Diplomatia Secreta

2. Forme de manifestare a diplomaţiei secrete Diplomaţia secretă s-a manifestat, de-a lungul timpului, printr-o mare varietate de forme şi mijloace. Putem spune că ele s-au perfecţionat pe măsură ce însăşi societatea a evoluat, din punct de vedere ştiinţific, dar şi din punct de vedere al relaţiilor sociale şi în special, al dreptului internaţional. Aşa cum menţionam anterior, procesul de evoluţie al dreptului internaţional a antrenat şi perfecţionarea mijloacelor de manifestare a diplomaţiei secrete. O trecere în revistă a principalelor mijloace şi tehnici de manifestare a diplomaţiei secrete, evident departe de a fi exhaustivă, are rolul de a înţelege nu numai mecanismele acesteia, dar şi rolul jucat în relaţiile internaţionale, cu implicaţii în formularea unor concluzii referitoare la evoluţia sa în viitor, aspect deosebit de util în contextul dezbaterii de idei pe tema poziţiei statelor şi măsurilor pe care acestea trebuie să le adopte în vederea limitării acestei practici. a) Acordurile secrete având ca obiectiv împărţirea lumii în zone şi sfere de influenţă. Reprezintă una dintre cele mai importante forme de manifestare a diplomaţiei secrete şi cu cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte efectele asupra evoluţiilor istorice. Motiv pentru care unii autori îl consideră un fenomen la fel de vechi ca şi istoria. Încă din antichitate sunt cunoscute practici de delimitare a zonelor de influenţă. Un tratat între Egiptul Antic şi Regatul Hitit, deşi se intitula „tratat de pace veşnică”1 prin conţinutul său nu era altceva decât un tratat de delimitare şi consolidare a zonelor de influenţă, prin care cei doi monarhi îşi promiteau sprijin reciproc în cazul în care statusquo-ul convenit ar putea fi ameninţat. Statele din Grecia Antică, precum şi Imperiul Roman au folosit pe scară largă diplomaţia secretă. Ulterior, diplomaţia bizantină a excelat prin duplicitate în contextul luptei pentru putere şi încercării de a câştiga o cât mai mare influenţă în raport cu cealaltă facţiune a bisericii creştine, catolicismul. Luptele dintre Papii şi Împăraţii din Europa occidentală au marcat acelaşi fenomen al luptei pentru împărţirea sferelor de influenţă. În evul mediu, împărţirea zonelor de influenţă era un obiectiv central al politicii externe. 1

În condiţiile unui drept internaţional aflat într-un stadiu incipient, această politică era făţişă în raport cu statele mici, obiect al acesteia. Însă, între „competitori” existau numeroase acorduri secrete, uneori disimulate sub forma unui tratat cunoscut publicului, însă numai parţial. Existau foarte multe scenarii, de genul ce s-ar întâmpla dacă o anumită putere ar ocupa anumite puncte strategice. Divergenţele dintre parteneri erau atât de puternice încât aceste acorduri erau foarte instabile, rareori realizându-se o convergenţă de interese pe termen mai îndelungat. Această situaţie s-a schimbat substanţial în timpul perioadei moderne. Statele au început să-şi structureze obiectivele de politică externă. Ca rezultat, au început să apară „direcţii” pe termen lung în politica externă a acestora, diplomaţia secretă căpătând un rol deosebit, mai ales în condiţiile în care o împărţire „cât mai favorabilă” a zonelor de influenţă era considerată un element de care depindea însăşi supravieţuirea statului respectiv. În cadrul jocului diplomatic pentru împărţirea sferelor de influenţă în Europa, principatele române şi, mai târziu, România au constituit deseori „moneda de schimb” pentru marile puteri. Astfel, sunt cunoscute tratativele purtate de Napoleon I şi Ţarul Alexandru I, în 1808, prin care limitele sudice ale Imperiului ţarist erau fixate pe linia Dunării2. Ulterior, au existat mai multe variante în care aceste principate au existat, în diferite proporţii în sferele de influenţă ale Turciei, Rusiei şi, din 1956, ale „marilor puteri” reprezentate, în special de Anglia şi Franţa. Un efect concludent al acestei forme de diplomaţie secretă îl constituie apariţia imperiului colonial al statelor europene. Deşi războaiele şi politica de forţă au fost principalele mijloace prin care marile puteri şi-au format acest imperiu, acest lucru nu ar fi fost posibil fără o delimitare a zonelor de influenţă, realizată prin intermediul acordurilor secrete. Evoluţiile istorice din secolul XX, caracterizate de importante schimbări atât în modul de organizare socială în cadrul statelor cât şi în planul relaţiilor internaţionale, nu numai că nu au determinat o mai mare transparenţă în planul politicii externe, dar pot fi asociate cu o intensificare a acţiunii diplomaţiei secrete, axată pe împărţirea zonelor de influenţă. Faptul că „principiul naţionalităţilor” a triumfat, firav e drept, în faţa unui alt principiu ce dominase anterior politica externă oficială în Europa, principiul „echilibrului 2

