Familia Intre Traditie Si Secularizare

PREOT DAVID MARIAN

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE

2

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE……………………………………….5 CAPITOLUL I FIINȚA ȘI MENIREA FAMILIEI PRIN CASĂTORIE. PREZENTARE BIBLICO-PATRISTICĂ 1.1 Familia în lumina Sfintei Scripturi………………………...19 1.2 Perspectivele teologice asupra vieţii de familie în lumina Sfinţilor Părinţi…………………………………………...…39 1.3 Căsătoriea ca act de renaștere spiritual……………………48 1.4 Familia ca mijloc de apropiere de Dumnezeu într-o lume secularizată………………………………………………….58 CAPITOLUL II FAMILIA CREȘTINĂ SUB ASPECT MORAL DATORIILE MORALE MEMBRILOR FAMILIEI

ȘI

SOCIALE

ALE

2.1 Datoriile între soți …………………………………………..65 2.2 Datoriile părinților față de copii…………………………….80 2.3 Datoriile copiilor față de părinți………………………….…91 2.4 Aspecte negative ale relatiilor din cadrul vieții de familie….95 a). Adulterul…………………………………………………95 b). Divorțul…………………………………………………..99 c). Contracepția, avortul și sterilitatea ……………………107

3

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE CAPITOLUL III SENSURILE ȘI SEMNIFICAȚIILE FAMILIEI CREȘTINE ÎN TEOLOGIA ȘI SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ CONTEMPORANĂ FAMILIA CREȘTINÂ ÎN FAȚA PROVOCĂRILOR CONTEMPORANE 3.1 Familia creștină ca mijloc de vindecare spirituală într-o lume secularizată……………………………………………...…122 2.2 Rolul moral şi social al familiei............................................126 3.3 Familiei creștină în epoca contemporană…………………132 3.4 Copiii și tinerii în fața provocărilor postmodernității……..143 a) Sexul……………………………………………………...146 b) Drogurile…………………………………………………156 c) Violența…………………………………………………..159 d)Abuzul asupra copiilor. Incestul. Pedofilia sau pornografia infantilă…………………………………………………..164 3.5 Soluții pastorale pentru rezolvarea acestor provocări…….169

CONCLUZII…………………………………………………..179 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ………………………………184

4

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE CUVĂNT ÎNAINTE Familia este o instituţie divină întemeiată de Dumnezeu încă de la creaţia omului. Având în vedere instituirea ei de către Dumnezeu, familia are un caracter sacru, subliniat de faptul că ea are drept prototip însăşi familia divină, Sfânta Treime, care are drept temelie iubirea desăvârşită, comuniunea, unitatea şi egalitatea Persoanelor Acesteia. Se evidenţiază prin aceasta, faptul că, familia este cea mai de seamă instituţie aşezată în slujba vieţii, toate celelalte instituţii care au rol în susţinerea şi promovarea vieţii omului fiindu-i subordonate, atât sub aspectul originii lor, cât mai ales în cea ce priveşte rolul şi menirea lor. Nu vrem să minimalizăm cumva, contribuţia celorlalte instituţii în ceea ce priveşte susţinerea şi promovarea familiei, ci vrem să subliniem faptul că din punct de vedere al importanţei, al rolului şi al specificului, familia este evident superioară, întrucât ea este locul unde se creează şi se formează cu precădere persoana umană. Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă a familiei”1. Altfel spus, familia este un adevărat leagăn al vieţii, este locul unde se plămădeşte, se naşte şi se dezvoltă viaţa omului. La originea vieţii se află „familia ca şi nucleu al societăţii, iar la temelia familiei stă căsătoria ”2. Trebuie să arătăm că din punctul de vedere al învăţăturii creştine, familia, numită sociologic „celula” societăţii, presupune două aspecte, unul biologic şi unul moral. Sub aspect biologic, familia trebuie considerată ca „prima celulă” a societăţii, întrucât un neam în care căsătoria şi familia suportă grave atingeri sub aspectul semnificaţiei şi al rolului lor pentru om în general, mai devreme sau mai târziu acel neam este supus dispariţiei. Cât priveşte aspectul moral, „familia e considerată în mod justificat o „celulă” a societăţii, întrucât în familie se pun 1

Nicolae Mărginean, Psihologia persoanei, Editura Universității, Sibiu 1944, p. 262 2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică, IBMBOR, Sibiu 2002, p. 114

5

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE bazele educaţiei, în familie începe „dăltuirea” sufletului creştin, familia este cea mai abilitată componentă a unei societăţi pentru a practica această „artă” supremă, care este educaţia ”3. Omul, creat de Dumnezeu după chipul Său (Facere 1, 27), prin chiar natura creaţiei sale, este destinat vieţii de comuniune, după cum ne spune Sfânta Scriptură „ nu este bine să fie omul singur să-i facem lui ajutor potrivit pentru el ” (Facere 2, 18). Având în vedere faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar Peroanele Sfintei Treimi formează, prin iubire, o unitate desăvârşită, în consecinţă şi omul „ chip al lui Dumnezeu” este o unitate completă întrucât „ unitatea sa de om nu se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie ”4. Unitatea familiei este demonstrată aşadar, prin faptul că are drept prototip pe Dumnezeu, Cel Unul în fiinţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin însăşi modalitate creării lui, a omului, despre care ne spune iarăşi Sfânta Scriptură: „ Şi a zis Adam: Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie , pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup ” (Facere 2, 23-24). Bărbatul şi femeia exprimă aşadar, două modalităţi de existenţă a omului. Omul a fost creat „ca dualitate pentru a exista în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie ”5. Dacă omul este creat „ după chipul lui Dumnezeu ”, având în vedere faptul că la temelia Sfintei Treimi stă iubirea, el însuşi, omul, fiind rod al iubirii lui Dumnezeu, apare ca necesar faptul ca omul să experieze această iubire în viaţa sa de familie, în care se reflectă chipul comunitar al lui Dumnezeu Treime. Dumnezeu l-a 3

Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice, în vol. Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi 1995, p. 120 4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti 1978, p. 180 5 Pr. Constantin Galeriu, Taina nunţii, în revista ,,Studii Teologice”, XII (1960) nr. 7-8, p. 489

6

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE creat pe om, chemându-l la existenţă prin iubire, El l-a chemat în acelaşi timp la iubire, căci Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8) şi El este în El Însuşi, taina iubirii şi a comuniunii personale a iubirii. Aceasta este pentru om un dar şi în acelaşi timp responsabilitate, de a trăi în dragostea lui Dumnezeu şi a o aşeza la temelia familiei şi a vieţii lui. Creând pe om în aceasta dualitate personală şi complementară, bărbat şi femeie, Dumnezeu a înscris în el vocaţia şi în acelaşi timp capacitatea şi responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire şi comuniune. Iubirea şi comuniunea sunt aşadar vocaţia fundamentală şi înnăscută oricărei fiinţe umane. Dumnezeu rânduieşte familia aşezând la temelia ei dragostea, tocmai pentru ca omul să fie ferit de egoism şi pentru a-l face capabil de dăruire către semenul său, pe care să-l ajute şi de care la nevoie, să fie ajutat. A rânduit Dumnezeu familia pentru ca să-l asocieze pe om la opera de continuă creare a vieţii, operă pe care o binecuvintează în rai: „ Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi ” (Facere 1, 28). Prima familie a fost întemeiată aşadar, în Rai, având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu. În starea paradisiacă, familia a cunoscut indiscutabil, cea mai frumoasă perioadă din existenţa ei. Ceea ce caracteriza cea dintâi familie era colaborarea, respectul şi înţelegerea, însă odată cu căderea în păcat, starea familiei şi echilibrul sufletesc al omului se zdruncină, având repercusiuni şi asupra vieţii familiale. Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau într-o deplină armonie, după aceea situaţia cunoaşte semnificative schimbări. Cea dintâi schimbare ne este arătată chiar de Dumnezeu Creatorul, atunci când spune: „ Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni ” (Facere 3, 16). Aceste cuvinte ne arată că ordinea pe care Dumnezeu o aşezase la temelia familiei, cunoaşte modificări, femeia fiind pusă deja într-o stare de oarecare dependenţă faţă de bărbat, situaţie de care el va abuza. În consecinţă, bărbatul nu mai vede în femeie ajutorul dat de Dumnezeu, ci o sclavă care de multe ori era dispreţuită, iar copiii, care prin definiţie sunt consideraţi drept dar al lui Dumnezeu, care amplifică chipul comunitar al lui 7

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Dumnezeu în familie, formând împreună cu tatăl şi mama, o adevărată treime umană, erau uneori consideraţi simple obiecte. În cazul unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetăţii (Deuteronom 21, 19-23). Chiar dacă astfel de exagerări nu sunt străine nici chiar Vechiului Testament, trebuie să arătăm faptul că totuşi evreii considerau familia, căsătoria drept simbol al unirii dintre Dumnezeu şi poporul său (Iezechiel 16, 8). Această stare de fapt dăinuie până la venirea Mântuitorului Hristos în lume, Care „ întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului ”6. Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El îşi începe lucrarea Sa mântuitoare în lume cinstind căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii. (Ioan 2, 2-11) „săvârşind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii care se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de el prin Harul Său, El vrând să arate prin aceasta că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei ”7. Prin aceasta Mântuitorul Hristos subliniază rolul deosebit de important pe care îl are familia în viaţa şi devenirea omului. De altfel, trebuie să arătăm că Însuşi Mântuitorul Hristos îşi petrece cea mai mare parte din viţa Sa în familie, manifestând faţă de părinţii săi după trup, dragoste şi ascultare. Într-o altă ordine de idei, foarte adesea atunci când propovăduieşte învăţătura cea nouă, Mântuitorul se foloseşte de imaginea familiei întrebuinţând aspecte legate de viaţa de familie. Astfel, Sfânta Scriptură ne înfăţişează parabole rostite de Mântuitorul Hristos în care se vorbeşte despre familie: Parabola celor doi fii trimişi de tatăl lor să lucreze în vie – Matei 21, 28-31; Parabola tatălui care dă daruri bune fiilor săi – Luca 11, 11-13; 6 7

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 183 Ibidem, p. 182

8

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Parabola fiului risipitor – Luca 15, 11-32; Parabola lucrătorilor celor răi – Matei 21, 33-41; Parabola nunţii fiului de împărat – Matei 22, 1-13; Parabola despre cina cea mare – Luca 14, 16-24 etc. Alături de momentul nunţii din Cana Galileii, când Mântuitorul Hristos, prin participarea Sa la această nuntă şi prin minunea pe care o săvârşeşte aici „a binecuvântat căsătoria luânduo sub protecţia Sa ”8, ridicându-o la vrednicia de taină, în care, peste hotărârea şi dorinţa oamenilor, se revarsă binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu care face legătura lor trainică şi iubirea lor ziditoare, Sfânta Scriptură ne oferă şi alte momente care ne vorbesc deopotrivă, despre familie şi căsătorie, realităţi care sunt complementare. Mântuitorului Hristos ne arată prin învăţătura Sa, că familia întemeiată prin căsătorie, face parte din ordinea creaţiei, şi în consecinţă, restabilirea unităţii şi indisolubilităţii originare a familiei se impune cu necesitate. Astfel, în Predica de pe munte, Mântuitorul Hristos vorbeşte lămurit despre caracterul indisolubil al căsătoriei atunci când spune: „ S-a zis iarăşi:. Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter ” (Matei 5, 31-32), arătând prin aceasta că nici un alt motiv nu este suficient pentru desfacerea căsătoriei. Este cunoscut faptul că în vremea Mântuitorului Hristos desfacerea căsătoriei era o problemă de controversă, având în vedere că exista atunci la evrei două şcoli exegetice de interpretare a Scripturii, cea a lui Hilel, care era un interpret liberal al Scripturii şi cea a lui Şamai, un interpret rigid şi formalist. În acest context, fariseii, adversari consacraţi ai Domnului Hristos, căutând să-L ispitească şi să-L prindă în cuvânt, Îi adresează Acestuia întrebarea: 8

Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în revista ,,Mitropolia Ardealului”, an XXX (1985), nr. 9-10, p. 584

9

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE „Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?” (Matei 19, 3). Mântuitorul afirmă categoric atât unitatea cât şi indisolubilitatea căsătoriei, ca pe un dat al omului, bărbat şi femeie, primit de la Dumnezeu încă de la creaţie: „ Răspunzând El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru acesta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă ” (Matei 19, 3-6). Crezând că acest răspuns contravine legii lui Moise, fariseii Îl întreabă din nou: „ Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i de carte de despărţire şi să o lase? ” (Matei 19, 7). Mântuitorul Hristos subliniază încă o dată că bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii pe bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut unele pogorăminte în această privinţă, şi le răspunde: „pentru învârtoşarea inimii voastre… dar din început nu a fost aşa ” (Matei 19, 8). Rezultă de aici că evreii primiseră această îngăduinţă în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei pentru a se putea evita fărădelegi mai mari. În consecinţă, cuvintele Mântuitorului Hristos ne arată că destrămarea familiei prin desfacerea căsătoriei nu este conformă cu voia lui Dumnezeu. Singurul motiv acceptat pentru desfacerea căsătoriei, precizat după cum am văzut şi în Predica de pe munte şi reluat aici este desfrânarea: „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 19, 9). Prin urmare, potrivit celor afirmate de Mântuitorul Hristos nu există motiv pentru desfacerea căsătoriei în afară de desfrânare. „Desfrâul rupe legătura sufletească dintre bărbat şi femeie, iar divorţul nu poate face decât să oficializeze o situaţie deja creată”9. Această învăţătură este preluată şi de Sfântul Apostol Pavel care, de asemenea, apără unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, arătând că alături de desfrânare, moartea fizică duce de 9

Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în vol. Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi 1995, p. 30

10

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE asemenea, la desfacerea căsătoriei: „ Oare nu ştiţi fraţilor – căci celor ce cunosc Legea vorbesc – că Legea are putere asupra omului atâta timp cât trăieşte el? Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; şi dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege, ca să nu fie adulteră luând un alt bărbat ” (Romani 7, 1-3). Considerăm important de subliniat faptul că, potrivit celor afirmate mai sus, Mântuitorul Hristos, la o primă vedere, ar lăsa să se înţeleagă că bărbatul beneficiază de un primat faţă de femeie, însă trebuie să spunem că învăţătura cea nouă a Domnului, ne prezintă femeia ca egală cu bărbatul, întrucât amândoi sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu. Spre deosebire de lumea păgână, în care bărbatul era despotul familiei, având puteri absolute asupra soţiei şi copiilor, în familia creştină „soţii devin egali înaintea lui Dumnezeu ”10. Astfel, prin cuvintele: „Oricine va lăsa pe femeia sa şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea, iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter ” (Marcu 10, 11-12), Mântuitorul Hristos afirmă nu doar indisolubilitatea căsătoriei, ci şi egalitatea deplină a celor doi soţi11, adevăr subliniat şi de Sfântul Apostol Pavel care zice: „ nu mai este parte bărbătească nici femeiască, pentru că voi sunteţi una în Hristos Iisus ” (Galateni 3, 28). Însă, familia nu este alcătuită numai din soţ şi soţie, ci şi din copii, despre care învăţătura ortodoxă mărturiseşte că sunt dar de la Dumnezeu. Aşadar, familia este locul în care se continuă actul creaţiei omului şi a vieţii în general. Creştinismul însuşi „ este religia care a pornit de la leagănul unui copil şi de la sânul unei

10

Eugenia Safta Romano, Arhetipuri Juridice în Biblie, Editura Polirom, Iaşi 1997, p. 142 11 A se vedea, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie – Comentariu la Epistola către Efeseni, traducere şi note de Marcel Hancheş, în revista Altarul Banatului, nr. 1-3, 2002, p. 75

11

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE mame ”12. Cuvintele rostite de Dumnezeu încă de la început către primii oameni „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28) au caracter veşnic pentru rostul şi menirea familiei. Prin aducerea pe lume a copiilor, familia creştină împlineşte această chemare a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte „familia cu copii e o reflectare mai completă a comuniunii şi iubirii Sfintei Treimi ”13. Aşadar, dincolo de a fi înţeleşi ca dar al lui Dumnezeu, copiii reprezintă deopotrivă, binecuvântarea lui Dumnezeu care se revarsă asupra familiei, care apropie pe părinţi unul de altul şi temeinicesc unitatea căminului familial. „Copiii sunt pentru părinţi un imbold puternic…spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor ”14. Nu întâmplător, Mântuitorul Hristos vorbind despre dobândirea împărăţiei cerurilor, stabileşte drept condiţie a dobândirii ei nevinovăţia şi ca exemplu de curăţie, de nevinovăţie, îi arată pe copii: „ Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea ” (Marcu 10, 14-15). Ba mai mult decât atât, Domnul Hristos, ca un Părinte iubitor, ne oferă, printr-un gest plin de bunătate, o autentică şi vie lecţie de iubire faţă de copii: „Şi luându-i în braţe, ia binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei” (Marcu 10, 16). Pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu, atât părinţii cât şi copiii, trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi bună înţelegere mulţumind pentru toate lui Dumnezeu „în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 14).

12

. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Scrieri de Teologie Liturgică şi Pastorală, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea 1983, p. 383 13 . Pr. Lect. Mihai Vizitiu, op.cit., p. 32; 14 Constantin Pavel, Familia preotului, în revista Glasul Bisericii, IX (1960), nr. 1-2, p. 81

12

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Totodată, Mântuitorul Hristos arată care trebuie să fie responsabilităţile membrilor familiei, ale unora faţă de ceilalţi. Părinţii au obligaţia de a purta de grijă copiilor lor, oferindu-le acestora numai lucruri bune şi de folos (Matei 7, 9-11), rugânduse lui Dumnezeu pentru ei (Ioan 4, 47). Copiii la rândul lor, sunt datori părinţilor lor cu cinstire, supunere şi ascultare potrivit cuvântului lui Dumnezeu „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…” (Matei 15, 4), având model pe Însuşi Domnul Hristos care „era supus părinţilor Lui ” (Luca 2, 51). Dintr-un alt punct de vedere, trebuie să subliniem faptul că ei, copiii, pot fi adevăraţi dascăli ai părinţilor lor, arătându-le acestora modul în care oamenii, semenii noştri, trebuie să fie iubiţi în modul cel mai deplin şi dezinteresat. Şi nu în ultimul rând, trebuie să spunem că iubirea părinţilor faţă de copii ni se oferă ca model de iubire adevărată. Familiile fără copii sunt lipsite de posibilitatea de a înţelege deplin viaţa şi rostul omului în lume, iar pe de altă parte, cei care nu au copii nu vor putea înţelege niciodată iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni în adevăratul sens al cuvântului, căci „copiii sunt călăuze miraculoase care ne poartă din nou în lume obligându-ne să o cunoaştem din ce în ce mai bine…învăţându-ne un alfabet…al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candoarei, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete ”15. Pe de altă parte, dincolo de faptul că în Vechiul Testament familiile fără copii erau considerate ca fiind lipsite de binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru creştinism lipsa copiilor din familie poate fi considerată ca o privare a acelei familii de a întruchipa imaginea Sfintei Treimi răsfrântă către umanitate, potrivit definiţiei pe care teologia ortodoxă o întrebuinţează atunci când vorbeşte despre familie. Aşa cum în sânul Sfintei Treimi dragostea este cea care stă la temelia relaţiilor dinte Persoanele treimice, în egală măsură la temelia familiei trebuie aşezată dragostea sinceră. Copiii sunt cei care fac în aşa fel încât egoismul 15

. *** Tratat de Teologie Morală, vol.II, EIBMBOR, Bucureşti 1979, p. 292

13

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE să nu îşi facă sălaş în familie, părinţii fiind determinaţi astfel, să îşi îndrepte atenţia mai puţin spre cele marginale ale familie şi mai mult spre cele din centrul ei, spre copii, care ne orientează mai mult spre viitor, ne fac să ne gândim mai mult la dragostea care leagă pe oameni între ei şi pe toţi de Dumnezeu. Familia în general, şi cea creştină în special, are un pronunţat rol educativ şi de formare a persoanei umane. Având în vedere faptul că principiul de viaţă al familiei este comuniunea de viaţă şi iubire, aceasta face ca ea, familia, să ofere spaţiul şi forţa necesară pentru educarea şi formarea personalităţii sub toate aspectele ei. În consecinţă, este necesar să arătăm că, un rol deosebit sub acest aspect educativ şi formativ revine părinţilor, care trebuie să ofere cadrul necesar şi optim unei autentice educaţii. Această responsabilitate formativă revine ambilor părinţi şi nu doar unuia dintre ei, sau mai mult unuia decât celuilalt. De aceea, pornind de la cuvântul Sfintei Scripturi care spune „Ceea ce va vedea copilul pe tată făcând, aceea va face şi el întocmai ”, părinţii trebuie să conştientizeze că exemplul de viaţă pe care îl oferă copiilor lor este hotărâtor pentru educarea şi devenirea acestora. De aceea ei trebuie să se străduiască să fie pentru copiii lor, nu doar educatori prin cuvânt, ci mai ales prin faptă. Este nefiresc ceea ce se întâmplă astăzi, pe alocuri, în societatea noastră, aşa zisă modernă, unde comuniunea şi comunicarea între membrii familiei se realizează conform unor „ standarde moderne, novatoare, actuale ” menite să înlocuiască vechile şi „ depăşitele ” relaţii care existau între părinţi şi copii şi care se bazau pe dragoste şi respect. Astfel, tot mai adesea, de-a dreptul surprinzător, tot mai mulţi părinţi îşi exprimă satisfacţia şi subliniază superioritatea relaţiei pe care o au cu proprii copii spunând: „Eu sunt prieten(ă) cu fiul meu (fiica mea ”, renunţând benevol şi inexplicabil, cel puţin afirmativ, la calitatea de părinte, de tată sau de mamă, relaţia de dragoste dintre părinte şi copil, fiind înlocuită cu relaţia de prietenie, o relaţie deschisă, în care personajele sunt egale. Astfel copiii, nu mai înţeleg nimic din ceea ce însemnă relaţii de familie, care astfel se confundă cu cele de 14

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE prietenie, sunt privaţi de specificitatea dragostei de tată sau de mamă, care este de neînlocuit şi care clădeşte sufleteşte şi existenţial, în modul cel mai autentic, personalitatea unui copil. Este imperios necesar ca tatăl sau mama, să îşi asume această datorie de părinte şi tot ceea ce decurge, ca responsabilitate, din această datorie, să o cultive cu preocupare, cu dăruire şi cu dragoste şi nu să ignore semnificaţia şi rostul calităţii sale de părinte pentru proprii săi copii. Cel mai bun factor de educaţie în familie este reprezentat de viaţa fericită şi armonioasă a familiei respective, consideraţia reciprocă care se sprijină pe iubire sinceră, fidelitatea conjugală, ca şi împărtăşirea reciprocă a bucuriilor şi necazurilor vieţii şi nu în ultimul rând credinţa şi evlavia vie şi lucrătoare. Astfel, părinţii, având în vedere autoritatea conferită lor de Dumnezeu, au dreptul, dar şi obligaţia, de a-şi educa copiii în spiritul moralei şi spiritualităţii creştine şi de a se îngriji de identificarea acelor aşezăminte şi locuri extra-familiale, care să fie cele mai potrivite în ceea ce priveşte modelului de educaţie şi formare pe care îl doresc pentru copiii lor. Educaţia morală pe care trebuie să o primească copiii în familia creştină este fundamentală pentru viaţă, întrucât nu se poate vorbi cu adevărat de „persoană” decât „în măsura în care oglindim personalitatea esenţială a lui Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtăşite între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”16. Afecţiunea pe care copiii o primesc din partea părinţilor, ca şi modelul de viaţă pe care îl oferă aceştia, fac ca cele dintâi sfaturi şi îndrumări de viaţă primite în familie să se întipărească adânc în sufletele copiilor. „Familia formează pe membrii ei prin căldura dragostei, al cărei sanctuar este prin excelenţă, dragostea care este climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului. Într-adevăr,

16

John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. şi cuvânt înainte de PS. Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca 2003, p. 41

15

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegaţie, atât de necesare educării copiilor, ca la părinţii lor ”17. Familia creştină, dincolo de a fi locul cel mai potrivit pentru formarea personalităţii umane, ea este şi şcoală care formează pe membrii ei pentru viaţa socială din afara familiei. Astfel, dacă în familie armonia şi sentimentele de dragoste sunt cele care fundamentează relaţiile dintre membrii familiei, această stare de fapt, va influenţa hotărâtor şi pozitiv relaţiile cu semenii noştri, faţă de care, morala creştină, ne îndeamnă să ne comportăm, ca şi cum aceştia sunt membrii ai familiei noastre. Importanţa familiei pentru viaţă în general, este subliniată şi de faptul că Însuşi Mântuitorul Hristos, Care S-a născut „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, deci pe cale supranaturală, i-a acordat o atenţie deosebită. Fiind Dumnezeu Adevărat ar fi putut să renunţe la sprijinul şi asistenţa familiei, însă, în calitatea Sa de Om Adevărat a dorit să ne arate exemplul unei vieţi depline pe de-o parte, şi modelul familiei creştine pe de altă parte. De asemenea, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că oameni importanţi pentru Biserică, pentru cultură, pentru umanitate în general, îşi datorează ascensiunea lor în mare măsură unei bune creşteri, unei bune educaţii primite în familie. Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine, deoarece de acestea depind nu numai destinul a doi oameni, ci şi al comunităţii umane în general, al unui neam, al Bisericii, care creşte în orizontul eshatologic al împărăţiei lui Dumnezeu. Familia se întemeiază prin Sfânta Taină a Cununiei, taină care face ca familia să devină altarul sfânt în care se trăieşte dragostea şi se trăiesc deopotrivă, virtuţile creştine, prin care omul se apropie de Împărăţia lui Dumnezeu. Nu întâmplător, anumiţi teologi, vorbind despre căsătorie, o numesc ,,sacerdoţiul conjugal”18. 17 18

*** Tratat de Teologie Morală, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti 1979, p. 293 Paul Evdokimov, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociaţia medicală creştină Christiana, Bucureşti 1994, p. 53

16

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Căsătoria cu roada ei firească, familia, se întemeiază nu numai pe nevoia interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. Din această raţiune, Biserica dă prioritate familiei faţă de celelalte forme de comunitate umană. Astfel, din punct de vedere teologic şi eclezial, rolul familiei nu poate fi pus niciodată în discuţie. Căsătoria şi familia trebuie să fie considerate în primul rând în legătură cu viaţă comună a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii (ecclesia domestica) şi icoana iubirii lui Hristos faţă de umanitate, aşa cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea ca să o sfinţească ” (Efeseni 5, 25-26). Familia creştină are aşadar misiunea, de a deveni în primul rând, o comunitate profundă de viaţă şi iubire, care îşi va găsi împlinire definitivă în Împărăţia lui Dumnezeu. Totodată, familia creştină trebuie să păstreze, să descopere şi să comunice credinţa sa şi iubirea, ca reflectare vie şi participare reală la iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate şi la iubirea Mântuitorului Hristos pentru Biserica Sa. Făcând aşa familia creştină va împlini concret o misiune fundamentală.

17

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE

CAPITOLUL I

FIINȚA ȘI MENIREA FAMILIEI PRIN CASĂTORIE

18

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE PREZENTARE BIBLICO-PATRISTICÃ

1.1Familia în lumina Sfintei Scripturi. 1.2Perspectivele teologice asupra vieţii de familie în lumina Sfinţilor Părinţi 1.3 Căsătoriea ca act de renaștere spirituală 1.3Familia ca mijloc de apropiere de Dumnezeu într-o lume secularizată.

1.1Familia în lumina Sfintei Scripturi. Căsătoria este una dintre legile cele mai importante ale naturii umane, stabilite de Dumnezeu încă de la crearea omului: ,,Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-I facem ajutor potrivit pentru el. Și Domnul Dumnezeu, care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa ca toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam. Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: Iată acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luata din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”. Dumnezeu nu a creat omul pentru a fi singur. Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, de acea nici omul nu ar fi chipul lui Dumnezeu dacă ar fi o monadă închisă. Dumnezeu nu o face pe Eva doar pentru a-i fi ajutor lui Adam, ci pentru că ,,nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18), deci pentru a-l feri de singurătate și, prin completare reciprocă, cei doi să devină omul deplin. Sfântul Chiril 19

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE al Alexandriei spune astfel că ,,Dumnezeu a creat coexistența”19. ,,Omul conjugal este, deci, chipul lui Dumnezeu în Treime și dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comunității conjugale”20. În Vechiul Testament, căsătoria era foarte importantă. Celibatul era considerat o anomalie, chiar dacă existau și excepții precum gruparea esenienilor din timpul Mântuitorului. Cu timpul, pentru a asigura mai bine permanența neamului, evreii au admis și poligamia, chiar dacă un curent puternic în iudaism socotea că numai monogamia reprezintă tipul de unire dintre bărbat și femeie conform cu voia lui Dumnezeu. Primul poligam despre care vorbește Sfânta Scriptură este Lameh (Facerea 4, 19) urmaș al lui Cain, ceea ce nu punea poligamia într-o lumină bună. Cea mai importantă dovadă că monogamia era idealul de căsătorie este faptul că arhiereului israelit îi era cu totul interzis să aibă mai mult de o femeie21. ,,Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate viețuitoarele ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Facere 1, 28). Textul acesta, scris de profetul Moise sub insuflare dumnezeiască, a determinat poporul evreu să considere familia ca așezământ rânduit de Dumnezeu. Și după cum citim în referatul biblic, Atotputernicul i-a binecuvântat pe protopărinții Adam și Eva, ca ei să fie rodnici, să se înmulțească și să umple pământul și să-l stăpânească. Deci, prin aceste cuvinte, Dumnezeu instituia căsătoria, care devenea baza fiecărei familii: Eva avea să se apropie 19

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, București 1997, p. 121 20 Paul Evdokimov, Taina Iubirii: sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti 1994, p. 113 21 Pr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu 2002, p. 18

20

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE și să comunice, spiritual și fizic, cu trupul din care a fost luată, pentru perpetuarea neamului omenesc. Prin cuvintele Lui Dumnezeu:,,de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24), se afirmă însuși principiul unității monogamice a familiei. Această legătură monogamă, binecuvântată de Dumnezeu, a fost însă alterată din cauza păcatului originar. Rătăcitor pe pământ, omul, uitând de Dumnezeu, a uitat și de ceea ce era bun și plăcut Lui. Astfel, omul a ajuns la poligamie; Lameh fiind primul care a recurs la o astfel de legătură conjugală neplăcută lui Dumnezeu (Facere. 4, 19). S-a spus că, ,,în vederea răspândirii și înmulțirii neamului omenesc, Dumnezeu a admis poligamia”22. Omul, în decursul istoriei neamului omenesc de până la Moise, și după (cu mici excepții), s-a complăcut în această situație. Exemplul de netăgăduit îl avem la patriarhul Avraam, care a trăit în concubinaj, îndemnat fiind de soția sa, Sara. Motivul este bine cunoscut: Avraam, ajuns la o vârstă înaintată, fără urmași, ,,a intrat acesta la Agar și ea a zămislit” (Facere. 16, 4). Dacă patriarhul Avraam a încălcat principiul monogamic al căsătoriei, care de fapt la poporul ales nu era o taină, în schimb, în cazul patriarhului Iacob avem de-a face cu tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenea un lucru normal în viața poporului Israel23. Primind Tablele Legii pe muntele Sinai din mâna sfântă a Domnului Dumnezeu, Moise a căutat să-i determine pe israeliteni să păstreze prescripțiile Legii. Dar lupta împotriva poligamiei a continuat cu insistență și după profetul Moise. Legea interzicea prin poruncă căsătoria aceluiași bărbat cu două surori (Levitic 18, 18), iar regele, unsul lui Iahve, nu avea dreptul de a se căsători cu mai multe femei (Deuteronom 17, 17). Legea avea prescripții precise și 22

Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologia biblică, EIBMBOR, București 1994, p. 126 23 Ibidem, p. 127

21

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE în ceea ce privește relația sclav-stăpân, sclava având dreptul de a se răscumpăra, atunci când stăpânul său nu-i recunoaște relația de concubină (Iesire 21, 8). Decalogul, în două dintre poruncile sale, se ocupă de farnilia poporului ales, normalizând în porunca a V-a raporturile dintre părinți și fiii lor, iar prin porunca a VII-a întărind credința conjugală ce trebuie să ghideze viața de familie a celor doi soți. În general, aceste porunci vor menține la poporul Israel monogamia, iar excepțiile de la lege nu au devenit niciodată model de urmat24. Arhiereul, alesul lui Dumnezeu, care intra o dată pe an în Sfânta Sfintelor, la ziua împăcării, și care trebuia să mențină o curăție trupească deosebită, avea obligația să se căsătorească numai cu o singură fecioara (Levitic 21, 13-14). Se reafirma astfel principiul monogamic al căsătoriei, impus de Dumnezeu protopărinților neamului omenesc. Adulterul, ca legătură trupească dintre doi soți, din familii deosebite, sau a unui soț cu o persoana liberă, a fost condamnat cu severitate de arhiereu, preoții și leviții care slujeau la Cortul sfânt și mai apoi la Templu. Ei au invocat cu tărie porunca divină: ,,Să nu săvârșești adulter”. De altfel, întrucât cei care practicau adulterul săpvârșeau un păcat întreit - împotriva lui Dumnezeu, împotriva soțului credincios și împotriva familiei - acest păcat a fost așezat alături de omucidere și idolatrie25. După anunțarea Legii, adulterul va primi pedeapsa capitală: moartea (Levitic 20, 10). Revenind la actul căsătoriei, trebuie să subliniem faptul că, la poporul ales, căsătoria nu avea un caracter religios, de taină, așa cum avea să devină în creștinism, unde iubirea devine ,,plinătatea și integritatea vieții creștine”26.

24

Diac. Asist. Mircea Chialda, Îndatoririle moral-sociale după Decalog , în revista ,,Studii Teologice”, an VIII(1956), nr. 9-10, p. 609 25 Ibidem, p. 612. 26 Prof. Dr. Nicolae Chițescu, Atitudinea principalelor religii ale lumii față de problemele vieții pământești, , în revista ,,Ortodoxia”, an IV(1952), nr. 2, p. 246

22

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Vechii evrei disociau căsătoria în două acte distincte: logodna și cununia. Actul logodnei aducea față în față cele două părți: părinții sau fratele mai mare al logodnicei și părintele logodnicului. Discuțiile se purtau în prezența unor martori și se întărea printr-un legământ, așa cum citim în cartea profetului Maleahi: ,,Și de ziceți: De ce? Din pricină că Domnul a fost martor între tine și femeia tinereților tale, față de care tu ai fost viclean, deși ea era tovarășa ta și femeia legământului tau” (Maleahi 2, 14). Contractul dintre cei doi logodnici era întărit printr-un legământ în fața lui Dumnezeu, iar apropierea logodnicei de casa viitorului mire se făcea prin cumpărare; soțul le mulțumea cu o anumită sumă de bani, sau prin muncă, părinților logodnicei (Facere 29, 20-27). În cazul în care logodnicul revenea asupra hotărârii sale și dorea să desfacă logodna, el avea dreptul să-i dea carte de despărțire logodnicei, care își păstra castitatea și continua să locuiască în casa părinților ei până la căsătorie. Timpul care separa actul logodnei de căsătorie varia de la un caz la altul. După ce mireasa era acoperită cu vualul de nuntă, sosea mirele înconjurat de prieteni și o lua pe cea încununată, pentru a petrece în cântece și jocuri șapte zile; nu înainte însă ca mireasa să primească binecuvântarea părinților (Facere 29, 27). Totodată, trebuie subliniat faptul că raporturile dintre Dumnezeu și Israel devin modelul exemplar al raporturilor dintre bărbat și femeie în căsătorie, altfel spus, arhetipul sacru al cuplului uman. Spre deosebire de popoarele din jur, poporul evreu considera că Dumnezeu în marea Lui înțelepciune a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, a creat o ființă cugetătoare făcând-o desăvârșită și întreagă, asemenea bărbatului, adică rațională, capabilă să fie alături de bărbat în toate împrejurările vieții27 .

27

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea I, Omilii la Facere(I), traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția ,,PSB” Vol. 21, EIBMBOR, București 1987, p. 168-171

23

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE La vechii evrei, soția se deosebea în mod categoric de sclavele care puteau fi vândute. Chiar dacă în urma achitării prețului de cumpărare femeia devenea proprietatea soțului, totuși ea nu era supusă acestuia asemenea unei sclave, soțul rezervându-și dreptul de a divorța, iar soția supunându-se în tăcere verdictului. În ceea ce privește relația cu Dumnezeu prin intermediul cultului văzut, femeia era lipsită de autoritatea necesară depunerii vreunui vot. Autoritatea ei se manifesta doar asupra sclavelor din familie, asupra copiilor și asupra dreptului de naștere (Iesire 20,12; Pilde 14,1). Nu trebuie însă uitat faptul că în cartea Deuteronom, se arată în ce fel era pedepsit bărbatul care dezonora o femeie și anume: prin uciderea cu pietre sau prin obligația de a lua de soție, fără ca vreodată să poată divorța de ea (Deuteronom 22, 29). Deci, la poporul ales femeia a avut un alt statut decât cel de la alte popoare ale lumii antice. Ori de câte ori poporul evreu se abătea de la dreapta credință și ipso facto, legătura cu Iahve era ruptă, asemănarea cu legătura dintre bărbat și femeie se făcea auzită din gura profeților (Osea 1). Așa încât afirmația că femeia la vechii evrei era considerată o ființă inferioară și fără drept nu-și găsește, întru totul temeiul în Sfănta Scriptură a Vechiului Testament. La vechii evrei nu putem disocia copilul de mama lui și nici pe tată de familia sa. Nașterea reprezintă moment de bucurie, iar femeia permitea moașelor care o asistau la naștere să-i prezinte tatălui pe nou născutul. Acesta cu demnitate bărbătească lua copilul în brațe, arătându-și prin acest mod de manifestare paternitatea (Facerea 50, 23). Toate momentele care marcau creșterea, evoluția în timp a copilului erau prilej de bucurie pentru părinți; așa era atât la ințărcatul copilului, cât și vârsta la care începea să învețe Legea. Totodată, femeia care da naștere la prunci mulți atrăgea după sine binecuvântarea divină peste familia ei. Legea mozaică îi permitea femeii lăuze să se prezinte la lăcașul sfânt doar după un anumit număr de zile, iar când se prezenta, trebuia să aducă drept jertfă de curățire un miel ca ardere de tot și un pui de porumbel sau turturea (Levitic 12, 2-6). 24

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Nașterea de băiat atrăgea după sine aprecierile favorabile ale soțului, deoarece perpetuarea neamului la vechii evrei se făcea prin spița bărbătească, nu pe linie maternă. Fiind cu imaginație bogată, mamele israelitene din Vechiul Testament legau numele de persoana copilului care-l purta, căutând în felul acesta să exprime comportamentul viitor al individului precum și rolul pe care avea să-l joace acesta în sânul poporului evreu (I Regi 2, 9; Iuda 6, 23; Rut 1, 11). În ceea ce privește educația copiilor, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne dă indicații clare și prețioase, toate elementele gravitând în jurul poruncilor divine transmise poporului evreu prin Moise de către Dumnezeu. Mama se ocupa de copil până la vârsta la care tatăl îl iniția în scrierea și citirea Legii și a cărților sfinte, școlile publice vor căuta să argumenteze și să ducă mai departe educația începută de părinți și anume, chemarea lui Avraam: ,,că l-am ales, ca să învețe pe fiii și casa sa după sine să umble în calea Domnului și să facă judecată și dreptate”. (Facerea 18, 9) Venind în lume înțelepciunea lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat (Ioan 1, 1–14), Și-a zidit casa Sa întărindu-Și cei șapte stâlpi (Pilde 9, 1). Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos, prin cele șapte Taine a venit să împlinească tot ce a fost proorocit în Lege și în prooroci (Matei 5, 17; 11, 13), căsătoria fiind și ea așezată ca un stâlp al credinței, ca o Taină a învățăturii Dumnezeului și Mântuitorului nostru. Astfel, schimbând Legea lui Moise (Evrei 7, 12) cu Legea Credinței (Romani 3, 27), adică Legea cea Noua (Matei 26, 26–28; Marcu 1, 15; Galateni 6, 2), El a schimbat și beteșugul rânduielii căsătoriei Legii Vechi (Evrei 8, 7–13), care nu numai că nu se bucura de binecuvântarea cerului, dar mai avea și neajunsul că omul își putea lăsa soția din orice pricină. Deci în Vechiul Testament, Dumnezeu mustra acest rău obicei al iudeilor, spunându-le: ,,Păstrați-vă deci viața voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereților tale. Căci eu urăsc alungarea femeii” (Maleahi 2, 15–16). Venind Domnul Iisus Hristos spre a 25

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE îndrepta toate strâmbătățile, spunea celor ce Îl ascultau: ,,S-a zis iarași (celor din vechime) cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărțire. Dar Eu vă spun că oricine își va lăsa femeia, afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată, săvârșește adulter (Matei 5, 31–32). Altădată, fariseii au venit la Iisus ca să-L ispitească și I-au zis: ,,Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: ,,Oare voi n-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat și femeie? Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va însoți cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci unul. Deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. Și i-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea femeii carte de despărțire și să o lase? Iisus le-a zis: Din pricina învârtoșării inimii voastre... dar dintru început nu a fost așa. Eu însă zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de vina de desfrânare, și va lua alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârșește adulter” (Matei 19, 3–9). Astfel, prin Hristos căsătoria este ridicată pe o treaptă superioară: El face din ea Taina28. În Sfânta Scriptură ni se spune că, la început, Dumnezeu a făcut cerul și pământul (Facerea 1, 1). Din referatul biblic al creației, reținem deci că cerul înseamnă lumea nevăzută a ingerilor, iar pământul înseamnă lumea văzută. Toate făpturile zidite de Dumnezeu ,,erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Sfânta Scriptură ne descoperă de asemenea că în ziua a șasea, după ce a făcut toate celelalte ființe, Dumnezeu l-a adus la existență pe om. Existența omului a fost hotărâtă de Dumnezeu înainte de facerea lumii, ca de altfel și stăpânirea Sa asupra acestuia. Despre crearea omului și starea lui de dinainte de păcat, din Sfânta Scriptură reținem că omul nu a fost făcut din poruncă, ci din mâinile lui Dumnezeu (Iov 10, 8) și după chipul și asemănarea Sa (Facerea 1, 26). 28

Arhimandrit Cleopa Ilie, Calauza în credința ortodoxă, Ediția a patra reviuzuită și adaugită, Editura Episcopiei Romanului 2000, p. 272-273

26

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Aceeași Sfântă Scriptură ne spune că omul este ,,chipul” lui Dumnezeu prin faptul că este înzestrat cu rațiune, care îl ridică la rangul de stăpân al lumii. De altfel, încă de la creație, Dumnezeu l-a împuternicit ,,...să poruncească tuturor celor văzute și patimilor care se ridică în el; să comande, iar nu să fie comandat. Iar dacă părăsindu-și puterea de a comanda - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - el se va lăsa mai degrabă comandat, în loc să comande, el va înceta să mai fie om și în locul numelui de om va merita numele animalelor...”29. Omul are deci putere de stăpânire fiindcă poartă chipul lui Dumnezeu. Cât privește noțiunea de ,,asemănare” cu Dumnezeu, aceasta marchează eforturile pe care trebuie să le depună pentru a se face, pe cât îi este cu putință, asemenea lui Dumnezeu (prin blândețe, bunătate și toate virtuțile). În fine, reținem că omul, fiind făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a fost hărăzit ca să trăiască în legătura dragostei și comuniunii cu Creatorul său. Arătându-se cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului, Sfânta Scriptură ne mai spune că Dumnezeu, luând țărână din pământ, ,,a suflat în fața lui suflare de viață” (Facere 2, 6). Pentru Părinții Bisericii, acest suflu de viață este sufletul nemuritor pe care Dumnezeu l-a hărăzit omului încă de la Creație. Printr-un act de voință, Dumnezeu a făcut ca sufletul să trăiască veșnic, ca să-și poată primi răsplata sau pedeapsa. Din Sfânta Scriptură aflăm de asemenea că ,,Dumnezeu a făcut pe om bărbat și femeie” (Facere 1, 27); cât despre femeie, același referat biblic ne spune că ,,a făcut Dumnezeu din coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, și a adus-o lui Adam. Și a zis Adam: iată acum os din oasele mele și trup din trupul meu; aceasta se va chema femeie, pentru că din bărbatul său s-a luat” (Facere 2, 22-23). În Epistola catre Diognet - redactată la Alexandria spre sfârșitul secolului al II-lea se afirmă că ,,Dumnezeu a sădit la 29

Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 176

27

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE început în mijlocul paradisului pomul cunoștinței și pomul vieții, tocmai pentru a arăta prin cunoștință viața. Cei dintâi oameni, pentru că nu s-au folosit bine de cunoștință, prin înșelăciunea șarpelui, s-au văzut goi”30. Autorul recunoscut al aceleiași Epistole către Diognet ținea totodată să precizeze că ,,nu cunoștințele omoară, ci neascultarea omoară”31. Referitor la suflarea de viață - de care face referință Sfânta Scriptură, în actul creației omului - trebuie reținut că aceasta are o profundă semnificație pentru antropologia creștină. Într-adevăr, din sufletul insuflat și din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu Dumnezeu. Legătura comuniunii lui Dumnezeu cu omul - în care Dumnezeu a imprimat în ființa acestuia chipul Său - se menține prin împărtășirea harului necreat. Totodată, prin insuflarea Lui Dumnezeu, în om a fost pus o dată pentru totdeauna sufletul ,,înțelegător și liber”, și ,,...o dată cu el Dumnezeu intră și în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om”32. Libertatea de voință a omului face parte din chipul lui Dumnezeu în el. Or, după cum se știe, ,,omul n-a mai dat curs aspiratiei sale funciare spre nemurirea data lui de Dumnezeu, ci s-a întors către lume și plăcerile ei sensibile, devenind robul legilor naturale ale compunerii și descompunerii, ale stricăciunii și morții”33. Prin propria sa libertate, omul a întrodus suferința în propria sa ființă și în structura cosmosului întreg. Dar, după cuvântul Apostolului Pavel, această faptură ,,se va izbăvi din robia stricăciunii, pentru a ajunge la libertatea și nestricăciunea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21). Desigur din istoria mântuirii neamului 30

