în lucrarea care ne-a fost încredinţată, adică a fi găsit alipit prin credinţă de Domnul Isus şi de lucrarea Sa. După cum robul viclean şi leneş care şi-a îngropat talantul în ştergar şi s-a dus să-şi vadă de treburile sale n-ar fi putut dovedi nimănui că îi pasă de stăpînul care i-a încredinţat talantul şi de averea acestuia, tot aşa cel care nu este găsit credincios în lucrarea încredinţată lui de Domnul Isus nu poate pretinde că îi pasă de Stăpînul său şi de Împărăţia Sa. Deznodămîntul Pildei cu talanţii dovedeşte cu prisosinţă faptul că aşa stau lucrurile. Cine nu este cu Domnul Isus este împotriva Lui, iar cine nu strînge cu El, risipeşte. Or, acesta este păcatul care, în ultimă instanţă, ne pune în pericolul de a huli pe Duhul Sfînt şi de a suporta consecinţele acestui fapt. 86 Este cel puţin ciudat faptul că judecarea neamurilor prezentată în acest segment de text (25:31-46) se face în baza — sau cel puţin aşa pare — lucrării noastre în Împărăţia lui Dumnezeu. Scena Judecăţii (25:31-46) este introdusă de expresia: „Cînd va veni Fiul omului…” (25:31). În context, este subliniat faptul că nu se ştie cînd anume va veni Fiul Omului, deoarece Dumnezeu a intenţionat ca venirea Lui să nu poată fi anticipată, dar, prin toate pildele de mai sus, ni s-a destăinuit ce anume se va întîmpla atunci cînd va veni El. Din doi bărbaţi care vor fi la cîmp, unul va fi luat, altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, iar alta va fi lăsată. „A fi luat” şi „a fi lăsat” Atunci cînd am comentat acest text, am ridicat o întrebare, care a rămas la ora aceea fără răspuns. Aceşti termeni, „a fi luat” şi „a fi lăsat” vorbesc cumva despre Răpirea Bisericii? Am spus atunci că dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, atunci, în context vom descoperi mai multe indicii care să împingă în această direcţie 86

Să ne aducem aminte de faptul că Domnul Isus vorbeşte despre hula împotriva Duhului Sfînt în contextul în care fariseii calcă în picioare fără ruşine ceea ce tocmai începuse să se înfiripeze în inimile celor din norod în urma lucrării Duhului lui Dumnezeu prin Domnul Isus (vezi M at. 12:22-23; vezi şi comentariul de la p. 334).

concluziile noastre. Acum ne aflăm în ultimul segment al blocului care vorbeşte despre venirea Domnului Isus Hristos şi de aceea putem încerca să răspundem la întrebarea ridicată. Din cîte se pare, contextul nu vorbeşte despre Răpirea Bisericii, în sensul în care ne-au obişnuit schemele escatologice care se vehiculează. 87 „A fi luat” ş i „a fi lăsat” nu se referă la evenimente succesive, în care, în primă fază, Biserica să fie răpită, sau luată din mijlocul lumii, iar lumea necredincioasă să fie lăsată în Necazul cel Mare. Întregul context sugerează mai degrabă concluzia conform căreia Isus doreşte să atragă atenţia ucenicilor Săi asupra celor două destine pe care oamenii le vor avea la venirea Fiului Omului şi în urma judecăţii Sale. Pilda cu cei doi robi ne spune că atunci cînd a venit stăpînul pe unul dintre robi l-a lăudat (24:47), pe celălalt l-a tăiat în două şi l-a aruncat în locul unde este plînsul şi scrîşnirea dinţilor (24:51). Fecioarele înţelepte au intrat cu mirele în odaia de nuntă, pentru a se bucura împreună cu el (25:10), iar cele nechibzuite au rămas afară (25:12). Robii credincioş i din Pilda cu talanţii au intrat în bucuria stăpînului (25:21, 23), iar cel viclean şi leneş a fost aruncat în întunericul de afară, unde vor fi plînsul ş i scrîşnirea dinţilor (25:30). Dar despărţirea unora de ceilalţi, sau intrarea celor două categorii de oameni în cele două realităţi, se întîmplă deodată. Lucrul acesta este clar precizat în scena Judecăţii: „Cînd va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stînga Lui” (25:31-33, s.n.). Acest text descrie un singur eveniment. Dar, deoarece el este descris sub forma unei pilde, tot ceea ce putem spune este că, prin ea, Domnul Isus nu pare să sugereze că între judecarea oilor şi a caprelor să treacă un interval de timp, care să justifice concluzia conform căreia am putea susţine din acest text sau din contextul lui evenimentul Răpirii Bisericii. Dimpotrivă! Accentul din acest text şi din cele precedente cade pe condiţiile în baza cărora unul „va fi luat”, iar altul „va fi lăsat”. „A fi luat” înseamnă a avea parte de Împărăţia Cerurilor împreună cu Fiul Omului: robul credincios va fi pus peste toate averile stăpînului (24:47); fecioarele înţelepte vor intra cu Mirele în odaia de nuntă (25:10), robii credincioşi din Pilda cu talanţii vor intra în bucuria stăpînului, fiind încredinţaţi cu responsabilităţi pe măsura credincioşiei lor (25:21, 23), iar oile de la dreapta 87

În comentariul său The Great Paranthesis, Ironside sugerează o oprire a orologiului profetic după săptămîna a şaizeci şi noua din Daniel 9:24. Intervalul de timp dintre ultimele două săptămîni profetice include întreaga perioadă a Bisericii. „Atunci cînd se va încheia paranteza şi cînd va începe săptămîna a 70-a, va apărea marele conducător roman, pretinzînd la început că este prieten al iudeilor. El va face un legămînt cu naţiunea, care va viza o perioadă de şapte ani, promiţîndu-le protecţie şi libertate religioasă în ţara în care se vor fi întors. La mijlocul săptămînii a 70-a, adică la sfîrşitul primei perioade de trei ani şi jumătate, el va încerca să rupă legămîntul şi va face să înceteze închinarea iudeilor. Restul săptămînii va constitui perioada Necazului celui M are, sau perioada necazului lui Iacov” (Edward J. Young, The Commentary on Daniel, p. 194).

Fiului Omului vor auzi chemarea: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care va fost pregătită de la întemeierea lumii” (25:34). „A fi lăsat” înseamnă a fi tăiat în două, ca robul necredincios, şi a avea soarta făţarnicilor, acolo unde este plînsul şi scrîşnirea dinţilor (24:51); a nu putea intra în odaia de nuntă şi a rămîne afară, ca fecioarele nechibzuite (25:12); a fi aruncat în întunericul de afară, acolo unde vor fi plînsul ş i scrîşnirea dinţilor, ca robul viclean ş i leneş din Pilda cu talanţii sau a auzi pe Fiul Omului zicînd: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului ş i îngerilor lui!” (25:41). „A fi luat” înseamnă a fi smuls din acest imperiu al Satanei ş i strămutat în Împărăţia Fiului Omului, în timp ce „a fi lăsat” înseamnă a fi lăsat în ghearele şi în puterea Satanei, pentru a împărtăşi pentru veşnicie soarta lui şi a îngerilor lui. 88 Faptul că întregul context insistă pe cele două destine, şi nu pe un eventual calendar al evenimentelor care vor duce la pecetluirea celor două destine, rezultă din felul în care ne este prezentată Judecata şi din felul în care se trage concluzia în ultimul verset al acestui bloc de text: „Şi aceştia [cei de la stînga Împăratului] vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” (25:46). Baza judecării noastre Textul de faţă (25:31-46) este focalizat pe elementele în baza cărora vom fi judecaţi la venirea Fiului Omului în slava Sa. Proporţiile de text dovedesc preocuparea specială a evanghelistului cu privire la lucrul acesta. v. 34 verdictul asupra celor de la dreapta v. 35-36 motivarea verdictului v. 37-39 nedumerirea celor în cauză v. 40 lămuririle date de Judecător

v. 41 verdictul asupra celor de la stînga v. 42-43 motivarea verdictului v. 44 nedumerirea celor în cauză v. 45 lămuririle date de Judecător

Verdictul pronunţat pentru cei din faţa Scaunului Judecăţii este conţinut în cîte un singur verset.

88

O astfel de terminologie este cu atît mai îndreptăţită cu cît Scriptura vorbeşte despre faptul că toată lumea zace în Cel Rău, din pricina reprezentantului nostru, primul Adam. Iar mîntuirea este cu neputinţă la oameni, a zis Domnul Isus ucenicilor Săi, în M atei 19:26. M întuirea este posibilă doar pentru că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să ne ia, ca să ne scoată din robia noastră sau ca să ne smulgă din acest veac rău. Venirea Fiului Omului în slava Sa va constitui momentul mîntuirii noastre finale.

Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lu mii” (34).

Apoi va zice celor de la stînga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel vecinic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (41).

În timp ce primele trei versete (31-33) conturează cadrul, iar alte două (34 şi 41), verdictul, restul de unsprezece versete sînt focalizate pe motivarea acestui verdict, prin care se subliniază baza judecării noastre. Baza judecării noastre a tuturor este raportarea noastră la Persoana lui Hristos. În funcţie de aceasta, se va rosti sentinţa: cei care L-au hrănit, I-au dat de băut, L-au primit, L-au îmbrăcat, L-au vizitat şi L-au mîngîiat în boală sau în temniţă vor auzi chemarea: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (34). Cei care nu i-au făcut toate aceste lucruri vor auzi sentinţa: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel vecinic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (41). 34

Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care va fost pregătită de la întemeierea lumii». 35

Căci am fost flămînd, şi Mi-aţi dat de mîncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; 36 am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”

37

Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: „Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, şi Ţi-am dat să mănînci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? 38 Cînd Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? 39 Cînd Te-am văzut noi bolnav, sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?”

40

Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (25:34-40).

41

Apoi va zice celor de la stînga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! 42

Căci am fost flămînd, şi nu Mi-aţi dat să mănînc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; 43 am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine” .

44

Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?”

45

Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de cîte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut”.

46

Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică (Mat. 25:34-46).

Cum se împacă toate aceste imagini sau, mai bine zis, concluziile pe care le-am tras din ele cu doctrina mîntuirii prin har, prin credinţă? Iată ce spune, de pildă, Pavel în Romani, după ce a demonstrat că toţi oamenii sînt sub păcat şi că nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii: 21

Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu fără lege — despre ea mărturisesc Legea şi proorocii — 22şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. 23 Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Du mnezeu. 24 Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. 25 Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; 26 pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încît, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. 27 Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. 28 Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii (Rom. 3:21-28, s.n.).

De-a lungul evangheliei, Domnul Isus a părut că propovăduieşte o Evanghelie care nu diferă cu nimic de ceea ce citim în Romani 3:21-28. „Ferice de cei săraci în duh”, a spus Domnul Isus în prima dintre „fericiri”, „căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Mat. 5:3). Deci ni s-a spus că primim Împărăţia Cerurilor în baza recunoaşterii faptului că nu avem cu ce ne plăti intrarea în ea. În Matei 19, la întrebarea ucenicilor — „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (19:25) — Isus răspunde: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (19:26). Este adevărat că sărăcia în duh se probează prin toate celelalte „fericiri”, incluzînd lucrarea de milostivire şi lucrarea de împăciuire, şi că sărăcia în duh trebuie plătită — dacă este cazul — prin suferinţa din pricina neprihănirii şi din pricina Domnului Isus Hristos. Deci, prin ceea ce spune în Matei 25:31-46, Domnul Isus rămîne în armonie cu cele afirmate în Fericiri, ceea ce înseamnă că trebuie să încercăm să înţelegem mai bine ceea ce ne spune Pavel în Romani. Să ne reîntoarcem deci în textul din Romani 3:21-28, pentru ca să precizăm cîteva lucruri. 1. Pavel afirmă clar faptul că judecata lui Dumnezeu se va face în baza faptelor fiecăruia, iar faptele fiecăruia vor fi judecate în baza Legii desăvîrşite a lui Dumnezeu: Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele lui: 7

Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8 şi va da mînie şi urgie celor ce din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9 Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10 Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 11 Căci înaintea lui Du mnezeu nu se are în vedere faţa omului. 12 Toţi cei ce au păcătuit fără lege vor

pieri fără lege şi toţi cei ce au păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege. 13 Pentru că nu cei ce aud Legea sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împ linesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi (Rom. 2:6-13).

2. Ceea ce spune Pavel în Romani 2:6-13 este în desăvîrşită armonie cu ceea ce spune Domnul Isus în Matei 25:31-46. Împăratul va da viaţa veşnică celor neprihăniţi, adică celor care au făcut binele stăruind în a-şi iubi aproapele ca pe ei înşiş i şi va da mînie şi urgie celor care au făcut răul şi care din duh de gîlceavă s-au împotrivit adevărului. 3. Concluzia lui Pavel de la sfîrşitul capitolului 3 este că, în baza faptelor noastre, în lumina Legii desăvîrşite a lui Dumnezeu, toţi sîntem condamnaţi (vezi 3:9-20). Deci nici unul dintre pămînteni nu va putea aştepta ca la judecata care se va face în baza faptelor noastre să primească viaţa veşnică. Toţi vom primi mînia şi urgia lui Dumnezeu, sau în termenii Domnului Isus, vom fi aruncaţi în focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor lui. Contrazice, oare, Pavel pe Domnul Isus? Nicidecum! Soluţia la această aparentă dilemă trebuie căutată în răspunsul pe care Domnul Isus l-a dat la întrebarea: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (19:25). Ceea ce la oameni este cu neputinţă — a spus El — este cu putinţă la Dumnezeu. Într-adevăr, în capitolele care urmează (26-28), ne este prezentată tocmai această intervenţie salvatoare a lui Dumnezeu: Suferinţa, Moartea, Învierea ş i Înălţarea Domnului Isus Hristos. Ceea ce scrie Pavel începînd cu Romani 3:21 nu este altceva decît explicarea implicaţiilor evenimentelor descrise în Matei 26-28. Acela care se opreşte în capitolul 25 nu a auzit toată Evanghelia, de fapt nu a auzit tocmai esenţa ei ş i, de aceea, va trebui să tragă concluzia lui Pavel din Romani 7:24: „O nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (24). Răspunsul lui Pavel din Romani 7:25 — „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” — se reazemă pe lucrarea Domnului Isus din Matei 26-28. Dar atunci, putem, oare, spune că prin înţelegerea lucrării Domnului Isus din Matei 26-28 se invalidează ceea ce ne-a spus El în Matei 24:36-25:46? Ca să răspundem la această întrebare, va trebui să încercăm să aşezăm evenimentele în ordinea lor cronologică. Din pricina felului în care au formulat ucenicii întrebarea din Matei 24:3, Isus Hristos Se vede obligat să alunece înspre dimensiunile escatologice ale istoriei, sărind peste evenimentul ei crucial care se pregătea în acele momente fierbinţi: răstignirea ş i învierea Sa. Tot ceea ce Domnul Isus le vorbeşte ucenicilor Săi

privind venirea Sa este bineînţeles bazat pe aceste evenimente cruciale. Iar în acest caz, toate personajele din pildele prin care Isus prezintă venirea Fiului Omului îi vizează pe ai Săi. Împărăţia Cerurilor o cîştigăm prin credinţa noastră în Domnul Isus, adică prin recunoaşterea sărăciei noastre în duh. Dar credinţa fără fapte este moartă. Oare nu afirmă şi Pavel că a primit din partea Domnului Isus harul şi apostolia să aducă la „ascultarea credinţei” pe toate neamurile (vezi Rom. 1:5). Tocmai de aceea a continuat Domnul Isus să explice prima „fericire” prin toate celelalte. Este adevărat faptul că doar acela are Împărăţia Cerurilor care este sărac în duh. Dar, la fel de adevărat este şi faptul că Împărăţia Cerurilor este doar a aceluia care acceptă prigoana pentru neprihănire şi acceptă batjocura şi suferinţa de dragul şi din pricina lui Hristos. Or, credinţa în Domnul Isus Hristos trebuie să se materializeze în vegherea noastră pentru a fi găsiţi nu cu talantul îngropat, ci cu el pus în negoţ. Atunci cînd ucenicii au venit la Domnul Isus cu întrebarea: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (18:1), Isus le atrage atenţia asupra faptului că, atîta vreme cît astfel de întrebări le preocupă mintea ş i inima, nici unul dintre ei nu este în Împărăţia Cerurilor, pentru că acolo va intra doar acela care crede în Domnul Isus, adică acela care strînge împreună cu El, deci acela care nu risipeşte ceea ce El a adunat cu preţul sîngelui Său. Toate acestea Mie Mi le-aţi făcut… Am văzut că baza judecării noastre este modul în care ne raportăm la Hristos, mai bine zis credinţa sau necredinţa noastră în Hristos, definite ca ascultare respectiv neascultare de Hristos. Dar, în textul de faţă, Hristos Se identifică cu Trupul Său, cu Biserica Sa, şi, de aceea, conceptul de Hristos trebuie lărgit dincolo de Isus Hristos Capul, la întregul Trup, incluzînd Capul. De fapt, Hristos Capul poate fi slujit în mod tangibil doar prin slujirea celor din Trupul Său. Principiul este acesta: „Ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (40) şi „ori de cîte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut” (45). Această idee se leagă de conceptul păstrării sfinţilor în har, aşa cum este el definit în capitolele 18-20 din Matei. Dumnezeu ne-a aşezat pe unii lîngă ceilalţi, pentru că nu este voia Sa ca să piară unul măcar dintre aceia care au crezut în Domnul Isus şi care au fost mîntuiţi astfel de El. Iar pentru aceasta, se cere să stăm legaţi unii de alţii, adică să fim implicaţi unii în vieţile celorlalţi. Nepracticarea celor spuse în Matei 25:31-46 are la rădăcina ei izolarea unii de ceilalţi, nepăsarea faţă de fraţii noştri şi poate tocmai dorinţa de întîietate. Dacă trebuie să ne purtăm sarcinile unii altora pe plan material, cu cît mai mult trebuie să fie lucrul acesta adevărat pe plan spiritual. Dar prima o condiţionează pe cealaltă. Pentru că dacă nu ne pasă unii de alţii pe plan material, nu avem nici o şansă să ajungem să ne pese unul de celălalt pe plan spiritual.

Concluzii: Intrare pe poartă, umblare pe cale pînă la ţintă Împărăţia Cerurilor este definită de Domnul Isus ca o intrare pe poartă şi ca o umblare pe cale. În blocul de text de faţă (24:1-25:46), se adaugă, în toată importanţa lui copleşitoare, şi cel de-al treilea aspect prin care trebuie să definim Împărăţia Cerurilor: ajungerea la ţintă sau ce se va întîmpla atunci cînd va veni Fiul Omului. Pildele din Matei 13 sînt focalizate cu precădere pe „intrarea pe poartă” şi pe „umblarea pe cale”, deşi Pilda cu neghina (13:36-43) şi Pilda năvodului (13:47-50) vorbesc şi despre „ajungerea la ţintă”, adică despre ceea ce se întîmplă la sfîrşitul drumului, în momentul arătării Fiului Omului. Pildele din capitolul 25 sînt focalizate cu precădere pe „ajungerea la ţintă”, deşi conţin şi aspecte legate de „umblarea pe cale”, cum ar fi slujirea robului, aşteptarea fecioarelor şi punerea în negoţ a talanţilor. Vegherea la care Îşi îndeamnă Isus ucenicii este definită prin credincioşia în aceste lucruri. Este interesant că în pildele din capitolul 25 nu se discută deloc aspectul intrării pe poarta Împărăţiei, ca şi cum ar fi vorba despre păstrarea şi căderea din har a celor care au intrat pe poarta Împărăţiei. Dacă pildele din capitolul 13 au pus accentul pe importanţa „umblării pe cale”, pildele din capitolul 25 subliniază o dată în plus faptul că nu intrarea pe poarta Împărăţiei este determinantă, ci felul în care am umblat pe cale, deoarece aceasta va hotărî destinul nostru atunci cînd Se va arăta Fiul Omului. La plecarea stăpînului, atît un rob, cît şi altul au fost puşi peste casa acestuia, dar numai unul a fost lăudat şi pus de stăpîn peste averile sale. Celălalt a fost tăiat în bucăţi ş i aruncat afară, unde este plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Toate cele zece fecioare erau în aşteptarea mirelui, dar numai cele înţelepte au intrat cu el în odaia de nuntă, cele nechibzuite au rămas afară. Toţi cei trei robi au primit o parte din averea stăpînului ca s-o pună în negoţ, dar numai aceia care s-au dovedit credincioşi în lucrul încredinţat lor au intrat în bucuria şi lucrarea stăpînului, în timp ce ultimul a fost aruncat afară, unde este plînsul şi scrîşnirea dinţilor. La fel, judecata viitoare despre care vorbeşte Domnul Isus în 25:31-46 va diferenţia pe unii de alţii în lumina credincioşiei de pe drum, în lumina felului în care fiecare dintre noi am pus în negoţ bogăţiile nedrepte ale acestei lumi. Vorbesc, oare, pildele din acest capitol de o mîntuire prin fapte sau de o mîntuire printr-o credinţă definită ca ascultare? Credinţa în Isus Hristos nu este un fel de pecete pe care trebuie s-o obţinem cîndva în viaţă pentru ca s-o putem arăta la venirea Fiului Omului şi în baza căreia vom intra cu El în Împărăţie indiferent ce am făcut între timp pe drum. O credinţă mîntuitoare ne leagă de Hristos în aşa fel încît viaţa Lui va transforma tot mai mult viaţa noastră întru chipul ş i asemănarea vieţii Lui. Credinţa mîntuitoare ne leagă nu numai de oferta mîntuirii lui Hristos, ci şi de lucrarea Lui. A crede în Hristos înseamnă a intra pe poarta Împărăţiei, care este Hristos, şi a umbla pe calea Împărăţiei alături de Hristos, ceea ce înseamnă că a crede în

Hristos înseamnă a intra în slujba Împărăţiei alături de El, deoarece numai cei milostivi vor avea parte de milă ş i numai cei împăciuitori vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Credinţa în Isus Hristos aduce botezarea noastră în moartea Lui şi deci iertarea noastră de păcate. Iar în clipa în care am ieşit de sub acuzarea Legii lui Dumnezeu ― păcatele noastre fiind transferate pe Domnul Isus, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii ―, Duhul lui Dumnezeu are libertatea să lucreze în noi şi să ne împuternicească pentru trăirea în ascultare de Dumnezeu. Aşa se face că nu există nici o scuză pentru trăirea în neascultare sau pentru a nu defini credinţa mîntuitoare ca ascultare de Hristos. Tocmai pentru că avem prezenţa şi puterea Duhului Sfînt lucrînd în noi a putut spune Domnul Isus că acela care nu este cu El este împotriva Lui şi acela care nu adună cu El risipeşte pînă şi ceea ce a adunat Hristos pentru el. Cum altfel ar fi putut Isus Hristos să-L trimită pe Pavel să aducă la ascultarea credinţei pe toate neamurile? (vezi Rom. 1:5). Viaţa creştină nu poate fi deci definită doar ca pe o intrare pe poartă. Intrarea pe poartă trebuie urmată de alergarea pe cale în ascultare de Dumnezeu, iar alergarea aceasta se va fi terminat doar la moarte. „Fii credincios pînă la moarte ― i-a transmis Isus bisericii din Smirna ― şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2:10). Biruitorii sau învingătorii se socotesc doar pe linia de sosire. Dar, atenţie, după cum răscumpărarea nu se face prin eforturile noastre, tot aşa nici procesul sfinţirii nu este lucrat de noi, ci de Duhul lui Dumnezeu, „pentru ca după cum este scris: «Cine se laudă să se laude în Domnul»” (1 Cor. 1:31).

