Floare Albastra

FLOARE ALBASTRA - MIHAI EMINESCU - REFERAT Comentariu literar

Poezia FLOARE ALBASTRA a aparut în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare. Poezia are ca motiv "floarea albastră", un motiv romantic, care apare şi în alte literaturi, în literatura germană Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastră se metamorfozează în femeie luînd chipul iubitei şi tulburînd inima eroului. Motivul "florii albastre" mai apare şi la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă viaţa. Albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi a cerului, iar floarea simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă. . Deşi nu s-a găsit nicăieri o însemnare făcuta de Eminescu despre împrumutarea acestui motiv literar, (George Calinescu susţine că este imposibil ca poetul român să nu fi avut cunoştinţă de existenţa acestuia în literatura germană, cu care a intrat în contact în timpul studiilor de la Viena şi Berlin. Motivul titlului . Motivul "Florii albastre" se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică la acesta împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cândva, cu speranţa acestei împliniri. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "Florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. La Eminescu motivul "florii albastre" semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a doua lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a "Florii de nu-mă-uita", simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit. Poezia "Floare albastră" face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii de dragoste, această creaţie este îmbogăţită cu profunde idei filozofice, care vor căpăta desăvârşire în poemul "Luceafărul". Tema poeziei O constituie aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini, idee exprimata de ultimul vers al poeziei: "Totuşi este trist în lume". Structura poeziei Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului. In primele trei strofe apare domeniul cunoasterii, de la geneza (intunecata mare) pana la un intreg univers de cultura (campiile Asice) si creatie (piramidele-n-vechite). Cea de-a treia strofa sugereaza izolarea acestui vast spirit care nu isi poate realiza idealurile in lumea telurica. Reflectiile din strofa a 4-a presupun consimtamantul vremelnic al poetului la

chemarea iubirii: eu am ras, n-am zis nimica. Concluzia este, in final, raportata la intreaga existenta a poetului: Si te-ai dus dulce minune / Si-a murit iubirea noastra. Repetitia Floarealbastra! floare-albastra! subliniaza intensitatea trairii, generata de contrastul dintre iluzie si realitate. In plan terestru, iubita este vicleana, ademenitoare: Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul / Mi-oi desface de-aur parul sa-ti astup cu dansul gura. Epitetele frumoasa, nebuna, dulce, cuprinse in versuri exclamative, exprima exuberanta sentimentului, specifica liricii de tinerete. Invitatia la iubire se realizeaza intr-un cadru rustic, ce aminteste de pastelurile lui Alecsandri, dar si de Sara pe deal sau Dorinta. Limbajul este direct si familiar, conferind poeziei un ton sagalnic, intim: Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?, S-apoi cine treaba are?. Pornind de la forme populare: Mi-oi desface, Sa-ti astup, se ajunge la efecte de ordin artistic rafinat, ca in inversiunile: de-aur parul, albastra-mi dulce floare. Strofa a patra este monologul liric al poetului în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei, lubita este "mititică" şi, deşi poetul recunoaşte că "ea spuse adevărul", se desprinde o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericii cu acest fel de iubire, enunţată cu superioritatea omului de geniu: "Eu am râs, n-am zis nimica". Monologul liric al iubitei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlociii naturii, ale cărei elemente specifice liricii eminesciene (codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile) sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: "Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prâvale In prăpastia măreaţă." Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, în care gesturile tandre, chemările iubirii optimiste, având chiar o notă de veselie, se constituie într-un adevărat ritual: "Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă. Eu pe-un fir de romanită Voi cerca de mă iubeşti. De mi-i da o sărutare Nime-n lume n-a să ştie, Căci va fi sub pălărie -Ş-apoi cine treabă are! Şi de-a soarelui căldura Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul Să-ţi astup cu dânsul gura .