Sfăntul Iustin Martirul și Filosoful, Epistola către Diognet, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția ,,PSB” Vol. 1, EIBMBOR, București 1979, p. 346 31 Ibidem, p. 346 32 Pr. Prof. Dr. Dumitru Ghorghe Popescu, Teologie și Cultură, EIBMBOR, București 1993, p. 142 33 Ibidem, p. 142

28

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE omenesc știm că stricăciunea și moatrea nu au fost făcute să dureze veșnic și că prin moarte n-a fost omorât omul ci „corupția care-l învăluise”34 . Din aceeași Sfântă Scriptură aflăm că încetarea comuniunii omului cu Dumnezeu - prin propria libertate a omului - a avut și urmări nefaste. În primul rând, aceasta a dus atât la dispariția solidarității dintre om și creație, cât și la dizolvarea solidarității și a comuniunii omului cu semenii săi. Uciderea lui Abel de către Cain rămâne paradigmatică în această privință. Reținem însă că această stare nefericită în care se află lumea după cădere nu e urmarea vreunui act al lui Dumnezeu, ci rezultatul exclusiv al faptei lui Adam. Robia lui Adam este rezultatul traumatizării proprii prin deviere de la drumul lui și moartea e rezultatul depărtării de Dumnezeu. Desigur, din istoria mântuirii neamului omenesc știm că stricăciunea și moartea n-au fost făcute să dureze veșnic și că prin moarte n-a fost omorât omul, ci corupția care îl învăluise. Rod al păcatului, moartea a fost îngăduită de Dumnezeu ca să nu fie răul fără moarte, cum se spune la slujba prohodirii morților. Dogmatica ortodoxă ne mai spune că durerea, care este un efect al păcatului, devine mijloc împotriva păcatului. Primul păcat a constat în plăcere, dar Dumnezeu, voind mântuirea omului, a înfipt în plăcere contrariul ei, durerea, ca pe un mijloc de pedepsire, de oprire sau de nimicire a plăcerii. Acesta este motivul pentru care Ortodoxia consideră că din cauza păcatului chipul lui Dumnezeu s-a slăbit, dar nu s-a distrus. Chiar în urma căderii exista în om o aspirație spre infinit, spre transcendent, și o tendință slabită, dar funciară spre comuniune sau solidaritate umană. Prin acțiunea de răscumparare făptuită de Mântuitorul, făptura a fost trecută de sub domnia întunericului în împărăția luminii și a iubirii lui Dumnezeu (Ioan 3, 16). Acest act răscumpărător a avut urmări fericite și asupra familiei, care avea să

34

Ibidem, p. 145

29

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE fie sfințită prin participarea Mântuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii. Din mărturia Sfintei Scripturi, am reținut că cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută din coasta lui Adam. Scopul creării ei a fost înainte de toate acela ca omul să nu fie singur, și să-i fie lui de ajutor. Totodată, Eva a fost făcută pentru înmulțirea și continuarea neamului omenesc. Și i-a binecuvântat Dumnezeu pe ei - citim în cartea Facerii - zicând: ,,Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Facere 1, 28). Deci, mai întâi a fost făcut bărbatul și apoi din el femeia. Eva nu a fost făcută din țărâna ci din coasta lui Adam, arătându-se prin aceasta că în barbat și în femeie există o singură fire trupească un singur izvor al nemului omenesc35 . Sfânta Scriptură spune de asemenea că, după ce Dumnezeu la făcut pe om, l-a așezat în rai. Cât privește starea omului în rai, înainte de păcat, aflăm că omul creat dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu - a fost împodobit cu rațiune, inima curată și voință liberă. Starea omului în rai, înainte de păcat, a fost o stare de nevinovație și nerăutate. Firea omenească era înfrumusețată prin părtășia ei cu Duhul Sfânt (Facere 2, 7). Această părtășie âi asigura lumina sfințeniei și apropierea de Dumnezeu. Harul care îl punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat și cu puterea ca el să dea nume făpturilor pământului. Sfinții Părinți ne spun și ei că protopărinții neamului omenesc, fiind îmbrăcați în haina Duhului Sfânt n-au avut nici pofta trupului. Într-adevăr, Adam și Eva au trăit în rai fără trebuința îmbrăcămintei (Facere 2, 25), adică precum îngerii, împărtășindu-se din bunătatea lui Dumnezeu: ,,Atâtea și atâtea binefaceri – adeverește Sfântul Ioan Gură de Aur i-a făcut Dumnezeu omului pe care l-a creat! Mai întâi de toate l-a adus de la nefiintță la fiintță; apoi l-a învrednicit de i-a făcut trup din țărână, apoi, ceea ce e mai însemnat, prin suflare i-a dăruit suflet; apoi a poruncit să se facă raiul și a rânduit ca omul să 35

Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, traducere de David Popescu, EIBMBOR, București 1994, p. 298

30

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE locuiască acolo; după aceasta, iarăși, ca un tată iubitor, îi dă omului, ca să nu alunece ca un copil tânăr, care se bucura de toate libertățile și înlesnirile, și o mică și neînsemnată grijă; îi poruncește Stăpânul Dumnezeu lui Adam să lucreze și să păzeasca raiul36. După călcarea poruncii lui Dumnezeu, Adam și Eva au cunoscut însă goliciunea trupului lor37. Pierdusera prin păcatul neascultării Harul cel de la început. Comentând textul de la Facere 2, 23-24, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că după călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia; până atunci trăiau în rai ca îngerii; nu erau aprinși de poftă, nu erau asaltați de alte pătimi, nu erau supuși nevoii firii, ci au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte.38 Așadar, erau ,,amândoi goi și nu se rușinau” (Facere 2, 25) fiindcă ,,nu intrase păcatul și neascultarea; erau îmbrăcați cu slava cea de sus; de aceea nici nu se rușinau; după călcarea poruncii, însă, a intrat și rușinea și au cunoscut că sunt goi”39. După căderea în păcat, osânda lui Adam este truda muncii, iar a femeii nașterea de fii în dureri. Mai mult, după alungarea lui Adam și Eva din rai, din cauza păcatului și a înstrăinării de Dumnezeu, femeia ajunsese în stare de robie față de bărbat, care o cumpăra de la păgâni, sau semisclavă, ca la evrei, unde viitorul soț o lua dând multe daruri părinților și rudelor tinerei (Facere 24, 161; 29, 1-30). În ambele cazuri - preciza un teolog ortodox căsătoria nu mai era o consimțire liberă între tinerii căsătoriți, de aceea, soțiile cumpărate numeau pe bărbații lor: ,,domnul și stăpânul meu” (Facere 18, 21; I Petru 3, 6). Mântuitorul, Care a eliberat femeia din starea sa de sclavie și semisclavie, a înnoit instituția căsătoriei, ridicând-o la rangul de Taină sfântă, încheiată prin libera consimțire și sfințită de Biserică. 36

Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 123 Ibidem., p. 123 38 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 172-173 39 Ibidem, p. 173 37

31

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Sfinții Părinți ne adeveresc că primii oameni, înainte de păcat, au dus o viață fericită. Protopărinții noștri au fost creați liberi, în stare de a ajunge fie la moarte, fie la nemurire, după ascultarea sau neascultarea lor față de porunca lui Dumnezeu. Reținem deci că starea omului înainte de păcat era o stare de curăție, de fericire, de cunoaștere și de eliberare, de unde putința de a nu muri, dar nu era o stare de desăvarșire deplină, omul putea înainta spre această desăvârșire sau să se abată de la aceasta, datorită marelui dar cu care l-a înzestrat Creatorul său: libera voință. Făptura aleasă a slavei dumnezeiești, Omul a fost așezat în rai ca să împlinească porunca lui Dumnezeu. Prin aceasta, el se împărtășea de fericirea de a cunoaște și a trăi cu Dumnezeu prin comuniunea haric. Porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam a fost aceea de a nu mânca ,,din pomul cunoștinței binelui și răului”, pentru ca în ziua în care va mânca din el ,,cu moarte va muri” (Facere 2, 17). Această poruncă a fost păzită de Adam și Eva pentru o scurtă perioasă. Dar, din îndemnul diavolului în chip de șarpe și datorită mândriei lor, Eva întâi și Adam după ea au mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu. Consecința neascultării poruncii lui Dumnezeu a fost scoaterea lor din rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul ca răscumpărător al păcatului lor (Facere 3, 15). Acest păcat al protopărinților noștri, care se numește păcat strămoșesc, a trecut - după cum ne spunea Sfântul Apostol Pavel la toți oamenii. ,,Printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5, 12). Acest păcat al neascultării îl înclină pe om spre păcat, spre încălcarea poruncii lui Dumnezeu. ,,După cum este scris: Nu este drept nici unul; nu este cel ce înțelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu. Toți s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este” (Romani 3, 10, 12). 32

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE O dată cu păcatul strămoșesc, primii oameni au pierdut harul lui Dumnezeu și, prin aceasta, legătura cu Dumnezeu. Păcatul strămoșesc a adus cu sine și slăbirea chipului lui Dumnezeu în om. Protopărinții au pierdut totodată sfințenia, curăția și putința de a nu muri. Prin pierderea harului, protopărinții au pierdut și roadele acestuia, ca urmare a neascultării poruncii lui Dumnezeu, fiind scoși din rai (Facere 3, 22). Prin neascultarea unuia singur, firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat, trupurile protopărinților s-au deschis plăcerilor, trezind în ei pofta cărnii. Și astfel, liniștea desăvârșită a trupului s-a pierdut, de harul care-i acoperea au fost dezbrăcați și apropierea de Dumnezeu nu a mai fost posibilă. Sfântul Apostol Pavel spune că ,,plata păcatului” (Romani 6, 23) a fost moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească și vesnică, după cum însuși Dumnezeu le vestise (Facere 2,17). Neascultând porunca, pedeapsa proto-părinților a fost moartea, și aceasta nu pentru că au mâncat dintr-un pom al morții, ci pentru că au călcat porunca dumnezeiască. Așa se face că prima familie instituită de Dumnezeu în rai avea să cunoască boala și slăbirea chipului lui Dumnezeu, iar apropierea de luminile curate ale Duhului rămâne ca o nădejde pentru ea. În lucrarea Sa de a păstra și conduce lumea, Dumnezeu conlucrează cu creatura Sa, cu omul, încercând să-l întoarcă spre bine, spre adevăr. Această lucrare a lui Dumnezeu - fiind legată de categoria ,,noului” prin excelență, ,,iată, toate le fac noi” (Apocalipsa 21, 5) - l-a determinat pe Sfântul Apostol Pavel să ne îndemne să umblăm ,,întru înnoirea vieții” și ,,să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slava cea veche” (Romani 6, 4; 7,6). Sfântul Apostol Pavel opune ,,înnoirea Duhului” vechimii literei, sau legii, întrucât opune petrecerii în moarte viața învierii. Iar unde e legea, e semn că domnește păcatul. ,,Boldul morții este păcatul, iar puterea păcatului este legea” (1 Corinteni 15, 56). Ori, ,,legea e puterea păcatului ducător la moarte, când ea nu pregătește spre depășirea treptei atinse prin ea; când omul nu trage concluzia că ,,sfârșitul legii este Hristos”, sau ,,plinirea ei este iubirea” 33

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE (Romani 10, 4; Romani 13, 10), ca noutate continuă. Iar păcatul e semnul persistării omului vechi40. Din Sfânta Scriptură reținem că suntem solidari în păcat și cădere cu Adam (I Corinteni 15, 47-49), protopărintele nostru după trup. Prin descendența naturală, Adam ne-a asociat pe toți morții. Prin descendența harică, Hristos ne asociază pe toți invierii Sale (II Corinteni 4, 10)41. Așadar, precum prin Adam au căzut toți, tot așa prin Hristos se ridică toți, subliniindu-se astfel temeiul egalității personale a oamenilor și putința tuturor de a invia în Hristos. Referitor la urmările păcatului strămoșesc asupra familiei, trebuie de asemenea să menționăm și faptul că pentru Părinții Bisericii viața izvorăște de la Dumnezeu, care - prin Fiul Său iubit, Mântuitorul Hristos - a restaurat chipul omului deformat prin păcatul strămoșesc; noul Adam a distrus deci moartea prin moarte, jertfa sa expiatoare pe crucea de pe Golgota. Prin jertfa Sa, al doilea Adam, Mântuitorul Hristos, a regenerat firea spre înnoirea vieții. Ori, prin înnoirea vieții, Hristos a dat un nou, sens și familiei instituite de Dumnezeu în paradis. În fine, am reținut că, potrivit referatului biblic de la Cartea Facerea, familia a existat de la crearea omului, dar în acea stare paradisiacă ea avea un caracter pur spiritual, fecioria fiind nota ei distinctivă. După căderea în păcat însă, viața conjugală a protopărinților Adam și Eva trebuie înțeleasă ca un pogorământ al Lui Dumnezeu, precum și ca o mângâiere pentru firea umană slăbită și pervertită de păcatul neascultării. În Noul Testament, unirea dintre bărbat și femeie este definită de Sfântul Apostol Pavel ca ,,Taina mare” (Efeseni 5, 32), deoarece are ca model iubirea dintre Hristos și Biserică (Efeseni 5,25). Căsătoria creștină se distinge prin natura ei monogamică, sfintenia trupului, deoarece acesta este templu al Duhului Sfant 40

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, EIBMBOR, București 1978, p. 493 41 Pr. Drd. Stelian Tofana, Invierea Mântuitorului Hristos – chezășia invierii noastre, in revista ,,Ortodoxia”, an XXXVIII(1986), nr. 3, p. 130-131

34

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE ,,Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este tempul al Duhului Sfânt care este în voi, pe care îl aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (Efeseni 6, 18), consacrarea reciprocă pentru o viață de comuniune, iubire și curăție ,,Căci bărbatul necredincios se sfintește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios” (Efeseni 7, 14) și transmiterea vieții prin nașterea de prunci ,,Dar ea se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie”- (I Timotei 2, 15)42. Trupul este templul Duhului Sfânt (Efeseni 6,19), de aceea, dacă bărbatul și femeia devin un trup, unirea lor este pecetluită de Sfântul Duh sălășluit în fiecare din ei43. Hristos întărește din nou legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, în ambianța harică ce iradia din persoana Sa. Săvârșind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa cea mai presus de fire și dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei44. Familia, cu tot ce are mai reprezentativ, unitatea individuală, a celor doi – bărbat și femeie – obținută prin Taina Nunții, prezintă înfățisări diferite, în funcție de epoci, grad de civilizație și mod de viață. Din scrierile Sfinților Apostoli aflăm că în familia creștină soții sunt egali înaintea lui Dumnezeu (Galateni 3, 28). Practica din lumea păgână, în care bărbatul era despotul familiei, aducea sacrificii, avea puteri aproape nelimitate asupra soției și copiilor,nu era urmărit de lege în caz de adulter, fusese deci înlocuită prin unirea liber consimțită între bărbat și femeie, între parteneri cu drepturi egale. Femeia era totodată chemată la aceeași mântuire ca 42

Pr. Ion Bria, Didtionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, București 1981,p.96 John Meyendorff, Căsătoria—perspectivă ortodoxă, trad. de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj Napoca 2007, p. 22 44 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 3, p. 123 43

35

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE și bărbatul45, participând și ea la aceeași credință și la aceeași viață a harului și prin Taina Cununiei. Într-adevăr, după cum am putut constata, femeia capătă demnitatea de om abia în Noul Testament. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nici tatăl, nici mama n-au întâietate față de soție. Bărbatul creștin este dator să-și iubeasca femeia sa cum se iubește pe sine insuși, devenind ,,amândoi un trup” (Efeseni 5, 25-31). Aceeași Lege a Noului Testament prevede că și soțiile să-și stimeze și să-și respecte soții, nu din teamă și nici din obligații, ci dintr-un sentiment de iubire divină (Efeseni 5, 22), deoarece ,,așa se cuvine în Domnul” (Closeni 3, 18). Prin ascultarea de soți, pornită din dragostea ce le poartă, soțiile au darul ca prin purtarea lor prin felul lor de viață curată și plină de sfială să căștige fără propovăduire pe soții lor întru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Mai mult, Noul Testament cere ca femeia creștină ,,să aibă o viață cuviinciosă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedată la băuturi, ci cumpătată, cu viață curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bună, ca prin faptele ei, nu cumva să fie bârfit cuvântul lui Dumnezeu” (Tit 3, 3-5). După Sfântul Apostol Pavel, părinții sunt obligați să îndeplinească nu doar nevoile materiale ale copiilor (II Corinteni 2,14; I Timotei 5,8), ci și nevoile lor spirituale. Ei sunt cei care dau sens vieții de familie. În ce privește formarea lor religioasă, Sfântul Apostol Pavel le recomandă părinților să-și crească copiii ,,în învățătura și povața Domnului” (Efeseni 6,4). Pentru îndemnarea lor pe calea viețuirii creștine, părinții sunt chiar datori să-și certe copiii; mustrarea lor trebuie însă să fie făcută prin iubire și pentru binele lor și nu dintr-o pornire pătimașă (Coloseni 3, 21). La rândul lor, copiii sunt îndemnați să asculte de părinții lor întru toate, căci aceasta este bine plăcut Domnului (Coloseni 3, 20; Efeseni 6, 1-2) și să le dea cuvenita cinstire și ajutor la vreme de nevoi (I Timotei 5, 4). Sfinții Apostoli, fiind aleși de Mântuitorul Iisus Hristos să aducă lumina neamurilor au învățat de la Iisus că familia are un rol central în 45

Gheorghe Papuc, Viața creștină după Epistole Sfântului Apostol Pavel , în revista „Studii Teologice”, an VII (1955), nr. 5-6, p. 359

36

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE încolțirea seminței noii învățături. Spre deosebire de Mântuitorul Hristos, care a ajuns la sufletul ascultătorilor mai mult ,,prin parabole, prin pilde”46, Sfântul Apostol Pavel folosește învățătura directă, încercând totuși să folosescă principiile pedagogice folosite în vorbirea Mantuitorului în parabole sale. Epistola catre Efeseni, deși este o epistolă în care Sfântul Apostol Pavel întărește învățătura despre Biserică, totuși în ea găsim poziția sa cu privire la bazele familiei creștine. Îmbrăcând cu duh nou textul din Facere 2, 24, ,,pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Efeseni 5, 31), Sfântul Pavel spune despre căsătorie că este voită și orânduită de Dumnezeu, punându-se astfel de acord cu cele spuse de Domnul Iisus Hristos: ,,dar de la începutul făptuirii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu […] și cei doi vor fi un trup: așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Marcu 10, 6-8). Preluând învățătura Mântuitorului Sfântul Apostol Pavel va ține să reamintescă faptul că bărbatul și femeia se simt încă de la creație, atrași unul de altul și că se completează reciproc dând astfel contur căsătoriei în forma sa monogamica (ICorinteni 11, 11). Apostolul neamurilor nu ezita să sublinieze faptul că bărbatul și femeia sunt un singur trup, creat de Dumnezeu. ,,Precum femeia este din bărbat și bărbatul din femeie și toate sunt de la Dumnezeu” (I Corinteni 11, 12) căci Dumnezeu ,,primează oricărei predanii și interpretări omenești”47 . Și pentru că bărbatul și femeia ,,prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, adică chip dumnezeiesc, ,,se dezvăluie astfel o legătură indisolubilă”48 , între unitatea desăvârșită ce trebuie să caracterizeze familia creștină și unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. De altfel, pentru Sfântul Apostol Pavel, această unitate a Sfintei Treimi trebuie să fie luată ca model de urmat de cei doi soți. ,,Iar 46

Pr. Prof. Dr. Dionisie Stamatoiu, Despre parabolele Mântuitorului, în revista „Mitropolia Olteniei”, an XLIX (1997), nr. 1-3, p. 132 47 Idem, Istoricul interpretării Sfintei Scripturi, în revista „Mitropolia Olteniei”, an XLVII(1995), nr. 1, p. 28 48 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Preoția, taina în slujire în viața Bisericii, în revista „Ortodoxia”, an XXXIV(1982), nr. 4, p. 540

37

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE celor ce sunt căsătoriți, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat; tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia” (I Corinteni 7, 10-11). Chiar dacă unii creștini de pe vremea Apostolului Pavel credeau – în mod eronat – ,,că totul îi este îngăduit aceluia care posedă libertatea în Hristos”49. Sfântul Apostol Pavel ca sfânt trăitor întru Hristos, în Epistolele sale întărește unitatea căsătoriei, conștientizându-i pe soți de sfințenia căsătoriei, de faptul că, la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul Iisus Hristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat a binecuvântat căsătoria așezându-o între cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii. Mai mult, Sfântul Pavel compară legătura prin Sfânta Taină a Cununiei, dintre bărbat și femeie, cu trăirea mistică existentă între Hristos și Biserica Sa: ,,dar așa cum Biserica se supune lui Hristos tot astfel și femeile să le fie întru toate bărbaților lor. Bărbaților, iubiți femeile voastre așa cum și Hristos iubește Biserica” (Efeseni 5, 24-25). De aceea, cei care primesc Taina Căsătoriei se unesc și cu Hristos, în Biserică, fără însă a fi obligați să consimtă unirea sfântă, căci dacă ,,Dumnezeu a chemat pe toți la mântuire”, ,,nașterea spirituală depinde de cel ce se naște”50 , chiar daca Hristos ,,s-a dat pentru ea ca s-o sfințească curățind-o prin baia apei prin cuvânt” (Efeseni 5,25-26). Numai așa ia naștere ,,Biserica mică”, adică familia creștină, așa cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur ca o completare la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, ci în Domnul”51, adică toate privite cu ochiul revelației biblice . Și precum Biserica mare formează Trupul lui Hristos, în care credinciosul, prin Sfintele Taine, intră în comuniune cu Mântuitorul 49

Studiul Noului Testament, întocmit de Diacon Nicolae Nicolaescu, Pr. Grigorie Marcu, Pr. Sofron Vlad, Editia a II-a, EIBMBOR, Bucuresti 1977, p. 130-131 50 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu,Studii comparative între Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa și manualul către Laurențiu al Fericitului Augustin, in revista ,,Ortodoxia”, an XVI(1964), nr. 1, p. 122 51 Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, Editura Christiana, București 1995, p. 158

38

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE nostru Iisus Hristos, tot așa Biserica mică, familia, fiind înglobată în Biserica mare se împărtășește de prezența lui Hristos, considerând pe Mântuitorul ca și conducător spiritual în menținerea unității dintre cei doi soți, întru iubire, ,,pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui și din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).

1.2 Perspectivele teologice asupra vieţii de familie în lumina Sfinţilor Părinţi Biserica primară s-a confruntat în activitatea ei de la început cu împrejurări şi condiţii deosebit de grele fiind frământată de lupte şi neajunsuri52. Părinţii Apostolici fac legătura între viaţa primară nou-testamentară şi creştinismul generaţiilor următoare (I Corinteni 5,4). Operele lor oglindesc viaţa creştină a vremii lor astfel că cercetarea acestora ne va aduce în faţă parfumul proaspăt răcoritor şi întăritor al acestei vieţi sfinte53. Căsătoria (I Corinteni cap. 7) de care depinde pentru cei legaţi de ea buna chivernisire a întregii vieţi şi chiar mântuirea proprie şi a celorlalţi membri ai familiei, avea la creştinii din acea vreme o mare importanţă. De aceea Sfântul Ignatie Teoforul în drumul său spre martiriu arzând de dorinţa de a lăsa Biserica în bună rânduială, scrie Episcopului Policarp al Smirnei ,,trebuie ca cei care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu”54. Grija faţă de familia creştină a fost o preocupare constantă a Părinţilor Bisericii primare. Între puţinele 52

Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol I, EIBMBOR., Bucureşti 1984, p. 72 53 Magistr. Ştefan C. Alexe , Viața creştină după Bărbații Apostolici, în revista ,,Studii .Teologice”, VII, 1955, nr. 3-4, p. 225 54 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp V,2, în volumul Scrierile Părinților Apostolici, note şi indicii Pr. Dr. Fecioriu P.S.B. 1, EIBMBOR, Bucureşti 1979, p. 188

39

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE sfaturi pe care ei le-au putut lăsa în scris în condiţii grele în care îşi desfăşurau activitatea misionară, n-au uitat pe cele referitoare la soţ, soţie, copii tineri şi văduve55. Sfântul Policarp adresează creştinilor din Filipi: ,,Să învăţăm şi pe femeile voastre să umble în credinţa lor, în dragoste şi curăţie să-şi iubească bărbaţii lor cu credinţă, să iubească pe toţi deopotrivă cu toată înfrânarea şi să-şi crească copii învăţându-i frica de Dumnezeu”56. Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu repetă numai ideile Sfântului Apostol Pavel care se referă la îndatoririle reciproce ale soţilor. Tot în Epistola către Policarp mai aminteşte: ,,Sfătuiesc pe surorile mele să fie mulţumite cu convieţuitorii lor după trup şi duh. De asemenea poruncesc fraţilor mei în numele lui Iisus Hristos, ca să-şi iubească pe convieţuitoarele lor cum şi Hristos iubeşte Biserica”57. A mai tratat despre nuntă încă unul dintre bărbaţii apostolici Sfântul Herma: ,,Dacă bărbatul sau femeia moare şi cel rămas contractează din nou o căsătorie păcătuieşte el oare?”58 Cu această întrebare se adresează el păstorului îngerului şi capătă următorul răspuns: ,,Nu păcătuieşte, dar dacă nu se mai căsătoreşte a doua oară atunci îşi procură mare slavă la Domnul”59. Se vede de aici că în secolul Părinţilor Apostolici a doua nuntă nu era considerată ca păcat, cât şi faptul că asemenea chestiuni conjugale erau recunoscute în Biserică ca fiind sub autoritatea ei60. Păstrarea purităţii familiei şi a dragostei care se cuvine să stea la temelia ei sunt pricipiile capitale ale vieţuirii după voia lui Dumnezeu. De aceea Părinţii Apostolici se îndreaptă şi în 55

Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p.34 Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni IV, 2-3, vol. Scrierile Părinților Apostolici,., colectia P.S.B., EI.B.MBOR, Bucureşti 1979, p. 209210 57 Sfântul Ignatie Teoforul, op.cit., p. 189 58 Apud, Sfântul Policarp al Smirnei, op.cit., p. 210 59 Apud, Pr. Arsenie Boca, Tinerii, Familia şi copii născuți în lanțuri, Editura Pelerinul, Iaşi 2003, p. 193 60 Ibidem, p. 194 56

40

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE direcţia membrilor familiilor creştine, de păcatele cele mai grele ce stau la baza distrugerii unităţii şi indisolubilităţii căsătoriei, printre acestea pot fi amintite: invidia, desfrânarea, adulterul sau uciderea pruncilor61. Autorul Epistolei către Diognet aminteşte: ,,Creştinii se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună dar nu şi patul. Sunt în trup dar nu trăiesc după trup”62. Sfântul Clement Romanul laudă purtarea creştinilor faţă de cea a păgânilor, arătând că această cale evanghelică nu este greu de urmat aşa încât, chiar ,,multe femei întărite de harul lui Dumnezeu au săvârşit multe fapte de bărbăţie”63. El laudă purtarea de mai înainte a corintenilor, lăsând să se înţeleagă nemulţumirea sa faţă de starea prezentă: ,,Celor tineri – zice el – le dădeaţi sfatul să trăiască cumpătat şi curat; femeilor le porunceaţi să săvârşească totul cu conştiinţa nepătată, curată şi sfântă, iubindu-şi după cuviinţă bărbaţii lor; le învăţaţi săşi gospodărească aşa cum se cuvine casa în bună rânduială a ascultării, păstrându-se curate la suflet şi la trup. Creştinii nu trebuie să vieţuiască la întâmplare, ştiind că sunt ,,parte sfântă”, şi creaţia lui Dumnezeu, căci El ,,a plăsmuit cu sfintele şi neprihănitele Sale mâini, pe om, fiinţa cea mai aleasă şi mai măreaţă, chip al icoanei Lui”64. Chiar dacă Părinţii Apostolici s-au referit mai puţin la căsătorie şi familie, aceasta nu înseamnă că doctrina şi practica creştină cu privire la aceste aspecte le erau necunoscute lor sau celor cărora li se adresau. Că există o viaţă creştină autentică în comunităţile Bisericii acelei epoci, dovezile sunt incontestabile începând cu operele acestor Părinţi65.

61

Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p.36 ***, Epistola către Diognet V, 6-7, în vol. Scrierile Părinților Apostolici, P.S.B., E IBMBOR, Bucureşti 1979 p. 340 63 Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni LV ,3, în vol. citat, p.74 64 Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p. 37 65 Magistrand Ştefan C. Alexe, Ecleziologia Părinților Apostolici, în revista ,,Studii Teologice” VII , 1955, nr 5-6, p. 368 62

41

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Acelaşi lucru se poate afirma şi pentru perioada patristică următoare, cea a apologeţilor când preocuparea de căpătâi a Părinţilor şi a scriitorilor bisericeşti era de a combate acuzaţiile ce se aduceau creştinilor din partea iudeilor şi a păgânilor şi de a apăra creştinismul de atacurile acestora. Totuşi apologeţii au tratat în operele lor o serie de probleme cu privire la căsătorie căutând să răspundă unor false acuzaţii aduse la adresa creştinilor care vizau tocmai instituţia familiei66. Apologetul Teofil al Antiohiei în unitate cu textul paulin, învaţă că unirea primilor oameni în iubire, reflectă ,,taina unităţii dumnezeieşti”67, iar Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte căsătoria ,,chip tainic al Bisericii, şi chiar chipul lui Dumnezeu însuşi”68. Bunacuviinţă este pusă în contrast cu faptele ce batjocoresc căsătoria ale celor mai apreciaţi reprezentanţi ai lumii păgâne. Creştinul este bărbat numai al soţiei sale. Creştinul fără a-şi scoate ochii nu se uită după femei; sufletul său rămâne orb în faţa poftelor. Vorbim despre răbdare, Tertulian are aprecieri pozitive la adresa soţilor care deşi dintr-un motiv oarecare s-au despărţit, găsesc mijloace de a-şi reface căsătoria. El spune ,,când o căsătorie este desfăcută, răbdarea este folositoare la amândoi soţi – prin faptul că susţine pe bărbat şi pe femeie cât stăruie în despărţire – pe unul nu-l face adulter, iar pe celălalt îl îndreaptă”69. Tertulian susţine şi elogiază căsătoria între creştini, săvârşită de Biserică, întărită de jertfă, asistată de îngeri ca martori, consimţită de Tatăl. Căsătoria între creştini e frumoasă; ei sunt una în nădejde, una în dorinţă, una pe drumul vieţii pe care merg, una în credinţa pe care o urmează, slujitori ai aceluiaşi Stăpân. Nimic nu-i desparte nici în trup nici în duh. Ei se roagă împreună, se închină 66

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia întâia XXVI, note şi indicii de Pr. T. Bodogae în Apologeți de limba greacă, P.S.B. Vol 2, EIBMBOR, Bucureşti 1980, p. 42-43 67 Apud, Pr. Lect. Dr. Nicolae Chihăr, Taina nunții după învățătura Sfinților Părinți, în Familia creştină azi, Editura Trinitas 1995, p. 106 68 Apud, ibidem, p,106 69 Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p. 41

42

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE împreună, postesc împreună, se învaţă unul pe altul, merg împreună la Biserică şi participă la masa lui Dumnezeu, înfruntă dificultăţile şi persecuţia, nu au secrete unul faţă de altul, nu se ruşinează unul de prezenţa celuilalt, nu-şi mâhnesc inimile reciproc. Îşi cântă psalmi şi imnuri unul altuia, străduindu-se să vadă care cântă mai frumos. Hristos se bucură auzind şi văzând aceasta. Unor asemenea soţi El le dă pacea Lui70. Femeile creştine se cuvine să fie preotese ale castităţii, să împrumute parfumul şi bijuteriile profeţilor şi ale Apostolilor, să aibă roşul pudorii, ochii împodobiţi cu modestia, buzele cu tăcerea, urechea plecată la cuvântul lui Dumnezeu, grumazul supus jugului lui Hristos71. În lucrarea sa „Despre unitatea Bisericii Ecumenice”, Sfântul Ciprian foloseşte deseori imaginile biblice ale fidelităţii conjugale şi fecioriei pentru a înfăţişa curăţia şi neprihănirea Bisericii. Ea este ,,unica mamă ai cărei fii duhovniceşti se înmulţesc necontenit. De ea suntem născuţi, cu laptele ei ne hrănim, din sufletul ei este sufletul nostru72. Clement Alexandrinul consacră căsătoriei, bogate pagini şi deosebit de preţioase mai ales în două dintre operele sale: Pedagogul şi Stromatele, ,,cel care nu poate îndura cu uşurinţă viaţa singuratică acela să doarească să se căsătorească pentru că plăcerea folosită cu cumpătare nu aduce vătămare”73. Sunt însă unii, care din pricina greutăţilor aduse de căsătorie, se abţin de la căsătorie, iar alţii se folosesc de căsătorie şi se cufundă în plăceri într-o viaţă desfrânată. Decalogul opreşte poftirea femeii aproapelui (Ieşire 20, 17), pentru că ,,Legea vroia ca bărbaţii să se folosească cu cumpătare de soţiile lor, numai pentru facerea de copii”, zice Sfântul Clement 70

Ibidem, p. 42 Ibidem, p.43 72 Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii Ecumenice V, PL IV 518, trad. în vol Apologeți de limba latină, trad. cit. p. 438 73 Clement Alexandrinul, Stromatele, Cuvânt înainte note şi indici, Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în vol. Clement Alexandrinul, partea a II-a, P.S.B., Vol. 5, EIBMBOR, Bucureşti 1982, p. 216 71

43

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Alexandrinul74. Scopul celor ce se căsătoresc este după Clement, ,,naşterea de copii, iar ţinta lor este să aibă copii buni”75. El dă exemplul plugarului care aruncă seminţele în brazdă cu nădejdea dobândirii unei recolte bune. Cu mult mai bun zice el este plugarul care seamănă un ogor însufleţit76. Omul devine chipul lui Dumnezeu atunci când ,,conlucrează cu Dumnezeu la naşterea omului, căci căsătoria ajută creaţia, îi continuă opera”77. Arătând vrednicia şi folosul căsătoriei el spune: ,,Că are şi căsătoria ca şi starea de famen, funcţiile şi slujirile ei speciale care sunt de preţ înaintea Domnului, adică grija de copii şi de soţie. Şi în alt loc potrivit cuvintelor bărbatul să arate femeii bunăvoinţa datorată, asemenea şi femeia bărbatului (I Corinteni 7, 3), el zice ,,după această datorie împlinită, femeia este ajutor în gospodărie şi în credinţa în Hristos78. Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ”să nu vă lipsiţi unul de altul decât din bună înţelegere pentru un timp ca să vă îndeletniciţi cu rugăciune” (I Corinteni 7, 5), Clement spune că Apostolul a adăugat din bună înţelegere, ca să nu strice unul din ei căsătoria, pentru un timp, ca să nu alunece cândva soţul spre păcat din pricina neînfrânării silite, îşi cruţă soţia dar cade în altă poftă79. După cum Biserica nu se căsătoreşte de mai multe ori ea având Mirele ei, pe Hristos, tot aşa şi femeia trebuie să se căsătorească potrivit legii dumnezeieşti, o singură dată. Dumnezeu a instituit o singură căsătorie, pentru naşterea de copii şi pentru gospodărirea casei, pentru care i s-a dat bărbatului, ”ajutor” femeia. Căsătoria a doua, pentru cei cărora le trăieşte soţul său soţia dintâi este socotită desfrâu, pentru că se împotriveşte mulţumirii cu cele ce ai, zice Clement (…). El consideră că 74

Clement Alexandrinul, Stromatele III, IX, 67, 2 , p. 216 Ibidem, p.216 76 Clement Alexandrinul, Pedagogul, traducere de Pr. Dr.Dumitru Fecioru, în vol. Clement Alexandrinul, Scrieri partea I, P.S.B. Vol 5, EIBMBOR., Bucureşti 1982, p. 278 77 Idem, Stromatele III, IX, 66, 3 p. 216 78 Ibidem, IIIXVIII, 108, 1, p. 236 79 Ibidem, III, XII, 791, p.221 75

44

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Apostolul Pavel laudă foarte mult pe bărbatul unei singure femei, fie preot, fie diacon, fie laic dacă se foloseşte fără reproş de căsătorie80. În practica primelor secole creştine experienţa Bisericii, înregistrează cazuri de despărţire a soţilor pentru considerente grave: acuzaţii ale unuia dintre soţi contra celuilalt sau adulter. Interpretând Epistola către Corinteni, Sfântul Ioan Hrisostom spune este preferabil să sfărâmi legătura căsătoriei decât cea a credinţei. În caz de adulter sau dacă unul din soţi obligă pe celălalt să sacrifice idolilor, nu ezitaţi – spune sfântul – să vă retrageţi de îndată ce va crea zilnic certuri, pentru că Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. În aceste situaţii de mai sus atât Biserica primară cât şi a primelor veacuri avea această înţelegere pentru soţul sau soţia care nu mai consideră posibilă convieţuirea. Dar dacă reluăm cuvintele Mântuitorului înscrise în Evanghelie, situaţia pare mai gravă în privinţa convieţuirii. În acest sens o jignire gravă şi continuă atrag ieşirea din comuniunea iubirii şi a respectării reciproce, însemnând şi căderea din harul căsătoriei. Iar în cazul unui real acord comun, adică o exprimare comună a disensiunii cu divorţ implică o nedreptate de astă dată făcută lui Dumnezeu. ,,Tu mi-ai dat-o!” spune Adam reproşând lui Dumnezeu neputinţa sa de a se opri la timp. Biserica intervine doar când după eşecul unor căsătoriţi se cere repetarea Tainei Cununiei, în care caz ea o admite până la a treia căsătoriei ceea ce reprezintă un însemnat pogorământ81. Căsătoria creştină este un proces de desferecare din robia păcatului şi de câştigare a vieţii neprihănite care este asemănătoare cu modul de viaţă al existenţei îngereşti. Viaţa creştină, după Sfântul Grigore de Nyssa, nu este altceva decât o imitare a naturii lui Dumnezeu. Taina căsătoriei nu încetează prin moarte, pentru că dragostea ,,nu piere niciodată” (I Corinteni 13, 8). Făptura celor doi soţi, în care este imprimat

80 81

Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p.52 Drd. Anca Manole, op. cit. p. 125 45

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE chipul de la creaţie, devine loc pur al prezenţei lui Dumnezeu Însuşi82. Fericitul Augustin ne spune că ,,Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai”83. Nunta este o taină, iar taina este expresia sfinţeniei supreme. Vorbind despre căsătorie ca despre un sacrementum nuptiorum, Fericitul Augustin afirmă că în ea sfinţenia tainei are o putere mai mare decât vitalitatea mamei. Sfinţenia face ca nunta să nu fie numai o reflectare sau imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica (Efeseni 6, 32). Locul căsătoriei în unirea lui Hristos şi a Bisericii se arată într-un mod izbăvitor ca o ramificaţie a acestei uniri. În concluzie la temelia familiei trebuie aşezată iubirea reciprocă izvorâtă din sinceritate. Sfinţii Părinţi aseamănă iubirea dintre cei doi soţi, cu iubirea intertrinitară care asigură o unitate indisolubilă. Iubirea dintre cei doi soţi nu trebuie să fie numai una trupească conjugală, ci una penetrată şi copleşită de cea spirituală. Căsătoria este şi trebuie să fie un drum spre spiritualitatea celor doi soţi, ajungând să privească la cei din jurul lor, şi să-i cunoască pe toţi în dimensiunea lor spirituală. Bărbatul rămâne unit cu femeia lui, pentru familiaritatea lui cu unicitatea ei, pentru realizarea sa ca persoană şi pentru cunoaşterea lui Hristos prin mediul acestei unităţi. Aceste dimensiuni ale vieţii umane pot fi realizate numai în cadrul căsătoriei, căci numai ea ridică legătura între bărbat şi femeie la prietenie şi adâncă responsabilitate practică reciprocă, în care fiecare trebuie să se angajeze total. Pentru aceasta Biserica acordă binecuvântare căsătoriei şi Dumnezeu pecetluieşte unirea celor doi cu harul sfinţilor84, pentru că doreşte ca noi să ne sporim continuu Pr. Conf. Ilie Moldovan, Taina nunții, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 3-4, iul-dec 1979, p. 528 83 Pr. Prof. Dr. Isidor Tudoran, Arhim. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, EIBMBOR Bucureşti 1991, p. 319 84 Pr. Lect. Dr. Nicolae Chihăr, Taina nunții, după învățătura Sfinților Părinți, în Familia creştină azi, Editura Trinitas 1995, p. 110 46 82

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE iubirea noastră faţă de El, Dumnezeu ne împărtăşeşte permanent prin diferitele Lui acte sau lucrări, energiile Sale dumnezeieşti care ne întăresc în creşterea noastră spre un răspuns desăvârşit. În acest sens, se poate vorbi de Dumnezeu în istorie, ,,în devenire”, cum s-ar spune, în lucrările Lui îndreptate direct spre noi. El ,,avansează” împreună cu noi către ceea ce urmează să devenim. Dar cu noi, procesul de devenire nu se referă doar la un interval care ne separă de unirea deplină cu Dumnezeu, nu are în vedere doar o simplă călătorie către El. Datorită faptului că simţim o creştere continuă de-a lungul călătoriei prin atmosfera iubitoare a prezenţei Sale, putem spune că timpul nostru este şi el umplut progresiv cu o conştiinţă tot mai mare a veşniciei. Iar Dumnezeu, prin faptul că aşteaptă cu nădejde răspunsul omului, aduce veşnicia în timp. Dar nici intervalul dintre chemarea (oferta) lui Dumnezeu şi răspunsul omului nu trebuie neapărat să fie redus treptat. Fiinţele umane pot răspunde rapid şi sunt unele care chiar răspund foarte rapid, dar altele dezamăgesc aşteptarea Lui: ”Ierusalime, Ierusalime…, de câte ori nu am vrut să-i adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi nu aţi vrut” (Matei 23, 37). După ce am arătat ce este familia, dar şi cum este ea văzută în lumina scrierilor neotestamentare şi patristice, deoarece familia este ,,biserica de acasă”, vom contiuna următorul capitol al lucrării noastre cu misiunea Bisericii şi secularizarea în societarea de astăzi, arătând astfel importanţa propovăduirii Cuvântului în Biserică, căci Dumnezeu vesteşte cele ale viitorului prin proorocii Săi, iar aceasta arată că lucrările Lui trebuie înţelese în şi prin timp, chiar dacă El se plasează deasupra lui. Omul e mişcat de Dumnezeu înăuntrul său prin chemarea pe care Acesta i-o adresează, chiar dacă răspunsul lui e întrucâtva ezitant. Dumnezeu e ca un mare pod de legătură ce acoperă intervalul dintre oferta Sa şi răspunsul omului, dintre eternitate şi timp, şi astfel, omul se simte în timp apropiindu-se din ce în ce mai mult de veşnicie. Numai atunci când omul ignoră, sau dă uitării cu totul pe Dumnezeu, devenind

47

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE totalmente nesimţitor la Aceasta, numai atunci se poate spune că este cu desăvârşire pierdut, ca unul care a renunţat la această mişcare către veşnicie. 1.3 Căsătoriea ca act de renaștere spirituală Concepția ortodoxă este fundamental personalistă. Căsătoria este o vocație specială spre a atinge plinirea ființei în Dumnezeu85. Căsătoria are același scop ca și călugăria, adică îndumnezeirea. Căsătoria trăită creștinește, este o șansă de îndumnezeire cu nimic mai prejos decât alte căi. Căsătoria este o cale care duce atât femeia, cât și bărbatul la unirea cu Dumnezeu. Scopul Căsătoriei este de a asigura între două persoane, o legătură bazată pe responsabilitate și fidelitate, ce reprezintă și reactualizeaza legatura veșnică stabilită de Dumnezeu cu poporul Său ales. Din această perspectivă Apostolul afirma despre căsătorie că este o ,,mare taină”, strâns legata de Hristos și de Biserică (Efeseni 5, 21-23). Această legătură a legământului prin care Dumnezeu lucrează la mântuirea noastra este în esență o legătură nupțiala86. Și invers, relația nupțială își atinge scopul și se împlinește numai atâta timp cât este bazată pe angajamentul etern al legământului. Iubirea schimbă însăși substanța lucrurilor, numai iubirea face din două ființe una singură87, zice Sfântul Ioan Hrisostom. Numai iubirea cunoaște Iubirea. Numai iubirea unește ființele cu Dumnezeu și le unește apoi cu celelalte. Iubirea ajunge o formă a harului spre a depăși starea de păcătoșenie de separare și de izolare egocentrică. Cea mai uluitoare revelație vestește aceeași natură a iubirii pe care Dumnezeu o arată față de om și omul față de Dumnezeul său și pe care o trăiește în adâncul inimii lui când ea 85

Paul Evdokimov, Ortodoxia, EIBMBOR, București 1996, p. 321.

86

Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieții, Editura Patmos, Cluj-Napoca 2003, p. 78 87 Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 321.