2

puterilor”, nu a făcut decât să potenţeze utilizarea diplomaţiei secrete şi a metodelor acesteia, în urmărirea intereselor de politică externă a marilor puteri, care nu puteau renunţa, peste noapte, la principiul central al acesteia, extinderea şi consolidarea zonelor de influenţă. Deşi se părea că primul război mondial instaurase un status-quo în ccea ce priveşte împărţirea politică şi zonele de influenţă în Europa, încă de la începutul perioadei interbelice s-au manifestat tendinţe revizioniste. Astfel că diplomaţia secretă a fost folosită atât de statele care doreau menţinerea respectivului status-quo dar şi de statele care se considerau nedreptăţite să doreau reconfigurarea teritorială. Mai mult, marile puteri care nu părăsiseră întru-totul ideea de a „controla” Europa, speculau aceste disensiuni şi foloseau diplomaţia secretă pentru a-şi extinde şi consolida influenţa. Perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial abundă în înţelegeri secrete între statele europene, având cele mai variate obiective, dar toate circumscrise obiectivelor de politică externă, din păcate cu urmări extrem de nefaste pentru România. De asemenea, în timpul războiului precum şi în perioada imediat următoare sfârşitului acestuia au avut loc numeroase înţelegeri secrete care au pus bazele noii organizări a lumii postbelice şi au determinat o evidentă împărţire a lumii în zone de influenţă. Având în vedere evoluţiile ulterioare, dintre care cel mai elocvent exemplu îl constituie apariţia „cortinei de fier” putem spune că o astfel de delimitare strictă a zonelor de influenţă, este fără precedent în istorie dacă avem în vedere şi faptul că a cuprins întreaga planetă. Gradul redus de comunicare diplomatică la nivel oficial între blocurile politicomilitare, dar şi ideologice, precum şi rivalitatea dintre acestea, au determinat intensificarea acţiunilor pe linia diplomaţiei secrete, în scopul obţinerii supremaţiei în faţa celorlalţi. Dar nici în interiorul acestor blocuri diplomaţia secretă nu a încetat să se manifeste. Mai ales în interiorul blocului comunist, unde o anumită linie ideologică era impusă, adesea împotriva orientărilor societăţii civile din ţările respective şi unde se manifesta un control ridicat din partea URSS asupra întregului spectru ce caracteriza existenţa unei naţiuni, politica externă a acestor state s-a văzut nevoită să apeleze din ce în ce mai accentuat la diplomaţia secretă în vederea poziţionării cât mai bine în interiorul blocului respectiv, şi a unei influenţe cât mai însemnate.

