Implicatii Psihologice Ale Integrarii Varstnicilor In Caminele De Batrani

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” FACULTATEA DE PSIHOLOGIE-PEDAGOGIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Tema: Implicaţii psihologice ale integrării vârstnicilor în căminele de bătrâni

INDRUMATOR:

CANDIDAT:

2

CUPRINS Prefaţă…………………………………………………………………………… …3 Introducere………………………………………………………….……………….4 Cap. I. Dimensiuni şi perspective ale fenomenului de îmbătrânire ……………. ………..9 I.1. Dimensiunea biologică a îmbătrânirii …………………………………..10 I.2. Dimensiunea antropologică a îmbătrânirii ………………….…… …..10 I.3. Dimensiuni psiho-sociale ale îmbătrânirii ………………………

……

12 I.4. Dimensiuni psihologice ale îmbătrânirii ……………………..………… 13 I.5. Mari probleme ale bătrâneţii …………………………………. ………...16 I.6. Relaţii de solidaritate familială ………………………………………… 17 I.7. Teorii ale îmbătrânirii ……………………………………….…………18 I.8. Aspecte de ingijire specializata ……………………………………….. 20 Concluzii şi recomandări ………………………………………………..………….21 Cap. II Probleme psihice specifice integrării în cămin……………………………..……… 22 II.1 Dificultăţi de adaptare …………………………………………..……..22 II.2 Anxietatea

la

bătrâni…………………………………………..

……….23 II.3 Nevrozele la vârstnici………………………………… ……………….24 II.4 Psihozele la vârsta înaintată …………………………… ……..……… 25 II.5

Profilaxia

tulburărilor

psihice

la

bătrânii

asistaţi………

………………25 Cap. III. Prezentarea metodelor şi tehnicilor de lucru ………………………… ……..……..26 III.1. Observaţia ………………………………………..……… …………..26 III.2. Chestionarul ……………………………………………... .………….28 III.3. Întrevederea ……………………………………………. ……………32 III.4. Interviul ……………………………………………….….… ………..35 III.5. Operaţionalizarea conceptelor ……………………………… ……..37

3 Cap. IV. Interpretarea datelor …………………………….…………………………………. 39 Cap. V. Politici sociale pentru persoanele în vârstă………….…………………….. ………..46 V.1. Principalele categorii de servicii pentru bătrâni ……………. …………48 V.2. Recomandări pentru protecţia socială a vârstnicilor …………... ………49 V.3. Rolul asistentului social ……………………………………..………....51 V.4. Colaborarea dintre asistentul social şi medic ……………….. …………53 V.5. Terapia ocupaţională ……………………………………..…………….55 V.6. Crizele de adaptare ………………………………………..……………56 V.7. Asistentul social în relaţiile cu vârstnicul spitalizat ……………………58 Concluzii …… …………………………………………………………….……….61

PREFAŢA Mi-am orientat studiul ce face obiectul proiectului meu de licenţă asupra problemelor vârstnicilor, deoarece este un domeniu de viu interes pentru mine. Creşterea mediei de viaţă a oamenilor a deschis noi căi de abordare a vieţii bătrânilor, multe dintre ele puţin aprofundate. Acest fapt îmi dă posibilitatea de a asista şi chiar participa la dezvoltarea unor direcţii de cercetare a fenomenului îmbătrânirii. În prezent prestez munca de voluntariat în câteva institutii de îngijire a bătrânilor, activitate care îmi dă posibilitatea de a observa atât nevoile şi problemele lor, cât şi evoluţia lor din punct de vedere pihic: memorie, gândire, creativitate, receptivitatea faţă de nou, capacitatea de învăţare. Lucrarea mea este structurată pe 2 nivele: unul teoretic şi altul de cercetare. În partea teoretică am prezentat bătrâneţea din diverse unghiuri, protecţia legii privind vărsta respectivă, instituţii de îngrijire

4

a bătrânilor şi serviciile pe care le oferă. Partea de cercetare încearcă în principal să prezinte modul în care bătrânii cuprinşi în intervalul de vârstă 65-75 de ani răspund acţiunii de integrare în căminele de batrani, pornind de la următoarele ipoteze: 1. Modul în care căminele de bătrâni îi ajută pe aceştia să aibă o viaţă activă; 2. Instituţionalizarea vârstnicilor este însoţită de o serie de fenomene psihice; anxietate, dificultăţi de adaptare, nevroze, depresii 3. Analizarea diferenţelor de acomodare în instituţiile de ocrotire între bătrânii solitari şi cei proveniţi din familie.

INTRODUCERE Referindu-ne la îmbătrânire ca noţiune, aceasta desemnează diverse situaţii de uzură, declin, de scădere a plasticităţii, a fecundităţii, a potenţialităţii evolutive şi creatoare. Un sistem natural ajuns la capătul evoluţiei sale este un sistem îmbătrânit. O populaţie se numeşte „îmbătrânită” atunci când statisticile demografice arată o vârstă medie ridicată, o proporţie mare a vârstnicilor, o pondere mică a copiilor. Deci îmbătrânirea populaţiei se recunoaşte după aspectul diagramei numită „piramida populaţiei”. Unii sociologi aplică epitetul în funcţie de caracteristicile dinamice şi nu demografice: vitalitatea, capacitatea de prestaţie economică şi culturală.

5

Problema îmbătrânirii, a bătrâneţii, a limitei naturale pe care o are desfăşurarea vieţii omeneşti, a prelungirii tinereţii şi a îndepărtării acesteia în limite naturale nu este o preocupare strict ştiinţifică şi filozofică

de interes academic. Ea frământă de milenii pe oamenii

preocupaţi de propria lor soartă şi de soarta persoanelor apropiate. Ea devine astăzi o problemă de importanţă crescândă socială, sanitară, economică şi culturală. Cele mai vechi marturii cunoscute cu privire la batranete si la problemele ei dateaza inca din jurul anului 1600 i.e.n din perioada lui Hamurabbi, când exista concepţia ca viaţa este eterna, moartea –un accident iar despre batranete se credea ca este pedeapsa a spiritului. Diversi filosofi greci considerau batranetea stare naturala si etapa finala a vietii (Empedocles),stare de diminuare a umorilor (Hippocrates); Aristotel considera batranetea plina de stereotipii, si o privea cu pesimism si resemnare. Studii mai recente asupra batranetii au facut Francis Bacon, care evidentiaza ca organismul are o energie proprie ce scade la batranete; Hunter William si Hunter John contribuie la conturarea relatiilor dintre varsta cronologica si cauzele mortii; o conceptie moderna asupra diagnosticului si tratamentului o are Fisher, ce face legatura dintre scaderea energiei la varstnici si bolile acestora. (se diminueaza “energia” (re)definirii Sinelui)Prima lucrare despre batranete a scris-o Sir John Floyer in anul 1724, si se numeste „Medicina gerocomia”. In secolul XIX s-au conturat numeroase directii de cercetare si numeroase descoperiri biologice si medicale. S-au facut numeroase progrese in gasirea de tehnici de diminuare a durerilor la toate varstele. In Romania, dintre cei care au facut studii despre batranete, numim pe Gheorghe Marinescu, care a atras atentia asupra degradarii sistemului nervos in imbatranire, pe C.I.Parhon- arată influenţa sistemului endocrin în îmbătrânire, Ana Aslan, a pus în luminî importanţa vitaminelor şi a antrenarii in activitati organizate pt. prevenirea imbatranirii. Totodata a condus si organizat primul institut de geriatrie din Romania, in care continua sa se faca tratamente apreciate in intreaga lume. Imbătrânirea se caracterizează prin multe perturbări şi deviaţii funcţionale ca şi prin numeroase alterări structurale, iar din punct de vedere