48

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE este curată și deschisă ființelor omenești. Cântarea Cântărilor spune clar: ,,flăcările iubirii omenești sunt flăcări de foc, focul mistuitor după cel veșnic” (Cântarea Cântărilor 8, 6). Tipul iubirii conjugale este în esență pnevmatofor. Materia Tainei este iubirea mutuală care își are scopul în sine însăși, căci darul Sfântului Duh face din ea ,,unirea nedezlegată a iubirii”88. Poți afirma că iubești cu adevărat când suferința lui este și a ta, și simți nevoia să te rogi pentru el, iar clipa lui de bucurie este prilej de sărbătoare pentru amândoi, și simți nevoia să-i mulțumești lui Dumnezeu. ,,Iubirea implică comuniunea interpersonală. Iubirea înseamnă îndreptarea mea spre altul, și în aceasta se arată puterea mea”89. Fiecare gest de iubire îndreptat înspre altul, este un pas spre iubirea de Dumnezeu. Plinătatea comuniunii este o urmare a plinătății iubirii. Iubirea deplină presupune dăruirea și primirea iubirii simultan. Chiar dacă iubirea este necondiționată și implică renunțare la sine de dragul celuilalt, fără răspuns, ea suferă în tăcere sperând, așteptând, un el care o va aprecia, va dori să o descopere, dar mai ales se va apleca cu dragoste asupra ei. ,,Duhul face să încolțească iubirea sacerdotală a soților și tandrețea maternă a soțiilor, deschizându-i spre lume pentru a-l dezrobi pe tot aproapele lor și a-l restitui lui Dumnezeu”90. Prin realizarea căsătoriei se înțelege adesea modul în care se îndeplinesc scopurile pentru care ea a fost rânduită. Gândirea ortodoxă a ținut totdeauna la ideea că iubirea, care leagă pe soți întreolaltă, este una din formele posibile de comuniune umană, căreia îi revine o însemnătate de prim ordin. Iubirea aceasta este chiar forma originară a comuniunii umane, deoarece comuniunea primordială a fost constituită ca punte de legătură paradisiacă între Adam și Eva. Deși angajează ființa umană în întregime, ea este 88

Idem, p. 321 Pr. Acad. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, EIBMBOR, București 1993, p. 52-53 90 Paul Evdokimov, Taina Iubirii: sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, p. 117 89

49

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE fundamental spirituală. Această iubire este ridicată în creștinism la demnitatea de taină și prin ea este ridicată căsătoria însăși. Regenerată după faptul căderii protopărinților în păcat, iubirea devine însăși o realitate plenară prin lucrarea Sfântului Duh, care transfigureaza universul simțurilor, făcând din el expresia comuniunii spirituale91. Căsătoria este o cerință a naturii omenești după latura sa personală, profund spirituală, cel mai de seama scop al ei fiind desăvârșirea în dragoste. Părerea că unirea sau comuniunea conjugală, trupească și spirituală în același timp, e numai un epifenomen al actului înmulțirii, o premiză indispensabilă pentru nașterea copiilor sau numai justificarea neapărat necesară în viața morală față de invazia concupiscenței, sustinută cu titlu de prestigiu de către o gândire apuseană milenară, este superficială. Prin însăși statutul sau ontologic, omul nu poate trăi singur izolat. Pentru el, căsătoria este singura comuniune deplină de viață neconditionată. Scopul nunții, așadar, este în primul rând mântuirea celor doi prin ajutorare reciprocă, nașterea de fii și ferirea de desfrâu. După Sfânta Scriptură, unul dintre scopurile principale ale căsătoriei este ajutorul reciproc al soților (Facerea 2, 18). Ca temei scripturistic pentru acest scop avem versetul: ,,nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2,18). Dumnezeu a hotărât deci să-i ofere omului un partener de viața. În această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur spune și el despre căsătorie că este rânduită ,,ca să avem în casă un ajutor, să găsim un liman, scăpare și ușurare de necazurile care ne apasă”92. Necesitatea întrajutorării reciproce s-a extins asupra întregii societăți, așa încât binele unuia este legat de folosul celuilalt, asigurăndu-se astfel buna înțelegere și unitatea, nu doar în familie, ci și în afara ei. Părinții Bisericii au ținut de asemenea să precizeze 91

Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevarul și frumusețea Căsătoriei, Teologia Iubirii II, Tipografia Episcopiei Alba Iulia 1996, p. 66 92 Sfântul Ioan Gură de Aur, Lauda lui Maxim. Cu ce femeie trebuie să ne căsătorim, traducere de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an LVI(1980), nr. 3-5, p. 357

50

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE că, în cadrul familiei, bunurile materiale sunt proprietate comună, destinate întrebuințării, folosinței reciproce. Sfântul Ioan Gură de Aur, de pildă, îi sfătuia pe toți să dezrădăcineze din sufletele lor cuvintele ,,al meu” și ,,al tău” și să se obișnuiască astfel ,,ca niciodată să nu mai zică al meu și al tău”93. Desigur nu poate exista un ajutor reciproc real, atât timp cât există în sufletul unui soț ideea că bunurile sale materiale sunt doar ale lui, nu și ale celuilalt soț. Supunerea femeii față de bărbat – prevăzută de textul scripturistic – nu e o stare de sclavie sau de anihilare a personalității soției. Din interpretarea unor Sfinți Părinți și a unor teologi ortodocși rezultă că această supunere este o ,,robie care își are izvorul în natura omenească, în primul rând, nu în păcatul originar”94. Această supunere ar fi deci asumată conștient și liber de femeie, deoarece această stare de supunere este element organic al armoniei, al concordiei conjugale. Mai mult, această supunere este metamorfozată de iubirea totală a celor doi soți și potențată de harul lui Hristos, care cere ca soții să se supună ,,unul altuia întru frica lui Hristos”. Ar fi vorba deci de același gen de supunere (Efeseni 5, 21) la care sunt chemați atât femeia cât și bărbatul. În cazul relației bărbat – femeie, această supunere se măsoară, de altfel, în obligativitatea bărbaților de a-și iubi femeile ,,după cum Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). Așadar acesta este sensul autentic al interpretării pe care Biserica noastră Ortodoxă îl dă cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: ,,femeile să se supună bărbaților ca Domnului” (Efeseni 5, 22). Referitor la așa-zisa supunere a femeii față de băbat, un Sfânt Părinte al Bisericii răsăritene îi cerea de altfel soțului să-și manifeste întâietatea în cadrul familiei, printr-o grijă sporită a formării sufletești a soției sale. După Sfântul Ioan Gură de Aur bărbații sunt stăpâni ai femeilor ,,nu cerând de la ele onoarea mai 93

Idem,Comentarii sau Explicarea epistolei către Efeseni, XX, traducere de Arhimandrit Theodosie Atanasiu, Iași 1902, p. 210-211 94 Pr. Gheorghe T. Tilea, Probleme fundamentale în opera moral-socială a Sfântului Ioan Gură de Aur III. Familia creștină , București 1947, p. 15

51

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE mare, ci făcându-le un bine mai mare”. Trebuie reținut și faptul că, atunci când Sfinții Părinți vorbesc de supunerea femeii față de bărbatul său, ei nu uită să precizeze două lucruri: mai întâi faptul că, potrivit Sfintei Scripturi (Facerea 3,16; I Timotei 2,14), femeia este deopotrivă cu bărbatul ei. În al doilea rând, ei au ținut să precizeze că această stare de supunere a femeii față de bărbatul ei este o consecință a păcatului strămoșesc, ,,intrat în lume prin Eva justiția naturală a fost restituită” – menționa un teolog român – ,,prin opera răscumpărării”95. Despre această egalitate a femeii cu bărbatul ei, Sfinții Părinți ai Bisericii răsăritene spun că aceasta se datorează faptului că atât Adam cât și Eva au fost creați din aceeași plămadă; amândoi au fost înzestrați cu rațiune, voință și sentiment; amândoi sunt capabili deopotrivă de evlavie și virtute. Toate aceste calități ontologice învederează egalitatea lor naturală și indisolubilitatea legăturii dintre bărbat și femeie. Această egalitate naturală, ontologică este potențată în toată sublimitatea ei de stare harică, edenică, în care a fost hărăzită dintr-un început prima familie. În fine s-a spus că ,,armonia dintre soți, întemeiată pe iubire și supunere, este necesară în primul rând pentru desăvârșirea vieții în familia creștină”96. Fără să conteste importanța legăturii trupești, creștinismul nici n-o justifică în exclusivitatea ei. Când Apostolul Pavel declară căsătoria ca și remediu împotriva arderii dificil de suportat, sau a satisfacerii ei dezordonate , el include în acest rost al căsătoriei pe acela de mijloc de transfigurare a unirii trupești. Acest înțeles se include și mai vădit în cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, în care atribuie căsătoriei și rostul nașterii de prunci. ,,Sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria…pentru a face pe om să se multumească cu o singură femeie și pentru a face copii. Dar motivul principal e cel dintâi… Cât despre procreare, căsătoria nu o antrenează în mod absolut…Dovada sunt multe căsătorii care nu pot avea copii. Iată de ce prima rațiune a căsătoriei este să 95 96

Ibidem, p. 3 Ibidem, p. 4

52

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE reglementeze viața sexuală, mai ales acum când neamul omenesc a umplut tot pământul”97. Un mijloc important care ajută pe cei doi soți să inainteze spre o unire sufletească tot mai adâncă este nașterea și creșterea de prunci. Actele de unire trupească se schimbă prin asumarea acestei responsabilități de un element spiritual și mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupești, care deține un loc mai mare în unirea dintre soți, îl are asumarea răspunderii nașterii de prunci, ca în partea a doua această legătură să fie în mare măsură depășită în ființa ei de unirea spirituală în care soții au progresat. Viața este un dar al lui Dumnezeu, El însuși este Viața (Ioan 14, 6). Despre acest dar al lui Dumnezeu, care este o Taină s-a spus că ,,dacă viața e de la Dumnezeu, atunci e dumnezeiască”98. Porunca divină „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Facere 1, 28), dată de Dumnezeu primilor oameni, a fost întărită de către Iisus Hristos prin sfințirea familiei la Cana Galileei, având drept scop nașterea de copii. Definită drept ,,unirea bărbatului cu femeia”, căsătoria ,,după lege”, adică aceea cu binecuvântarea Bisericii lui Hristos, are drept scop ,,nașterea de copii”99, și prin aceasta, perpetuarea sau înmulțirea neamului omenesc. După învățătura Bisericii, căsătoria încheiată după legea creștină este sfântă. De aceea, Părinții Bisericii i-au condamnat cu vehemență pe cei care au considerat-o ca un păcat. De pildă, Sfântul Clement Alexandrinul scrie: ,,Dacă este păcat căsătoria cea dupa lege, nu stiu cum ne spune cineva că Îl cunoaște pe Dumnezeu, când susține că porunca lui Dumnezeu este păcat? Odată ce legea este sfântă,

97

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 128-129 Pr. Drd. Stelian Tofană, Unitatea creștinilor în eforturile de apărare a păcii și vieții în lume după Noul Testament, ,în revista „Studii Teologice”, an XXXVIII(1985), nr. 5-6, p. 369 99 Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a II-a, Stromatele, II, 138, 2-6, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția ,,PSB”, Vol. 5, EIBMBOR, București 1982, p. 182 98

53

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE este sfântă și căsătoria. Apostolul pune taina aceasta în legătură cu Hristos și cu Biserica”100 , spunea el. Metodiu din Olimp considera căsătoria vrednică de elogii ca una care aduce naștere de copii și astfel prelungește viața, asigurând Bisericii membrii, ca și ,,martiri și adversari ai celui rău”. De aceea nașterea de prunci este după rânduiala lui Dumnezeu și nu trebuie disprețuită; el întreabă: ,,Deci, dacă și acum Dumnezeu continuă să creeze pe om, nu este oare o îndrăzneală prea mare să arăți scârba față de procreare, de care Cel Atotputernic nu se rușinează atunci când face (copilul) cu mâinile Sale nepătate?”101 . Într-adevăr, căsătoria nu doar că ,,nu trebuie să ne dezguste”, ci, dimpotrivă, ea trebuie considerată o împreună lucrare a omului cu Dumnezeu. Din cauza păcatului strămoșesc - spun Sfinții Părinți - omenirea a fost condamnată la moarte, îar în firea omenească a intrat concupiscența. De aceea, Dumnezeu a instituit căsătoria, realizând prin ea acest fel de înmulțire a neamului omenesc ,,prin unire trupească” și o dată cu aceasta potolirea concupiscenței. După Sfinții Părinți, legătura trupească dintre soți ar trebui să aibă drept scop doar nașterea de copii, după pilda lui Avraam, care, conform referatului biblic, Sfântul Ioan spune că ,,n-a cunoscut-o” pe soția sa decât ,,după ce a trecut floarea tinereții” și deasemenea după ce a avut copilul ,,n-a mai avut relații cu femeia sa”. El n-a urmărit patima trupească, ci servirea făgăduinței lui Dumnezeu. În zilele noastre, căsătoria îndeplinește mai mult acest scop, adică potolirea pătimii trupești, deși acum pământul este arhipopulat. Dorința omului de a-și perpetua seminția, realizată prin nașterea de fii, e făgăduită în Noul Testament prin siguranța învierii. Pentru ortodocși, Cununia sau Nunta este Taina ,,prin care Biserica binecuvintează și sfintește legătura bazată pe dragostea

100 101

Ibidem, p. 224 Metodiu din Olimp, Banchetul sau Despre castitate, II, 2, traducere de Pr. Prof. Constantin Cornițescu, în colecția ,,PSB”, Vol. 10, București 1984, p. 53

54

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE dintre bărbat și femeie”102, în vederea nașterii de prunci și ipso facto, a perpetuării nemului omenesc. De aceea, după rânduiala creștină ortodoxă, cununia ,,nu se oficiază niciodată între persoane de același sex, după cum nu se admite nici căsătoria acestora, deoarece prin asemenea legături, nu s-ar îndeplini scopul principal al căsătoriei – nașterea de prunci și perpetuarea neamului omenesc, iar din punct de vedere religios, s-ar încuraja și oficializa păcate foarte grave care sunt împotriva firii”103. Trebuie precizat, de asemenea, faptul ca prin casatorie se evita pacatul desfranarii. Crestinismul nu dispretuieste trebuinta unirii trupesti intre barbat si femeie. Rugaciunile de la cununie nu evita deloc sa vorbeasca despre ea. Dar socoteste ca numai in ă ea devine un mijloc de unire sufletească completă, sau o adâncește tot mai mult pe aceasta. Deci aprobând căsătoria pentru satisfacerea trebuinței de unire trupească între bărbat și femeie, consideră această unire în același timp ca mijloc de promovare a unirii sufletești. De aceea el nu cunoaște decât două atitudini drepte față de pofta trupească: sau înfrânare totală de la ea în afara căsătoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufletească și de înaintare în ea. Aceasta este neprihănirea pătului de care vorbesc rugăciunile de la cununie, sau castitatea conjugala. Biserica asigură și căsătoriei o castitate și o consideră un drum spre o tot mai mare castitate104. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robește pe bărbat în așa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al satisfacerii ei și viceversa. Aceasta se întâmplă numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura și spiritualiza prin unirea sufletească unirea lor trupească. E drept că Sfântul Apostol Pavel a spus: ,,e bine pentru om să nu se atingă de femeie. Dar ca pază împotriva desfrâului, fiecare 102

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Biserică și cult pe înțelesul tuturor , Editura Europartner, București, f. a., p.154. 103 Ibidem, p. 155 104 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 127

55

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE bărbat să-și aibă femeia lui și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei…Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă este mai bine să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7; 1, 2, 9). Dar prin acest cuvânt el nu a înțeles căsătoria numai în sensul negativ, de remediu al manifestării dezordonate a concupiscenței, ci mijloc tolerat de stisfacere a unei porniri păcătoase, fără efecte de dezordine socială, pe care le are când e satisfăcută în afara căsătoriei. Și pentru ca soții creștini să nu cadă ,,în neînfrânare și desfrâu și în mâinile diavolului”105 , din cauza abținerii voite, de comun acord, a unirii lor conjugale, pentru o anumită perioadă de timp, Apostolul neamurilor îi sfătuia să nu se lipsească ,,unul de altul decăt cu bună învoială pentru un timp”, ca să nu îi ,,ispitească satana, din pricina înfrânării lor” (I Corinteni 7, 5). Mai mult, același Apostol le sfătuia până și pe fecioare să se căsătorească dacă nu vor să se înfrâneze (I Corinteni 7, 36). Prin urmare pentru Apostolul Pavel căsătoria este piedica principală împotriva păcatului desfrâului, adică împotriva celui ce păcătuiește cu trupul său (I Corinteni 6, 18). Înfrânarea soților mijlocește și păstrarea unei căsnicii trăite întru cumpătare și bună înțelegere între soți. În plus, căsătoria trăită întru înfrânare constituie un obstacol major împotriva desfrâului. Sfântul Apostol Pavel a îngăduit și căsătoria a doua tocmai pentru a împiedica orice tentație sau săvârșirea desfrâului. ,,Femeia este legată prin lege, atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea” (I Corinteni 7, 39). Referindu-se la textul de la I Corinteni 7, 39 Sfântul Clement Alexandrinul scria că, dacă Apostolul dă cuiva din îngăduință a doua căsătorie acela nu păcătuiește față de Testament, fiindcă a doua căsătorie nu-i oprită de lege, dar nu mai împlinește desăvârșirea aceea înaltă a viețuirii după Evanghelie.

105

Clement Alexandrinul, op. cit., p. 223

56

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Numeroși sunt Părinții Bisericii Răsăritene care au afirmat că în Rai Adam și Eva trăiau feciorelnic, pentru că nu cunoșteau dorința actului conjugal și nașterea de prunci. Potrivit Sfinților Părinți ai Bisericii, viața conjugala le-a fost îngăduită de Dumnezeu oamenilor doar după căderea în păcat. După Sfântul Ioan Gură de Aur, căsătoria a ajuns necesară din cauza blestemului rostit de Dumnezeu în Eden asupra protopărinților noștri, care a adus după sine și moartea trupescă ,,când au ajuns în robia diavolului (Adam și Eva) au fost dezbrăcați de această haină împărătească (fecioria), li s-a luat podoaba cea cerească; a venit peste ei stricăciunea morții, blestemul, durerea și o viață grea și chinuită. Odată cu aceasta a apărut în viața omului și căsătoria, acest veșmânt muritor. Ai văzut din ce pricină a ajuns necesară? Din pricina călcării poruncii, din pricina blestemului, din pricina morții. Unde e moarte, acolo e și căsătorie; dacă nu există moarte nu urmează nici căsătorie”106 . Și pentru ca Adam să n-o urască pe Eva, care-l ispitise, Dumnezeu l-a legat de ea cu lanțurile dorinței reciproce, dorință pe care soții o pot stinge, de acum înainte prin viața conjugală. Nașterea de prunci le-a fost lăsată oamenilor de Dumnezeu și ca o mângâiere pentru pierderea nemuririi. Deci, din analiza textelor biblice și patristice am putut reține că ,,nu căsătoria este păcat ci desfrânarea”. Mai mult, căsătoria rămâne piedică sau obstacolul major împotriva desfrâului. Așadar, împotriva desfrâului nu există alt mijloc mai eficace decât căsătoria însăși, trăită în respectarea făgăduinței reciproce date cu ocazia administrării Sfintei Taine a Cununiei.

106

Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, Traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București 2001, p. 14-15

57

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 1.4Familia ca mijloc de apropiere de Dumnezeu lume secularizată.

într-o

Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, a fost dată de Dumnezeu primilor oameni (Adam şi Eva) în rai: ,,Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Astfel a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam şi i-a binecuvântat zicînd: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Facere 1, 28). Şi bărbatul şi femeia sunt oameni, dar integritatea umană şi-o trăiesc doar împreună. Această unitate umană, diferenţiată şi complementară, este o unitate conjugală. Prin viaţa conjugală Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele provocate de păcatul strămoşesc: neînfrânarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc prin moarte. Însă mai presus de toate străluceşte comuniunea întru iubire pentru care Dumnezeu a lăsat căsătoria. Hristos întăreşte din nou prin căsătorie legătura dintre bărbat şi femeie, compromisă de-a lungul veacurilor, şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului. Harul este puterea sau energia dumnezeiască împărtăşită credincioşilor ca ajutor pentru desăvârşire. Familia se constituie prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine caracteristicile existenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei creştine este perpetuarea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrânării şi mai ales comuniunea întru iubire a celor doi, care-şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia. Sfîntul Apostol Pavel le porunceşte soţilor: ,,Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Ambilor părinţi le spune: ,,Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi 58

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE iertarea Domnului”. Iar copiilor le cere: ,,Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efeseni 5, 25; 6, 4; 6, 1). Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim atâtea resurse de răbdare, de iubire şi de jertfire ca la părinţi. Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine, deoarece de acestea depind nu doar bunăstarea unei perechi, ci şi cea a comunităţii umane în general. Familia se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. De aceea Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană. În căsătoria creştină, prin unirea inseparabilă a două persoane de sex opus, se restituie scopul originar al comuniunii dintre bărbat şi femeie, precum şi sensul adevărat al sexualităţii. Aceasta nu este o simplă satisfacere egoistă a instinctelor naturale. Căsătoria creştină purifică acest aspect pătimaş (vicios) al sexualităţii, restaurând funcţia trupului şi, prin el, a firii umane, în starea în care a fost creat. Sexualitatea, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva biologic, ci implică persoana umană în ceea ce are ea mai intim. Ea nu se realizează într-un mod autentic uman decât dacă este parte integrantă a iubirii, în care bărbatul şi femeia se angajează în întregime într-o reciprocitate pentru toată viaţa. Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o dragoste desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă: ,,ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Mîntuitorul Iisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriţi, bazându-se pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează total cu ea, astfel încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin femeie şi invers. Comuniunea între Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea definitivă în Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu 59

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE către noi. Dumnezeu, însumând natura noastră umană, deci întrupându-se, ne descoperă adevărul originar al căsătoriei, iar prin participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvântează căsătoria, luând-o sub protecţia Sa. Eliberând omul din egoismul său, El întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie, făcându-l pe om capabil să se realizeze deplin după voia lui Dumnezeu. Între Familia creştină şi Biserică există o legătură indisolubilă, de susţinere reciprocă. Harul lui Hristos îi face pe bărbat şi pe femeie capabili să se iubească aşa, cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credinţă şi prin har dragostea conjugală este transfigurată şi devine dăruire conjugală. Soţii se dăruiesc ei înşişi pe crucea familiei şi sunt chemaţi la convieţuire curată, sinceră şi pentru toată viaţa. Iubirea este în mod esenţial dar, şi iubirea conjugală, implicând soţii în cunoaşterea reciprocă, făcându-i să fie ,,un singur trup” (Facere 2, 24), îi face apţi de dăruirea cea mai mare posibilă, prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viaţă unei alte persoane umane. Astfel, în timp ce se dăruiesc unul altuia, soţii dau dincolo de ei înşişi o fiinţă reală, copilul, reflectare vie a dragostei lor, semn permanent al unităţii lor conjugale şi sinteză vie şi nedespărţită de fiinţa lor de tată şi de mamă. Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi. Dragostea lor părintească este chemată să devină pentru copiii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu. În sânul familiei se naşte un ansamblu de relaţii interpersonale: paternitate, maternitate, filiaţie, fraternitate, prin care fiecare persoană este introdusă în ,,familia umană” şi în ,,familia lui Dumnezeu”, care este Biserica. Căsătoria şi familia creştină zidesc Biserica. În familie persoana umană este nu numai născută şi introdusă progresiv, prin educaţie, în comunitatea umană, ci datorită renaşterii prin Botez la viaţa în Hristos şi educării în credinţă, ea este inclusă în acelaşi timp în familia lui Dumnezeu, care este Biserica. 60

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Astfel, Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica. Biserica găseşte în familia născută prin Taină leagănul său, locul şi mediul în care se pregătesc noi generaţii de membri ai Bisericii, iar familia, susţinută şi întărită de harul lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în Biserică şi amândouă în împărăţia lui Dumnezeu. Astăzi familia şi toate structurile sociale sunt afectate de secularizare. Diminuarea rolului Bisericii în viaţa cotidiană şi scăderea încrederii în Dumnezeu au ca urmare degradarea relaţiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracţionalităţii, corupţiei etc. Tot mai mulţi tineri trăiesc singuri, au relaţii întâmplătoare, nu se căsătoresc. Cea mai frecventă motivaţie a acestei situaţii este cea materială. Nu doresc să-şi asume obligaţiuni. De multe ori, în loc să se preocupe de lucruri care cu adevărat le-ar dezvolta personalitatea, talentul, ei doar se distrează. Ceea ce secole de-a rîndul a constituit păcat, fărădelege, ruşine, pentru mulţi acum e o „virtute”, modă… Familia se confruntă cu multe probleme, una din cauze fiind şi neglijarea sau neacceptarea unei educaţii în spirit religios. Educaţia religioasă în familie şi apoi în şcoală are la bază convingerea că religia oferă principii fundamentale şi de valoare pentru structurarea personalităţii în jurul unui punct de sprijin unificator. O educaţie religioasă corectă orientează elaborarea unei viziuni interioare, de maturizare echilibrată a adolescentului. Familia şi Biserica au un rol important în menţinerea credinţei. Valurile vieţii sunt multe, unii se lasă purtaţi de acestea, alţii le înfruntă. Biserica a reprezentat de-a lungul timpului o stîncă a ordinii în această lume schimbătoare şi trecătoare. Familia are o însemnătate din ce în ce mai mare, hotărâtoare în societatea modernă. Într-un mediu lipsit de credinţă, de Dumnezeu, poţi observa lucruri care te uimesc, ba chiar te înspăimântă. În faţa acestei realităţi Biserica nu poate veni cu o altă soluţie decât cea lăsată de Mântuitorul, pentru că ,,Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8). Iar soluţia este familia creştină monogamă, 61

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE dintre un singur bărbat şi o singură femeie, care nu-i nici individualism şi nici colectivism, ci comuniune întru iubire. Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile creştine autentice este nevoie să ne preocupăm de cadrul moral, în care trăieşte omul. Acest cadru este familia. Mai precis, familia creştină, întemeiată în duhul Evangheliei lui Hristos. Aici se formează personalitatea. Firească este o familie, în care soţii se iubesc, nasc copii şi-i cresc; se ajută şi trăiesc în comuniune sfântă. Firească este o familie, care-şi trage seva spirituală din Sfintele Taine, inclusiv din Taina Nunţii. Viaţa creştină presupune ca membrii familiei să facă cel puţin patru lucruri: să se roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sfînta Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă. Dacă majoritatea activităţilor familiei se desfăşoară în afara casei, în compania străinilor, cel puţin aceste patru lucruri importante ar trebui să-i unească într-o comuniune sfântă. Ele sunt o soluţie pentru criza, în care se află familia la etapa actuală. Familia creştină este un templu sfânt, în care se depozitează plinătatea virtuţilor creştine. Ea este celula din care s-a născut şi pe care se bazează societatea omenească, dar şi comunitatea bisericească, lărgind hotarele împărăţiei lui Dumnezeu. Copiii sunt pentru părinţii lor îndemn spre muncă, dar şi spre sfinţenie, antrenându-i spre cât mai multe virtuţi. Prezenţa copiilor exercită o veritabilă influenţă religios-morală asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii simt o datorie faptul de a le oferi copiilor pilde personale cât mai bune în propăşirea lor spirituală, inclusiv în domeniul vieţii morale. Copiii sunt şi dascălii părinţilor, dar pot fi şi mărturiile nefericite ale vieţuirii lor în imoralitate şi în parazitism social. Avortul, divorţul, abandonul copiilor şi fuga permanentă după plăceri, aventurile, care sunt, de fapt, o sete şi o goană după 62

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE ,,gol”, după ,,nimic”, sunt rănile şi duşmanii căsătoriei şi familiei creştine, ai oricărui cămin conjugal, precum şi ai societăţii. În lumina experienţei de două milenii a Bisericii Ortodoxe putem spune că, atâta vreme cât cultura lumii contemporane nu va depăşi ruptura dintre realitatea naturală şi cea supranaturală a lumii, în lumina lui Hristos, ca inel de legătură între cele cereşti şi cele pământeşti, în virtutea dumnezeirii şi umanităţii Sale, familia nu va putea să-şi descopere adevărata unitate spirituală şi nu va putea depăşi criza în care a intrat. Cu cît familia va fi mai temeinic consolidată spiritual, cu cât legătura dintre părinţi, copii şi Biserică se va adânci, cu atât familia îşi va reveni mai repede din derută şi îşi va regăsi echilibrul spiritual. Suntem convinşi, că la depăşirea crizei familiale poate contribui colaborarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, al educaţiei copiilor şi tinerilor, al asistentei sociale a copiilor şi a familiilor cu mulţi copii sau cu probleme majore de ordin social. Atâta timp cât nu va fi sensibilizată societatea la avantajele familiei tradiţionale, cu funcţiile sale de îngrijire, supraveghere, educaţie şi transmitere a valorilor, la posibilitatea de a avea o societate sănătoasă şi fericită, va fi destul de dificil să depăşim criza familiei din societatea contemporană.

63

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE

CAPITOLUL II FAMILIA CREȘTINĂ SUB ASPECT MORAL

64

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE DATORIILE MORALE ȘI SOCIALE ALE MEMBRILOR FAMILIEI 2.1 Datoriile între soți 2.2 Datoriile părinților față de copii 2.3 Datoriile copiilor față de părinți 2.4 Aspecte negative ale relatiilor din cadrul vietii de familie a). Adulterul b). Divorțul c). Contraceptia, avortul si sterilitatea 2.1 Datoriile între soți Căsătoria creștină este eternă și de nedesfăcut. Viața veșnică din care se împărtășește viața dintre cei doi soți oglindește în sine imaginea paradisiacă a firii umane, fiind luarea în stăpânire de pe acum a Împărăției lui Dumnezeu. Într-adevăr, Evanghelia ne descoperă viața absolută în care nu găsim nimic relativ. Acest absolut este pentru soți, în primul rând, o revelație, care nu poate fi transformată într-o oarecare normă de conduită a vieții lor exterioare. Dar căsătoria, după cum am văzut, este o Taină. Prin caracterul ei obiectiv, taina este extensiunea eclezială, văzută, a Mântuitorului inviat107. În această calitate, ea dobândește o lege proprie, care este o putere dumnezeiască și totodată cadrul ei de dezvoltare. Semnificația acestei legi e dată de valoarea jertfei euharistice, de care nu se pot lipsi mirii, care își unesc inimile în Hristos. Conținutul ei este iubirea, iar condiția afirmării iubirii este libertatea. Îngemănând iubirea și libertatea, una și aceeași lege se descoperă în afară prin devotament, ceea ce într-un fel înseamnă, în 107

Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 137

65

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE același timp, datorie și fidelitate. În spațiul relațiilor spirituale adevărate, din care face parte și viața conjugală, legăturile dintre oameni dobândesc trăsături specifice, ele devin aspecte ale trăsăturilor existenței108. Pentru ordinea iubirii, inaugurata de Taina Cununiei, devotamentul conjugal apare ca un fenomen spiritual, care angajează pe soți în mod existențial. Mai presus de orice, devotamentul se afirma, in casnicie, prin daruirea de sine si jertfelnicie a unui sot in raport cu celalalt sot. Cine nu ajunge pana la devotement acela nu iubeste. Adevaratul nume al devotamentului este daruirea. Intr-adevar, casatoria nu cunoaste decat o singura definitie a datoriei: cand iubesti iti poruncesti, singur, tie insuti. Iar in ce priveste fidelitatea, de data aceasta prin ea se intelege nu doar o credinciosie pur exterioara, care l-ar tine pe fiecare sot departe de orice legatura adultera, ci o fidelitate a inimii, interioara, pentru pastrarea careia fiecare din soti trebuie sa intreprinda ceva impotriva lui insusi, impotriva dificultatilor si a tendintelor lui, intro lupta fara ragaz. Virtutea fidelitatii este aceea care dovedeste ce inseamna in casatorie credinciosia in natura ei intima si arata cum aceasta nu este asuprirea vietii personale a unuia dintre soti, ci dimpotriva, cea mai deplină dezvoltare a ei. În paginile Noului Testament sunt consemnate importante date cu privire la demnitatea și datoriile soților în căsătorie. Mai întâi, demnitatea pe care le-o oferă soților Dumnezeu însuși. înainte de patimi, în rugăciunea sacerdotală către Tatăl, Mântuitorul, a rostit aceste cuvinte: ,,Slava pe care Tu mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17, 22). În Biserica noastră, mirii sunt încununați: ,,cu mărire și cu cinstire”. Slava semnifică arătarea Sfântului Duh care se revarsă și peste dragostea – comuniunea conjugala, fapt amintit de Sfăntul Apostol 108

Sfantul Maxim Marturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, Filocalia vol 2, Ediția a 2-a, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București 1999, p. 199

66

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Pavel în Epistola către Efeseni (4; 16, 23, 32). Devotamentul, într-un fel, este conținutul acelei imagini profetice prin care se anticipează realitatea slavei viitoare. Din demnitatea conferită soților, decurg și datoriile soților. În acest sens trebuie să înțelegem învățătura paulină după care soții își datorează unul altuia devotement și fidelitate reciprocă. Ei câștigă unul asupra trupului celuilalt un drept real, a cărei intindere e indicată în I Corinteni 7, 3-6. Sfântul Apostol Pavel nu se multumește să pretindă pentru femeie o simplă protecție, ci el cere, din partea soțului, o adevarată iubire față de ea (Efeseni 5; 25, 28, 33), iar confluent iubirii celor doi soți, pe același meridian existențial, creează realitatea destinului lor comun, cu prelungire în viața de dincolo de veac109. Noul Testament nu se ocupă cu predilecție de aspectul social al căsătoriei. Cu toate acestea, creștinismul primar a exercitat o influență indirectă asupra regimului matrimonial. El a introdus ideea unei comunități de viața deplină între soți, de datorii și de lucruri materiale, necunoscute în perioada precreștină. În ideea de comunitate a iubirii sunt cuprinse în general și datoriile reciproce dintre soți, așa cum le găsim la Sfinții Părinți. În primul rând soții au datoria să viețuiască în comun. E o obligație reclamată de ființa și scopul căsătoriei, la vreme de nevoie ea putând fi cerută în mod expres de fiacare dintre ei. O despărțire mai lungă, fără motive juste, este inadmisibilă. Căsătoria se realizează prin viața comună zilnică a soților, cu experiențe, cu întâmplări, cu emoții, cu sentimente, cu greutăți sau satisfacții atât în lucrurile neînsemnate, căt și în cele înseminate. Modul de relaționare a celor doi poate adâncii legătura, o poate aplatiza sau o poate zădărnici. O legătură conjugală puternică se constituie din doi oameni hotărâți să trăiască în dăruire și clipele bune, și clipele rele, și sărăcia, și bunăstarea, și boala, și sănătatea,

109

Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 140

67

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE pantru a cultiva dragostea până ce moartea îi va despărți110. Este neapărat necesar ca cei doi soți să știe că o relație precum căsătoria nu se zidește într-o singură zi. ,,Ceea ce îmi face bucurie în comunicarea cu celălalt nu e ceea ce îmi dă deosebit de el însuși, ci el însuși prezent în tot ce-mi dă. Persoana însăși e viața pentru altă persoană”111. Prin această dăruire se crează o stare de intimitate , o îmbogățire reciprocă datorată menținerii deosebirii dintre cele două persoane și neconfundării lor. Fiecare trăiește viața celuilalt cu toate ingredientele morale și spirituale într-un mod propriu și deosebit, evidențiindu-se angajarea reciprocă, fapt ce sporește bucuria și diminuează durerea. ,,Sufăr uneori pentru altul poate mai mult decât suferă el pentru sine, tocmai pentru că prin fața lui naște în mine simțirea unei suferințe mai mari decât poate o are el defapt. Și aceasta îl umple de o mai mare mângâiere”112. Căminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere și pentru o colaborare deplină între cele două sexe. În cuprinsul lui, sensibilitatea feminină și însușirile energice ale bărbatului au posibilitatea de a se întâlni și de a colabora, întregindu-se reciproc. Soții au în familie condițiile cele mai bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă. Una dintre condițiile de bază ale unei căsătorii funcționale este aceea în care soții se acceptă unul pe celălalt cu încredere, se încurajează și se susțin în perioadele grele prin care trec, în perioadele de criză – cum sunt sarcina, boala, creșterea copiilor, depărtarea de casă, moartea părinților sau pensionarea. Soții care se pot întări unul pe celălalt și pot învăța moduri noi de abordare în timpul acestor perioade grele pot să-și dezvolte relația lor, ca rezultat al luptei comune cu greutățile vieții. Soții care nu sunt capabili să se susțină unul pe celălalt și al căror sistem de 110

Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, trad. din lb. greacă de Pr. Șerban Tică, Editura Sophia, București 2012, p. 171 111 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1987, p. 45 112 Ibidem, p. 46

68

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE comunicare cade când se găsesc sub o anumită presiune se înstrăinează din ce în ce mai mult cu fiecare criză. De aceea, atât soțul, cât și soția trebuie să încerce să dezvolte un mod comun de trăire, trebuie să încerce să-și împărtășească bucuriile și succesele vieții, dar și dezamăgirile, tristețile, frumusețea creativității, adevărul și ordinea asteptărilor și a scopurilor comune. Bucuriile se măresc prin reciprocitate, iar greutățile se micsorează semnificativ atunci când sunt împărtășite în comun. Viața celor doi soți este o poveste, însă nu o poveste repetată de propriul ecou, odată cu desfășurarea unei relații epidermice. Viața lor este mai bogată când soții vorbesc împreună sau povestec împreună povestea ei. Viața pe care o trăiesc împreună oferă o realitate îmbogățita chiar acestei vieți, o recunoaștere, o înțelegere, o semnificație mai adâncă, o experiență mult îmbogățită. Într-o căsnicie bună autodisciplina este un element esențial care ajută decisiv relația să se dezvolte și să se adâncească. Când cineva trăiește cu un sentiment de răspundere stabil, nu însă și apăsător, dobândește și un sentiment de stăpânire de sine, care dezvoltă decisiv, covârșitor, stima de sine. Capacitatea fiecărui soț de a jertfi o parte din visele sale preferate și de a accepta neplăcerea acestei jertfe în folosul unui bun superior al căsniciei este neapărat necesară pentru buna funcționare a căsătoriei113. De asemenea, soții au datoria să păzească să nu se destrame legătura dragostei și a credinței, ci dimpotrivă, să o întărească prin răbdare, spirit de jertfă, mărinimie și hărnicie. Faptul că își datorează respect, aceasta implică excluderea oricărei jigniri, aserviri sau tiranii exercitate unul față de altul. Ideea de fidelitate implică adevărul că adulterul și abandonul căminului sunt sfidări capitale ale acestei datorii. Comunitatea iubirii trebuie să se limpezească în încercări și să devină temei pentru o comunitate trainică de viață. În iubire e cuprinsă dăruirea totală și irevocabilă de sine însuși, devotament și încredere, 113

Ibidem, p. 198-199

69

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE comunitatea bucuriilor și supărărilor. Ajutorul mutual în trebuințe, boli și încercări de tot felul e legat de deplina înțelegere și de aceea ea se comportă în voința de uniune, adaptare reciprocă a caracterelor, suportarea defectelor și răbdare în încercări grele114. Sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la îndatoririle soților unul față de celălalt spunea: ,,Nu cercetați pe soția voastră oricum, ci cu bunăvoință, cu gingășie. Acordați-i multă atenție și ea nu va mai aștepta curtea altor bărbați. Așezați-o mai presus de orice, din orice punct de vedere, frumusețe, înțelepciune și laudați-o. Veți ajunge astfel, ca ea să nu-și mai dorească atenția străinului, ba chiar să nesocotească pe toată lumea, învățați-o să se teamă de Domnul. Toate celelalta vor curge ca dintr-un izvor și casa voastră va fi doldora de bunătăți. Să ne deprindem să fim buni și blajini cu toată lumea, dar mai ales cu soțiile noastre. Să ne ferim cu grijă de a cerceta prea de-aproape dacă reproșurile pe care ni le fac ele, sunt drepte sau nu. Să nu ținem decât la un lucru: depărtarea oricărui temei de intristare, așezarea în casa noastră a unei păci desăvârșite, ca astfel femeia să închine bărbatului toată grija ei, iar bărbatul să se destăinuie ei, după alergăturile și necazurile de afară, ca într-un adăpost, ca acolo să găsească aproape de ea, mângâierile dorite. Femeia dacă a fost bărbatului ca ajutor să-i fie, ca îndemnurile ei să-i îngăduie să facă față relelor care-l amenință. Dacă este virtuoasă și blajină, nu numai că va aduce bărbatului ei mângâierea și tovărășia ei, ci, în orice împrejurare, îi va fi un mare sprijin. Ca un pilot îndemanatic, ea va preface în înseninare, prin dibăcia înțelepciunii ei , furtunile sufletului și înțelepciunea ei va fi izvor de întărire. Când soții sunt atât de strâns legați unul de altul, nimic nu-i va putea mâhni în viața aceasta, nimic nu le va surpa, lua fericirea. Acolo unde stăpânesc înțelepciunea, pacea, dragostea, acolo curg toate bunătățile, soții sunt la adăpostul oricăror vrăjmași. Ei stau înconjurați ca de un zid puternic și de netrecut și vor avea pacea cea după voia lui Dumnezeu. 114

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere de pr. Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu 2004, p.65

70

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Datoria bărbaților este, așadar, de a iubi, aceea a nevestelor de a asculta. Dacă fiecare săvârșește cea ce e dator, atunci înțelegerea e de piatră. Iubirea face pe femeie iubitoare, ascultarea face pe bărbat mai blajin. Băgați de seamă că-i după fire, unul să iubească și altul să asculte. Când cel ce îndruma pe cel ce iubește pe cel ce primește îndrumarea, totul este în ordine. Dragostea nu-i cerută celui ce ascultă cum este celui ce îndrumează – ceea ce i se cerea este ascultarea. Dacă femeii îi este dată frumusețea, iar bărbatului dorința, este tocmai ca să înlesnească apariția dragostei. Nu fiți, așadar, poruncitori că femeia vă este supusă, și voi, femeilor, nu zămisliți trufie pentru că bărbatul vă iubește. Nici gingășia bărbatului nu se cade să sucească mintea nevestei, nici supunerea femeii să nu deștepte trufie în mintea soțului”115 Fiecare soț trebuie să-i ofere celuilalt dovezi de fidelitate reală, nu doar legală și fiziologică, asigurându-l pe celălalt lânga el, atât la bine și în bucurii, cât și în întristări, în necazuri, atât în momentele frumoase cât și în cele urâte, fără a submina legătura, ispitit fiind să apeleze la amenințări cu părăsirea și cu despărțirea pentru a fi în atenția celuilalt. O căsătorie stabilă este răspunsul cel mai bun și puternic la foamea de constanță care stăpânește societatea noastra astăzi, caracterizată prin instabilitatea relațiilor omenești116. De aceea, în cei doi: bărbatul și femeia, sunt cuprinse și se completează în mod armonios calitățile unuia cu ale celuilalt. Legătura iubirii are rostul de a ne face să ne împărtășim de darurile celuilalt și, la rândul nostru, să oferim celuilalt ceea ce avem mai bun și nobil în sufletul nostru, în acest circuit al iubirii și dăruirii, în care, oferind, nu sărăcim, ci ne îmbogățim și, din această bogație, facem fericiți, la rândul nostru, și pe alții117.