Matei 26:1-28:15 Aşezarea temeliei Împărăţiei

Moartea şi Învierea Domnului Isus au aşezat temelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi au creat cadrul punerii în scenă a Pildei nunţii fiului de împărat.

Judecarea şi pedepsirea Lui în locul nostru În blocul de text din Matei 24:1-25:46, Matei ne-a prezentat două evenimente majore: căderea Ierusalimului, sau judecata şi pedeps irea lui Israel (24:1-35), şi Venirea Fiului Omului, care va însemna judecarea tuturor neamurilor (24:35-25:46). Judecata lui Dumnezeu este potrivită cu adevărul, şi se va face în baza Legii Lui. Iar pe baza a ceea ce a spus Domnul Isus în Matei 19:16-23 şi 25:31-46, Pavel poate să concluzioneze astfel: „Toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»” (Gal. 5:14). O astfel de concluzie este posibilă, nu pentru că s-a abrogat porunca de a iubi mai întîi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, ci pentru că nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeul pe care nu-L vede, dacă nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede. 89 Deci, în textul din Matei 24:36-25:46, Domnul Isus enunţă adevărul teologic cu privire la Judecata care va avea loc la venirea Fiului Omului. Dumnezeu va 89

Vezi 1 Ioan 4:20-5:3

răsplăti fiecăruia după faptele lui, teoretic,90 dînd viaţa veşnică celor ce prin stăruinţa în bine caută slava, cinstea şi nemurirea, însă practic, dînd mînie şi urgie celor ce din duh de gîlceavă se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Or, încă din Matei 19:16-26, Isus ne-a spus că, pe această cale — adică pe calea meritelor noastre — mîntuirea este cu neputinţă la oameni, precizînd în acelaşi timp că Dumnezeu are în vedere o soluţie care să facă totuşi mîntuirea cu putinţă: judecarea şi pedepsirea Domnului Isus în locul nostru. Acesta este subiectul pe care evanghelistul Matei îl va desfăşura înaintea noastră în blocul de text din Matei 26:1-28:15. Evanghelia va fi apoi încheiată de Matei cu mandatul Împărăţiei (28:16-20), care constituie baza lucrării pe care Domnul Isus a încredinţat-o Bisericii Lui, lucrare în care, la venirea Sa, El trebuie să ne găsească credincioşi. Dar credincioşia noastră în lucrul încredinţat nouă are valoare în ochii lui Dumnezeu tocmai din pricina credincioşiei lui Isus Hristos în lucrul încredinţat Lui. Noi vom intra în bucuria Stăpînului nostru, adică în Împărăţia Tatălui ceresc, în baza lucrării Domnului Isus, singura care face posibilă mîntuirea. Iar această mîntuire va fi a acelora care vor veghea ca să fie găsiţi credincioşi în Hristos, credinţă dovedită prin credincioşia în lucrarea pe care El ne-a încredinţat-o. Felul în care sînt înşirate tablourile privitoare la aceste ultime evenimente din viaţa Domnului ne îngăduie să împărţim blocul de text în cîteva segmente distincte: ultimele două zile petrecute de Isus cu ucenicii Săi (26:1-46), inspectarea lui Isus de către Sinedriu (26:47-75), inspectarea lui Isus de către Pilat (27:1-25) şi descrierea morţii şi învierii Domnului Isus (27:26-28:15). În 26:1-46, Matei ne prezintă ultimele două zile pe care Isus le-a petrecut împreună cu ucenicii Săi înainte de Praznicul Paştelui, cînd El, Mielul Pascal al lui Dumnezeu, avea să fie înjunghiat, pentru ca, în baza Jertfei Lui, noi să putem ieşi din robia păcatului nostru şi să pornim spre Ţara Făgăduinţei Lui. Dar pentru că mielul de jertfă trebuia să fie fără cusur pentru a putea fi primit de Dumnezeu, Isus este inspectat mai întîi de Sinedriu (26:47-75), apoi de Pilat (27:1-25). Singurul cap de acuzare pe care-l găseşte marele preot Caiafa în Isus este declaraţia Acestuia că este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu: „«Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.» «Da», i-a răspuns Isus; «sînt!»… Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis : «A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui»” (26:63-65). Nevinovăţia lui Isus este declarată şi de Pilat: „Eu sînt nevinovat de sîngele neprihănitului acestuia” (27:24, s.n.). Dar deşi Pilat Îl găseşte nevinovat, la insistenţele norodului de a-l s lobozi pe Baraba şi de a-L răstigni pe Isus — „Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (27:25) — Pilat L-a dat pe Isus în mîinile iudeilor ca să fie răstignit. Evenimentele legate de răstignirea 90

Spunem „teoretic”, pentru că, practic, nimeni nu va primi astfel viaţa veşnică, deoarece toţi am păcătuit şi sîntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu (vezi Romani 3:23).

Domnului Isus (27:32-44) sînt prefaţate de batjocurile ostaşilor din curtea de judecată (27;26-31) şi postfaţate de evenimente cosmice: întunericul aşternut peste toată ţara (27:45-50), despicarea catapetesmei din Templu şi învierea multora (27:51-56), evenimente care au marcat locul şi rolul Jertfei lui Hristos în planul lui Dumnezeu. Isus este apoi înmormîntat (27:57-61), iar mormîntul este pecetluit şi păzit cu străşnicie, pentru ca nu cumva să se împlinească ceea ce se zvonise, şi anume că Domnul Isus avea să învieze a treia zi (27:62-66), după cum spusese El Însuşi de nenumărate ori ucenicilor Săi. 91 Dar nici chiar moartea nu L-a putut ţine, cu cît mai puţin ar fi putut s-o facă piatra şi straja puse la gura mormîntului. Capitolul 28 relatează învierea Domnului Isus (28:1-7), arătarea Sa femeilor (28:8-10), precum şi minciuna pe care au pus-o la cale preoţii cei mai de seamă (28:11-15). Evanghelia se termină cu articularea mandatului pe care Isus Hristos, Fiul lui David, Cel înviat din morţi şi pregătit pentru înscăunare la dreapta Măririi în Ceruri, îl dă ucenicilor Săi (28:16-20). Avînd în vedere felul în care a început evanghelia — „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1) — este firesc să ne punem întrebarea: În ce fel contribuie aceste ultime trei capitole la demonstrarea acestui adevăr? Dumnezeu i-a promis lui Avraam că toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa lui. 92 Întrebarea este: Despre ce binecuvîntare să fi fost vorba? Un răspuns l-am putea avea în Genesa 15:1-6. Atunci cînd Avram s-a întors de la bătălia cu împăraţii Şinearului, obosit ş i cu pumnii goi, 93 dar cu sufletul plin de binecuvîntarea Împăratului / Mare Preot Melhisedec — „Binecuvîntat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului ş i al pămîntului” (Gen. 14:19) — Domnul i S-a arătat şi i-a vorbit astfel: „Avrame, nu te teme; Eu sînt scutul tău, şi răsplata ta cea foarte mare” (Gen. 15:1). Iată deci binecuvîntarea în esenţa ei: prezenţa şi prietenia Dumnezeului Celui Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pămîntului. Dar Dumnezeu îi promitea lui Avram materializarea acestor lucruri în înmulţirea seminţei lui şi în posibilitatea transmiterii acestei binecuvîntări la toate familiile pămîntului. După scurta discuţie care a avut loc între Dumnezeu ş i Avram, textul ne spune că „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (15:6). Abia din acest moment promisiunea a devenit realitate, deoarece cum altfel s-ar fi putut bucura Avram de prietenia unui Dumnezeu sfînt, dacă Dumnezeu Însuşi nu l-ar fi socotit neprihănit pe Avram? Este adevărat că toate promisiunile din Genesa sînt unilaterale, vizînd doar relaţia dinspre Dumnezeu înspre Avraam şi sămînţa lui. Dumnezeu îi promitea lui 91

Vezi 16:21; 17:22-23; 20:17-19, precum şi toate textele care vorbesc despre venirea Sa în slavă (16:27-28; 17:1-5; 23:39, vezi discursurile şi pildele din capitolele 24 şi 25). 92 Vezi Gen. 12:1-3 şi 22:15-18. 93 El refuzase comorile pe care i le-a oferit împăratul Sodomei şi Gomorei.

Avraam că va fi Dumnezeul lui şi al seminţei lui după el (vezi Gen. 17:7-8), dar nu promitea că Avraam şi sămînţa lui vor fi poporul Domnului. O astfel de promisiune a fost făcută pentru prima dată abia la Sinai, poporului Israel, seminţei lui Avraam. Dar realizarea ei era condiţionată de păzirea întocmai a poruncilor Legămîntului: 4

Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. 5 Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; 6 Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt. Acestea sînt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel (Ex. 19:4-6, s.n.).

Însă istoria care a urmat a dovedit imposibilitatea împlinirii acestei condiţii. Cel puţin în Vechiul Legămînt, legătura cu Dumnezeu fusese păstrată doar în baza sistemului levitical al jertfelor. Dar întregul s istem levitical mărturisea propria lui zădărnicie, atunci cînd este vorba despre punerea urmaşilor lui Avraam în drepturi depline în ce priveşte moştenirea promisă de Dumnezeu lui Avraam în Genesa 15:1. 1

În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvîrşiţi pe cei ce se apropie. 2Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi o dată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? 3 Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; 4 căci este cu neputinţă ca sîngele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele (Evrei 10:1-4).

Atunci cînd Dumnezeu Se pregătea să rupă legămîntul Său pînă şi cu cele două seminţii care mai rămăseseră în ţară, El a vorbit prin profetul Ieremia despre un Legămînt Nou, care nu va fi ca Legămîntul pe care Dumnezeu îl încheiase cu părinţii lor la ieşirea din Egipt. Legămîntul acesta avea să fie fundamentat pe rezolvarea deplină ş i definitivă a păcatului, avea să fie un Legămînt mijlocit de o jertfă mai bună, de un Mare Preot desăvîrşit, în Cortul ceresc, nu în cel pămîntesc. Atunci cînd Dumnezeu a promis prin Ieremia acest legămînt, El a legat încheierea lui de Fiul lui David. 94 Dar pentru ca acest legămînt să poată intra în vigoare, Fiul lui David trebuia să cîştige bătălia prin care temelia acestui legămînt să poată fi aşezată: 5

De aceea, cînd intră în lu me, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup; 6n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. 7Atunci am zis: «Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!»” 94

Vezi rolul Fiului lui David în cele patru capitole din Ieremia (30-33) — supranumite Cartea Consolării, tocmai din pricina promisiunilor pe care le conţin. Referitor la Fiul lui David, vezi 23:1-6; 30:9, 21 şi 33:14-26.

8

După ce a zis întîi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse toate după Lege), 9 apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. El desfiinţează astfel pe cele dintîi, ca să pună în loc pe a doua. 10 Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna. 11 Şi, pe cînd orice preot face slujba în fiecare zi, şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge păcatele, 12 El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, 13 şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. 14 Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvîrşiţi pentru totdeauna pe cei ce sînt sfinţiţi. 15 Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul sfînt. Căci, după ce a zis: 16 „Iată legămîntul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Do mnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”, 17 adaugă: „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor”. 18 Dar acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat (Evrei 10:5-18).

Această bătălie finală, prin care capul Şarpelui avea să fie definitiv zdrobit, tocmai se pregătea pentru Domnul Isus. Această bătălie o avea El în vedere atunci cînd a zis ucenicilor Săi: „Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; ş i Fiul Omului va fi dat ca să fie răstignit!” (Mat. 26:2). Matei pregăteşte cu grijă acest ceas astral al omenirii. Iar atunci cînd orologiul Universului a bătut, Dumnezeu a confirmat magnitudinea acestui eveniment prin despicarea catapetesmei, prin care s-a marcat sfîrşitul sistemului ceremonial vechi testamental şi deschiderea unui drum pentru sămînţa lui Avraam pînă în Sfînta Sfintelor: 19

Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul preasfînt, 20pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său: 21şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, 22să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. 23 Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. 24 Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. 25 Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atît mai mult, cu cît vedeţi că ziua se apropie. 26 Căci, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, 27 ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi (Evrei 10:19-27).

Moştenirea a fost cîştigată. Moştenitorul şi Mirele S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi în Ceruri, unde Îşi aşteaptă Mireasa: Biserica. Dar pînă la Nunta Mirelui ceresc aveau să mai treacă secole şi milenii, în care ucenicii lui Hristos trebuiau să împartă trupul frînt al lui Hristos celor trudiţi şi împovăraţi. Aici, în aceste ultime capitole din Matei, urma să se pregătească masa de nuntă. Iar evanghelia se încheie cu trimiterea ofic ială a robilor Împăratului ca să adune în sala de ospăţ pe toate familiile pămîntului, pentru ca, astfel, Avraam să poată

gusta bucuria împlinirii promisiunii pe care Dumnezeu i-a făcut-o ca răspuns la ascultarea credinţei lui. 26:1-46 Isus şi ucenicii în ceasul cel din urmă În Matei 21-23, Îl vedem pe Isus în Templu, în mijlocul mulţimii ş i în furcile caudine ale mai-marilor norodului, care, prin capcanele pe care I le-au întins, căutau un prilej să-L omoare. Capitolele 24 şi 25 surprind discuţia dintre Isus şi ucenici, prin care Isus încearcă să-Şi pregătească ucenicii pentru evenimentele prin care aveau să se împlinească profeţiile rostite pe Muntele Măslinilor de Domnul Isus asupra Ierusalimului şi Templului. Totodată, Isus le răspunde ucenicilor ş i la întrebările privind vremea sfîrşitului veacului acestuia şi venirea Fiului Omului. În timp ce recunoaşterea semnelor care aveau să prevestească căderea Ierusalimului urma să fie extrem de importantă, Isus îi previne pe ucenic i de faptul că venirea Sa nu va fi prevestită în nici un fel, lor rămînîndu-le să vegheze, pentru că nimeni nu ştie ziua şi ceasul acela. În ce-i privea pe ucenicii Domnului Isus, vegherea trebuia definită ca şi credincioşie în lucrarea încredinţată lor. Aceste ultime zile din viaţa Domnului Isus urmau să aşeze în faţa ucenicilor modelul de credincioşie pe care ei trebuiau să-l urmeze. De aceea, deşi Matei ne spune că „preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrînii norodului s-au strîns în curtea marelui preot care se numea Caiafa; şi s-au sfătuit împreună cum să prindă pe Isus cu vicleşug, şi să-L omoare” (Mat. 26:3-4), Isus continuă să rămînă încă o vreme alături de ucenicii Săi. În această scurtă perioadă, ei aveau să asiste la ungerea Sa ca Mare Preot şi Împărat (26:6-13) şi la vinderea Lui (14-25), aveau să mănînce cu El Cina cea de taină, şi aveau să-L urmeze în grădina Ghetsimani. Planurile mai-marilor norodului (1-5) Dacă intrarea în Ierusalim a avut loc duminica, înseamnă că ziua de luni a fost martoră la toate evenimentele descrise în capitolele 21:18-25:46. Cele descrise în ultimele două capitole (24:1-25:46) s-au consumat la ieşirea din Templu, pe povîrnişul Muntelui Măs linilor, în drum spre Betania. Atunci cînd Domnul Isus a zis: „Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; şi Fiul Omului va fi dat ca să fie răstignit” (26:2), era, probabil, luni după-masa tîrziu. În timp ce Isus şi ucenicii treceau coama Muntelui Măslinilor, „preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrînii norodului — toţi aceia care rămăseseră fără grai în urma confruntării cu Isus din ziua respectivă — s-au strîns în curtea marelui preot care se numea Caiafa; şi s-au sfătuit împreună cum să prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Dar ziceau: «Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod»” (3-5). Acesta este cadrul pe care-l pregăteşte Matei pentru lanţul evenimentelor care urmează şi care vor duce la prinderea şi răstignirea Domnului Isus. Ceea ce nu ştiau aceşti mai-mari ai norodului era faptul că ei se aliniaseră fără voia lor la planurile lui

Dumnezeu. Faptul că erau ale lui Dumnezeu, şi nu ale lor rezultă dintr-o mulţime de detalii pe care Matei le-a aşezat cu grijă în text. În primul rînd, trebuie să observăm micile nepotriviri dintre cele două planuri. Preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului au hotărît ce anume trebuia să se întîmple — „să prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare” (4) — şi cînd anume trebuia să se întîmple lucrul acesta: „Nu în timpul praznicului” (5). Dumnezeu a fost de acord cu primul aspect, dar nu şi cu al doilea. Aici nu era vorba de tulburarea sau de liniştea cetăţii în timpul praznicului, ci de planurile veşnice ale lui Dumnezeu, de ospăţul pe care Dumnezeu îl pregătea pentru omenirea întreagă: Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite. Şi pe muntele acesta, înlătură măhrama care acopere toate popoarele, şi învelitoarea care înfăşură toate neamurile; nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pămîntul ocara poporului Său (Is. 25:6-8, s.n.).

Iar ca să poată participa cineva dintre pămînteni la acest ospăţ al Domnului, Mielul Pascal trebuia să fie jertfit înainte ca îngerul Domnului să pornească să nimicească lumea. Mielul lui Dumnezeu trebuia să moară de Paşte, nu înainte, şi nu după. Dar lucrul acesta nu intra în calculul mai-marilor norodului, pentru că ei nu înţelegeau planurile lui Dumnezeu. Ungerea lui Isus ca Mare Preot şi Împărat (6-13) Ungerea lui ca Mare Preot şi Împărat trebuia să fi avut loc în Templu, după modelul care ne-a fost lăsat în 1 Cronici, privind ungerea lui Solomon şi a marelui preot Ţadoc.95 Dar Templul era transformat într-o peşteră de tîlhari, iar tîlharii tocmai complotau împotriva Împăratului lor. Pentru că mai-marii lui Iuda se descalificaseră, Dumnezeu învredniceşte o femeie96 ca să facă această extraordinară slujbă pentru Domnul Isus: 6

Cînd era Isus în Betania, în casa lui Simon leprosul, 7s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; şi pe cînd sta El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. 8 Ucenicilor le-a fost necaz, cînd au văzut lucrul acesta, şi au zis: „Ce rost are risipa aceasta? 9 Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.” 10 Cînd a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. 11 Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. 12 Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. 13Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei” (Mat. 26:6-13, s.n.).

95 96

Vezi 1 Cronici 29:22. Ioan ne spune că femeia care a turnat mirul pe capul lui Isus a fost M aria (vezi Ioan 12:1-11).

Istorioara este simplă. Înţelesul ei metaforic este sugerat de observaţia ucenicilor: „Ce rost are risipa aceasta?” (9). Această observaţie dă în vileag faptul că ceea ce s-a întîmplat era un lucru neobişnuit, şi tocmai de aceea nu a trecut neobservat pentru ucenici, întocmai cum nu trecuse neobservat cu cîteva zile în urmă nici gestul profetic al blestemării smochinului. Întrebarea este: Ce anume semnifică gestul femeii în contextul evenimentelor? La o astfel de întrebare, s-ar putea răspunde cu mai multă precizie privind contextul în care aşază Ioan tabloul de faţă. În Ioan, gestul Mariei este plasat înainte de intrarea Domnului Isus în Ierusalim. În cazul acesta, asocierea celor două evenimente sugerează cu mult mai mare forţă semnificaţia profetică a ungerii Domnului Isus ca Împărat şi Mare Preot. Matei însă plasează gestul femeii două zile după acest eveniment. Dar în ambele texte, interpretarea Domnului Isus leagă gestul femeii de îngroparea Lui, şi nu de încoronarea Lui sau de ungerea Lui în slujba preoţiei. Gestul femeii se armonizează cu ceea ce spune Domnul Isus în Matei 25: 34

Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi, b inecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. 35 Căci am fost flămînd, şi Mi-aţi dat de mîncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; 36 am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” 37 Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: „Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, şi Ţi-am dat să mănînci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? 38 Cînd Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? 39 Cînd Te-am văzut noi bolnav, sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?” 40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Mat. 25:34-40).

După Înălţarea Sa la Cer, un lucru frumos faţă de Isus avea să se poată face doar în mod indirect, făcîndu-l pentru unul dintre unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Lui. Dar acum, Isus în persoană era prezent, şi femeia a prins ocazia. Ucenic ii ar fi vrut să sară o etapă în planul lui Dumnezeu: să treacă cu vederea persoana lui Isus, gîndindu-se la săraci. Dar în acele momente, orice defocalizare putea fi fatală. Tocmai din această pricină se întîmplă ceea ce se întîmplă în tablourile care urmează. Iuda Îl vinde. Petru, preocupat de sine însuşi, nu mai aude atenţionarea Domnului Isus, ceea ce putea să-l coste veşnicia. În Ghetsimani, Petru, Iacov şi Ioan, în loc să vegheze şi să lupte alături de El, adorm. Iar atunci cînd vine gloata ca să-L prindă pe Isus, „toţi ucenicii L-au părăsit [pe Isus] şi au fugit” (26:56), ca să-şi scape propria lor piele. Gestul femeii din casa lui Simon leprosul a fost ultimul lucru frumos pe care vreun pămîntean l-a făcut pentru Isus înaintea morţii Lui, a fost singura mînă întinsă care L-a încurajat pe Domnul Isus în drum spre Cruce.