medical

este

descrisa

acum

prin

creşterea

frecvenţei

indispoziţiilor şi îmbolnăvirilor, prin creşterea gravităţii acestora, prin asocierea

mai

multor

boli,

prin

îngreunarea

însănătoşirii,

prin

frecventele complicaţii şi cronicizări, printr-o frecventare sporită a cabinetelor medicale, printr-un consum crescut de medicamente.

6

Atitudinea faţă de sănătate şi faţă de boală se schimbă treptat. Grija pentru

propria

sănătate

şi

pentru

propriul

trup

ajunge

progresiv o preocupare importantă. Odihna, contemplaţia sunt preferate tensiunii eforturilor, activităţilor. Unele boli sunt frecvente sau foarte frecvente la bătrâni. Aşa sunt: arteroscleroza, coronarita, cataracta,

surditatea,

emfizemul

pulmonar,

bronşita

cronică,

spondiloza, osteoporaxele, adenomul de prostată. De o gravitate deosebită sunt bronhopneumoniile şi fracturile de col femural. Cancerul nu este o boală atât a bătrâneţii cât a perioadei care precede bătrâneţea. Consideraţiile

de

mai

sus

permit

înţelegerea

faptului

că

îmbătrânirea nu este un proces care decurge identic la toţi indivizii aceleaşi specii. În general se poate spune că vârstnicii sunt mai diferiţi între ei decât persoanele tinere pentru că îi diversifică „experienţa de viaţă” şi vicisitudinile vieţii, obiceiurile şi profesiunile, ca şi bolile. Îi diversifică capacităţile de compensare care sunt inegale. La unii îmbătrânirea este fiziologică, se ajunge la o bătrâneţe „verde” iar la alţii ea este patologică, însoţită de un cortegiu de boli care o precipită şi o complică. Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul „îmbătrânirii

demografice”

delimitat

de

creşterea

numărului

persoanelor vârstnice în structura generală a populaţiei. Fenomenul este mai accentuat în ţările dezvoltate şi este caracteristic ţării noastre. Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă a populaţiei, numai în cursul ultimelor două decenii naţiunile şi comunitatea mondială şi-au îndreptat atenţia asupra problemelor de ordin social, economic, ştiinţific, ridicate de fenomenul îmbătrânirii şi al caracterului său universal. Astfel ca o recunoaştere a implicaţiilor acestui fenomen, anul 1982 a fost declarat de Naţiunile Unite „An Internaţional al persoanelor vârstnice”, în acelaşi an având loc la Viena Adunarea Generala a O.N.U. consacrata îmbătrânirii. Mai recent, în 1998, OMS include problemele îmbătrânirii printre primele cinci probleme de sănătate ale lumii în momentul de faţă, alături de bolile de inimi, cancer, SIDA, alcool.

7

Programele demografice apreciază că şi în continuare populaţia vârstnică va creşte mai rapid decât cea nevârstnică. În România se apreciază că în perioada 1930-1975 ponderea persoanelor de peste 60 ani a crescut cu circa 10% (de la 5,9% la 14,3%) iar în anul 2000 se prognozează atingerea unei ponderi de 14%. Cauzele

privesc

scăderea

natalităţii,

progresele

medicinei

corelate cu creşterea nivelului de trai. Pierderile persoanelor vârstnice şi declinul pe plan fiziologic, psihologic, economic şi social sunt determinate de o multitudine de factori sociali, economici, culturali. Îmbătrânirea individului şi a populaţiei sunt lucruri diferite, prima referindu-se la procesul fiziologic început în momentul concepţiei şi continuat pe parcursul întregii vieţi reprezintă modificări de adaptare a individului la mediul înconjurător, iar a doua reprezintă un fenomen mult mai complex: se referă la creşterea proporţiei persoanelor vârstnice într-o populaţie dată. Îmbătrânirea

demografică

reprezintă

creşterea

populaţiei

persoanelor în vârsta în sânul populaţiei şi este aproape aceeaşi, indiferent de pragul de bătrâneţe (60 ,65 ) (OMS din 1974). În prezent populaţia în vârstă este o proporţie reprezentativă în totalul populaţiei, existând la scară mondială tendinţa creşterii ratei acestei grupe de populaţie, aproape de patru ori mai mare decât rata populaţiei tinere. Această tendinţă conform rezultatelor, cercetărilor statistice şi demografice din întreaga lume, poate fi o tendinţa fermă şi de lungă durată în evoluţia populaţiei globului. Modificarea structurii populaţiei pe vârste este un factor fundamental care conturează modificări în structura societăţii şi sistemele economice, politice, sociale, a relaţiilor interumane şi invocă substanţiale

inovaţii

sociale

pentru

acomodarea

cu

populaţia

vârstnică. Îmbătrânirea populaţiei necesită eforturi din partea societăţii pentru acordarea asistenţei sociale, eforturi concretizate în : plata pensiilor, cheltuieli necesare acordării asistenţei medicale pentru bolile degenerative ale vârstei a treia.

8

Procesul îmbătrânirii populaţiei afectează potenţialul militar al unei ţări. Apar si consecinte de ordin psiho-social şi anume: modificarea conţinutului şi formei raporturilor interumane. Relaţiile interumane se modifică, se complică prin apariţia problemelor conflictuale între generaţii, conflicte de autoritate la nivelul tuturor unităţilor sociale. Interpretat astfel fenomenul îmbătrânirii ar prezenta doar dezavantaje şi ca ar reprezenta o povară a societăţii fără a lua în calcul înţelepciunea şi experienţa bătrânilor. O alta atitudine plasează întregul grup la marginea societăţii şi neaga orice integrare a persoanelor de vârsta a treia în viaţa socială activă, folositoare. Longevitatea în creştere încurajează sporirea interesului pentru studiul aspectelor psihologice ale procesului de îmbătrânire şi rolul persoanei în vârsta în societate. Societatea judeca maturitatea individuala în funcţie de norma vârstei. Valabilitatea acestui raţionament este întărita de semnificaţia pe care o are vârsta, ca atare, cea biologica o are pentru fiecare individ, considerat ca individualitate. Vârsta cronologica este un indicator inconsistent în procesul bătrâneţi. Este o măsură pur formală, birocratică, fără vreo relevanţă particulară,. Psihologic, bătrâneţea are o nouă dimensiune şi anume

modul

cum

se

raportează

în

această

situaţie

personalitatea individului ca valoare intrinsecă şi ce capacităţi de acţionare şi reactivare dezvoltă aceasta persoană. După cum dezvoltarea individului nu poate fi concepută în afara socialului, care-şi pune amprenta asupra formarii individului, ii modelează comportamentul şi stilul gândirii, ii impune racordarea la anumite norme şi modele culturale, la fel, fenomenul îmbătrânirii, nu poate fi analizat corect în afara contextului în care s-a realizat şi a funcţionat acel individ. În studierea acestei ultime porţiuni de existenta umană, este deci necesară intercorelarea tuturor elementelor care au constituit premisele formării individului, înţelegerea coordonatelor care îl determină să acţioneze şi motivul pentru care acţionează în acest