115

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2002, p. 63 116 Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, op. cit., p. 200 117 Pr. Ioan C. Teșu, Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Editura Christiana, București 2000, p. 151-152

71

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Îndemnul de a-și purta și a-și dărui această iubire se află pe buzele Apostolului : Iubiți-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruința” (I Petru 1, 22). Fiecare oră, fiecare minut e un alt prilej pentru ca cei doi soți să se iubească, dar mai ales este un bun prilej pentru a se umple de iubirea lui Dumnezeu care se revarsă în ei cu fiecare gură de oxigen. Dragostea înțeleasă ca deplinătate, reiese și din cuvintele Sfântului Apostol Pavel : De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă răsunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate de le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 1-8). Aceasta este adevărata dragoste pe care un soț e dator să o împărtășească soției sale. Făcând astfel, el urmează rolul Tatălui Ceresc, care este Izvorul Sfintei Treimi. Câteva gânduri despre dragoste grăiesc așa : pe culmea înălțării sale, sufletul devine muzică pură și oprește orice cuvânt118. Uneori cuvintele spun atât de puțin, încât întrebuințarea lor ar duce la profanarea iubirii.Cine are iubire puternică, stă neclintit în ispite și nu crede viclenele ademeniri ale vrăjmasului. După cum eu îi plac la vreme de fericire, tot așa eu îi plac și la nenorocire119. Bărbatul iubește femeia pentru ceea ce este și pentru faptul că este așa. El n-o iubește prin mijlocirea închipuirilor despre ea. 118 119

Paul Evdokimov, Taina Iubirii: sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe , p. 45 Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, editia a II-a, traducere de Pr. Prof. Dumitru C. Vișan, Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara 1998, p. 21

72

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Iubirea adevărată nu poate fi umbrită sau distrusă din pricina deosebirilor dintre cei doi soți, ci dimpotrivă le folosește spre a se întări și a crește. ,,Pe cel ce ieri îl socoteai foarte duhovnicesc și îmbunătățit, astăzi să nu îl judeci rău și viclean, din pricina urii care apare în tine din meștesugirea vicleanului, ci prin dragoste îndelung răbdătoare, cugetând la lucrurile bune de ieri, leapădă ura cea de azi din suflet”120. Iată cum ne învață Părintele Stăniloae despre acest raport dintre a iubi și a dărui cu iubire: ,,Cei doi se iubesc pentru că se completează, pentru că nu-și sunt uniformi. Iubirea nu se naște între doua suflete care suna la fel, ci care suna <armonic>, spune Schiller. Iubirea este un schimb de ființă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogățește pe fiecare pentru că primește și dăruiește la nesfârșit, pe când ura sărăcește, pentru că nu dă și nu primește nimic. Bărbatul găsește în femeie o taină îndefinită. Ea își cunoaște niște insuficiențe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea ea îl iubește pe bărbat; și bărbatul, la fel. Căsătoria este în același timp dragoste și ajutor, bucurie de celălalt și răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea unește uimirea în fața tainei celuilalt și răbdarea neputințelor lui și ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Și dacă bărbatul nu completează de fapt femeia și nu e completat de ea, nu se realizează ca bărbat, precum nici femeia, ca femeie. În felul acesta, în femeia lui, bărbatul are toată cealaltă jumătate a speciei, și viceversa, încât nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie”121. De aceea o altă mare datorie a soților unul față de celălalt este să învețe să fie dătători de iubire și apoi să învețe cum să fie primitori ai ei. Iubirea conjugală poată cu sine taina prezenței divine ce se descoperă prin caracterul ei creator și se traduce aevea în viața zilnică a celor doi soți. Ea este totdeauna delicată, statornică și 120

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași 1998, p. 109 121 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 122

73

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE sinceră. Un soț trebuie să apară în ochii celuilalt soț că cel mai intim confident. Din persoana lui trebuie să iradieze un spirit de generozitate și dăruire, o căldură care încălzește pe celălalt și îi dă sentimentul întăritor al înțelegerii, împreună cu bucuria că nu e singur. El trebuie să fie ,,un miel nevinovat” gata totdeauna să se jertfească pentru fericirea celuilalt soț, să-și asume durerile lui, dar în același timp să fie un zid de neclintit, care se oferă în sprijin și apărare. În comportarea soțului nu trebuie să existe nici o trivialitate, nici o joșnicie, nici o meschinărie. El nu poate fi afectat și lipsit de sinceritate, ci dimpotrivă, trebuie să actualizeze, într-un grad superior, delicatețea, sensibilitatea, mărinimia și curația122. În viața unei soții, pentru care căsătoria este o taină, aceste calități și virtuți nu sunt idealizări subiective, ci iradiații ale unei realități divine, ce străbat prin valul creaturalului și care sunt receptate de iubire. Prin iubire devin fapte, dovezi de curată și sincera prietenie care leagă inimile, le apropie și servesc drept întocmire fericită a înțelegerii reciproce123. ,,Numai iubirea conferă un sens spiritual căsătoriei și o justifică înăltând-o la viziunea chipului iubit în Dumnezeu, la aceeași înălțime cu Unicul Chip“124. Legătura dintre soț și soție se întemeiază pe nevoia de dialog de comunicare inter-personală, pe această complementaritate subiectivă. Diferențele dintre bărbat și femeie fac legătura lor mai bogată și sporesc iubirea. Bărbatul este, prin fire, un extatic; el își exteriorizează ideile și trăirile, îmbogățind, prin ele, lumea din afara eului său. Femeia este o fire enstatică, trăiește mai mult în interior. Ea are puterea de a interioriza cele exterioare ei, de a se îmbogați sufletește cu lucrurile exterioare ei, cu datele concrete ale 122

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfințenie și delicatețe, în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena, Viena 1976, p. 115-118, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 143 123 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 143 124 Paul Evdokimov, Taina Iubiri : sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, p. 45

74

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE realității obiective. ,,Dacă specificul bărbatului este a acționa, spune Paul Evdokimov, al femeii este a fi, și aceasta este starea religioasă prin excelență. Bărbatul creează știința, filosofia, arta, dar deviază printr-o înspăimântătoare obiectivare a adevărului organizat. Femeia se opune oricărei obiectivări, căci ea nu se afla în perspectiva creației, ci a nașterii; ea însăși, prin ființa ei, este criteriul care corectează orice abstracțiune pentru a re-centra valorile, pentru a manifesta corect verbul masculin. Instinctiv, femeia va apăra întotdeauna întâietatea ființei asupra teoriei, a operativului asupra speculativului, a intuitivului asupra discursivului. Ea are darul pătrunderii directe în existența altcuiva, facultatea înnăscută de a sesiza imponderabilul, de a descifra destinul125. Întrucât viața de familie se află adeseori pe un drum presărat cu ispite cunoașterea și sentimentul de dragoste reciprocă, a celor doi soți se poate verifica și potența și prin nevoințele duhovnicești. Acestea pot fi practicate de soți, atât în cămara sufletului lor, cât și în viața lor manifestată zi de zi. De altfel, Sfântul Apostol Pavel le recomandă cât se poate de grăitor bărbaților căsătoriți să trăiască ca și cum n-ar avea femei. Prin aceasta Apostolul îi chema ,,la asemănarea cu Dumnezeu în condițiile naturale ale vieții”126. Când fiecare soț îl ajută pe partenerul său să-și satisfacă nevoia de siguranță, atunci amândoi își împlinesc îndatorirea de a fi de folos și de a-și oferi ceva reciproc în relația lor. Sentimentul de siguranță, de stabilitate există într-o relație în care omul simte o trăire identitară, o trăire în care este acceptat și o trăire unificatoare127. Prin căsătorie, bărbatul și femeia sunt complementari. Soțul este chemat să dăruiască – să jertfească și să se jertfească pentru soția sa. Lui îi aparține responsabilitatea de a avea grijă de ea, de a 125

Paul Evdokimov, Taina Iubirii: sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, p. 42 126 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, EIBMBO, București 1998, p. 143 127 Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, op. cit., p. 200

75

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE o iubi, a o prețui, a o veghea în slăbiciunile ei și de a-i încuraja calitățile. Când apar probleme și relația se deteriorează este responsabilitatea lui să sacrifice – mândria, banii, chiar viața dacă e nevoie – pentru a salva situația. Soția este chemată să răspundă – să primească dragostea lui și să dea înapoi cu măsură. Ea trebuie să-și găsească puterea în a lui, să aștepte ca el să preia conducerea, să-l susțina, să-l încurajeze să progreseze și să se dezvolte, să-l sprijine și să-i fie alături chiar și în eșecuri128. După învățătura Bisericii nu putem nimici duhul păcatului fără să participăm la viața Bisericii prin post și rugăciune. Pentru familia de astăzi care are ca model pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce a postit 40 de zile și 40 de nopți în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2; Luca 4, 2), postul ,,potolește zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și îl ușurează”129. De asemenea o altă datorie a soților este să aducă curaj și susținere celuilalt, care să substituie sustinerea părinților. Când fac acest bine, fiecare dintre soți devine pentru celălalt izvorul esențial de satisfacere a celor mai importante nevoi personale130. Este însă nevoie ca fiecare să înțeleagă că există anumite nevoi nevrotice, care nu pot fi satisfăcute în nici o relație, din două motive fundamentale: în primul rând, pentru ca nevoile nevrotice sunt deformări ale nevoilor firești, deseori într-un asemenea grad, încât nici un om nu le poate satisface; în al doilea rând, deoarece celălalt le simte ca niște solicitări nefirești, așa cum și sunt. Aceste nevoi au un fel insistent și solicitant de a fi satisfăcute, care seamănă cu obișnuințele neîmplinite. De obicei impacientarea se exprimă în relație cu solicitarea unei continue verificări, a unei continue încurajări și a unei neîncetate confirmări. Un adult trebuie să învețe să se multumească și să se sature cu mai puțin decât un 128

Pr. John Mack, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe, traducere de Doina Rogoti, Editura Sophia, București 2007, p. 88 129 Învățătura de credință creștină ortodoxă, EIBMBO, Bucuresti 1992, p. 313 130 Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, op. cit., p. 172

76

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE copil. Când soții se feresc de solicitările exagerate dobândesc împreună libertatea care le permite să se bucure cu adevărat de bucuriile pe care doar căsătoria li le poate oferi. Hrănirea și întărirea unui soț de către celălalt nu este doar o datorie a conviețuirii în căsătorie. Este și o poartă deschisă pentru ca soții să se implice într-un proces ziditor în care se împlinesc progresiv calitățile dăruite de Dumnezeu celor două existente. Este un mod în care își împlinesc și nevoia lor fundamentală, omenească, de a iubi și de a fi iubiți131. De asemenea, în căsătorie, soțul și soția trebuie să lucreze împreună; trebuie să coopereze unul cu celălalt pentru a trăi prin harul unirii lor sacramentale. Soțul trebuie să conducă și soția să se supună lui. Dar această combinație de conducere și supunere, de inițiativă și răspuns nu este cea dintre superior și inferior; nici dintre activ și pasiv. Ci mai curând este o relație de cooperare, de sinergie132. În chemarea de a se supune, soției nu i se cere să fie lipsită de voința proprie, acceptând pasiv toate deciziile soțului ei. Ea nu este chemată să își nege calitățile date de Dumnezeu, rămânând ,,desculță, însărcinată și la bucătărie”. Asemenea concepte sunt o pervertire totală a semnificației creștine a căsătoriei. Totuși, în chemarea la supunere, soția este îndemnată să-și folosească toate darurile de la Dumnezeu în acord cu dorințele și cu voința soțului ei. Supunerea creștină este rolul specific atribuit soției. Mișcarea feministă modernă a răstălmăcit semnificația pasajului de la Efeseni 5, 22, în efortul de a face din supunerea soției față de soțul ei un subiect nepopular al vremurilor noastre. Dar departe de a diminua dreptulile și valoarea femeii, de fapt, pasajul acordă femeii creștine căsătorite cea mai înaltă onoare posibilă. Prin supunerea față de soțul ei, ea devine o imagine a Bisericii, care este supusă lui

131 132

Ibidem, p. 169 Pr. John Mack, op. cit., p. 88

77

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Hristos133. În cele din urmă, ea este o imagine a lui Hristos Însuși, care se supune total voii Tatălui Său. Supunerea nu are nimic de a face cu egalitatea sau nonegalitatea înaintea lui Dumnezeu. Ea este legată de rolurile care ne sunt atribuite în această istorie a mântuirii. Soțul trebuie să îl închipuie pe Hristos drept cap al familiei, iar soția trebuie să respecte conducerea lui. Astfel viața creștină devine o icoană a Sfintei Treimi. Supunerea este o chestiune de voință. Când ne supunem lui Dumnezeu spunem: ,,Fie voia ta”. Acceptăm de bunăvoie ca voia Sa să fie și voia noastră și ne canalizăm toate darurile, abilitățile și talentele spre împlinirea nu a dorințelor noastre egoiste, ci a dorințelor pe care El le are pentru noi. În același mod, în căsătorie, soția este chemată să accepte conducerea soțului ei. Soțul este vizionarul, cel care orientează cursul vieții comune și îi imprimă un anumit ritm. În alcătuirea acestui plan, el trebuie să țină cont și de soția sa, pentru că drumul trasat să se potrivească și dorințelor ei. În felul acesta ne conduce Hristos. El ne ascultă și ne stabilește o cale, în acord cu ceea ce suntem. Aceasta înseamnă că un soț nu trebuie să acționeze niciodată independent de soția sa. Relevant în acest sens este imaginea Mântuitorului ca cerșetor al iubirii, așteptând la ușa, dar neforțănd-o – aceasta este o imagine perfecta a modului de conducere a soțului. El nu ar trebui să-și forțeze niciodată soția, dar trebuie să o curteze, să-I țină partea, și să stea la ușa inimii ei ca un ,,cerșetor al iubirii”, bătând persistent, dar niciodată forțându-și intrarea134. Soții se află într-o reciprocitate tainică de viață și de acțiune, după modelul oferit de Hristos și de Biserică. Bărbatul trebuie să se poarte cu femeia sa ca și cu propriul său suflet sau cu propria sa conștiință. Înaintea oricărei autorități trebuie să predomine iubirea. Fără iubire autoritatea nu este decât tiranie135. 133

Ibidem, p. 18 Ibidem, p. 89 135 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 150 134

78

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE De asemenea o altă datorie reciprocă a soților este iertarea. Dacă soțul poartă la sine un carnețel în care notează de fiecare dată când soția i-a pricinuit vreun neajuns, incluzând și fiecare cuvânt negativ care I s-a spus sau toate episoadele care au avut loc cu zile, săptămâni, luni sau ani în urma atunci el nu va fi ca un îndrăgostit. El va rămâne totdeauna în limitele autoconservării. De multe ori putem ierta aproape pe oricine, mai puțin pe cei apropiați nouă. Așa se întâmplă mereu. Vom fi întotdeauna răbdători, înțelegători și iertători cu cei din afara familiei, dar aspri, pretențioși și neiertători cu cei din sânul ei. Depinde, așadar, ca soții să schimbe această situație. Ei trebuie să fie un exemplu și să pună început iubirii și iertării. Soții mai au datoria să-și chivernisească cu înțelepciune bunurile lor. Comunitatea averii este o prevedere de mare însemnătate în rosturile familiei, analizată în toate scrierile Sfinților Părinți. Pentru cei căsătoriți și cu copii, posesiunea de bunuri nu este un lux opțional; ele sunt necesare în mod absolut și fără echivoc. De aceea gestionarea bunurilor necesită înțelepciune, disciplină și, adesea, lepădare de sine136. Din păcate, cultura zilelor noastre pare să fie obsedată de simpla agonisire și de consumul a tot mai multe lucruri într-o sete insațiabilă de plăceri tot mai mari. De aceea, soții trebuie să facă eforturi constante de a se dovedi surzi față de aceste chemări de sirenă, să amuțească nesfârșitul zid de reclame și să trăiască atât ca buni economi a ceea ce le-a dat Dumnezeu, dar și ca pelerini în căutarea lumii mai bune ce va să vină. Dar banii nu sunt singura resursă pe care trebuie să o gestioneze soții. La fel trebuie să facă și cu timpul lor.

136

Pr. John Mack, op. cit., p. 162

79

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 2.2 Datoriile părinților față de copii Familia este prima societate naturală și adevărată celula socială. În organizarea sa proprie, ea oferă garanții de moralitate; este prima scoală care pregătește pe copil pentru viața socială, deprinzându-l să-și îndeplinească datoria, să-și disciplineze voința, dându-i simtul ierarhiei și ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnității, al libertaății interioare, al seninătății constructive. Mediul familial oferă siguranță, liniște, afecțiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală și echilibrat. Copii sunt sânge din sângele părinților și suflete din sufletele lor. Ei reprezintă fructul conviețuirii, năzuințelor și iubirii dintre părinți. Datorită acestui fapt, ceea ce constituie îndeosebi daroriile părinților față de copii, este grija pentru preocuparea în vederea creșterii, educării și instruirii lor, pentru a corespunde ca cetățeni societății și îndatoririlor legate de formele complexe ale vieții. Biserica îi pregătește să devină moștenitori ai împărăției cerurilor, dar cu angajarea directă în realitățile vieții din epoca și conjuncturile sociale în care trăiesc137. Dar familia nu este numai sâmburele din care crește obstea (societatea) omenească, ci ea este și cel dintâi așezământ de creștere morală a omului, neapărat necesar pentru bunăstarea societății. Familia este răsadnița de virtuți și izvor de întărire morala. În sânul ei își primește copilul primele îndrumări de viață, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Căci, dacă temelia bunei creșteri a copilului este dragostea și înțelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi și cel mai bine în familie. Numai părinții au dragoste față de copiii lor în măsura cea mai

137

Pr. Nicolae Cananău, Datoriile părinților fată de copii, în Îndrumător bisericesc canonic și patriotic, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați 1985, p. 84

80

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE mare și numai ei au prilej potrivit și îndelungat să înțeleagă deplin firea fiecărui copil al lor138. Între copii și părinți iau ființă legături reciproce, îndatoriri, care fac din familie prima școală și cel mai important cadru al vieții. Legătura dintre părinți și copii durează în mod firesc până la finalul vieții uneia dintre părți, după care se menține prin intermediul rugăciunilor și pomenirilor la Sfintele slujbe. În creștinism legătura aceasta nu se oprește la natura biologică a ei, ci se înalță spre idealul spiritual. Copii acționează asupra părinților ca un impuls spre cumpătare și muncă, spre acumularea a cât mai multe virtuți și de asemeni sunt un scut împotriva nenumăratelor ispite care încearcă familia. Tatăl, mama și copiii alcătuiesc familia, însă pentru o creștere armonioasă și sănătoasă a copiilor este nevoie de prezența lui Dumnezeu în sânul ei. Dumnezeu se face simțit prin calea de iubire care unește familia de Dumnezeu, întemeietorul ei. Această cale a iubirii are temelia consolidată de credința adevărată, de rugăciune, post, de viața Bisericii, de imaginea sfinților în cărți și icoane și de toate cele plăcute lui Dumnezeu și sufletului omenesc. Credința părinților mărturisită prin fapte și grai se regăsește în comportamentul copiilor ascultători, sănătoși și râvnitori spre cele sfinte. Copiii sunt pentru părinții lor un imbold puternic spre muncă și economie, spre cât mai multe virtuți, precum și o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezența copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinților. Din dorința și grija de a-i face cât mai buni și mai fericiți, părinții iși dau toată silința să le ofere pilde personale cât mai bune și să propășească mereu în toate domeniile. Datoria educării copiilor cuprinde educația trupească și sufletească. Educația trupească înseamnă îngrijirea de viață fizică, începând din momentul nașterii; părinții au datoria să-i hrănească, 138

Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 250

81

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE să-i îmbrace, să le dea adăpost, să le asigure educația necesară însușirii unei profesii. Educația sufletească le dă copiilor posibilitatea să-și însușească valorile religioase și morale ale societății în care trăiesc. În cadrul educației, purtarea părinților este decisivă pentru formarea sufletească a copilului. Copiii sunt expresia concretă a prezenței divine în familia creștină. Fiecare copil este „fereastra neprihănirii prin care lumina pură a cerului pătrunde în casa părinților. El e mărturie vie, concretă, despre lumea transcendentă, a luminii, a neprihănirii și bucuriei veșnice. De aceea, copilul îi apropie pe părinți de Dumnezeu, îi înalță în sfere mai pure, le intensifică iubirea și le-o înnobilează. Aici, mai mult ca oriunde în familie, se vede prezența lui Dumnezeu”139. Ori din această prezenta divină se naște și izvorul șfințeniei, în a cărui imagine se oglindesc copiii. În Noul Testament, nașterea de copii este considerată un dar de la Dumnezeu. Tot în Legea Noului Testament, copilul, imaginea sfințeniei, este făptura lui Dumnezeu și deci nimeni nu are dreptul să-i ridice viața de îndată ce nu i-o poate dărui. În Legea Nouă, copilul nu mai este un simplu obiect de proprietate în mâna părintelui – ca în societatea păgână – care putea să facă cu el ceea ce voia. Făptura aleasă a lui Dumnezeu el trebuie iubit, îngrijit și instruit în învățăturile cele bune și folositoare. De pilda, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe clerici să învețe mamele ,,să-și iubească copiii” (Tit 2, 4). Totodată le cerea părinților să nu întărâte ,,la mânie copiii”, și să-i crească ,,în învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). De altfel, Apostolul neamurilor ținea să precizeze că doar părintele care-și crește bine copiii să fie chemat la conducerea Bisericii lui Hristos. ,,Să-și chivernisească bine casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviința; căci dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” (I Timotei 3,45). 139

IPS Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Editura Arhiepiscopiei, Sibiu 1969, p. 356

82

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Sfântul Apostol Pavel cere totodată ca pruncii să fie deprinși a-i cinsti pe cei din casa lor și a răsplăti ostenelile părinților lor. ,,Copiii să învețe să cinstească mai întâi pe cei din casa lor și să răsplătească ostenelile părinților, fiindcă lucrul acesta este plăcut și primit înanintea lui Dumnezeu” (I Timotei 5, 4). Copilul, neavând încă desăvârșite cele trei facultăți ale sufletului, adică sentimentul, rațiunea și voința, simte nevoia să se raporteze la membrii familiei care-l înconjoară cu dragoste: mama, tata, bunica, bunicul. De aceea copilul are nevoie de afecțiune și dragoste, apropiere, înțelegere și devotament din partea celor dragi lui. Deci iată, importanța și necesitatea modelului suprem al părinților în educarea copilului pentru implinirea ,,exigențelor moralei Sfintei Evanghelii”140. Chiar dacă ,,Biserica nu vede pe Domnul ei față către față în eonul prezent ea năzuiește spre deplina întâlnire cu Hristos la parusie”141. Și tocmai această năzuință trebuie sa fie scopul urmărit de fiecare familie creștină, educând copiii în Legea Domnului Hristos, Legea iubirii. Și pentru Părinții Bisericii răsăritene soții creștini nu primesc numele de părinți pentru că nasc copii, ci pentru că îi cresc conform principiilor morale creștine, adică întru învățătura Legii lui Hristos și practicarea virtuților creștine. Deci, virtutea este scopul principal în procesul de educație creștină a copiilor. Sfinții – întruchipări ale virtuții – erau și sunt așadar modelele pilduitoare de urmat. În educarea copiilor, soții au deopotrivă datoria să-și înzestreze copiii din fragedă copilărie cu urme spirituale, deprinzându-i cu citirea Sfintei Scripturi și cu evlavia creștină. Încă din perioada apostolică și post-apostolică li

140

141

Pr. Asist. Dr. Vasile Raducă, Căsătoria Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în ,,Studii Teologice”, an XLIV(1992), nr. 3-4, p. 137 Pr. Asist. Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană , Teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”, an XXIV(1972), nr.3, p. 337

83

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE s-a cerut părinților să-i învețe pe fii lor ,,frica de Dumnezeu”142, adică să-i deprindă cu evlavia, rugăciunea și iubirea de Dumnezeu. De aceea părinții sunt îndemnați să le dea copiilor lor ,,creșterea cea întru Hristos; să-i învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu”143. Copilul pășește în viață cu un fel propriu de a se comporta, de a se închina, de a munci. Înainte ca, copilul să știe ce este binele și răul, bucuria unei fapte mărețe și supărarea pricinuită de remușcările conștiinței, el crede ceea ce observă că se petrece în jurul său. Nu este mereu atent la cuvinte pe care de multe ori nu se înțelege, însă el privește cu atenție și reține ceea ce vede. Această imagine este comportamentul părinților pe care copilul îl preia ca fiind unul bun. În consecință ceea ce îl formează pe copil este pilda tăcută, de fiecare zi a părinților. Ea clădește mai mult decât mustrările, regulile, poruncile sau oricare alt mijloc educativ. Tot ceea ce spune părintele se adresează urechilor în primul rând. Pilda este cea care se adresează inimii și ochilor. De cele spuse te mai poți îndoi căci, poate nu ai auzit sau nu ai interpretat bine, dar ceea ce ai văzut că face tatăl sau mama ta e cu neputință să nu crezi. De asemenea o alta datorie a părinților este să îi învețe pe copii să se roage. Rugăciunea este vorbirea omului cu Dumnezeu. Ea reprezintă ,,o necesitate ontologică a firii omenești”144, deoarece îl menține pe om în legătură cu Cel după al Cărui chip este. ,,Prin rugăciune, gândurile omului și lucrurile pe care le vizează acestea: persoane, lucruri, stări, noțiuni, sunt oferite lui Hristos, iar Hristos este chemat să vină în mijlocul lor. Rugăciunea călăuzește mintea

142

Învățătura a celor 12 Apostoli, IV, 9, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în colecția ,,P.S.B.”, Vol. 1, EIBMBOR, București 1979, p. 27 143 Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), XXI, 6-8, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în colecția ,,P.S.B.”, Vol 1, EIBMBOR, București 1979, p. 49 144 Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Editura Bizantină, București 2006, p. 73

84

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE și toate cele pe care le înțelege mintea cu lumina lui Dumnezeu, conducând astfel omul la adevăr”145. Problema rugăciunii este una din cele mai importante în studiul spiritualității ortodoxe, și se pune din momentul în care conștiința copilului se deșteaptă. În tradiția ortodoxă, copiii primesc Sfânta Împărtășanie încă de la Botez, adică încă de la vârsta de câteva săptămâni, și se recomandă părinților să-i împărtășească cât se poate de des. Astfel, pe măsura ce conștiința se trezește și se deschide către realitatea duhovnicească, copilul ia cunoștință despre Sfânta Euharistie prin experiența personală, în chip firesc, când ea se integrează în conștiința rudimentară, dar autentică, pe care copilul o are despre viața suprafirească. Copilul învață să se roage, să îndrăgească acele momente de intimitate familială și de încredințare lui Dumnezeu, descoperind un întreg domeniu minunat și luminos care capătă ecou în elanurile și aspirațiile sale profunde146. Iată de ce rugăciunea familială este atât de însemnată în educația copilului. De aceea părinții trebuie să fie un model exemplar în acest sens. Educația nu cere studii superioare din partea părinților. Atunci când dimineața și seara, precum și în timpul meselor copii se roagă împreună cu părinții este un pas important; în sărbători și duminici când întreaga familie se îndreaptă spre biserică pentru Sfânta Liturghie este un alt pas. Dacă posturile și zilele de post vor fi ținute cu mâncăruri de post, iar nevoiașilor care ne bat la ușă, dacă le vom deschide cu dragoste și îi vom milui, atunci am mai făcut un alt pas. În acest mod se adună pașii pentru formarea deprinderilor religioase, însă poate fi un exemplu și pentru formarea altor deprinderi. Părinții sunt datori, de asemenea, să-și iubească copiii. Ca sentiment natural, iubirea față de copii este mereu activă în inima părinților, adesea chiar mai puternică decât la copii față de părinți. 145

146

Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu 1994, p. 159 Olivier Clement, Boris Bobrinskoy, Elisabeth Behr-Sigel, Myrrha LotBorodine, Fericita Întristare, EIBMBOR, București 1997, p. 71

85

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Sfântul Ioan Gură de Aur ilustrează foarte frumos iubirea părinților față de copiii: ,,Mulți oameni au cinci sau șase fii sau fiice, iar de se îmbolnăvește unul dintre ei, tatăl înconjoară patul, sărută ochii copilului, îi strânge mâinile, socotește ziua noapte, iar lumina întuneric, nu că s-ar fi schimbat stihiile, ci pentru că nu se mai poate bucura de ele de durerea tristeții. Paturile-s așternute cu așternuturi noi, doctorii stau alături, mulți, în jurul bolnavului, iar tatăl se topește din picioare. De-ar fi bogat tare, bogația îi e de nesuferit, de-ar avea mii și mii de treburi, pe toate le lasă, nu se poate apuca de ele, e amețit de durere. Pentru el toată lumea nu poate fi vindecată de rău. La fel și mama, se plimbă în jurul bolnavului, bătându-se în piept, toată aprinsă și cuprinsă de flăcări, caută putere ca să ia asupră-și o parte din chinul copilului ei, dar, mai bine spus, și-ar lua asupră-și tot chinul numai ca să scape de boală pe copilul bolnav, nu mai are nici un preț viața ei, nici zilele pe care le mai are de trăit; mai de preț ca toate e să treacă boala de la copil la ea. Nu am cum zugrăvi durerea asta”147. Ca virtute morală, ea este una dintre primele și cele mai însemnate expresii ale iubirii față de aproapele. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Dumnezeu apoi poruncește și părinților cum trebuie să se poarte cu copiii, cinstindu-i pe copiii buni și pedepsindu-i pe cei răi. Scopul acestor porunci este tot acela de a face pe părinți să-și iubească și mai mult copiii”148 . Trebuie ca părinții să-și iubeasca copiii, dar mai ale să-i facă să înțeleagă acest lucru. Trebuie să le spună adesea ,,te iubesc”. Aceste cuvinte trebuiesc întărite prin acte de iubire. Este foarte important ca soții să-și demonstreze unul altuia iubirea, pentru echilibrul copiilor lor. Procedând astfel, le oferă siguranța de care copiii au nevoie. Este important ca părinții să-și spună reciproc ,,te iubesc”, să se îmbrățișeze, să se sărute și să se țină de mână față de 147

148

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Fericitul Avraam, II, în vol. Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, EIBMBOR, București 2002, p. 563 Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, p. 253

86

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE copii. Ei au nevoie să vadă din când în când manifestări libere ale afecțiunii149. Nu trebuie să falsificăm acest lucru, ci să arătăm, cu adevărat, dragostea unuia pentru celalalt. Părinții trebuie de asemenea să își păstreze copiii în înfrânare, deoarece cel care a fost înfrânat mai înainte de căsătorie cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie. Cel care este deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători va face lucrul acesta și după căsătorie; pentru aceasta se pun cununile pe cap, simbol al biruinței, deoarece fiind neînvinși se apropie astfel de patul căsătoriei, fiindcă nu au fost învinși de plăceri. Urmând preceptele aceleiași învățături neo-testamentare, așezămintele sau Constituțiile Apostolilor – redactate în secolele III-IV – îi îndeamnă și ele pe părinți să-și educe copiii întru învățătura Domnului și să nu pregete a-i înțelepți apelând chiar la pedepse în caz de neascultare. ,,Iar voi, părinților, educați pe copiii voștri întru Domnul și învățați-i meserie folositoare și potrivit cuvântului lui Dumnezeu, ca nu cumva petrecând în trândăvie și fiind nesupravegheați de părinți, înainte de vreme când se iartă, să se împotrivească binelui”150. Asezămintele Sfinților Apostoli îi îndemnau totodată pe părinți să nu le fie ,,teamă a-i bate, înțelepțindu-i cu asprime, căci pedepsindu-i, nu-i omorâți ci mai vârtos îi mântuiți, după cum zice și Solomon. Cine se ferește prin urmare de a dojeni și pedepsi pe fiul său își urăște copilul, de aceea învățați pe copiii voștri cuvântul Domnului și faceți-i ascultători”151. Cel mai potrivit moment pentru părinți să înceapă să-i învețe pe copii să asculte este, am putea spune, cât mai curând posibil, adică imediat ce copilul începe să manifeste tendințe de rebeliune. La început să o facă cu blândete, dar în mod persistent, constânt și cu fermitate. 149

Pr. John Mack, op. cit., p. 191 Constituțiile Apostolilor , IV, 11, traducere de Irineu Mihalcescu, Chișinău 1928, p. 109 151 Ibidem, p.110 150

87

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Unii psihologi postmoderni insistă să nu se folosească pedeapsa fizică, sfatul lor ducând la formarea unei generații de copii indisciplinați. Copiii trebiue să știe care sunt limitele. Părinții, însă, trebuie să-și amintească să-i disciplineze cu dragoste, să fie fermi și clari, dar iubitori. Scopul părinților este să-i îndrume pe copii spre iubire, loialitate și supunere, și nu spre mânie. Acest lucru este foarte important, iar părinții și-l vor aminti odată cu înaintarea în vârstă a copiilor lor. O alta mare datorie pe care o au părinții este să aibă mare grijă cum își cresc copiii. Dacă în familie, cât este copilul acasa în cei șapte ani, părinții nu se îngrijesc să-l învețe rugăciuni, să facă cruce, să știe Tatăl nostru, Crezul, să-l ducă la biserică, să știe ce înseamnă post, să știe ce înseamnă păcat, să se ferească de păcat, atunci cresc niște copii care vor crea multe probleme. Sunt cuvintele Mântuitorului, care a zis așa: ,,În vremea de apoi se vor răscula copiii asupra părinților și-i vor omorâ”. Dacă părinții nu vor avea grijă de copii, vor bea paharul amărăciunii și al scârbelor în veacul de acum și în munca cea veșnică în veacul viitor. Dragostea dintre părinți și copii se arată prin creșterea și educația lor. Prin educație părinții arată grija ce o poartă comorii sfinte dată de Dumnezeu: copiii. Sfântul Apostol Pavel sfătuiește pe părinți să-și crească copiii ,,în învățătura și în certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Învățătura, educația copiilor creștini a constat întotdeauna din învățarea științelor vremii, a dogmelor și a moralei creștine, a regulilor de bună purtare în viață și a buneicuviințe. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că de la o vârstă fragedă există o inclinare a omului spre viciu sau spre virtute. De aceea, copiii trebuie îndreptați de timpuriu spre bine și virtute, pentru a nu se deprinde cu răul. Părinții nu trebuie să se gândească cum să-și lase copiii bogați, ci virtuoși. Tot ce fac părinții pentru copiii lor, pentru educația lor, fac din dragoste. Din ea izvorăsc și celelalte virtuți pe care părinții sunt datori să le sădească și să le cultive în inima copiilor: temerea de Dumnezeu (Psalmul 33, 11; Efeseni 6, 4), ascultarea (I Timotei 88

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 3, 4), purtarea cuviincioasă (Pilde 22, 6), credința puternică (Isaia 38, 19) și mai ales poruncile, căile și legile Domnului (Facere 18, 19; Deuteronom 4, 9-10; Psalmul 77, 3-10). Părinții sunt chemați să vegheze creșterea morala și religioasă a copiilor. Educația morală trebuie să o facă părinții, învățând pe copii deprinderile și faptele bune, pentru a-i ajuta să scape de anarhia instinctelor și tendințelor spontane, pentru a îndepărta egoismul natural și a-i ajuta să devină mai buni. În lumina Sfintei Scripturi, părinții mai sunt datori să-și binecuvânteze copiii (Facere 48, 15-16; Evrei 11, 20-21), să-i mângâie (I Tesaloniceni 2, 11), să-i supravegheze (Isus Sirah 16, 1-5), să le asigure cele de trebuință (Matei 7, 9-12; II Corinteni 12, 14; I Timotei 5, 8), să-i convingă să nu se căsătorească cu eretici (Facere 24, 1-4; 28, 1-2), să se roage pentru ei, iar când sunt răi să-i mustre sau chiar să-i pedepsească (Pilde 3, 12; 13, 24; 19, 8; Isus Sirah 30, 1-2; 8, 12), incredințați fiind că binecuvântările lor îi însoțesc în viață, ca și blestemele și păcatele lor (Ieșire 20, 5; 34, 7; Numeri 14, 18; Deuteronom 5, 9; Psalmul 111, 1-2). Familia creștină este școala virtuților. Cea mai bună creștere pe care o pot da părinții copiilor este cea morală și religioasă. Fiecare copil este o ființă metafizică (Nichifor Crainic), un mic filozof religios care se roagă cu drag lui Dumnezeu, îi place Biserica, pune întrebări despre lume și viață, vrea să cunoască toate, căutând rațiunea ascunsă a lucrurilor. Toți copiii au o firească pornire spre Dumnezeu, spre religie. Educația religioasă cuprinde practica vieții în rugăciune, iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Cu îndrumări sănătoase, creșterea în ,,cei șapte ani de acasă” lasă în inima și în mintea copiilor urme și amintiri neșterse. O bună educație acasă dezvoltă sentimente religioase pe care și cea mai atee scoală nu le mai poate nimici. Una din garanțiile educației creștine a copiilor într-o familie este viața duhovnicească activă a părinților, pe care copiii o simt și la care participă în funcție de vârsta lor și în conformitate cu trăsăturile lor de caracter. Coparticiparea copiilor la viața duhovnicească din cadrul familiei este necesară pentru dezvoltarea 89

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE cunoștintelor și a obiceiurilor creștine. De asemenea, ea devine garanția transformării în timp a relației părinți – copii într-o relație de prietenie duhovnicească152. Familia creștină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii în lume și o aducere a lumii în Biserică. Toți părinții sunt datori să-și îmbisericească copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu și să-i crească sub aripile Bisericii, așa cum a fost îmbisericită și crescută Maica Domnului. Grija educației copiilor nu aparține numai familiei, ci și scolii, societății și Bisericii. Toate instituțiile poartă obligațiile și răspunderile creșterii, îngrijirii și ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale și morale de care dispun. Educația cea mai sănătoasă și temeinică se dă copiilor când toate așezămintele, care răspund pentru creșterea și educarea lor, își armonizează interesele și principiile lor cu scopul pe care îl au în vedere: formarea caracterului religios-moral. Cu oameni de caracter moral și de convingeri religioase nu se va destrăma nici o societate și nu se va inchide nici o biserică. Iubirea și rugăciunea revelează copiilor pe Părintele lumii și al oamenilor; iubirea și rugăciunea îi fac să-L îndrăgească și să-L primească în suflet, pe toată viața, icoana Lui sfântă, ocrotitoare, mântuitoare. Copiii trebuie deprinși de mici cu rugăciunea și cu datinile religioase. Exemplul părinților are un rol decisiv în formarea deprinderilor religioase, traducând în acte vii și concrete formula abstractă a datoriei. Astfel, părinții trebuie să-și facă rugăciunile împreună cu copiii, aceștia trebuie duși la biserică, învățați să facă semnul Sfintei Cruci, să îngenuncheze, să spună rugăciunile și să cânte cântări religioase, să ducă daruri la Sfântul Altar, să aprindă lumânări la biserică, să se împărtășească. O învățătură, o mustrare, o poruncă din partea celor care cârmuiesc viața casnică sunt mijloace educative bune, folositoare. Dar ceea ce zidește este viața tăcută a părinților, exemplul lor de 152

Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București 2008, p. 55-56

90

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE fiecare zi. Faptele lor în fața copiilor sunt o predică mută, dar cu urmări hotărâtoare, fie în bine, fie în rău. Învățătura vorbește urechilor. Pilda vorbește ochilor și inimii. Poți pune la îndoială sinceritatea unei vorbe, dar nu poți să nu dai crezare la ceea ce vezi că face aproapele tău, tatăl tău, mama ta. Nici o lecție biblică, nici o învățătură nu va fi în stare să înlocuiască pildele de evlavie ale părinților, care vor face ca duhul credinței și al omeniei să străbată până în măduva oaselor, până în sângele copilașilor. Odată ajunși părinți, apar în viața noastră alte responsabilități, deci și alte priorități. Creșterea copiilor ar trebui să fie mai presus de carieră, de bani sau de dorințe egoiste. Dacă vom lucra mai puțin, vom avea mai puțini bani, dar vom câștiga mai mult timp pe care să îl dăruim celor dragi – și, oare, nu este acest timp mai valoros decat orice jucării, haine sau mâncăruri scumpe pentru care, paradoxal, muncim să le putem dărui copiilor? Să învățăm să ne bucurăm de copiii noștri, să fim cât mai mult împreună cu ei! Să trăim împreună cu ei plăceri simple și firești precum scrisul, cititul, pictura, plimbările, broderia, conversația sau gătitul – în locul, de pildă, al vizionatului la televizor. Una din cele mai mari răsplăți ale vieții este să ne vedem copiii maturizându-se și dăruindu-ne înmiit ceea ce am investit în ei. Aceasta ne poate costa lacrimi, neliniști, griji, nopți nedormite – dar într-o buna zi vom descoperi că a meritat efortul făcut.

2.3 Datoriile copiilor față de părinți În lumina Sfintei Scripturi, copiii datorează recunoștință părinților, iar aceasta se arată prin intreținere și ajutor când au nevoie, prin cuvinte cuviincioase, prin respect. Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: ,,Prima virtute a creștinilor este de a cinsti pe părinți, a răsplăti ostenelile celor ce le-au dat viață și a le procura din toată puterea cele trebuincioase tihnei lor. Chiar dacă i-am răsplătit cu mai mult, nu vom putea însă niciodată să-i naștem”. Copiii sunt datori să aibă ascultare față de legea Domnului (Deuteronom 30, 1-3; Pilde 28, 7) și tot așa față de părinți, după 91

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE cum spune atât de limpede porunca a cincea: ,,Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ” (Iesire 20, 12). ,,Cinstește” – zice imperativ Sfânta Scriptură. Cinstirea părinților se naște din faptul că ei ne-au dat viață, ne ocrotesc și ne educă. Părinții sunt colaboratorii lui Dumnezeu în formarea noastraă Cu același cuvânt de ,,Părinte” numim pe Dumnezeu și pe cei ce ne-au dat viață. Străvechea lege dată de Dumnezeu oamenilor: ,,Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” trebuie să fie tuturor călăuză în viață, soarele care ne luminează gândurile și sentimentele noastre. Cine respectă porunca a cincea va fi răsplătit. Respectarea acestei porunci aduce, pe lângă roade spirituale, roadele temporale ale păcii și prosperității. Dimpotrivă, nerespectarea acestei porunci are drept consecință mari daune pentru comunități și pentru persoanele umane. A cinsti pe părinți înseamnă: A-i iubi, a le datora și face tot binele cu putință. Iubirea față de părinți este și o poruncă a firii, de aceea o găsim la toate popoarele. A asculta de ei: ,,Ascultați de părinții voștri întru Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6, 1); ,,Fiule, păzește legile tatălui tău și nu lepăda învățăturile maicii tale” (Pilde 6, 20). Ascultarea de părinți nu trebuie să ia însă forma unei dictaturi a părinților, riscând o depersonalizare a copiilor, ci trebuie să fie firească, ea fiind o manifestare a dragostei, a respectului și a recunoștinței copiilor față de părinții lor. Această poruncă nu se adresează atât celor mici, care nu înțeleg poruncile și ascultă de părinți indiferent de voia lor, cât celor mari, care pot refuza această ascultare. Ascultarea și îngrijirea părinților de către copiii lor se arată a fi pricina de cinste și de binecuvântare pentru cei din urmă: ,,Fiilor, ascultați-mă pe mine, tatăl, și vă purtați așa ca să vă mântuiți, că Domnul a înălțat pe tată peste fii și a întărit judecata mamei peste copii. Cel care cinstește pe tată se va curăți de păcat. Și că acel care strânge comori, așa este cel care cinstește pe mama sa. Cel care cinstește pe tată se va veseli de fii și în ziua rugăciunii sale va fi 92

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE auzit. Cel care mărește pe tată va avea viață lungă, și cel care se teme de Domnul cinstește pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său și ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta și cu cuvântul cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți vină binecuvântare de la ei. Ca binecuvântarea tatălui întărește casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă pănă în temelie. Nu caută mărire întru necinstea tatălui tău, ca necinstea tatălui tău nu-ți este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său și ocara este fiilor mamă necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui. Și chiar de i se va împuțina mintea lui, ai îndurare și nu-l disprețui când tu ești în putere, pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată și, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta. În ziua necazului tău își va aduce aminte Domnul de tine și, ca gheața când este senin, așa se vor topi păcatele tale” (Sirah 3, 115). Dacă ascultarea de părinți este clară până în momentul căsătoriei copiilor, după aceasta, ea poate fi greșit înțeleasă, atât de părinți, cât și de copii. Nu de puține ori, în numele acestei ascultări, multe familii au de suferit. Astfel, unii părinți cer copiilor ascultare deplină chiar și după căsătorie, iar unii copii ajung să-i batjocorească pe aceștia, în numele libertății și al maturității. După ce se căsătoresc, copiii dobândesc autonomia firească, însă nu și dreptul de a nu-și mai respecta părinții. Dacă părinții sunt datori să respecte libertatea noii familii, la rândul lor, copiii sunt datori să nu uite niciodată eforturile depuse de părinții lor. Când sfaturile părinților izvorăsc din experientță, iar mustrările sunt făcute din iubire, acestea trebuie cel puțin ascultate de copii. Să nu-i supere cu ceva și să se poarte față de ei cu toată cuviința, vorbind despre ei și cu ei cu mult respect. ,,Ochiul celui ce batjocorește pe tatăl său și nu ia în seamă ascultarea maicii sale, săl scoată corbii și să-l mănânce puii vulturilor” (Pilde 30,17). Să-i ajute la nevoie, mângâindu-i în necazuri și înseninândule seara vieții lor. ,,Frate, sprijină pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui” (Isus Sirah 3, 2). Pilda pentru noi este Însuși Mântuitorul, Care de pe cruce o încredințează pe Sfânta Sa Mamă 93

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE ucenicului preaiubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea (Ioan 19, 26-27). Prin această dispoziție testamentară a Mântuitorului, s-a inaugurat în creștinism cultul mamei. Să se roage lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor când sunt în viață, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, implinindu-le voința cea din urmă, păstrându-le vie amintirea și îngrijindu-le mormintele. Așa ne învață morala creștină și Biserica noastră că trebuie să ne comportăm față de părinții noștri, care ne-au dat ceea ce au avut mai bun, pentru ca noi să fim fericiți, să ne realizăm în viață, să ne întemeiem și noi o familie. Trebuie să fim alături de ei, să-i facem să se considere utili, după puterile lor, pentru a nu-i lăsa în deznădejde și singurătate. Dar ,,Cine are părinți / Pe pământ, nu în gând / Mai aude și acum /Ochii lumii plângând” spunea cu durere regretatul poet Adrian Păunescu, pentru că exista copii care au uitat chipul sfânt al mamei care i-a vegheat, vorba ei duioasă care i-a îndrumat în viață, au uitat povața tatălui și mâinile lui bătătorite de muncă. Sunt mulți cei care și-au părăsit părinții bătrâni, bolnavi. I-au lăsat la mila lui Dumnezeu și a oamenilor. Acești copii denaturați uită că Dumnezeu nu va îngădui această lipsă de respect și de iubire, pedepsindu-i ca și ei să guste din durerea amară a singurătății, la bătrânețe. Cei care sunt indiferenți față de părinții lor și le întristează bătrânețea, vor fi un exemplu negativ pentru copiii lor. Acești oameni nu pot răspunde poruncii iubirii față de aproapele, dacă ei nu pot fi capabili să răspundă iubirii părinților. Dacă dorim să fim plăcuți lui Dumnezeu și să avem parte de fericire în vremea vieții noastre, să cinstim pe tată și pe mamă. Să facem aceasta cu dragă inimă pentru că demnitatea părintească este o rază din puterea și autoritatea lui Dumnezeu, Părintele luminilor.