Vinderea lui Isus (14-16) Întregul segment de text (26:1-46) este focalizat pe pregătirea morţii lui Isus. Tema a fost introdusă de însăşi afirmaţia Domnului Isus: „Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; şi Fiul Omului va fi dat ca să fie răstignit!” (26:2, s.n.). Dacă ucenicii ar fi fost pe fază, ar fi întrebat imediat: Cine-L va da pe Fiul Omului la răstignire? Răspunsul ar fi fost deosebit de complex. În primul rînd, unul dintre voi — le-ar fi răspuns Isus — iar, prin el, mai-marii norodului acestuia. Dar deasupra tuturor este Tatăl din Ceruri, al cărui plan se va împlini cu ajutorul vostru al tuturor. Şi nu în ultimul rînd, Eu Însumi, Păstorul cel Bun, Îmi dau viaţa pentru oi. „Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăş: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18). Este ciudat faptul că în toată această schemă complexă a dării lui Isus la moarte a trebuit să participe şi unul dintre ucenici. Este firesc să ne întrebăm: De ce? Ucenicul respectiv reprezenta, probabil, pe toţi ucenicii Domnului Isus,97 după cum mai-marii norodului reprezentau întregul popor. Şi pentru că jertfele de ispăşire trebuiau aduse de către cei vinovaţi, prin acest complot împotriva Domnului Isus întregul popor, dimpreună cu ucenicii Domnului Isus, se pregătea să aducă ca jertfă de Paşte, ca jertfă de ispăşire, pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Tragedia era că Iuda nu-L dădea pe Isus pentru păcatele sale, ci pentru treizeci de arginţi, împlinind astfel profeţia din Zaharia 11:12 şi aducînd pierzarea asupra capului său. Iar norodul, aţîţat de mai-marii lui, a cerut ca sîngele lui Isus să cadă asupra capului lor şi al copiilor lor. Şi astfel, deşi ceea ce avea să se întîmple în curînd — jertfirea Mielului lui Dumnezeu — era în vederea ridicării păcatului lumii întregi, mulţi dintre cei de faţă aveau să coboare în mormînt cu păcatele neiertate şi neridicate de pe ei. Seara de Paşte (17-25) Conform scrierilor iudaice, „ziua întîi a praznicului azimilor putea fi socotită atît ziua de 14, cît şi ziua de 15 a lunii Nisan. Contextul ne face să credem că este vorba de ziua de 14, zi în care iudeii veniţi la Ierusalim jertfeau mielul de Paşte şi se adunau să mănînce Paştele împreună. Se pare că Isus pregătise lucrurile din vreme şi în taină, astfel încît în ziua întîi a praznicului nici unul dintre ucenici nu ştia unde anume vor mînca Paştele împreună cu Isus.98. Omul la care au fost trimiş i ucenicii şi-a deschis casa imediat, înţelegînd mesajul Domnului Isus: „Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta” (18). Cu siguranţă că Isus Se referea la apropierea vremii răstignirii Lui, după cum a afirmat-o deja în versetul 2. Acest eveniment al plecării Domnului Isus a rămas în 97

În ultimă instanţă, atunci cînd Păstorul a fost bătut, s-au risipit toate oile, lepădîndu-se chiar şi Petru de Învăţătorul său. 98 Este posibil ca, tocmai din pricina modului în care au fost pregătite lucrurile de către Domnul Isus, cina din seara aceea să fi păstrat denumirea de „Cina cea de taină”.

atenţia evanghelistului în tot ceea ce ne relatează despre seara aceea de Paşte. Isus îl descoperă mai întîi pe vînzător (21-25), apoi descoperă ucenicilor semnificaţia morţii Lui (26-29). Seara se termină cu ieş irea lor în Muntele Măslinilor (30-35), unde Isus Îşi avertizează ucenicii de ispitele care aveau să vină peste ei toţi. Descoperirea vînzătorului pare să fie un lucru important, fie şi din perspectiva proporţiei de text alocate acestui subiect: 21

Pe cînd mîncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde”. 22 Ei s-au întristat foarte mult, şi au început să-I zică unul după altul: „Nu cumva sînt eu, Doamne?” 23 Drept răspuns, El le-a zis: „Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde. 24 Negreşit, Fiul omulu i Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vîndut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” 25 Iuda, vînzătorul, a luat cuvîntul, şi I-a zis: „Nu cumva sînt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti!” (Mat. 26:21-25).

Autorii evangheliilor sinoptice — Matei, Marcu şi Luca — prezintă lucrurile în aşa fel încît să ne lase să înţelegem că vînzătorul ar fi putut participa şi la Cina cea de taină, ca şi cum Domnul Isus ar fi dorit ca şi el să înţeleagă semnificaţia morţii Sale. Într-adevăr, „vai de omul acela prin care este vîndut Fiul Omului!” (24), şi nu poate fi păcat mai mare decît acesta. Dar oare „sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (28), putea acoperi şi ierta ş i acest păcat? Este adevărat că Domnul Isus vorbise deja despre hula împotriva Duhului Sfînt, ca fiind un păcat pentru care nu este iertare nici în veacul acesta, şi nici în cel viitor (vezi 12:31-32). Dar trebuia, oare, în mod neapărat necesar ca păcatul lui Iuda să intre în această categorie? Dacă da, ce rost ar mai fi avut descoperirea în public a păcatului lui? De ce l-ar mai fi confruntat Domnul Isus pe Iuda în mod direct şi personal: „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti”, şi atenţie!, „Fiul Omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vîndut Fiul Omului!” (24). Pe de o parte, Domnul Isus îl dă în vileag pe Iuda, iar pe de altă parte, El îl atenţionează de gravitatea extraordinară a faptei lui, în nădejdea că Iuda se va pocăi, ca şi Petru. De fapt, imediat după cină, Isus îi avertizează pe toţi ceilalţi: „În noaptea aceasta, toţi veţi găs i în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite»” (31). Dar prin cele spuse în versetul imediat următor — „Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea” (32) — Domnul Isus îi asigură, de fapt, de iertarea Lui. Soluţia nu era încrederea în ei înşişi şi lauda de sine, ca şi cea a lui Petru, ci smerenia şi pocăinţa. Hula împotriva Duhului Sfînt nu urma să fie lepădarea de Hristos, ci neîntoarcerea la Hristos. Privind lucrurile la suprafaţă, într-un fel, Petru pare mai vinovat decît Iuda, deoarece lepădarea lui a venit în urma unei laude de sine, care a călcat în picioare pe ceilalţi:

33

Petru a luat cuvîntul, şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. 34 „Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” 35 Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine”. Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru (26:33-35, s.n.).

Lui Petru trebuie să-i fi fost mai greu să se întoarcă decît i-ar fi putut fi lui Iuda. Iuda s-a dus şi L-a vîndut pe Isus. Lepădîndu-se de Isus, Petru a făcut la fel, dar, pe deasupra, el a trebuit să îndure ruşinea de a se fi ridicat deasupra tuturor celorlalţi. Dar tocmai aceasta dovedeşte faptul că hula împotriva Duhului Sfînt este nepocăinţa, adică respingerea lucrării Duhului Sfînt în noi. Cu toată durerea şi ruşinea, Petru s-a întors, şi a fost iertat. Dar Iuda, deşi s-a căit, nu s-a întors şi nu s-a pocăit de păcatul său, sau dacă a făcut-o, a făcut-o unde nu trebuie. Nu mai-marii norodului puteau să-i dea iertarea, ci Domnul Isus (vezi 27:1-10). Cina cea de taină (26-29) 26

Pe cînd mîncau ei, Isus a luat o pîine, şi, după ce a binecuvîntat, a frînt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicînd: „Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu”. 27Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Du mnezeu, li l-a dat, zicînd: „Beţi toţi din el; 28 căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. 29 Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pînă în ziua cînd îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:26-29).

Cu aproape un mileniu şi jumătate în urmă, cu mijlocul încins şi pregătiţi de drum, părinţii lor au mîncat în grabă mielul de Paşte în Egipt. În timp ce ei mîncau şi se bucurau de acea ultimă masă în casele lor, îngerul morţii colinda străzile ş i uliţele Egiptului, ducînd sentinţa lui Dumnezeu din casă în casă. Din punct de vedere paradigmatic, noaptea aceea a fost un ceas al judecăţii, în care unul a fost luat, altul lăsat. Cei luaţi au fost aceia care se adăpostiseră sub sîngele mielului pascal, ce prefigura pe Mielul lui Dumnezeu care Se pregătea pentru înjunghiere acum în camera de sus, vorbind despre moartea Sa în semnul pîinii şi al vinului pe care-l împărţea ucenicilor Săi. Cina de Paşte a fost transformată în Cina cea de taină. Altfel spus, Cina cea de taină a fost aşezată pe vatra Paştelui, ca o împlinire a acestuia. Acesta este motivul pentru care evenimentele au trebuit să se desfăşoare conform programului lui Dumnezeu, şi nu conform programului mai-marilor norodului. Tocmai de aceea, toţi cei implicaţi în această enormă dramă erau subordonaţi planului lui Dumnezeu care pornise să se deruleze cu milenii în urmă şi care îşi aştepta împlinirea. Dar nici chiar momentul de acum nu urma să marcheze împlinirea finală a acestui plan. „Vă spun”, le-a zis Domnul Isus ucenicilor Săi, „că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pînă în ziua cînd îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (29, s.n.). Acolo, la Nunta Mielului, va fi împlinirea finală a planului lui Dumnezeu. Dar înainte de ia intra atunci în sala de ospăţ, ucenicii

Domnului Isus aveau să colinde acum străzile Ierusalimului şi cetăţile lui Israel, chemînd la nuntă pe cei poftiţi. Atunci cînd vremea chemării lui Israel va fi fost încheiată — după cea de-a şaptezecia săptămînă danielică — robii Împăratului aveau să pornească pe uliţele Samariei şi pînă la marginile pămîntului. La sfîrşitul veacului acestuia, va veni Fiul Omului şi va ţine judecata. Toţi aceia care vor fi găsiţi îmbrăcaţi cu haina de nuntă albită în sîngele Mielului vor intra în sala de ospăţ, dar toţi ceilalţi vor fi aruncaţi afară, unde este plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Dar pentru ca acea împlinire finală să fie posibilă, Isus trebuia să fie dat la moarte, trupul Său trebuia să fie frînt, şi sîngele Lui, vărsat pentru mulţi, spre iertarea păcatelor, deoarece nimic întinat şi necurat nu avea să intre în Împărăţia Tatălui Său din Ceruri. Înştiinţarea ucenicilor (30-35) Isus făcea ultimii paş i în libertate. Foarte curînd, în doar cîteva ceasuri, urma să fie prins, judecat, batjocorit şi răstignit. Cu toate acestea, după cum spune Ioan, ca Unul „care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl ş i fiindcă iubea pe ai Săi, cari erau în lume, i-a iubit pînă la capăt” (Ioan 13:1). Pînă şi în aceste ultime ceasuri, Isus este preocupat nu de Sine, ci de ucenicii Săi: 30

După ce au cîntat cîntarea, au ieşit în muntele Măslinilor. 31 Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite». 32 Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea.” 33 Petru a luat cuvîntul, şi I-a zis: «Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire». 34 „Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” 35 Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine”. Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru (Mat. 26:30-35).

Înştiinţările cu privire la falimentele lor erau foarte importante la acea oră. Într-adevăr, diavolul îi ceruse să-i cearnă ca grîul. Dar poate cel mai important lucru pe care l-a spus Isus în acele ceasuri din urmă nu au fost înştiinţările cu privire la falimentele lor, ci asigurarea că, în ce-L priveşte pe El, relaţia Sa cu ei nu va avea de suferit. În pofida faptului că toate lucrurile de care-i înştiinţase se vor fi împlinit, după învierea Sa din morţi, Isus era dispus să-i întîlnească din nou în Galileea, ca şi cum le-ar fi spus că El este dispus să ia lucrurile de la capăt. În noaptea deziluziilor şi a trădării, conştiinţa acestui lucru avea să fie extrem de importantă. Din păcate, Iuda nu mai era cu ei. Acesta este un adevăr teologic de boltă. Diavolul ne-a înfrînt atunci cînd reuşeşte să strecoare în inimile noastre îndoiala cu privire la credinc ioşia lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm niciodată că, şi atunci cînd noi sîntem necredincioşi, El

rămîne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur.99 Dar aceasta nu înseamnă că El Îşi va coborî standardele şi va accepta ca necredincioşia să fie condiţia relaţiei cu El. Convingerea de absoluta credincioşie a lui Dumnezeu ar trebui să constituie motivarea şi puterea spre pocăinţă şi spre refacerea relaţiei cu Dumnezeu care a fost ruptă de păcat. Ghetsimani (36-46) Cu această certitudine în inimă a păş it Isus în grădina Ghetsimani, în grădina în care trebuia să dea piept cu duşmanul de unul singur. 36

Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici pînă Mă voi duce colo să Mă rog”. 37A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să se mîhnească foarte tare. 38 Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămîneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine”. 39Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pămînt, şi S-a rugat, zicînd: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cu m voieşti Tu”. 40 Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! 41 Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de rîvnă, dar carnea este neputincioasă.” 42 S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicînd: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” 43 S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. 44 I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicînd aceleaşi cuvinte. 45 Apoi a venit la ucenici, şi zis: „Dormiţ i de acum şi odihniţi-vă! Iată că a venit ceasul ca Fiul omu lui să fie dat în mîinile păcătoşilor. 46 Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vînzătorul” (26:36-46).

Se pare că Isus a mîncat Paştele, iar apoi a sărbătorit Cina cea de taină doar cu cei doisprezece. Cîndva pe parcursul evenimentelor din acea seară, Iuda a plecat dintre ei ca să împlinească ceea ce îşi pusese în gînd. În grădina Ghetsimani au ieşit deci cei unsprezece împreună cu Isus. Dintre cei unsprezece s-a desprins grupul celor patru, Isus, Petru şi fiii lui Zebedei, care s-au retras deoparte ca să se roage. Apoi, Isus i-a lăsat chiar şi pe cei trei şi S-a retras singur, pentru a Se ruga Tatălui ceresc. Cei trei avuseseră experienţa de pe Muntele Schimbării la Faţă, iar acum poate se întrebau ce anume îi aştepta de data aceasta. Atunci cînd Isus „a început să Se întristeze şi să Se mîhnească foarte tare” (37) şi cînd El le-a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămîneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (38), Petru şi-o fi adus aminte de discuţia pe care o avuseseră în Cezareea lui Filip. Acolo a fost pentru prima dată cînd Isus a început să vorbească despre suferinţa şi moartea Sa. De atunci, El repetase de multe ori acest mesaj în auzul ucenicilor Săi (vezi 16:21; 17:21-23; 20:17-19; 21:33-46 şi 26:12). Iar acum, deşi 99

Vezi 2 Tim. 2:11-13.

evenimentul părea să bată la uşă, ucenicilor tot nu le venea să creadă că acest lucru se va întîmpla. Rugăciunea Domnului Isus era dovada faptului că ceasul acesta sosise: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu… Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (39-42). Nu ştim cît de mult S-a depărtat Isus de cei trei. Dar în noapte, pînă şi şoaptele s-ar fi auzit, şi încă chiar şi de la distanţă. Lucrul acesta poate explica faptul că evangheliştii redau cîteva cuvinte din rugăciunea Domnului Isus, acele cuvinte pe care le-au auzit de fiecare dată înainte de a aţipi. Dar chiar şi aceste puţine cuvinte din rugăciunea Domnului Isus sînt suficiente pentru ca să ne ajute să înţelegem extraordinara luptă din Ghetsimani. Faptul că Isus ştiuse dintru început că a venit să moară şi faptul că a vorbit despre lucrul acesta nu o dată nu au însemnat că El a putut să treacă cu uşurinţă prin valea umbrei morţii. O dată ajuns în Ghets imani, El a început să Se mîhnească şi să Se întristeze foarte tare. Întristarea era atît de mare, încît, deşi ştia că ucenicii nu-L înţeleg pe deplin, El a simţit nevoia să împărtăşească cu ei mîhnirea Sa: „Isus le-a zis atunci: «Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămîneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine»” (38). Chemarea pe care le-o făcea celor trei era cel mai mare privilegiu pe care vreo fiinţă umană ar fi putut să-L aibă. Punctul pînă la care aceştia au fost chemaţi să meargă cu Isus era punctul cel mai avansat de pe cîmpul de bătaie pe care putea să calce un muritor alături de Isus în lupta prin care, după profeţia din Genesa 3:15, Sămînţa femeii trebuia să zdrobească capul Şarpelui. Bătălia finală avea ş i trebuia s-o dea Isus de unul s ingur, după cum fusese prefigurat lucrul acesta în ispitirea din pustie. 100 Nimeni nu ar fi putut s-o dea alături de El sau în locul Lui. Ca Fiu al lui David, Isus trebuia să-l înfrîngă pe Satan de unul singur. De aceea, ucenicii puteau veni cu El doar pînă la acel punct. Dar ei nu s-au învrednicit nici chiar pentru aceasta. După ce S-a întors a treia oară şi i-a găsit dormind, Isus le-a zis ucenicilor: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mîinile păcătoşilor. Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vînzătorul” (45-46). Cuvintele se bat cap în cap — „Dormiţi de acum…” (45); „Sculaţi-vă, haidem să mergem…” (46) — dar adevărurile se armonizează perfect. De acum — le spune Domnul Isus — puteţi pune jos povara. M-aş fi bucurat să o purtaţi împreună cu Mine, cel puţin pînă aici. De aici încolo, nu puteţi veni cu Mine. Eu va trebui să merg s ingur. Voi odihniţi-vă, căci Eu am să vă dau odihnă sufletelor voastre.

100

Vezi M atei 4:1-11.

Concluzii Segmentul acesta de text (26:1-46) vizează ultimele ceasuri pe care Isus le-a petrecut cu ucenicii Săi. Dar în atenţia evanghelistului este pregătirea Domnului Isus pentru moarte. Însuşi Domnul Isus deschide tema acestui segment de text prin precizarea din versetul 2: „Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; şi Fiul Omului va fi dat ca să fie răstignit”. O dată acest semnal dat, un întreg şir de evenimente se pun în mişcare. Primii care intră pe scenă sînt preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrînii norodului (3-5). Adunaţi în curtea marelui preot Caiafa, au pornit să se sfătuiască cum să prindă pe Isus. Ei nu ştiau că lucrurile erau de mult luate din mîinile lor, deoarece se pusese în mişcare marele plan de mîntuire al lui Dumnezeu. În neştiinţa ei, dar împinsă de Duhul lui Dumnezeu, păşeşte pe scenă o femeie, ţinînd în mîini un vas de alabastru, plin cu un mir de mare preţ (6-13). Duhul lui Dumnezeu a învrednicit-o să împlinească o slujbă extraordinară în locul şi în numele întregului său popor. Ei ar fi trebuit să-L ungă pe Isus ca Mare Preot şi Împărat, dar n-au făcut-o. Ea împlinea această funcţie în locul lor, neştiind că pregăteşte, de fapt, trupul Domnului Isus pentru îngropare, făcînd pentru El înainte de moarte ultimul lucru frumos făcut de un pămîntean. Următorul care intră în scenă este vînzătorul. Preţul „cheltuit” de femeie pe Isus este „recuperat” de Iuda de la preoţi, ca preţ de vînzare al lui Isus (14-16). Moartea lui Isus este în continuare pregătită prin masa de Paşte, transformată în sărbătoarea de la Cina cea de taină, unde pîinea s imbolizează trupul Său frînt, iar vinul, sîngele care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Faptul că Isus Îşi ia oboseala ca să descopere păcatul lui Iuda este, probabil, dovada că iertarea acestuia ar fi fost posibilă în schimbul pocăinţei lui (21-29), dar pentru că Scriptura nu spune nimic în direcţia aceasta, nici noi nu putem specula în această direcţie. În tabloul următor (30-35), toţi ucenicii sînt avertizaţi de faptul că vor trece şi ei în rîndul trădătorilor, risipindu-se care încotro, atunci cînd va veni ceasul ca Păstorul să fie bătut. Faptul că lucrurile erau pornite în această direcţie este semnalat de nevegherea celor trei în grădina Ghetsimani (36-46). În acest segment de text, asistăm la punerea în scenă a unui adevăr teologic imens. El fusese profeţit cu secole ş i milenii în urmă. Iată, de pildă, dialogul prin care a descris Isaia aceste ceasuri din Ghetsimani: ―

1

Cine este acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mîndru, în plinătatea puterii Lui? ― Eu sînt Cel care am făgăduit mîntuirea, şi am putere să izbăvesc! ― 2 Dar pentru ce Îţi sînt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc? ― 3 Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mînia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea, aşa că sîngele lor a ţîşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mînjit toate hainele Mele cu el. 4 Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. 5 Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească;

atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia Mea M-a sprijin it! 6 Am călcat astfel în picioare popoare în mînia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sîngele pe pămînt (Is. 63:1-6).

Odihna la care şi-a îndemnat Isus ucenicii este descrisă imediat în versetele următoare: 7

Voi vesti îndurările Do mnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi! Voi spune marea Lui bunătate faţă de casa lui Israel, căci i-a făcut după îndurările şi bogăţia dragostei Lui. 8 El a zis: „Negreşit, ei sînt poporul Meu, nişte copii care nu vor fi necredincioşi!” Şi astfel, El s-a făcut Mîntuitorul lor (Is. 63:7-8).

Lucrul acesta s-a întîmplat în Egipt, iar după aceea, s-a repetat de nenumărate ori în istorie, în pofida necredincioş iei poporului Său. Or, acum, Isus experimenta aceeaşi neputinţă sau delăsare din partea celor mai apropiaţi ai Lui: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine!” (Mat. 26:40). Dar în pofida acestui lucru, El S-a făcut Mîntuitorul lor şi Mîntuitorul nostru al tuturor acelora care credem în Cel ce L-a înviat din morţi, tocmai prin faptul că nu S-a poticnit de neputinţa şi de nepăsarea noastră, nu a renunţat la bătălie, ci a mers mai departe fără noi, luînd asupra Sa păcatele noastre ale tuturor şi murind pentru ele pe cruce. 26:47-75 Isus înaintea Sinedriului Sfatul preoţilor celor mai de seamă, al cărturarilor ş i al fariseilor a prins contur atunci cînd unul dintre cei doisprezece a venit cu propunerea de a-L da pe Isus în mîinile lor: „Ce vreţi să-mi daţi”, i-a întrebat Iuda, „şi-L voi da în mîinile voastre?” (15). Din clipa în care ei i-au cîntărit cei treizeci de arginţi, „Iuda căuta un prilej nimerit” (16) ca să facă ceea ce şi-a propus. După prinderea Sa (47-56), Isus este judecat de Sinedriu, marele preot formulînd capul de acuzare împotriva Lui: Huleşte, pentru că Se face pe Sine Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (57-68). În timp ce, prin decizia mai marilor norodului, se pregătea lepădarea întregului norod, Petru se lepăda el însuşi de Isus, în faţa unei slujnice (69-75). Prinderea lui Isus (47-56) Acum, în noaptea praznicului, toţi dormeau, probabil, ca ucenicii în grădina Ghetsimani, dar, de data aceasta, în casele lor, cu pîntecele sătule de carnea mielului de Paşte şi cu inima îngreuiată de paharele de vin ce fuseseră consumate cu acea ocazie. Doar cei din Sinedriu îş i frecau mîinile, aşteptînd deznodămîntul. Iuda plecase pe urmele lui Isus, urmat de o gloată înarmată cu săbii ş i ciomege. De îndată ce au pătruns în grădină, Iuda s-a apropiat de Isus şi L-a sărutat: „Plecăciune, Învăţătorule!” (49), identificîndu-L astfel pentru cei care au venit cu el.

