I.istoric

I.Istoric 1.Înfiinţarea junimii:Tradiţiile nescrise ale Junimii stabiliseră că începuturile societăţii trebuie lăsate necercetate. Astfel ,când junimiştii vorbeau despre acest subiect,spuneau: „Originea Junimii se pierde în noaptea timpurilor”. În 1868,Ministerul Instrucţiei Publice cerea tipografiei Junimii detalii despre activitatea sa. În adresa de răspuns semnată de Th.Cerchez,în calitatea sa de administrator al tipografiei societăţii Junimea se menţiona că „societatea Junimea este fundată in octombrie 1863”. Menţiunea din acest document este confirmată de Negruzzi în „Albumul societăţii Junimea”.Aici sunt instruiţi toţi junimiştii în ordinea intrării în societate,iar fondatorii ocupă primele 5 locuri: Petre Carp,Vasile Pogor,Theador Rosetti, Iacon Negruzzi şi Titu Maiorescu.Pogor şi Carp se formează la şcolile din Franţa,ceilalţi la universităţile germane,iar Titu Maiorescu,de origine ardeleană,studiază atât la şcolile din Franţa,cât şi la cele din Germania. Amiciţia fondatorilor ,repede închegată,nu e rodul unei întâmplări. Şi-au descoperit de la primele întâlniri(după cum spunea Negruzzi „tologiţi pe canapele” ) un fond de opinii comune. Întâlnirile lor se desfăşurau de regulă,la Maiorescu(în căsuţa din curtea bisericii Trei Ierarhii) şi Vasile Pogor .Şedinţele începeau spre seară în salonul gazdei ,sâmbăta. Tradiţia era ca înainte de şedinţă să se citească pasajele pentru „Dosarul Junimii”. Erau abordate poeziile,aforismele,prozele iar cu excepţia eseurilor maioresciene ,cu greu acceptate studiile de orice fel. Alteori se discuta o „teză”(o problema anume). Orice dezbatere putea fii întreruptă pentru o anecdotă,iar după 10-11 noaptea discuţiile încetau şi se servea ceaiul .Apoi se răspândeau în grup. Nu o dată ,când discuţiile fuseseră mai încinse,continuau şi pe stradă discuţiile. Junimea, a fost,de fapt

,locul ideal pentru receptarea,recunoaşterea şi impunerea valorilor autentice. Astfel din 1874-1875 ciclurile se axează pe problemele naţionale ale limbii şi literatura noastră. 2. Întemeierea „Convorbirilor literare”:Junimea o dată constituită ,s-a gândit la afirmarea sa printr-o publicaţie periodică. În „Amintirile”sale ,Negruzzi prezintă momentul înfăţişării revistei „ca şi cum ideea ar fi venit brusc .Denumirea revistei a fost dicutată ,Negruzzi propunând titlul de „Convorbiri literare”. Primul număr a apărut la 1 martie 1867.Condiţiile îi erau favorabile ,neintrând în competiţie cu o altă revistă Apare la 1 şi 15 in fiecare lună,cuprinzând două coli pe număr. Sumarul primului număr din” Convorbiri literare” este destul de modest ca înfăţişare şi structura. Poezia se afirmă ,la adevărata ei cotă de valoare ,prin publicarea in 1868 a pastelurilor lui Alecsandri .Iar in 1870 debutează şi Eminescu cu „Venere” şi „Madonă”,urmate de „Epigonii” şi „Mortua est” în 1871. Lirica eminesciană continuă să fie publicată în „Convorbiri”. Traducerile în versuri (din Lamartine, Shakespeare, Heine, Boudelaire, Schiller,Goethe, Hugo,Byron,Musset,La Fontaine,Homer) vor apărea de asemenea în „Convorbiri”. Slavici debutează cu „Popa Tanda”şi „Scormon” în 1875 iar in 1880 cu „Budulea Taichii”. În 1872 apare „Sărmanul Dionis”,nuvela lui Eminescu, care publicare in 1870 basmul „Făt-frumos din lacrimă”. În 1875 proza „Convorbirilor” se fortifică cu poveştile şi nuvelele lui Ion Creangă(„ Capra cu trei iezi”,”Punguţa cu doi bani”,”Dănilă Perpeleac”),din păcate insuficient apreciate. E cultivată şi publicată şi dramaturgia prin producţii originale şi prin traduceri. Lucrările de filozofie pură,agreate de Maiorescu şi un grup restrâns de junimişti nu întârziaseră să-şi facă prezenţa.

Cu siguranţă, cel mai neglijat sector este cel al criticii literare. 3.Momente Cheie în evoluţia junimismului:Cu siguranţă că primul dintre aceste „momente cheie” a fost discuţia în problema ortografiei. Cum Junimea avea ambiţioase intenţii editoriale ,stabilire unei ortografii era un act absolut necesar. Aproape simultan cu discuţiile despre sistemul ortografic se desfăşoară şi cele pentru alcătuirea unei antologii a poeziei până în 1865. Maiorescu a militat şi în concordanţă cu orientările Junimii,pentru simplitatea regulilor ortografice şi pentru echilibru,a combătut cu vehemenţă şu cu argumente lingvistice exagerările şi s-a arătat rezervat faţă de introducerea neologismelor. Dezbaterile privind creerea unei antologii a poeziei avea ca scop producerea primei piese junimiste de răsunet. Totul se anunţa foarte simplu. Junimiştii mai pricepuţi în literatura au primit însărcinarea de a citi opera unui poet pentru a selecta ceea ce îndeplinea calităţile necesare. Propunerile urmau să fie supuse aprobării societăţii ,după care să fie integrate în sumarul general. Lectura se făcea astfel:Maiorescu din Bălintineanu,Negruzzi din Donici,Scheletti din Alecsandri,Pogor din Văcărescu. Dacă la început se credea că sumarul va fii atât de bogat încât va depăşii dimensiunea unui volum,se constată că de fapt,materialul de reţinut e atât de puţin încât antologia nici nu putea fi realizată. Ai fost totuşi reţinute 3 fabule ale lui Donici,cinci poezii din Alecsandri şi şase din Bolintineanu. Angajarea fruntaşilor Junimii in politică(datorită evenimentelor politice din acea vreme) au avut consecinţe grave. Reuniunile ,e adevărat, şi-au menţinut profilul lor iniţial multă vreme dar politica si activităţile politice erodau din interior structura societăţii. Dacă Junimea s-ar fi putut menţine o vreme fără a se angaja politic,junimismul ca direcţie şi orientare ar fi fost sufocat si anulat de forţele adverse.