Cand prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara Mi-i tinea de subsuoara Te-oi tinea de dupa gat.” De remarcat faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reiese şi emoţia întâlnirii ("Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul"). Ulcea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, idee întâlnită şi în alic poezii erotice, este accentuată şi în aceste versuri ("Căci va fi sub pălărie"; "Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?"). Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare ("Te-oi ţinea de după gât"; "Ne-om da sărutări pe cale"). Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de versul "Ca un stâlp eu stăm în lună!", iar superlativul "Ce frumoasă, ce nebună" sugerează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată: "Şi te-ai dus dulce minune, Şi-a murit iubirea noastră Floare-albastra! floarc-albastră.. Totuşi este trist în lume!" Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi aparţin a două lumi diferite. Penultimul vers, repetiţia simbolului iubirii absolute ("floare albastră") semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul. Ultimul vers, "Totuşi este trist în lume!", a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui "totuşi" sau "totul", întrucât manuscrisul poeziei nu s-a găsit. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, care argumentează faptul că acest "totuşi" este specific simţirii eminesciene care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în poeziile lui lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor, prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Nu poate, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul atât de definitiv "totul", având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie numai pentru omul de geniu. Procedee artistice: Poetul foloseşte un limbaj familiar, expresii, cuvinte, locuţiuni populare: de mi-i da o sărutare, ş-apoi cine treabă are; forme de viitor popular: de mi-i da, te-ai ţine, voi cerca. Marea majoritate a epitetelor sunt ornante: prăpastia măreaţă, trestia cea lină. Cuvântul dulce este folosit cu diferite funcţii gramaticale (adjectiv, adverb) şi stilistice: dulce minune, dulce floare, dulce netezindu-mi părul. Contrastul dintre cele două moduri de a înţelege viaţa este redat şi la nivel lexical şi stilistic:

tot ceea ce defineşte domeniul de cuprindere al poetului sugerează spiritualul: ceruri nalte, întunecata mare; tot ceea ce defineşte modul de înţlegere a fetei sugerează realitatea vieţii. Poezia depăşeşte limitele unei poezii de dragoste, implicând condiţia omului de geniu. - epitete: "de-aur părul", "albastra, dulce floare"; - comparaţii: "Voi fi roşie ca mărul", "Dulci ca florile ascunse"; - personificări: "izvoare plâng în vale"; - prozodia:, versificaţia este trohaică, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă (căldură-gura; frunze-ascunse); - expresii populare: "de nu m-ai uita încalţe", "Nime-n lume n-a s-o ştie"; "Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu rezonanţe asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice. De la Novalis pare sa fi luat Eminescu floarea albastra ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.

Floare albastră De la Wikipedia, enciclopedia liberă Floare albastră este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 septembrie 1873 în revista Convorbiri literare. Poezia Floare albastră constituie, după cum spunea Vladimir Streinu „primul mare semn al operei viitoare”. Precedată în timp de unele mari creații cum sunt „Venere și Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est” și „Egipetul”, urmată de „Împărat și proletar”, „Călin-File din poveste” sau „Strigoii”, poezia „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal înalt, de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârșită. Astfel, poezia „Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul, putându-se confunda cu natura, dar și o eglogă pe tema fericirii și a iubirii ca formă de cunoaștere.

Cuprins  

1 Titlul poeziei 2 Tema



3 Planuri



4 Planul feminității



5 Planul bărbatului



6 Stil



7 Versificație



8 Legături externe

Titlul poeziei Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme: „floare”, reprezentând efemeritatea, delicatețea și „albastră” sugerând infinitul cosmic, dar și aspirația. Titlul este și o metaforă simbol, un motiv romantic care apare și în alte literaturi. În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima eroului. Motivul florii albastre apare și la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă voința, dar și nostalgia nesfârșitului sau femeia ideală. De asemenea, albastrul simbolizează infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa care păstrează dorințele. În „Floare albastră”, Eminescu evocă amintirea unui proiect erotic eșuat, dar eșuat din cauza confuziei bărbatului asupra căilor omului de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea să se lase amăgit de instincte și aspiră spre cunoaștere, spre căutarea Absolutului. Copila nevinovată care-l avertizează: Nu căta în departare/ Fericirea ta, iubite!, îmbiindu-l spre jocul voluptuos al idilei, are intuiția adevărului, pe care poetul îl descoperă după epuizarea, prin experiență, a celorlalte căi. Dar, aflat sub scurgerea timpului (aici începe tema fundamentală a poeziei), omul nu se mai poate întoarce și clipa consonanței sufletești, care i-ar fi putut aduce fericirea, rămâne în veci pierdută: „Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră/ Floarealbastră! Floare-albastră/ Totuși este trist în lume”.

