Frunze De Dor De Ion Druta

“Rusanda tese un laicer.”

“Fac haz butuceii, si itele salta, dar nu li-I a joc, caci-Doanme, Doamne, Doamne!” “iarna trecuta, cind punea intiiul fior in furca, se grabea s-o sfirseasca mai repede cu torsul- de tesut ca tese de acum dupa maritis. Si s-au umplut sitele cu gheme, a venit vara si tortul l-au vopsit, a prins a ninge, s-au adus odata starostii ceia” “si perdele impletite cu andrica, ar pune pe perete laicerul ista cu doua gherghine, ar astern tolisoare pe jos,” “dar fuge urzeala si ce greu se misca sulul” “de la una inveti a face horbotica” “rusanda a iesit de la stative” După tradiţia moldovenilor, dacă ai fost om gospodar, o gospodină sârguincioasă e frumos, e bine, e o onoare să-ţi fi e aşternut din faţa casei până la poartă în ultimul tău drum un covor, un lăicer sau diferite ţoluri lucrate manual. Fiecare cunoaşte tradiţia moldoveneasca că fetele, căsătorindu-se, trebuiau să aibă de acasă zestre, de obicei ţesături de tot felul, dar locul principal îl ocupau cele 2-3 covoare, valuri de pânză, ţoluri, păretare, iorgane, perne ş.a.m.d. Toate acestea se pregăteau din timp, cu mulţi ani înainte şi se păstrau stivuite în casa mare, fiind aerisite, înnoite, completând „teancul de zestre” sau „comând” cu noi piese. Obiectele lucrate cu multă migală şi iscusinţă, îndeosebi covoarele nu se vindeau, nu se îndepărtau din familie, ele rămâneau relicve ale familiei, în unele cazuri se dăruiau rudelor apropiate. Covorul în casă, asemenea unei cărţi de economii, mângâia sufletul familiei, încălzindu-i casa şi creându-i un spaţiu estetic, frumos, care vorbea de la sine despre spiritualitatea membrilor săi. Acasă, are loc un proces de comunicare a omului cu obiectele, care îi creează o anumită dispoziţie în funcţie dacă ele îi plac sau nu. Prin urmare, covoarele, ţesăturile de casă sunt acele forme intermediare în viaţa omului, care îl ajută să-şi satisfacă anumite necesităţi vitale, estetice, sociale – de a-şi împodobi casa, aşterne patul, acoperi corpul, înfrumuseţa şi organiza sărbătorile, petrece anumite ritualuri etc. Prin urmare, ţesutul şi alesul covoarelor a fost una din cele mai răspândite şi dezvoltate îndeletniciri casnice ale femeilor, meşteşuguri artistice. El exprimă în piesele ţesute opinia colectivă, tradiţiile satului, se bazează pe rădăcini seculare, pe tradiţiile multor generaţii. LĂICÉR, lăicere, s. n. (Reg.) Covor țărănesc de lână care se așterne pe jos sau cu care se împodobesc la țară lavițele și pereții. HÓRBOTĂ ~e f. 1) Împletitură sau țesătură fină, ușoară din fire subțiri cu modele variate, folosită ca garnitură la obiectele de îmbrăcăminte sau la alte obiecte din produse textile (rufe, perdele etc.); dantelă. 2) la pl. Varietăți ale unei astfel de împletituri sau țesături. 3) Înveliș de promoroacă ce îmbracă copacii iarna. /<pol. Forbot STATÍV, stative, s. n. Dispozitiv folosit la montarea și la susținerea unor piese și aparate SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale, servind la conducerea, presarea sau fasonarea unui material URZEÁLĂ, urzeli, s. f. 1. Ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de țesut, printre care se petrece firul de bătătură pentru a se obține țesătura. 2. Fig. (Rar) Alcătuire, conformație, structură. 3. Fig. Intrigă, uneltire, complot. – Urzi + suf. -eală.