Şi astfel datorită implicaţiilor politice ,Junimea nu va mai fi e a fost în primii săi ani de activitate. Forţele ei cele mai active absentează cu lunile sau dispar cu totul. Carp vine tot mai rar, iar Pogor lipseşte şi el. Maiorescu e plecat cu lunile la Bucureşti iar Negruzzi devenind deputat este nevoit să neglijeze Junimea. Tot politica este cea care îi va administra Junimii o grea lovitură: mutarea lui Maiorescu la Bucureşti. 4.Junimea bucureşteana: Flacăra stinsă la Iaşi avea să fie cu grijă adaptată la Bucureşti ,unde Maiorescu îşi propune să readucă la viaţă tăciunii încă pâlpâind. Maiorescu nu mai vorbeşte de şedinţele Junimii bucureştene ,ci de „ întruniri literare” sau de „ seri literare”. Aceasta schimbare pare a fi lipsită de semnificaţie. La întrunire participă: Alecsandri,Eminescu,, Slavico,,Negruzzi,Haşdeu,Th. Rosetti ş.a. au citit la aceste întruniri Eminescu(„Luceafărul”),Slavici(„ Budulea Taichii”).Creangă etc. În 1885,Iacob Negruzzi se mută şi el la Bucureşti, luând şi revista ,al cărei director este singur până in 1893 ,, apoi asociindu-şi şi un comitet de redacţie până în 1903. Între anii 1885-1900 unimea îşi dezvoltă principiile estetice,in 1892-1893 având loc polemici aprige cu socialiştii lui Constantin Sobrodgeanu-Gherea,grupaţi în jurul revistei „Contemporanul” ,dispută în care Maiorescu este sprijinit de Pentru Missir,P.P.Negulescu,Mihail Dragomirescu ş.a. în această perioadă,revista devine prin excelenţă una universitară,la ea începând să colaboreze numeroase personalităţi ale ştiinţelor naturii. Caregiale continuă să publice în „Convorbiri literare”,la care aderă şi George Coşbuc.

II.Estetica Junimismului 1.Maiorescu-creatorul esteticii filozofice în ţara noastră: Incontestabil ceea ce a aduc prestigiu şi a contribuit hotărâtor la

impunerea junimismului în conştiinţa publică a epocii a fost directiva estetică. Meritul acesta îi revine lui Maiorescu,care este astfel ,creatorul esteticii filozofice în ţara noastră. Acesta era convins de faptul că în stadiul de evoluţie al culturii naţionale nici nu sunt necesare ampli şi detaliate studii de estetică,fiind suficiente clasificările esenţiale. Maiorescu şi ceilalţi junimişti de frunte înzestraţi pentru comentariul estetic au apelat la opera unor cugetări cunoscute pentru caracterul idealist al filozofiei lor: Platon,Kant,Schiller, Herbart, Hegel,Schopenhauer ş.a. 2.Clasicism şi romantism:Mai toţi cercetătorii operei maioresciene au evocat natura duală a atitudinii sale estetice în care clasicismul şi romantismul se împletesc. Clasicismul se bucură de o bună primire la Junimea. Tudor Vianu afirmă faptul că membrii Junimii erau” oameni de formaţie universitară,stăpânind umanităţile vechi si moderne ,înclinaţi a judeca după modele”. De aceea interesul ce ,mai mare îl manifestă faţă de opere clasice. Fireşte ,asta nu înseamna că romantismul nu s-a bucurat de o bună primire .Eminescu şi o bună parte din poeţii menţionaţi în „Direcţia nouă în literatura română” da şi traducerile (Lamartine,Musset, Vigny,Hugo,Goutier din literatura franceză Heine şi Uhland din literatura germană) susţin interesul faţă de operele romantica. Naturalismul (ramură a realismului) şi simbolismul nu produc nici o reacţie în grupare,Titu Maiorescu menţionând doar o singură dată naturalismul german. Pogor traduce în 1870 din Boudelaire,dar junimiştii sunt, în general ,împotriva noilor experienţe literare.

III.Junimismul în viaţa literară Popularitatea şi prestigiul Junimii se datorează în mare parte activităţii sale în planul literaturii . Acesta a fost şi scopul pentru care s-a constituit societatea ieşeană. Junimismul în opera marilor creatori: Eminescu a intrat în contact cu Junimea în martie 1870,când a trimis cenaclului „Venere” şi „Madonă” priite aici cu laude şi publicate în aprilie în „Convorbiri literare”. Au urmat „Epigonii”,”Mortua est” ş.a. Doar în septembrie 1871 a luat contact direct cu unimea. Cunoştinţele lui Eminescu despre Junimea erau,se ştie,mai vechi. Citea „Convorbiri literare” ,revistă mult discutată în mediul studenţilor români din Viena . a descoperit ,cu siguranţă ,în criticismul maiorescian destule puncte de vedere pe care şi el le împărtăşea. Hotărârea în această privinţă a fost ,neîndoielnic formarea filozofică comună. Ca şi fruntaşii Junimii,Eminescu s-a format spiritual într-un mediu germanic unde Schopenhauer şi filozofia restauraţiei dominau viaţa intelectuală. Studiul critic al lui Maiorescu din 1889 este o primă încercare în critica literară românească de a contura un portret moral şi intelectual al lui Eminescu. Rememorarea unor scene se la Junimea relevă detaşarea cu care îşi prezenta propria creaţie ,după ce lucrase în nenumărate rânduri la ea :” Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil ,care îi câştigase de mult inima tuturor…o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el . Niciodată nu s-ar fi gândit să o publice.” Eminescu a fost una dintre marile valori electate,propuse şi impuse se Junimea. Nu e,fireşte,o creaţie a Junimii,cum nu a fost nimeni. Marii creatori sunt întotdeauna creaţia lor. Dar numele lui Eminescu rămâne indiscutabil legat de unimea ,intrând alături în eternitatea frumosului artistic românesc.