Este ciudat să observi şi să încerci să înţelegi împletirea planurilor acţiunii. Fiecare dintre cei implicaţi în această dramă avea impresia că iniţiază lucrurile. Aşa gîndeau mai-marii norodului adunaţi la sfat în curtea lui Caiafa. Aşa o fi gîndit ş i femeia care a turnat mirul pe capul lui Isus. Şi Iuda o fi gîndit la fel, atunci cînd s-a dus să facă tîrgul cu preoţii cei mai de seamă, şi acum, el pare să aibă însăşi confirmarea Domnului Isus, care, de îndată ce Iuda L-a sărutat, i-a zis acestuia: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” (50). La fel o fi gîndit ş i ucenicul care, surprins de cele întîmplate, a apucat sabia ş i a retezat urechea robului marelui preot. Fiecare dintre aceştia avea propriile lui gînduri şi motivaţii. Preoţii cei mai de seamă credeau că fac un bine neamului. Femeia s-a gîndit să facă un lucru frumos pentru Isus. Iuda — care în cei trei ani şi jumătate de umblare cu Isus nu s-a putut desprinde din tiparele gîndirii ziloţilor — credea că doar forţînd mîna lui Isus Îl va obliga pe Acesta să urce pe scenă şi să conducă apoi evenimentele spre deznodămîntul pe care-l aştepta întregul Israel. Ucenicul care a retezat urechea robului marelui preot, credea că aşa îşi va demonstra credincioşia faţă de Învăţător, fără să ştie că tocmai trecuse pe lîngă ocazia de a face lucrul acesta, acolo în grădină, unde, în loc să vegheze şi să se roage cu El un ceas, a aţipit. Răspunsul Domnului Isus dat celui care tăiase urechea robului marelui preot dă în vileag adevărul. Iar în faţa lui, toate aceste planuri pămînteşti — deşi reale pentru cei implicaţi în ele — pălesc, pentru a lăsa să strălucească planul ceresc, care dicta cursul evenimentelor: 52

Atunci Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. 53 Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemînă mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? 54 Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întîmple?” 55 În clipa aceea, Isus a zis gloatelor: „Aţi ieşit ca după un tîlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru, şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mîna pe Mine. 56 Dar toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească cele scrise prin prooroci” (26:52-56).

Exista un plan al lui Dumnezeu, descoperit poporului Său prin prorocii Vechiului Testament. Isus a venit pe pămînt pentru împlinirea lui. Toţi cei care-L înconjurau erau, de fapt, pioni în împlinirea planului pe care Dumnezeu îl făcuse în Sine Însuşi încă înainte de întemeierea lumii, fără însă ca lucrul acesta să-i scutească pe cei implicaţi de consecinţele faptelor lor. Pentru Domnul Isus, bătălia era cîştigată şi terminată. Lupta a fost dată în Ghetsimani. Cu această convingere fermă a ieşit din locul rugăciunii, şi această convingere I-a dat puterea şi liniştea să-i spună lui Iuda: „Prietene, ce ai venit să faci, fă” (50). Isus ştia că are la dispoziţie mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri, de aceea nu avea de ce Se teme de gloata înarmată cu săbii şi ciomege care a venit să-L prindă. Cum altfel ar fi putut să Se plece şi să vindece urechea lui

Malhu, chiar în ceasul acela? Isus avea o singură dorinţă: să se împlinească Scripturile. Ucenic ii nu înţelegeau încă nimic din toate acestea. Avea însă să vină vremea cînd vor înţelege. Atunci vor putea să gîndească şi să vorbească la fel ca Domnul Isus acum. Luca relatează un astfel de moment în Faptele Apostolilor, surprinzînd una din rugăciunile ucenicilor: 24

Stăpîne, Doamne, care ai făcut cerul, pămîntul, marea şi tot ce este în ele! 25 Tu ai zis prin Duhul Sfînt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se întărîtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşarte? 26 Împăraţii pămîntului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său.” 27 În adevăr, împotriva Robului Tău cel sfînt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, 28 ca să facă tot ce hotărîse mai dinainte mîna Ta şi sfatul Tău (Fapte 4:24-28, s.n.).

De cîte dureri i-ar fi scutit pe ucenici înţelegerea acestor lucruri. Dar încă nu sosise momentul acela. Acum, în grădina Ghetsimani, „toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Mat. 26:56). Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (57-68) Imediat după intrarea lui Isus în Templu, fariseii şi cărturarii I-au întins trei curse, în nădejdea că Isus va cădea în vreuna dintre ele, şi vor avea astfel prilej să-L omoare. Întrebarea despre bir (22:15-22) a constituit o capcană culturală, în care s-ar fi bucurat să-L prindă, pentru că ar fi putut să-L dea direct pe mîna lui Pilat. Întrebarea despre înviere (22:23-33) a constituit o capcană teologică, iar cea despre cea mai mare poruncă (22:34-40), o capcană exegetică. Atunci, Isus le-a răspuns la fiecare dintre aceste întrebări ale lor. Acum însă, El nu răspunde la nic i una dintre acuzaţiile care I s-au adus. 57

Cei ce au prins pe Isus, L-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrînii. 58 Petru L-a urmat de departe, pînă la curtea marelui preot; apoi a intrat înlăuntru şi a şezut jos cu aprozii, ca să vadă sfîrşitul. 59 Preoţii cei mai de seamă, bătrînii şi tot Soborul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. 60 Dar n-au găsit nici una, măcar că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi. La urmă au venit doi, 61şi au spus: „Acesta a zis: « Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile»”. 62 Marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” 63 Isus tăcea… (26:57-63, s.n.).

Dar tot atunci, cu ocazia celor trei capcane întinse lui Isus în Templu, Isus a fost Acela care le-a pus o ultimă întrebare: 42 43

„Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este El?” „Al lui David”, I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Cu m atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, cînd

zice: 44«Domnul a zis Domnului Meu: „Şezi la dreapta Mea, pînă voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”?» 45 Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?” (Mat. 22:42-45).

Matei spune că „nimeni nu I-a putut răspunde un cuvînt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări” (22:46). Dar aceasta nu înseamnă că aceia care L-au auzit punînd întrebarea nu s-au frămîntat să găsească răspuns la ea. Iar răspunsul este dat tocmai acum şi tocmai de marele preot, sub forma întrebării care trebuia să rezolve dilema creată: „Şi marele preot a luat cuvîntul, şi I-a zis: «Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu». «Da», i-a răspuns Isus, «sînt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (26:63-64). Acesta era singurul răspuns posibil la întrebarea Domnului Isus: Hristos, Fiul lui David, este Fiul lui Dumnezeu, şi de aceea David L-a numit Domn. Dar nu lucrul acesta îl supăra pe marele preot, ci faptul că Isus, Fiul Omului din faţa sa avea pretenţia că ar fi Hristosul. De aceea, el Îl pune în faţa întrebării în mod direct: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (63). Isus ar fi putut să tacă în continuare şi, omeneşte vorbind, ar fi fost cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face. Răspunsul la această întrebare urma să-L ţintuiască de cruce, şi Isus ştia lucrul acesta. Dar nu i-a spus El, oare, lui Petru să bage sabia în teacă şi să lase planul lui Dumnezeu să curgă spre împlinirea lui? Să fi oprit tocmai El împlinirea acestor planuri? Aşa ar fi făcut oricine în astfel de momente. Dar Isus cîştigase deja bătălia, de aceea, nu I-a fost frică să răspundă simplu şi clar marelui preot: „Da,… sînt!” (64). Dar Isus nu S-a mulţumit doar cu atît, ci a pus parcă paie pe foc cu bună ştiinţă: „Ba mai mult — a adăugat El — vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, ş i venind pe norii cerului” (64). Nici unul dintre mai-marii norodului n-a trecut pe lîngă afirmaţia Lui fără s-o înţeleagă. Isus Se declara Acel „Fiu al omului” din Daniel 7:13-14, despre care ştiau prea bine preoţii cei mai de seamă. 65

Atunci marele preot şi-a rupt hainele, şi a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. 66 Ce credeţi?” Ei au răspuns: „Este vinovat să fie pedepsit cu moartea”. 67 Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii, şi L-au pălmuit, 68 zicînd: „Hristoase, prooroceşte-ne cine Te-a lovit?” (Mat. 26:57-68).

Din punctul lor de vedere, aveau toate dovezile vinovăţiei Lui. Problema lor era că, fiind sub stăpînire romană, nu aveau puterea de a condamna pe c ineva la moarte, şi, de aceea, capul lor de acuzare nu avea valoare în faţa lui Pilat. Pentru urechile acestuia vor fi obligaţi să inventeze ceva, ca să-şi poată atinge astfel scopul.

Lepădarea lui Petru (69-75) Evanghelistul intercalează în mod voit în desfăşurarea evenimentelor majore un plan secundar: istoria lui Petru. De fapt, istoria vieţii lui Petru ocupă un loc important de-a lungul întregii evanghelii. În 4:18, Petru se numără printre primii ucenici pe care i-a chemat Domnul Isus după Sine. În 14:28, 29, el are curajul să păşească în valuri alături de Isus. În 16:16-19, Petru are marea revelaţie din partea Tatălui şi marea promisiune din partea Domnului Isus, dar în 16:22-23, tot el este cel mustrat aspru de Domnul Isus. În 17:1-4, Petru este unul dintre cei trei ucenic i de pe Muntele Schimbării la Faţă. În 15:15; 18:21-35 şi 19:27-30, Petru se dovedeşte a fi purtătorul de cuvînt al ucenicilor. În 26:33-35, el este cel care, fără să-i pese de ceilalţi — „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu nici o dată nu voi găs i în Tine o pricină de poticnire” (33) — îşi declară loialitatea faţă de Hristos. Iar în Ghetsimani, tot Petru este cel care sare în apărarea lui Hristos şi retează urechea robului marelui preot. După ce a retezat urechea robului marelui preot, lui Petru i-a trebuit mult curaj să se furişeze în curtea acestuia, să şadă jos cu aprozii ca să vadă sfîrşitul. Şi, probabil, Petru era chiar mîndru de curajul său, mai ales că toţi ucenicii fugiseră care încotro. Se pare că Petru a uitat cuvintele Domnului Isus cu care El încercase să tempereze lăudăroşenia acestuia: „Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori” (34). 69

Petru însă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el, şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus Galileanul!” 70 Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, şi i-a zis: „Nu ştiu ce vrei să zici”. 71 Cînd a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică, şi a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Isus din Nazaret”. 72 El s-a lepădat iarăşi, cu un jurămînt, şi a zis: „Nu cunosc pe omul acesta!” 73 Peste puţin, cei ce stăteau acolo, s-au apropiat, şi au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorba te dă de gol”. 74 Atunci el a început să se blesteme şi să se jure, zicînd: „Nu cunosc pe omul acesta!” În clipa aceea a cîntat cocoşul. 75 Şi Petru şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori”. Şi a ieşit afară şi a plîns cu amar (Mat. 26:69-75).

Oare de ce a fost necesară includerea în evanghelie a acestui faliment al celui mai breaz dintre ucenici? Atunci cînd, surprinşi de afirmaţia Domnului Isus cu privire la tînărul bogat, ucenicii L-au întrebat: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (19:25) şi cînd Isus le-a răspuns că lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, Petru a fost acela care a întrebat contrariat: 27

„Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că, atunci cînd va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi

Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel; 29şi orişicine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (19:27-29).

Între toţi ceilalţi ucenici, Petru avea cea mai mare nevoie în a-şi recunoaşte falimentul şi în a recunoaşte adevărul pe care Domnul Isus îl afirmase: La oameni — inclusiv la Petru — lucrul acesta, adică mîntuirea, este cu neputinţă. Dacă ea va fi dată cuiva, va fi dată doar pentru că Dumnezeu Însuşi a găsit o soluţie, în pofida totalei noastre neputinţe şi vinovăţii. Dar nu toţi vor beneficia de această soluţie a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea a aşezat Matei unul lîngă celălalt tabloul lepădării lui Petru (26:69-75) şi cel al sfîrşitului lui Iuda (27:3-10). Cele două tablouri sînt legate între ele de două versete (27:1-2), care vorbesc despre decizia Sinedriului de a-L da la moarte pe Isus. Poziţia celor două versete ar putea sugera faptul că Matei a dorit să aşeze moartea lui Isus ca pe un sistem de referinţă pentru protagoniştii celor două tablouri. Petru s-a întors la Isus şi a primit iertarea, dar Iuda nu s-a întors. 27:1-25 Isus înaintea lui Pilat Dacă nu ar fi fost sub stăpînire romană, iudeii ar fi putut să-şi ducă la îndeplinire planurile mîrşave fără nici un fel de piedici. Dar dreptul de a condamna la moarte şi de a aplica sentinţa au fost luate din mîinile Sinedriului, şi, de aceea, Pilat a devenit un pion esenţial în procesul iudeilor împotriva lui Isus. L-au dat în mîinile dregătorului (1-2) Această punte care leagă tabloul cu accidentul lui Petru de tabloul în care Iuda este manipulat de duhurile necurate şi îşi pune capăt vieţii — Luca afirmă că „Satana a intrat în Iuda, zis Iscarioteanul” (Luca 22:3) — ne aduce aminte de istoria cu şarpele de aramă, din Numeri 21, care face punte între accidentul lui Moise (vezi Num. 20) şi manipulările duhurilor necurate prin Balaam, din Numeri 22-24. Felul în care sînt asociate tablourile în Numeri ne sugerează un adevăr teologic imens. Şarpele de aramă101 reprezenta soluţia lui Dumnezeu, iar ea era suficientă atît pentru a rezolva accidente, ca şi cel al lui Moise şi Aaron, dar şi pentru a ne păzi de manipulările forţelor întunericului. Balaam a fost absolut neputincios în faţa lui Israel. Cu toate acestea, prin tabloul din Numeri 25 — care este reluat apoi şi de către autorul Epistolei către Evrei102 — se afirmă că o inimă rea şi necredincioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu.

101 102

Vezi Ioan 3:14-21. Vezi Evrei 3:6-15.

Aceste prime două versete din Matei 27 joacă un rol similar cu ridicarea şarpelui de aramă, surprinzînd decizia luată de Sinedriu de a-L omorî pe Isus în baza capului de acuzare despre care tocmai am vorbit: „vinovăţia” lui Isus de a fi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. 1

Cînd s-a făcut ziuă, toţi preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului au ţinut sfat împotriva lui Isus, ca să-L omoare. 2 După ce L-au legat, L-au dus şi L-au dat în mîna dregătorului Pilat din Pont (27:1-2).

Matei include primele două versete din capitolul 27, pe de o parte, ca să nu îngăduie c ititorului să divagheze. Deşi istoriile lui Petru şi Iuda sînt lucruri calde, care îl interesează pe cititor, Isus este şi rămîne protagonistul evenimentelor descrise în aceste capitole. Tot ce se întîmplă în jurul Lui trebuie înţeles în lumina a ceea ce se întîmplă cu Isus. Dar pe de altă parte, versetele sînt incluse ca să păstreze înaintea noastră soluţia pentru ambele situaţii: atît pentru lepădarea lui Petru, cît şi pentru vînzarea lui Iuda. Sfîrşitul lui Iuda (3-10) În timp ce femeia din casa lui Simon leprosul, deşi mustrată şi condamnată de ucenici, a făcut „un lucru frumos” pentru Isus, proprii Săi ucenici s-au întrecut în a face „lucruri urîte” împotriva Lui. Iuda L-a vîndut, Petru s-a lepădat de El în faţa slujnicelor marelui preot. Ucenicii L-au părăsit şi au fugit. Nici mai-marii norodului nu s-au lăsat mai prejos: ei L-au respins pe Isus ca fiind Hristosul şi Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Isus rămînea deschis şi gata să ierte pe fiecare dintre ei, incluzîndu-l pe Iuda. El şi numai El putea să rezolve atît accidentul lui Petru, cît şi apostazia lui Iuda. Condiţia era ca atît unul, cît şi celălalt să se raporteze corect la Isus, mai bine zis, la Moartea şi Învierea Sa. 3

Atunci Iuda, vînzătorul, cînd a văzut că Isus a fost osîndit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor cei mai de seamă şi bătrînilor 4 şi a zis: „Am păcătuit, căci am vîndut sînge nevinovat”. „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba ta”. 5 Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spînzurat (27:3-5).

Iuda a început bine, recunoscîndu-şi păcatul ş i căindu-se de el. Dar greşeala lui a fost să facă toate aceste lucruri în faţa acelor care nu puteau să-i ofere iertarea, în faţa preoţilor celor mai de seamă, care se transformaseră în „tîlharii” din Templul transformat în peşteră de tîlhari şi în ucigaşii Fiului lui Dumnezeu. Iuda asistase, probabil, la vindecarea slăbănogului din Matei 9:1-8. Acolo, Isus Şi-a declarat şi Şi-a dovedit autoritatea de a ierta păcatele, în pofida împotrivirii cărturarilor. Dar pentru ca cineva să aibă păcatele iertate trebuie să vină înaintea lui Isus, nu înaintea cărturarilor, a fariseilor şi a preoţilor celor mai de seamă. Acest sistem îşi pervertise funcţia şi era aproape de pieire. Planul lui Dumnezeu ajunsese la punctul în care Dumnezeu pregătea un nou Legămînt. La Cina cea de taină, Isus tocmai le vorbise ucenicilor despre acesta: „Pe cînd mîncau ei, Isus a luat o pîine,

şi, după ce a binecuvîntat, a frînt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicînd: «Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu». Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicînd: «Beţi toţi din el; căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor»” (26:26-28, s.n.). Întreaga evanghelie este construită astfel încît să scoată în evidenţă contrastul între două neprihăniri şi între două împărăţii: între neprihănirea fariseică şi neprihănirea cristică, între aşa-zisa împărăţie a lui Dumnezeu pe care o propovăduiau fariseii ş i cărturarii şi adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, pe care o propovăduia Isus. Iuda a făcut ceea ce trebuia să facă, dar nu în faţa Aceluia care putea să-i rezolve problema. Pentru ca să dea în vileag viclenia şi făţărnicia preoţilor celor mai de seamă, a acelora care reprezentau Templul, dar care avuseseră contribuţia decis ivă în transformarea lui într-o peşteră de tîlhari, Matei subliniază grozăvia situaţiei. În timp ce aceştia nu şi-au făcut nici un fel de probleme în a-L lega pe Fiul lui Dumnezeu şi în a-L da pe mîinile lui Pilat ca să fie omorît, ei şi-au făcut, în schimb, mari probleme în a accepta în vistieria Templului cei treizeci de arginţi care reprezentau preţul sîngelui lui Isus Hristos. Împleticiţi în propriile lor tradiţii şi rînduieli, ei refuzau nu numai „preţul de sînge”, ci refuzau însuşi sîngele scump al Fiului lui Dumnezeu, care i-ar fi putut vindeca şi ierta chiar şi pe ei. 6

Preoţii cei mai de seamă au strîns arginţii, şi au zis: „Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sînt preţ de sînge”. 7 Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia „Ţarina olarului”, ca loc pentru îngroparea străinilor. 8 Iată de ce ţarina aceea a fost numită pînă în ziua de azi: „Ţarina sîngelui”. 9 Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice: „Au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit pe care l-au preţuit unii din fiii lui Israel; 10şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul” (Mat. 27:6-10).

Prin felul în care ordonează tablourile, Matei ne aşază în faţa a doi falimentari: Petru şi Iuda. Amîndoi au fost atenţionaţi de Domnul Isus, dar, în pofida acestui fapt, evenimentele şi-au urmat cursul în direcţia prevăzută de Isus. Amîndoi au păcătuit: primul, vînzîndu-L pe Isus marilor-preoţi, iar cel de-al doilea, lepădîndu-se de El cu jurămînt în faţa oamenilor. Fapta ambilor era grea şi îşi merita pedeapsa. Lui Iuda, Domnul Isus îi zisese: „Negreşit, Fiul omului se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vîndut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (26:24). Dar şi fapta lui Petru merita aceeaş i pedeapsă. Nu le spusese Domnul Isus tuturor ucenicilor Săi, deci şi lui Petru: „De aceea, pe orişicine Mă va mărturis i înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 10:32-33)? Deci amîndoi erau la fel de vinovaţi.