9

mod. Interdependenta celor trei paliere poate fi întreruptă de disfuncţia uneia dintre ele. Acest fapt determină modificări la nivelul întregului sistem al personalităţii, cu efecte vizibile. Intră în rolul asistentei sociale să identifice sursele problemelor care apar, să încerce remedierea acestora, pentru o reinserţie cât mai adecvată a persoanei în climatul ei specific. În plus, la fiecare studiu de viaţă, o persoană preia un rol social şi responsabilităţile ataşate rolurilor sale, atât statutului persoanei cât şi relaţiile sociale cu ceilalţi, suferind modificări de acordare a rolului prescris. Acest lucru necesită depistarea resurselor de care dispune persoana şi modul în care utilizând aceste resurse se poate obţine reintegrarea optimală a individului în mediul sau natural, iar acest aspect intră în atribuţiile asistentei sociale. Asistenţa

socială,

ca

profesie

fără

tradiţie

în

domeniul

fenomenului îmbătrânirii, a bătrâneţi în general se pregăteşte pentru a adopta noile cerinţe ale societăţii. Având în vedere faptul ca în România populaţia aflată sub efectul îmbătrânirii este în creştere, trebuie procedat la înfiinţarea unor servicii adaptate condiţiilor actuale. Daca până acum fenomenul îmbătrânirii constituia o problemă, intră în responsabilitatea asistentei sociale de a înlătura această concepţie, asigurându-se de importanţa acestei categorii de vârsta în viata socială, prin experienţa pe care o deţine. În acest sens o mare importanţa o are informarea populaţiei în ceea ce priveşte fenomenul îmbătrânirii şi implicaţiile acestuia în societate, prin mass-media. În domeniul artei există numeroase exemple de personalităţi care au dat lumii opere foarte valoroase realizate dupa vârsta de 60 de ani. În literatură, George Bernard Shaw primeşte premiul

Nobel pentru

literatura la 69 de ani, iar la 80 de ani oferă publicului piesa „Milionara”. În jurul varstei de 70 de ani primeşte şi Lev Nicolaevici Tolstoi Premiul Nobel pentru literatură. La 60 de ani Hictor Hugo adaugă capodoperei literaturii uiversale romanul social „Mizerabilii” continuand sa scrie pana la 80 de ani. În alte domenii ale artei avem numeroase dovezi de capacitate creatoare si crez artistic la varste inaintate. Michelangelo accepta la 60 de

10

ani realizarea faimoasei fresce „Judecata e apoi”,Picasso picteaza cu inversunare pana la 90 de ani, Giuseppe Verdi compune cele mai importante opere in perioada de varsta 7080 de ani. Dupa varsta de 61 de ani, Constantin Brancusi realizeaza „Masa tacerii”, „Coloana infinitului” si „Poarta Sarutului”.

CAPITOLUL I DIMENSIUNI ŞI PERSPECTIVE ALE FENOMENULUI DE ÎMBĂTRÂNIRE Îmbătrânirea societăţii implică o mulţime de schimbări în extinderea şi eterogenitatea privind îngrijirea sănătăţii plus serviciile sociale. Tot mai multe persoane se înscriu în rândul persoanelor de vârsta medie, mijlocie, când tot mai des îşi fac apariţia boli cronice, iar spre sfârşitul decadei, care corespunde cu trecerea de la vârsta mijlocie la vârsta îmbătrânirii, proporţia societăţii de peste 65 ani se aşteptă aproape să se dubleze. Populaţia trăieşte mai mult, în parte datorită îmbunătăţirii îngrijirilor care au fost posibile prin sau cu ajutorul serviciilor medicale, pe de altă parte cei ce suferă de dizobilităţi dar care altfel sunt sănătoşi, de asemenea vor avea o viata mai lungă. Astfel indivizii trăind tot mai mult, apare probabilitatea de a-şi crea dizabilitate, ceea ce duce după sine problemele unei vârste foarte înaintate, problemele unei persoane foarte în vârsta.

11

Primii purtători ai acestei poveri sunt persoanele în vârstă care suferă de o lungă perioadă de timp de dizabilitate. Nu se poate afirma cu titlul de stricteţe ca persoanele în vârsta sunt unicul subiect predispus spre boală şi dizabilitate; de fapt până la aşa zisa „întârziere în viaţă” multe persoane sunt remarcabil de sănătoase. Insă circumstanţele ca persoanele în vârstă care au dizabilitati în comenzile cerute de atenţie şi numărul persoanelor în vârsta cu boli cronice se întâmplă să aibă posibilitatea mai mare de creştere. Referinţele la sănătate sunt variate. Mai întâi se consideră tipurile de vârstă şi dizabilitati la persoanele în vârstă de astăzi şi posibilitatea lor în viitor. Apoi se i-au în considerare ce fel de servicii vor fi necesare pentru o societate îmbătrânită.

I.1. DIMENSIUNEA BIOLOGICĂ A ÎMBĂTRÂNIRII Problema îmbătrânirii are un mare interes ştiinţific pentru biologie. La prima vedere se pare ca îmbătrânirea şi moartea prin bătrâneţe evidenţiază imperfecţiunii ale organizării vitale sau ale corelaţiilor dintre organism şi mediu ,incapacitatea de a repara „uzura” adusă de funcţionare. Din punct de vedere ştiinţific însă, nu este corect să judecăm problema îmbătrânirii şi a morţii numai în raport cu interesele sau cu aspiraţiile individului. Individul este şi un „instrument” al speciei iar viata să are o semnificaţie şi în raport cu evoluţia vieţii pe pământ . Îmbătrânirea poate fi caracterizată prin slăbirea capacităţii de reglare, de adaptare şi de compensare. Analizată sub incidenţa biofizică, problema

senescenţei

(ale

termen

îmbătrânirea) şi implicit a morţii

sub

care

este

cunoscută

evoluţia ireversibilă a vieţii către

senescenţă este explicată de către Gheorghe Marinescu, în mai multe lucrări prin creşterea entropiei.