IV.Momentul 1870.Titu Maiorescu Înainte de întemeierea Junimii,literatura românească era scrisă de marii boieri la început,de boierii de clasa a doua ,în epoca bonjuristă,si de burghezii şi dascălii intraţi în mica boierie în deceniul de după revoluţie. Ţărănimea nu ia parte la mişcarea culturală şi ea intră în literatură în ţinută idilică,prin graţia unor moşieri ca Alecsandri şi Negruzzi,oameni binevoitori care se interesează de natura poporului însă nu se gândesc deloc să descopere talente printre ţăranii moşiei lor. Saloanele literare sunt compuse din afinităţi sociale. Alecsandri ,excesiv aristocrat se întâlneşte cu prieteni pe potriva lui (Negruzzi, Russo,Kogplniceanu) ţi frecventează femei de o educaţie ţi o cultură desăvârşită,puternic francizate. Salon literar în care să primeze ,meritul personal nu există,iar dacă Creangă s-ar fi născut cu două decenii mai devreme nu ar fi avut cum să îşi înfăţişeze „ţărăniile” lui. Chemarea la creaţie a clasei ţărăneşti şi punerea în prezenţa directă a aristocraţilor este opera Junimii. Lucrurile s-au petrecut ocolit şi treptat. Junimea în aspectul literar se confundă cu persoana lui Titu Maiorescu,om cunoscut în lumini false,fixat în formula simplă a „seninătăţii”. Trebuie insistat asupra faptului că Titu Maioreescu este,prin origini,un ţăran. Tatăl lui,Ioan Maiorescu (1877-1864)se născuse în Bucerde-Gârnoasă lângă Blaj şi de numea Trifu. Numai înrudirea prin mamă cu Petru Maior ,l-a determinat să-şi schimbe numele Maioreanu ,Măiorescu şi apoi Maiorescu. El a fost profesor la Cerneţi,apoi la Craiova,inspector general al şcolilor oltene in 1847. el e trimis de căuzaşi ca agent pe lângă Adunarea naţională a Confederaţiunii germanice din Frankfurt. După căderea revoluţiei ,Maiorescu se dedică problemei ardelene . Primeşte o funcţie pendente în Ministerul de justiţie fapt care îi îngăduie să stea un timp la Viena. Soţia lui Maiorescu era sora lui Ioan Popaţu,protopop al Braşovului,iar mai apoi episcop al

Caransebeşului. Titu Maiorescu s-a născut în Craiova (15 februarie 1840). Copilăria şi-a petrecut-o la Craiova,iar din 1848 la Braşov. Învaţă un an la gimnaziul român din Braşov(1850-1851; înfiinţat de unchiul său),iar din toamna anului 1851 pleacă la Viena pentru a se înscrie la Theresianum. Această academie reprezenta o şcoală de lux ,ai cărei elevi erau în mare parte nobili,unii purtând nume sonore precum: Conutele Paravicini, Contele Montecuccoli. El suferea mai ales când câte un coleg îl striga „valah”. O ambiţie năpraznică îl cuprinde: „O să le arăt eu măgarilor vienezi ce e un român”. La 15 ani începe să îşi întocmească un jurnal în care notează piesele de teatru văzute încă de la 5 ani la Sibiu,Braşov,Bucureşti ,Viena şi pune note artiştilor cu un dogmatism de cronicar bătrân :rău ,bine, excelent,excellentissiue. El urmăreşte eminenţa exterioară ,hotărât să ajungă întâiul în clasă,ceea ce şi reuşeşte:” sunt în adevăr primul clasei ,premiantul singur al clasei a 7a”. Pe lângă aceasta tânărul face exerciţii de voinţă ,vrea să se vindece ,de pildă de a minţii. În 1858 pe toamnă pleacă la Berlin pentru a-şi pregătit doctoratul filozofic pe care şi-l dă peste un an în iunie 1859 la Geisseu. La Berlin ţinând prelegeri gratuite într-o şcoala privată de domnişoare o cunoaşte pe Clara Kremnitz,care-şi va deveni soţie în 1862. În luna noiembrie a anului 1861,la Paris, obţine licenţa în drept. De asemenea era membru corespondent al societăţii filozofice din Berlin. Tot în 1862 este numit procuror al Tribunalului Ilfov, iar pe 4 decembrie vine la Iaşi ca director al liceului şi profesor la Universitatea,întâi de istorie apoi de logică şi filozofie. Din 22 octombrie 1863 era şi rector al Universităţii,la numai 23 de ani. În 1866 dădea „anonciu de avocatură” şi începea să pledeze. Adevărul este că vroia să câştige o anumită sumă de bani care să-i permită viaţa largă. El lua doi şcolaro în gazdă pentru a-şi rotunji salariul. Avocatura era un mijloc nimerit pentru a face o relativă avere,iar profesoratul pentru a întări tinerii. Succesele sale premature au trezit ură şi unul din