94

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 2.4 Aspecte negative ale relatiilor din cadrul vietii de familie a) Adulterul Păcatul este o ,,părăsire a operei lui Dumnezeu, o preferință pentru lucrările Sale proprii. Și aceste lucrări sunt rele, pentru că sunt după om, nu după Dumnezeu”. Așadar, păcatul înseamnă a te îndepărta de Adevăr și de învățăturile Sale. Păcatul lui Adam a fost tocmai această neascultare, printr-o iubire egoistă și întoarcere de la voia lui Dumnezeu.Oricum, păcatul stă ,,în actul voinței libere, dar rătăcite”153. Păcatul strămoșesc, care este de natură existențiala, n-a afectat ființa omului154, dar, prin apariția patimilor, omul a fost orientat către moarte și neant. Într-adevăr prinTaina Botezului s-a realizat ,,atât omorârea omului celui vechi, a omului păcatului, dar și renașterea acestuia prin harul Sfântului Duh”155. Iubirea egoistă de sine, rădăcina comună a tuturor patimilor, se arată îndeosebi în latura vieții trupești a omului și se manifestă prin căutarea plăcerii. Această patimă pune stăpânire și pe unii membrii ai familiei, printr-o atitudine pur hedonistă. Printre patimile care produc efecte dezastruoase pentru unitatea familiei, amintim: beția, desfrânarea, mânia, trândăvia, etc. Este unanim recunoscut că destrămarea familiei se datorează legăturii libere, care o neagă, sacrilegiului, care o pângărește, divorțului, care o rupe, sterilității voluntare, care o mutilează, vieții din afara căminului, care o împrăștie și nepotrivirii sufletelor, care o dezbină, relei întrețineri a menajurilor, care o ruinează, relei educații a copiilor, care o descompune. Dar principalele păcate împotriva familiei sunt: desfrâul și adulterul, care distrug însăși unitatea ei indisolubilă, prejudiciind totodată caracterul ei monogamic. După Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatul adulterului se 153

Prof. Dr. Constantin Pavel, Eroismul în lumina moralei creștine, în revista ,,Studii Teologice”, an XLIV(1997), nr. 3-4, p. 56 154 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 129 155 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Învățătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în revista ,,Ortodoxia”, an XXXI(1979), nr. 1, p. 114

95

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE săvârșește atât prin alungarea femeii din casă, cât și prin “luarea unei femei lăsate de bărbat, atâta vreme cât bărbatul ei trăiește”156. De altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur îl atenționa pe bărbatul creștin că ,,femeia pe care ai luat-o, înapoi nu o mai poți da părinților ei; trebuie vrând-nevrând să o ții în casa ta, toată viața ta; iar de o alungi că este rea, ești, după legile lui Dumnezeu, vinovat de adulter”157. Păcat împotriva fidelității, adulterul este căderea din harul căsătoriei. Iubirea dintre soț și soție are originea în iubirea divină, ea însăși fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu față de lume. Prin iubire soții sunt în comuniune spirituală cu Dumnezeu. De fapt, nu există decât o singură iubire, iar celelalte nu sunt decât fulgurante sau continue participări. Căsătoria face din actul iubirii o realitate nouă, conferindu-i o structură fundamentală. Totuși, soții nu posedă iubirea, așa cum posedă alte lucruri, ci o au așa cum îl au și pe Dumnezeu. Tocmai din această cauză că nu exprimă o stare fixă, un orizont închis, o realitate încremenită în imobilitate158. Experiența trăirii împreună e situată la nivelul vieții celei mai înalte, căci numai adeziunea la descoperirea tainelor mântuirii poate să însemne pentru soți o autentică împărtășire de lumină. Până când căsătoria, ca fapt de viață spirituală, intră defmitiv în marele viitor al Împărăției lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, se mai află încă în această lume, în viața conjugală rămâne posibilitatea destrămării unirii întemeiate pe dragoste, posibilitatea desfacerii binomului spiritual. Acest lucru se săvârșește prin adulter. E adevărat însă că rămâne și posibilitatea concilierii celor doi soți în același ,,trup tainic” care a fost dezmembrat. Din punct de vedere spiritual și tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o trădare și o apostazie, un rău care începe în lumea spirituală și tot aici se consumă. Infidelitatea este atragerea voinței unui soț spre neant, o tăgăduire a ființei, a creației lui 156

Sfântul Ioan Gură de Aur, Lauda lui Maxim: cu ce femeie trebuie să ne căsătorim, p .353 157 Ibidem, p. 354 158 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 159.

96

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Dumnezeu, o negație în care este cuprinsă împotrivirea față de har, căruia voința răzvrătirii i se opune cu îndărătnicie. Gravitatea acestui păcat nu apare în conștiința soțului trădător în toată amploarea și profunzimea lui, decât atunci când este privit din perspectiva efectelor sale ultime, în eternitate. Adulterul este legătura nelegiuită a unui bărbat căsătorit cu altă femeie decăt a sa sau al unei femei căsătorite cu un bărbat, altul decât soțul său. Se deosebește de desfrâu, întrucât acesta este un raport nelegiuit între persoane libere de orice angajamente matrimoniale. El se referă la unirea trupească, la consumarea faptului rușinos, iar la natura acestor crime de ordin spiritual participă și dorințele rușinoase, îmbrățisările neoneste și chiar, după unii, abuzul egoist de corpul partenerului de căsătorie. Adulterul poate fi simplu sau dublu, după cum numai unul din cei doi soți vinovați este căsătorit sau amândoi. Sfânta Scriptură este clară în privința adulterului, de la porunca a 7-a până la învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Una din marile ,,antiteze” ale predicii de pe munte arată că păcatul trupesc implică în aceeași măsură mintea și inima, ca și trupul: ,,Ați auzit că s-a zis celor de demult: ,,Să nu săvârșești adulter”. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 26-27). În esență este vorba despre îndemnul de a ne feri de idolatrie. Prin însăși natura sa, pofta este obsesivă159. Pofta aduce cu sine adulterul, rupe legătura creată între soți prin Taina Căsătoriei. Legătura conjugală poate fi durabilă numai dacă e construită pe încredere și fidelitate. Întrucât adulterul subminează în mod cert aceste valori, Hristos permite faimoasa excepție de la interzicerea divorțului: ,,oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricina de desfrânare, o face să săvârșească adulter și cine va lua pe cea lăsată, săvârșește adulter” (Matei 5, 32; 19, 9). Ideea este clară. În afară unirii conjugale, activitatea sexuală distruge legătura intimă a 159

Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieții, traducere de Prea Sfintitul Dr. Irineu Pop Bistrițeanul, Editura Patmos, Cluj Napoca 2003, p. 115

97

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE încrederii și fidelității care este condiția sine qua non a căsătoriei. Ea violează relația dintre soți și îndepărtează de Dumnezeu, încât Acesta este ultima sursă și finalitate a unei astfel de relații. Gravitatea adulterului pentru femei prezintă și alte aspecte, care privesc mai ales laturile comunitare ale vieții omenești si asupra cărora se insistă mai mult în zilele noastre. ,,Orice soț necredincios este un om nedrept și barbar. Dar femeia necredincioasă face și mai mult: ea distruge familia și rupe legăturile firești. Dând bărbatului copii care nu sunt ai lui, îl trădează și pe el și pe copii, unind perfidia cu necredința. Nu se poate închipui pe lume o situație mai groaznică decât a unui nenorocit care, fără încredere în nevasta sa, nu poate asculta cele mai dulci mângâieri ale vieții, căci îmbrățișându-și copilul se teme să nu îmbrățișeze copilul altcuiva, dovada rușinii sale și răpitorul bunurilor adevăraților lui copii. În acest caz, familia devine o societate de dușmani ascunși, pe care o femeie vinovată îi înarmează pe unul împotriva altuia, silindu-i pe toți să se prefacă cum că se iubesc. Prin urmare, nu e destul ca femeia să fie credincioasă, trebuie să fie socotită ca atare de bărbatul ei, de neamuri și de toată lumea”160. Căderea în adulter își are gravitatea sa și pentru bărbați, putând fi urmărită mai ales în configurația pe care o prezintă moravurile în destrămare. Despre adulter s-a spus că el modelează ceea ce pare prea ecxcesiv în ordinea fidelității, pentru acei soți pe care o tinerețe prea zvăpăiată, sau cel puțin lăsată totdeauna pe seama unei fantezii capricioase, i-a pregătit prost pentru o credincioșie exactă. Frecvența adulterului la bărbați e mult mai mare decât la femei, uneori ajunge până acolo încât în multe medii, cu toată propovăduirea preceptelor evanghelice, e considerată ca o greșeală mică de tot și soțul crede că e achitat de obligațiile sale dacă salvează aparențele. Aceste aparențe pot fi constituite de observarea exterioară a unor obiceiuri și ,,practici tradiționale”. Astfel, este admis că femeia este obligată să păstreze față de soț 160

Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 165

98

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE fidelitatea inimii și a trupului, dar soțul se crede despovărat de ele, mai mult, ,,soția prudentă nu trebuie să caute să cunoască aventurile soțului ei și e chiar bine să țină ochii închiși. Și dacă în dauna acestei recomandări ea ajunge să cunoască poznele soțului, morala practică îi creează obligația de a răbda, de a ierta și de a lucra ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Din contra, în caz de adulter săvârșit de femeie, nimeni nu crede că bărbatul trebuie să rabde și să ierte”161. Morala care pretinde soțului încornorat să scape de ridicol, să ceară imediat înlăturarea legăturii nepermise sau să pedepsească cu strășnicie pe vinovat, are legături organice cu concepția care face din femeie un simplu partener necesar bărbatului în vederea potolirii concupiscenței. Taina iubirii responsabile e redusă la un contract înserat într-un context juridic, în care părțile sunt condiționate de elementele naturii lor specifice. Învățătura de credință ortodoxă e vocea eclezială care atestă continuarea în istoria creștinismului a unei tradiții vii și putemice. Această învățătură a văzut totdeauna în adulter o cădere din har. Mai presus de toate a ținut la respectul pentru iubirea care atârnă de Taina Căsătoriei, pe care n-a schimbat-o niciodată cu un contract al cărui statut nu exprimă decât obligații seculare. b). Divorțul Sfințenia e una din finalitățile căsătoriei creștine. Virtuțile ce cresc în răsadnița căsătoriei sunt consecințele sigure ale sfințeniei și ale frumuseții spirituale. Taina Nunții mai ales e îngemânarea dintre aceste două. Împreunarea lor ne dezvăluie în ce constă fericirea în căsătorie, a cărei temelie este iubirea. Iubirea cere ca frumusețea să lumineze în tot timpul vieții și să susțină în inimile celor doi soți aspirația de a descoperi în ei și prin ei darurile împărăției lui Dumnezeu. O antinomie însă stăruie la confluența dintre iubire și frumusețe. Numai frumusețea spirituală se cuvine a fi iubită, căci numai ea este manifestarea sensibilă a Sfântului Duh, scopul vieții fiind tocmai dobândirea Acestuia. Dar frumusețea 161

Ibidem, p. 165

99

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE cerească poate fi umbrită și întunecată de cea pământească, iar soții pot astfel uita de destinul lor veșnic. În acestă situație, adevărul divin se degradează și poate să dispară. Având frumusețea spirituală în centrul vieții sale, căsătoria creștină nu poate da naștere decât la roade fericite. Ea va satisface deopotrivă năzuințele sfinte ale celor doi soți, ca și trebuințele tot atât de sfinte ale copiilor lor. Vor fi lipsiți, însă, de aceste roade când sfințenia se va pierde, iar dragostea dintre ei va uita de calea frumuseții spirituale. Este un fapt de constatare curentă că sunt multe căsătorii nefericite. Vorbind în termeni accesibili înțelegerii comune, ele au drept cauză principală uitarea, la unul sau la altul dintre soți, dacă nu la amândoi, a obligațiilor lor sfinte, uitare ce se traduce adesea prin nesocotirea devotamentului, fidelității bunăvoinței, înțelegerii și a respectului reciproc. După cum se știe, absența iubirii adevărate are efecte lamentabile în viața conjugală, care pot duce până la disoluția căsătoriei însăși. Lipsa acestei iubiri, îi face pe fiecare dintre ei să meargă până la capătul resentimentului și nemulțumirilor lor, adică până la divorț. Problema divorțului dintre soți nu a constituit la noi, până în prezent, o preocupare specială de teologie morală, fiind mai mult un subiect de drept bisericesc. Nedesfacerea căsătoriei, privită dintr-o perspectivă care exclude un caracter strict utilitar, atârnând de legea iubirii, nu e un simplu precept evanghelic, pe care Biserica să-l transforme într-o normă juridică, ci un principiu care depășește formalismul legii, pentru a pătrunde în zona Împărăției lui Dumnezeu. După cum se știe, singura excepție admisă în Evanghelie pentru desfacerea căsătoriei este ,,păcatul adulterului”. Prin urmare, adulterul este menționat ca o dovadă a faptului că nu a fost realizată căsătoria, ca legea împărăției lui Dumnezeu nu a fost împlinită. Dragostea și adulterul se exclud reciproc, de aceea și Taina Căsătoriei e incompatibilă cu infidelitatea conjugală162. 162

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, I, 12, în Filocalia, vol. 2, p. 37,

100

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Temeiul iubirii este credința. Biserica nu ,,dezleagă” căsătoria, de vreme ce comuniunea în iubire nici nu există, fie că nu a avut niciodata loc, fie că nu mai are loc. Biserica constată căderea din har a unor soți ce s-au căsătorit. Adulterul distruge esența tainică a căsătoriei el devine semnul evident al faptului că din căsătorie a dispărut iubirea, că viața conjugală și-a piedut sfințenia. Dacă urmărim istoria vieții de famile, de-a lungul timpului, ne putem da seama că au existat întotdeauna pericole care să amenințe această celulă de bază a societății, dar acestea erau puține și nu se manifestau la scară mare în relațiile dintre soți sau în raporturile sociale. Adulterul a fost condamnat chiar de Mântuitorul Însuși și a constiutit un motiv canonic de divorț: ,,Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 5, 32)163. Cu vremea însă, cauzele care au dus la slăbirea și destrămarea vieții de familie s-au înmulțit și au devenit o realitate în viața multor persoane. Acestea au împiedicat pe de o parte închegarea unor familii adevărate, pe de altă parte au slăbit viața de familie sau pur și simplu au distrus-o, încât astăzi aceste cauze și pericole pentru familie și pentru viabilitatea ei sunt tot mai numeroase, fiind întâlnite la un număr tot mai mare de persoane. Înțeleasă și concepută ca funcționalitate integrală a familiei, normalitatea vieții familiale impune exercitarea adecvată a tuturor funcțiilor, rolurilor și sarcinilor din cadrul familie. Absența uneia dintre aceste funcții, datorată unei organizări deficitare a structurii familiei, are o serie de implicații. O dată cu schimbarea compoziției familiale se schimbă rolurile familiei, conținutul acestora, precum și calitatea interacțiunilor între membri. În această situație, familia ca întreg se dezorganizează, performanțele ei devin minime, iar climatul său se deteriorează, ajungând impregnat de multiple stări

163

A se vedea Pr. Prof. Dr. Gheorghe Soare, Impedimentele la căsătorie și motivele de divorț, Tipografia Cărților Bisericești, București 1943

101

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE morale, ce exercită influențele negative dintre cele mai profunde asupra membrilor comunității familiale. O asemenea familie, lipsită de o funcționalitate normală, este o familie dezorganizată. Disfuncțiile ei apar și mai vizibil în situații de divort, când căsătoria eșuează, în majoritatea cazurilor despărțirea partenerilor generând consecințe nefaste, uneori dramatice, asupra familiei ca întreg și în special asupra copiilor aflați la vârsta minoratului și adolescenței. Așa cum indică rezultatele diferitelor studii și cercetări intreprinse asupra fenomenului de divorțialitate, despărțirea partenerilor și desfacerea actului de căsătorie sunt precedate de o lungă acumulare de insuccese și insatisfacții ale cuplului și grupului familial în ansamblu, de alterarea progresivă a funcțiilor sale, de apariția unor stări de tensiune și instabilitate afectivă între soți, de diminuarea sentimentelor de dragoste, fidelitate și atașament, neîndeplinirea obligațiilor morale și legale asumate reciproc, multiplicarea conflictelor, intervenția unor manifestări morale și afective contrare celor care au existat în momentul încheierii căsătoriei etc. Dacă la început divortul era îngăduit doar pentru adulter sau alte motive asimilate cu moartea, atât morală: alienația incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului, osânda gravă din partea duhovnicului, care se dădea pentru păcate foarte grele, adică adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul viețuirii conjugale și părăsirea domiciliului, religioasă: apostazia, erezia, ținerea la botez a propriului copil, fizică parțială: impotența, boala incurabilă și contagioasă, sau civilă: declararea unui soț dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop, motive îngăduite și de Biserică164, cu vremea acestea s-au înmulțit și diversificat, contribuind tot mai mult la slăbirea și distrugerea familiei. Aceste manifestări caracterizează așa-numita familie ,,predeviantă”, cea în care mocnește discordia, ale cărei conflicte 164

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II,EIBMBOR, București 1992, p. 103

102

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE macină pilonii ei de existență și căreia membrii îi contesta identitatea și unitatea, făcând-o să plutească în derivă, să se destrame ca grup coeziv, să ridice probleme întregii societăți. În cadrul ei se produc cele mai dureroase răni și traume individuale, cele mai multe tulburări psihice, morale și materiale, unitatea ei pare destrămată, fiind marcată în permanentă de insatisfacții, conduite conflictuale, tendințe de devianță a minorilor, încălcarea normelor morale de către adulți etc., toate aceste manifestări „centrifuge” fiind inițial mascate sau disimulate, din rațiuni diferite, în raport cu opinia publică. Deși divorțul are implicații psihosociale semnificative, mai ales atunci când există copii. În ultimii ani există o facilitate a divorțului la nivelul întregii planete (mai ales în occident) motivele ajungerii la divorț fiind multiple: de la cauze ,,obiective” (adulter, boală psihică, inchisoare pe viață, etc), din vina unuia dintre soți (nu se ocupă de gospodărie, lipsește mult de acasă, nu aduce bani, etc), din vina ambilor soți (nu se mai înțeleg), culminând cu așanumitul divorț ,,fără vină”165, în care nu trebuie dovedită nici o vină de către nici o parte166. Pe cât ar părea de paradoxal, viața a dovedit că în situația în care cineva se căsătorește din dragoste, fără alte interese, conviețuirea nu poate continua când aceasta a dispărut. Schimbările macro-sociale au dus la crearea independenței individului față de familie, socializarea și educația sunt asigurate acum de instituții publice, ca de altfel și sănătatea, iar funcția de suport emoțional și afectivitate este preluată de grupuri de 165

Divortul ,,fără vină” adoptat în SUA începând cu 1970 deși este obiectul multor dispute este susținut de sociologi și psihologi sociali care argumentează că liberalizarea divorțului prin neculpabilizarea nici unuia dintre soți este un câștig social și individual-uman datorită faptului că scurtează durata procesului, economisindu-se astfel timp și bani și se elimină stresul celor două părți care nu mai sunt nevoite să-și dovedească reciproc vinovăția. Sursa: http://psihologiegenerala.blogspot.ro, sursă consultata in 08. 06. 2015. 166 Ibidem

103

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE similaritate, prieteni, colegi, cele necesare traiului nu se mai produc în gospodărie. Emanciparea economică a femeii constitue o cauză majoră a ridicării ratei divorțialității. Femeile angajate în muncă, au venituri care le oferă mai mare îndependență și drept urmare nu mai suportă orice de la soții lor, iar atunci când căsnicia lor ,,nu mai merge”, ea este cea care întentează divorțul. Industrializarea, modernizarea și urbanizarea a oferit ambilor parteneri posibilități de a cunoște și alți indivizi și a stabili legături de afecțiune, iar în țările avansate a rezolvat și problema locuinței, care era un impediment în divorțialitate. Democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au dus la creșterea divorțialității pentru ca în această fază a avut loc scăderea influenței bisericii și a religiei, ,,îndulcirea legislației”, normele și obiceiurile tradiționale nu mai presează ca altă-dată. Mecanismul contaminării: cuplurile divorțate fiind un exemplu pentru ceilalți prin faptul că și-au rezolvat dificultățile maritale prin despărțire legală. Modelul suferinței într-o căsnicie nefericită este înlocuit cu cel de începere a unei noi vieți după dizolvarea mariajului. În zilele noastre s-a schimbat mentalitatea despre divorț, care nu mai este văzut ca un eșec ci ca o soluție la o situație critică. Mărirea considerabilă a speranței de viață face ca partenerii să se întrebe dacă merită să mai ducă mulți ani povara unei căsnicii cu probleme. Divorțul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai mult decât un proces privat, care implică doar cuplul, pentru că toți ceilalți membri ai familiei, copiii și prieteniisunt afectați de o asemenea ruptură. Urmările ,,șocului” se simt și este greu de suportat să auzi că un alt cuplu s-a destrămat167.

167

Conf. univ. dr. Tatu Cor nelia, Consilierea familiei și terapii de familie – note de curs masterat , Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie și Pedagogie Brasov 2009, p. 51

104

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Atât timp cât nici pentru adulți nu este o perioadă ușoară, în cazul copiilor, divorțul poate avea efecte devastatoare. Ei sunt mai puțin pregătiți să facă față schimbărilor și chiar pierderilor din viața lor. Cea mai mare problemă pe care o au copiii este teama de pierde atașamentul și dragostea părintească, de a pierde mediul familial stabil. În fața divorțului fiecare copil reacționează diferit, de obicei le este foarte greu, iar rănile sunt mult mai profunde decât ale celor doi parteneri care se despart. Nu există vârstă în care exemplul familiei să fie mai rodnic decât aceea în care copilul își petrece cea mai mare parte din viață în familie, sub directa ei îndrumare și supraveghere. Viața de familie contribuie cu un coeficient însemnat la modelarea omului din punct de vedere moral. Se poate afirma că fundamentele morale ale personalității își au originea în învățăturile primite în viața de familie, la vârsta la care formația copilului se clădește cu precădere pe exemple. Pentru aceasta de multe ori spunem că familia trebuie să fie un medu în care copilul trebuie să fie iubit, să fie în siguranță, să găsească un model parental și un model educațional pe care să-l aplice în viitor când va fi el însuși părinte. Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieții sale, iar consecințele unei funcționări deficitare se reflectă intotdeauna negativ în starea de sănătate psihică și somatică a acestuia, dar și în dezechilibrele și suferintele sociale. Familia este mediul esențial care poate influența dezvoltarea și destinul copilului prin securizare materială, dragoste și educație. Familia este prin definiție cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca și nevoia de securitate, de dragoste şi apartenență, de recunoaștere. Toate aceste nevoi imping persoana umană să depindă de ceilalti membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste și respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane și deci de dezvoltare normală.” În Dicționarul UNESCO întălnim o abordare mai largă, în care familia e înțeleasă drept: „forma de comunitate umană 105

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic și spiritual.”168 Rolul familiei este crucial pentru formarea personalității copiilor. Primele lecții de viață și de comportament social sunt predate și învățate acasă. Expresia „cei șapte ani de-acasa” spune multe în acest sens. Rolul părintelui este acela de a-i oferi copilului un model și direcția de urmat în viață. Diferențele înregistrate în comportamentul moral și în valorile morale ale copiilor de aceeași vârstă se explică cel mai adesea prin diferențele înregistrate în practicile părinților în materie de educație. Divortul a devenit una dintre cele mai răspândite probleme din ultimele decenii, iar numarul de copii școlari care au părinți divorțați, a crescut simțitor. Deși nu toți copiii sunt afectați în mod grav de divorțul părinților, totuși mulți dintre ei, manifestă dificultăți sociale și emoționale. Acei copii care au un puternic sprijin economic și social, schimbări minime ale mediului lor, o gândire pozitivă față de ei înșiși și părinți cu abilități parentale adecvate, se pare că au o adaptare optimă după divort. Altor copii, divorțul părinților le poate afecta profund viața și modul de relaționare. Pentru un copil, părintele este cea mai importantă persoană din lume, mai important chiar decât sine însuși. Sau, mai corect spus, relația cu părintele este atât de necesară, de vitală copilului, încât acesta din urmă este dispus să gândească sau să simtă oricum, numai să nu piardă această relație. Deși concepția despre divort s-a schimbat mult în societatea contemporană, realitatea dovedește că acesta are multe consecințe negative. Consecințele negative pot fi atât la nivelor celor doi parteneri, cât și asupra copiilor. Tema divorțului pune în discuție o problemă psihologică centrală – familia și modul în care se adaptează la realitatea socială actuală, la schimbările majore de pe piața forței de munca, la 168

http: //cuvant.net/english/UNESCO

106

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE dispariția, cel puțin în orașele mari, a serviciului clasic, cu program, la reducerea semnificativă a timpului pentru familie. In urma experientei din consiliere a familiilor reiese că problemele de cuplu derivă din două mari cauze: externe (sociale) și interioare (psihologice). Disparitia familiei clasice a devenit un fenomen în sine extins. Confruntarea dintre cele două tipare, tradițional și nou, conduce la multe dificultăți interioare cu care se confruntă fiecare persoană aflată într-un asemenea proces de decizie. Dificultatea unui divort constă în impactul pe care îl are asupra confortului psihologic. Problema divorțurilor și a căsătoriilor este că se ajunge prea ușor aici. Aceste căsătorii și divorțuri nu sunt decât puneri în act foarte rapide, rupte de conținut, de simbolistică, de apartenență la matricea respectivă. Este important pentru fiecare să înteleagă logica pentru care se întâmplă un lucru, indiferent dacă este vorba despre o nuntă, un copil, un divorț, o demisie, etc. Această logică nu ține de criterii exterioare ci de simbolistica interioară. Putem spune că ceea ce s-a pierdut este dimensiunea simbolică a actului. În acest context, lucrurile se fac și se desfac foarte ușor. Actul separării nu intră într-o zonă neutră ci în una profundă, în care se asociază cu multe alte procese psihologice. Într-o lume simbolică, partenerul înseamnă ceva, un mod de a fi, un mod de a relaționa, un mod de a te identifica, proiecta, etc. Partenerul își păstrează aceste caracteristici și după divort, dar ceea ce se schimbă este modul de raportare la ele, modalitatea prin care o persoană integrează componența psihologică profundă. Doar în măsura în care simbolicul este integrat, se poate realiza unitatea între realitatea interioară și realitatea partenerului. c). Contraceptia, avortul si sterilitatea Viaţa omului pe pământ are o ţintă, adică un scop, de care creştinul trebuie să fie conştient. Este adevărat că creştinul de astăzi îşi urmăreşte scopul vieţii sale într-un anumit context social şi 107

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE cultural-spiritual, marcat printr-un număr mare de mutaţii în toate domeniile activităţii umane. Există în lume o aspiraţie spre mai multă dreptate socială între indivizi, între popoare, între naţiunile sărace şi cele bogate, manifestată prin ideea de dezvoltare umană, integrală şi solidară. Toţi oamenii vor să se bucure de viaţă ţinând cont, mai mult sau mai puţin sau chiar deloc, de prescriptele Evangheliei, a trăirii în Hristos şi cu Hristos în Biserică şi prin Biserică. Din nefericire există astăzi, un crescendo al trăirii biologice, a cărei preocupare principală o constituie cea legată de hrană, îmbrăcăminte, plăcerile legate de viaţa omului în trup, de plăceri legate de sex cu tot cortegiul formelor şi practicilor, unele cunoscute încă din antichitate, iar altele noi şi foarte sofisticate astăzi. Toate acestea duc la degradarea firii umane şi a vieţii omeneşti. Degenerările morale se simt astăzi în largul lor, eliberate de orice oprelişte şi cenzuri din partea statului care ar trebui să se îngrijească de sănătatea sufletească, cultural-spirituală şi duhovnicească, precum şi de cea trupească-biologică a oamenilor de toate vârstele şi îndeosebi a tineretului, de care trebuie să se ocupe concret şi deopotrivă, societatea şi Biserica. După natura lor degenerările morale contemporane sunt multe şi felurite. Toate sunt dăunătoare relaţiei omului cu Dumnezeu, cu sinea lui proprie, cu semenii şi cu societatea semenilor, fiindcă aproape toate sunt păcate împotriva firii. Mă voi opri doar asupra unora dintre degenerările morale care macină societatea contemporanã şi în special tinerii: a). Privind viaţa conjugală şi de familie 1. Avortul şi practicile avortive Căsătoria şi familia sunt două instituţii umane, care au apărut încă de la începutul vieţii primilor oameni şi au dăinuit de-a lungul istoriei neamului omenesc. Orice om aparţine unei familii, chiar dacă nu-şi întemeiază el propria familie, el este membru familiei din care se trage. 108

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Căsătoria şi familia nu sunt o creaţie artificială care s-ar putea modifica sau suprima după placul fanteziei fiecăruia. După învăţătura bisericii creştine, căsătoria şi familia sunt două aşezăminte divine care constituie temelia vieţii sociale. Scopul căsătoriei şi a familiei, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, consfinţită şi întărită haric prin Taina Cununiei, constituie împlinirea reciprocă a celor doi, prin dăruiri şi primiri reciproce, dezvoltarea lor personală în unitatea copersonală realizată, înfrânarea trupească consfinţită de cei doi şi îndeosebi realizarea unei stări tot mai depline în iubirea dintre soţi, în vederea împlinirii reciproce, precum şi înmulţirea, dăinuirea şi fortificarea omenirii. Procreerea este o binecuvântare a lui Dumnezeu. Ea rămâne o menire vrednică de împlinit, de către cei doi şi este o menire naturală şi sfântă a vieţii conjugale: ,,Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: << Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul>>”. (Facere 1; 28) Transmiterea vieţii, fiind implicată în însuşi chipul lui Dumnezeu din om, ea trebuie să fie spiritualizată de cei doi, odată cu transfigurarea propriei lor condiţii umane. Procrearea este legată de puterea creatoare de viaţă a iubirii. Aceasta, procrearea, implică şi ridică multe probleme, care aparţin în primul rând conştiinţei morale. Omul este o fiinţă conştientă şi liberă, este o persoană de comuniune. Iubirea conjugală implică deopotrivă conştiinţa şi libertatea omului, şi anume conştiinţa morală. Iubirea conjugală şi viaţa conjugală implică şi conştiinţa şi libertatea voinţei, şi de aici responsabilitatea personală a celor doi şi coresponsabilitatea morală a acestora. Deci, cei doi sunt împreună responsabili în actele lor de viaţă şi iubire conjugală. De aici reiese nobleţea procreaţiei voluntare, faţă de cea întâmplătoare sau silită. Numai aşa putem înţelege frumuseţea şi menirea familiei creştine. O familie sănătoasă din punct de vedere spiritual-morală, procură membri sănătoşi pentru societatea şi comunitatea 109

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE eclesiastică, procură membri pentru societăţile superioare, pregătindu-i mai întâi pentru viaţa socială. Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei, cât şi în cadrul relaţiilor extraconjugale şi întâmplătoare este o crimă calificată împotriva vieţii umane, în general, şi a copilului, în special, în ciuda faptului că practicarea lui este întâlnită pe tot parcursul istoriei omeneşti, ca o realitate, din nefericire, constantă, apărată şi justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Ierburi şi practici care provoacă avortul sunt cunoscute şi folosite din cele mai vechi timpuri şi aproape la toate popoarele, mai mult sau mai puţin civilizate. Fătul a fost socotit întotdeauna şi în mod constant om deplin, dar în devenire. Întreruperea artificială a sarcinii a fost considerată crimă, şi anume omucidere. Conştiinţa morală a omului n-a considerat fătul mai puţin om decât adultul, desigur un om în plină creştere şi manifestare chiar în pântecele mamei sale. De aceea, după jurământul lui Hippocrates, considerat de toţi jurământul medical, medicul ca slujitor prin excelenţă a vieţii, mărturiseşte sub formă de jurământ în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: ,,Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri dacă-mi va cere şi nici nu voi îndemna la aşa ceva; tot astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede …”.169 De-a lungul timpului au existat mai multe concepţii cu privire la avort, acesta şi practicarea lui considerându-se fie o problemă indiferentă din punct de vedere moral, precum fumatul, fie o problemă strict personală a mamei, îndreptăţită să procedeze ca atare, fie o crimă împotriva familiei, a firii umane sau a societăţii. După învăţătura creştină, avortul a fost întotdeauna considerat o întreită crimă: - împotriva Lui Dumnezeu, izvorul vieţii - împotriva firii şi vieţii umane - împotriva societăţii 169

http// www.contraboli.ro/juramantul-lui-hipocrate 110

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Zămislirea şi naşterea unui prunc este o taină a colaborării lui Dumnezeu cu părinţii acestuia. Cele două componente ale firii umane, sufletul şi trupul, sunt prezente în acelaşi timp în fătul zămislit. Existenţa în sânul mamei a unei suflări de viaţă din clipa conceperii, datorită intervenţiei creatoare a lui Dumnezeu, este pentru învăţătura ortodoxă un adevăr absolut. Sfântul Grigorie de Nyssa, făcând o comparaţie a omului cu bobul de grâu, care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că: ,,nu este drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul este fără suflet, ci amândouă au un unic început întemeiat, după raţiunea lui mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu.”170 De aceea, orice atentat împotriva fătului (ou fecundat, embrion, fetus), odată conceput, este un atentat împotriva unui om întreg, format din trup şi suflet. Mijloacele prin care se săvârşeşte avortul sunt multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor acestora fiind acelaşi. Indiferent de practicile folosite avortul este un act voluntar care constă într-o ucidere de viaţă omenească. De aceea uciderea pruncilor în pântece este păcat împotriva firii omului, împotriva societăţii şi împotriva lui Dumnezeu. Putem să punem întrebarea: Cine sunt vinovaţii avortului? Pentru femeia care a săvârşit avortul, vina pentru păcatul săvârşit şi durerea suportată sunt destul de mari. Desigur cea mai mare parte din vină îi revine femeii care a consimţit crima. Vinovaţi în aceeaşi măsură sunt apoi cei care au încurajat-o şi toţi cei care au participat la săvârşirea acestui cumplit păcat, adică toţi cei care i-au fost complici. Mai există şi acel avort involuntar, prin care femeia pierde sarcina din diferite motive. Şi în acest caz femeia are acelaşi păcat, dar nu atât de grav ca în cazul avortului voluntar. Una este o faptă săvârşită în mod conştient şi liber şi alta este în mod 170

Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în colecţia ,,P.S.B.”, Vol. 30, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stǎniloae, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti 1987, pag. 55

111

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE inconştient, fără voia ta. Alţi factori externi au dus la săvârşirea acestei fapte. În primul caz biserica condamnă cu asprime acest păcat, iar toţi cei implicaţi în acest act trebuie să săvârşească o perioadă lungă de pocăinţă. În primul rând femeia este oprită de la Taina Împărtăşaniei timp de şapte ani, apoi trebuie să nu mai facă avort niciodată, participarea permanentă la Sfânta Biserică, metanii şi milostenie şi multă rugăciune. Pentru cei care au participat în mod indirect, complicii, şi ei trebuie să se spovedească şi ei pot fi opriţi de la Taina Împărtăşaniei, dar pe o perioadă mai scurtă, căinţă îndelungată prin post, rugăciune, milostenie şi participarea la sfintele slujbe. În cel de al doilea caz, avortul involuntar, femeia trebuie să se mărturisească pentru a primi dezlegarea duhovnicului, iar canonul este unul mai puţin aspru şi anume oprirea de la Taina Împărtăşaniei pe o perioadă mai scurtă, metanii, rugăciuni multe, post şi milostenie precum şi participarea activă la Sfânta Biserică. Femeia trebuie să-L roage pe Dumnezeu să o învrednicească de a-i dărui copii, pentru că de fapt acest lucru doreşte, dar din diferite motive nu poate purta sarcina. În acest caz, după rostirea rugăciunii de dezlegare de păcate din cadrul Tainei Spovedaniei, preotul trebuie să citească din Molitfelnic acea rugăciune pentru femeia care a lepădat. Prin urmare, dobândirea de copii a fost văzută încă din Vechiul Testament ca un dar şi ca o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, nouă oamenilor: ,, Îngerul ce m-a izbăvit pe mine de tot răul să binecuvinteze pruncii aceştia, să poarte ei numele meu şi numele părinţilor mei: Avraam şi Isaac, şi să crească din ei mulţime mare pe pământ.” (Facere 48; 16) sau cum rosteşte psalmistrul David: ,,Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Domnului. Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit eşti; bineţi va fi. Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale. Iată, aşa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, şi vei vedea bunătăţile Ierusalimului în toate 112

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE zilele vieţii tale. Şi vei vedea pe fiii fiilor tăi. Pace peste Israel. ” (Psalmul 127) Lipsa de copii a fost socotită ca o ocară şi ca o pedeapsă de la Dumnezeu: ,,Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai, dă glas şi strigă tu care nu te-ai svârcolit în dureri de naştere, căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite, decât ai celei cu bărbat, zice Domnul.” (Isaia 54; 1) Îngerul Domnului îi spune preotului Zaharia: ,,Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura.” (Luca 1; 14), iar Fecioara Maria rosteşte către Elisabeta, mama sfântului Ioan Botezătorul: ,, Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.” (Luca 1; 46-48) Hristos preţuieşte copiii, ca fiind obiectivele proniei divine, pe care nimeni nu are voie să-i ocărască sau să-i dispreţuiască şi cu atât mai mult să-i ucidă: ,, Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 10; 14) De aceea, nu numai defăimarea căsătoriei este osândită de Hristos şi de Biserică prin canoane, ci şi pregătirea şi practicarea mijloacelor avortive, şi a tuturor mijloacelor şi măsurilor de provocare sau de întrerupere a sarcinilor. În concluzie, pentru avort o femeie este împiedicată 10 ani de zile de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, aşa cum spune canonul 2 al Sfântul Vasile cel Mare.171 La fel şi bărbatul dacă îşi dă acordul pentru uciderea copilului. Primesc aceeaşi pedeapsă cei care ajută la săvârşirea avortului, în speţă medicii ginecologi sau asistentele medicale: oprirea 10 ani de zile de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. La fel, femeile care încearcă să stopeze evoluţia sarcinii indiferent de stadiul ei, sunt împiedicate 10 ani de zile de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Sfântul Ioan Postitorul este mai îngăduitor şi coboară pedeapsa neapropierii de Sfânta Împărtăşanie până la 3 ani. 171

http//comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-sfinţilor-părinţi.html

113

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Pravila cea Mare numită „Îndreptarea Legii”, la pagina 245 spune: ,,Femeia de-şi va ucide pruncii la naştere de bună voie, în toate zilele vieţii ei să se pocăiască. Femeia care-şi strică pântecele ca să nu nască copii, zece ani să se pocăiască, doi ani să stea în curtea bisericii, trei ani să stea lângă uşa bisericii, ascultând Scripturile, alţi patru ani să stea cu catehumenii în tinda bisericii (în pronaos) până ce zice diaconul: „Cei chemaţi ieşiţi...” Iar un an să stea cu credincioşii la Liturghie şi apoi să se împărtăşească. ”172 Contracepţia este o formă modernă de a „strica cu meşteşugiri pe feţi în pântece” sau de a împiedica apariţia unui nou prunc de către cei ce „iau doctorii” (pastile, injecţii, operaţii de sterilizare, etc). Prin urmare, contracepţia prin mijloacele moderne de astăzi se supune aceloraşi canoane pentru păcatul săvârşit de „femeia care va lua ierburi ca să nu nască copii”, adică oprirea 10 ani de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, dacă situaţia este gravă şi penitentul nu arată pocăinţă, şi minim 3 ani dacă cel păcătos vrea să-şi îndrepte viaţa şi să accepte posibilitatea apariţiei pruncilor.173 Facem precizarea că şi bărbaţii care îşi îndeamnă femeile să se ferească de a avea copii sunt supuşi aceluiaşi canon ca şi femeile. În ultimă instanţă duhovnicul este cel care va hotărî perioada pentru care creştinul va fi oprit de la Sfânta Împărtăşanie, în funcţie de dorinţa penitentului de a se îndrepta, după cercetarea inimii lui. Oprirea de la Sfânta Împărtăşanie a celor care se feresc să aibă copii nu este nicidecum o negociere cu duhovnicul. Sfinţii Părinţi spun clar în Colecţia de Canoane după care se ghidează Biserica Ortodoxă că ferirea de prunci sau lepădarea lor aduce automat pedeapsa îndepărtării creştinului de la Sfânta Împărtăşanie, pentru a realiza gravitatea acestui păcat. 172

Pravila cea Mare sau Indreptarea legii 1652, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti 1962, p. 245

173

http//www.ortodoxiatinerilor.ro/.../19180-canoane-ortodoxecontraceptie-avo... 114

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Preoţii duhovnici care acceptă să ofere Sfânta Împărtăşanie celor care-şi omoară copiii în pântece, celor care se feresc de naşterea de prunci şi celor care trăiesc în desfrânare, mare păcat săvârşesc, şi îşi iau asupra lor osândă, ca unii ce nu sunt în Duhul Bisericii şi nu fac voia lui Dumnezeu. 2. Sterilitatea voluntară Sterilitatea voluntară vrea să fie sau pretinde a fi o prevenire a avorturilor. În contextul civilizaţiei de astăzi, soţii, în majoritatea cazurilor, nu mai sunt dispuşi să asculte de imperativele naturii. Ei nu le mai respectă decât în măsura în care legile vieţii concordă cu dispoziţiile sau preferinţele lor. Parcă în nicio altă situaţie, oamenii nu-şi dovedesc independenţa lor într-o autonomie personală ca în cazul aşa-zisei vieţi intime, bucurându-se de toate plăcerile ce ţi le oferă, dar refuzându-i sarcinile şi consecinţele fireşti. Cei doi iau sau caută precauţiile ca să dejoace planurile naturii. Lucrarea naturii este împiedicată, iar sterilitatea voluntară se substituie fecundităţii. Cauzele sterilităţii sunt mai multe. Dacă există o sterilitate care apare ca o consecinţă a viciilor pe seama cărora cineva s-a lăsat şi care este pe deplin vinovată, sau o sterilitate datorată unor cauze mai puţin vinovate, survenite în urma unor neîngrijiri a sănătăţii din motive variate, există şi o altă sterilitate care nu poate fi condamnată. Există căsnicii fără copii, în care cei doi, sau unul dintre cei doi, să fi urmărit aceasta, şi anume căsnicii nu mai puţin onorabile decât cele cu copii şi de o valoare morală ireproşabilă. Mai există şi un alt fel de sterilitate nevinovată, rezultată în mod artificial, în urma unei operaţii chirurgicale de necesitate pentru a salva viaţa unui membru al familiei. Sterilitatea voluntară, căutată şi realizată artificial, pune sub semnul întrebării însuşi sensul căsătoriei, iar în afara căsătoriei pune sub semnul întrebării sănătatea fizică însăşi, dar şi sănătatea şi deplinătatea vieţii spirituale şi duhovniceşti. Biologicul nu trebuie distrus, ci disciplinat şi prevmatizat, biologicul trebuie pus în slujba spiritului, a urcuşului duhovnicesc spre Dumnezeu. 115

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Metodele sterilităţii voluntare fac din plăcerea trupească un scop în sine al legăturii conjugale şi legitimează intervenţiile capabile să împiedice transmiterea vieţii. În afara căsătoriei, aceste metode sunt în slujba dezmăţului, a prostituţiei, cu tot cortegiul ei de consecinţe devastatoare pentru sănătatea trupului şi a vieţii morale. O altă înfăţişare pe care a luat-o acţiunea de destrămare a familiei prin nesocotirea scopului ei principal – naşterea de prunci – îl constituie aşa numitul birth-control- controlul naşterilor, prin care se urmăreşte să se evite zămislirea şi deci să se înlăture fructul căsătoriei, naşterea de prunci. Această acţiune a depăşit cadrul teoretic şi a intrat în faza practicii oficiale în multe ţări. Astfel, însuşi consiliul Federal al Bisericilor lui Hristos din America, urmând pilda Conferinţei de la Lamberth a episcopilor anglicani, a decretat legitatea şi caracterul moral al mijloacelor anticoncepţionale folosite de către cei căsătoriţi. Planingul familial ca disciplină de studiu în şcoală şi ca metodă de lucru în societatea zilelor noastre pentru planificarea vieţii în familie, mai exact pentru planificarea vieţii intime a celor doi în familie, are ca obiectiv principal disocierea sexualităţii de procreaţie, cu ajutorul pilulei anovulatorii. Revoluţia lui Pincus şi Rock, realizată cu ajutorul pilulei anovulatorie, a fost precedată de o altă revoluţie, petrecută în conştiinţa omenirii occidentale contemporane secularizate, prin decretarea liberalizării avorturilor.174 Sterilitatea voluntară este o deviere morală, nu mai puţin avară şi păcătoasă, axată pe metode artificiale, care face din voluptatea sexuală un scop în sine, călcând în picioare viaţa, disociind sexualitatea de procreaţie. Fiind un păcat contra firii, sterilitatea voluntară este un păcat contra lui Dumnezeu. Planingul familial, care este, prin consecinţele sale un laborator de pruncucideri, este o realitate a moralei zilelor noastre, 174

http// scararai.tripod.com/contraceptia.html

116

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE dar nu a moralei creştine, ci a moralei secularizate care a pierdut sensibilitatea relaţiei omului cu Dumnezeu, dar şi misterul persoanei umane însăşi dacă avem în vedere faptul că omul a fost creat ,,după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu.” (Facere 1; 27) Planningul tehnic constă din orice intervenţie mecanică sau medicamentoasă prin care se împiedică concepţia, iar planningul ,,natural” înseamnă evitarea concepţiei prin evitarea perioadei lunare de fecundaţie a femeii, respectiv prin metoda OginoKnaus.175 Mijloacele concrete prin care se obţine planningul tehnic sunt, în ordinea durităţii şi gravităţii: avortul, sterilizarea chirurgicală, pilula anovulatorie, contracepţiile injectabile, dispozitivul intrauterin (steriletul) şi prezervativul. Aşa numitul birth-control este chiar mai condamnabil decât avortul, întrucât uneşte pasiunea gingaşă a dragostei cu calculele reci ale raţiunii. Pe lângă faptul că toate aceste ideologii şi practici sunt antivitale şi antiumane, ele nesocotesc faptul constatat de medicină că, în timp ce orice avort primejduieşte sănătatea femeilor, orice naştere are un efect regenerator şi împlinitor asupra organismului ei. În continuare am să arăt mai pe larg netemeinicia acestor practici anticreştine în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. De la început voi arăta că eludarea legii de perpetuare a speciei umane prin mijloace artificiale echivalează cu uciderea intenţionată, care-i condamnată de porunca a VI-a din Decalog: ,,Sã nu ucizi.” (Ieşire20; 13) Chiar Mântuitorul spune: ,,Cine scoate sabie de sabie va muri” (Matei 26; 52), iar în Apocalipsă citim: ,,Cine duce în robie de robie are parte; cine cu sabia va ucide trebuie să fie ucis de

175

http//www.crestinortodox.ro/sanatate.../familia-planningulfamilial-72633.htm... 117

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE sabie.” (Apocalipsă 13; 10) În Mărturisirea Ortodoxă, uciderea este socotită păcat strigător la cer. Creştinismul binecuvintează nunta: ,,Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul.” (Facere 1; 28), iar în alt loc spune: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Facere 2; 18) Mântuitorul se adresează fariseilor care-L ispiteau: ,, N-aţi citit că cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă.” (Matei 19; 4-6) Preluând învăţătura Mântuitorului despre căsătorie, Sfântul Apostol Pavel îi învaţă pe Corinteni astfel: ,,dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (I Corinteni 7; 2-4), iar Efesenilor le redă aceleaşi cuvinte pe care le-a rostit Hristos: ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni 5; 31-32). Tot Apostolul Pavel îi spune lui Timotei, ucenicul său, pe care-l lăsase în Efes că femeia: ,, se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2; 15); şi tot el îndeamnă pe văduvele încă tinere să se căsătorească ca să aibă copii, să fie mame de familie: ,,vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de casă, şi să nu dea potrivnicului niciun prilej de ocară.” (I Timotei 5; 14)