Tema Amintirea devine prilej de meditație asupra fragilității ființei umane în Univers. Din această perspectivă, condiția omului este tristă, pentru că este repede trecător; nu poate reveni asupra erorilor de conduită existențială, dar nici nu poate păstra, atunci când trăiește, clipa fericirii. Asta este ceea ce Eminescu face, suprapunând peste tema erotică a poeziei, o alta temă, a timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creații romantice. De aceea, ”Floare albastra” este nu numai o poezie de dragoste, cum apare la prima lectură, ci și o meditație cu rezonanțe mai grave asupra condiției umane în genere. Această interpretare înlatură și controversele iscate în primele ediții ale poeziilor lui Eminescu, în care unii editori au publicat varianta „Totul este trist în lume”, adverbul „totuși” părându-li-se nefiresc și în afara realității estetice a acestei poezii de dragoste. Însă cuvântul așezat de poet în finalul micului său poem este cum nu se poate mai sugestiv și plin de ecouri metafizice.

Planuri

Poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere și cu pondere inversată în accentuarea ideii de bază: un plan este al femeii, celălalt al bărbatului. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire. Bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceața jocului inocent, dar încrâncenat să atingă Absolutul, preocupat, într-un ceas când putea să cunoasca fericirea, de altceva, mai înalt și mai întelept, după cum reiese din îngăduința sa față de prea plinul pasional al fetei: „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Planul feminității Planul feminității (cuprins în strofele 1-3 și 5-12) are forma unui monolog, alcătuit în prima parte dintr-un reproș, și apoi, în partea următoare, dintr-o provocare inocentă, care este un act de seducție. Reproșul este expresia intuiției feminine, care simte în diversitatea preocupărilor abstracte ale bărbatului pericolul înstrăinării. Cufundarea lui „în stele și în nori și-n ceruri nalte”, gândirea lui plină de imaginile „câmpiilor Asire”, ale „întunecatei mări” și ale „învechitelor piramide” care „urcă-n cer vârful lor mare” o determină să-l avertizeze asupra capcanei în care ar putea să cadă, confundând căile fericirii: ”Nu căta în departare/ Fericirea ta, iubite!”. Provocarea pe care o lansează (strofele 5-12) izvorăște dintr-o nevoie demonstrativă, pare o lecție de inițiere într-un segment al existenței pe care bărbatul îl minimalizează. De aceea, proiectul ei erotic este de o mare fascinație, poartă în el toate atuurile tentației: natura este paradisiacă, iubita este frumoasă și „nebună”, adică disprețuitoare de convenții, dragostea este neprefacută și totală, mută și inocentă. Eminescu recompune idila imaginată de fată după modelul biblic al perechii unice în grădina raiului. Cadrul natural este însă autohtonizat: e „gura raiului” din cântecul popular, cu luminișuri, cu stânci gata să se prăvale în prăpastie, cu izvoare care plâng, cu trestii înalte și foi de mure, cu soare și lună. Autohtonizat este și limbajul copilei, care se alintă în spiritul oralității țărănești: ”de ce m-ai uitat încalte”, „voi cerca”, „mi-oi desface”, „cine treabă are”. „Povestea” fetei reprezintă în fapt o alternativă existențială împotriva durerii de a fi, de care suferă barbatul eminescian: acceptarea instinctualității aduce fericirea de a fi. Dulcea copilă apare astfel într-o altă ipostază, mult mai profundă, devine simbol al unei speranțe la care omul n-a renunțat niciodată. Ea descoperise pe căi mai simple și mai directe, un adevăr fundamental, pe care bărbatul se încăpățânează săl ignore: „Ah! Ea spuse adevarul” , „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Planul bărbatului Planul bărbatului, foarte redus (cuprins în strofele 4 și 13-14), are dublu rol, fixează „povestea” în interiorul unei amintiri și confera poeziei caracterul de meditație. Senzația de poveste evocată este dată de prezența în text a unui narator, marcat de pronumele personal „eu”, și a unor scurte precizări, care delimitează planurile: „Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi părul” sau „Înc-o gură-și dispare.../Ca un stâlp eu stam în lună”, apoi în final „Și te-ai dus.../Și-a murit iubirea noastră”. Aceste detalii, completate de exclamații meditative: „Ah! Ea spuse adevărul” sau „Floare-albastră/floare-albastră.../Totuși este trist în lume!” demonstrează că povestea de dragoste este pusă într-o ramă, într-o altă poveste, a bărbatului. Rezultă că planul al doilea, atât de redus în economia poemului, deține rolul esențial în conturarea ideii de bază a poeziei, primul plan, al idilei, fiind încorporat într-o meditație senină și luminoasă, marcată însă de o iremediabilă tristețe.