profesori,Nicolae Ionescu , îl acuză în presă de imoralitate. Maiorescu comite greşeala de a cere suspendarea lui N. Ionescu şi sfârşeşte prin a fi suspendat chiar el. era acuzat ,bazat pe mărturia unei şcolăriţe, că întreţinea relaţii de dragoste cu guvernanta şcolii centrale de fete Emilia Riquert. Maiorescu, orator de mare talent ,se apără în chip strălucit dovedind că intra în şcoală la ore normale ca membru în comitetul de inspecţie şi spune că nu se poate pune temei pe afirmaţia unei fete nedisciplinate. În cele din urmă Tribunalul îl achită şi cu o oarecare întârziere este reintegrat în posturi în 1865. este din ce în ce mai clar că Maiorescu are oamenii lui: Culeanu,Mire,Melic ,Mandrea ,Caragiani,I. Negruzzi ostili îi sunt Emilian ,Cobălcescu ,Micle,cărora Maiorescu le-a comunicat sec că nu pot ocupa funcţii administrative, nefiind cetăţeni de români. În toamne lui 1869 Micle ,acum rector,a avut ocazia să se răzbune. Titu a cerut concediu pe motivul unui început de surzenie ,dar a comis imprudenţa de a susţine un proces în vremea concediului . Un juriu decide că Maiorescu a surprins buna credinţă a autorităţilor. Venind ministru provizoriu la Culte, Petre Carp îl invită pe Maiorescu să-şi reia cursurile. Acesta declară că primeşte portofoliul. În 1870 Maiorescu este ales deputat,dar în 1871 generalul Tell,printr-o decizie absurdă, îl suspendă pe motiv că ar fi părăsit Universitatea spre a lua parte la dezbaterile Parlamentului. Scârbit de Universitate ,Maiorescu nu mai încerca să se întoarcă . Îi rămâne dârza dorinţa de a face carieră politică. El îşi cumpără o casă la Iaşi şi continuă să profeseze în avocatură.În 1871 principele veni la Iaşi şi încântă pe Maiorescu şi pe soţia lui Clara cu o deosebită onoare de a fi invitaţi la un „dejuner champetre”. La 12 martie 1872 luă parte la dezbaterea bugetului instrucţiunii şi vorbi o oră şi jumătate intr-o tăcere absolută. Vorbirea lui Maiorescu făcu impresie. Ministrul justiţiei afirmat „ cea mai frumoasă cuvântare ce am auzit-o în viaţa mea”, până si cel împotriva căruia cuvântase ,îi mărturisise că a vorbit ca

un înger.Titu se hotărî să se dedice avocaturii şi politicii. În 1874 îşi vinde casa din Iaşi ,Maiorescu a fost trimis agent diplomatic la Berlin(1 mai-2 iulie 1876) fiind la ordinea zilei tratative în chestiunea neutralităţii Dunărei. Cu totul dezamăgit de oameni el face o figură de mizantrop:” oare sunt eu prea dificil sau cei mai mulţi oameni sunt într-adevăr fără nici o valoare?”. El îşi dă demisia şi se întoarce în ţară . Urmează o perioadă în care crede că gustase din toate „ce-mi mai poate oferii nou viaţa?”. El a început să fie atras din ce în ce mai mult de cumnata sa Mite,iar soţia lui îl plictisea.Mai apoi Clara declară că îşi dă consimţământul pentru divorţ, iar criticul se simte din ce în ce mai atras de uşuratica Mite,care se lasă sărutată şi de Eminescu. Divorţul nu se făcu imediat ,iar Maiorescu se învârtea în jurul domnişoarei Anna Rosetti care urma să îi fie soţie. Abia în decembrie 1886 s-au despărţit,dar l-a puţin timp după aceasta s-a căsătorit cu Anna. Îi plăcea să guste din satisfacţiile vieţii sociale înalte. Locuinţa lui la acea vreme reprezenta o culme a confortului, îşi instalase chiar o sonerie electrică. În afară de reuniunile săptămânale junimiste nu se sustrăgea de la nici o obligaţie mondenă.” Întâi obligaţiile omeneşti” zicea el,apoi literatura. Ştia să cânte la flaut şi la violoncel şi organiza din când în când reuniuni muzicale. Grija de îmbrăcăminte era de-asemenea riguroasă. Când cineva îl insultă, el îl provoacă la duel. În 1885 schimbă şa hipodrom un glonţ de pistol cu Stănescu şi constată că a făcut pretutindeni cea mai bună impresie, întreaga atitudine politică fiind întărită şi clarificată prin aceasta. Maiorescu ţine cu religiozitate seamă de opinia publică. De altfel succesul imediat îi este mai scump decât mulţumirea lucrului creat. Aceasta explică de ce nu abandonează politica şi avocatura, care-i dau prilejul de a vorbi în public. Abia în octombrie 1884 Maiorescu este reprimit în învăţământ la Universitatea din Bucureşti.El era foarte ocupat ,aşa îşi petrecea el o săptămână in 1882:luni: cameră,cină în oraş academie,teatru de societate,proces la casaţie,supeu cu invitaţi acasă.Marţi:

Academie,proces , cină la Kremnitz,vizită la Zizin Cantacuzino, teatru.Miercuri:proces, cameră, Academie, invitai la masă, vizită de două ore la Th.Rosetti.Joi:primire de clienţi , academie, prânz în oraş cu amicii, cameră,invitat la masă la alţii. Vineri:invitat la masă la alţii şi la prânz şi seara , cameră,.Sâmbăta: cameră, teatru, noaptea pregăteşte o conferinţă. În astfel de condiţii nu e loc pentru nici o lucrare în singurătate. Maiorescu „fugea” vara în străinătate ,călătorea cu pasiune preferând tovărăşia ,insă plăcerile lui turistice sunt ale unei bătrâne englezoaice bogate. Ca turist . Maiorescu îşi alcătuieşte un program meticulos cu preţuri , hoteluri şi emoţii recomandate, reţine costul celui mai mărunt lucru ,inspectează prosoapele, saltelele, mobila. Criticul a mai fost ministru de Culte în 1888, în 1889, ministru de Justiţie ,în 1900, ministru de externe în 1910, preşedinte al consiliului în 1912. Prin tactul său criticul ştia să-i capteze pe tineri. Eminescu,Slavici Xenopol ai fost ajutaţi cu burse, iar cel dintâi îngrijit cu o mişcătoare discreţie în tot timpul bolii. Pe tinerii studenţi de merit îi introduse ca profesori la Universitate. În 1914 moare a doua lui soţie, iar el îşi vinde casa şi se mută la o rudă. Titu Maiorescu este acela care la noi a făcut o dogmă din prejudecata incompatibilităţii radicale între matura poetului şi natura criticului. - Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. - esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor;esenţa poetului este de a fi inflexibil la propria sa impresie. -De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor. Însă principiile sunt false. Actul critic este o mişcare se simpatie între spiritele creatoare. Nu e cu putinţă ca un mare