Este interesant apoi că amîndoi şi-au recunoscut greşeala. Cu toate acestea, Petru a ieşit afară şi a plîns cu amar, şi a fost iertat, în timp ce Iuda s-a dus şi s-a spînzurat. Întregul creştinism diferenţiază între destinul lui Petru şi cel al lui Iuda. Dar oare care a fost greşeala fatală a lui Iuda, ş i ce anume l-a salvat pe Petru. Iuda a încercat să-şi rezolve păcatul mărturisindu-l marilor preoţi. Iar atunci cînd aceştia nu i-au dat dezlegarea — „Ce ne pasă nouă!”, au zis preoţii cei mai de seamă şi bătrînii, „Treaba ta!” (4) — el a luat totul asupra sa: „Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus şi s-a spînzurat” (5). Oare ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi acceptat durerea falimentului ş i ar fi aşteptat învierea Domnului Isus din morţi? Este greu de spus, pentru că acolo unde Scriptura nu vorbeşte trebuie să tăcem şi noi. Cu toate acestea, acum se dovedeşte importanţa a ceea ce ucenicii au trecut cu vederea de-a lungul ultimei perioade. Din clipa în care Isus Hristos a început să le vorbească despre moartea Sa, El le-a vorbit şi despre faptul că a treia zi va învia din morţi. Dar se pare că nici unul dintre ucenici n-a crezut lucrul acesta. De cîte dureri ar fi fost scutiţi dacă ar fi crezut acest adevăr! Poate că tocmai gîndul învierii lui Isus din morţi l-ar fi putut salva pe Iuda. Dar astfel de întrebări nu sînt decît simple speculaţii, şi tocmai de aceea este important să ne întoarcem la limitele pe care ni le impune textul. Concluzia pe care o putem totuşi trage, mai ales acum că privim retrospectiv la cele întîmplate, este că şansa lui Petru a fost pocăinţa lui, care l-a smerit şi l-a ajutat să accepte consecinţele faptei lui, cu toată ruşinea. Iuda şi-a luat soarta în mîini şi astfel şi-a ratat mîntuirea. Nu trebuie să uităm că, „la oameni, lucrul acesta [mîntuirea] este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (Mat. 19:26). Eşti Tu Împăratul iudeilor? (11-14) Prima instanţă care l-a judecat pe Isus a fost Sinedriul. Capul de acuzare găsit împotriva Lui a fost faptul că Isus S-a declarat a fi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. El a făcut lucrul acesta răspunzînd afirmativ la întrebarea directă pe care I-a adresat-o Caiafa: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (26:63). Acum, aflat în faţa lui Pilat, Isus răspunde la a doua întrebare, care, de data aceasta, îi este adresată de Pilat: „Eşti Tu Împăratul Iudeilor?” (11). După ce îi răspunde afirmativ — „Da… sînt” (11) — Isus nu mai răspunde la nici una dintre acuzaţiile care I s-au adus de către mai-marii iudeilor. El a făcut lucrul acesta, probabil, ca să rămînă foarte clare capetele de acuzare: El murea ca „Împărat al iudeilor”, adică murea ca Fiu al lui David, şi deci ca şi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Sîngele Lui să cadă asupra noastră! (15-25) Pilat a realizat imediat că Isus fusese dat în mîinile lui din pizmă ş i, de aceea, a încercat să-L scape, punînd norodul să aleagă între Isus şi Baraba. Pilat ar fi dorit să-L vadă liber pe Isus, pe de o parte, fiind convins că este nevinovat, iar pe de

altă parte, din pricina faptului că soţia lui îl rugase să nu aibă „nimic a face cu neprihănitul acesta” (19). Însă încercările lui au eşuat, pentru că preoţii cei mai de seamă şi bătrînii norodului înduplecaseră norodul să ceară eliberarea lui Baraba ş i răstignirea lui Isus. În timp ce Pilat şi-a spălat mîinile de sîngele Nevinovatului acestuia, poporul s-a încărcat cu sîngele Lui: „«Eu sînt nevinovat de sîngele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!» Şi tot norodul i-a răspuns: «Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri»” (27:24-25). În tabloul judecăţii finale din Matei 25:31-46, baza judecării oamenilor este atitudinea lor faţă de Isus Hristos, privită prin prisma atitudinii lor faţă de trimiş ii şi fraţii lui Hristos. În Matei 10:40, Isus le spusese ucenicilor: „Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine”. Această atitudine avea să fie definitorie imediat după Moartea şi Învierea lui Isus, atunci cînd oamenii vor primi sau vor respinge pe trimiş ii Săi împuternic iţi de Duhul Sfînt. În situaţia de faţă — cîtă vreme Isus Hristos era încă în viaţă — planul lui Dumnezeu era în etapa în care oamenii puteau vorbi împotriva Fiului Omului, putînd fi totuşi iertaţi. Dar o dată ce Fiul Omului avea să vină pe norii cerului ca să primească putere, slavă şi stăpînire din partea Celui ce şade pe scaunul de domnie, oricine ar fi îndrăznit să-L respingă pe Isus Hristos propovăduit de trimiş ii Săi avea să se facă vinovat de hulirea Duhului Sfînt şi avea să fie condamnat pentru veşnicie. 103 Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor confirmă acest adevăr. Isus a fost respins şi răstignit de ai Săi, care au cerut ca sîngele Lui să cadă asupra capului lor şi asupra capului copiilor lor. Cu toate acestea, după învierea Sa, Isus Şi-a împuternicit ucenicii să-I fie martori, începînd din Ierusalim şi continuînd în toată Iudeea. Acest simplu fapt vorbeşte despre intenţia Tatălui de a ierta şi de a mîntui pe toţi aceia care vor crede. Lucrul acesta s-a dovedit în ziua de Rusalii şi în anii care au urmat. În acea primă fază a lucrării ucenicilor, îngerii Domnului au pecetluit pentru Împărăţia lui Dumnezeu un mare număr dintre iudei. 104 Pocăinţa a rămas soluţia chiar şi pentru cei care ceruseră ca sîngele Fiului lui Dumnezeu să cadă asupra capului lor şi asupra capului copiilor lor. Iată ce spune Petru fraţilor săi iudei: 12

Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? 13 Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mîna lui Pilat, şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. 14 Voi v-aţi 103

Vezi M atei 12:22-37. Vezi Apocalipsa 7:1-8. În comentariul pe prima parte a cărţii Apocalipsa, care a fost publicată în 1995, ne întrebam dacă numărul celor 144.000 ar putea reprezenta Biserica lui Dumnezeu formată din iudei şi neamuri (vezi Beniamin Fărăgău, Note pe Apocalipsa, Logos, Cluj-Napoca, 1995, p. 172). În lumina faptului că lucrarea ucenicilor urma să se desfăşoare în două etape, este posibil ca textul din Apocalipsa 7:1-8 să vizeze totuşi pe iudei, iar cel din 7:9-17 pe cei dintre neamuri. 104

lepădat de Cel Sfînt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. 15Aţi omorît pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi sîntem martori ai Lui… 17 Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. 18 Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. 19 Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Du mnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, 20 şi să trimită pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 21 pe care cerul trebuie să-L primească, pînă la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Du mnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. 22 În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Do mnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. 23 Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvîrşire din mijlocul norodului.” 24 De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţ i, care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. 25 Voi sînteţi fiii proorocilor şi ai legămîntului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, cînd a zis lui Avraam: „Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta.” 26 Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întîi vouă, ca să vă binecuvinteze, întorcînd pe fiecare din voi de la fărădelegile sale (Fapte 3:12-26).

27:26-66 Moartea lui Isus în planul Tatălui Acest strigăt de moarte al norodului — „Să fie răstignit!… Sîngele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (23-25) — a forţat decizia lui Pilat, care l-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus L-a dat pe mîna călăilor săi, ca să fie răstignit. Crucificarea propriu-zisă este relatată în foarte puţine cuvinte, ca şi cum nu moartea, ci batjocura ar fi fost cea mai grea parte a acestui suplic iu. Lucrul acesta este cu atît mai semnificativ cu cît cel batjocorit era Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar cei care-L batjocoreau erau creatura mîinilor Lui. Isus batjocorit şi părăsit (26-49) Cei care au început au fost ostaşii lui Pilat (26-31). După ce L-au bătut, L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat într-o haină stacojie, împletindu-I pe cap o coroană de spini şi punîndu-I în mîini o trestie în loc de sceptru, pentru ca astfel să-şi bată joc de „Împăratul iudeilor”. În drum spre cruce, povara crucii a fost împărţită cu Hristos de un om din Cirena, pe care l-au silit să ducă crucea lui Isus.105 Pe Dealul Căpăţînii, alături de Isus au fost răstigniţi alţi doi tîlhari (32-38). Batjocurile au continuat ş i după răstignire. Îşi băteau joc de El trecătorii, preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrînii şi chiar şi tîlharii răstigniţi împreună cu El (39-44). Se părea că Cerul S-a dezis de El. Primul semn din partea lui Dumnezeu a fost întunericul care s-a lăsat peste întreaga ţară de la ceasul al şaselea la ceasul al 105

Deşi nu din proprie iniţiativă, acesta este al doilea pămîntean care face un lucru frumos pentru Isus, în acele ultime ceasuri ale vieţii Lui.

nouălea. Dar nici acesta nu era un semn de bunăvoinţă din partea Cerului. De aceea, „pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: «Eli, Eli, Lama Sabactani?», adică «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»” (46). Cei care îşi bătuseră joc de El se părea că au avut dreptate. Ostaşii I-au întins oţet într-un burete, dar cei din jur au intervenit, zicînd: „Lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L mîntuiască” (48). Adevărul este că nu Ilie a venit ca să-L mîntuiască, ci Însuşi Dumnezeu, dar nu din faţa morţii, ci prin moarte la viaţă. Ce nebuni erau cei de sub cruce! Ei credeau că se pot amesteca în vreun fel în bătălia Domnului Isus. Isus nu vorbea cu ei, ci cu Tatăl. Iar ceea ce se întîmpla acolo şi atunci întrecea mult puterea lor de pricepere în acel moment. Toate acestea aveau să devină clare acelor care aveau să creadă în El şi aveau să beneficieze astfel de ceea ce se întîmpla în acel moment pe cruce. Faptul că Isus Şi-a dat duhul — afirmă R. T. France106 — dovedeşte că moartea lui Isus nu a survenit, ca de obicei în astfel de cazuri, prin stingerea treptată a puterilor celui răstignit. Se pare că Isus Şi-a dat duhul în mod voluntar, ca să se împlinească ceea ce a spus El Însuşi despre felul în care va muri: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:17-18, s.n.). Acest act voluntar prin care Isus Şi-a dat Duhul a declanşat o cascadă de evenimente: 50

Isus a strigat iarăş cu glas tare, şi Şi-a dat Duhul. 51 Şi îndată • perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus pînă jos, • pămîntul s-a cutremurat, • stîncile s-au despicat, • 52 mormintele s-au deschis şi • multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. • 53 Ei au ieşit din morminte, ♦ după învierea lui, ♦ au intrat în sfînta cetate şi ♦ s-au arătat multora (Mat. 27:50-53).

Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două (50-51a) După întunericul lăsat peste ţară, a urmat cel de-al doilea semn al Cerului: despicarea catapetesmei din Templu. Din felul în care este descrisă, cascada de evenimente pare să fie legată de strigătul Domnului Isus şi de felul în care Şi-a dat El Duhul. Nu cu mult timp în urmă, Isus încercase să comunice cu Tatăl. Dar comunicarea cu El era întreruptă. Dovada tăcerii Cerului este confirmată de 106

R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 400.

întunericul care s-a lăsat peste toată ţara. Însă imediat ce Şi-a dat Duhul, despicarea perdelei dinăuntrul Templului poate fi socotită ca răspuns la cuvintele batjocoritoare ale celor de sub cruce: „Lasă, să vedem dacă are să vină Ilie să-L mîntuiască” (49). Ţinînd cont de ceea ce simboliza Templul în forma lui iniţială, am uptea spune că, în graba Lui de a veni în mîntuirea Fiului Său, Tatăl, care Îşi avea scaunul de domnie în Sfînta Sfintelor, „a ieşit” în întîmpinarea Fiului Său, rupînd perdeaua de sus şi pînă jos.107 Sau în cuvintele autorului Epistolei către Evrei, am putea relata astfel cele întîmplate: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare ş i mai desăvîrşit, care nu este făcut de mîini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul preasfînt, nu cu sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sîngele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Conform cu ceea ce învăţăm din slujba Cortului Întîlnirii şi cu ceea ce ne spune Daniel în 9:24, în Ceruri a avut loc, în sfîrşit, Marea Zi a Ispăşirii, ziua aducerii pentru Dumnezeu şi oameni a neprihănirii veşnice, ziua pecetluirii vedeniei ş i prorociei şi ziua ungerii Sfîntului sfinţilor. Încă atunci cînd, pe vremea lui Ieremia, Dumnezeu Se pregătea să pedepsească şi ultimele două seminţii rămase în ţară, El a vorbit despre încheierea unui nou Legămînt, în baza căruia păcatele vor fi iertate şi rezolvate chiar în Cortul ceresc, iar accesul la Dumnezeu va fi liber şi nemijlocit. Faptul că drumul care duce în prezenţa lui Dumnezeu era închis era s imbolizat de prezenţa perdelei care despărţea Sfînta de Sfînta Sfintelor. Iată cum descrie autorul Epistolei către Evrei Cortul dintîi: 1

Legămîntul dintîi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pămîntesc de închinare. 2 În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită Locul Sfînt, erau sfeşnicul, masa şi pîinile pentru punerea înaintea Domnului; 3 după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema „Locul preasfînt”. 4 El avea un altar de aur pentru tămîie, şi chivotul legămîntului ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legămîntului. 5 Deasupra erau heruvimii slavei care acopereau capacul ispăşirii cu u mbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amănuntul despre aceste lucruri. 6 Şi după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră totdeauna în partea dintîi a cortului. 7 Dar în partea a doua intră numai marele preot, o dată pe an, şi nu fără sînge, pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului. 8 Prin aceasta, Duhul Sfînt arăta că drumul în Locul preasfînt, nu era încă deschis cîtă vreme sta în picioare cortul dintîi. 9 Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, cînd se aduc daruri şi jertfe, care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvîrşirea cerută de cugetul lui. 10 Ele sînt doar nişte porunci 107

Templul fiind transformat într-o peşteră de tîlhari, se pune întrebarea dacă slava Domnului mai era încă acolo? Dar chiar dacă nu ar fi fost, lecţia pe care Dumnezeu doreşte s-o comunice prin ruperea perdelei dinlăuntru rămîne valabilă.

pămînteşti, date, ca toate cele privitoare la mîncări, băuturi şi felurite spălături, pînă la o vreme de îndreptare (Evrei 9:1-10, s.n.).

Şaptezeci de ani după dărîmarea Templului lui Solomon, îngerul care a fost trimis ca să aducă răspunsul la rugăciunea lui Daniel, i-a spus acestuia: „Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii veşnice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor” (Dan. 9:24). Pînă la vremea de îndreptare trebuiau să treacă încă şaptezeci de heptade de timp. După rezolvarea păcatelor, care avea să se facă prin moartea Unsului, putea fi adusă neprihănirea veşnică. Cu alte cuvinte, Dumnezeu putea, în sfîrşit, rezolva toate cererile nerezolvate ale sfinţilor din Vechiul Testament, punînd astfel capăt acuzaţiilor Diavolului. 108 Iar o dată cu aceasta, vedeniile şi prorociile — care reprezintă întregul sistem al Vechiului Legămînt — puteau fi pecetluite, ca o carte care este închisă pentru că a fost citită toată. Din punct de vedere istoric, Ioan Botezătorul a fost ultimul proroc al vechiului sistem, „căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea. Cine are urechi de auzit să audă” (Mat. 11:13-14). Faptul că moartea lui Isus pe cruce a marcat acest punct de cumpănă în planul lui Dumnezeu a fost confirmat de ruperea perdelei din Templu în două, de sus şi pînă jos. După cum prin prezenţa perdelei „Duhul Sfînt arăta că drumul în Locul preasfînt, nu era încă deschis cîtă vreme sta în picioare cortul dintîi” (Evrei 9:8), tot aşa, prin ruperea perdelei în două, de sus şi pînă jos, Duhul Sfînt a arătat că acest drum spre Dumnezeu s-a deschis în sfîrşit.109 Tocmai aceasta este concluzia teologică a cărţii Evrei: 19

Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul preasfînt, 20pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său: 21şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, 22să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. 23 Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. 24 Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. 25 Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atît mai mult, cu cît vedeţi că ziua se apropie. 26 Căci, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, 27 ci doar o 108

Pentru tratarea mai în detaliu a subiectului, vezi Beniamin Fărăgău, Daniel, ed. a 2-a, 1999, p. 257-271. 109 „Ruperea perdelei din Templu… este, desigur, înţeleasă ca un simbol al deschiderii accesului la Dumnezeu, prin moartea lui Isus. Pe de altă parte, acelaşi eveniment priveşte şi judecata lui Dumnezeu rostită asupra vechiului sistem de închinare, iar în lumina profeţiei lui Isus din M atei 24 cu privire la căderea Ierusalimului şi la dărîmarea Templului, ruperea perdelei poate fi văzută ca o prefigurare a evenimentului mult mai drastic care avea să aibă loc în anul 70 d.Hr.” (R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 400).

aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. 28 Cine a călcat Legea lui Moise, este omorît fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. 29 Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Du mnezeu, va pîngări sîngele legămîntului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? 30 Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său”. 31 Grozav lucru este să cazi în mîinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:19-31).

În clipa morţii Domnului Isus, prin ruperea perdelei din Templu în două, de sus şi pînă jos, Duhul lui Dumnezeu a arătat călăilor Domnului Isus, lui Caiafa — cel care o dată pe an putea să intre în Sfînta Sfintelor — şi preoţilor — cei care aveau acces în Sfînta — că drumul în prezenţa lui Dumnezeu este deschis şi că nu mai este nevoie de medierea sa şi a tovarăşilor săi. În clipa aceea, s-a dovedit cu ce putere intrase Isus în Templu, de Florii, ca să-l cureţe de toată spurcăciunea din el. De-acum, a călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, înseamnă a pîngări sîngele legămîntului, respectiv a-L huli pe Duhul lui Dumnezeu, refuzînd să acceptăm lucrarea Lui prin care Dumnezeu ne îndeamnă să ne apropiem de scaunul harului ca să căpătăm îndurare la vreme de nevoie. Mormintele s-au deschis şi trupuri ale sfinţilor au înviat (51b-53) Dar semnele Cerului nu s-au oprit la ruperea în două de sus şi pînă jos a catapetesmei. 50

Isus a strigat iarăş cu glas tare, şi Şi-a dat Duhul. 51 Şi îndată • perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus pînă jos, • pămîntul s-a cutremurat, • stîncile s-au despicat, • 52 mormintele s-au deschis şi • multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. • 53 Ei au ieşit din morminte, ♦ după învierea lui, ♦ au intrat în sfînta cetate şi ♦ s-au arătat multora (27:51-53).

„Teologia iudaică”, afirmă R. T. France, „a dezvoltat din texte ca acelea din Isaia 26:16 şi Daniel 12:12 credinţa în învierea în trup a morţilor, în zilele din urmă. Textul din Ezechiel 37:1-14 era interpretat în lumina acelei învieri escatologice, iar cuvintele folosite de Matei în textul de faţă sugerează faptul că el ar fi avut în vedere tocmai textul din Ezechiel. Iar în Ioan 5:25-29 ni se spune că Isus învăţa că vine ceasul cînd această nădejde se va împlini prin El, prin Isus Hristos.

Evenimentul descris în Matei 27:51-53 prezintă acea credinţă într-o formă concretă, concretizare datorată, aparent, tocmai morţii lui Isus.”110 Cele întîmplate prefigurau două evenimente importante. În prim-plan, ele prefigurau ceea ce avea să se întîmple cu Domnul Isus Hristos a treia zi. Matei spune că pămîntul s-a cutremurat… mormintele s-au deschis şi mai multe trupuri ale sfinţilor (1) au înviat, (2) au ieş it din morminte, (3) au intrat în sfînta cetate şi (4) s-au arătat multora, exact ceea ce avea să I se întîmple şi Domnului Isus: „La sfîrşitul zilei Sabatului, cînd începea să se lumineze înspre ziua dintîi a săptămînii… iată că s-a făcut un mare cutremur de pămînt; căci un înger al Domnului s-a pogorît din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormîntului” (28:1-2), adică a deschis mormîntul. Isus a înviat, a ieşit din mormînt, a intrat în cetate şi S-a arătat multora. Dar în al doilea rînd, învierea morţilor prefigura şi evenimentul escatologic despre care a vorbit Domnul Isus în Ioan: 25

Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd cei morţi vor auzi glasul Fiu lui lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia. 26 Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. 27 Şi I-a dat putere să judece, întrucît este Fiu al omului. 28 Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul cînd toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, 29 şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată (Ioan 5:25-29, s.n.).

Ceea ce s-a întîmplat prin deschiderea mormintelor şi prin învierea unor sfinţi imediat după ce Isus Şi-a dat Duhul şi, ca Fiul al Omului, S-a înfăţişat înaintea scaunului de Domnie al Tatălui ca să primească slavă, cinste şi putere a fost un fel de recapitulare a ceea ce urmează să se întîmple la venirea Sa a doua oară, cînd, la chemarea Lui, „toţi cei din morminte… vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29, s.n.). Dar Ioan vorbeşte despre două strigări ale Fiului Omului şi despre două învieri. Prima era în curs de desfăşurare atunci şi acolo, la momentul vorbirii lui Isus — „vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia” (Ioan 5:25) — iar împlinirea celor spuse despre a doua înviere aştepta sfîrşitul veacului acestuia şi venirea Fiului Omului.

110

R. T. France, The Gospel According to Matthew, p. 400-401.

Răspunsul sutaşului şi al ostaşilor (54-56) Ceea ce se întîmpla în acele momente pe cruce era cea mai puternică strigare a Fiului Omului: „«Eli, Eli, Lama Sabactani?» adică «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»” (46). Isus suferea despărţirea de Dumnezeu în locul nostru, pentru ca noi să putem experimenta relegarea relaţiei cu Tatăl, ca fii ai Săi, născuţi nu din carne, nici din voia firii noastre, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Primul semn de răspuns din partea pămîntenilor a venit din partea sutaşului care condusese execuţia şi a celor care-L păzeau pe Isus: „Cînd au văzut cutremurul de pămînt şi cele întîmplate, s-au înfricoşat foarte tare, şi au zis: «Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!»” (54). Era primul semn al împlinirii Legămîntului avraamic. Aşezarea lui Isus în mormînt şi pecetluirea mormîntului (57-66) La cererea lui Iosif din Arimatea, Isus a fost coborît de pe cruce şi pus în mormînt sub privirile femeilor care-L însoţiseră din Galileea şi aşezat în mormîntul acestuia din grădina învecinată. Apoi, la gura mormîntului s-a prăvălit o piatră imensă. A doua zi, mormîntul a fost pecetluit, şi o strajă a fost postată la gura lui. Dar toate aceste pregătiri nu au putut opri minunea învierii. Dimpotrivă, ele urmau să slujească ca o primă dovadă a învierii. Ironia a fost ca primii martori ai învierii să fie tocmai vrăjmaşii Lui. Iar dacă chiar şi aceştia aveau să mărturisească învierea Domnului Isus, tăgăduirea învierii nu avea să fie un lucru uşor.