3

b) Intervenţiile şi imixtiunile. Reprezintă o formă destul de uzitată de anumite state de a determina un alt stat să acţioneze într-un anumit mod, favorabil statului care practică această formă de diplomaţie secretă. Şi această practică este străveche, cu rădăcini în antichitate. Cetăţile-state greceşti interveneau frecvent în politica internă a altora, în scopul menţinerii unui echilibru de putere. În evul mediu, sistemul de vasalitate „legitima” chiar intervenţia seniorului în treburile interne ale vasalilor săi. Revoluţia franceză a adus o scurtă perioadă în care această practică a fost pusă la îndoială sub spectrul legitimităţii sale, însă eşecul acesteia şi restaurarea monarhiei în Franţa a condus la o intituţionalizare internaţională a practicii intervenţiei şi imixtiunilor în treburile altui stat, concretizată în crearea Sfintei Alianţe, ce avea ca obiectiv declarat împiedicarea schimbării formelor de guvernare, în special a revoluţiilor, în Europa. De-a lungul timpului au existat încercări teoretice de a conferi legitimitate acestui tip de abordare a relaţiilor dintre state, însă în momentul de faţă această practică este unanim considerată ca având un caracter ilicit din punct de vedere al dreptului internaţional. Evident însă, ceea ce este interzis în mod normal în diplomaţia oficială este practicat în relaţiile dintre state la nivelul diplomaţiei secrete. Atât istoria modernă cât şi cea foarte recentă abundă de situaţii de manifestare a acestei practici. Mai mult, se constată o reorientare a consideraţiilor teoretice, în sensul acordării unui anume grad de legitimitate. Dacă în perioada războiului rece, doctrina Monroe sau doctrina Brejnev au fost tot atâtea exemple de teorii care să legitimeze această practică, putem constata că nici perioada contemporană nu este ferită de astfel de încercări, conceptul de „apărare preventivă” sau „război preventiv” (preemptive war) promovat de SUA constituind un exemplu elocvent în acest sens. Merită subliniat şi fenomenul de „rafinare” a metodelor de imixtiune. De la formele tradiţionale, politice şi militare, s-a trecut la forme mult mai greu de sesizat şi contracarat cum ar fi cele de natură economică şi culturală. Fenomenul de globalizare este un bun exemplu în acest sens. O formă aparte de intervenţie este cea motivată de considerente umanitare. Aceasta îşi găseşte legitimitate în cadrul dreptului internaţional, care autorizează chiar o intervenţie armată, în cazul în care viaţa sau drepturile fundamentale ale oamenilor sunt ameninţate. 4

În consecinţă, se poate afirma că între practica intervenţiilor şi diplomaţia secretă există o strânsă legătură. Diplomaţia secretă recurge la acest mijloc pentru a atinge anumite obiective, pentru a obţine o poziţie mai avantajoasă în cadrul negocierilor oficiale sau pentru a contracara acţiunea altor state sau slăbi poziţia acestora. c) Terorismul3. Deşi asocierea dintre diplomaţia secretă şi terorism pare puţin forţată, în realitate putem constata că la baza tuturor actelor teroriste stau întotdeauna scopuri politice. Astfel, o formă distinctă de terorism este cel promovat de ceea ce în dreptul internaţional sunt numite „mişcări de eliberare naţională”, respectiv de populaţii organizate care luptă pentru afirmarea identităţii naţionale şi crearea unui stat propriu. Deşi nu este o modalitate acceptată de comunitatea internaţională, terorismul rămâne unul din mijloacele importante ale acestor mişcări, de a atrage atenţia opiniei internaţionale şi de a-şi atinge obiectivele politice. Mişcarea pentru Eliberarea Palestinei, HAMAS, ETA sunt doar câteva exemple de actualitate. Există şi o formă de terorism ce constă în acţiuni violente promovate de unele state împotriva altor state. Obiectivele de politică externă ale unui stat pot depinde, la un moment dat, de situaţia politică dintr-o anumită ţară. Istoria abundă de exemple în care anumiţi lideri politici au fost asasinaţi pentru a determina o schimbare de atitudine a ţării respective vis-a-vis de o anumită problemă internaţională. Atentatele împotriva şefilor de state sau de guvern, deşi pot fi executate de terorişti autohtoni, sunt sprijinite sau iniţiate de state interesate într-o anumită chestiune de politică internaţională, şi de multe ori şi-au atins scopul. Se poate vorbi despre o reţea teroristă, având în vedere conexiunile dintre organizaţiile teroriste şi statele care le sprijină, inclusiv financiar şi militar4. Un exemplu elocvent şi de actualitate al influenţei terorismului asupra relaţiilor internaţionale îl reprezintă asasinarea liderului israelian Yitzhak Rabin, care a schimbat fundamental cursul negocierilor de pace din Orientul Mijlociu, anulând practic şansele de pace, pe o lungă perioadă de timp. Situaţia de nesiguranţă din Baghdad, generată de terorismul practicat de forţe politico-militare irakiene a determinat foarte multe ţări să-şi retragă trupele şi personalul. 3 4

