Eschil, Sofocle, Euripide

ESCHIL, SOFOCLE, EURIPIDE

Eschil, Sofocle si Euripide isi leaga numele de o epoca zbuciumata si glorioasa, in acelasi timp, din istoria Greciei, si, in mod special, de inflorirea culturala a Atenei, importantul centru spiritual al antichitatii. Secolul V a. Chr. este secolul marilor sacrificii si al victoriei care i-a insufletit pe grecii uniti in jurul idealului de libertate, greu amenintata de cotropitorii persi. Tot acum, la Atena triumfa un regim social – politic democratic ce acorda o maxima atentie arhitecturii orasului si innobilarii lui cu celebre monumente si opere de arta, in timp ce literatura, in special dramaturgia, precum si organizarea spectacolelor dramatice cunosc o remarcabila afirmare. Acum, la inceputul secolului, se afirma Eschil, patriot si luptator cu armele in maini, pentru triumful libertatii. Intreaga viata si-o va dedica insa, tragediei, pe care o va impune definitiv in constiinta contemporanilor si a urmasilor. Din cele peste saptezeci de tragedii si drame satirice, s-au pastrat doar sapte. De treisprezece ori a fost premiat la Marile Dionisii. Dramele sale, inspirate din mituri si legende (Prometeu inlantuit, Rugatoarele, Cei sapte contra Tebei, trilogia Orestia), sau din istoria nationala ( Persii ), au darul de a crea mari tensiuni si emotii prin incercarile si suferintele parcurse de personaje. Fata de predecesori, Eschil inoveaza in sensul individualizarii personajelor, introducerii celui de-al doilea actor, perfectionarii in arta dialogului sau in ceea ce priveste tehnica punerii in scena. Firul ideatic ce strabate dramele sale este profound umanist. Poetul urmareste o innoire a constiintelor, prin renuntarea la legile arhaice bazate pe blesteme sau razbunari, o reinterpretare a credintelor religioase prea mult supuse arbitrariului divin, o umanizare a zeilor. Eroii lui Eschil, precum titanul Prometeu, promoveaza valorile omului superior, pentru care idealul de libertate, adevar, dreptate, umanism, se afla mai presus de moarte, infrangere sau suferinta. Al doilea mare poet tragic grec, Sofocle, contribuie si el, prin opera sa, la triumful civilizatiei si culturii ateniene. Cu aproape treizeci de ani mai tanar decat Eschil, Sofocle traieste aceeasi insufletire si bucurie a victoriei impotriva persilor, chiar daca, mult mai tanar, nu participa la lupte. Sofocle se afirma ca poet tragic in

plin avant al democratiei ateniene, conduse de strategul luminat Pericle, si in plin efort de reconstructie si impodobire a orasului cu faimoase temple si statui. La concursurile dramatice este incununat de peste douazeci de ori. Si in cazul lui s-au pastrat doar sapte din cele peste o suta de tragedii si drame satirice. Ca orice creator inzestrat cu viziune novatoare, Sofocle contribuie la perfectionarea genului dramatic si a reprezentarii scenice. Sporeste numarul actorilor, reduce rolul corului care, in teatrul antic, explicita, in favoarea spectatorilor, desfasurarea actiunii si interventiile personajelor, complica actiunea, renunta la trilogia cu continut unitar, introduce decorul pictat. Dramele sale, precum Antigona, Aiax, Electra, Oedip rege, Oedip la Colonos, isi muta accentul asupra psihologiei si caracterului personajelor. Zeii apar umanizati, isi pierd caracterul razbunator, reprezinta doar legea destinului, adesea nedrept dar implacabil. Trasaturile distincte ale eroului sofocleean sunt nobletea, atitudinea darza in spiritul dreptatii si in cautarea adevarului, acceptarea suferintei si a sacrificiului in numele unui ideal. Acesti eroi sunt inzestrati cu o noblete ideala, pe care insusi Sofocle, citat de filosoful Aristotel, o recunoaste, marturisind ca “a zugravit pe oameni asa cum ar trebui sa fie, spre deosebire de Euripide care i-a descris asa cum sunt.” (Aristotel, Poetica). Mai tanarul Eurupide apartine unei alte generatii. In anul marii victorii de la Salamina impotriva persilor, el abia se nastea. Il vor impresiona, mai tarziu, vremurile de glorie ale compatriotilor uniti in jurul idealului comun al libertatii, insa il vor indurera mai mult anii de haos, dezbinare si cruzime pe care i-a adus in societatea greaca, in a doua parte a secolului V a. Chr., razboiul peloponeziac intre Sparta si Atena, pentru hegemonie asupra lumii elene. Va ramane strain de viata social - politica, spre deosebire de confratii mai varstnici, Eschil si Sofocle. Considerat cel mai modern dintre tragicii greci, caracterizat printr-un rationalism demitizant, atasat ideilor filosofice materialiste ale timpului, care puneau la indoiala existenta sau interventia zeilor in viata omeneasca, Euripide a ramas un neinteles pentru vremea sa, primind doar de cinci ori recunoasterea la concursurile dramatice. Din cele aproximativ nouazeci de tragedii au infruntat timpul doar optsprezece, dintre care Alcesta, Hippolit, Ifigenia in Aulida, Ifigenia in Taurida, Hecuba, Medeea, Troienele, Bacantele, Hercule furios. Intreaga opera dramatica a lui Euripide este dominata de realism. Conflictele tragediilor, desi isi extrag sevele din aceleasi mituri si legende, se

supun altor resorturi. Poetul tragic, modern si novator, reinventeaza continuturi si personaje, modificand tiparele deja consacrate. Legendele si miturile capata o valoare alegorica, dincolo de care se vede adevarata cauza a conflictului dramatic: vina personala, acea depasire a masurii, hybrisul existent in natura omeneasca. “Nu se preocupa ca in personajele si situatiile sale sa puna linie legendara si adevar istoric; totul e ca aceste personaje si situatii sa comporte pe scena lacrimi, suferinte, tulburari profunde.”( Ion Zamfirescu – Istoria universala a teatrului Viziunea sa modificata asupra cauzalitatii evenimentelor dramatice si aplecarea spre aspectele realiste ale existentei, nu-i vor asigura o mare simpatie si apreciere a publicului contemporan. Adevarata consacrare ii va veni dupa moarte, cand intreaga Grecie il va considera pe Euripide un mare si talentat poet tragic.