28:1-15 Învierea şi arătările lui Isus Cutremurul de pămînt, deschiderea mormintelor, învierea în trup a unor sfinţi, intrarea lor în cetate şi arătarea lor la mulţi, putem spune că nu au fost decît repetiţia generală pentru evenimentul pe care-l aştepta întregul Univers: Învierea Domnului Isus Hristos. Învierea lui Isus Hristos este stîlpul pe care Dumnezeu Îşi zideşte Împărăţia. „Dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică”, scrie Pavel bisericii din Corint, „voi sînteţi încă în păcatele voastre şi prin urmare şi cei ce-au adormit în Hristos sînt pierduţi” (1 Cor. 15:17-18). Vestirea evenimentului învierii Domnului Isus a început încă de pe primele pagini ale evangheliei. În primele cincisprezece capitole, asistăm la o vestire indirectă a învierii. Începînd cu capitolul 16, Domnul Isus Însuşi a început să vorbească direct şi deschis despre moartea şi învierea Sa. Gîndul Învierii în Evanghelia după Matei Încă în primul verset, Matei afirmă despre Isus Hristos că este Fiul lui David, referindu-se la profeţia din 2 Samuel 7:11-16 sau 1 Cronici 17:10-14. Dar în această profeţie, se precizează că Acela despre care este vorba va fi Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, atunci cînd Iosif a aflat că Maria este însărcinată ş i se frămînta cu gîndul s-o lase în ascuns, „i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis : «Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfînt»” (1:20, s.n.). Într-adevăr, Acela care trebuia să Se nască avea să întrupeze profeţia din Isaia 7:14: „«Şi-i vor pune numele Emanuel», care tălmăcit înseamnă: «Dumnezeu este cu noi»” (1:23). Iar numele acesta reprezenta mai mult decît un mod figurativ de a vorbi despre prezenţa lui Dumnezeu. Isus fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi a umblat cu noi şi a locuit printre noi pămîntenii în persoana lui Isus.111 Imediat după botez, Dumnezeu a confirmat acest adevăr: „Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: «Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea»” (3:17). Or, tocmai identitatea lui Isus vorbeşte despre divinitatea Lui şi deci, implicit, şi despre nemurirea Lui. Îngerul care s-a arătat în vis lui Iosif ş i magilor, apoi glasul auzit din Ceruri la botezul lui Isus şi la schimbarea Sa la faţă, prezenţa diavolului în pustie pentru a-L ispiti pe Domnul Isus, scoaterea demonilor de către Isus şi discuţiile pe care Domnul Isus le are cu aceste spirite necurate, apariţia lui Moise şi a lui Ilie pe Muntele Schimbării la Faţă etc. sînt toate dovezi ale existenţei unei realităţi spirituale, în care se află şi cei care, deşi au murit de mult, sînt totuşi vii. Despre o astfel de realitate de dincolo vorbeşte Domnul Isus şi cu ocazia vindecării robului 111

Atunci cînd Filip i-a zis Domnului Isus: „Arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns” (Ioan 14:8), Domnul Isus i-a putut răspunde: „De atîta vreme sînt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M -a văzut pe M ine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»? Nu crezi că Eu sînt în Tatăl, şi Tatăl este în M ine?” (Ioan 14:9-10).

sutaşului roman: „Vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunerecul de afară, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (8:11-12). Atunci cînd, în Matei 10, Isus îi trimite pe ucenici în lucrare, printre altele, El le spune: „De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturis i şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda ş i Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (10:32-33). Cel care vorbea cu ei acum pe pămînt, într-o zi, avea să-i primească în Ceruri şi să depună mărturie pentru ei în faţa Tatălui ceresc şi a îngerilor Săi. În acest context, Isus le poate cere ucenicilor Săi să aleagă mai bine prigoana ş i suferinţa, decît lepădarea, deoarece El ştie că moartea fizică nu poate sta în drumul vieţii şi al învierii: 28

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. 29 Nu se vînd oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru. 30 Cît despre voi, pînă şi perii din cap, toţi vă sînt număraţi. 31 Deci, să nu vă temeţi; voi sînteţi mai de preţ decît multe vrăbii (Mat. 10:28-31).

Acelaşi adevăr este afirmat şi în Pilda cu neghina. Vorbind despre sfîrşitul veacului acestuia, Isus afirmă că El, Fiul Omului, „va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sînt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvîrşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul ş i scrîşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Mat. 13:41-43, s.n.). Or, o astfel de afirmaţie, pe de o parte, presupune învierea Fiului Omului, iar pe de altă parte, declară autoritatea Lui ultimă în Cer şi pe pămînt. În disputa cu fariseii şi cărturarii, despre care Matei ne vorbeşte în capitolul 12, la un moment dat, aceştia vin să-I ceară Domnului Isus un semn: „Drept răspuns, El le-a zis: «Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pămîntului»” (12:39-40, s.n.). Acest „semn al prorocului Iona” aplicat de Isus la Sine este o prefigurare clară a morţii ş i învierii Lui, într-un context în care aceste lucruri nu sînt afirmate încă în mod explicit. Afirmarea explicită a acestor adevăruri începe abia în capitolul 16. Imediat ce Petru primeşte acea revelaţie unică din partea Tatălui — „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (16:16) — „Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît, şi că a treia zi are să învieze” (16:21, s.n.). De-a lungul capitolelor care urmează, astfel

de afirmaţii explicite referitoare la moartea ş i învierea lui Isus (vezi 17:9; 17:22-23; 20:17-19; 26:23-33) alternează cu altele implicite, care vorbesc însă despre aceeaşi realitate. Între acestea din urmă se pot enumera, de pildă, evenimentul Schimbării la Faţă (vezi 17:1-6), ocazie cu care Tatăl din Ceruri afirmă autoritatea şi divinitatea Domnului Isus, precum şi toate afirmaţiile legate de venirea Fiului Omului în slavă (vezi 16:27-28; 24:3, 27, 36, 37 etc.). Toate pildele din Matei 24:43-25:30 vorbesc despre această venire a Fiului Omului. La fel, şi textul din Matei 25:31-46 Îl prezintă pe Fiul Omului reîntors ca să judece toate neamurile. Aceeaşi realitate este prezentată ucenicilor şi la Cina cea de taină. După ce a frînt pîinea ş i le-a dat paharul care simboliza sîngele Lui, „sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (28), El adaugă: „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pînă în ziua cînd îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (26:29, s.n.). Deci, Isus aştepta o astfel de zi; tocmai de aceea, El a continuat să vorbească ucenicilor despre învierea Sa chiar şi în ultimele ceasuri de dinaintea răstignirii. După Cină, Isus a ieşit cu ucenicii în grădina Ghetsimani şi, după ce i-a înştiinţat de faptul că în noaptea aceea toţi vor găsi în El o pricină de poticnire şi-L vor părăsi, i-a încurajat tot cu promisiunea învierii Lui: „Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea” (26:32). Am putea deci afirma că întreaga Evanghelie după Matei este impregnată cu gîndul învierii. Iar pentru ca Dumnezeu să confirme încă o dată acest adevăr, la moartea Domnului Isus Hristos, puterea Lui a făcut să se cutremure pămîntul, să se despice stîncile, să se deschidă mormintele, şi trupurile multor sfinţi care muriseră să învieze, să intre în cetate şi să se arate multora, acest eveniment constituindu-se în preludiul marelui EVENIMENT, care s-a întîmplat a treia zi după răstignirea lui Isus Hristos, „la sfîrşitul zilei Sabatului, cînd începea să se lumineze înspre ziua dintîi a săptămînii” (28:1). Realitatea Învierii din perspectiva lui Matei (1-7) Femeile care veniseră cu Isus din Galileea au as istat la răstignirea Domnului Isus: „Acolo erau şi multe femei, cari priveau de departe; ele urmaseră pe Isus din Galilea, ca să-I slujească. Între ele era Maria Magdalina, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iose, şi mama fiilor lui Zebedei” (27:55-56). După ce Iosif din Arimateea a obţinut de la Pilat permisiunea să coboare trupul de pe cruce şi să-l aşeze în mormînt, în faţa mormîntului, le găs im tot pe Maria Magdalena şi pe cealaltă Marie — probabil mama lui Iacov şi Iose — venite cu gîndul de a-L s luji pe Isus pînă la capăt. Dar pentru că era ajunul Sabatului, ele nu au putut face prea multe pentru Domnul lor. Luca precizează că ele „s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului s-au odihnit, după Lege” (Luca 23:56). În cultura respectivă, „slujirea pînă la capăt” ar fi însemnat inclus iv pregătirea pentru îngropare. Aşa se face că „la sfîrşitul zilei Sabatului, cînd începea să se

lumineze înspre ziua dintîi a săptămînii, Maria Magdalina şi cealaltă Marie au venit să vadă mormîntul” (1). În lumina relatării evenimentului de către Matei, putem înţelege că totul s-a declanşat în momentul în care au ajuns femeile în grădină: 1

Maria Magdalina şi cealaltă Marie au venit să vadă mormîntul 2 Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pămînt; căci un înger al Domnului s-a coborît din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormîntului, şi a şezut pe ea. 3 Înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. 4 Străjerii au tremurat de frica lui, şi au rămas ca nişte morţi. 5 Dar îngerul a luat cuvîntul, şi a zis femeilor: „Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. 6 Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul; 7şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galilea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta” (28:1-7).

În dimineaţa Învierii, la mormînt se aflau ostaşii de pază ş i femeile. Evenimentul propriu-zis al învierii nu ne este relatat de nici unul dintre evanghelişti, pentru că pur şi simplu nu aveau cum s-o facă. Singurii care ar fi putut vorbi, probabil, despre el ar fi fost ostaşii puşi de marii preoţi ca să păzească mormîntul. Este însă interesant faptul că ei sînt pur şi simplu ignoraţi atît de îngeri, cît şi de Isus. Deşi au fost prezenţi şi au simţit cutremurul de pămînt, au văzut piatra prăvălindu-se de la gura mormîntului şi au văzut, probabil, pe înger coborîndu-se din cer, ei „au tremurat înaintea lui”, afirmă Matei, „şi au rămas ca nişte morţi” (28:4). Îngerul îi ignoră, pur şi simplu, şi se adresează doar femeilor. Este suficient să răsfoim toate cele patru evanghelii, pentru ca să înţelegem că, după învierea Sa, Isus nu a mai fost văzut de către nici unul dintre aceia care nu erau ai Săi — poate pentru că după Înviere, adică după dezbrăcarea trupului de carne pe care l-a luat asupra Lui o dată cu naşterea Sa şi după îmbrăcarea trupului de slavă pe care l-a primit la învierea Sa, Isus nu a mai putut fi văzut de către duşmanii Lui, fără ca simpla Lui prezenţă să-i fi ars. Acesta este motivul pentru care îngerul are de transmis un mesaj doar ucenicilor lui Isus şi motivul pentru care Isus S-a arătat numai lor: „Duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui [nu altcuiva] că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galilea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta” (7, s.n.). Isus Se arată femeilor (8-10) 8

Ele au plecat repede de la mormînt, cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui. 9 Dar iată că le-a întîmpinat Isus, şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele, şi I s-au închinat. 10 Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galilea: acolo Mă vor vedea” (Mat. 28:8-10, s.n.).

Matei pare foarte lapidar în prezentarea evenimentului Învierii ş i a arătărilor Domnului Isus. El vorbeşte doar despre arătarea lui Isus femeilor şi despre arătarea Sa din Galileea. În Faptele Apostolilor, Luca afirmă că „după patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătîndu-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Matei se grăbeşte parcă să focalizeze imaginea tocmai pe una dintre discuţiile pe care Isus le-a avut cu ucenicii despre lucrurile privitoare la Împărăţie, pe care el o redă în Matei 28:16-20. De-a lungul evangheliei, tema centrală a fost tema Împărăţiei Cerurilor, şi, tocmai de aceea, era firesc ca şi sfîrşitul evangheliei să fie focalizat pe această temă. Minciuna răspîndită de străjeri (11-15) Scena cu arătarea lui Isus femeilor era importantă pentru Matei, tocmai pentru a echilibra tabloul referitor la străjeri. Matei ne spune că femeile şi străjerii au fost martorii cei mai apropiaţi ai evenimentului Învierii. Matei s-a mulţumit să aşeze faţă în faţă aceste două mărturii. În timp ce femeile au alergat şi au dat de ştire ucenicilor că Isus a înviat, ostaşii au alergat şi au dat de ştire acelaş i lucru preoţilor celor mai de seamă. 11

Pe cînd se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri, şi au dat de veste preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întîmplate. 12 Aceştia s-au adunat împreună cu bătrînii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani, 13şi le-au zis: „Spuneţi aşa: «Ucenicii Lui au venit noaptea, pe cînd dormeam noi, şi L-au furat». 14 Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi, şi vă vom scăpa de grijă.” 15 Ostaşii au luat banii, şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspîndit zvonul acesta printre Iudei pînă în ziua de astăzi (28:11-15).

Dacă multă vreme preoţilor le-a fost teamă de norod ca să-L aresteze şi să-L omoare pe Isus, cum ar fi avut îndrăzneala să admită că cele spuse de ostaşi sînt adevărate. Zvonul ar fi ridicat în capul lor întregul popor. Nu o dată poporul a fost pe punctul de a recunoaşte că Isus este cu adevărat Hristosul, Fiul lui David. 112 Dar mai-marii norodului au înăbuş it în faşă orice astfel de încercare a norodului de a răspunde la multele lui întrebări privitoare la cine este Isus. Mai mult, în ziua răstignirii lui Isus, norodul a fost înduplecat să-l ceară pe Baraba şi să se lepede de Isus. Iar faptul că, mai tîrziu, Petru însuşi recunoaşte că din neştiinţă au făcut acest lucru113 dovedeşte că mulţi dintre ei au fost pur şi simplu minţiţi, fără însă ca aceasta să-i scutească de vinovăţie pe cei ce s-au lăsat duşi în eroare de mai-marii lor. Păcatul împietreşte. Iar o inimă rea ş i necredincioasă ne desparte de Dumnezeul cel viu, pentru că, avînd inima împietrită, nici chiar dovada învierii adusă de 112 113

Vezi M atei 12:23 şi 21:9. Vezi Fapte 3:17.

martorii oculari nu mai are puterea să înduplece inima la pocăinţă. Reacţia preoţilor la cele auzite din partea ostaşilor nu putea să fie alta decît fusese reacţia lor la cele văzute ş i auzite în ultimii ani ai lucrării Domnului Isus. Isus a făcut înaintea lor nenumărate minuni. Dar ei le-au negat şi le-au răstălmăcit pe toate. Cum ar fi putut deci să dea crezare acum unor ostaşi? Aşa că, începînd cu acea dimineaţă a Învierii, prin cetate, apoi prin lumea întreagă au rămas să circule două versiuni care să explice mormîntul gol. Pe de o parte, „ostaşii au luat banii, şi au făcut cum i-au învăţat” — „Spuneţi aşa: «Ucenicii Lui au venit noaptea, pe cînd dormeam noi, şi L-au furat»” (13) — şi s-a răspîndit zvonul acesta printre Iudei pînă în ziua de astăzi” (28:15), iar pe de altă parte, martorii Învierii au colindat şi ei străzile Ierusalimului, apoi cetăţile Iudeii ş i Galileii, au trecut apoi în Samaria şi au pornit pînă la marginile pămîntului, după porunca pe care Isus le-a dat-o în Galileea.

Matei 28:16-20

Mandatul Împărăţiei sau chemarea la ospăţul nunţii Mielului Duceţi-vă la răspîntiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi, şi nu uitaţi să le spuneţi despre haina de nuntă!

Mandatul Împărăţiei sau baza lucrării creştine Bazat pe profeţiile Vechiului Testament, Matei îşi începe evanghelia declarînd identitatea Domnului Isus: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1, s.n.), şi, astfel, Matei Îl aşază pe Domnul Isus pe linia promisiunii lui Dumnezeu: pe linia Legămîntului avraamic şi a Legămîntului davidic, dar inversează ordinea logică şi cronologică, numindu-L pe Isus mai întîi Fiul lui David, şi abia apoi Fiul lui Avraam. Ca Fiu al lui David, Domnul Isus Hristos este „Beneficiarul” unic al promisiunilor Legămîntului davidic. Astfel, toate promis iunile lui Dumnezeu devin „Da!” ş i „Amin!” în acest unic Fiu al lui David, lucru pe care Isus Hristos Însuşi îl declară la întîlnirea cu ucenicii Săi în Galileea: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt” (28:18). Ca Fiu al lui Avraam, Isus Hristos este „Împărţitorul” tuturor acestor binecuvîntări ale lui Dumnezeu. El este Acela care mediază ajungerea acestor binecuvîntări la

toate familiile pămîntului. 114 Pentru ca El să poată fi „Fiul lui Avraam”, trebuia să Se fi dovedit mai întîi a fi „Fiul lui David”. De-a lungul evangheliei, am asistat tocmai la demonstrarea acestor două mari adevăruri. Istoria Răscumpărării se ţese în jurul conceptului de „Împărăţie a lui Dumnezeu”. În istoria zbuciumată a lui Israel, acest concept al Împărăţiei a adunat în jurul lui toate nădejdile lui Israel şi, o dată cu ele, tot suspinul omenirii căzute. Evanghelia după Matei începe cu plasarea lui Isus în linia genealogică a împăratului David. Cînd se naşte pruncul Isus, magii I se închină, recunoscînd în El pe „împăratul iudeilor”. Irod se tulbură, văzînd în El pe rivalul său. Apoi, de-a lungul evangheliei, autoritatea Lui împărătească se dezvăluie înaintea ochilor noştri filă cu filă: de la autoritatea Sa asupra mării şi demonilor, pînă la autoritatea de a ierta păcatele ş i de a judeca orice făptură. Cînd este crucificat, deasupra capului Său I se afişează vina: „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor” (27:37, s.n.). Iar în textul nostru, Îl găsim înainte de înălţare, stînd în faţa ucenicilor Săi ca „Împărat al Împăraţilor”, Stăpîn absolut în Cer şi pe pămînt: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt…” (28:18), de aceea, ducîndu-vă, aduceţi-i pe oameni înapoi în Împărăţia Mea ş i slujiţi-i pînă cînd Eu voi lua chip în ei, pentru ca locuind în ei să lucrez prin ei. Aceasta este dorinţa Împăratului, porunca Lui pentru ucenici şi, prin ei, porunca Lui pentru noi, cei din Împărăţia Sa. Pe de o parte deci ni s-a dovedit că Isus este Hristosul, Fiul lui David, şi, de aceea, El are dreptul la moştenire. Dar pe de altă parte, prin întreaga sa evanghelie, Matei zideşte înspre momentul în care binecuvîntarea cîştigată de Isus Hristos, Fiul lui David, porneşte înspre marginile pămîntului. Astfel urma să se împlinească promisiunea făcută de Domnul lui Avraam, conform căreia toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în Sămînţa lui Avraam, pe care Matei o identifică tot cu Isus Hristos.115 Dar binecuvîntarea este dusă de Sămînţa lui Avraam spre marginile pămîntului prin Biserica Sa, 116 deoarece numai aceia care au binecuvîntarea se pot face purtătorii ei înspre alţii. Tocmai de aceea, dacă primul plan care străbate întreaga Evanghelie după Matei Îl vizează pe Isus, mai precis, dovedirea identităţii Lui de Fiu al lui David şi Fiu al lui Avraam, al doilea plan este planul pregătirii purtătorilor acestei binecuvîntări, planul echipării ucenicilor. Binecuvîntarea vine prin credinţa în Isus Hristos. Dar ca să putem crede în Isus Hristos, trebuie să ajungem să-L cunoaştem pe El. Iar pentru a-L cunoaşte pe El, trebuie să pornim pe urmele Lui, acceptînd chemarea Lui (4:19), cu preţul lepădării mrejelor de pescuit, asistînd la lucrarea Lui (4:23; 9:35) — spre a-L auzi predicînd şi învăţînd pe oameni Evanghelia Împărăţiei (5:1-7:29) şi spre a-L vedea 114

Vezi Genesa 12:3; 22:18 şi M atei 28:18-20. Vezi şi Galateni 3:15-16. 116 În acest sens, este adevărat ceea ce spune Pavel în Efeseni 1:23. Biserica este „trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (s.n.). 115

vindecînd orice fel de boală şi orice fel de neputinţă (8:1-9:34) — şi participînd la lucrarea Lui (9:35-10:42). În mijlocul acestei frămîntări, se va defini în fiecare dintre noi mărturisirea fără de care nimeni nu poate intra în Împărăţia Cerurilor ş i fără de care Împărăţia Cerurilor nu poate fi mijlocită nimănui: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (16:16). Iar sub cruce şi în faţa mormîntului gol (vezi Matei 26-28), această mărturisire timidă din Cezareea lui Filip trebuie întărită ş i transformată într-o convingere mai puternică decît moartea. O dată această convingere aşezată în sufletul nostru, nu vom putea ţine doar pentru noi înşine binecuvîntarea cufundării în realitatea Trinităţii, ci o vom împărţi cu alţii, botezîndu-i în Numele Tatălui ş i al Fiului şi al Sfîntului Duh ş i învăţîndu-i să păzească tot ce ne-a poruncit Domnul Isus. În lumina perspectivei lui Matei asupra evangheliei, Domnul Isus Şi-a început, practic lucrarea pe un munte în Galileea, unde a rostit Predica de pe munte, şi o termină tot pe un munte în Galileea. 117 În Predica de pe munte, Isus a aşezat înaintea ucenicilor Săi Evanghelia Împărăţiei. Acum, înainte de plecarea Sa, El le încredinţează mandatul Împărăţiei:118 16

Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă. 17 Cînd L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. 18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt.

!

19

Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile, ! botezîndu-i în Nu mele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. ! 20 Şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin (Mat. 28:16-20, s.n., trad. aut.).

Mandatul în sine vizează facerea de ucenici. În primul rînd, el este dat de către Acela care are toată puterea şi care, de aceea, este Autoritatea ultimă în Univers: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt” (18, s.n.). În al doilea rînd, el vizează întreaga planetă: „Faceţi ucenici din toate neamurile” (19, s.n.). Iar în al treilea rînd, împlinirea lui trebuie să ia în considerare întreaga revelaţie a lui Dumnezeu: „Botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh ş i învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit” (20).

117

Nu ar fi de mirare să fie vorba despre unul şi acelaşi munte. Cele două nu pot fi decît în deplină armonie una cu cealaltă. M andatul Împărăţiei trebuie îndeplinit prin propovăduirea Evangheliei Împărăţiei. 118

În lumina Evangheliei după Matei, punerea în scenă a acestui mandat a fost începută de Însuşi Domnul Isus. De aceea, pe de o parte, în acest mandat poate fi găsită esenţa vieţii şi lucrării lui Isus, iar pe de altă parte, el trebuie înţeles în lumina modelului vieţii ş i lucrării Lui. Isus a venit ca să refacă în viaţa omului realitatea chipului lui Dumnezeu, realitate care s-a deformat în urma Căderii. 119 Pentru ca lucrul acesta să fie posibil, El a trebuit să moară pentru păcatele omenirii. Moartea Lui face mîntuirea posibilă. Dar în drumul vieţii Lui spre cruce, Isus S-a focalizat asupra cîtorva oameni: ucenicii Lui. Lor şi urmaşilor lor le-a fost încredinţată ducerea mîntuirii pînă la marginile pămîntului. Astfel, prin Biserică — Trupul Lui — Isus urma să-Şi continue lucrarea pe care I-a încredinţat-o Tatăl: „Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mîntuirea pînă la marginile pămîntului” (Isaia 49:6). Porunca pe care Isus o dă ucenicilor Săi în Matei 28:18-20 este mandatul dat spre împlinirea acestei lucrări: mandatul lucrării creştinului, a Bisericii. Ea transformă modul de viaţă al lui Isus într-un tipar normativ pentru toţi urmaşii Săi. El a trăit făcînd ucenici, noi trebuie să trăim făcînd ucenici!

119

„Vechiul Testament nu menţionează nimic despre pierderea chipului lui Dumnezeu în om în urma Căderii. Această întrebare a fost dezbătută de Karl Barth şi Emil Bruner în Natural Theology (Teologia naturală), 1946, unde Bruner l-a acuzat pe Barth de susţinerea faptului că chipul a fost şters de păcat. Bruner susţinea că aspectul material al chipului care era legat de neprihănirea originală a omului a fost, de fapt, pierdut. Dar aspectul formal, natura raţională a omului, capacitatea lui pentru cultură şi umanitatea lui au rămas, iar lucrul acesta oferă o bază pentru teologia naturală… Ideea că evenimentul Căderii a distrus chipul lui Dumnezeu în om este implicată (Înţelepciuena lui Solomon). Iudaismul iudaic nu a pus sub semnul întrebării principiul chipului lui Dumnezeu (imago Dei). Dar s-a ridicat problema posibilităţii diminuării lui, printr-un păcat personal, sau chiar a pierderii lui” (O. Flender, „eivkw,n”” în Colin Brawn, Dictionary of New Testament Theology, vol. Exeter, Patrenoster Press, 1971, vol. II, p. 287).