5

Reîntorcându-ne pentru o clipă în istorie constatăm faptul că un act terorist, asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand în Serbia, în 1914, a constituit pretextul declanşării primului război mondial, ceea ce demonstrează strânsa legătură dintre politica externă şi terorism. Istoria României cunoaşte exemple de lideri politici care au căzut victime ale actelor teroriste, tocmai pentru că diplomaţia oficială şi alte mijloace ale diplomaţiei secrete nu au fost eficiente în schimbarea atitudinii politice a acestora. Decada 1930-40, cea a domniei Regelui Carol al II-lea, este în acelaşi timp o epocă de prosperitate economică şi de înflorire culturală, dar şi epoca de ascensiune a extremismului de dreapta.Cele mai cunoscute cazuri par a fi asasinatele comise de Garda de Fier, împotriva unor oameni de stat români (I.G. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Virgil Magearu) care se opuneau politicii de extremă dreapta în România. Fapt şi mai grav, dar din păcate trecut foarte uşor cu vederea de către o parte a „istoriografiei” noastre este cel legat de caracterul cel puţin brutal al regimului carlist, care el însuşi culminează cu un la fel de „celebru” asasinat (ridicat la nivel de politică de stat) şi anume uciderea liderului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu (împreună cu alţi 10 legionari), la 29 noiembrie 1938, prin ştrangulare, în zona pădurii Tâncăbeşti. Da, Carol al II-lea este Regele care combate în mod brutal Mişcarea Legionară, şi care instaurează el însuşi un regim autoritar, dictatorial, punând capăt deceniilor de parlamentarism liberal şi de pluripartidism. Personaj cu opţiuni culturale avizate şi rafinate, Carol al II-lea a fost şi promotorul unui cult al personalităţii care le anunţa pe cele ale regimurilor totalitare care aveau să se succeadă în România deceniilor următoare. Preocupări convergente la nivel internaţional faţă de fenomenul terorismului, ca practică a diplomaţiei secrete, au existat încă din perioada interbelică. Astfel, asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei precum şi a ministrului de externe francez, Louis Bartou, cu implicaţii deosebite asupra cursului istoriei, au atras atenţia Ligii Naţiunilor care a trecut la elaborarea unor documente care incriminau terorismul internaţional. În momentul de faţă, problematica terorismului este foarte variată şi generează probleme extrem de serioase. Putem vorbi de globalizarea acestui fenomen. Constatăm că a căpătat un rol deosebit în atingerea obiectivelor de politică externă a actorilor politici globali, fie disimulat în „sprijinirea unor mişcări de eliberare naţională” sau de „instaurare a democraţiei”, fie sub forma directă a contracarării „expansiunii americane sau occidentale”. 6

d) Spionajul. Reprezintă una dintre cele mai eficace, dar şi mai controversate metode ale diplomaţiei secrete. Eficace, pentru că a stat la baza tuturor aspectelor importante în relaţiile dintre state. Nu vorbim aici numai de cele politicomilitare, unde a avut o contribuţie hotărâtoare asupra cursului evenimentelor (războaie, alianţe, etc.), ci şi de cele care vizează descoperiri ştiinţifice, soluţii tehnologice, reţete de fabricaţie sau proiecte economice (începând cu „aflarea” secretului fabricării hârtiei sau prafului de puşcă şi terminând cu spionajul economic şi tehnologic din zilele noastre). Caracterul controversat rezidă tocmai în obiectivul său şi anume aflarea de informaţii, care se suprapune uneori, mai ales în domeniul politico-diplomatic, cu obiectivul diplomaţiei oficiale, care este acelaşi. Binenţeles, există o deosebire de nuanţă, însă trasarea unei linii de demarcaţie între informaţiile „licite” şi cele „ilicite” este greu de realizat, foarte multe informaţii mai mult sau mai puţin confidenţiale putând fi aflate în cadrul unor discuţii aparent banale în cercurile diplomatice. Un aspect ce relevă o influenţă activă a spionajului asupra relaţiilor internaţionale este acela că persoana respectivă nu doar culege şi transmite informaţii ci ajunge să aibă o influenţă asupra cercurilor decizionale unde este infiltrat, putând determina luarea unor decizii în consecinţă. "Bucureştiul mişună de spioni", caracterizarea aceasta aparţine contelui SaintAulaire, ambasadorul Franţei în România în preajma Primului Război Mondial, dar exprimări asemănătoare întâlnim şi în perioade anterioare, cum este aceea datorată unui consul străin, la 1848: "La Bucureşti toată lumea conspiră". Desigur, în asemenea "conspiraţii" se înscriau şi acţiunile informative şi de influenţare desfăşurate de diplomaţii străini în Ţările Române, chiar din momentul când aici fuseseră acreditaţi primii consuli ai Marilor Puteri, inspirate de interesele acestora în Muntenia şi Moldova, de pozitia geopolitică cheie a acestora în context european. Unul dintre cei mai activi diplomaţi-spioni a fost consulul Prusiei la Iaşi la începutul secolului al XVIII, Ernest Frederic Konig, care se pare că a acţionat ca agent dublu, având în vedere că transmitea informaţii şi turcilor. Că asemenea activităţi erau deosebit de riscante ne-o dovedeşte faptul că, la un moment dat, Konig dispare fără urme. Dar chiar "spionul-şef" al Europei, cancelarul 7