artist să nu înţeleagă marea artă a altuia , când nu sunt la mijloc antipatii personale. Maiorescu nu opera cu gustul ,ci cu simţul altitudinii intelectuale. Al limbii, cu câteva principii mărginite dar sănătoase. Cu asta a promovat infailibil aproape toate valorile vremii. Estetica lui Maiorescu este predominată de schopenhauerism. El susţine următoarele idei: Frumosul e reprezentarea ideii sensibile; ideea sensibilă este natura absolută a lucrurilor şi întâia condiţie a artei este ridicarea deasupra oricărei individualităţi până la starea de subiect cunoscător pur; arta prin această ridicare deasupra individualităţii,prin contemplarea ideii intuitive aduce liniştea sufletului ceea ce este tot una cu fericirea. O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 conţine estetica maioresciană ,care rămâne neschimbată pe toată durata activităţii sale. Este o estetică dramatică si dualistă: ştiinţa se ocupă cu adevărul ,poezia cu frumosul. Existenţa unei idei şi a unei forme sunt condiţiile de temelie ale frumosului. Elementele exterioare ale poeziei sunt cuvintele,iar cuvintele bune sunt acelea care sunt mai concrete. Cuvintele cele mai apte să sensibilizeze sunt epitetele. O a doua condiţie a poeziei este vorbirea figurată prin personificări,comparaţii metafore. Ideea că metaforele şi comparaţiile sunt condiţii ale frumosului poetic apare azi abuzivăzice Maiorescu. Eminescu nu foloseşte adesea nici o metaforă ci numai reprezentări concrete. Comparaţia trebuie să îndeplinească următoarele codiţii: să aibă noutate şi justeţe. Nu comparaţia este condiţia poeziei ci poezia este condiţia comparaţiei. Maiorescu cere comparaţiei să fie potrivită cu gândirea, cu natura însăşi, cu legile ei,ca încorporare a ideilor. El le atrage atenţia contemporanilor săi că simpla versificare a unor ştiri asau a unor judecăţi nu este poezie. El respinge patriotismul din artă.

Cu privire la partea ideală a poeziei Maiorescu pune trei condiţii: repeziciunea mişcării ideilor, mărirea obiectului şi gradaţiunea. Condiţia dintâi duce la teoria că,cu cât un poet exprimă mai multe gânduri pe un spaţiu mai îngust cu atât poezia este mai bună,de aici preferinţele lui pentru poeziile scurte. Pornind de la teoria schopenhaueriană a purificării prin artă, Maiorescu îşi face o estetică în care frumosul este echivalent cu transecederea lumii de toate zilele ,a vulgarităţii. De altfel Titu Maiorescu nu avea plăcerea analizei cărţilor. Pentru el critica era o datorie de cetăţean pe care o îndeplinea cu mult talent şi multă hotărâre. Limba poetică se deosebeşte de vorbirea zilnică,iar cine foloseşte limba să comunice exact gândirea nu e apt pentru poezie. Arta literară apare ce urmare unei ordini proprii ci nu ca urmare a unei versificări ori informaţii. La 1872 când Titu Maiorescu scrie articolul „ Direcţia nouă în poezia şi proza română”, literatura era încă aşa de nebuloasă încât tonul didactic se impunea. Criticul observa valoarea pastelurilor,îndreptăţind-o printr-o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii. La Eminescu remarcă farmecul limbajului şi concepţia înaltă ,deplângând rimele sale şi neglijenţele formale. Când, cu mulţi ani mai târziu ,criticul pune pe hârtie un articol despre Eminescu ,nu poate ieşi din generalităţi didactice,deşi era în momentul analizei. Eminescu scrie într-o limbă frumoasă, uneori onomatopeică,versurile sunt frumoase,rimele sunt surprinzătoare,forma e clară. Toată estetica maioresciană se învârte în jurul acestor principii ; Ideea poetului trebuie să fie cât mai înaltă, deci metafizică, accesibilă numai în momentul contemplării, limba izvor al farmecului,să fie curată si mai cu seamă naţională. Maiorescu are o predilecţie pentru poezia populară şi pentru autorii de origine rurală: Creangă ,Slavici, Popovici-Bănăţeanul, O. Goga. Lectura lui germană preferată este Fritz Reuter.