12

Neurologul român, observa că fenomenele fiziologice „sfârşesc printr-o acţiune termică, aşadar o energie inferioară”, procesul fiind unidirecţional.

Deci

după

Gheorghe

Marinescu

evoluţia

către

senescenţă şi moarte este un fapt care se încadrează intr-o lege universală.

I.2. DIMENSIUNEA ANTROPOLOGICA A ÎMBĂTRÂNIRII Problema îmbătrânirii şi a bătrâneţii are de asemenea un mare interes pentru ştiinţele despre om, pentru antropologie. Omul este o fiinţă care îmbătrâneşte, dar el nu este doar o fiinţă biologică ci şi o fiinţă socială, astfel incât îmbătrânirea să se caracterizează prin modificări particulare atât pe plan corporal (morfologic şi fiziologic) cât şi pe plan psihologic şi social, în sfera comportamentului, a afectivităţii şi a gândirii, a conduitei şi a atitudinilor, a activităţii şi a relaţiilor interpersonale. Totodată procesul de îmbătrânire însuşi, poate fi accelerat sau îmbătrânit prin influenţa factorilor sociali (munca, obiceiurile de alimentaţie şi viată). Factorii sociali (cei de cultură şi civilizaţie) pot oferi soluţii la unele probleme puse de îmbătrânire cum ar fi de exemplu :soluţiile medicale la problemele ridicate de îmbătrânirea organelor sau de către boli care apar mai frecvent la vârste mai înaintate. Ochelarii şi protezele dentare sunt printre mijloacele pe care tehnica le-a pus la dispoziţia vârstnicilor pentru a compensa unele deficienţe biologice. Asistenta sociala ce organizează viata bătrânilor, regimul pensiilor, sunt expresii ale grijii societăţii pentru cei care suportă corolarele unei fatalităţi biologice. Cu alte cuvinte îmbătrânirea omului este un proces în care se împletesc factori cauzali şi compensatorii de natură bio-psiho-sociala. Importanţa psiho-socială a îmbătrânirii este expresia modificării cu vârsta a capacităţii de prestaţie, faţă în faţă cu dreptul noilor generaţii de a munci, de a se bucura de viaţă şi de a avea un cuvânt

13

de spus în organizarea şi conducerea societăţii. Atâta timp cât bătrânii reprezentau o minoritate statistică neglijabilă, această problemă se rezolva automat. În cursul istoriei, longevitatea medie a omului a fost mediocră, iar repartiţia populaţiei pe vârste arăta o pondere marcantă a grupelor la vârste „active”. În ultimele decenii situaţia s-a schimbat. În primul rând prin scăderea mortalităţii prenatale şi infantile (pentru ţările avansate) se identifică progrese în ultimele două sute de ani:3oo de vieţi salvate la mia de naşteri. În al doilea rând introducerea unor medicamente eficace a permis recuperarea din boală a unui mare număr de vârstnici şi bătrâni. Ca urmare, un număr mult mai mare de oameni ajung să folosească efectiv „Congenitatea potenţială” a speciei. Importanţa psiho-socială a problemei îmbătrânirii este atât de ordin economic cât şi cultural. În unele epoci la un anumit nivel de civilizaţie omul era considerat ca bătrân (prin improductivitate) la 4050 ani. Astăzi considerăm că spre 60 ani oamenii au un maximum de cunoştinţe şi de experienţa şi pot fi priviţi ca un „fond de aur” al economiei şi culturii. Oricum cercetarea productivităţii intelectuale în funcţie de vârstă arată că se menţine în general şi la sexagenari. Dacă vârsta de pensionare este în continuă creştere (actual este de 57 ani pentru femei şi 62 ani pentru bărbaţi în România) aceasta se datorează recunoaşterii acestei capacităţi şi necesităţii sociale de a o utiliza. Pe de altă parte insă, desfăşurarea, tot mai rapidă a progresului ştiinţific şi tehnic ridică problema capacităţii vârstnicului şi a bătrânului de a se adapta la ritmul acestor schimbări.

I.3. DIMENSIUNI PSIHO-SOCIALE ALE ÎMBĂTRÂNIRII Dimensiunile psiho-sociale ale îmbătrânirii trebuie cunoscute pentru o mai mare eficacitate în asistenţa pe toate planurile

14

vârstnicului. Prin încetarea activităţii profesionale (încetare de cele mai multe ori bruscă) fără a pregăti în perioada retragerii are loc o nivelare socială şi psihologică. Vârstnicul îşi pierde sentimentul utilităţii sociale, pierde rolul social activ, pierdere ce se constituie într-un STAS care acţionează asemenea agentului patogen determinând de multe ori aşa zisa „patologie de retragere”. Demisia din viaţa activă impusă de societate, firească dar aplicată fără pregătire corespunzătoare, este echivalentă pentru unele persoane (în special bărbaţii) cu o dramă, „o moarte socială” si are puternice implicatii psihice. La pierderea rolului social productiv se adăugă pierderea prestigiului social, a responsabilităţii câştigate cu truda de-a lungul vieţii, pierdere de roluri şi statuturi în familie prin urmare alţi factori psiho-sociali cu efect stresant. În multe cazuri suferinţa cea mai importanta este izolarea. Asistam astăzi la o conduită de izolare a vârstnicului nedelimitată ca atare, ceea ce face ca în unele cazuri ocrotirea în instituţii specializate să fie de fapt o formă deghizată de izolare, promovată de familie şi societate. În timp ce înaintaşii noştri apreciau şi utilizau înţelepciunea bătrânilor pe care îi venerau, societatea modernă priveşte cu neîncredere utilitatea lor: ea preţuieşte şi promovează valorile pozitive (sănătatea şi tinereţea). Acestea sunt premisele fireşti ale evoluţiei, progresului, dezvoltării. În mediile urbane, industrializate se dezvoltă o cultură a tinereţii şi adolescentei, în care bătrânul îşi găseşte tot mai greu locul. Combaterea

izolării

şi

conservarea

demnităţii

vârstnicului

presupune schimbarea mentalităţii, crearea unei opinii favorabile fata de probleme vârstnicului. Singura cale ar fi educaţia care să presupună o cunoaştere a fenomenului de îmbătrânire normala, schimbările fireşti, aspectele îmbătrânirii patologice, tehnica îngrijirilor fizice şi psihologice factori de risc. Trebuie efectuata o educaţie a familiei a membrilor ei nevârstnici. Factorul educaţional devine factor de influenta insa, din păcate, importanta acestuia este subestimata. La aceasta contribuie şi o anumita „pudoare” în abordarea

15

problemelor mai dificile ale bătrâneţii. Ca urmare se impun eforturi pentru difuzarea şi însuşirea unei concepţii realiste despre îmbătrânire ca etapa firească a existentei umane, căreia trebuie să i se asigure o desfăşurare demna, plină de respect, ferită de griji şi boli pentru a fi bine suportată şi verificate chiar, în folosul familiei şi societăţii. Este vorba despre „pregătirea pentru îmbătrânire” care utilizează o multitudine de discipline: gerontologie,

geriatrie,

psihologie,

educaţie

sanitara,

sociologie,

antropologie, etica.