Imperiului Habsburgic, cel pentru care racolarea de diplomaţi era o preocupare de bază, a acordat o atenţie deosebită şi pe plan informativ Ţărilor Române, în contextul planurilor de extindere ale Vienei, aşa cum ne-o dovedeşte intensa corespondenţă secretă pe care a avut-o cu domnii acestora. Încă din 1812, Caragea Vodă îi scrie lui Metternich, încredinţându-l de dorinţa sa de a întreţine relaţii bune cu Austria. Metternich îi răspunde că şi el "sprijină asemenea fericite legături". În afara de aceasta, agenţii austrieci la Bucureşti şi Iaşi erau foarte activi. În 1840, Timeoni, consulul austriac la Bucureşti, înaintează Curţii de la Viena rapoarte despre un complot în Transilvania cu ramificaţii în Ţara Românească. Despre activităţile informative şi ingerinţa politică ale consulului Rusiei la Bucureşti în perioada revoluţiei de la 1848, Carol de Kotzebue, oferă unele date chiar Karl Marx. Deosebit de activ în aceeaşi perioadă a fost un alt diplomat străin, consulul englez la Bucureşti, Robert Gilmour Colquhoun, care a întocmit şi transmis la Londra adevărate "fişe informative" despre membrii guvernului revoluţionar de la 1848. Treptat, şi reprezentanţii diplomatici români se implică în "jocul informativ". Astfel, în septembrie 1876, de la Roma, G. Cantacuzino furnizează informaţii privitoare la poziţia Marilor Puteri, obţinute de la ambasada Austro-Ungariei pe baza unor "note secrete scrise de la Viena de către o persoană sus-pusă". Dar însuşi Mihai Eminescu a făcut obiectul unei supravegheri informative desfăşurate de Ambasada Austro-Ungariei la Bucureşti, aşa cum reiese dintr-o notă transmisă în iunie 1878 către Ministerul de Externe de la Viena, referitoare la consfătuirile secrete ale "Societăţii Carpaţi". În cursul acestora, chiar poetul şi jurnalistul Eminescu a propus desfăşurarea, desigur în secret, a unei propagande active în Transilvania în favoarea Unirii cu România proiectul "Daciei Mari". Nu întâmplător Eminescu era supravegheat de diplomaţii spioni la Bucureşti, căci el se numără, în articolele sale din Timpul, printre cei mai activi adversari ai politicii naţionale a Vienei, dar şi a Rusiei (pe care o califică "o barbarie"), ceea ce l-a făcut pe fruntaşul conservator P.P. Carp, aflat pentru negocieri secrete la Viena, să-i scrie lui Titu Maiorescu: "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!". Cu privire la moralitatea acestei practici toate statele sunt de acord în ceea ce priveşte condamnarea ei. Legislaţia acestora consideră spionajul drept o infracţiune dintre cele mai grave. La nivel doctrinar însă există opinia că spionajul este necesar şi există chiar 8