La M.Sadoveanu se semnalează forma perfect adaptată mijlocului social scris,trăsătură de umor,frumoasele descrieri ale naturii, onomatopeele. Criticul îi păstrează recunoştinţa pentru mulţumirea ce ne-a cauzato citirea scrierilor sale. La I.Al.Brătescu –Voineşti reţine stilul care reţine de la început inimile cititorilor şi le lasă impresia unei binefaceri sufleteşti. Maiorescu se ocupa de literatura română din îndatorire de pionier. Întors din străinătate cu o cultură de o rotunzime (clasică,literară filozofică,juridică) Maiorescu a crezut că găseşte în ţară un mediu nepotrivit încă unei exercitări gratuite a intelectului. Într-o măsură greşea,deoarece creaţia ideologică nu are nevoie de ascultători mediaţi .Însă faptul de a se afla în mijlocul unei lumi inferioare lui i-a pus în valoare o însuşire excepţională:arta de a corecta şi de a admonesta. Instrumentul stilistic al acestei arte este lămurirea pe înţelesul tuturor . Ca să te faci înţeles de oamenii simpli trebuie să le vorbeşti pe graiul lor. Cum e şi firesc Maiorescu întrebuinţează foarte multe neologisme. Valoarea polemicei lui Maiorescu nu vine din inferioritatea contemporanilor ci din superioritatea mereu absolută şi cu umor dovedită a polemistului. Sentimentul de superioritate este desfăşurat de Maiorescu în patru feluri: el realizează prima dată examenul logic al gândirii adversarului spre a-i dovedi reaua funcţionare ; apoi trece la aspectul gramatical al gândirii,observând neacoperirea exactă a idei prin cuvânt; când e cazul îi face un simplu examen de cunoştinţe; în sfârşit ,metoda cea mai teribilă este considerarea minţii autorului studiat sub raportul fenomenologic, încadrarea lui într-un lanţ de necesităţi şi imperturbabila clasificare. Capodopera polemică a li Maiorescu este” Beţie de cuvinte”. Primul scriitor vechi care a avut ideea să ilustreze limba română cu poezia cultă a fost mitropolitul Dosoftei. Acesta traduce „Psaltirea pre versuri tocmită”. În această operă s-au dat

primele probe de flexibilitate al limbii române pentru armonie , pentru eleganţă şi pentru tot succesul artei poetice.

V.Convorbiri literare Junimea e luat fiinţă la Iaşi în 1863, îndată ce Maiorescu, după câteva luni de şedere ,putu să îşi facă prieteni. Ea era o adevărată asociaţie de doctori( Th. Rosetti –doctor în drept de la Bonn, I.Negruzzi doctor în drept de la Heidelberg) majoritatea cu formaţiune intelectuală germană. De acum încolo orice junimist ambiţios va căuta să îşi ia doctoratul în Germania. Preocuparea de a câştiga partizani politici este stăruitoare şi când un membru votează adversarul el este socotit trădător. Maiorescu stabili o ideologie care se rezuma în trei puncte: 1)absolută potrivire între fond şi formă. Mai bine deloc universităţi ,licee ,reviste, cărţi dacă reprezintă o formă goală fără implicarea conţinutului. 2)inaugurarea spiritului critic în scopul de a arunca în lături tot ce vine ca formă goală a civilizaţiei ,fără cuprinsul cuvenit. 3)aşezarea criticii la marginea adevărului, adică descătuşarea ei de orice constrângere din afară. Numai cu apariţia „Convorbirilor literare”(1 martie 1867) a fost cu putinţă o acţiune pozitivă în acelaşi spirit . cum lui Maiorescu i se pare că poporul român este apt numai pentru poezia cu sănătate sufletească ,se începe o vânătoare de poeţi fără simţuri meşteşugite. În multele privinţe „ convorbiri literare” continuau „Dacia literară” şi „România literară”. Titlul era caracteristic . Nu se avea în vedere naţia ci doar creaţia literară în sine. În această revistă se făceau simple convorbiri despre literatură fără atitudini preconcepute. De bună seamă revista nu este una anti-naţională căci cultiva valorile naţiei.

VI.Membrii ai Junimii 1.Theodor Şerbănescu: Întâia recoltă a direcţiei a fost foarte săracă. Influenţa lui Heine s-a exercitat în chip ne prevăzut printr-o producţie de poeţii scurte şi sentimentale ,de cele mai multe ori puse pe muzică. Genul acesta al romanţelor muzicale a avut o lungă carieră. Un pionier al acestui gen este Theodor Şerbănescu( născut în Tecuci 24 decembrie 1839decedat în 2 iulie 1901,Brăila). Ofiţer ,el trece din garnizoană în garnizoană scriindu-i soţiei sale cu o înflăcărare neserioasă. 2.Neculai Schelitti:Nici junimiştii nu găseau vreun merit colonelului Neculai Schelitti( născut 15 august 1837- decedat 20 iunie 1872). Acesta făcuse studii literare la Potsam şi Berlin şi cunoştea literatura germană. El a tradus „Suferinţele lui Werther”, iar împreună cu Pogor partea întâi din „Faust”. Au mai rămas de la el traducerile din Goethe,Schiller,Uhland,Heine,Claudius,Pruty. Interpretările sunt rele, au putut însă divulge mai devreme poezii care au devenit apoi populare prin tălmăceri artistice. 3. Matilda Culger:( născută în 3 aprilie 1852-decedată în 11 octombrie 1931). Poezia Matildei este decentă ca un înger cu mâinile împreunate. E o poezie pentru albumuri de pensioane, cu păsărele, cu fluturaşi… Poeziile sunt în spiritul lui Alecsandri, însă sunt abstracte şi prea directe, dar fiindcă vin de la o femeie , au câteodată o legănare visătoare. 4.Dimitrie Petrino: (născut în 1844-decedat în 29 aprilie 1878). Dacă Dimitrie Petrino nu ar fi avut o purtare incalificabilă faţă de Eminescu ,azi nu s-ar fi pomenit de el. Omul era un antipatic şi nu avea nici un fel de talent, dar era nepot al lui Doxochi Hurmuzachi,iar asta îi dădea prestigiu. La 1869 publică la Cernăuţi „Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina” şi încearcă să se pună bine cu Junimea procurând abonamente pentru revistă. În 1875 ruinat şi în conflict cu familia