ȚOL2, țoluri, s. n. (Pop.) Țesătură groasă de lână, de cânepă sau de bumbac, folosită la țară ca pătură, ca velință sau pentru așternut pe jos. – Din ngr. tsolí, tsúli. GHERGHÍNĂ, gherghine, s. f. Plantă erbacee perenă cu tulpina înaltă, cu flori mari, de culori și forme variate, cultivată ca plantă decorativă; dalie (Dahlia cultorum). – Din germ. Georgine. FÚRCĂ ~ci f. 1) Unealtă agricolă formată din câțiva dinți curbați, fixați într-o coadă de lemn, folosită la diferite lucrări. ~ de fier. 2) Cantitate de material care poate fi luată dintr-o singură dată cu această unealtă. 3) Unealtă constând dintr-o vergea de lemn la capătul căreia se pune caierul, pentru a-l toarce. 4) Obiect cu o parte bifurcată. ◊ ~ca telefonului parte componentă a aparatului de telefon pe care se pune receptorul. 5) Fiecare dintre stâlpii de care se fixează grinzile și care susțin acoperișul și pereții unei case țărănești. /
ÍȚĂ, ițe, s. f. Dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ◊ Expr. A (i se) încurca (cuiva) ițele = a (i se) strica planul (cuiva); a (se) complica situația. A (se) descurca ițele = a (se) lămuri o situație. – Lat. licia (pl. lui licium).

« ar coace placinte in fiece simbata » PLĂCÍNTĂ, plăcinte, s. f. 1. Preparat de patiserie făcut din foi de aluat între care se pune o umplutură de brânză, de carne, de fructe etc. ◊ Expr. A-i veni (sau a-i pregăti) (cuiva) o plăcintă = a-i veni (sau a-i pregăti) cuiva o surpriză neplăcută, un necaz. A găsi plăcinta gata = a se folosi de munca altuia, a-i veni totul de-a gata. Se vinde ca plăcinta caldă = se vinde repede, este foarte căutat. A număra foile la (sau din) plăcintă = a-și face prea multe socoteli, a despica firul în patru. A aștepta (pe cineva) cu plăcinte calde = a aștepta (pe cineva) cu mare bucurie. A sta ca o plăcintă = a fi pasiv, comod, nesimțit. 2. (Bot.; în compusul) Plăcinta-porcului = talpa-ursului (Heracleum palmatum). – Lat. placenta. traditionalele bucate taranesti, specifice satului Palanca: sarmalute, placinte la cuptor si friptura cu mamaliguta. Fireste, nu va lipsi vinul de casa, dar nici ceaiurile alese din colectia de flori adunate chiar din gradina casei.

“infasurata stingaci intr-o salinca veche, .. si un baietel ascuns dupa gulerul propriului sau sumanel” “isi scoate salul, o infasoara pe fetita” “mos Andrei in cojocelul lui vechi” “a scos doi galosi si a inceput sa si-I lege de picioare cu niste sforicele” “intins cu pieptarul camasii in mina” ȘALÍNCĂ ~ci f. reg. Acoperământ pentru cap, constând dintr-o țesătură sau dintr-o împletitură (împodobită cu franjuri), purtat de femei. /Orig. nec. SUMÁN, sumane, s. n. 1. Haină țărănească lungă (până la genunchi), făcută din pănură, dimie, postav gros etc. (bogat ornamentată cu găitane); țundră, zeghe, dulamă (1). 2. Țesătură groasă de lână lucrată în casă, din care se fac sumane (1); pănură, aba, dimie. [Pl. și: (2, m.) sumani. = Var.: sucmán s. n.] – Din bg. sukmanŭ. COJÓC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊ Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte grea. A scutura (cuiva) cojocul sau a i se face (cuiva) pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn). A nu mai întreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lasa să se gândească. A-și teme (sau a-și păzi) cojocul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile. 2. Pătură de bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [Var.: (reg.) cojoácă s. f.] – Din sl. kožuhŭ. GALÓȘ, galoși, s. m. încălțăminte de cauciuc purtată peste pantofi ori peste ghete, spre a le proteja de umezeală sau de noroi. – Din fr. galoche. PIEPTÁR, pieptare, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte (de postav, de lână etc.) fără mâneci, care acoperă ca o vestă partea superioară a corpului; spec. cojocel scurt din blană de oaie, fără mâneci, adesea ornamentat, încheiat în față sau pe umăr; bundiță. 2. Obiect de metal, de zale sau de piele groasă care acoperea pieptul și spatele luptătorilor din vechime, apărându-i de loviturile adversarului. ♦ Bucată de piele groasă cu care scrimerii își acoperă pieptul. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului. – Piept + suf. -ar.

“se uita unde ar aseza-o in fundul carutei” “in casa mare matusa Frasina isi soptea molitva” “ma duc la iarmaroc” “mergind in urma plugului” “a prins a clempani la usa tinzii” “a cautat vatrarul dupa soba”

“rasturnat sub laita niste hladunete” “infipse oglinda dupa paritar”