I.4. DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ALE ÎMBĂTRÂNIRII Gândindu-ne la cuvintele lui Petre Tutea „a înţelege este un mod al cunoaşterii”, cunoaşterea unor noţiuni generale de psihologie a îmbătrânirii se impune ca un instrument indispensabil în cercetarea şi înţelegerea fenomenului de îmbătrânire. acest lucru poate fi realizat dacă se ţine cont de:  necesitatea abordării accesibile a pacientului vârstnic , prin facilitarea unui dialog între medic şi pacient, între asistent social şi pacient, evitând de a eticheta drept patologice anumite modificări psihologice de vârstă;  necesitatea angajării anturajului familial în acţiunile terapeutice, familia trebuind să fie informată corect şi ştiintific

asupra

modificărilor

patologice

ale

vârstnicului. Îmbătrânirea

psihologică

este

rezultanta

modificărilor

determinate de factori interni (ereditatea, uzura sistemului vieţii psihice) şi de factori externi ai mediului ambiant (ecologici, sociali, culturali). Evenimente din mediul social (socio-profesional, sociocultural, relaţional) intervin în mod particular în existenta vârstnicului

16

determinând modificări psihologice s-au îmbolnăviri psihice. Dintre aceste evenimente de ordin social fac parte:  -retragerea din activitate  -renunţarea la unele activităţi  -scăderea potenţialului biologic  -îmbolnăviri somatice, invalidări  -scăderea

numărului

(plecarea

copiilor

membrilor adulţi,

familiei decesul

partenerului)  -dispariţia vechilor prieteni Regresul

din

punct

de

vedere

al

memoriei

constând

în

diminuarea auzului, a văzului, cu efecte în fluxul informaţional, a restrângerii raţionale, provoacă şi adânceşte suferinţele psihice. Un alt factor important în determinismul modificărilor psihologice este conştientizarea îmbătrânirii şi incertitudinile perspectivelor de viitor. Pentru a putea elabora un diagnostic complet specialiştii trebuie să aibă în vedere următoarele funcţii psihice:  -nivelul de conştienţă (gradul de vigilenţa)  -capacitatea de orientare  -starea afectivă  -memoria  -gândirea şi idiaţia  -aspectul global al comportamentului  -modul de integrare în familie şi societate (gradul tulburărilor de  integrare)  -trăsăturile de personalitate  -limbajul Spre deosebire de îmbătrânirea patologică, cea fiziologică are un caracter relativ al deficientelor. Organismul în general şi psihicul în special dispun de rezerva compensatorie. De exemplu, deşi maximul inteligentei se situează intre 16-25 ani, după aceasta vârstă nu se înregistrează scăderi evidente obţinându-se multe performanţe. Nu este vorba de apariţia unor noi capacităţi ci de îmbunătăţirea organizării activităţii şi de perfecţionare a schemelor de generalizare,

17

sinteza sau abstractizarea. Nivelul conştientei se exprima la bătrâni prin:  -creşterea şi încetinirea timpului de reacţie. Acestea sunt

modificări

care

favorizează

trăsături

temperamentale flegmatice.  -scăderea

proceselor

inhibitorii

favorizează

iritabilitatea, labilitatea emoţionala şi logoreea.  -reducerea capacităţii

de

învăţare,

de

adaptare

a

bătrânilor  -fragmentarea perioadei de somn (stări de veghe) Senescenţa

senzoriala

este

determinata

de

sclerozarea

receptorilor senzoriali. În ceea ce priveşte vederea aceasta se degradează prin scăderea elasticităţii cristalinului şi reducerea câmpului vizual. Afectarea auzului determina probleme de comunicare favorizând insecuritatea, susceptibilitatea sau chiar idei de persecuţie. Mirosul şi gustul scad mai puţin, exersarea simţului gustativ poate chiar să amplifice sensibilitatea gustativa a vârstnicului. Atenţia,

în

special

atenţia

voluntara

şi

capacitatea

de

concentrare intra intr-un proces de scădere specific senescenţei. Memoria de scurta durata intra de asemenea intr-un proces de scădere, insa memoria de lunga durata se conserva, ceea ce determina frecvente întoarceri în trecut (amintiri). În ceea ce priveşte gândirea aceasta la bătrâni se caracterizează prin : -scăderea ritmului ideativ şi a flexibilităţii gândirii care determină dificultăţi de adaptare rapidă (stereotipii) -conservarea

chiar

creşterea

funcţiilor

de

sinteza,

generalizarea şi schematizarea care favorizează cumpătarea. Limbajul reflectă o scădere a fluxului verbal o lentoare a ritmului. Cu privire la afectivitate, senescenţa se caracterizează prin :depresie,

apatie,

scăderea

capacităţii

de

rezonanta

afectiva,

personalitatea fiind reprezentata de doua aspecte :  -sistemul de atitudini se elaborează în raport cu situaţia existenţiala complexa a vârstnicului;

18

 -se accentuează unele trăsături de personalitate până la stadiul caricatural.

I.5. MARI PROBLEME ALE ÎMBĂTRÂNIRII ŞI ASPECTE MEDICALE Problema

medicală

de

cea

mai

mare

însemnătate

asigurarea atingerii pentru cât mai mulţi bătrâni potenţiale, combătând bolile

este

a longevităţii

primejdioase ale vârstei ) cancerul,

arteroscleroza) ca şi infirmităţile. Statisticile actuale arata ca numai 47,3 % din persoanele vârstnice sunt valide, 31 % sunt deficienţi iar 21,7 % sunt propriu-zis bolnavi sau infirmi. Influenţa medicinii la scară socială este de dată recentă, însă ea nu se poate face simţită deplin decât în cadrul unui sistem social politic evoluat. În ce consta asistenta medicala ? În primul rând medicul trebuie să procedeze la anamneza, care presupune ascultarea relaţiilor bătrânului şi care produce efecte pozitive asupra psihicului acestuia. În acest caz un aspect deosebit îl are modalitatea în care medicul participă la convorbire cu pacientul şi mai ales în cazurile în care este vorba de un bătrân afectat de hipoacuzie, cât aude dar nu înţelege, necesitând un limbaj clar şi rar deci nu tare. Cu multă răbdare se efectuează de către medic analiza clinică care solicita ascultarea. Gerontologia - ştiinţa despre îmbătrânire şi bătrâneţe. În ultimul timp, îşi face din ce în ce mai mult loc utilizarea unor termeni care tind să înlocuiască tradiţionalul „senil”. În prezent acesta este termenul involuţional. Mai nou mai ales

19

disciplinele ale căror obiect de studiu este bătrâneţea sunt denumite gerontologie, geriatrie (de la grecescul geron - bătrân plus particula geri - bătrânesc sau de la grecescul gerinto-bătrân). În geriatrie diagnosticul trebuie să fie pluridimensional :  diagnostic

clinic,

care

stabileşte

caracteristica

patologică a subiectului;  diagnostic gerontologic care precizează vârsta biologică, tipul de îmbătrânire, ritmul de îmbătrânire;  diagnostic social care va preciza necesităţile de îngrijire, gradul de dependenta, necesitatea de ocrotire şi protecţie. Diagnosticul pluridimensional în geriatrie situează vârstnicul şi ansamblul dinamic al laturilor sale ca un total într-un context social.