Stil Din punct de vedere stilistic, „Floare albastră” surprinde, ca și celelalte idile, prin prospețimea și naturalețea limbajului, prin grația exprimării. Aceste trăsături rezultă din valorificarea extraordinar de rafinată a lexicului popular, a vorbirii țărănești și a fonetismelor caracteristice graiului moldovenesc. De observat, mai întâi, spațiul artistic care formează cadrul limitat și echilibrat al idilei. Noțiunile care-l compun, exprimate prin substantive-singure sau în construcții specifice- se circumscriu unei geografii a ruralității semi-montane: cadrul de verdeață, izvoare, stânca, bolta cea senină, foi de mure, sat, vale, al porții prag. Sunt cuvinte care aparțin fondului lexical de bază al limbii române, de o mare concretețe, accentuată deseori prin determinări substantivale (ochiu de pădure, foi de mure, bolți de frunze) sau adjectivale (bolta cea senină, trestia cea lină), care devin epitete sugestive, ornate pentru a picta o natură bogată, paradisiacă. Acest cadru, care reface imaginea Edenului cu unele elemente autohtone, se află în antiteză cu cel sugerat la inceput în monologul fetei, unde stelele, norii, câmpiile Asire, întunecata mare și piramidele învechite construiesc un spațiu străin și abstract, incompatibil cu locul iubirii. Cuvintele, deși foarte cunoscute, aparțin acum altui orizont lingvistic, fata încercând prin ele să schițeze universul spiritual al poetului. Expresivitatea nu mai e dată de epitete, generale și cuminți, fără putere de individualizare: ceruri nalte, întunecata mare, piramidele-nvechite, ci doar de cele câteva verbe din limbajul popular (a cufunda, a grămădi), care în contextul dat devin metafore personificatoare. De reținut în al doilea rând, mijloacele verbale care sugerează starea de grație a fetei, psihologia ei agresiva. Volubilitatea ei seducătoare se înfățișează în haina oralității populare, cu unele accente regionale: încalte, vom sedea, mi-i spune, voi cerca, mi-i ținea, cine cui ce-i pasa. Toate aceste procedee confera poeziei o naturalețe a exprimării și o limpezime a ideilor care produc aproape spontan adeziunea cititorului. Poziția adverbului „totuși” îl smulge din reveria provocată de contemplarea tabloului edenic și-l aruncă în zonele incerte ale îndoielii filozofice. Eminescu a mizat aici pe o capcană a sintaxei limbii române. Propozitia „Totuși este trist în lume” pare să închidă într-o concluzie, sensul întregului tablou anterior. În realitate, deschide un nou sens, neexprimat, dar presupus, deoarece „totuși” este un adverb de mod cu înțeles concesiv, care este de obicei folosit ca un corelativ în regenta unei propoziții subordonate concesive, care aici lipsește. Ceea ce înseamnă că Eminescu gândește în continuare la această propoziție, dar nu o mai exprimă, lăsându-l pe cititor să o recompună și să-i ghicească motivul tristeții. Prin această interpretare, misterul unei controverse vechi din istoriografia noastră literară ar putea fi elucidat. Important rămane însă faptul că semnificațiile întregului poem pivotează în jurul unui cuvânt, a cărui încărcătură stilistică, dirijată de gândirea înaltă a poetului, depășește cu mult condiția lui, modestă de adverb.

Versificație Versificația este trohaică, în spiritul metricii populare, ceea ce înseamnă că accentele produc un ritm coborâtor, de alintare, dar și de tânguire. Nu altfel sunt manifestările fetei care se

plânge galeș de pericolul de a fi părăsită și se alintă într-un spectacol erotic, prin care încearcă să-l seducă pe bărbatul ales. Versurile sunt scurte și uniforme; aproape toate au opt silabe, cu excepția versului întâi și patru din strofele șapte, zece, doisprezece care sunt de șapte silabe. Rima, cu rare asonanțe (caldură-gură, frunze-ascunse), ceea ce conferă versurilor de mijloc o sonoritate melodioasă, înaltă și alungită prin aliterație. Sonoritatea aceasta este apoi tăiată de versul final al fiecărei strofe care dă ritm întregului ansamblu muzical al poeziei. Toate acestea fac din poezia „Floare albastră” care cultivă forma de expresie a unui „clasicism romantic” o adevarată capodoperă a poeziei eminesciene .