118

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se găsesc rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei, iar în epitemiile de la spovedanie se combat toate abaterile de la porunca dată primilor oameni. Sfântul Apostol Pavel condamnă abstinenţa impusă, îmdemnându-i pe adresanţii săi să se ferească de desfrânare (I Corinteni 5- 6). Pentru cei ce îndeamnă la înfrânarea de la procreare şi nu socotesc drept virtute fecioria, Sfinţii Părinţi au rânduit pedepse bisericeşti. Astfel, canonul 9 al Sinodului de la Gangra precizează: ,,Dacă cineva se dedică fecioriei şi înfrânării, nu pentru bunătatea şi sfinţenia fecioriei, ci pentru că scârbindu-se, se îndepărtează de căsătorie să fie anathema.”176 Dar nu numai defăimarea căsătoriei este osândită, ci şi îndeletnicirea cu pregătirea mijloacelor de avort şi pentru lepădarea voită a fătului: ,,Femeile care dau medicamente provocatoare de avort şi cele ce primesc otrăvurile omorâtoare de prunci, să se supună pedepsei ucigaşului”, precizează canonul 3 al sinodului Trulan.177 Canonul 21 al sinodului de la Ancira zice: ,, Pe femeile care sunt desfrânate şi-şi omoarǎ fǎtul şi se îndeletnicesc cu pregǎtirea mijloacelor de avort, hotǎrârea de mai înainte le-a oprit pânǎ la ieşirea din viaţǎ şi aceastǎ hotǎrâre se ţine îndeobşte. Dar, gǎsind ceva spre a le trata mai blând, am hotǎrât ca vreme de 10 ani sǎ împlineascǎ în penitenţǎ, potrivit treptelor hotǎrâte.”178 Sfinţii Părinţi ne-au poruncit să considerăm sinucigaşi pe cei ce se mutilează singuri şi ucigaşi pe cei ce mutilează pe alţii, pentru că acestea sunt acte împotriva vieţii. Datoria de a naşte copii reiese şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi păcatele împotriva firii, păcate pe care sfântul Grigorie de Nyssa le consideră egale cu adulterul. Sfântul Vasile cel Mare, în Canonul 52, consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc 176

14http// www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/sinodul-gangra-126033.htm http//www.crestinortodox.ro/canoane/Canoane-sinod/Canoanele-SinoduluiTr... 178 http//www.crestinortodox.ro/canoane/Canoane-sinod/Canoanele-primului-Sin. 177

119

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice. Femeile care îşi omoară pruncii în pântece, care avortează sau fac raclaj, 10 ani să nu se împărtăsească, iar dacă se feresc să nu facă copii, 1 an să nu se împărtăsească. Femeia care pierde pruncul fără voia ei, 1 an să nu se împărtăsească. 179 Canonul 36 al Sfântului Ioan Postitorul prevede că femeii care nu se îngrijeşte de fătul său şi din cauza neglijenţei avortează i se dă pedeapsa pentru ucidere cu premeditare.180 Sfântul Iustin Martirul şi Sfântul Clement Alexandrinul (Stromata) afirmă că omului nu-i este îngăduit să se căsătorească decât în vederea continuării speciei umane şi pe de altă parte căsătoria este o piedică în calea desfrânării. Fiind un act direct împotriva vieţii umane, avortul în sine şi diferitele practici şi mijloace folosite în comiterea acestuia sunt cuprinse şi interzise prin 50 însăşi porunca a VI-a a Decalogului: ,,Sã nu ucizi. ” (Deuteronom 5; 17)

179

http//ro.vbook.pub.com/doc/30063952/Canoanele-Sf-parinti-VasileCel-Mare

180

http//comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoaneleîntregitoare.html 120

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE

CAPITOLUL III

SENSURILE ȘI SEMNIFICAȚIILE FAMILIEI CREȘTINE ÎN TEOLOGIA ȘI SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ CONTEMPORANĂ

121

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE FAMILIA CREȘTINĂ ÎN FAȚA PROVOCĂRILOR CONTEMPORANE 3.1Familia creștină ca mijloc de vindecare spirituală într-o lume secularizată. 3.2Rolul moral şi social al familiei 3.3Familiei creștină în epoca contemporană 3.4Copiii și tinerii în fața provocărilor postmodernității a) Sexul b) Drogurile c) Violența d)Abuzul asupra copiilor. Incestul. Pedofilia sau pornografia infantilă 3.5Soluții pastorale pentru rezolvarea acestor provocări 3.1Familia creștină ca mijloc de vindecare spirituală întro lume secularizată. Sfânta Scriptură ne descoperă familia ca instituție voită și orânduită de Dumnezeu prin însăși actul creației, omul fiind destinat, după chipul lui Dumnezeu, vieții comunitare. Nunta sau căsătoria, ca legătură naturală pe viață în iubire între un bărbat și o femeie, stând la baza întregii umanității și constituind umanitatea, este o temă fundamentală a vieții și persoanei umane, legată de Dumnezeu Atotcreatorul și Atotțiitorul întregii creații. Familia a fost instituită după modelul Sfintei Treimi, iar relația complementară dintre bărbat și femeie relevă atât consubstanțialitatea omului, cât și predispunerea persoanelor umane spre relații interpersonale. Bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea. Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, căci, în acest caz, n-ar fi peste tot persoana, deci Dumnezeu. De aceea, nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o monadă închisă. În acest caz, existența lui ar fi un chin, 122

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Dumnezeu a creat-o și pe Eva nu numai ca să-l ajute peAdam, ci și pentru că a văzut că ,,nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18), deci să-l ferească de singurătate. Căci numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul deplin. Dumnezeu a făcut pe om bărbat și femeie, deci Dumnezeu a creat coexistența, mai exact comuniunea. Căsătoria este socotită cea mai veche instituție a dreptului divin, fiindcă ea a luat ființă odată cu creearea primilor oameni. Ea este socotită și instituție de drept natural, iar familia drept celulă insdispensabilă și de neînlocuit a societății. Prima familie a fost întemeiată în Rai, având ca martor și preot pe Dumnezeu (Facere 1, 28). Păcatul primilor oameni a dus la căderea familiei primordiale din ordinea harică, în ordinea naturală. Căderea protopărinților a fost o cădere din ordinea valorilor, o pervertire a conștinței axiologice până la secătuirea sensibilului de seva lui spirituală, de principii, de sensuri, un act, o jertfire oarbă, goală de sens. Prin păcat, omul a pierdut unitatea ființei și ființa însăși a actului jertfei. Căderea în păcat a cufundat ființa în lumea simțurilor, înlănțuie sufletul în materie și rupe comuniunea cu Dumnezeu. Prin păcat omul a murit cu totul pentru cele dumnezeiești, s-a îmbolnăvit, a pierdut sfințenia, curăția și putința de a nu muri. Prin cădere, întreaga ființă a omului a fost întinată și coborâtă, omul decăzând din persoana în individ, a dispărut armonia cu sine, cu semenii și cu natura înconjurătoare. Biserica Ortodoxă a acordat și acordă o importanță m a j o r ă căsătoriei și familiei creștine care trebuie să fie considerată, în primul rând, în legătură cu viața comună a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii și icoana iubirii lui Hristos față de umanitate. Căsătoria, ca legătură naturală pe viața între un bărbat și o femeie, se întemeiază pe faptul că bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Ca instituție civilă, familia este socotită ca fiind un fenomen social, o formă de relații sociale dintre oameni legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Privită din punct de vedere sociologic, familia este definită ca formă specifică de comunitate umană, desemnând grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau 123

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. Din acest punct de vedere se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii precum și dintre alte rude. Sociologii disting familia simplă sau nucleară formată din părinți și copii și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane decât în primul caz. În sens juridic, familia desemneză grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest sens, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege. Taina căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia, este Taina iubirii dumnezeiești, Taină cuprinzătoare a existenței peste tot și acesta e motivul pentru care ea interesează toată Biserica și, prin Biserică, întreaga lume. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește taina celuilalt și afirmă în iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a se jertfi și osteni pentru el. Soții creștini, ca mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, participă la taina unității și a iubirii fecunde dintre Hristos-Mirele și Biserica - Mireasa. Căsătoria creștină este altfel nu numai semn, ci și mijloc sau instrument al sfințeniei, adică este o Sfântă Taină care desăvârșește instituția de la creație. Căsătoria a fost creată după modelul iubirii intratrinitare, având ca model de implinire și desăvârșire legământul dintre Dumnezeu și poporul ales și nunta dintre Hristos și Biserică, ceea ce devine icoană a nunții în Noul Testament. Lumea contemporană se confruntă cu două concepții ,,teologice” diferite, eronate, ale căror consecinte sunt grave. Prima concepție este deismul, fiind specifică majorității lumii creștine și elimină pe Dumnezeu din creație și îl închide într-o transcendență inaccesibilă, iar cea de-a doua este specifică 124

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE religiilor orientale, hinduism sau budism, care confundă în chip panteist Divinitatea cu creația. Teologia răsăriteană afirmă prezența lui Dumnezeu în imanenta creației prin lucrările sau energiile Sale necreate și veșnice și scoate în evidență transcendența absolută a lui Dumnezeu în raport cu creația. Deci, apariția secularizării este rezultatul luptei culturii fără Dumnezeu împotriva Bisericii. Biserica a căutat să sacralizeze și să-și extindă autoritatea ei asupra lumii, iar cultura apuseană, începând cu renașterea și sfârșind cu iluminismul și revoluția franceză, a dat naștere la secularizare care tinde către emanciparea omului de sub autoritaățile religioase. Secularizarea este o consecință a relativizării credinței creștine, pentru că ea eliberează pe om de puterile și constrângerile lumii. Această ruptură radicală dintre lumea naturală și supranaturală a făcut ca familia creștină să-și piardă suportul ei transcendent și sensul profund al comuniunii ei spirituale în Hristos și Biserică. Familia secularizată este o familie mutilată spiritual, care trăiește într-un orizont spiritual și cultural confuz, mediocru, având obsesia confortului și a bunăstării materiale. Omul modern este dependent de consum, iar preocupările sale esențiale sunt legate doar de bunurile economice. În zilele noastre observăm, mai mult ca oricând, că se duce o adevărată luptă împotriva învățăturii de credință, în general, și a spiritualității creștin-ortodoxe, în special. Observăm cu stupoare cum postmodernismul a coborât omul în lumea obiectelor, astfel încât el are un preț și este vândut la bursa de actiuni a acestor idei și concepte în postmodernism, care este numit, pe bună dreptate, o mizerie intelectuală și morală, o subcategorie filosofică. Lumea postmodernă este o lume în care misterul nu reprezintă ceva abia admis, ci o lume in care se pot intampla lucruri fara nicio cauza, care sa le faca necesare, iar oamenii pot face lucruri fara nici un scop rezonabil. Aspectele specifice postmodernismului sunt: interdeterminarea, fragmentarea, performanța, construcționismul, imanența, iar consecințele reale ale 125

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE provocărilor postmoderniste asupra lumii: urbanismul modernist, tehnologismul, dezumanizarea, primitivismul și erotismul. Biserica Ortodoxă, prin tradiția ei teologică și moral ascetică, rezumată în Sfânta Liturghie, a păstrat vie perspectiva restaurării omului. Comunicarea reală a lui Dumnezeu cu lumea, iubirea chenotică ce culminează cu iubirea pentru dușmani și isihasm, care salvează întâietatea persoanei, constituie singurele premise pentru restaurarea lumii creștine alienate. În toiul civilizației individualiste, în epoca eliberării post-freudiene a instinctului, în miezul refuzului instituțiilor sclerozate și al formelor convenționale, Biserica își este sieși datoare să facă din nou din Taina Căsătoriei o posibilitate prin excelență de libertate și de relație. Adevărata libertate se dobândește prin autodepășire ascetică și adevărata relație se trăiește prin moartea de bunăvoie a eului. 3.2 Rolul moral şi social al familiei Este necesar să redescoperim demnitatea, sensurile şi menirea familiei din zilele noastre, privite în lumina Sfintei Evanghelii, pentru a umple un gol spiritual şi pentru însuşirea moralei ortodoxe în viaţa de zi cu zi. Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Facere 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima ,,biserică” întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cereşti. Cea dintâi familie a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu, pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat. După morala creştină, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv la crearea omului (Facere 1, 27-28). Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa a unui bărbat şi a unei femei. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, 126

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este: înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi îndeosebi ,,stabilirea unei stări desăvârşite între soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi lucrând la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia” (Hristu Andrutsos). Scopul căsătoriei este îndeosebi ultimul, fiindcă sunt căsătorii şi fără copii şi nu din vina soţilor şi fiindcă ajutorul reciproc poate fi dat şi fără legătura căsătoriei. În decursul timpului – în urma păcatului strămoşesc – decăzând căsătoria din curăţenia ei originară, a decăzut şi familia. Mântuitorul, reabilitând căsătoria şi înnobilând-o moral prin ridicarea la valoarea unei Sfinte Taine, a reabilitat şi familia. Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluindu-o, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo prima minune, prin puterea Sa dumnezeiască, şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii, El ne arată că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului şi în iconomia mântuirii, de la întărirea şi înălţarea căsătoriei. Astfel, Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ,,Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseseni 5, 32). Unirea lor în Hristos este o „mică biserică”, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Căsătoria este un chip tainic al Bisericii. Când cei doi se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu”. Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia (Facere 1, 28), arată că dreptul de existenţă al familiei, precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor are origine divină. Desigur, autoritatea publică este îndreptăţită să intervină în instituţia familiei, de pildă, când aceasta a ajuns într-o stare precară şi nu se mai poate ajuta singură. Are acest drept fiindcă familia este membru al societăţii. De asemenea, este îndreptăţită intervenţia, 127

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE când în familie s-au produs ştirbiri grave ale drepturilor reciproce, căci datoria statului este să apere dreptul încălcat. În ceea ce priveşte dreptul părinţilor asupra copiilor, acesta, după morala creştină, este un drept firesc, şi copiii stau sub autoritatea părinţilor până la majorat. Statul, prin instituţiile sale de învăţământ, se îngrijeşte de instrucţia copiilor şi de completarea educaţiei lor, putând interveni când educaţia este total neglijată de părinţi. Familia, făcând parte din stat, are să se încadreze în organizaţia lui, contribuind la realizarea scopului său. Cât priveşte organizarea interioară a familiei, soţii stau în raport de egalitate, cu autoritate comună faţă de copii. După învăţăturile Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului: ,,Femeile să li se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap Bisericii” (Efeseseni 5, 22-23). Dar femeia nu este sclavă, ci tovarăşa bărbatului, împărţind cu el autoritatea părinteascã. Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie pentru a vieţui în el. Ea este, mai ales, mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Dintre toate vieţuitoarele, omul se naşte cel mai plăpând şi cel mai neputincios în a-şi satisface nevoile vitale existenţei: total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind lacrimile. De aceea, el are neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor săi, care, în această lucrare, nu pot fi întrecuţi de nimeni. Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Scopul şi funcţia ei principală este de a asigura înmulţirea, perpetuarea şi creşterea omenirii. De aceea, ea este organizată cu deosebire în vederea copilului. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi aşezarea copilului constituie preocuparea centrală a familiei. Familia procură membri pentru societăţile superioare, pregătindu-i cea dintâi pentru viaţa socială. Ea este o adevărată cheie de boltă pentru siguranţa şi echilibrul vieţii sociale, prin faptul că asigură în chip firesc naşterea, creşterea şi pregătirea membrilor societăţii. Familia este prima societate naturală şi adevărată celulă socială. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate; 128

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi îndeplinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Căminul nu este numai confort domestic, ci şi un ,,loc de reculegere, de linişte, de regăsire lămuritoare cu tine însuţi”. Nicăieri nu te simţi mai bine ca la ,,mama acasă”, ca în familia ta. Familia este un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz puternic care ocroteşte moralitatea părinţilor prin bucuriile curate şi senine, precum şi prin sentimentele de iubire şi răspundere pe care le prilejuieşte. Copiii sunt pentru părinţii lor un imbold puternic spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile.Într-adevăr copiii exercită asupra părinţilor lor o puternică influenţă binefăcătoare, fiind şi ei, la rândul lor, într-un fel oarecare şi fără să ştie, educatori ai părinţilor lor. Astfel, chiar înainte de a se naşte, mintea şi inima părinţilor se pregătesc pentru primirea lor în condiţii optime, verificându-se şi transfigurându-se. Una dintre cele mai importante misiuni, pe care copiii o îndeplinesc printre noi, cei maturi, este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm şi să ne recăpătăm tinereţea. Copiii sunt vestitorii şi purtătorii primăverii; ei răspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime. Înnoirea şi întinerirea efectuată de copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extinde asupra întregii familii, stimulând în toţi cei din jurul lor forţe latente nebănuite, izvoare de energie fizică şi spirituală până atunci necunoscute. Copilul este o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume, obligându-ne s-o cunoaştem din ce în ce mai bine. Datorită 129

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE copiilor noştri, stimulaţi de ei şi de dragostea pentru ei, devenim mai luminaţi, mai puternici şi mai buni. Prin ei ne reluăm de la început întreaga noastră viaţă şi activitate, acel anevoios şi splendid efort de umanizare. Între noi şi copiii noştri are loc un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă îi învăţăm alfabetul, ei ne învaţă în schimb un alfabet mult mai scump şi mai nobil al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candoarei, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete.Dragostea neţărmurită faţă de copiii noştri ne arată ceea ce ar trebui să fie dragostea pe care o merită orice semen al nostru. Prin copii ne legăm de lume şi de viaţă în chipul cel mai indisolubil şi mai generos, căpătăm o sensibilitate comună faţă de problemele societăţii. Participarea activă la toate biruinţele şi înfrângerile, la toate bucuriile şi necazurile copiilor noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi al sincerităţii adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noştri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni în modul cel mai deplin şi dezinteresat. De aceea, iubirea părinţilor pentru copiii lor este dată ca model de iubire adevărată. Familia este cea mai necesară şcoală de omenie. Statisticile judiciare arată că majoritatea delincvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. Familia procură frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii patimilor. Ea este, de asemenea, o primă şi temeinică şcoală a altruismului. Prin familie se poate obţine cea mai deplină şi mai statornică corectare a egoismului individual. Celibatarul ignoră sentimente din cele mai profunde şi mai nobile, cum sunt: iubirea conjugală, iubirea maternă sau paternă, iubirea frăţească, iubirea filială, sentimentul unei colaborări continue şi organice. Datorită familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în prezent şi fără speranţă în viitor. S-a constat că cei fără familie sunt gata pentru orice aventură. În familie se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi 130

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Continuarea între generaţii începe de la raporturile dintre părinţi şi copii, care se extind şi asupra celorlalţi membri ai societăţii şi care beneficiază de însuşirile deosebite obţinute în cadrul familiei. Prin comunitatea de sânge, de educaţie, de amintiri, de viaţă şi prin faptul că au aceiaşi părinţi, copiii îşi dezvoltă sentimentul dragostei frăţeşti, care este izvorul celei mai dificile dintre virtuţi şi anume: recunoaşterea fără invidie a valorii şi meritelor altora.Frăgezimea copiilor şi afecţiunea părintească cu care sunt înconjuraţi de părinţii lor fac ca primele îndrumări de viaţă pe care le primesc în familie să rămână pentru totdeauna adânc întipărite în sufletul lor. Familia formează pe membrii ei prin căldura dragostei, al cărei sanctuar este, prin excelenţă, dragoste, care este climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului. Întradevăr, nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegaţie, atât de necesare educării copiilor, ca la părinţii lor.Prin iubire şi prin înţelegerea firii copilului, care este cea mai înlesnită în familie, părinţii le pot asigura copiilor lor o educaţie în condiţii optime. Unul din marile merite ale familiei în educarea copiilor este că le pune înainte exemple care traduc în acte vii şi concrete formula abstractă a datoriei. Familia este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduinţa de a dori, voi şi înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ,,Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ?” (Matei 7, 9). Cultivată în familie, iubirea aproapelui se va putea mai uşor extinde şi în afara familiei. Căminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere şi pentru o colaborare deplină între cele două sexe. În cuprinsul lui, sensibilitatea feminină şi însuşirile energice ale bărbatului au posibilitatea de a se întâlni şi de a colabora, întregindu-se reciproc. Soţii au în familie condiţiile cele mai bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă. De asemenea, fraţii şi surorile vor dobândi o experienţă foarte utilă în convieţuirea lor din familie pentru viaţa de mai târziu, când vor trebui să ştie cum să se 131

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE comporte faţă de celălalt sex. Copiii cimentează legăturile dintre soţi. Copiii fiind obiectul comun al dragostei lor, părinţii chiar când şi-au răcit sentimentele unul faţă de celălalt, se întâlnesc măcar în iubirea şi grija lor comună pentru copii. Astfel, copiii contribuie foarte mult la temeinicia şi trăinicia căsătoriei. Statisticile arată că divorţurile sunt mult mai numeroase între soţii care nu au copii. În general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru viaţa socială din afara familiei. Adâncimea şi sinceritatea sentimentelor ce leagă pe membrii familiei influenţează pozitiv relaţiile cu ceilalţi semeni, care nu sunt în fond decât alţi părinţi, alţi fraţi, alte surori, alţi unchi ai noştri. Dovadă pentru aceasta avem modurile de adresare obişnuite la poporul nostru ca: ,,mamă”, „tată”, „unchiule”, „mătuşă”, care se fac şi faţă de străinii de familie. Morala creştină cere să ne comportăm faţă de semenii noştri ca şi faţă de membrii familiei noastre: faţă de cei de vârsta părinţilor ca faţă de propriii noştri părinţi, iar faţă de cei de vârsta surorilor şi fraţilor noştri ca faţă de propriile noastre surori şi ca faţă de propriii noştri fraţi. 3.3 Familiei creștină în epoca contemporană În prezent, se vorbește tot mai mult despre schimbările care s-au produs în sânul familie dar și în modul de percepție al acesteea în ultimul secol, provocate de industrializare și de urbanizare, de alienarea morală a omului contemporan, de revoluționarea, până la schimbare și abolire, a vechilor cutume și relații ce îi guvernau altădată viața. Din frageda pruncie, copilul este învățat să se afirme, chiar și cu prețul sacrificării intereșelor celorlalți, să își organizeze viața după propriul și bunul său plac, să caute împlinirea dorințelor sale cu orice preț, să fie fericit181. Adeseori, ele trădează egoism, individualism și lipsă de sensibilitate. Într-o lume în care dumnezeul omului actual pare a fi banul, iar religia lui plăcerea, într-o societate în care sunt cultivate până la paroxism, prin toate 181

Pr. Ioan C. Tesu, art. cit., p. 71

132

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE canalele și mijloacele posibile, plăcerile, în care întemeierea unei familii este adesea privită ca ceva demodat, iar nașterea de copii, o piedică în calea realizării de sine, familia pare a fi cel mai grav lovită de valurile duhului frivol al lumii acesteia. În ziua de azi, însă, în societatea în care trăim imaginea întâlnirii trupești dintre bărbat și femeie a fost pervertită. Societatea noastră trece printr-o criză în ceea ce privește familia. Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă familia naturală, tradițională, se află în criză profundă, în mutație spre un viitor confuz și incert, pentru că auzim în ultima vreme de multe familii destrămate sau dezorganizate care lasă în urmă copii vagabonzi, copii ai străzii, copii dependenți de droguri și alcool care devin criminali înainte de vreme. Astăzi, erotizarea profundă a societății este o realitate obiectivă. Se clamează tot mai larg emanciparea femieii, se vorbește tot mai larg despre ,,liberalizarea” și ,,democratizarea sexuală” se propovăduiește o ,,nouă dezordine amoroasă”182. Dacă ne oprim asupra familiei din zilele noastre, constatăm impasul în care se află aceasta183. Foarte puțini sunt aceia care ajung să mai întemeieze o familie, mulți dintre tineri preferând o viață dezordonată, fără asumarea vreunei responsabilități în raport cu cel iubit, care ajunge să fie schimbat destul de des. Chiar și atunci când cineva se oprește pentru mai mult timp asupra unei persoane pe care o iubește, preferă să trăiască împreună cu aceea în afara căsătoriei într-o relație de concubinaj, motivând că nu actul oficial este cel care oferă tărie și stabilitate iubirii lor. Această formă de conviețuire a doi tineri care afirmă că se iubesc, dar care nu doresc să primească Taina Căsătoriei, câștigă tot mai mult teren în spațiile societare în care domnește mentalitatea occidentală, fiind

182

Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, Noua dezordine amoroasă, traducere de Luminița Brăileanu, Editura Trei, București 2005, apud Pr. Ioan C. Tesu, art. cit., p. 71 183 Christos Yannaras, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, București 2002, p. 176

133

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE considerată chiar o expresie a unui mod de viață eliberat de norme și restricții. Pentru această situație se potrivesc cuvintele lui Pavel Florenski care spune că acolo unde nu există credință, sau aceasta este lipsită de profunzime, ,,desfrânarea este ceva de felul căsătoriei, iar căsătoria se deosebește prea putin de desfrânare: ambele sunt reduse la un fel de semi-căsătorie, de semidesfrânare”184. Sunt căutate și preferate relațiile ocazionale, fără implicații sentimentale profunde și responsabilități morale reale, este încurajat fiziologicul sau organicul și nicidecum spiritualitatea și moralitatea înaltă. Omul caută facilul, cultivă trupescul, își dorește și solicită împlinirea poftelor și a plăcerilor sale, de cele mai multe ori păcătoase și legate exclusiv de trup. În fuga sa din calea durerii, spre procurare a plăcerii, relațiile și chiar trăirile interioare, au fost adaptate împlinirii acestor scopuri, ceea ce, în realitate, înseamnă contrafacerea, pervertirea și ignorarea semnificațiilor autentice ale experiențelor sale umane. Într-o formulă mai restrânsă , putem observa că omul a ajuns să se ignore pe sine, în sensul de a-și tăgădui ceea ce are mai înalt și frumos în viața sa, elementul legat de spiritualitate și moralitate, trăind în afirmarea tot mai largă a aspectului de materialitate, de plăcere și senzualitate. Iar acest miraj și această amăgire de sine, îl duc pe marginea prăpastiei existenței, în stare de vid existențial185. Trăiește în subteranele vieții și ale conștiinței sale, adeseori, cu o conștiință pervertită a adevăratei împliniri și a aflării pe culmile sau vârfurile ei, până când experiențele dureroase fizic sau spiritual, îl trezesc din această orbire și beție, îl resituează și îl repoziționează pe axa existenței sale. Cade și se prăbușește cu sentimentul că, în fapt, și-a deschis aripile și și-a luat zborul, dar și aceasta, nu spre zările senine ale 184

Pavel Florenski, Stâlpul și temelia adevărului:încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, Editura Polirom, Iasi 1999, p. 192 185 Pr. Ioan C. Tesu, art. cit., p. 71

134

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE vieții frumoase și virtuoase, ci spre sferele și subteranele întunecoase ale acesteia. Se adîncește în explorarea plăcerilor și păcatelor, cu sentimentul că se înalță și își lărgește experiența de viață. Din această cauză, cel mai frecvent, când se trezește din amăgirea de sine și rătăcirea în care s-a aflat, trăiește sentimentul esecului și al vidului existențial, al neîmplinirii de sine și al zădărniciei vieții sale, iar aceasta se datorează păcatelor și patimilor care l-au amăgit și în care a trăit. Senzația de gol sufletesc, de inutilitate și risipire, pe care le trăiește, se datorează minciunii păcatului, ca unul care a promis și a solicitat din partea omului totul sau aproape totul, l-a antrenat deplin în săvârșirea lui, iar atunci cînd s-a trezit din orbirea produsă de el, are nefericitul prilej să constate grava lui minciună: faptul de a fi promis totul, de a fi solicitat totul sau aproape totul și de a-i fi oferit în schimb nimic sau aproape nimic. Ca argument pentru o astfel de atitudine de evitare sau de respingere a căsătoriei este invocată de cele mai multe ori situația economică - lipsa unei locuințe, salariile mici, șomajul; dacă pentru spațiul românesc, de exemplu, acest argument ar putea avea greutate, atunci când privim spre țările cu înalt standard economic unde nivelul de viață este ridicat, ne dăm seama că originea acestei atitudini trebuie căutată mult mai adânc. Divorțul, o altă provocare a familiei din zilele noastre, ajunge să fie privit ca ceva absolut normal, devenind o modă a timpului. Soții se despart pentru cele mai neînsemnate motive, fără regret pentru ceea ce au clădit până atunci, pentru ca apoi, destul de repede, să-și caute împlinirea într-o altă căsătorie. Teologul Christos Yannaras vede cauzele crizei prin care trece familia astăzi, pe de o parte, în modul de viață modern, care este individualist, iar pe de altă parte, în lipsa de înțelegere și ignoranță aproape totală a celor care ajung să se împărtășească de Taina Căsătoriei. ,,Este clar că modul de viață impus nouă în cadrul civilizației tehnologice autonome și al societății de consum subminează (de nu cumva o exclude radical) instituția căsătoriei. Iar aceasta fiindcă, oricum, respectivul mod de viață este 135

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE individualist: el pare a nimici posibilitățile de depășire și de relație personală. În cadrul lui, relația fidelității față de legătura conjugală este prezentat pretutindeni ca o necesitate naturală de libertate, ca o eliberare de supunerea la convenție și rutină, ca o deschidere către viață, care e o aventură nesfârșită de depășire a formelor”186. Societatea de consum, în care totul este apreciat în măsura în care aduce un profit, iar omului i se propune totdeauna modelul învingătorului, al celui care este cel mai bun, modelează după același tipar și relațiile interumane187, deci și pe cele din cadrul familiei. Fără a mai fi vorba de dăruire, de ieșire iubitoare în întâmpinarea celuilalt, relațiile dintre soți devin concurențiale, fiecare din cei doi socotind că este mai important decât celălalt și că lui i se cuvine totul. Așezând accentul pe a primi și nu pe a dărui, oricât de mult i s-ar oferi cuiva, acesta nu va ajunge la implinire și nu va cunoaște bucuria. De aceea, este posibil ca doi soți să petreacă o viață întreagă împreună și, cu toate acestea, să nu ajungă niciodată la o cunoaștere reală între ei, ci să rămână niște străini. De altfel, așa cum arată Erich Fromm, pentru omul zilelor noastre, căsătoria este privită ca o echipă care trebuie să funcționeze bine, fără a se pune catuși de puțin problema cunoașterii reale și a iubirii celuilalt, totul reducându-se la niște acte exterioare, formale: ,,astfel, consilierul matrimonial ne spune că sotul trebuie să-și înțeleagă soția și să o ajute. Trebuie să laude rochia ei nouă sau mâncarea pe care a gătit-o. Ea, în schimb, trebuie să fie înțelegătoare atunci când el vine acasă obosit și nervos, trebuie să-l asculte cu atenție când vorbește de necazurile lui în afaceri, nu trebuie să fie supărată, ci înțelegătoare atunci când el uită ziua ei de naștere. Toată relația aceasta se rezumă la relația bine pusă la punct între două persoane ce-și rămân străine toată viața, care se tratează una pe alta

186 187

Christos Yannaras, op. cit., p. 177 Erich Fromm, Arta de a iubi, Editura Anima, București 1995, p. 11

136

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE curtenitor, fiecare încercând să-l facă pe celălalt să se simtă bine”188. S-au scris foarte multe cărți menite să rezolve problemele din cadrul cuplului. Toate sfaturile pe care le cuprind însă acestea nu își ating scopul, de vreme ce se limitează la niște atitudini pur omenești și, de cele mai multe ori, formale. Câtă vreme omul rămâne stăpânit de egoismul său, orice încercare a lui de a construi o relație reală cu partenerul său de viață nu va avea sorți de izbândă; va rămâne întotdeauna o limită pe care nu o va putea depăși pentru a atinge iubirea adevarată: ,,piedica cea mai mare și continua în calea înaintării spre dragoste este egoismul. Până nu omori egoismul, nu poți avea dragoste adevărată, pură și deplină față de nimeni. Cine se iubește pe sine, cine e plin de părerea de sine, cine se socotește pe sine ca realitatea cea mai de seamă, nu poate iubi pe alții”189. Or, singura cale de depășire a egoismului este cea a ascezei clădită pe fondul dialogului personal, direct cu Dumnezeu, în care omul, ajutat de har lucrează necontenit la curățirea de patimi și la creșterea în asemănarea cu Dumnezeu. Ajunși în acest punct, ne dăm seama că poate motivul cel mai profund al crizei prin care trece familia astăzi – fie că este vorba de divorț sau de respingerea acestuia – provine din îndepărtarea omului de Dumnezeu, din clădirea unei vieți pe baze antropocentrice, autonome. Este adevărat că, familia concepută doar pe baze naturale și autonome are și anumite aspecte pozitive. Ea a accelerat procesul de responsabilizare al membrilor ei, a aprofundat intuițiile lor afective, a favorizat apariția unor proiecte autonome de viață, a promovat grija față de copil și a asigurat anumite avantaje de ordin economic. Dar o familie autonomă, concepută pe baze pur naturale și individuale, rămâne expusă dezintegrării ei din partea unor factori 188 189

Ibidem, p. 81 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica creștină sau teologia vieții spirituale, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 1993, p. 138

137

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE exteriori sau interiori. Din rândul acestora amintim solitudinea soților, absorbiți exagerat de îndatoririle lor familiale și lipsiți de ajutor spiritual în fața crizelor afective care îi confruntă; criza dintre generații care desparte copiii de părinți, fiindcă lipsește liantul spiritual care leagă pe cei vârstnici de cei tineri sau agresivitatea și violența care determină părinții și copiii să se molesteze cu sălbăticie și chiar să se extermine reciproc; marginalizare nevrozantă a femeii obligată să se dedice cu exclusivitate treburilor casnice și grijii față de copii, toate lăsate integral pe seama ei; absența spațiilor sociale pentru copii, care sfârșesc prin a-i complexa pe aceștia chiar de la începutul vieții lor, sau excluderea bătrânilor, inabililor sau a celibilor din viața de familie, unde găseau afecțiune și grijă din partea celor ce îi înconjoară. Dar mai presus de toate, cauza principală care subminează familia în societatea secularizată, constă în căutarea cu orice preț a plăcerii carnale, în detrimentul preocupărilor spirituale mai înalte190. Dar familia autonomă a fost subminată mai profund de două tendințe care și-au făcut apariția în peisajul culturii secularizate. Mai întâi, este vorba de contestarea autorității părintelui (tatălui) în cadrul familiei, datorită îndatoririlor lui zilnice. Ținut departe de familie, de o activitate stereotipă, valabilă atât pentru muncitori cât și pentru intelectuali, tatăl a încetat să mai constituie pentru copii un model vrednic de urmat. Ruptura dintre activitatea mamei care a fost obligată să se dedice cu exculsivitate treburilor casnice și cea a tatălui care s-a dedicat tot exclusiv activității lui profesionale, a dus ienvitabil la criza familiei ca nucleu izolat, compensatoriu și autoritar.

190

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Familia în cultura secularizantă, Sursa http://ortodoxie.3x.ro/diverse.

138

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Apoi, este vorba de emanciparea femeii, care nu are în vedere numai paritatea dintre sexe, pe deplin legitimă, dar caută să depășească rolul matrimonial, conferit femeii în trecut, prin integrarea ei în mediul social. Desigur, pe această cale, bărbatul întâlnește femeia nu numai ca soție, în spatiul casnic, ci și ca tovarășă de viață în nenumărate ocazii social recunoscute. Activitatea extradomestică a femeii constituie un instrument prețios care conferă intregrării conjugale noi dimensiuni pozitive. Dar nu este mai puțin adevărat, că activitatea extradomestică a femeii, care favorizează afirmarea autonomă a femeii, dezvoltă adesea, în rândul multor femei, revolta împotriva matrimoniului. Suntem pentru emanciparea femeii, dar o emancipare bazată pe criterii individualiste, se întoarce împotriva familiei, fiindcă fiecare membru al familiei așază interesele lui individuale deasupra celor familiare și duce o viatță independentă de cea a familiei. Interesele individuale dobândesc o asemenea importanță, încât și copii sunt considerați adesea ca o piedică în calea satisfacerii lor, iar scăderea natalității nu mai constituie o surpriză. Nu este de mirare dacă divorțul, avortul, sodomnia, drogurile sau conflictul dintre generații ca și multe altele, sunt considerate ca expresie a libertății depline de care trebuie să se bucure orice membru al familiei. O astfel de libertate, care amestecă binele cu răul, contribuie inevitabil la dezintegrarea familiei. În vederea consolidării familiei se militează pentru socializarea femeii, pentru marginalizarea votului monahal al castității sau pentru recunoașterea temeiurilor pur naturale ale familiei191, fără să se țină seama că familia este confruntată astăzi de o puternică criză spirituală. În această situație, familia nu mai este înțeleasă spre slava lui Dumnezeu, ci apare ca rezultatul unui simplu proces natural, lipsit de implicații sacramentale, care nu rezistă la încercările vieții și se sfarmă ușor. Dorința femeii de afirmare, antrenarea în ocupații și activități dintre cele mai variate, dar în același timp ocupante și stresante, a 191

Ibidem, p. 398

139

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE condus treptat la abandonarea modelului comunitar al familiei nucleare, bazate pe împreună locuire a mai multor generații. Spre deosebire de mentalitatea dinainte, pentru care căsătoria era o datorie și o responsabilitate generală, o tradiție sfântă și o Taină a Bisericii, ,, femeile și-au schimbat radical expectațiile și rațiunile pentru căsătorie. Ele nu mai sunt mulțumite cu rolul de casnică și de supusă sexual, ci așteaptă astăzi iubire, prietenie, respect, susținere emoțională, companie, satisfacție sexuală, libertatea de a tinde și de a se bucura de o carieră profesională sau alte interese și mai ales relații intime care să fie omniprezente în viața lor și care să le confere șansa fericirii și realizării personale. Bărbații își transfera parte din raspunderea rolului traditional economic in căsătorie, preluând totodată o serie de sarcini domestice și egalizându-și investiția decizională majoră în familie cu femeile”192. Ori abrutizarea femeii a mamei este ultimul lucru pe care îl dorește și îl așteaptă un bărbat de la persoana iubită, prietena sau soția sa și mama copiilor lui, încât, pe bună dreptate, armonia maritală sau acceptarea stilului modern de relație și conviețuire dintre bărbat și femeie, înseamnă adesea astăzi „adaptarea bărbatului la noile cerințe ale femeii și prelungirea unui stil de viață bazat pe incertitudine și nesiguranță”193. O altă cauză majoră a crize familiei este implementarea ideologiei consumerismului pe orice cale posibilă. Ideologizarea la care este supusă lumea contemporană se traduce prin caracterul tot mai difuz al viitorului, prin fluidizarea evenimentelor vieții, totul fiind supus relativizării194. Ideologia consumerismului are un impact semnificativ asupra existenței familiei în societatea actuală. Vocația și identitatea 192

Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de editură și presă ,,Șansa” S.R.L., București 1996, p. 83 193 Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Edit Press Mihaela 1998, p. 54 194 Adrian Lemeni, Aspecte apologetice contemporane, Editura ASAB, București 2010, p.142

140

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE familiei tradiționale sunt deturnate printr-o mentalitate de consum care diminuează până la disoluție taina persoanei. Criza familiei în societatea contemporană se datorează multiplelor mutații de ordin economic, social, cultural, tehnologic. Diferiți factori sunt conjugați în formarea și întărirea unei culturi bazate pe individualism și egoism. Valorile familiei concretizate prin viața de comuniune prin care sunt asumate și cultivate darurile specifice ale persoanelor familiei sunt deturnate astăzi sub influența ideologiei consumerismului care conduce la egocentrism și nihilism195. Astăzi sunt puse sub semnul întrebării, ridiculizate și considerate anacronice valori specifice ale familiei tradiționale care au determinat de-a lungul secolelor un mod de a fi structurat la nivel personal și colectiv. Taina persoanei, realitate fundamentală asumată în viața de familie este mutilată într-o societate de consum unde totul se vinde și se cumpără: ,,marfa de aur și de argint, pietre prețioase și mărgăritare, vison și porfiră, mătase și stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor și tot felul de lucruri de fildes, de lemn de mare preț și marfă de aramă și de fier și de marmură și scorțișoară și balsam și mirodenii și mir și tămâie și vin și untdelemn și făină de grâu curat și vite și oi și cai și căruțe și trupuri și suflete de oameni” (Apocalipsa 18, 12-13). Problemele groaznice ale familiei contemporane, care de multe ori eșuează din punct de vedere social, seamănă cu oul lui Columb. Se datorează faptului că astăzi omul și-a schimbat prioritățile și valorile. Imaginea, reprezentarea, succesul profesional, dorința prosperității, au schimbat obișnuințele vieții, au distorsionat discuțiile soților între ei pe care copiii le aud de mici, mai ales la vârsta la care noi credem că ei nu înțeleg nimic. Anii îndelungați ai vârstei copilărești în care mamele se jertfesc pentru a le asigura o bunăstare viitoare, vreme în care cei mici au nevoie

195

Ibidem, p. 143

141

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE doar de mama lor și de tatăl, lor și mai ales de mama lor să fie aproape, sunt ani ce se întorc împotriva noastră196. Copiii sunt tot mai puțin doriți și așteptați, ca și cum ei ar fi o piedică în calea împlinirii tuturor acestor deziderate, numărul lor este strict limitat, la unul, maximum doi, iar părinții, tatăl și mama, acum angajată și aflată în plină afirmare de sine, nu mai acordă relației cu aceștia aceeași semnificație spirituală. Alergând, de multe ori, de dimineață devreme și până seara, târziu, educația se transformă în câteva minute de dialog cu aceștia, în care nu există însă timpul necesar pentru ca ei să își poată deschide real sufletul și să primească sprijinul pe care îl așteaptă din partea părinților, precum și la procurarea, cu effort, a celor strict materiale: hrană, îmbrăcăminte, încăltăminte, rechizite. Grija față de educarea sufletului copilului este subordonată preocupării de cele materiale, astfel încât adeseori părinții devin mai străini copiilor decât străinii197. Ei se infurie pentru că niciodată nu îi întrebăm ,,ce vrei”? Nu îi întrebăm deoarece, în adâncul sufletului nostru, știm că vor răspunde: ,,Vreau să nu mai pleci de acasă, vreau să stai cu mine”. Încercăm deci să ne îndepărtăm vinovăția și să plătim singurătatea lor furioasă, părăsirea pe care le-o oferim, cu daruri, cu haine, cu școli scumpe, cu excursii, cu party-uri în centre moderne. Îi prefacem în valori financiare cu bucurii plătite, îi transformăm în obiecte și îi viciem, transformându-le afectivitatea lor firească198. Omul de astăzi, aleargă să-și păstreze un serviciu de pe urma căruia să-și poată achita credite, rate și dobânzi, să-și plătească datoriile, să pună pe masă un strict necesar, să ofere familiei un minim de confort, adică se concentrează asupra unor investiții cu profit imediat, dar pierde din vedere investiția cea mai importantă a vieții sale – copiii - , iar când ajunge să conștientizeze aceasta, este, 196

Dimitra Gouti, Maria D Kokkinou, Criza Familiei, traducere de Preot Serban Tică, Editura Sophia, București 2011, p. 13 197 Pr. Ioan C. Teșu, art. cit., p. 74 198 Dimitra Gouti, Maria D Kokkinou, Criza Familiei, p. 13

142

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE de cele mai multe ori, prea târziu, atunci când copiii s-ar putea să fie departe, atât fizic cât și spiritual față de părinții lor. Concluzionând, căsătoria și familia în vremea noastră, ar trebui abordată ca o oportunitate, ca o ieșire spre maturitate, ca o conștientizare a responsabilității relației, ca o armă putrenică împotriva narcisismului și singurătății, ca o comuniune de persoane. Căsătoria este ocazia dăruită de Dumnezeu omului pentru a se maturiza și pentru a se sfinți. Reușita acesteia va fi mult mai strălucită într-o societate aproape dușmană căsătoriei și vieții de familie. 3.4Copiii și tinerii în fața provocărilor postmodernității Societatea noastră, care ar trebui să-și pregătească dăinuirea în istorie prin urmași oferindu-le tinerilor o bună formare duhovnicească și civică, îi pune pe aceștia într-o dilemă care-I zăpăcește total. Că noi, cei maturi, ne jucăm cu destinul nostru etern, este o realitate care nu mai trebuie comentată; dar, din nefericire, nu ne îngrijim nici de sănătatea sufletească și trupească a celor ce ne urmează. Nouă celor maturi, Dumnezeu ne dă îndemnul prin Înțeleptul Solomon: ,,Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6). Din păcate, nici noi nu avem o purtare corespunzătoare și atunci, cum îi vom învăța pe alții? Tinerii vor modele și noi nu le oferim. Acum se spune că există libertate absolută. Copiii fac la școală educație religioasă. Dar valurile de spurcăciuni ce vin asupra lor sunt imense. Media, instrumentată de noi, cei mari, îi bulversează total. Modelele, eroii pe care îi văd la televizor sau internet, n-au nimic moral în ei și scot în evidență doar erotismul și șmecheria. Apoi mai este ,,duhul antihristic” nedeclarat care, ca o apă neagră și ucigătoare, se infiltrează în mentalul public. Pentru a respecta ,,libertatea de conștiință”, ,,multiculturalismul” celor ce 143

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE nu au încă o conștiință formată, li se strecoară în minte o ideologie străină de valorile moralei creștine. Toate acestea și nu numai îl pun pe tânăr în fața unor provocări mai ales în momentul când acesta se maturizează. Conform cu întreaga învățătura a Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, referitoare la crearea omului, adoleșcentul dorește să se maturizeze. Baiatul doreste să devină bărbat, iar fetița dorește să devină femeie. Calea către maturitate începe cu perioada adolescenței. Pornirea spre maturizare nu se face fără voia lui Dumnezeu. Ține de planul și de voința lui Dumnezeu ca tânărul să se maturizeze. Mai mult, acest proces nu este unul independent, ci însoțit de maturizarea generală a omului, din punct de vedere duhovnicesc și al comuniunii și relației sale cu Dumnezeu. Așadar, procesul de maturizare al adolescentului este un proces foarte firesc, care are înlăuntrul său autonomia, neatârnarea, potența de a crea. Primul element, primul pas, este desprinderea tânărului de părinți și în principal de mamă. Procesul de maturizare nu este unul provizoriu, ci este veșnic. Un aspect negativ este acela că tânărul, atunci când împlinește doisprezece, treisprezece, paisprezece ani, consștientizând pornirea sa spre maturizare și emancipare față de părinți – așa cum stau lucrurile astăzi – are impresia greșită că aceștia l-au ținut până atunci într-o dependență și supunere față de ei, că l-au privat de libertate. Socotește că ceea ce începe să i se întâmple acum trebuia să aibă loc mai demult, dar părinții nu l-au lăsat. Acum, însă, înțelege și se desprinde, chiar dacă părinții îl lasă sau nu îl lasă. Pe de altă parte, părinții, din diverse motive, înfruntă înfricoșați această nouă realitate a copilului lor. Copilul care până ieri era ascultător și ținea de ei, care spunea totul și îi întrebă totul, care manifesta respect și nu-i neliniștea, are acum o pornire spre independență, spre autonomie, spre neascultare, o pornire – așa li se pare părinților – de dispret față de aceștia și dorința de apropiere de alte persoane. Părinții, constatând această schimbare, sunt 144

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE cuprinși de neliniște, intră în panică și reacționează la nivelul a ceea ce sunt ei înșiși, la nivelul cunoștințelor pe care le au referitor la acest subiect. Astfel, încep tensiunile, încep necazurile între ei, dar și înlăuntrul propriilor copii. Tânărul poate să se descătușeze într-un mod șocant sau într-unul foarte discret, fără a se descoperi părinților, adică în sinea sa, ȋn strӑfundurile sale se va desprinde, va ȋncepe sӑ aibӑ propriile ȋnchipuiri, propriile gânduri, propriile judecați, propriile considerații. Ȋn momentul ȋn care se produce aceastӑ descӑtușare tânӑrul are tendința sӑ experimenteze tot ceea ce nu a putut experimenta pânӑ atunci, negândindu-se cӑ unele lucruri sunt doar provocӑri efemere ale societӑții secularizate. Adolescența – tinerețea ȋn general – este segmentul de viațӑ ȋn care se dezvoltӑ un ,,instinct” aparte pentru contestare a tot ceea ce se impune ca norme, legi implacabile și rigide; este vârsta dominatӑ de dorința de a ieși, cu orice preț, de sub domnia plicticoasӑ a anonimatului, a tutelӑrii și de cӑutare ȋncӑpӑțânatӑ a identitӑții proprii199. Transformӑrile psiho-somatice, inerente acestei etape a vieții, ȋi aruncӑ ȋntr-o derutӑ, mai mult sau mai puțin conștientizatӑ. Se formeazӑ personalitatea și se intrӑ ,,cu grație” ȋn criza de identitate. Din aceastӑ pricinӑ se trezesc aruncați ȋn interiorul unei curse infernale ȋn vederea identificӑrii unui model, reper moral sau social dupӑ care sӑ-și ,,muleze” viața, gândurile și așteptӑrile. Modelele sunt luate din proximitatea lor maximӑ, din zona unde se respirӑ cel mai bine ,,libertatea”. Depun efort sӑ-și ,,rostuiascӑ” viața dupӑ ,,chipul și asemӑnarea” acestor modele unanim acceptate de cӑtre ei. Mai ales la vârsta adolescenței, tinerii sunt tentați sӑ imite comportamentul pe care-l descoperӑ la persoana idolatrizatӑ. Tânӑrul cautӑ sӑ-și imite idolul, de la look, gesturi, și dacӑ e posibil pânӑ la... insusirea gusturilor culinare ale idolilor. Fanul trăiește cu 199

Pr. Ilie Trif, Nu te încuia în deznădejde, în volumul Paradoxul creștin și cartea tinereții, volum coordonat de Preot Ilie Trif, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2008, p. 246

145

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE sentimentul că alegerea îi aparține de fiecare dată, însă din nefericire se poate ajunge la distrugerea propriei personalități, el nemaifiind decât un strașnic imitator200. Încercând să imite cât mai bine pe acești ,,idoli” ai lor tinerii cad adeseori pradă provocărilor postmodernității, provocări care au menirea să distrugă atât identitatea omului ca făptură a lui Dumnezeu, cât și identitatea lui comunitară. Dintre aceste provocări, cele mai distructive sunt sexul, drogurile și violența. a) Sexul Într-o lume lipsită de dragoste și milă, societatea noastră insensibilă vinde puritatea noastră feciorelnică a fiicelor ei pentru nesfârșita-i poftă de bani și de putere. Dacă privim zecile de panouri publicitare de pe străzi sau dacă privim la serialele televiziunilor comerciale sau doar aruncăm o privire în rafturile unui supermarket, înțelegem limpede care este produsul numărul unu al lumii moderne: sexul. Sexul nu vine însă singur, ci cu orice altceva, de la țigări, alcool și droguri. În contrast cu toate maretiile existenței noastre din trecut, care ne inspiră marile speranțe ale viitorului nostru, laudele unor semeni de-ai noștri de astăzi nu se mai îndreaptă spre iubire, ci spre voluptate201. În lumea de azi, la numai cățiva anișori, copiii, prin așa numita ,,educație sexuală” sunt inițiați în practicarea jocurilor erotice, atât pentru a-și cultiva mai bine pulsiunile sexuale, cât și pentru a învinge rușinea sau alte obstacole de natură psihologică, care i-ar fi împiedicat mai târziu în viață să se împerecheze precum câinii cu cine se întâmplă să se invecineze202.