I.6. RELAŢII DE SOLIDARITATE FAMILIALĂ În acest cadru, se au în vedere raporturile bătrânului cu familia, poziţia să în familie, aspecte care pot influenta adesea starea de sănătate a bătrânului. În cazul bătrânului care are familie dar trăieşte în căminul de bătrâni trebuie urmărite mai multe aspecte:  -dacă este vorba despre o familie închegată;  -câţi membri (numărul lor) alcătuiesc acea familie. În aceste sens trebuie urmărite raporturile bătrânului cu copii săi (adulţi fiind), raporturile cu nepoţii şi anume dacă bătrânului i se acorda respectul cuvenit pentru rolul sau de bunic, raporturile bătrânului cu partenerul de viata;  -bătrânul ramâne, totuşi, integrat în familie păstrânduşi roluri şi statute corespunzătoare. În

momentul

în

care

aceste

aspecte

(cercetarea

lor)

20

demonstrează o integrare pozitiva pentru un bătrân care necesită tratament medical, perspectivele recomandărilor de tratament şi îngrijire sunt bune, climatul favorabil constituindu-se într-un factor adjuvant terapeutic. În caz contrar, fiind membru al unei familii care prezintă funcţii, carente, atât cele de solidaritate cât şi cele pedagogic-morale, bătrânul va fi tolerat, neglijat sau ignorat cea ce va determina îmbolnăviri sau accentuării ale acestora. Relaţiile de solidaritate pot fi afectate ca o consecinţa a greutăţilor materiale, având în vedere retragerea bătrânului din activitate la care se adăuga şi necesităţile în caz de îmbolnăvire. Pe de alta parte relaţiile de solidaritate pot fi afectate şi datorita mentalităţii greşite a grupului familial privind îndatoririle fata de bătrân, a unei atitudini de egoism a adulţilor sau a unui nefiresc sentiment de ruşine, când bătrânul suferă de grave deficiente. Comportarea fata de bătrân poate merge de la neglijare până la forme grave de persecuţie, abuz sau chiar violenta. Pe măsura acumulării anilor, bătrânul suferă de o regresiune treptată a tuturor facultăţilor sale psihice sau fizice care il infirma pe plan social şi astfel solidaritatea grupului familial devine pentru el esenţiala, un factor vital, o garanţie.

I.7. TEORII ALE ÎMBĂTRÂNIRII Un aspect important al descoperirilor în cadrul gerontologiei sociale implica adaptarea populaţiei în vârstă la angajarea în activitate şi la problemele generate de depresie acestea fiind inevitabile în contextul procesului de îmbătrânire.  Teoria degradării („Disengagement Theory”) Teoria degradării este singura teorie a îmbătrâniri formulată complet cu toate ca nu mai este privită ca o explicaţie validă şi pertinentă a

21

îmbătrâniri. Ea a fost introdusă în anul 1961 de Cumming si Henry . Aceasta teorie se bazează pe faptul ca moartea este inevitabila în acord

cu

principiile

dezagregării

inevitabilitatea

morţii

implica

societatea cât şi bătrânul ca individ de a se angaja în relaţii reciproce. În acest mod moartea individului nu este separată de sistem. Deşi extinderea şi formele dezangajări variază de la persoana la persoana şi de la societate la societate, dezangajarea reprezintă un fenomen universal. Populaţia în vârstă care gradându-şi diferit relaţiile sociale în acelaşi timp aflându-se în perioada schimbărilor trăirilor psihologice considera ca teoria dezangajării este

cea mai potrivită pentru

adaptare şi pentru principiile morale. De curând s-au ridicat multe critici la adresa acestei teorii: 1.Multe s-au întrebat daca este cu adevărat un fenomen universal, dând numeroase exemple de societati în care populaţia în vârstă menţine cele mai ridicate statistici şi ramine implicata în viata sociala chiar pana la moarte. 2.Mai mult decât atât studiile efectuate au arătat ca este chiar obijnuita continuarea activităţi şi nu dezangajarea. 3.Critici aduse teoriei în sensul în care aceasta

promovează

ideea ca neangajarea

ar

putea

însemna

longevitatea

caracteristicilor

personalităţii şi nu o fază inevitabilă a ciclului morţi.  Teoria activismului sau teoria activităţii. În acelaşi timp cu teoria retragerii din activitate (a dezangajării) s-a dezvoltat teoria activităţii cunoscute şi sub numele de teoria implicării. Această teorie expune faptul că, exceptând schimbările biologice şi moartea, populaţia în vârstă are aceleaşi nevoi psihosociale ca şi populaţia de vârstă mijlocie. Din această perspectivă reducerea interacţiunilor sociale implicate în fenomenul îmbătrânirii rezultă din retragerea din societate a persoanelor vârstnice, proces ce acţionează împotriva dorinţelor acestora.

22

Îmbătrânirea optimală este singura posibilitate de a păstra persoanele vârstnice în activitate, în lumea sociala. Adepţii activismului susţin că persoanele aflate în situaţia generala de retragere din activitate încearcă să menţină preocupările din tinereţe sau căuta substitute la acestea. Argumente pentru teoria activităţii: 1.cei ce-şi continua activitatea la bătrâneţe îşi menţin sănătatea fizică; 2.funcţiile congenitive sunt prelungite prin activitate şi nu prin sedentarism; 3.continuarea relaţiilor sociale şi a activităţilor în grup contribuie la obţinerea satisfacţiei socio-afectivă.  Teoria grupului minoritar Aceasta promovează

ideea conform căreia persoanele în vârstă

constituie un grup minoritar în structura societăţii. Teoria se axează pe trei criterii. Bătrânii reprezintă o clasă, un grup bine determinat în cadrul societăţii; Bătrânii sunt afectaţi de fenomenul discriminării fiind priviţi ca pe un alt fel de tipologie umană. În acest sens se poate vorbii despre stigmatul social care după Sorin Antohi (studii de litere la Iaşi şi istorie la Paris, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti) este „o discrepanţă specială între identitatea socială, virtuală şi una efectivă”. Cioran spune că noţiunea de stigmat acoperă atributele extreme ale maladiei şi handicapul la care apar semnele aprobiului public la adresa persoanei ieşite din „normalitate” specifică unei comunităţi. Stigmatul ar reprezenta din punct de vedere psiho – sociologic ruşinea, vina, umilinţa, stânjeneala, victimizarea. Al treilea criteriu se referă la gândirea stereotipă existentă în legătură cu persoanele vârstei a treia. Mulţi cred că bătrâneţea înseamnă izolare şi singurătate, că bătrânii nu mai au interes sau nu dispun de capacităţile necesare pentru relaţiile sexuale, că nu mai pot muncii

23

ca cei tineri, într-un cuvânt că au ajuns la un stadiu staţionar care nu mai poate fi schimbat. Aceste presupuneri au izvorât din discriminările determinate de populaţia tânără şi activă din cadrul economiei sau din

neinformarea

populaţiei

asupra

fenomenului

îmbătrânirii.