făcu gestul părăsirii Bucovinei. De la 1 iulie Maiorescu l-a numit pe Petrino director la Biblioteca Centrală, în locul lui Eminescu, care a fost dat în judecată pentru furt de cărţi. Acesta îşi pierde sănătatea cu alcool şi moare la spital în Bucureşti. 5. Samson Bodnărescu: (născut în 27 iunie 1840) era şi el din Bucovina . În mai 1868 se găsea la studii în Viena. Stătu în capitala Austriei până când spre sfârşitul anului trecu la Berlin spre a-si plăti doctoratul. În 1870 luă diploma şi în noiembrie capătă postul de bibliotecar pe care îl voir avea şi Eminescu şi Petrino. Acolo a stat până î august 1874 când luă direcţia şcolii de la Trei Ierarhi, unde este profesor de pedagogie. Junimiştii începură a-l numi lenevitul Bodnărescu fiindcă scria rar. Din 1879 va fi director al institutului Botoş din Pomârla până în 1902 când va muri. Era om blând, timid academic-ceremonios ca toţi junimiştii şi foarte îndatoritor. 6. Anton Naun: Printre mediocrii poeţi pe care i-a cultivat Junimea împingându-i la Academie este şi rafinatul Naun, fiu de negustor macedonean. Se născuse în 17 ianuarie 1829 la Iaşi. Acesta urmă studiile universitare la Paris , la facultatea de litere. Se întoarce în 1865, iar în 1869 a fost primit provizor al liceului din Iaşi ,în 1879 profesor la şcoala militară ,iar la 11 mai 1893 este ales membru al Academiei . Trăieşte până în 1917. A tradus din Boileau, La Fontaine, Andre Chenier şi alţii fără strălucire.Vag cunoscut este poemul „ Povestea Vulpii” inspirat din Reinecke Fuchs al lui Goethe. 7.Iacob Negruzzi: Secretarul şi redactorul neobosit al „Convorbirilor Literare” a fost Iacob Negruzzi, unul din fiii lui C.Negruzzi. S-a născut la 1 ianuarie 1943, iar la vârsta de 10 ani a fost trimis împreună cu fratele său Leon în Germania. Face studii juridice, iar după întoarcerea în ţară (1863) este profesor la Facultatea de Drept din Iaşi, unde în martie 1866 este numit decan.

Acesta este foarte devotat Junimii şi plin de zel. Strângea manuscrise pentru Convorbiri ,trimitea apeluri disperate în toate părţile pentru colaborare şi abonamente. După atitudinea lui satirică s-ar zice că era plin de invidie ,dar dimpotrivă, rar scriitor mai dezinteresat,mai degrabă s-ar bucura de geniul altora. El iubeşte Junimea precum o bătrână slugă pe stăpân. A trăit 90 de ani şi a venit până în ultimele sale zile la Academie cu mărunţi paşi ,târâţi şi iuţi. Moare la 6 ianuarie 1932. Iacob Negruzzi n-a fost niciodată bine cunoscut publicului. Traducerile din Schiller, imitaţia după Herman si Dorofthea a lui Goethe sunt lucruri moarte. Poeziile lirice sunt sub orice nivel, iar epistolele şi satirele în versuri sunt neînsemnate exceptând una,şi anume Satira II. 8.Vasile Pogor: Era fiul celuilalt Vasie Pogor, traducător al Henriadei. Nătângul de Pogor a fost mefistofelul Junimii, râzând de tot ce se petrecea la reuniuni, stând cu picioarele pe canapea. Originea Pogoreştilor este în satul Pogoreşti din judeţul Iaşi, însă Pogor se născuse la Iaşi la 20 august 1833. Acesta ocupă fel de fel de funcţii cu caracter juridic şi politic. Este membru la Curtea de Apel prin 18622-1863, prefect la Iaşi în 1866, primpreşedinte al Curţii de Apel cândva până în 1870, deputat, consilier comunal, primar între 1880-1897. El moare la 20 martie 1906. A rămas în amintire ca o figură foarte simpatică: „cu mersul mărunt şi săltător,cu mâinile în buzunare, zâmbet maliţios,privirea piezişă…”Citea tot ce îi cădea în mână ,ziua ,noaptea,sănătos,bolnav,Pogor citea. Pogor a colaborat cu Junimea prin buna dispoziţie. El citea de toate ,dar nu avea o conştiinţă literară hotărâtă. Acesta traducea din contemporani francezi absolut ignoraţi de Maiorescu,dinBoudelaire,Leconte de Lisle,Sullz,Prudhomme,Victor Hugo şi alţii.Poeziile originale ,puţine la număr ,nu rezistă.

9. Miron Pompiliu:Caracudă de numea în Junimea ,după o poreclă născocită de Naun. Era ardelean , născut la 14 iunie 1848 din părinţi ortodocşi, dusese viaţă ţărănească în copilărie. Liceul îl termină la Beiuş iar din1867 până în 1869 frecventează Facultatea de Litere din Pesta. În 1869 se mută la Iaşi . În 1868 îi găsim numele într-o revistă sub nişte poezii patriotice şi erotice foarte naive. El intră în cercul literar Orientul fondat la 1 aprilie 1869 şi care urmărea promovarea culturii literare prin discuţii ,lecturi,comunicări interne şi publicaţii. Auzind că în Moldova tinerii sunt ajutaţi ,el se înscrie în 1869 la Facultatea de Litere din Iaşi şi solicită o bursă. Cere şi în 1873,dar este din nou refuzat. La 26 aprilie 1873 semna ca secretar al Universităţii Şumuleanu ,dar nici o lună mai târziu deveni secretar. Din 1876 va ocupa posturile se profesor la şcoala militară,la şcoala centrală de fete, la liceul internat din Iaşi. La Junimea era supraveghetor al Convorbirilor în lipsa lui Negruzzi . În 1884 îl găzduieşte pe Eminescu ,cu care a avut asemănări de soartă: se îmbolnăviră de aceeaşi infecţie a sângelui şi culmea Pompiliu era şi el îndrăgostit de Veronica Micle. El se sinucide la 19 noiembrie 1897. Poeziile lui sunt neinteresante ,dar în basm ,unde prelucrează aduce o nostalgie romantică. Cu „Ileana Cosânzeana din cosiţă floarea-i cântă nouă-mpăraţi ascultă”(1872) deschide seria literaturii la Convorbiri.