200

Laurențiu Dumitru, Tinerii pe cale întrebărilor, Editura Egumenița, Galați 2007, p. 75 201 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reântregirea, Alba Iulia 2005, p. 8 202 Virgiliu Gheorghe, Stiința și războiul sfârșitului lumii-Fața nevăzută a televiziunii, Editura Prodromos, București 2007, p. 218

146

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Pe de altă parte, lumea modernă a desfigurat imaginea femeii, asemănând-o cu o desfrânată. Așa stând lucrurile, bărbații au devenit niște desfrânați și întreaga moralitate a rasei umane s-a afundat în abisul unei sub umanități203. Fecioria a fost considerată cândva o virtute, însă astăzi, când toate sunt cu susul în jos, ea este socotită o slăbiciune. Aceasta se întâmplă datorită abolirii chipului divinității. În locul divinității omul a început să-și venereze trupul, și datorită acestei deteriorări, sensul iubirii s-a pervertit. Profunzimea adevăratei iubiri e atât de străină acestor timpuri lipsite de orice sensibilitate, încât e alungată și în rarele cazuri când se întâmplă să fie trăită. Nu mai e nimic care să se adreseze singurătății din sufletele tinerilor care au trăit în cămine familiale pustiite. Copilul de azi e batjocorit și părăsit. Indiferent că e hărțuit sexual, molestat sau doar lipsit de dragoste, copilul epocii moderne crește cu aceste răni. În lupta lui pentru supraviețuire rănile se cicatrizează și cu timpul învață să se adapteze societății lipsite de dragoste. Și fără dragoste sexul devine violență204. Acest lucru este promovat și de ceea ce a devenit sexul, adică o adevărată industrie numită pornografie, fenomen care în S.U.A. a atins proporții uriașe, iar eforturile de a-l controla au avut puțin succes205. Acest fenomen s-a răspândit cu repezicune și în societatea noastră și din păcate mulți tineri i-au căzut în mreje. Industria pornografică a redus femeia la un obiect dezumanizat al obsesiilor altora. Este o cronică remarcabilă despre depravarea pe care mulți cititori, o întâmpină probabil, cu un zâmbet și cu o ridicare din umeri. Potrivit majorității cercetătorilor, încă nu există o dovadă clară a faptului că pornografia duce la creșterea criminalității sexuale. Totuși, prevalența acesteia în casele celor care săvârșesc 203

Monahii John Marler și Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – Ultimași adevărata răzvrătire, Ediția a doua, traducere de Felix Trușcă, Editura Sophia, București 2008, p. 29 204 Ibidem, p. 30 205 Preot Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 119

147

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE viol, abuz infantil sau alte fapte violente legate de sex, sprijină teoria că pornografia stimulează comportamentele deviante206. Este indiscutabil faptul că îi rănește și îi degradează pe cei pe care îi înfățișează, fie ei bărbați, femei sau copii. De asemenea , golește cel mai intim comportament uman de orice sens al iubirii, fidelității ori responsabilității și, în același timp, relativizează sexul prin accentul pus pe imagine, o fantezie care prin definiție nu are substanță, realitate. Astfel, ea degradează și depersonalizează sexualitatea într-un mod abuziv. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns că sexul a pus stăpânire pe mentalitatea contemporană bolnavă acesta recidivează în forme de neimaginat pentru creștinul autentic. La fel ca și pornografia, poate mai rău o altă patimă a secolului XX este homosexualitatea. În Noul dicţionar Universal al limbii române găsim următoarera definitie: ,,homosexualitatea f. atracţie sexuală anormală faţă de personae de acelaşi sex.”207 Homosexualitatea bǎrbǎteascǎ se mai numeste ,,pederastie” sau ,,Uranism”, iar homosexualitatea femininǎ se numeşte ,,Lesbianism” sau ,,safism”. Noţiunea de homosexualitate desemneazǎ preferinţa pentru personae de acelaşi sex. Termenul de ,,homo”, însemnând ,,acelaşi”, provine din limba greacǎ şi este diferit de similarul ,,homo”, semnificând om, din limba latinǎ. În Statele Unite şi Anglia, homosexualii preferǎ sǎ se denumeascǎ gay(s). Pentru femeile cu preferinţe homosexuale se utilizeazǎ termenul de lesbiene, care provine de la insula Lesbos, unde a locuit vestita poetǎ Sapho, care, deşi a fost cǎsǎtoritǎ şi a avut copii, a slǎvit în poeziile sale iubirea între femei.208 Dupǎ invǎţǎtura bisericii Dumnezeu a fǎcut pe om ,,după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, a făcut bărbat şi 206

Ibidem, p. 120 Noul dicţionar universal al limbii române, ediţia a II-a , Editura Litera Internaţionalǎ , Bucureşti 2007, p. 573 208 Pr. Dr. Gheorghe Istodor, Iubirea creştinǎ şi provocǎrile contemporane, Editura Sigma, Bucureşti 2006,p.112 207

148

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE femeie.“ (Facere 1; 27) Aceasta, perechea umană, este un adevăr atestat de revelaţia naturală. Bărbatul şi femeia sunt componente ale noţiunii de om. Dacă dimensiunea creatoare este o caracteristică a întregii naturi, homosexualitatea este o negare a acesteia. Dacă homosexualitatea s-ar răspândi la nivelul biologic al animalelor, creaţia întreagă ar ajunge în pragul dispariţiei. Nu totdeauna şi de către toţi, homosexualitatea a fost interpretată şi aplicată la fel. Dacă unele popoare antice o respingeau ca pe un defect, ca pe o pervertire a naturii sau ca un mare păcat faţă de Dumnezeu, altele în schimb, au acceptat-o şi chiar au cultivat-o. Dacă la început a fost repudiată şi pedepsită ca o perversiune, apoi a fost considerată boală, astăzi este acceptată ca o minoritate sexuală. Dacă în Italia şi Cipru este interzisă, în majoritatea ţărilor europene, în numele dreptului omului, i se creează cadrul legal de afirmare, fixându-se chiar şi vârsta de la care poate fi practicată. Astfel, în Suedia copiii de 15 ani pot să-şi practice liber această aptitudine sexuală, în Elveţia la 16 ani, iar în Franţa la 18 ani. În ultimii ani observǎm propaganda fǎcutǎ de mulţi şi mai ales de aşa-numita ,,Epoca Nouǎ”(New Age), conform cǎreia bǎrbaţii trebuie sǎ devinǎ mai feminini, sǎ lase sǎ se ilumineze ,,partea femininǎ” a lor şi sǎ o arate.209 Homosexualitatea este o tulburare şi o aberaţie specifică omului. Se încearcă astăzi mărturii şi în comportamentul animalelor, arătând unele comportamente ale acestora, dar total lipsite de relevanţă pentru ceea ce vor să demonstreze. Pentru a înţelege mai bine aceste poziţii contradictorii se cuvine să facem o privire comparativă de ansamblu între mentalitatea lumii vechi şi mentalitatea omului modern, iar apoi să vedem care este poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de homosexualitate.

209

Ibidem, p. 115

149

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE În lumea păgână, homosexualitatea nu era socotită păcat, fiindcă evlavia avea un caracter formal şi exclusiv cultic. Mai mult decât atât, erau cazuri când desfrâul era ridicat la rangul de cult, ierodulele (cele sfinţite) depunând costul desfrâului în vistieria templului. Nu se exercita niciun efect punitiv din partea statului, fiindcă nu erau elaborate legi anume privind perversiunea sexuală. Istoricii îi citează chiar şi pe unii împăraţi şi conducători de armate având astfel de metehne. În astfel de situaţii, homosexualitatea, în mentalitatea celor vechi, era considerată un mod de exprimare a naturii umane, asemenea heterosexualităţii. Se puneau în discuţie modurile ei de exercitare, fiind condamnate doar abuzurile şi violurile la adresa copiilor. Pentru iudeii monoteişti, cunoscători ai voii şi poruncii adevăratului Dumnezeu, desfrâul era un păcat. E firesc, apoi ca într-un stat teocratic, acest păcat, considerat delict antisocial, să fie aspru pedepsit. În acest context, homosexualitatea era considerată ca o întinăciune în faţa lui Dumnezeu, atrăgând blestemul Lui, asemenea împreunării cu dobitoacele: ,, Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune. Cu niciun dobitoc să nu te culci, ca să-ţi verşi sămânţa şi să te spurci cu el; nici femeia să nu stea la dobitoc, ca să se spurce cu el, aceasta este urâciune” (Leviticul 18; 22-24), fiind pedepsită cu moartea (Leviticul 20; 13-16). Atât de mare urâciune era acest păcat în faţa lui Dumnezeu, încât locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora au fost osândiţi la pieire slobozind peste ei Dumnezeu ploaie de pucioasă şi foc din cer. (Facerea 19; 24) De aici şi numele păcatului de sodomie, după numele cetăţii distruse. După învăţătura ortodoxă, homosexualitatea este un act contra firii, iar în faţa lui Dumnezeu o nelegiuire, adică un păcat greu împotriva lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul lumii. Cei care sunt vinovaţi de acest păcat, sunt voitori de rău, urâtori de Dumnezeu, aşa cum spune apostolul Pavel în epistola către Romani: ,,Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva 150

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru altii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pismă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor.” (Romani1; 23-30) Faptul este incriminat numai în Epistola către Romani, ceea ce arată că practica homosexualităţii şi a lesbianismului era răspânditǎ mai ales în Roma, în apusul Europei, adică în vestitul Occident de astăzi. Textele amintite ne duc la concluzia că homosexualitatea şi lesbianismul constituia în Vechiul Testament, grave păcate împotriva firii, adică o alterare a fiinţei umane şi o ocară la adresa lui Dumnezeu, care a rânduit toate după a lui înţelepciune, spre binele şi fericirea creaţiei şi a omului înşuşi. Fiind o practică contra firii, aducând alterarea firii umane şi chiar moartea, homosexualitatea este un păcat strigător la cer, la fel de grav ca şi uciderea şi sinuciderea. Cei care sunt stăpâniţi de acest grav păcat trebuie să urmeze un lung proces de pocăinţă. Sfinţii Părinţi recomandă oprirea de la Sfânta Împărtăşanie timp de cinsprezece ani, precum şi un post aspru, doar hrană uscată, aşa cum spune Sfântul Ioan Postitorul, precum şi 200 de metanii. Prin acest canon, se urmăreşte conştientizarea, în mintea omului împătimit sau înclinat spre această patimă, a gravitǎţii morale şi biologice a homosexualităţii pentru viaţa omului în trup şi pentru sufletul său pe calea mântuirii, şi să ofere omului un remediu fizic şi un tratament duhovnicesc. Trebuie vindecat mai întâi sufletul, adică mintea care s-a coborât şi s-a pus în slujba simţirii deztrăbălate, restaurând în ea convingerea că există o ordine divină a firii, fără de care nici nu poţi distinge limitele între normal şi anormal, sănătos şi bolnav, bine şi rău. Homosexualitatea 151

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE nu este un act paranormal, cum o cataloghează unii, ci este pur şi simplu un act contra firii. Pentru aceasta ea nu poate fi considerată o alternativă de viaţă, un model de viaţă; homosexualitatea nu este viaţă ci antiviaţă, nu paranormal, ci total împotriva firii, împotriva ordinii, împotriva normalului, împotriva omului şi nu pentru om. Homosexualitatea este un comportament sexual aberant, deviant, deosebit de periculos prin consecinţele sale nemijlocite asupra partenerilor, cât şi prin consecinţele imprevizibile dar multiple asupra societăţii întregi. Este mai mult decât o boală ce priveşte un număr restrâns de indivizi, este un fenomen care vrea să devină un fenomen de masă, cuprinzând atât pe cei dependenţi de droguri cât şi pe alţii aflaţi în situaţii materiale critice, pentru dobândirea de bani şi daruri materiale din partea celor împătimiţi. Proliferarea acestei plăgi printre cei dezavantajaţi de soartă, printre handicapaţi şi copiii străzii, prin şcoli, cămine şi internate, puşcării şi chiar armată, beneficiază şi de legislaţia indecisă a multor state privind incriminarea şi sancţionarea acestei boli şi practici, precum şi de interpretarea foarte diferită a Declaraţiei universale a Drepturilor omului, dată acesteia de diferiţi jurişti, filosofi, sociologi şi chiar reprezentanţi ai unor religii. În plus trebuie să amintim pe reprezentanţii sectelor şi mişcărilor zise religioase, anarhice şi satanice, apărute în ţara noastră prin import din Apus şi cu concursul unor pretinşi intelectuali, certaţi cu disciplina şi cu Biserica, subvenţionate masiv de anumiţi factori, persoane şi asociaţii satanice de peste hotare. Homosexualitatea este o problemă acută şi în special o problemă pentru societatea românească actuală. Două sunt cauzele acestei probleme: a). din faptul că numărul prozeliţilor sporeşte, contaminând familia şi societatea civilă, ameninţând prin această practică specia umană. b). din faptul că homosexualii nu acceptă doar să fie toleraţi, ci se solidarizează şi pretind cu neruşinare să fie instituţionalizaţi, să fie recunoscuţi pe plan legislativ, să se recunoască în interiorul ordinii de drept că ei există ca subiecte de drept, că pot încheia 152

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE căsătorii, după cum s-a încheiat în unele ţări (Anglia, Olanda, Finlanda), că au drepturi menite să le asigure un statut juridic şi protecţie legală. În sprijinul pretenţiilor lor, aceste grupuri de indivizi se autoproclamă ca fiind minorităţi şi cer protecţie legală, sub acest fals paravan, şi invocă mereu ,,drepturile omului”. Se ştie că dreptul priveşte comunitatea inşilor şi pe inşi ca membrii ai societăţii întregi, ori acest drept trebuie protejat şi nicidecum exhibiţionismul sexual aberant al unor indivizi. Medicina învederează consecinţele dezastruoase ale homosexualităţii pentru om şi specia umană. 1). homosexualitatea nu are cauze genetice, endocrine sau psihiatrice, deci nu se poate explica medical. Ea este o patimă cu consecinţe grave, incalculabile asupra individului înşuşi şi asupra familiei şi societăţii întregi; 2). Homosexualitatea transmite SIDA, această boală incurabilă, precum şi alte boli; 3). Toate practicile homosexualilor sunt scârboase, indicând un nivel al mizeriei umane al zilelor noastre şi decăderea, degradarea homosexualilor până sub nivelul animalelor; 4). Homosexualii sunt de o sută de ori mai expuşi riscului de a fi ucişi, de obicei de alţi homosexuali; 5). De-a lungul timpului homosexualii au ieşit la lumină pentru a face paradă cu stilul lor aberant de viaţă în faţa oamenilor. Spuneam că, spre deosebire de homosexualitatea antică, cea din zilele noastre vrea să fie legalizată, legiferată, institutionalizată, acceptată sau chiar impusă societăţii, ca fiind componentul normal de viaţǎ. Omul secularizat, rupt interior de Dumnezeu, nu mai are conştiinţa pǎcatului, nu mai ştie de învǎţǎturile Bisericii şi se lasǎ purtat de mândria pretenţiei de fiinţǎ autonomǎ şi de patimi, fǎrǎ sǎ se gândeascǎ ce preţ va plǎti omenirea pentru aceastǎ decǎdere moralǎ. Nu de mult, Declaraţia Consiliului Europei din 1993, făcea o precizare clară cu privire la drepturile homosexualilor în noile state 153

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE democrate. Una din condiţiile pe care aspiranţii la calitatea de membru al Consiliului Europei trebuie să le îndeplinească este respectarea drepturilor minorităţilor şi, în special, restabilirea drepturilor homosexualilor. Nu este drept ca, pentru a fi primit în structurile europene, sǎ ţi se cearǎ sǎ legiferezi un comportament care este împotriva legii firii. În unele state din America (Texas, Arizona, Georgia) homosexualitatea este pedepsitǎ cu închisoarea şi nimeni nu-i eticheteazǎ pe cei de acolo ca fiind ,,neeuropeni” sau ,,neamericani”. În acest sens, vrednicul de pomenire întru Domnul, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, cerând senatorilor şi deputaţilor români să păstreze art. 200, scria: ,,Din cele mai vechi timpuri, poporul român a moştenit şi a cultivat un respect deosebit faţă de familie, numită şi ,,Biserica de acasă”, având convingerea că este instituită şi binecuvântată de Dumnezeu. Acest respect faţă de familie s-a concretizat în grija pentru o viaţă curată şi echilibrată în orice împrejurări, ajutorarea reciprocă a soţilor şi a semenilor, naşterea de prunci. Toate aceste valori au rămas peste veacuri trăsătura fundamentală a societǎţii româneşti. Chiar în momentele de grea cumpănă, strămoşii noştri au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul de anormal şi, cu înţelepciune, au lucrat pentru înlăturarea răului şi promovarea binelui. Structurile europene ne vor primi, contrar aparenţelor, în sânul lor cu specificul nostru, cu identitatea noastră creştină tradiţională, dacă se vrea, totuşi, un dialog şi o bogăţie de valori spirituale şi nu o unitate impusă artificial. Biserica respinge iubirea necurată pentru a proteja şi promova iubirea sfântă, aşa cum este voită de Dumnezeu, Creatorul Omului; respinge tirania patimilor egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de a trăi în virtute; respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană în demnitatea ei.”210 210

http //www.gid-romania.com/IndexSections.asp?SID=357 154

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Neavând cauze genetice sau psihiatrice, homosexualitatea poate fi considerată un viciu şi, ca orice viciu, are o influenţă cert nefavorabilă, atât asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei sale, asupra întregii societǎţi. Nimeni nu se naşte cu acest păcat, aşa cum nimeni nu se naşte nici primar, nici doctor nici intelectual etc. Homosexualitatea este o patimă aşa cum şi cleptomania este o patimǎ, cum zoofilia sau pedofilia sunt păcate grave cu care omul nu se naşte ci şi le însuşeşte. Se cuvine să precizăm că Biserica nu-i poate abandona pe homosexuali, fiindcă prin Taina Sfântului Botez ei sunt membri ai Trupului lui Hristos. Aşadar, putem spune că suntem de acord cu Sfântul Apostol Pavel, considerând homosexualitatea o patimă, fiindcă reprezintă o deviere a instinctului de reproducere de la scopul său. Homosexualitatea reprezintă o aberaţie de la ordinea firească, coborându-l pe om sub condiţia animalică. Este patimă de necinste şi prin modul violent, grotesc şi scârbos în care este practicată de cele mai multe ori, producând dezordini sociale şi trezind o adevǎrată repulsie din partea celor ce nu o acceptă. În sfârşit, homosexualitatea reprezintă un eşec moral şi existenţial, prin pierderea menirii omului de a se împlini pe sine însuşi prin urmaşi. În actul creaţiei, Dumnezeu a dat viaţă bărbatului şi femeii, imprimându-le menirea de a fi „un singur trup”(Matei 19; 5), în scopul perpetuării neamului omenesc. În faţa acestei realităţi evidente, homosexualitatea reprezintă un abuz sălbatic, o aberaţie lipsită de finalitate; un eşec al instinctului de conservare a speciei umane. Pentru cei care nu vor sǎ accepte cǎ homosexualitatea este o patimǎ sau un viciu, le amintesc cǎ foarte mulţi medici, psihiatri211 încadreazǎ homosexualitatea în rândul perversiunilor sexuale, 211

Constantin Gorgoş, Vademecum în psihiatrie, Editura Medicalǎ,Bucureşti 1985, p. 46-47; Conf. univ. Vasile. Predescu: Psihiatrie, vol.I, Editura medicalǎ Bucureşti 1989, p. 196-197 şi p. 252-254 155

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE alǎturi de zoofilie - practicarea raporturilor sexuale cu animalele, necrofilie - adicǎ practicarea raporturilor sexuale cu cadavre etc. Este oare moral şi logic ca aceste perversiuni sexuale sǎ fie legiferate, instituţionalizate şi impuse societǎţii ca manifestǎri comportamentale normale ale unui om în societate? Eu cred cǎ nu. Cu toate acestea, Biserica nu-i poate abandona, nici părăsi pe aceşti oameni, dintre care majoritatea sunt, cel puţin prin botez, dacă nu din convingere, fiii ei. Deviza crestină este: „urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos.” Hristos a venit să caute pe fiul risipitor şi pe oaia cea pierdută, precum şi să vindece pe cel bolnav, fiindcă cei bolnavi au nevoie de doctor. Este adevărat că la început Biserica acorda sancţiuni grele pentru astfel de păcate. Va trebui acum mai mult să-i înţelegem pe oameni, decât să-i judecăm cu asprime pentru faptele lor. Cu tot păcatul care îi stăpâneşte, se cuvine ca Biserica să şi-i apropie pentru a le oferi harul tămăduitor. Se cuvine, mai mult ca oricând, să aplicăm cu încredere pedagogia divină a recuperării celor păcătoşi, îndepărtaţi de Biserică, căzuţi pradă plăcerilor şi patimilor care îi stăpânesc. Concluzionăm că homosexualitatea este o patimă de necinste, iar ca să poată fi consideraţi fii ai Bisericii şi primiţi la Sfânta Împărtăşanie, cei care practică această patimă trebuie să renunţe la ea printr-un act de pocǎinţă. b) Drogurile Trăim într-o lume ale cărei mutații au un ritm extrem de rapid, surprinzatoare chiar și pentru cei ce le-au generat. Dezvoltarea continuă a tehnologiei și a științei este o evidență ce afirma progresul umanității spre fericire și bunăstare materială. Era modernă și civilizația tehnologică au fost considerate drept sursa fericirii oamenilor. Descoperiri fără precedent, invenții ce păreau nu cu multă vreme că țin de domeniul fantasticului au intrat acum în viața cotidiană a multor locuitori ai planetei. Însă omul contemporan trăiește o profundă criză interioară. 156

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Într-o lume egoistă, care propovăduiește un materialism puritan și conformist, tânăra generație va merge cât de departe spre a afla o alternativă. Un mijloc de evadare, altul decât sexul, sunt drogurile. Acest flagel este cumplit, răspândindu-se galopant la nivelul întregii lumi. Cel mai grav, însă, este faptul că acest flagel s-a răspândit cel mai mult în rândul tinerilor, adică, viitorul unei națiuni. Drogul, în accepțiunea sa cea mai largă, este prezent în viața omenirii de foarte multă vreme. Așa-zisă plăcere produsă de consumul sub orice forma al substanțelor din gama drogurilor de tot felul ține, din punct de vedere religios, de sfera păcatului. răspândindu-se galopant la nivelul întregii lumi. Cel mai grav, însă, este faptul că acest flagel s-a răspândit cel mai mult în rândul tinerilor. Nu putem să nu ne întrebăm: ce stă la originea consumului de droguri? Răspunsul vine de la sine: ispita, acea tentație, pornită din Paradis, încriminată de la început, dar prezentă în viața oricărui om. Ca să combați un rău trebuie să-l cunoști, și nu sub forma unei experiențe directe. Este necesar să fii informat. Prevenirea este un atribut al activității umane în relația ce implică munca cu omul212. Tinerii de azi, indifferent că sunt tinerii ghetourilor sau ai străzii care încearcă să-și înalțe sufletul mai presus de duhoarea unei lumi a violenței, sărăciei și viitorului aparent lipsit de speranță, sau punk-erul care se refugiază din nebunia industrializată a lumii, sau elevul de liceu care evadează din viața plictisitoare a intelectualismului, nu întâmpină nici o dificultate pentru a găsi drogul care le deschide ușa către o altă lume213. În ceea ce privește narcomania, problema majoră este de ordin duhovnicesc, iar în ce privește procesul tratamentului, acesta nu constă în administrarea medicamentelor, cât în reeducare, în recuperare îndelungată și minuțioasă. Împătimirea de narcotice este 212 213

http://www.crestinortodox.ro/diverse/biserica-flagelul-drogurilor Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – Ultima și adevărata răzvrătire, p. 30

157

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE instituită în primele două-trei luni. De obicei omul devine sclavul narcoticelor chiar după prima injectie. La narcoman se dezvoltă dependența fizică și psihică de narcotice. Dependența fizică se realizează în urma infiltrării narcootrăvirii în mecanismele profunde ale metabolismului ăi în procesele biochimice din organism, încât acesta ajunge să-și pretindă porția regulată de drog. La fiecare zece-douăsprezece ore, narcomanul simte dorința de neînvins de a-și lua doza, care până la un moment dat crește în continuu. Dacă din oarecare cauze nu poate să-și ia drogul, narcomanul se chinuiește cumplit: îl trec sudori reci, apare greața, voma, dureri articulare, senzație de slăbiciune, dureri abdominale, tremur în tot corpul. Depresia, tensiunea interioară, anxietatea sunt însoțitorii obișnuiți ai abstinenței214. Consumul de narcotice aduce vătămări foarte puternice, câteodată ireversibile, sănătății omului. Suferă grav creierul și tot sistemul nervos, imunitatea scade, ficatul e distrus, inima slăbește. Nu există, practic, organ ori sistem din organismul narcomanului care să rămână neafectat. Există trei etape în această încătușare: distracția, amăgirea și moartea. Atunci când Timothy Leary a început să facă experiențe la Harvard cu L.S.D., propovăduind mesajul anticultură al vremii: ,,Deschide-te, armonizează-te și abandoneaz-o”215, mase întregi de tineri s-au gândit nu numai să evadeze, prin intermediul drogurilor, din lanțurile unei societăți agresive, dar în același timp să se și ,,armonizeze” cu tărâmul spiritual. Iluzia folosirii drogului psihedelic începe cu primul stadiu: distracția. În această etapă lumea mondenă îi pare consumatorului ca magnifică. Acum el uită de corupția lumii și e încântat că a experimentat ceva nou în viată. Amăgirea survine atunci când consumatorul începe să creadă că 214

Dr. Dmitri Adveev, Când sufletul este bolnav, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria București 2005, p. 162- 163 215 Monahii John Marler și Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – Ultima și adevărata răzvrătire, p. 31

158

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE drogul e cheia schimbării sale. De acum spirala descendentă a dependenței a început: el cade treptat într-o stare psihică depresivă, până când ajunge la dependență. În acest moment, consumatorul a devenit robul obișnuinței și al dependenței trupești. El este apoi tiranizat continuu de drog până când întreaga ființă i se vlăguiește sau până la moarte. O altă evadare din realitate care trece neobservată în această lume a plăcerilor este alcoolul. În lumea contemporană de căutare și cultivare continuă a plăcerii, alcoolul e amorțire a maselor și autodistrugere a celor lipsiți de noroc. Alături de televiziune, alcoolul este modul cel mai obișnuit de a evita problema adevărului. În fuga lui continuă de a evita cercetarea propriei conștiințe, omul va folosi orice mijloace de evadare, inclusiv consumul de alcool. Golul său lăuntric e temporar umplut de euforia simțită în trup datorită alcoolului, și astfel el uită de acea pustiire lăuntrică pe care o poartă cu sine. Deznodământul alcoolismului este tragic. Este o fiară care înghite bărbați, femei și copii și care ca un demon pune stăpânire pe sufletul omului spre a distruge familii întregi. Deznodământul căutării unei împliniri spirituale prin consumul de droguri și alcool este moartea sufletului. Sufletul are nevoie de adevăr pentru a fi viu, însă în aceste timpuri pline de primejdii, adevărul răzbate greu. Dușmanul adevărului vinde minciuna drogului drept adevăr. Tineretul epocii moderne este o generație infometată care mănâncă orice i se dă. c) Violența Altă mare provocare pentru tineri este violența. Violența umană este o temă a prezentului în multe țări, violența socială, ca și cea interpersonală reprezintă argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educaționale pentru a promova conștientizarea acestui fenomen și a pleda pentru mijloace nonviolente de interacțiune și de reglare a vieții sociale. Situația generală îngrijorează, pentru că violența a devenit o temă cu care se confruntă toate societățile, necesitând o luare de 159

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE poziție la nivelul întregului corp social și dezvoltarea unor strategii de investigație, prevenire și control. Familia este mult discutată, cercetătorii din științele sociale acceptând ideea schimbării structurii și valorilor ei, ca și a degradării climatului de securitate și refugiu cu care este familia asociată în mod tradițional. Modernitatea și condiția urbană au generat noi forme de violență și au provocat schimbări la nivelul valorilor si aspirațiilor indivizilor. Conflictele datorate sărăciei, dar și lipsei de educație și de informație generează contexte de viață privată în care violența este un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind învățat de copii și reprodus ca modalitate esențiala, frecventa și ,,firească” de comportament interpersonal. Violența este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisă sau audiovizuală, informează în permanență cu privire la manifestări diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai agresive, precum războaie ori crime terifiante, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, și până la cele mai putin șocante (dar nu mai puțin vinovate), cum ar fi violențele verbale. În acest context, apariția diferitelor forme de violență în mediul școlar pare aproape o fatalitate și devine, adesea, un lucru obișnuit, cu care semenii coexistă fără măcar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar dacă reprezintă o problemă delicată, luarea în stăpânire a fenomenului violenței nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare și posibilitățile de prevenire. Violența omului modern este exprimată în două feluiri: o violență îndreptată către ceilalți și o violență îndreptată către sine. Violența către ceilalți este acea nețărmuită răutate care a înrobit inimile multora: setea de a lovi cu furie pe altul. Violența nu se reduce numai la căteva evenimente izolate, ci mânjește cât mai multe mâini cu sânge. Copiii își ucid părinții, părinții își ucid copiii, prietenii își ucid prietenii, copiii ucid alți copii. Timpurile pe care le trăim sunt timpurile unei violențe absurde când oamenii ucid

160

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE doar de dragul actului în sine și tot ei spun de ce există atâta violență în lume216. Un criminal fiind întrebat de ce a ucis atât de mulți oameni a răspuns că s-a inspirat din literatura pornografică. Altul a spus că a văzut așa ceva în filme și s-a gândit că ar putea ,,să încerce”. Mai demult copiii colecționau cartonașe cu jucătorii de fotbal; acum însă, în timpurile noastre ,,evoluate” ei colecționează cu pasiune chipuri de criminali. Tinerii reprezintă o categorie socială vulnerabilă, studiile arătând faptul că implicarea din ce în ce mai ridicată a generației tinere în comportamente violente de orice fel este un semn al fenomenelor de inadaptare și marginalizare socială. Tânărul poate fi victimă sau agresor, sau se poate afla în ambele ipostaze. Sunt incluse comportamentele agresive – intimidare, pălmuire, bătaie precum și actele delincvente - jaf, atac, viol, omucidere - comise de tineri sau împotriva tinerilor. În mod tradițional, școala este locul de producere și transmitere a cunoașterii, de formare a competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de înțelegere a raporturilor cu ceilalți și cu noi înșine. Misiunea școlii nu este doar de a pregăti forța de muncă. Școala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăța, dorința de a reuși și de a face față schimbărilor de pe piața muncii. În acest context, a vorbi despre violență acolo unde ne așteptăm să găsim cele mai bune condiții pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității poate părea un fapt cel puțin neverosimil. În ultimii ani, violența în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Totuși, cunoștințele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile Ministerului de Interne și ele vizează diferite tipuri de infracțiuni comise de minori: omoruri, tentative de omor, vătămări corporale grave, violuri, furturi, tâlhării. 216

Ibidem, p. 37

161

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Violența școlară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbește despre violență în școală, se consideră drept surse favorizante factorii exteriori ai școlii: mediul familial, mediul social, ca și factori ce țin de individ, de personalitatea lui217. Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivității elevilor. Mulți dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experiența divorțului părinților și trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat și de criza locurilor de muncă, de somajul ce-i atinge pe foarte mulți părinți. Părinții sunt confruntați cu numeroase dificultăți materiale, dar și psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eșecului. În aceste condiții, ei nu mai sunt sau sunt puțin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave care-i afectează profund pe copii: violența intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijența, la care se adaugă și importante carențe educaționale lipsa de dialog, de afecțiune, inconstantă în cerințele formulate față de copil (treceri de la o extremă la alta, de la o permisivitate exagerată la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de sancționare a copilului pe motiv că ,,bătaia-i ruptă di rai”. Sunt și părinți care privilegiază în mod exagerat relația afectivă în detrimentul rolului educativ pe care ar trebui să-l aibă în raporturile cu copiii lor: nu le impun nici un fel de interdicții, de reguli, emit puține exigențe și caută să evite conflictele. La rândul său, mediul social conține numeroase surse de natură să inducă, să stimuleze și să întrețină violența școlară: situația economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalitățile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncționalități la nivelul factorilor responsabili cu educația tinerilor, lipsa de cooperare a instituțiilor implicate în educație. Pentru fostele țări comuniste, conjunctura economică și socială 217

Adrian Neculau, Gilles Ferreol, Violența - Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași 2003, p.125

162

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea școlii, de utilitatea științei. Și aceasta cu atât mai mult cu cât constată că școala nu îi asigură inserția profesională. Valorile tradiționale vehiculate în școală - munca, meritul, efortul - cunosc o eroziune vizibilă. Un mediu social în criză (criza locurilor de muncă, criza familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalității copilului218. În ordinea frecvenței de manifestare a violenței între elevi, cele mai des utilizate sunt injuriile, jignirea pe seama trăsăturilor fizice sau psihice, certurile, conflictele, bătaia, jignirea pe seama situației socio-economice, jignirea pe criterii de apartenență etnică, respectiv jignirea pe criterii de apartenență religioasă. Sunt mai predispusi la violență tinerii care au vârsta între 14 și 17 ani, sunt nesupravegheați de familie sau de instituțiile de învățământ, fac parte din găștile de cartier, au un risc crescut de abandon școlar, sunt tineri marginalizați, se află sub influența grupurilor de infractori, se află sub influența negativă a grupului de prieteni, sunt studenți aflați în căminele studențești, sunt instituționalizați, sunt dependenți de alcool, droguri, jocuri de noroc, tipul familiei ( numărul de membri, familii dezorganizate, condițiile economice precare, în familiile cu mulți copii se dezvoltă comportamente abuzive mai ales între frați), interesul minim acordat de părinți colaborării cu profesorii pentru intervenția în cazurile elevilor cu comportamente agresive. De multe ori copilărești pentru un adult, motivele violenței fizice sau verbale în mintea unor adolescenți sunt grave, ceea ce îi face să reacționeze în funcție de felul în care concep o anumită situație sau în funcție de educația primită. O altă formă de violență e cea îndreptată către sine, care e extrem de răspândită. Ea nu se limitează numai la interesul cunoscut pentru moda tatuajului, găurirea și mutilarea trupului

218

Ibidem, p. 129

163

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE practicate de ,,primitivul modern”219, ci se găsește în mizerabila practică a masochismului. Majoritatea tinerilor au trecut până la urmă prin această experiență, dacă nu chiar au rămas stăpâniți de ea. Ne-am produs o violență nouă înșine nu doar fizică, ci și psihică. Deprimarea crescândă, care se datorează vieții trăite în confuzia lumii nihiliste, ne îngenunchează și, plini de furie, ne dezlănțuim asupra noastră înșine. De fapt, masturbarea devenită viciu este însoțită adesea de sentimente de rușine, mânie sau dezgust față de sine220. Datorită impulsului dat de mass-media și prin influenta artei moderne, o nouă modă e în voga: demența și copiii ei, adică sexul drogurile și violența, iar complice al acestui homicid este moda însăși. d)Abuzul asupra copiilor. Incestul. Pedofilia sau pornografia infantilă Abuzul asupra copiilor este reprezentat de orice formă de violenţă fizică sau emoţională la care sunt supuşi sau expuşi copii. În România, Legea 272/2004 privind protecţia copiilor încearcă să clarifice aceste aspecte şi să ofere suportul legal pentru a identifica cazurile de abuz. Săvârşirea abuzului implică acţiunea voluntară a abuzatorului, care periclitează existenţa şi dezvoltarea copilului, indiferent de existenţa unui posibil consimţământ al copilului. Există diverse tipuri de abuz: fizic (orice formă de pedeapsă corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentaţiei), emoţional (rejectarea, intimidarea verbală prin diverse ameninţări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte umilitoare, izolarea, interzicerea contactului cu propria familie etc.), sexual (act sexual cu copii, implicarea copiilor în producţia, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea organelor sexuale ale 219

Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – Ultima și adevărata răzvrătire, p.38 220 Preot Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 123.