Gândirea stereotipică s-a transmis oral prin formulări de genul „eşti prea tânăr pentru a arăta îmbătrânit”. Această teorie a fost criticată prin ideea că bătrânii nu alcătuiesc un grup de conştiinţă sau naţionalitate comună, putând fi consideraţi ca grup minoritar doar prin locul pe care îl ocupă din punct de vedere statistic în structura populaţiei.  Teoria subculturilor Aceasta teorie răspunde câtorva din criticile aduse teoriei grupului minoritar

prin

faptul

că

îmbătrânirea

se

aseamănă

grupurilor

minoritare ca dezvoltare în timp ea se dezvoltă iar ideile care le promovează se dezvolta şi ele “uzându-se” s-au îmbătrânind. În acest caz

grupurile

respective

pot

fi

excluse

de

la

interacţiunile

semnificative cu alte grupuri din cadrul populaţiei, cum de altfel şi îmbătrânirea sau mai bine spus populaţia vârstnică este supusă aceleaşi excluderi.

I.8. ASPECTE DE ÎNGRIJIRE SPECIALIZATĂ Secolul XX pare a fi o perioadă de creştere rapidă a populaţiei în vârstă, prima jumătate a secolului descriind chiar o accelerare a procesului. Fenomenul

îmbătrânirii

implică

în

cadrul

societăţii

numeroase

schimbări în extinderea nevoilor de ajutor şi a serviciilor sociale. Indiferent de locul în care îl întâlnim, în spitale, la domiciliul propriu sau în medii instituţionalizate, bătrânii sunt aceeaşi iar nevoile lor rămân aceleaşi indiferent de spaţiul în care se află. Asistenţii sociali sunt cei

24

care trebuie să descopere natura şi cauzele nevoilor bătrânilor şi ce servicii trebuie să ofere în acest sens. Rolul pe care îl ocupă mijloacele de informare (mass-media) este deosebit de important conducând la o mai bună şi reală cunoaştere a procesului de îmbătrânire, fapt care vine în ajutorul asistentei sociale. Prin intermediul serviciilor oferite de asistenţa socială, se poate oferii o nouă şansă vârstnicilor care la modul general vorbind au atât de puţine posibilităţi sau şanse. Totul depinde de abilitatea şi capacităţile asistenţilor sociali de a depista cauzele necesitaţilor bătrânului în mod corect şi a descoperii sursele de care dispune acesta, pentru ca apoi să le folosească în vederea obţinerii unor rezultate optime. Acestea se referă la o reintegrare a bătrânului în modul sau ambiant.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Aspectele demografice biomedicale, economice şi psiho-sociale arata apariţia unor provocări substanţiale pentru ajutorul şi serviciile sociale cu privire la populaţia vârstnică. Creşterea acesteia va include mai mulţi oameni la vârste înaintate având o gamă întreaga de boli, un număr larg de nevoi individuale, care va necesita extinderea serviciilor de recăpătare a funcţionalităţii independente pe cât este posibil din punct de vedere medical. Cum promovarea acestor nevoi este sporadica şi imprevizibila, eforturile care se fac în acest sens nu sunt suficiente. În concluzie se urmăreşte în perioada în care urmează să se sporească eforturile de depistare de determinare a resurselor de care dispune populaţia de vârstă a treia ca pe baza acestora în ordinea priorităţilor, nevoilor şi necesitaţilor vârstnicilor să poată fi întocmită

25

de către instituţiile de asistenţă socială (în colaborare cu specialiştii din alte domenii) programe adecvate de măsuri şi intervenţii.

CAPITOLUL II PROBLEME PSIHICE SPECIFICE INTEGRĂRII ÎN CĂMINUL DE BĂTRÂNI Consideraţii generale Statutul de vârstnic constiuie un factor de risc particular, care intervine în determinismul complex al tulburărilor psihice. Un factor de risc suplimentar este şi instituţionalizarea în căminele de bătrâni. Modificările

biologice, psihologice şi sociale ce însoţesc bătrâneţea

influenţează în mai multe moduri bolile psihice care se întâlnesc în această perioadă a vieţii:  Favorizează

debutul

unor

maladii

psihice.

Perioada

senescenţei scade capacitatea de adaptare, în urma diminuării

unui

mare

număr

de

funcţii

şi

aptitudini.

Bătrâneţea constituie, adesea, o veritabilă perioadă

de

stres, cu o problematică întinsă şi specifică.  Favorizează reapariţia şi agravarea unor suferinţe psihice anterioare  Determină

o

anumită

specificitate

în

tablourile

psihopatologice ale diferitelor boli psihice. Anumiţi

autori

consideră

însuşi

statutul

de

vârstnic

ca

fiind

psihotraumatizant. Pentru a înţelege mai bine modelul tulburărilor psihogene la bătrinii din cămin este suficient să adăugăm: reacţiile legate de alterarea funcţiilor corporale, reacţii legate de modificarea funcţiilor psihice, reacţii la schimbarea situaţiei sociale (toate acestea generalităţi specifice vârstei) şi trauma instituţionalizării, ca reacţie de inutilitate şi neputiinţă.

26

II.1. DIFICULTĂŢILE DE ADAPTARE Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare în căminul de bătrâni este răspunsul a două influenţe: socială şi psihică. Condiţia de „asistat” (factorul social), trăind din ajutorul oferit de stat sau diverse ONG-uri, trezeşte în vârstnic o serie de fenomene de respingere (factorul psihic). Inadaparea este rezultatul acestei controverse. Deasemenea, studiile arată că există o mare diferenţă individulă în ceea ce priveşte adaptarea. Excluzând condiţiile patologice, observăm că cel mai uşor adaptabili sunt vârstnicii cu o pregătire intelectuală modestă şi care nu provin din rândul unei familii mari. Dificultăţile de adaptare sunt mai crescute în cazul celor cu pregătire superioară. Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare pentru alte dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele psihozele de origine afectivă, sunt doar câteva dintre repercursiunile în plan psihic al fenomenului de inadaptare.