Cum se fac ucenicii? „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt”, a spus Domnul Isus ucenicilor Săi. „Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului ş i al Sfîntului Duh, şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului” (28:18-20, trad. aut.). Porunca „faceţi ucenici” se reazemă pe realitatea victoriei Domnului Isus şi pe promisiunea prezenţei Lui permanente cu noi, şi se realizează prin trei acţiuni conjugate, care, în textul nostru, sînt la modul gerunziu, indicînd astfel instrumentalitatea lor: ducîndu-vă, botezîndu-i şi învăţîndu-i. Faceţi ucenici ducîndu-vă… Primul gerunziu, ducîndu-vă, vorbeşte despre nevoia implicării noastre active ş i directe. Acest lucru legitimează, mai mult, obligă la o gîndire strategică în lucrarea creştină. „Tot aşa să lumineze ş i lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:16). Pentru că scopul trăirii noastre este pescuirea de oameni (vezi 4:19) sau aducerea lor la slăvirea lui Dumnezeu, sîntem chemaţi să cîntărim bine felul în care luminează lumina noastră înaintea oamenilor. Sîntem chemaţi deci să găsim căile cele mai bune pentru împlinirea lucrării primite din partea lui Dumnezeu. Aceasta ne obligă la subordonarea conştientă şi creativă a tuturor aspectelor vieţii mandatului pe care l-am primit. Celelalte două gerunzii par să detalieze cele două faze complementare ale acestei lucrări: „Faceţi ucenici… botezîndu-i în Numele Tatălui… şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit” (28:19-20, s.n., trad. aut.) — cu alte cuvinte, aduceţi-i înapoi la o relaţie personală cu Tatăl, cu Fiul ş i cu Duhul Sfînt, asistîndu-le trecerea din împărăţia întunericului în Împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu, prin cufundarea lor în realitatea Sfintei Treimi şi prin asistarea lor în trăirea unei vieţi de totală ascultare de Dumnezeu. Faceţi ucenici din toate neamurile… Faptul că am fost smulşi din împărăţia întunericului ş i am fost strămutaţi în Împărăţia Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că ne putem rupe de lume, închizîndu-ne în cercul noilor noastre relaţii. Aceasta ar însemna să părăsim linia scopului pe care Dumnezeu îl are pentru viaţa noastră. Înainte de plecarea Sa, Isus S-a rugat astfel: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:15). Dumnezeu are nevoie de noi în lume, pentru că inima Lui arde pentru ea. 120 Iată de ce noul mandat ne trimite în lume, pentru ca prin prezenţa ş i prin 120

Vezi Ioan 3:16.

lucrarea noastră să contribuim la smulgerea oamenilor din împărăţia întunericului şi la strămutarea lor în Împărăţia Luminii. Porunca ne obligă să fim implicaţi concomitent în două realităţi spirituale distincte: în împărăţia Celui Rău ş i în Împărăţia lui Dumnezeu. Ca lucrători creştini, sîntem cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi, în mod implicit, sîntem deci implicaţi în întreaga ei realitate spirituală, o bună parte din lucrarea noastră desfăşurîndu-se pe tărîmul acestei împărăţii. Am fost chemaţi să facem ucenici învăţîndu-i pe oameni să păzească tot ce ni s-a poruncit, deci pregătindu-i pentru viaţa Împărăţiei şi pentru lucrarea din ea. Dar ca să ajungem aici, mandatul pentru lucrare pe care l-am primit ne obligă să fim implicaţi activ în lume, adică în viaţa oamenilor din ea. Fără această implicare este imposibilă împlinirea poruncii lui Isus. Faceţi ucenici botezîndu-i în Numele… A boteza pe cineva „în Numele Tatălui ş i al Fiului ş i al Sfîntului Duh” înseamnă a-l cufunda în realitatea Trinităţii, pe care Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfînt o reprezintă. Acest proces de cufundare în realitatea Trinităţii se realizează prin studierea s istematică a Sfintelor Scripturi în vederea cunoaşterii Triunului Dumnezeu revelat pe paginile ei. Deoarece Scriptura este sursa primară a revelării de Sine a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Scriptura este „baptistierul” în care trebuie cufundaţi oamenii. 121 Plecînd de la aceste premize, înţelegem că botezarea oamenilor în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh este un proces de o viaţă. De cele mai multe ori, textul din Matei 28:19 este folosit ca formulă de botez, la botezul în apă al celor care mărturisesc credinţa lor în Domnul Isus Hristos: „Te botez în Numele Tatălui, ş i al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin”. O dată ce am redus înţelesul textului din Matei 28:18-20 doar la atît, adică la o s implă formulă de botez, „botezarea în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh” se consumă o dată cu ritualul botezului în apă. Trebuie însă să precizăm faptul că exemplele pe care le avem în Faptele Apostolilor nu susţin existenţa unei „formule de botez”. Pe de o parte, formula de mai sus, bazată pe textul din Matei 28:18-20, nu este folosită niciodată, iar pe de altă parte, Luca nu pare să indice că ar exista o formulă standard pe care s-o folosească cu ocazia botezării în apă, expresiile folosite variind de la caz la caz. Dar aceasta nu înseamnă că folosirea unei formule cu ocazia botezării oamenilor în apă este neapărat greşită, 122 atîta 121

Un mod practic de a boteza oameni în realitatea Trinităţii, deci în adevărurile pe care Dumnezeu le-a revelat despre Sine în Sfintele Scripturi, îl vom expune în paginile ce urmează. 122 Urmaşii lui William M arion Branham — prezenţi şi în peisajul religios românesc prin gruparea branhamistă — neagă valabilitatea botezului din mediile evanghelice, tocmai în baza

vreme cît nu ne limităm doar la rostirea unor astfel de cuvinte — „Te botez în Numele Tatălui şi al Fiului ş i al Sfîntului Duh” — c i sîntem dispuşi să ne implicăm în procesul care va materializa adevărul conţinut de ele. O dată ce am căpătat libertatea de gîndi porunca din Matei 28:19 într-o sferă mai largă decît cea pe care ar sugera-o „formula de botez”, putem observa cu uşurinţă că Matei nu vorbeşte în textul de faţă despre botezarea oamenilor în apă123 — deşi şi acest aspect poate fi implicat de text — ci de botezarea lor în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. După cum am văzut în paginile precedente, Numele lui Dumnezeu reprezintă realitatea lui Dumnezeu şi se leagă de faptele ş i de lucrările Lui. Dumnezeu fiind nevăzut, El Se învederează pentru noi prin ceea ce face. Deci prin ceea ce face, Dumnezeu Îşi „rosteşte” Numele în faţa noastră. 124 Aceste „fapte” ale lui Dumnezeu le găsim pe paginile Sfintei Scripturi şi doar prin ele putem ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu. De aceea am afirmat faptul că a boteza pe cineva în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh înseamnă a-l cufunda în realitatea Trinităţii care ne este descoperită pe paginile Sfintei Scripturi, cu alte cuvinte, a-l ajuta să păşească pe urmele lui Dumnezeu prin acest spaţiu sacru al revelării de Sine a Triunului Dumnezeu. Faceţi ucenici învăţîndu-i să păzească ce v-am poruncit… Tiparul de lucrare pe care Biserica l-a construit în lumina mandatului din Matei 28:18-20 pleacă de la accentuarea verbelor „a boteza” şi „a învăţa”. Astfel, lucrarea creştină începe cu evanghelizarea finalizată prin convertire şi botezul în apă, după care urmează procesul de învăţare, în care se aşteaptă de la cel de curînd întors la Dumnezeu să şadă în bancă şi să asculte predicile din fiecare duminică. Acesta este socotit a fi procesul de învăţare sau de creştere (vezi schema de mai jos). Dar dacă mutăm accentele de pe verbe pe locuţiunile adverbiale care definesc, de fapt, acţiunile — „Botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit” (28:19-20, s.n., trad. aut.) — atunci textul poate fi înţeles şi aplicat şi altfel. argumentului că formula de botez din M atei 28:19 nu este găsită în Faptele Apostolilor. Dar dacă ar exista o formulă de botez în Fapte, ea ar fi fost folosită cu consecvenţă de Luca, ceea ce, de fapt, nu se întîmplă. Concluzia cea mai sănătoasă este că în Noul Testament nu există o astfel de formulă de botez. O dată ce am ajuns la această convingere, ne-am recăpătat libertatea să ne focalizăm asupra esenţei şi nu asupra formei. 123 Faptul că verbului „a boteza” putem să-i acordăm şi un alt înţeles decît cel din uzajul eclesial curent rezultă din felul în care foloseşte M atei însuşi termenul în evanghelia sa. În M atei 20:22-23, de pildă, Domnul Isus vorbeşte fiilor lui Zebedei despre a fi botezaţi nu cu apă, ci, probabil, într-o suferinţă şi o moarte asemănătoare cu cele ale Domnului Isus. 124 Vezi, de pildă, Exod 33:12-23 şi 34:5-7.

Noi sîntem chemaţi nu să-i botezăm pe oameni, ci să îi botezăm în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Iar apoi sîntem chemaţi nu să-i învăţăm pe oameni, ci să-i învăţăm să păzească tot ceea ce ne-a poruncit Domnul Isus. Deci, în cazul verbului „a învăţa”, locuţiunea adverbială: „să păzească tot ce v-am poruncit”, precizează scopul învăţării, vizînd o viaţă integrată şi relevantă, şi nu acumularea unui set de informaţii. Acumularea setului de informaţii se realizează prin primul pas: cel al botezării oamenilor în realitatea Trinităţii. Împlinirea acestei a doua porunci — „învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (28:20) — reclamă mai mult decît acumularea de informaţii sistematice ş i organizate, vizează relaţii personale. Iar aceasta nu se poate realiza în adunări, decît în foarte mică măsură. Pentru a învăţa să ascultăm, trebuie să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, adică la ascultare de Dumnezeu şi la iubire de semeni. Acest al doilea tipar pare să fie mai aproape de ceea ce Domnul Isus a poruncit ucenicilor Săi. În broşura Filosofia programului de studiu biblic „Istoria Binecuvîntării”125 am încercat să detaliem o modalitate practică pentru împlinirea mandatului pe care Domnul Isus l-a dat ucenicilor Săi, ca parte a ceea ce noi am intitulat: Viziunea Împărăţiei. Această viziune a Împărăţiei cuprinde trei paşi: pasul exegetic, pasul teologic şi pasul cultural. Pasul exegetic se finalizează în pasul teologic şi vizează cunoaşterea lui Dumnezeu din întregul planurilor Lui revelate în Sfînta Scriptură. Aceasta ar corespunde botezării oamenilor în realitatea Trinităţii. Pasul cultural, care se bazează pe pasul teologic, adică pe articularea clară şi coerentă a adevărului, vizează integrarea în viaţa de zi cu zi a adevărului înţeles. Am afirmat mai sus că a boteza pe cineva în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh înseamnă a-l cufunda în realitatea Trinităţii aşa cum ne-a fost ea descoperită în Sfînta Scriptură, iar aceasta implică o studiere sistematică a întregii Scripturi, adică o hrănire cu Cuvîntul lui Dumnezeu în fiecare zi. Acest aspect al mandatului este concretizat în Filosofia programului de studiu biblic „Istoria binecuvîntării”, program care are menirea să ne asiste în procesul botezării noastre în realitatea Trinităţii. Dar procesul cufundării noastre în realitatea Trinităţii este posibil doar dacă-l parcurgem împreună cu al doilea aspect precizat în mandatul din Matei 28:18-20 — „Învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit” (20) — deoarece doar acela care va vrea să facă va ajunge să cunoască. În a doua sa epistolă sobornicească, Petru 125

Beniamin Fărăgău, Filosofia programului de studiu biblic „Istoria Binecuvîntării”,

Logos, Cluj-Napoca, 1996.

ne cere să ne dăm toate silinţele ca să unim mai întîi fapta cu credinţa, iar abia apoi cunoştinţa cu fapta, dacă dorim să obţinem intrare din belşug în Împărăţia Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos.126 În anexa ce urmează, am încercat să explicăm acest al doilea aspect al mandatului — învăţarea de a păzi tot ceea ce ne-a poruncit Isus — prin creionarea unei filosofii biblice cu privire la lucrarea creştină. În ea, ne propunem să definim conceptul de lucrare creştină, la confluenţa dintre cele două mandate date omului: mandatul cultural pe care omul l-a primit la Creaţie (vezi Gen. 1:28) şi mandatul preoţiei sau mandatul Împărăţiei, pe care l-a primit Biserica la geneza ei (vezi Mat. 28:18-20). Porunca din Matei 28:18-20 este dată într-un context foarte asemănător cu cel în care Dumnezeu i-a dat lui Adam mandatul cultural. Cadrul din Genesa 1:28 ni-i prezintă pe primii doi oameni stînd înaintea lui Dumnezeu şi primind binecuvîntarea pentru tot restul drumului care-i aştepta. Cadrul din Evanghelia după Matei este foarte asemănător. Luca ne spune că Isus, Cel înviat şi dovedit astfel că este Dumnezeu Însuşi, „i-a dus afară pînă spre Betania. Şi-a ridicat mîinile, şi i-a binecuvîntat…” (Luca 24:50). În acest punct pare să intervină Matei ca să ne dea conţinutul binecuvîntării: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt — a spus Domnul Isus ucenicilor Săi. Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui ş i al Fiului şi al Sfîntului Duh, ş i învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit. Si iată că Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului” (28:18-20, trad. aut.). Evanghelia după Matei este supranumită „Evanghelia Împărăţiei”. Împărăţia lui Dumnezeu a descins pe pămînt în Persoana Împăratului, a Domnului Isus Hristos. El a venit cu o misiune, iar pe măsură ce misiunea este împlinită, Împărăţia se naşte şi creşte. Forţa de coeziune a întregii Împărăţii este ascultarea necondiţionată de Împărat (vezi Mat. 16:21-28), care duce la creşterea noastră întru asemănarea caracterului Lui. A ajunge ca El înseamnă a arde pentru împlinirea voii lui Dumnezeu aşa cum a ars El Însuşi pentru aceasta: „Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis…” (Ioan 4:34). N-a spus, oare, Domnul Isus Tatălui: „Cum M-ai trimes Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimes şi Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18), pentru ca apoi să le-o spună şi ucenicilor Săi: „Cum M-a trimes pe Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu pe voi” (Ioan 20:21)? Faceţi ucenici în baza autorităţii Mele şi în prezenţa Mea Cea mai importantă parte a acestui mandat este partea cu care el începe şi cea cu care se termină. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt” (18) — afirmă Isus la început — pentru ca să termine astfel: „Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului” (20). Ucenicii trebuiau să pornească la drum în baza autorităţii Lui şi să lucreze, avînd conştiinţa prezenţei Lui nemijlocite. 126

Vezi 2 Petru 1:3-11.

Această prezenţă urma să fie explicitată de Ioan, în termenii prezenţei Duhul Sfînt: 15

Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. 16 Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac; 17şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămîne cu voi, şi va fi în voi. 18 Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. 19 Peste puţină vreme, lu mea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. 20 În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sînt în Tatăl Meu, că voi sînteţi în Mine, şi că Eu sînt în voi. 21 Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui…23 Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvîntul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el (Ioan 14:15-23, s.n.).

Ascultarea de porunca Domnului Isus din Matei 28: 18-20 — care le cuprinde pe toate celelalte — este nu numai cuvîntul de ordine al Bisericii Lui, ci şi mijlocul prin care Biserica ajunge să se bucure de promisiunea pe care Hristos a legat-o de această poruncă: „Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului” (Mat. 28:20, s.n.). Iar Matei adaugă singurul lucru pe care noi îl putem adăuga atunci cînd Dumnezeu vorbeşte: „Amin!”

Concluzii la Evanghelia după Matei 1:1-17 Isus: Fiul lui David, Fiul lui Avraam Matei îşi începe evanghelia prin afirmarea identităţii Domnului Isus: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1). Demonstrarea afirmaţiilor din versetul 1:1 începe încă din aceste prime versete ale evangheliei. Isus Hristos este Fiul lui David şi, de aceea, are drept la tronul lui Iuda, ca urmaş direct al lui David. Pentru a sublinia acest adevăr, spre deosebire de Luca, Matei nu urmăreşte linia descendenţei fizice a lui Isus, ci linia descendenţei Lui regale. Ca Fiu al lui Avraam, Isus a venit să ducă binecuvîntarea avraamică la toate familiile pămîntului. Un prim pas în direcţia realizării acestei dorinţe a lui Dumnezeu, afirmă Matei indirect, este includerea în genealogia lui Isus a patru femei străine: Tamar, cananeanca; Rahab, ierihonita; Rut, moabita şi Bat-Şeba, probabil una din fiicele lui Het. Incluzînd în genealogie aceste două aspecte — descendenţa regală ş i prezenţa femeilor străine — în cititorul evangheliei se creează o anticipaţie privind statutul lui Isus de Fiu al lui David şi Fiu al lui Avraam. 1:18-4:25 Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Dacă primele şaptesprezece versete ale evangheliei au creionat cadrul, segmentul de text ce urmează (1:18-4:25) ne prezintă intrarea lui Isus în lume şi în lucrare. Scopul acestui bloc de text este să ancoreze evenimentele legate de viaţa lui Isus în scripturile Vechiului Testament, pentru a lega astfel viaţa ş i lucrarea Lui de promisiunile mesianice vechi testamentale. Tocmai de aceea, aproape fiecare tablou se termină astfel: „Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice” (1:22; 2:15, 17, 23; 3:3; 4:14-16). Frecvenţa acestor referiri directe la profeţiile Vechiului Testament scade foarte mult în afara acestui prim bloc de text (8:17; 12:17-18; 26:31), şi tocmai de aceea, ele rămîn caracteristica specifică în blocul de text de faţă. 5:1-7:29 Evanghelia Împărăţiei Capitolele 5:1-7:29 conţin Predica de pe munte, în care Domnul Isus prezintă Împărăţia Cerurilor. Isus Şi-a început lucrarea propovăduind şi zicînd: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia Cerurilor este aproape!” (4:17). Deoarece pretutindeni în jurul Lui se propovăduia o împărăţie falsă, cu pretenţia de a fi Împărăţia Cerurilor, pentru ca să-i poată ajuta pe oameni să aleagă între adevărata ş i falsa împărăţie, Isus a fost obligat să prezinte coordonatele adevăratei Împărăţii. Cele trei capitole (5:1-7:29) trebuie privite ca un întreg. De fapt, ele nu conţin pericope disparate, ci

o predică bine gîndită şi bine organizată. Logica ei o putem deduce din structura de mai jos: Structura Predicii de pe munte Matei 5:1-16 Matei 5:17-20

Fericirile sau cum arată Împărăţia N-am venit să stric Legea!

Oglinda… sau cine se califică Matei 5:21-26 Matei 5:27-32 Matei 5:33-37 Matei 5:38-48 Matei 6:1-4 Matei 5:5-15 Matei 6:16-18 Matei 6:19-34 Matei 7:1-6 Soluţia… Matei 7:7-12

Să nu ucizi cu atitudinea, cu gîndul şi cu vorba! Să nu preacurveşti nici cu ochii şi nici cu inima! Să nu juri! Oricui te loveşte peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt! Să faci milostenie în taină, nu de ochii oamenilor! Să te rogi în odăiţa ta, nu la colţurile străzilor! Să posteşti în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa oamenilor! Să nu te îngrijorezi, zicînd: „Ce voi mînca şi cu ce mă voi îmbrăca?” Caută mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu ş i neprihănirea Lui, şi aceste lucruri ţi se vor da pe deasupra! Să nu judeci! Înainte de a încerca să scoţi paiul din ochiul altuia, scoate bîrna din propriul tău ochi. Cereţi… căutaţi… şi bateţi! Ceea ce la oameni este cu neputinţă este cu putinţă la Dumnezeu.

Chemarea Împărăţiei Matei 7:13-14 Intraţi pe poarta cea strîmtă şi umblaţi pe calea cea îngustă, căci ea duce la viaţă. Atenţionare! Matei 7:15-20 Atenţie la cei care strică oglinda şi vă amăgesc cu nădejdi înşelătoare! Matei 7:21-29

„Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (7:21).

Într-adevăr, în faţa oglinzii Legii lui Dumnezeu (5:21-7:6) interpretate de Domnul Isus, păcatul nostru al tuturor este dat la iveală şi toţi trebuie să întrebăm împreună cu ucenicii Domnului Isus: „Cine poate atunci să fie mîntuit?” (Mat. 19:29). Răspunsul Domnului Isus este şi va rămîne acelaşi: „La oameni, lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă” (19:26). În faţa

acestui răspuns, rămîne un singur lucru de făcut, acela pe care ni l-a sugerat Domnul Isus Însuşi în Matei 7:7-11: 7

Cereţi, şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. 8 Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte, şi celui ce bate, i se deschide. 9 Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pîne, să-i dea o piatră? 10 Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? 11 Deci, dacă voi, cari sînteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cît mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer! (Mat. 7:7-11).

Oare nu tocmai lucrul acesta ni l-a spus Domnul Isus în prima „fericire” — „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!” (5:3) — subliniind faptul că nu acela care se mîndreşte cu realizările lui va intra în Împărăţia Cerurilor, ci acela care, recunoscînd că nu are, cere, că nu a găsit, caută şi că nu este înăuntru, bate? Celui ce cere, i se dă, cel ce caută găseşte şi celui ce bate, i se deschide. Imediat după soluţia prezentată în versetele 7:7-11, prin chemarea Împărăţiei din 7:12-14, Domnul Isus afirmă trei lucruri despre Împărăţia lui Dumnezeu. În primul rînd, încă de la început ni se spune că şi noi trebuie să facem oamenilor tot ceea ce dorim să ni se facă nouă. Dacă noi dorim să primim…, să intrăm… şi să găsim…, fără să merităm, semenii noştri trebuie trataţi la fel. O dată această precizare făcută, Domnul Isus ne atrage atenţia asupra faptului că Împărăţia lui Dumnezeu trebuie privită nu doar ca pe o intrare pe o poartă, ci şi ca pe o umblare pe o cale: „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sînt cei ce o află” (7:13-14). Deoarece Isus Hristos este atît Poarta, cît şi Calea, atît intrarea pe poartă, cît şi umblarea pe cale reclamă credinţa în El. Atunci cînd corelăm atenţionarea din 7:15-20 cu pildele Împărăţiei din capitolul 13, înţelegem că puterea Împărăţiei este în Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător.127 Iar pentru că Isus Hristos este Cuvîntul, El ne poate duce în Împărăţia Cerurilor. De aceea, Domnul Isus ne atrage atenţia asupra pericolului prorocilor mincinoşi. Inima noastră este pămîntul în care se seamănă Cuvîntul. Dacă Cuvîntul este al lui Dumnezeu şi dacă îl primim într-o inimă bună, el transformă ţărîna din noi în viaţă, pregătindu-ne astfel pentru Împărăţia Cerurilor. Dar dacă sămînţa căzută în noi este de la Cel Rău, ea ne ia cu sine în Împărăţia Celui Rău, deoarece puţin aluat dospeşte toată plămădeala. Este important deci cu ce ne hrănim pe cale, deoarece la sfîrşitul ei ne aşteaptă judecata. Iar judecata lui Dumnezeu este potrivită cu adevărul: 127

Vezi Evrei 4:12.