164

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice copiilor, realizarea unor acte sexuale în prezenţa copiilor). Aceste forme de abuz pot fi asociate şi cu neglijarea copilului sau cu diverse forme de exploatare a acestuia. Abuzul se referă la orice formă de violenţă intenţionată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică întotdeauna violenţă. Abuzul sexual asupra copiilor poate avea ca rezultat traume atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, incluzând psihopatologia în viaţa adultă. Efectele psihologice, emoţionale, fizice şi sociale includ depresia, stresul post-traumatic, anxietatea, tulburările de nutriţie, stima scăzută de sine, tulburările disociative (,,general psychological distress and disorders”) ca de pildă somatizarea, nevrozele, durerile cronice, comportament sexualizat, probleme şcolare; şi probleme de comportament care pot să includă abuzul de substanţe dăunătoare, comportament distructiv, criminalitate în viaţa adultă şi tentative de suicid221. Câteva categorii de abuz sexual sunt: violul (actul sexual împotriva voinţei copilului), pedofilia (atracţia sexuală a unui adult faţă de copii) şi respectiv incestul (legătura sexuală între părinţi şi copii sau între fraţi şi surori). Abuzul sexual din partea unui membru al familiei este o formă de incest şi poate rezulta traume psihologice mai serioase şi cu o mai mare întindere în timp, mai ales în cazul incestului parental. Se aproximează că între 15% şi 25% dintre femei şi 63 respectiv între 5% şi 15% din bărbaţi au fost abuzaţi sexual când erau copii. Cei mai mulţi abuzatori sexuali sunt familiarizaţi cu victimele lor; aproximativ 30% dintre ei sunt rude ale copilului, cel mai adesea fraţi, taţi naturali sau vitregi, unchi sau veri cu victimele lor; aproximativ 60% sunt alte persoane cunoscute din anturajul copiilor ca de pildă prieteni ai familiei, bone sau vecini; cazurile în care abuzatorii sunt total străini de copii nu depăşesc 10% din totalul cazurilor de abuz sexual asupra copiilor. Cel mai frecvent 221

http//ro.wikipedia.org/wiki/Abuz_asupra_copilului

165

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE bărbaţii sunt cei care comit abuzuri sexuale asupra copiilor; studiile arată cǎ femeile comit între 14% şi 40% din abuzurile raportate asupra bǎieţeilor şi aproximativ 6% din abuzurile raportate asupra fetiţelor. Cei mai mulţi abuzatori ai copiilor pre-pubesceni sunt pedofili, cu toate acestea un mic procent dintre abuzatori nu întrunesc criteriile pentru a fi consideraţi pedofili222. Cuvântul pedofilie vine din limba greacă (grec. παις [pais] „băiat, copil” şi φιλια [philia] „prietenie“) este o tulburare care se manifestă prin înclinaţia erotico-sexuală a unui adult faţă de un copil. Termenul a fost folosit prima oară în anul 1896 de psihiatrul vienez Richard von Krafft-Ebing în lucrarea sa Psychopathia sexualis223. Trăsătura principală a acestei tulburări sexuale se caracterizează prin interesul sexual ce se manifestă numai pentru copii la vârsta de pubertate pe o perioadă de lungă durată. Pedofilii sunt acele persoane adulte care se angajează în relaţii sexuale cu copiii, dorind cu intensitate aceste relaţii şi căutând diferite ocazii pentru a atrage aceşti copii în ,,jocurile” lor erotice. Pedofilul- cred unii psihologi sau psihiatri - este o persoană caracterizată de complexe, cu caracteristici sexuale inadecvate, şi care resimte o profundă stare de inferioritate faţă de femeile adulte, căutând parteneri sexuali de vârstă fragedă (care nu au ajuns încă la pubertate) care să-i poată stimula şi satisface fanteziile erotice. Studiile de specialitate au demonstrat că nu există un portret tip al pedofilului, personalitatea acestuia depinde în mare măsură de actul de pedofilie pe care l-a comis224. Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ cu tulburări mentale. Potrivit unui studiu 80% dintre aceştia au sub 35 de ani şi doar 1-2 % au peste 50 de ani. Cei care aparţin grupei de vârstă de 30-35 de ani tind să-şi satisfacă fanteziile din adolescenţă 222

Ibidem http//ro.wikipedia.org/wiki/Pedofilie 224 http// aletzsa.wordpress.com/2011/02/.../despre-pedofilie-si-pronografie-infant 223

166

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE şi au ca motiv al acţiunii lor insatisfacţiile din cadrul căsătoriei. Cei care molestează copii pot proveni din rândul delincvenţilor, dar pot fi şi membri marcanţi ai comunităţii. În majoritatea cazurilor, copilul cunoaşte agresorul, îl vede deseori, îl admiră şi are încredere în el.225 Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de relaţii nesatisfăcute cu femeile. Mulţi nu au avut o relaţie heterosexuală adultă normală. 65 Agresorii cronici sunt mai impulsivi, neconvenţionali, bizari, confuzi, alienaţi, prezentând şi acuze psihosomatice. Pedofilii au o personalitate pasiv-agresivă cu sentimente de inferioritate şi o puternică dependenţă. În peste 50% dintre cazuri, abuzul sexual nu este izolat, ci persistă pe o perioadă lungă de timp, de la săptămâni până la ani226. Aşadar, pedofilia este o prelungire a homosexualităţii. Majoritatea homosexualilor sunt pedofili. Ce-i atrage pe homosexuali la copii? Homosexualii sunt nemulţumiţi din punct de vedere sexual. Unirea dintre un bărbat şi o femeie are drept scop procreerea, dar unirea dintre bărbat cu bărbat sau femeie cu femeie are drept scop plăcerea trupească. Această plăcere trupească a dus pe om la o stare josnică, a transformat plăcerea într-o patimă extremă. Nemai găsind plăcere la partenerul său, împătimitul (homosexualul) îşi îndreaptă patima spre o fiinţă pură. De obicei curăţia, puritatea copiilor atrag pe homosexualii fanatici, agresivi. Vedem astăzi atâtea cazuri de copii care au dispărut şi care, după o perioadă îndelungată, au fost găsiţi morţi. Aceştia au fost ţintele pedofililor, care de obicei, după ce-şi satisfac poftele diabolice îşi omoară victimele. Procedeele pedofililor sunt nuanţate şi diferite, de multe ori reuşind să se introducă în case bune sub masca unor dascăli, misionari şi chiar sub masca unor oameni religioşi. Sunt multe secte anarhice şi îndeosebi reprezentanţi de 225 226

http// ro.wikipedia.org/wiki/Pedofilie Ibidem

167

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE frunte ai sectelor satanice care îşi recrutează victime din lumea tineretului fără ocupaţie, fără şcoală, dar tot aşa de bine şi din rândul tineretului studios. Conform legii „abuzul sexual asupra copiilor” este un termen general care descrie acele acte criminale în care un adult se angajează în activităţi sexuale cu un minor sau exploatează un minor în scopul obţinerii unei recompense sexuale. Codul Penal defineşte actele de violenţă sexuală care constituie infracţiuni şi sunt pedepsite ca atare, respectiv violul (art. 197 CP), agresiunea sexuală (art. 219 CP), actul sexual cu un minor (art.198 CP), racolarea minorilor în scopuri sexuale (art. 222 CP), corupţia sexuală (art. 202 CP) şi incestul (art. 203 CP). Exploatarea sexuală (sau proxenetismul) reprezintă obligarea minorului să se prostitueze; filmarea sau fotografierea copilului pentru a produce materiale cu caracter pornografic. Proxenetismul este pedepsit prin art 213 CP227. De asemenea, exploatarea minorilor în scopuri sexuale este definită de către Convenţia de la Lazanrote (art. 21 – Infracţiunile legate de participarea unui copil la spectacole pornografice, art. 20 – Infracţiuni referitoare la pornografia infantilă şi art. 19 – Infracţiuni referitoare la prostituţia infantilă).228 Această convenţie a fost ratificată de România la 14 decembrie 2010 şi publicată în Monitorul Oficial (legea nr. 252). Asociaţia Americană de Psihiatrie a exprimat în mod clar că: ,,copiii nu pot să îşi dea acordul pentru efectuarea de activităţi sexuale cu adulţii şi condamnă orice astfel de acţiune în care un adult se angajează în activităţi sexuale cu copii: Orice adult care se angajează în activităţi sexuale cu un copil face un gest criminal şi imoral care în nici un caz nu poate fi considerat un comportament normal sau acceptabil de către societate”.229 227

http// anp.gov.ro/.../Codul+Penal+al.../7fd6b4fc-a94e-4bab-bf79-14215deecf0 http//www.copii.ro/.../textul%20Conventiei%20in%20limba%20romana_2009 229 http//ro.wikipedia.org/wiki/Abuz_asupra_copilului 228

168

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Sunt multe ţări ale Europei în care pedofilia nu este pedepsită. Spre exemplu, în Germania, pedofilia în sine nu este pedepsită de lege. Pedofilul va fi pedepsit numai dacă cedează dorinţelor sale primare şi intră în acţiune, forma cea mai gravă care poate fi comisă este „pornografia cu copii”.230 Biserica trebuie să ştie ce se întâmplă în rândurile credincioşilor săi şi mai cu seamă în rândurile tineretului şi să vegheze asupra sănătăţii spirituale şi trupeşti fiindcă de sănătatea spirituală şi fizico-somatică depinde dăinuirea neamului nostru românesc. Familia creştină este şi trebuie să fie făcută o pepinieră a virtuţilor creştine. 3.5Soluții pastorale pentru rezolvarea acestor provocări Cunoscând toate aceste cauze și pericole care pândesc viața de familie și amenință trăinicia și integritatea ei, este firesc să ne întrebăm ce trebuie să facă, în primul rând, slujitorii Bisericii față de aceste stări de lucruri negative existente. Așa cum remarcam mai înainte, toate aceste situații provin din lipsa instrucției și educației religioase. Ateismul materialist pe de o parte, iar pe de alta secularizarea, care se intinde tot mai mult, au adus în sufletele oamenilor acest gol spiritual, care îi determină să devină robi plăcerilor erotice și să nu urmărească în viață decât progresul său propășirea materială, uitând de Dumnezeu și de semeni. De aceea, sarcina principală a slujitorilor Bisericii este intensificarea catehizării, pentru a ,,cre,tina” din nou pe oameni, scoțând în evidență valorile moarale și spirituale ale creștinismului și rolul lor în dezvoltarea și afirmarea insului și a societății. Privitor la familie și viață, trebuie să se cultive o concepție sănătoasă despre ceea ce înseamnă ele pentru binele fiecăruia și al societății. Trebuie accentuată și cultivată învățătura că familia își 230

http// infantila

aletzsa.wordpress.com/2011/02/.../despre-pedofilie-si-pronografie-

169

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE are fundamentul ei natural și supranatural în Taina Sfintei Treimi. După cum persoanele Sfintei Treimi nu pot fi concepute fără iubire, la fel relația dintre bărbat și femeie nu se poate imagina fără acest liant atât de necesar conviețuirii dintre cei doi parteneri. Familia nu se poate concepe, întemeia și afirma sau împlini decât dacă are la temelie iubirea între soți și între aceștia și copii. Familia creștină adevărată are la bază dragostea jertfelnică și frica de Dumnezeu. ,,Supuneți-vă unul altuia întru frica lui Hristos” și ,,așa să-și iubească bărbatul femeia sa ca pe sine însuși, iar femeia să-l respecte pe bărbat” ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 21 - 23). Adevărata familie creștină este aceea în care soții se iubesc cu adevărat, își îndeplinesc îndatoririle față de societate, prin muncă și comportare exemplară, se preocupă de nașterea, creșterea și educarea copiilor, iar aceștia, la rândul lor, sunt supuși și ascultători de părinți. Altfel, ea nu mai este familie, ci o parodie, un contract, o convenție, un mod de viață artificial, consensual și fără roade. Locul în care ia naștere familia creștină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea binefăcătoare a Duhului Sfânt. Prin Taina Sfintei Cununii, cei doi soți devin un singur trup, o unitate de gândire și simțire, se transformă spiritual, asemenea apei în vin la nunta din Cana Galieleii, înlăturând din viața lor egoismul și individualismul și trăind în comuniune sfântă, în dragoste jertfelnică și dăruire reciprocă. De aceea, orice formă de conviețuire dintre doi parteneri, în afară de cea binecuvântată de Biserică nu se poate îngădui sau accepta, fiind o sfidare a credinței și a moralei creștine. În această privință preoții trebuie să fie neîndurători cu formele parazitare ale vieții de familie: concubinajul, desfrâul, adulterul, incestul, homosexualitatea, lesbianismul, pervesiunile sexuale, prostituția, infierându-le în predică, iar în canonul de spovendanie fiind mult mai exigenți cu cei care practică asemenea păcate. Totdeauna să se scoată în evidență frumusețea, necesitatea și folosul vieții normale de familie. 170

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Pentru cultivarea unei concepții sănătoase despre familie și rostul ei, ca și despre obligațiile care revin celor doi viitori soți, se impune o catehizare sistematică a tinerilor care se căsătoresc, ca și obligativitatea ca aceștia să se spovedească și să se împărtășească înainte de Taina Cununiei. Se va scoate mereu în evidență că scopul căsătoriei este nașterea de prunci, avertizând pe tinerii miri cât de păgubitoare sunt toate practicile împotriva venirii pe lume a copiilor. Familia nu este doar o modalitate de satisfacere a plăcerilor erotice, ci leagănul și sanctuarul vieții, în care trebuie să se conceapă și să se nască viața. Se va insista mereu asupra faptului că Biserica este împotriva planning-ului familial și al metodelor și mijloacelor contraceptive, care sunt dușmanii vieții. Cu atât mai gravă este săvârșirea întreruperilor de sarcini, a avorturilor, care sunt crime ce nu pot fi răscumpărate niciodată, însemnând și lipsirea pruncilor avortați de posibilitatea botezării și a intrării în Împărăția lui Dumnezeu231. Cu toții ne gândim la soluții care să rezolve problemele legate de familie, deoarece majoritatea vieții noastre se desfășoară în cadrul familiei. Ne place sau nu toți am avut situații tensionate în familie, ne confruntăm cu diferite probleme și cu siguranță vor apărea alte momente grele de înfruntat. În funcție de situație trebuie să ne concentrăm în rezolvarea acestora în cel mai înțelept mod în care putem. Indiferent de situație, dacă privim înțelept lucrurile, ne raportăm direct la Dumnezeu. De El depinde suferința sau fericirea noastră iar ,,pentru mulți dintre cei care provin din familii ortodoxe, căsătoria cu o persoană necredincioasă a constituit unul din motivele părăsirii Bisericii și a pierderii credinței. Pentru alții însă căsătoria cu o femeie credincioasă a devenit o cale pentru creșterea lor duhovnicească”232. Întucât ,,frica de Dumnezeu este 231

Monseniorul Jaques Seaudeau, Problema eutanasiei, a avortului și a sidei în Europa de Est, în Congresul internațional Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin, EIBMBOR, București 2002, p. 276, apud Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în revista ,,Glasul Bisericii”, nr. 9-12, 2001, p. 124 232 Pr. Prof. Galeb Kaleda, op. cit., p. 7.

171

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE începutul înțelepciunii” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 7), cu aceeași înțelepciune divină trebuie să acționăm și în relația de familie și astfel să ne temem să facem ceea ce poate supăra sau necăji persoana iubită, să nu facem ceva despre care nu am dori să afle soțul sau soția. Aceasta este teama care păstrează unitatea căsniciei233. Același gând îl găsim și la Sfântul Teofan Zăvorâtul care ne spune: ,,Frica lui Dumnezeu și aducerea-aminte de moartea sa împărătească să fie înlăuntrul dumneavoastră. Împărtășiți-vă cu Sfintele Taine după rânduială: nu vă leneviți a vă apropia de Împărtășanie, dar să fiți totdeauna pregătiți”234. Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este centrul vieții creștine, este criteriul de referință a fiecărui creștin care dorește să se mântuiască, cu alte cuvinte, să fie alături de Dumnezeu, sfinți și îngeri, criteriu pe care își va zidi toate de-a lungul vieții sale pământești, pe ,,piatra cea din capul unghiului” (Efeseni 2, 20), care este Hristos Cel născut, răstignit, mort, pogorât în iadul din mine și înviat cu mine. Fără de Dumnezeu nu putem face nimic. Dacă ne-am născut pentru împărăția cerurilor este pentru că El S-a născut pe pământ și ne-a dat viață veșnică, tot astfel și răstignirea noastră se datorează răstignirii lui Hristos, care S-a făcut postament al răstignirii noastre. Au înțeles prin răstignire sfinții, că trebuie să renunțe la păcat și să rabde orice pentru Hristos, iar atunci când au implinit toate, să spună: ,,Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Pe cruce nu poate să stea nimeni fără de Hristos, numai împreună cu El pot fi răbdate toate încercările. Iar în aceste încercări se descoperă planul lui Dumnezeu cu omul. Acesta vrea să fie cu Dumnezeu, atunci când a înțeles că pentru aceasta a și fost creat, iar pentru a fi cu Dumnezeu

233 234

Ibidem, p. 18. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București 2004, p. 35

172

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE este nevoie de despătimirea lui. Această despătimire nu poate fi îndeplinită numai dacă trece prin focul curățitor al încercărilor. Trebuie să insistăm în orientarea familiei spre calea Bisericii, bună rânduială începe odată cu o viață îmbisericită. Harul Duhului Sfânt mângâie familia indiferent de starea prin care trece și astfel trecem peste bucurii și probleme: ,,sarcina, nașterea, alăptarea, educația copiilor, grija neîntreruptă a unuia față de altul sunt treptele căii spinoase care conduc spre școala iubirii. Ele sunt evenimentele principale din viața unei familii din care se sporesc rugaciunea si patrunderea sotului in lumea interioara a sotiei”235. De altfel sfințenia căsătoriei are loc numai în sensul că este sfințită de Biserică, când cuprinde toate cele trei laturi ale ființei omenești: trupul, sufletul și duhul, când dragostea soților îi ajută pe aceștia să crească duhovnicește și când această dragoste nu se rezumă doar la propria persoană, ci, transfigurându-se se revarsă asupra copiilor și îi cuprinde cu căldura ei pe cei din jur236. În multe cazuri numai amintirea unor momente importante din slujba cununiei, i-a ajutat pe mulți să treacă peste momente grele și să depășească perioadele dificile apărute în viață, săși păstreze familia întreagă și să primească o mare bucurie. Însă idealul comun la care trebuie să ajungă familia este să aibă în vedere împărtășirea comună: ,,Împărtășirea comună este idealul către care trebuie să aspire soții pe parcursul întregii vieți”237. În nici o altă religie căsătoria nu este ridicată la un nivel atât de înalt ca în creștinism. Desăvârșirea ei stă în Euharistie, iar speranța pe care ne-o oferă căsătoria creștină, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur ,,în veacul viitor soții care au fost credincioși unul altuia în timpul vieții să se întâlnească după moarte și să dăinuie veșnic alături de Hristos în mare bucurie...sufletele celor care se cunună se unesc cu Dumnezeu într-o unire negrăită”238. 235

Pr. Prof. Galeb Kaleda, op. cit., p.18 Ibidem, p. 20 237 Ibidem, p. 38 238 Ibidem, p. 41 236

173

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Astfel pentru a pune început bun în viața de familie e de dorit ca tinerii care se pregătesc să se căsătorească să nu depună prea mare efort pentru pregătirile de organizarea petrecerii de nuntă, ci să participe împreună la Liturghia Dumnezeiască, unde ar fi de preferat ca tinerii să se împărtășească chiar în ziua nunții. Așa cum am văzut consecințele păcatelor se manifestă prin probleme, neliniște, agitație, nesiguranță, prin tulburarea familiei întrucât ,,majoritatea problemelor căsniciei voastre își au sursa spirituală în păcatele nespovedite”239. Spovedaniea este un mijloc de a îndrepta căsătoria, întrucât Dumnezeu ridică păcatele noastre curățind familia și eliberând-o din robia păcatului familia devine o oază de bucurie: ,,Nu încercați să vă schimbați voi înșivă căsătoria! Acest lucru va eșua. Lucrați împreună cu harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos, prin Biserica Sa și veți reuși!”240. Orice familie are probleme însă important este să știm să ne acceptăm crucea și să-L lăsăm să pună și El umerii spre ajutorul nostru: ,,Această legătură între Cruce și Înviere este de o importanță fundamentală. Oricine a fost căsătorit știe că fiecare căsnicie își are crucea sa. Nici o căsătorie nu e perfectă și nici o lună de miere nu durează până la sfârșit. În lumea reală nu există ,,și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Este nevoie de foarte multă muncă pentru a avea o căsnicie reușită. Crucea se împodobește cu flori. ,,Crucea – crucea care este în căsnicia voastră – va inflori cu viața cerească dacă o îmbrățișați, o sărutați și o purtați și nu fugiți de ea, încercând să vă luați alta”241. Familiile de azi, mai ales cele cu probleme sunt și cele care ignoră viața duhovnicească. Pentru a uita de necazuri ei se ascund în spatele distracțiilor, sau mai rău în robia unei patimi. Ceea ce nuși dau seama este că ,,prin ignorarea laturii duhovnicești ei plantează semințele dezbinării și ale neliniștii în proaspăta arătură a

239

Pr. John Mack, op. cit ., p.15 Ibidem, p.16 241 Ibidem, pp. 22-23 240

174

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE mariajului lor. Din păcate, aceste semințe sunt cele care, crescând, înăbușă iubirea în multe căsnicii”242. O viață lipsită de bucuria harului nu are nici o nădejde în situațiile criză. De aceea se ajunge la situații pe care nici nu ți le poți imagina că ar fi posibile. În multe cazuri toți membrii familiei se complac în patimi și scandalurile specifice acestei atmosfere. În unele situații unul din familie ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu iar tensiunile iau amploare întrucât acesta devine nesuferit. Acest lucru a fost prorocit de Mântuitorul și după cum se vede, se adeverește în multe case: ,,Veți fi urâți de toți pentru numele Meu, iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22); ,,Și dușmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36); ,,Fericiți cei ce plângeți acum, că veți râde. Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei, și vă vor batjocori, și vor lepăda numele voastre ca un rău din pricina Fiului Omului” (Luca 6, 21-22); ,,Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.” (Ioan 16, 20). Despre acest lucru Sfântul Nicolae Velimirovici spune într-o scrisoare unui rugător de care își bat joc toți casnicii săi: ,,Ce poate fi mai deslușit decât aceste prorocii? Iată, ele se împlinesc și astăzi, lângă căminul tău, asupra ta. Ca atare, primește toate ocările ca pe niște decorații. Să ști că prigonitorii tăi se vor căi; batjocoritorii tăi vor tăcea și tu te vei bucura. Astăzi ești cel din urmă în casa tatălui tău, însă degrabă vei fi cel dintâi. Iar cei care te prigonesc îți vor sluji. Lucrul acesta e prezis, și s-a adeverit de mii de ori și în mii de locuri”243. ,,Dragostea dintre copii se naște din dragostea dintre părinți”244 Părinții ca model pentru copii devin călauză pentru 242

Ibidem, p. 29 Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Scrisori misionare., traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucuresti 2006, pag. 68 244 Pr. Prof. Galeb Kaleda, op. cit ., p. 81 243

175

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE viitorul copiiilor. Din familii credincioase copiii pleacă cu principii sănătoase, deși e posibil ca aceștia să și le distrgă pe parcurs, spre deosebire de copiii care pleacă din familii slabe și care întemeiază la rândul lor același tip de familie cu probleme, deși unii își caută model în altă parte întemeind o familie solidă. ,,Respectul reciproc dintre soț și soție îi determină pe copii să fie respectoși cu părinții”245. Copiii devin respectoși nu numai cu părinții ci și cu viitorii lor copii. Însă dacă dorim ca mariajul nostru să crească în iubire și bucurie, trebuie să ne căsătorim nu pentru a primi, ci pentru a da. Pentru că după cum Hristos a spus: ,,Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20,35). Putem spune că ,,nici o căsnicie nu rezistă testului timpului, nici una nu poate face față furtunilor vieții, dacă înainte de toate nu este o relație de iubire”246. Soluțiile ieșirii familiei din criza în care se află s-ar putea concentra în intensificarea și consolidarea relațiilor dintre viața familiei creștine și viața Bisericii, având ca mijloace sigure și eficiente Sfintele Taine, catehizarea copiilor și tinerilor, restaurarea vocației ascetice și jertfelnice a familiei, reîncreștinarea sau duhovnicirea spațiului în care familia trăiește și activează, afirmarea în orice împrejurare a identității eclesiale a fiecărui membru al familiei247. Se impun redescoperirea și valorizarea tradițiilor autentice creștine de exprimare a vieții de familie, revenirea la atmosfera creștină a familiei, reafirmarea stilului de viață creștin, concretizat de altruism, iertare, iubire, devotament și fidelitate. Lucrarea sfințitoare a Bisericii trebuie să consolideze și să adâncească pe cea catehetică destinată familiei și să fie urmată de cea social-caritativă, atenuând lipsurile materiale ale familiilor sărace, ale copiilor abandonați și oferind o șansă tinerilor aflați în 245

Ibidem, p. 167 Pr. John Mack, op. cit ., p. 45 247 Diac. George Aniculoaie, Soluții pentru ieșirea familiei din criză, în Ziarul ,,Lumina de Duminică”, din 20 noiembrie 2011 246

176

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE somaj sau copiilor ai căror părinți pleacă peste hotare. Trebuie să redescoperim puterea fidelității și sensul adevăratei libertăți. A fi credincios înseamnă a avea capacitatea de a depăși obstacolele. Sfânta Familie din Nazaret a cunoscut sărăcia și exilul, ceea ce reflectă experiențele atâtor familii din diferite țări ale Europei. Noii imigranți se află într-o situație care poate fi numită ,,exil” din țările de origine. Se zbat să-și căștige existența, să-și întrețină familiile din țară și din străinătate. În fiecare zi se confruntă cu neputința de a căștiga lucrurile de strict necesar, de a-și plăti chiria, de a-și cumpăra hrana și de a-și educa copiii așa cum ar dori. Educația copiilor trebuie controlată de către mica biserică, adică familia creștină, în care soțul, soția și copiii cresc în Hristos. Tocmai în cadrul familiei le putem explica copiilor în ce consta purtarea imorală întâlnită în jur. Cert este că oamenii sunt mult mai ușor de ademenit la păcat în perioada tinereții, când sunt mai ușor influențabili. Atracția și influența celor de aceeași vârstă îi vor tenta să se atașeze majorității și să se desfețe de plăceri vinovate. Foarte conștient de acest fapt, înțeleptul avertizează că cel ce se lasă pradă desfătărilor de tot felul în cele din urmă va avea parte de suferință (Proverbe 1, 27). Nu trebuie totuși înțeles că Biblia ar propune părinților să-și izoleze total copiii de societate sau de intâlnirile cu prietenii. Dimpotrivă, educația presupune socializare. Model poate fi chiar Domnul Hristos Care i-a avut în atenția Sa și pe copii și i-a mustrat pe ucenicii care voiau să-i îndepărteze de El. În cadrul activităților pastorale, preoții trebuie să aibă în vedere faptul că mulți dintre cei ce solicită oficierea căsătoriei pot fi învățați despre indisolubilitatea acestei Sfinte Taine, iar în cazul conflictelor dintre soți este nevoie ca integritatea căsniciei să fie păstrată prin orice mijloace. O obligație pastorală constă și în a-i sfătui pe cei care conviețuiesc necununați să ia aminte la cuvântul Sfintei Scripturi, care spune că desfrânații nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. De asemenea preoții trebuie să-i sfătuiască pe tinerii creștini care au dificultăți în înțelegerea propriei identități sexuale să se adreseze experienței celor care au învins sexualitatea cu toate implicațiile ei și alte probleme legate de acestea. 177

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Este nevoie, de asemenea, și de o colaborare mai strânsă între Biserică, Școala și Stat pentru salvarea instituției familiei, pentru depășirea dificultăților de orice natură, ce atentează la unitatea, integritatea și autenticitatea familiei creștine. Doar prin eforturi comune ale tuturor instituțiilor abilitate, având în centru Biserica, lumea secularizată de azi poate redescoperi valorile religios-morale autentice și totodată vocația familiei creștine. În contextul provocărilor lumii secularizate de astăzi, cu impact în ceea ce privește viața familiei este necesară conjugarea eforturilor Bisericilor pentru o mărturie comună a valorilor familiei, pentru dezvoltarea unor programe și proiecte concrete de cooperare în sprijinirea și propovăduirea valorilor familiei traditionale. Într-o societate în care reperele spirituale tradiționale sunt tot mai diluate, propunerea comună din partea Bisericilor a unui mod de a fi structurat în interiorul familiei tradiționale poate fi o speranță și un temei pentru generația actuală de a recupera ceea ce este cu adevărat esențial în plan existențial248.

248

Adrian Lemeni, op. cit., p. 150

178

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE CONCLUZII Dacă privim familia din perspectiva existenței umane, se poate afirma că ea este ,,izvor și albie a vieții”. Familia este prima societate naturală care se sprijină pe legatura indisolubilă dintre barbat și femeie și care se completează cu o lume noua în care apar copiii. Familia conferă omului ajutor și siguranță celui dintâi pas pe care îl face în viață și fără de care nu poate face altul. Dacă Dumnezeu a zis: ,,Nu este bine să fie omul singur pe pământ” (Ioan 10, 30), înseamnă că familia este însăși viața și cea dintâi instituție, mama tuturor celorlalte, unitate primordială a întregii societăți. În Tradiția ortodoxă, familia reflectă în constituția ei misterul Sfintei Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a spus că: ,,Eu și Tatăl Una suntem”, în chip asemănător, bărbatul și femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură ființă, în lumina Sfintei Treimi. De aceea, Taina Cununiei începe cu invocarea Sfintei Treimi: ,,Tatăl, Fiul și Sfântul Duh: […], să vă binecuvânteze pe voi. Să vă dea viață îndelungată, naștere de prunci buni, spor în viață și în credință. Să vă umple de bunătățile cele pământești și să vă învrednicească de bunătățile cele făgăduite” . În lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mică, în timp ce Biserica constituie familia cea mare. Familia devine un mijloc de a promova nu doar valorile lumii acesteia, ci mai ales, valorile vieții veșnice, scopul ei fiind acela de a lărgi hotarele Împărăției lui Dumnezeu. Atâta timp cât privim familia numai din perspectiva umana și nu o raportăm la Treime, la Biserica, nu vom înțelege că familia poartă în sine taina iubirii dumnezeiești. De-a lungul vremurilor, în sânul celor mai multe popoare și în cadrul celor mai variate culturi, familia a fost considerată a fi ,,leagăn” al vieții și al civilizației, loc al împlinirii de sine și comunitare a omului, spațiu spiritual și mediu mai prielnic existenței și afirmării vieții umane, în ceea ce aceasta are mai înalt și frumos: jertfa de sine, iubirea și dăruirea. Răspunzând nevoii ontologice a omului de dialog și comuniune, de împărtășire și 179

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE primire a tainei sufletului persoanei, a bucuriilor și implinirilor acesteia, dar și a încercărilor și a suferințelor ei tainice, familia a fost prețuită, elogiată și cultivată în istoria lumii și a omului, că fiind cea mai înaltă formă de conviețuire umană, de dobândire a fericirii în lumea aceasta, dar și ca anticipare și pregustare a bunătăților viitoare și veșnice, ce se pregătesc încă de aici și de acum. Rânduită de Dumnezeu prin actul creării omului, familia își dobândește o cinste și o prețuire specială în credința creștină, prin ridicarea ei la demnitatea de Sfântă Taină. Mântuitorul Hristos, Sfinții Săi Apostoli, Sfinții Părinți, scriitorii bisericești și întreaga teologie creștină au elogiat, de-a lungul veacurilor, frumusețile sale, au prezentat, la modul ideal, criteriile de întemeiere ale ei, relațiile ce trebuie să existe între membrii ei, scopul, vocația și sensul ei esențial- mântuirea membrilor- și, prin aceasta, îmbunățățirea vieții la modul general, avertizând totodată, și asupra încercărilor și rănilor ei tainice. Constituind forma cea mai largă de conviețuire umană și având o vechime atât de mare, nu este de mirare că familia a fost și una din cele mai ispitite valori autentice ale vieții umane. În evoluția ei istorică și duhovnicească, aceasta a fost greu încercată de numeroase forme de imoralitate și promiscuitate, infidelitate și agresivitate, de alterarea și deformarea relațiilor dintre membrii ei, toate acestea constituind forme deviante și căderi de la frumusețea și demnitatea sa și atentând greu la statornicia și trăinicia ei. De la vechile practici păgâne ale poligamiei și infidelității, la dreptul absolut al ,,stăpânului” familiei- bărbatul-, drept de viață și de moarte asupra soției și a pruncilor considerați împreună adevărați ,,sclavi”, și până la goana nebună a omului contemporan, de căutare și preocupare a plăcerilor personale – de cele mai multe ori în mod păcătos și pătimaș - , se întrevăd și se simt durerile și suferințele ei, încercarea de a le depăși, în vederea afirmării rolului ei în viața ființei umane, tot mai frământată și tot mai tulburată de valurile

180

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE plăcerilor și poftelor, pe care le cultivă lumea și societatea contemporană, până la paroxism249. Familia creștină ca și toate celelalte instituții cu rol formativ educativ, luate ca valori tradiționale, se confruntă cu o reală criză. Valorile familiei creștine tradiționale sunt în real proces de diluare sau de substituire. Constatăm că păgânismului din vechime îi corespunde o nouă formă de păgânism, în baza căruia omul refuză cu deosebită ușurință la idealurile morale, în favoarea unor plăceri grosiere și trecătoare. Asistăm, în vremurile noastre, la o inversare a ierarhiei valorilor, în sensul ,,cocoțării” pe soclul onorurilor, a bunurilor materiale, în detrimentul cultivării valorilor înalte și spirituale. Mai mult chiar, constatăm astăzi cu tristețe cum valori și virtuți care au fost prețuite vreme îndelungată, inclusiv cele legate de familie, sunt considerate de către omul modern lucruri ,,de rusine”, iar păcate îndelung și aspru înfierate, socotite, dacă nu virtuți și fapte vrednice de laudă, cel puțin acte din firescul vieții, a fi deja un lucru obișnuit, lăudat și nicidecum criticat; acceptat și nu lepădat. Părinții din vechime par a avea deplină dreptate în zicerile lor în care scoteau în evidență că, în vremurile de apoi, păcatele ,,vor călări” lumea, iar virtuțile vor fi luate în derâdere250 . Or, observăm cum azi păcatele sunt larg cultivate și amplificate, în forme nuanțate, în timp ce faptele bune și virtuțile par a fi izgonite, ostracizate, în sufletul a tot mai puțini creștini dornici de viață duhovnicească înaltă, de îmbunătățire morală și mântuire. Valorile tradiționale creștine sunt într-un real proces de diluare sau de substituire. Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea: toți urlă după libertatea de a trăi în patimi și dacă le vorbești despre stăpânirea poftelor, te vor privi ca pe un dușman. Într-o lume în care omul este supus procesului de dezintegrare, mai putem oare nădăjdui în – vorba părintelui Stăniloae – restaurarea omului și a familiei? 249

Pr. Ioan C. Tesu, Familia contemporana –intre ideal si criza, in Revista Studii Teologice, Nr. 1/ 2011, p.70 250 Ibidem, p. 70

181

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Dacă facem o incursiune în spiritualitatea românească, familia creștină se înscrie cu propriile ei valori. În afirmația femeii românce, care își numea soțul ,,omul meu” se cuprinde o întreagă teologie sau mai precis o antropologie creștină, deoarece soțul era pentru ea omul dat ei de către Dumnezeu, cu care își năștea copiii, îi creștea, îi ducea la Biserică și își trăia viața în cea mai perfectă curățenie trupească și sufletească, lipsită de orice imaginație perversă a căsniciei. Avea deci, sentimentul unei teofanii în cei pe care Dumnezeu i i-a dat. Viața de familie se baza pe fidelitate și devotament ca valori religios morale izvorâte din credința și frica de Dumnezeu. Cultul fecioriei până la cununie și a fidelității până la moarte, au fost piatra neclintită prin care s-a fortificat sufletul românesc în familia tradițională. Exista așadar o rușine sacră față de păcatele, care astăzi pentru soțul/soția contemporană au devenit virtuți: căsătoriile de probă, fără legatura sacră a tainei Nunții, desfrâul liber, perversiunile sexuale din cadrul cuplului, avorturile în masă, etc. Ne trăim drama unei societăți, care, deși mai vorbește despre Dumnezeu, L-a transformat demult într-o noțiune contractuala (,,mă rog Lui ca să îmi ajute în afaceri, să-mi dea sănătate, etc.”), și pe Care, l-am făcut bun ,,doar pentru a ne binecuvânta prăvăliile” sau ca propagandă publicitară pentru a ne afișa un ,,look electoral”. Din punct de vedere social, soarta unei tinere familii românești stă încă din clipa întemeierii sub semnul demagogiei, atunci când mirii sunt asigurați de ofițerul stării civile că: ,,În Romania statul ocrotește familia”. Nimic mai cinic decât această minciună spusă într-un cadru festiv. În realitate statul ia numai act de intemeierea familiei și atât. Indicatorii statistici arată clar o criză a tinerei familii. La trei căsătorii corespunde un divorț. Familia nu mai este un refugiu protejat, ci locul unde refulează neîmplinirile din viața publică: scăderea nivelului de trai, nesiguranța serviciului, marginalizarea socială, etc. Familia este un loc din ce în ce mai puțin sigur, zilnic aflăm de orori comise contra copiilor, mamelor, soțiilor, părinților. Familia sufera în prezent și un alt gen de atac pe care l-am putea numi ideologic. O întreagă propagandă în mass182

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE media încearcă să ne inoculeze că familia este o instituție depășită, iar bunul familist este anacronic. De la manifestările feministe care proclama ,,amurgul datoriilor” până la reclamele stupide de genul ,,eu să ajung devreme acasa?”, ,,eu să calc și să cos?”, se insinuează imaginea cuplului liber, fie el și homosexual, ca substitut al familiei tradiționale. Emanciparea cuplului este însă o modă cu consecințe nefaste. Cuplul ,,liber” nu poate oferi unui copil normalitatea și grija pe care acesta ar găsi-o într-o familie tradițională. Asistăm în țara noastră la renașterea unui păgânism domestic, ce înaintează insistent spre un cult al goliciunii, ruinând familia din interior și din exterior. Din interior, prin trădarea iubirii și a sfințeniei, iar din exterior prin însușirea unor modele străine. Astfel sub privirea neputincioasă a școlii și a Bisericii se trasează coordonatele unei noi civilizații – ,,civilizația afrodisiacă”, în contrast frapant cu modelul tradițional țărănesc care se îndârjește să nu dispară. De la scenele pornografice televizate, de la dansurile libidinoase din cluburi, la lecțiile ce se predau în cabinetele de ,,planificare a familiei”, în toate e pus la cale atentatul împotriva castității, una din cele mai de seamă virtuți pe care se întemeiază viața în sânul familiei și se afirmă ordinea divină. Toate acestea și multe altele descoperă dârele unei omeniri moderne care și-a pierdut credința în Dumnezeu, care a uitat rușinea dintre oameni și a încetat să se mai jeneze de ceva. Ceace altădată se petrecea în rarele cuibare de desfrâu, astăzi se dorește să se facă deschis. Degradarea erotică este considerată de Sfântul Apostol Pavel de o gravitate deosebită, o adevărată ,,taină a fărădelegii” implicată în subminarea valorilor familiei de astăzi. Dincolo de toate aceste realități, mare parte dintre ele îngrijorătoare nu numai pentru credința creștină, ci pentru însăși viitorul ființei umane, Biserica Ortodoxă nu a abdicat de la rolul ei de călăuză morală și nu a încetat să propovăduiască, în speranța sensibilizării și a conștientizării generale, frumusețile, harul și darurile căsătoriei, ale căsniciei și familiei. 183

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE BIBLIOGRAFIE GENERALĂ I.Cărți fundamentale – Izvoare 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2005 2. Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucuresti 1992 II.Sfinţi Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 1. Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, traducere de David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994 2. Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a II-a, Stromatele, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București 1982 3. Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), XXI, 6-8, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1979 4. Constitutiile Apostolilor , traducere de Irineu Mihălcescu, Chișinău 1928 5. Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1979 6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea I, Omilii la Facere(I), traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1987 7. Idem, Comentarii sau Explicarea epistolei către Efeseni, traducere de Arhimandrit Theodosie Atanasiu, Iași 1902 8. Idem, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, Traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura 184

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE Institutului Biblic și de Misiune al Bisreicii Ortodoxe Române, București 2001 9. Idem, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2002 10.Idem, Cuvânt la Fericitul Avraam, II, în vol. Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2002 11.Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Epistola către Diognet, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1979 12.Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, în Filocalia, vol 2, Editia a 2-a, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București 1999 13.Idem, Patru sute cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași 1998 14.Metodiu din Olimp, Banchetul sau Despre castitate, II, 2, traducere de Pr. Prof. Constantin Cornițescu, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 10, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1984 15.Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Viața de familie, vol. IV, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu - Sfântul Munte Athos, București, Editura Evanghelismos 2003 16.Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București 2004 III.Lucrări teologice 1. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cornițescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologia biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994 185

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 2. Adveev, Dr. Dmitri, Când sufletul este bolnav, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria București 2005 3. Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții, traducere în limba română de P. S. Dr. Irineu Pop Bistrițeanul Editura Patmos, Cluj Napoca 2003 4. Bria, Pr. Ion, Didtionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1981 5. Cananau, Pr. Nicolae, Datoriile părinților față de copii, în Îndrumător bisericesc canonic și patriotic, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați 1985 6. Clement, Olivier, Bobrinskoy, Boris, Sigel, Elisabeth Behr, Borodine, Myrrha Lot-, Fericita Întristare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997 7. Cornelia, Conf. univ. dr. Tatu, Consilierea familiei și terapii de familie – note de curs masterat, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie și Pedagogie, Brașov 2009 8 .Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca. Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri. (Despre legile și fărădelegile familiei creștine), Editura Credința Strămoșească 2003 9. Dumitru, Laurențiu, Tinerii pe cale întrebărilor, Editura Egumenița, Galați 2007 10. Evdokimov, Paul, Taina Iubirii: sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad. de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti 1994 11.Idem, Femeia și mântuirea lumii, Editura Christiana, Bucuresti 1995 12.Idem, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București 1996 13.Faros, Pr. Filoteu, Kofinas, Pr. Stavros, Căsnicia – dificultăți și soluții, trad. din lbimba greacă de Pr. Șerban Tică, Editura Sophia, București 2012 186

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 14.Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1992 15.Florenski, Pavel, Stâlpul și temelia adevărului: încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, Editura Polirom, Iași 1999 16.Fromm, Erich, Arta de a iubi, Traducere din limba engleză de Dr. Suzana Holan, Editura Anima, București 1995 17.Gheorghe, Virgiliu, Știința și războiul sfârșitului lumii-Fața nevăzută a televiziunii, Editura Prodromos, București 2007 18.Gouti, Dimitra; Kokkinou, Maria D, Criza Familiei, traducere din limba greacă de Preot Șerban Tică, Editura Sophia, București 2011 19.Ilie, Arhimandrit Cleopa, Călauza în credința ortodoxă, Ediția a patra reviuzuită și adăugită, Editura Episcopiei Românului 2000 20.Kaleda, Pr. Prof. Gleb, Biserica din casă, Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București 2008 21.Lemeni, Adrian, Aspecte apologetice contemporane, Editura ASAB, București 2010 22.Mack, Pr. John, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe, traducere de Doina Rogoti, Editura Sophia, București 2007 23.Mantzaridis, Georgios, Morala creștină, traducere Diacon Drd. Cornel Coman, Editura Bizantină, București 2006 24.Marler, John si Wermuth, Andrew, Monahii, Tinerii vremurilor de pe urmă – Ultima și adevărata răzvrătire, Ediția a doua, traducere din limba engleză de Felix Trușcă, Editura Sophia, București 2008 25.Meyendorff, John, Căsătoria—perspectivă ortodoxă, trad. de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj Napocam 2007 26.Mihoc, Pr. Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu 2002 187

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 27.Mitrofan, Iolanda; Ciuperca, Cristian, Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Edit Press Mihaela 1998 28.Mladin, IPS Nicolae, Studii de Teologie Morală, Editura Arhiepiscopiei, Sibiu 1969 29.Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adevărul și frumusețea Căsătoriei, Teologia Iubirii II, Tipografia Episcopiei, Alba Iulia 1996 30.Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2005 31.Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Biserica și cult pe înțelesul tuturor, Editura Europartner, Bucuresti f. a. 32.Neculau, Adrian, Ferreol, Gilles, Violența - Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iasi 2003 33.Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu 1994 34.Paradoxul creștin și cartea tinereții, volum coordonat de Trif, Preot Ilie, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2008 35.Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie și Cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1993 36.Idem, Hristos, Biserica, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București 1998 37.Scripcaru, Gheorghe; Ciucă, Aurora; Astarastoaie, Vasile; Scripcaru, Călin; Bioetica, Stiințele vieții și drepturile omului, Editura Polirom, Iași 1998 38.Stan, Dr. George, Teologie și bioetică, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria 2001 39.Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica și mistica creștină sau teologia vieții spirituale, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 1993 40.Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1987 41.Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1993 188

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 42.Idem, Teologia Dogmaticăp Ortodoxă, volumul I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1978 43.Ibidem, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997 44.Nicolaescu, Diacon Nicolae, Marcu, Pr. Grigorie, Sofron, Pr. Vlad, Studiul Noului Testament Editia a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1977 45.Tesu, Pr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Editura Christiana, București 2000 46.Teodoropulos Arhimandrit Epifanie, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, traducere din limba greaca de Ieroschimonah Stefan Nutescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București 2003 47.Tilea, Pr. Gheorghe T., Probleme fundamentale în opera moralsocială a Sfântului Ioan Gură de Aur III. Familia creștină, Tipografia Eparhială Cutrea de Argeș, Curtea de Argeș 1947 48.Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, editța a II-a, traducere din limba latină de Pr. Prof. Dumitru C. Vișan, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara 1998 49.Velimirovici, Episcop Nicolae, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Scrisori misionare, traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București 2006 50.Yannaras, Christos, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, București 2002 51.Zorin, Konstantin V., Păcatele tinereții și sănătatea familiei , traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia și Editura Cartea Ortodoxă, București 2010 IV. Studii și articole

189

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 1. Aniculoaie, Diac. George, Solutii pentru ieșirea familiei din criză ,în Ziarul ,,Lumina de Duminică”, din 20 noiembrie 2011 2. Chialdă, Diac. Asist. Mircea, Îndatoririle moral-sociale după Decalog , în ,,Studii Teologice”, anVIII(1956), nr. 9-10. p. 603621 3. Chițescu, Prof. Dr. Nicolae, Atitudinea principalelor religii ale lumii față de problemele vieții pământești, în ,,Ortodoxia”, an IV(1952), nr. 2, p. 195 - 250 4. Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Studii comparative între Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa și manualul către Laurențiu al Fericitului Augustin, în ,,Ortodoxia”, an XVI(1964), nr. 1. p. 110-127 5. Cornțescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Învățătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în ,,Ortodoxia”, an XXXI(1979), nr. 1. p. 94-104 6. Cosma, Pr. Prof. Sorin, Homosexualitatea - patimă de necinste, în ,,Altarul Banatului”, anul XI (L), serie nouă, nr. 10-12, octombrie-decembrie 2000 7. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Preoția, taina în slujire în viața Bisericii, în „Ortodoxia”, an XXXIV(1982),nr. 4. p. 294 - 312 8. Gură de Aur, Sfântul Ioan, Lauda lui Maxim. Cu ce femeie trebuie să ne căsătorim, traducere de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an LVI(1980), nr. 3-5, p. 343 - 370 9. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în: ,,Glasul Bisericii”, nr. 9-12, 2001 10.Papuc, Gheorghe, Viața creștină după Epistole Sfântului Apostol Pavel , în „Studii Teologice”, an VII (1955), nr. 5-6, p.353-367 11.Pavel, Prof. Dr. Constantin, Eroismul în lumina moralei creștine, în ,,Studii Teologice”, an XLIV(1997), nr. 3-4, 12 Popescu, Pr. Asist. Dumitru, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană , Teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”, an XXIV(1972), nr.3. p. 126-144 190

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE 13.Popi, Cătălin, Familia creștină contemporană, în ,,Viața în Hristos”, anul III, septembrie-octombrie, Nr. 9-10, 14.Răducă, Pr. Asist. Dr. Vasile, Căsătoria Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în ,,Studii Teologice”, an XLIV(1992), nr. 3-4, 16.Stamatoiu, Pr. Prof. Dr. Dionisie, Despre parabolele Mântuitorului, în „Mitropolia Olteniei”, an XLIX (1997), nr. 13, 17.Idem, Istoricul interpretării Sfintei Scripturi, în „Mitropolia Olteniei”, an XLVII(1995), nr. 1, 18.Tesu, Pr. Ioan C., Familia contemporană –între ideal și criză, în ,,Studii Teologice”, Nr. 1/ 2011, 19.Tofană, Pr. Drd. Stelian, Învierea Mântuitorului Hristos – chezășia invierii noastre, în ,,Ortodoxia”, an XXXVIII(1986), nr. 3 20.Idem, Unitatea creștinilor în eforturile de apărare a păcii și vieții în lume după Noul Testament, în „StudiiTeologice”, an XXXVIII(1985), nr. 5-6

V. Surse internet 1. http://psihologiegenerala.blogspot.ro, Sursă accesată în 08. 06. 2012. 2. http://www.vbook.pub.com., Sursă accesată în 08. 06. 2012. 3. http://ortodoxie.3x.ro/diverse, Sursa accesată în 17. 06. 2012. 4.http://www.crestinortodox.ro/diverse/biserica-flagelul-drogurilor, Sursă accesată în 17. 06. 2012.

191

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI SECULARIZARE

Pentru a transmite generațiilor viitoare valorile creștine autentice trebuie să ne preocupăm de cadrul moral, în care trăiește omul. Acest cadru este familia creștină. Mai precis familia creștină, întemeiată în duhul credinței. Aici se formează personalitatea. PR. DAVID MARIAN

192