cauze juste care să-l legitimeze. Se face distincţie între acţiunile de spionaj practicate de forţe agresoare şi acţiunile de spionaj practicate în contextul apărării în faţa acestor acţiuni agresive. Spionajul a evoluat de-a lungul timpului atât în ceea ce priveşte metodele folosite cât şi în ceea ce priveşte obiectivele sale. Astfel, progresul tehnologic a determinat schimbări importante în activitatea de culegere şi transmitere a datelor. Însă cea mai importantă schimbare se constată în ceea ce priveşte raza sa de acţiune. Dacă în trecut spionajul avea în vedere obţinerea de informaţii militare şi politice, cu precădere, acum accentul este pus pe informaţiile cu caracter ştiinţific şi tehnologic. Mai mult, spionajul nu este practicat doar de structuri guvernamentale, ci şi de firmele concurente. e) Societăţile secrete. Influenţa acestora asupra politicii interne şi externe constituie un subiect extrem de delicat, dar şi interesant în acelaşi timp. Astfel de organizaţii au existat din cele mai vechi timpuri, iar în prezent se constată o proliferare a acestora. Fie că au reflectat interesele cercurilor conducătoare sau, dimpotrivă, nemulţumirea celor dezavantajaţi, fie că luptau pentru menţinerea unei anumite stări de fapt sau doreau înfăptuirea unor schimbări profunde, elementul central al existenţei şi activităţii acestora l-a constituit clandestinitatea. Elementul de clandestinitate a constituit nu numai o armă de apărare împotriva reprimării şi desfiinţării acestora, dar, de multe ori, era folosit pentru a se face temute de oameni şi a le întări influenţa în viaţa politică. Nu lipsit de importanţă, în contextul influenţei acestora, este caracterul suprastatal al acestor organizaţii. O analiză istorică reflectă faptul că societăţile secrete au apărut concomitent cu lupta popoarelor pentru emancipare economică şi socială. Există referinţe despre societăţi secrete ale sclavilor. Mai târziu au luat fiinţă asociaţii ale meşteşugarilor care, pe măsura evoluţiei sociale şi economice au devenit bresle. Acestea, întărindu-se economic au adoptat idealuri politice şi naţionale, întrând în sfera promovării unor obiective de politică externă, în forma diplomaţiei secrete. Rolul acestora în formarea statelor naţionale unitare este arhicunoscut. Italia, Grecia sau România (cu societatea „Dreptate şi Frăţie”) sunt exemple elocvente în acest sens. Există şi exemple de societăţi secrete care urmăreau menţinerea unui anumit statusquo politic. În evul mediu este cunoscută organizaţia secretă a aristocraţiei veneţiene 9

„Consiliul celor zece” care influenţa decisiv chiar organele legale ale oraşului-stat. În prezent, presa, dar şi analiştii politici fac referiri frecvente la diferite societăţi sau organizaţii oculte cu influenţă în politica internaţională. Fără îndoială, cea mai renumită organizaţie secretă, datorită vechimii sale, influenţei şi „succeselor” obţinute în atingerea scopurilor sale este masoneria cunoscută în România sub numele de francmasonerie, datorită filierei sale. Este aproape recunoscut, în literatura de specialitate, rolul masoneriei în înfăptuirea revoluţiei de la 1848 în Europa5, sau emanciparea şi câştigarea independenţei unor state precum Grecia şi România. Mişcările de emancipare naţională din cele două ţări, Eteria şi societatea Dreptate şi Frăţie au fost cosntituite şi funcţionau după modelul lojilor masonice. Anumite referinţe bibliografice conferă Mafiei, organizaţie creată în secolul XIX din raţiuni economice şi sociale, un rol politico-diplomatic important în perioada celui de-al doilea război mondial, acţionând în favoarea forţelor aliate. Ulterior, implicarea acesteia în acţiuni criminale a condus la decăderea ei şi diminuarea influenţei politice a acesteia. Lista formelor de manifestare a diplomaţiei secrete este, desigur, foarte lungă. Alte modalităţi care reţin atenţia ar putea fi următoarele:  Atragerea statelor mici în zone controlate de marile puteri;  Stimularea cercurilor iredentiste şi naţionaliste;  Şantajul politic şi militar;  Creşterea rolului structurilor de spionaj şi contraspionaj;  Acţiunile de dezinformare.

5

10