21

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. 22Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit Noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” 23Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelegea.” 24 De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. 25A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vînturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stîncă. 26 Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. 27 A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vînturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare (Mat. 7:21-27).

Sămînţa căzută în pămînt bun este cel ce aude Cuvîntul, îl înţelege ş i aduce roadă în răbdare. Deci doar acela care aude Cuvintele Domnului Isus şi le face va rămîne în picioare în Ziua Judecăţii. 8:1-10:42 Puterea, misiunea şi strategia Împărăţiei După cum vedem, Predica de pe munte conţine tot ceea ce trebuie să ştim despre Împărăţia lui Dumnezeu. Nu ne rămîne decît să intrăm pe poartă şi să umblăm pe cale. Tocmai în vederea acestui fapt, Poarta şi Calea ne sînt prezentate în capitolele 8-10, pe care le-am intitulat Puterea şi strategia Împărăţiei. În capitolele 8-9, ne este prezentată puterea făcătoare de minuni a Împărăţiei, prin care se vindecă boli şi neputinţe, se înviază morţii, sînt eliberaţi îndrăciţii, se linişteşte marea şi sînt înmulţite pîinile. O astfel de putere este tentantă pentru oricine. Dar imediat în segmentul următor de text (9:35-10:42), Domnul Isus prezintă o altă faţă a puterii Împărăţiei: puterea mielului în mijlocul lupilor sau puterea lepădării şi jertfirii de sine. Ca să-i as igure de faptul că această putere, care pare ciudată pentru ei, ţine totuşi de esenţa Împărăţiei Cerurilor, pe de o parte, Domnul Isus Îşi încurajează ucenicii, iar pe de altă parte, îi avertizează de pericolul neînţelegerii acestui adevăr: 29

Nu se vînd oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru. 30 Cît despre voi, pînă şi perii din cap, toţi vă sînt număraţi. 31 Deci, să nu vă temeţi; voi sînteţi mai de preţ decît multe vrăbii.32 De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; 33dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri… 37 Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. 38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. 39 Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde, şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga (Mat. 10:29-39, s.n.).

11:1-17:27 Intrarea pe poarta Împărăţiei Acest al doilea aspect al puterii Împărăţiei — puterea mielului în mijlocul lupilor — provoacă indignare în toţi cei din jurul Domnului Isus. Primul este Ioan Botezătorul (11:1-6). Imediat după el sînt amintite cetăţile din Galileea care văzuseră cele mai multe minuni făcute de Domnul Isus: Horazin, Betsaida şi Capernaum (vezi 11:20-24). Cei mai vinovaţi însă erau mai-marii lui Iuda, care s-au întors cu toată vehemenţa împotriva Domnului Isus, acuzîndu-L că scoate dracii cu Beelzebul, domnul dracilor (vezi 12:1-45). Nici ucenicii nu sînt scutiţi de această reacţie. Primul care se manifestă astfel este Petru însuşi (16:22). Întreaga secţiune din 11:1-17:27 am intitulat-o „Intrarea pe poarta Împărăţiei”, deoarece de-a lungul ei se îngînă îndoiala unora cu credinţa altora, ambele aspecte vizînd Persoana Domnului Isus Hristos: Poarta Împărăţiei. Deşi mai-marii lui Israel şi o bună parte din norod au refuzat să creadă în Domnul Isus, în pofida tuturor semnelor pe care El le-a făcut înaintea lor, Domnul Isus află totuşi bucurie în acei micuţi care au acceptat descoperirea Tatălui ceresc: „Te laud, Tată Doamne al cerului şi al pămîntului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (11:25). Chemarea din 11:28-30 — „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi ş i împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară” — repetă, într-un fel, chemarea din 7:13-14, subliniind încă o dată faptul că Împărăţia Cerurilor trebuie înţeleasă în termenii unei intrări pe poartă care este urmată de o umblare pe cale. Venirea la Domnul Isus este urmată de luarea jugului Său pe umăr, care însă nu este ca jugul fariseic — jug care, pe de o parte, este imposibil de purtat, iar pe de altă parte, nu este de nici un folos în ce priveşte intrarea în Împărăţia Cerurilor — ci un jug bun şi o sarcină uşoară. 18:1-23:39 Umblarea pe calea care duce la viaţă Secţiunea care se ocupă de „intrarea pe poarta Împărăţiei” (11:1-17:27) este urmată de secţiunea care ne vorbeşte despre „umblarea pe calea Împărăţiei” (18:1-23:39). În această secţiune, este tratată, pe de o parte, problema păstrării sfinţilor în har (18:1-20:34), iar pe de altă parte, problema căderii sfinţilor din har (21:1-23:39). 128 Răspunsul pe care-L dă Domnul Isus ucenicilor Săi, care se interesau de cine anume este mai mare în Împărăţia Cerurilor, ne surprinde: „Isus a chemat la El un 128

În acest segment de text (21:1-23:39), este vorba despre „blestemarea smochinului”, deci despre pedepsirea lui Israel.

copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: «Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor»” (18:2-3). Cum se poate ca o astfel de afirmaţie să se aplice aceluia care nu cu mult timp în urmă a făcut afirmaţia crucială din Matei 16:16 — „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” — ş i despre care Hristos a mărturisit: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri” (Mat. 16:17-19)? În această secţiune, descoperim nu numai pericolul care ne pîndeşte pe cale, ci ş i soluţia lui Dumnezeu pentru a-l evita. „Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut” (18:11) şi „nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri” — a spus Domnul Isus ucenicilor Săi — „să piară unul măcar din aceşti micuţi [cari cred în Mine 129]” (18:14). După ce ni se spun aceste adevăruri, sîntem informaţi că păstrarea sfinţilor în har a fost încredinţată Bisericii. 130 De aceea, decît să facem să păcătuiască pe unul măcar din aceşti micuţi care cred în Domnul Isus, ar fi mai bine să ni se atîrne o piatră mare de moară de gît şi să fim înecaţi în mare. 131 Deci pentru a păstra pe fraţii noştri în har, nu trebuie să-i împingem la păcat, fiind pentru ei o pricină de păcătuire (vezi 18:1-9). Pe de altă parte, dacă unul dintre ei a căzut în păcat, nu trebuie să-l lăsăm în păcat (vezi 18:15-20). Pilda robului nemilostiv (18:21-35) are menirea să ne înveţe faptul că iertarea fratelui nostru nu este opţională, ci obligatorie. Prin cele spuse în capitolele 19 şi 20, evanghelistul încearcă să ne convingă de credincioşia lui Dumnezeu — care este gata să ne mîntuiască fără ca noi să avem vreun merit — şi să ne îndemne să acceptăm în inimile noastre esenţa Împărăţiei lui Dumnezeu: dezbrăcarea de sine şi jertfirea de sine. Dacă în 18:1-20:34 a fost vorba despre păstrarea sfinţilor în har, în secţiunea 21:1-23:39 este vorba despre căderea sfinţilor din har. Secţiunea vizează, în primul rînd, pe Israel, 132 subliniind implicaţiile ce derivă din respingerea Domnului Isus Hristos. Această secţiune se termină cu opt „vaiuri”, care 129

Vezi şi M atei 18:6. Textul justifică o astfel de afirmaţie, chiar dacă ea pare şocantă la prima vedere şi chiar dacă, din punct de vedere teologic, ar fi poate mai corect să spunem că păstrarea sfinţilor în har a fost încredinţată Duhului Sfînt, iar Duhul Sfînt Se foloseşte pentru aceasta de Cuvîntul lui Dumnezeu şi de Biserica lui Dumnezeu. 131 Vezi M atei 18:6. 132 Galateni 5:4 vorbeşte despre posibilitatea „căderii din har”, ceea ce dovedeşte că acest concept nu este străin de contextul Noului Testament. 130

corespund celor opt „fericiri” şi care prevestesc judecata şi pedeapsa care va cădea asupra lui Israel din pricina necredinţei acestuia. 24:1-25:46

Judecarea şi răsplătirea fiecăruia după faptele lui

Pentru că Isus a venit mai întîi la ai Săi, ai Săi sînt cei judecaţi prima dată. Iar această judecată avea să aducă peste ei pedeapsa, aşa cum fusese ea profeţită de Domnul Isus în repetate rînduri. Isus a făcut-o mai întîi prin gestul profetic al blestemării smochinului (21:18-22). Apoi a prevestit pedeapsa şi cauza ei în Pilda nunţii fiului de împărat (22:1-14). Prin însăşi natura lor, „vaiurile” din 23:13-39 prevestesc şi ele iminenţa pedepsei ce avea să cadă peste Israel, peste Ierusalim ş i peste Templu. În capitolul 24, Domnul Isus anunţă pentru ultima dată pedeapsa care va veni peste Israel, alunecînd totodată, în mod inevitabil, spre escaton, pe de o parte, din pricina naturii paradigmatice a pedepsirii lui Israel, iar pe de altă parte, din pricina naturii întrebărilor care îi sînt puse de către ucenici în 24:3. Înainte ca să detalieze cîteva aspecte legate de judecată (25:31-46), Domnul Isus Îşi atenţionează ucenicii, îndemnîndu-i la veghere prin Pilda cu cei doi robi (24:45-51), prin Pilda cu cele zece fecioare (25:1-13) şi prin Pilda cu talanţii (25:14-30). 26:1-28:15 Judecarea şi pedepsirea Lui în locul nostru Deşi în capitolele 24 şi 25 Domnul Isus ne-a vorbit despre judecarea şi pedepsirea noastră, a oamenilor, totuşi, în capitolele 26-28, asistăm la judecarea şi pedepsirea Lui în locul nostru. Dar, fiind nevinovat, El a înviat din morţi, a treia zi. Atunci cînd, pe insula Patmos, Ioan L-a văzut pe Isus Hristos cel glorificat, Acesta i S-a prezentat astfel: „Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă; Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:17-18). Cu alte cuvinte, Isus i-a spus lui Ioan că moartea nu L-a putut ţine, tocmai pentru că El ţine cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Dovada acestei autorităţi era faptul că, deşi fusese mort, acum era viu. În Cezareea lui Filip, Isus a făcut o extraordinară declaraţie: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri” (Mat. 16:18-19, s.n.). În afirmaţiile Domnului Isus este vorba despre porţi ş i chei. De obicei, cheile sînt pentru porţi. S-ar putea, oare, ca aceste chei ale Împărăţiei Cerurilor să se potrivească în porţile Locuinţei morţilor? Dacă da, relaţia dintre chei şi porţi poate fi judecată în două feluri. Dacă cheile Împărăţiei deschid porţile Locuinţei morţilor pe dinafară, atunci imaginea sugerează — aşa cum se interpretează în

general — asaltul Bisericii asupra împărăţiei întunericului, adică misiunea de evanghelizare a Bisericii. Dar se poate construi şi o altfel de imagine. Dacă, de pildă, cheile Împărăţiei Cerurilor deschid porţile Locuinţei morţilor pe dinăuntru, nu pe dinafară, atunci este vorba nu despre evanghelizare, ci despre înviere. Domnul Isus tocmai Se pregătea să vorbească ucenicilor Săi despre patimile şi batjocurile care El avea să le îndure la Ierusalim şi despre faptul că avea să fie omorît de către mai-marii norodului. Dar moartea nu putea să-L ţină în închisoarea ei, pentru că El avea cheile porţilor Locuinţei morţilor, şi de aceea, a treia zi, avea să învieze, adică să iasă pe porţile Locuinţei morţilor de dinăuntru înspre afară (vezi 16:21; 17:22-23 şi 20:17-19). De aceea, oricine va avea curajul să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Isus va beneficia de puterea Împărăţiei Cerurilor, pe care porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. În baza acestui adevăr avea să spună Pavel că Isus este doar cel dintîi rod al Învierii, Cel întîi născut dintre cei morţi, iar cei care-L urmează vor învia fiecare la rîndul cetei lui (vezi 1 Cor. 15:21-23 şi Col. 1:18). 28:16-20 Mandatul Împărăţiei sau baza lucrării creştine Evanghelia după Matei începe cu o afirmaţie referitoare la identitatea Domnului Isus Hristos — „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1) — şi se termină cu o declaraţie ce demonstrează autenticitatea afirmaţiei de la începutul evangheliei: „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: «Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt»” (Mat. 28:18, s.n.). Cel care vorbeşte este Însuşi Împăratul, Fiul lui David. Iar El încredinţează ucenicilor Săi şi, prin ei, Biseric ii Lui mandatul Împărăţiei: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin” (Mat. 28:19-20). În lumina acestui mandat, Domnul Isus Hristos, Fiul lui David, Moştenitorul întregii averi a Tatălui ceresc, porneşte prin Biserica Sa să împartă această imensă avere — relaţia cu Dumnezeu, care este viaţa veşnică — tuturor familiilor pămîntului. În concluzie, putem afirma că dreptatea lui Dumnezeu reclamă judecarea şi pedepsirea noastră conform adevărului Legii lui Dumnezeu şi a adevărului pe care Legea aceasta îl găseşte în fiecare dintre noi. Minunea extraordinară despre care ne vorbesc evangheliile este că Domnul Isus a acceptat botezul cu foc în locul nostru, pentru ca noi să putem fi botezaţi cu Duhul Sfînt. Judecarea şi pedepsirea Lui în locul nostru au făcut posibil mandatul Împărăţiei, prin care Biserica lui Hristos este trimisă la răscrucile de drumuri ale acestei lumi să cheme la Nunta Mielului pe toţi aceia care vor vrea să vină. Aceia care îşi vor spăla hainele în sîngele Mielului vor fi bine primiţi de Împărat, iar Domnul Isus le va oferi un loc pe scaunul Lui de domnie.

Bibliografie

Bacon, B. W., Barclay, William, Barry, J. Beitzel, Beale, G. K., ed. Beckwith, Roger, Benoit, P., Blo mberg, L. Craig, Blo mberg, L. Craig, Bornkhamm, Günther, Bray, Gerald, Bright, John, Brown, Colin, ed. Bruce, F. F., Cassuto, U., Clines, D. J. A., Cole, J. Timothy, Craigie, P. C., Danby, Herbert, tr. Davies, W. D., Dun, D. G. James, Edersheim, Alfred, Ellison, L. H., Fărăgău, I. Beniamin,

Studies in Matthew, New York, 1930. The Gospel of Matthew, vol. I, II, Edinburgh: The Saint Andrew Press, sixth impression, 1965. The Moody Atlas of the Bible Lands, Chicago: Moody Press, 1985. The right Doctrine from the Wrong Texts?! — Essays on the Use of the Old Testament in the New, Grand Rapids, Michigan: Baker Books, 1994. The Old Testament Canon of the New Testament Church, London: SPCK, 1985. L’Évangile selon Saint Matthieu, Paris, 1961. Interpreting the Parables, Downer Grove, Illinois: IVP, 1990. The Historical Realibility of the Gospels, Leicester: IVP, 1987. Jesus of Nazareth, London: Hodder & Stoughton, 1960. „The Significance of God’s Image in Man,” Tyndale Bulletin, 42.2, 1991. A History of Israel, revised edition, London: SCM Press LTD, 1972. The New International Dictionary of New Testament Theolog, Exeter: The Paternoster Press, 1976. New Testament History, London: Pickering & Inglis, 1982. Commentary on the Book of Genesis, vol. I, tr. I. Abrahams, Jerusalem: Magnes, 1961, 1964. „The Image of God in Man”, TB 19 (1968), 53-103. „Enoh, a Man who Walked with God,” Biblioteca Sacra (July-September 1991), 288-297. The Book of Deuteronomy, Grand Rapids, Michigan, Eerd mans, 1976. The Mishnah, New York: Oxford University Press, 1992. The Setting of the Sermon on the Mount, Cambridge University Press, 1964. Christology in the Making, An Inquiry Into the Origins of the Doctrine of the Incarnation, Second Edition, London, SCM Press LTD, 1980, 1989. The Life and Times of Jesus The Messiah, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1971. From Babylon to Bethlehem, Exeter: The Paternoster Press LTD, 1976. 1 Corinteni, Logos, Cluj-Napoca, 1996. 1 Cronici, Logos, Cluj-Napoca, 1997.

1 Petru, vol. I, II, Logos, Cluj-Napoca, 1997. 2 Petru, Logos, Cluj-Napoca, 1997. Daniel, ediţie revizuită, Logos, Cluj-Napoca, 1998-99. Genesa, Logos, Cluj-Napoca, 1994. Ieremia, vol. I, II, Logos, Cluj-Napoca, 1997. Filosofia programului de studiu biblic „Istoria Binecuvîntării”, Logos, Cluj-Napoca, 1996. Levitic, fasc. 1 şi 2, Logos, Cluj-Napoca, 1994. Nădejde în întuneric, vol. I, II, Logos, Cluj-Napoca, 1992. Note pe Apocalipsa, Logos, Cluj-Napoca, 1995. Numeri, vol. I, II, Logos, Cluj-Napoca, 1995. Scopul şi organizarea bisericii, Cluj-Napoca, 1996. Shema Israel!, Logos, Cluj-Napoca, 1992. Fee, D. Gordon şi Stuart, Douglas, Flavius, Josephus, Flavius, Josephus, Flender, O., France, R. T., Griffith, W.H. Thomas Gundry, R. H., Gundry, R. H., Guthrie, D. ed., Hasel, G. F., Hendriksen, William, Hess, S. Richard, Hill, David, Holtz, W. Barry, ed. Hughes, Philip Edgecumbe, Jensen, L. Irving Kilpatrick, G. D.,

Biblia ca literatură, Logos, Cluj-Napoca, 1995. The Complete Works of Josephus, Grand Rapids, Michigan: Kregel Publications, 1960. Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Hasefer, Bucureşti, 1999. „Εικωn”, în Colin Brown ed., Dictionary of New Testament Theology, Exeter, Paterenoster Press, 1971, vol. II, p. 286288. The Gospel According to Matthew, Leichester: IVP, 1985. Genesis: A Devotional Commentary, Downers Grove, Illinois: Eerdmans, 1946. „The Use of the Old Testament in St. Matthew’s Gospel” JSNT 18, Leiden: E. J. Brill, 1967. Matthew: A Commentary on His Literary and Theological Art, Grand Rapids: Eerdmans, 1982. New Bible Commentary, Leichester: IVP, 1970. „The meaning of ‘Let us’ in Genesis 1:26”, AUSS 13 (1975), 58-66. The Gospel of Matthew, Edinburgh: The Banner of Thruth Thrust, 1973. „Lamech in the Genealogies of Genesis” Bulletin for Biblical Research, 1991. The Gospel of Matthew, Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1972. Back to the Sources — Reading the Classic Jewish Texts, New York: Simon & Shuster, 1984. The True Image, Leicester: IVP, 1989. Matthew – A Self-Study Guide, Chicago: The Moody Bible Institute, 1974. The Origins of the Gospel According to St. Matthew, Oxforfd, 1946.

Laird, R. Harris, Lang, Gordon Cosmo, Lloyd-Jones, Martin, Luther, Martin, Machen, J. Gresham, Morison Frank, Nestle-Aland, Neusner Jacob, Oesterley, O. E., Pink, W. A., Rad, G. von, Rad, G. von, Ridderbos, H. N., Rolf, H. Percy, Ryken, Leland, Sproul, R. C., Stein, H. Robert, Stott, R. W. John, Stott, R. W. John, Stott, R. W. John, Strack şi Billerbeck, Tasker, R. V. G., Tenney, C. Merrill, Thayer, H. Joseph, Thomas, Ian W. Major, Wenham, J. Gordon,

„Chronicles and the Canon in New Testament Times”, JETS 33/1, martie 1990. Thoughts on Some of the Parables of Jesus, London: Sir Isaac Pitman / Son, LTD, 1906. Studies in the Sermon on the Mount, Leichester: IVP, 1959-60. Catehismul mic, cu scurte explicaţii, Cluj, Logos şi Dansk Balkan Mission, 1996. The New Testament, An Introduction to its Literature and History, Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1976. Who Moved the Stone?, Bromley Kent: STL Books, 1930, Novum Testamentum Graece, Deutsche Bibelgesellschaft, 27th ed., 1993. Mishnah, New Heaven: Yale University Press, 1988. The Gospel Parables in the Light of the Jewish Background, London: S. P. C. K., 1936. The Beatitudes and the Lord’s Prayer, Grand Rapids, Michigan: Baker, 1979. Genesis, Tr. J. H. Marks and J. Bowden, London: SCM Press, 1972. Old Testament Theology, vol. I & II, ET, Edinburgh şi New York, 1965. Matthew, translated by Ray Togtman, Grand Rapids, Michigan: Regency Reference Library, 1987. The Budding of the Fig Tree, Jerusalem: Yanetz Ltd., 1992. The Literature of the Bible, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 1974. Knowing Scripture, Downers Grove, Illinois: IVP, 1977. The Synoptic Problem — An Introduction, Leichester: IVP, 1987. Să înţelegem Biblia, Romanian Aid Fund, 1993 The Cross of Christ, Leichester: IVP, 1986. The Message of the Sermon of the Mount, Leichester: IVP, 1978. Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrasch, vol. I-V, Beck, München, 1922-1928. The Gospel According to St. Matthew, Leichester: IVP, 1961. The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, vol. II, III, V, Grand Rapids, Michigan: Regency, Reference Library, 1975/76. Thayer’s Greek-English Lexicon of the New Testament, Grand Rapids: Baker, 1977. The Saving Life of Christ, Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1961. Genesis 1-15, Waco, Texas: Word Books, 1987.

Wiersbe, W. Warren, Young, J. Edward, ***, ***, ***, ***,

Windows on the Parables, Wheaton, Illinois: Victor Books, 1979. The Commentary on Daniel, Edinburgh: The Banner of Truth, 1949. The Targum of Chronicles, Translated with Introduction, Apparatus and Notes by Mc Ivor J. Stanley, Edinburg: T&T Clark LTD, 1994. Dicţionarul de Neologisme (D.N.). Dicţionarul Explicativ al limbii române (DEX). The Chicago Statement, Articles of Affirmation and Denial οf Hermeneutics and Inerancy