VII.Studii asupra limbei române –C.Negruzzi Dacă ne încercăm a face oarecare observaţii asupra limbei noastre ,facem cunoscut ,mai înainte, ca să fie tuturor ştiut,că navem nicidecum pretenţia de a fi văzuţi ca nişte legiuitori,sau cel puţin ca nişte povăţuitori; dorim numai sa emitem şi opinia noastră în alăturea cu a altor filologi,ce au lucrat si lucrează pentru limbă.

A se amintii decadenţa în care se căzuse în privinţa limbii în timpul domniilor străine. În corupţia generală se corupsese şi ea. Nu mai era limba lui Cantemir sau a cărţilor bisericeşti. Era o amestecătură a zicerilor turco-greceşti,dare ra o modă să vorbeşti numi greceşte sau română „pestriţă”. Damele noastre începuseră a nu putea pronunţa pe „s”,”ci” sau „gi” „mozicule,nu ştii că nu se şede zos dinaintea duduiţelor?”. Aşadar ,limba moştenită de la străbuni se cârpea şiera în cădere. Eram în pericol să pierdem ce avem mai scump: limba! Cei ce urmau să alcătuiască Junimea nu aveau să dovedească originea limbii române. Vroiau doar să îndrepte câteva anomalii ale limbii. „ ar fi foarte de dorit ca din toate provinciile României alegându-se câte un filolog, să se alcătuiască un comitet, care să stabilizeze o dată ortografia şi prozodia noastră. Şi dacă s-ar face aceasta şi acei bărbaţi învăţaţi ne-ar face onoarea a ne întreba care este opinia noastră în acest obiect, ne-am mărturisi către ei simbolul credinţei noastre literare cam in felul următor: 1.nu ni place întrebuinţarea consoanelor duble,ce sunt numai o învălmăşeală şi o greutate la învăţarea gramaticii limbii. Numai la foarte puţine şi rare ziceri străine le-am primii ca pe o excepţie. 2.suntem împotriva lui „u” pe care îl considerăm numai o umplutură de prisos, şi nu l-am întrebuinţa decât pentru a diferenţia pluralul de singular.de exemplu :eram eu; eramu noi. 3.nu ne putem învoi cu ciune şi cu iune,pentru că dacă avem câteva scrieri cu asta terminaţie ,ni se pare că n-ar fi un cuvânt să ne lungim toate substantivele cu un cot mai mult, când mai ales ea nicicum mai frumoase u le-ar face iar în latină nu există astfle de terminaţii. 4.asemenea,chiar sub ameninţarea de a fii număraţi printre ignoranţi şi ruginiţi, nu vom spune:apt,ativ,respept,carapter etc. în loc de act ,active, respect ,character;căci dacă am zice astfel, am

fi nevoiţi să zicem şi naciune în loc de naţiune şi cine mai ştie câte altele. 5.mai credem că dacă d se pronunţă ca z în cuvintele din latină,pentru că de nu era a se păzi etimologia ,era de prisos a relua literele şi a lepăda slovele. Asemenea ni se pare că nu e generos a se abuza de bietul „d”. să nu facem pe Zoiţa şi pe Zamfira, Doiţa şi Damfira, precum nu s-ar conveni a scrie dabală,dâmbet,dâdanie în loc de zăbală,zâmbet,zâzanie.

VII:Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare Mulţi scriu şi multe se scriu în literatura lumii;multe idei trecătoare,foarte multe idei greşite, unele adevăruri,şi din când în când ,câte o creaţiune frumoasă. La noi,ce e drept se scrie mai puţin,dar tot se scrie câte ceva; şi poate nu se va găsi de prisos ca să ne întrebăm odată intrun mod general: pentru ce scriem? Scriem pentru a ne răspândi gândirea mai departe decât o poate duce vorba. Vorba nu poate trăi mult nici în timp,nici în spaţiu. Rostită acum,ea amuţeşte apoi; auzită aici,ea se pierde acolo. Uneori,o prinde cel ce o aude şi îşi aduce aminte de ea, o poartă chiar din loc în loc. dar tot nu mai este vorba dintâi :aducerea aminte e necredincioasă ;vorba purtată de altul nu e gândul vorbitorului, ci graiul purtătorului. VIII.Leon C. Negruzzi şi Junimea Leon Negruzzi este şi el,în limitele talentului său, un adept al acelei şcoale literare din Iaşi despre care mult s-a zis,dar puţin sa zis, adică al societăţii „Junimea”. „Junimea din Iaşi a fost şi acum putem vorbi de ea ca de un lucru trecut-o adunare privată de iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei ,de iubitori sinceri. Din întâmplare, cei dintâi membri ai ei

s-au găsit să fie înzestraţi cu cunoştinţe destul de felurite ,fiecare după studiile şi după gusturile sale încât să se poată completa unii pe alţii şi totodată să se poată înţelege. Discuţiile cele mai animate ,însă fără nici un amestec pe interese personale i-au apropiat şi i-au împrietenit atrăgând încetul cu încetul pe mulţi alţii, a căror dispoziţie îi făcea accesibili la asemenea cercetări adeseori abstracte. În primii ani ai acelor întâlniri intime s-a urmat cu stăruinţă citirea mai tuturor operelor literaturii române de până atunci, bune-rele cum erau, şi pe temeiul unor asemenea citiri se iscau discuţiile: observări critice, încercări de stabilire a unui termen comun de înţelegere, teorii conduse la extreme şi apoi limitate spre o aplicare mai firească ,expuneri ştiinţifice despre estetică, despre limbă, despre scriere,despre multe alte obiecte ale gândirii omeneşti.” A venit realitatea practică , au venit cerinţele vieţii publice şi i-au aruncat în diferite sfere de acţiune. Iar unde începe acţiunea, încetează răgazul competitiv.

Studiu de caz: Junimismul românesc

Palhegyi Adina Sofrazi Oana Tecar Iulia Turculeţu Daniel