II.2. ANXIETATEA LA BĂTRÂNI După Ursula Şchiopu, anxietatea reprezintă o stare afectivă, vagă, de nelinişte, de apăsare, tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este necomfortantă din punct de vedere psihologic. Anxietatea are ca dominante sentimente intense de insecurtitate (generate, în special, de teama abandonului, sau a producerii

unor

nenorociri

şi

catastrofe

iminente).

Totodată,

anxietatea generează produse imaginative abundente, care nu pot fi

27

ignorate şi nici eliminate şi care pun stăpânire pe persoană şi o domină.

În

cazul

vârstnicilor,

fenomenele

de

anxietate

sunt

amplificate odată cu internarea lor în instituţiile de ocrotire. Bătrânii se simt abandonaţi, izolaţi. Această izolare este un fenomen social cu implicaţii psihice. Într-un studiu, se arată că, în România, internarea bătrânilor este întotdeauna însoţită de fenomene de anxietate. Numărul tot mai ridicat al comportamentelor suicidare în cazul vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în acest sens. Având mai multe grade de manifestare, puterea de manifestare al anxietăţii creşte odată cu vârsta. Unele dintre tulburările somnului specifice bătrânilor sunt puse pe seama anxietăţii. Chiar şi o uşoară scădere a randamentului intelectual este coniderată ca fiind o rezultantă a anxietăţii. Cu toate că anxietatea este considerată ca fiind o reacţie obişnuită, normală a personalităţii, cu un rol deosebit de important pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta a III – a se manifestă cu o instensitate mult prea mare. Astfel, anxietatea iese din limitele normale şi poate conduce către o manifestare patologică – anxietatea generalizată. Vârstnicii cu anxietate generalizată prezintă tensiune motorie manifestată prin: instabilitate, durere musculară, incapacitate de relaxare, facies crispat. Unele manifestări de hiperactivitate vegetativă, specifice bătrâneţii, sunt strâns legate de anxietatea generalizată: tahicardie, parestezii, tulburări gastrice, puls şi respiraţii frecvente. Totodată, vârstnicii ce menifestă o anxietate generalizată prezintă o stare de hiperatenţie (hipervigilenţă). În afara neplăcerilor produse de anxuietatea generalizată, bătrânii pot întâmpina şi unele dezvoltări ale acesteia în sensul unor tulburări fobice sau obsesiv – compulsive. Cea mai frecventă manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială. Realitatea arată că intensitatea anxietăţii creşte odată cu momentul instituţionalizării şi scade proporţional cu timpul petrecut în căminul de bătrâni. Este vorba nu numai de o reacţie de adaptare ci şi de un răspuns la o serie de eforturi de integrare. În acest ultim caz, anxietatea este considerată ca fiind un imbold motivaţional în sensul integrării.

28

II.3. NEVROZELE LA VÂRSTNICI Suferinţa nevrotică la vârsta înaintată implică problele mai complexe decât în trecut. În perioadele de regresie, elementele involuţionale şi frecvenţa bolilor cronice duc la ştergerea graniţelor dintre factorii somatogeni, endogen şi pshihogen. Nici la alte vârste nu există o delimitare specifică nevrozei. Am putea presupune că în momentul pensionării, omul scapă de influenţele nevrozante ale multiplelor solicitări, responsabilităţi şi conflicte sociofamiliale şi ar intra într-o etapă liniştiă a vieţii. În realitate, bătrânii au acelueaşi probleme ca şi cei mai tineri, la care se adaugă şi înaintarea în vârstă. Învingerea condiţiei nevrotice este posibilă până la cele mai avansate vârste. Rolul persoanei care oferă îngrijirea este de a diminua pe cât posibil anxietatea, întâmpinând instaurarea nevrozei.

II.4. PSIHOZELE LA VÂRSTA ÎNAINTATĂ Ca şi în cazul nevrozelor, la vârsta înaintată, apar probleme de diferenţiere a factorilor endogeni, psihogeni, organici. Cele mai frecvente sunt psihozele de tip depresiv: psihoze depresive organice (în primul rând, apărute pe fond vascular), psihoze depresive endogene şi psihioze reactive. Fazele maniacale sunt mai rar întâlnite la bătrâni.

29

II.5. PROFILAXIA TULBURĂRILOR PSIHICE LA BĂTRÂNII ASISTAŢI Gerontoprofilaxia tulburărilor psihice cuprinde trei modalităţi diferite de abordare:  Gerontoprofilaxia primară este dominată de mijoacele nespecifice de promovare a sănătăţii mintale şi cuprinde câteva recomandări simple. Orientarea vârstnicilor spre activităţi productive şi distractive. „Nimic nu este mai obositor decât a nu face nimic toată ziua”.  Gerontoprofilaxia secundară are trei direcţii principale: depisarea precoce a îmbolnavirilor, acţiuni de intervenţie în situaţiile de criză şi tehnici de educaţie în problemele de sănătate mintală.  Gerontoprofilaxia terţiară are ca obiectiv combaterea dependenţei, prevenirea desinserţiei sociale şi familiale. Acest domeniu ar putea avea ca principiu: „a da nu numai ani vieţii, ci şi viaţă nilor”. Problematica gerontoprofilaxiei terţiare se suprapune cu problematica recuperării.

CAPITOLUL III REPREZENTAREA METODELOR ŞI TEHNICILOR DE LUCRU

30

III.1.

OBSERVAŢIA

Constituie tehnica principală de investigaţie întrucât ne oferă informaţii cu valoare de fapte şi este decisivă a valorii şi semnificaţiei concluziilor la care se ajunge. Un bun observator trebuie să posede :  însuşiri ce vizează identificarea, descrierea şi înregistrarea rapida a celor reprezentative şi semnificative fapte, cum ar fi : intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de sinteza.  însuşiri ce vizează măsurarea şi cuantificarea datelor În legătura cu subiectul observat, acesta este considerat ca element pasiv, reacţia lui fiind în funcţie de situaţie şi personalitatea proprie. Pentru aceasta trebuie delimitate cu precizie obiectivele observaţiilor încă de la începutul investigaţiilor. Observaţia

presupune

contactul

în

timp

îndelungat

al

cercetătorului cu colectivităţile studiate şi este necesar ca prezenţa lui să fie acceptată de către populaţia investigată. Reguli pentru desfăşurarea observaţiei  -cercetătorul trebuie să respecte normele de convieţuire sociala şi tradiţiile specifice ale persoanelor investigate ;  -cercetătorul trebuie să adopte un comportament natural ;  -să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin vocabular şi cunoştinţe ;  -să evite a se impune în acţiunile şi conversaţiile la care participă ;  -să nu fie indiscret, să nu forţeze prin nimic situaţia de observaţie ;  -să acorde o atenţie aparte liderilor. Observatorul trebuie să manifeste interes egal la toţi membrii grupului. Reuşita observaţiei depinde atât de atitudinea observatorului

31

faţă de persoanele supuse observaţiei cât şi de durata observaţiei. Aceasta trebuie să fie destul de mare pentru a permite observatorului să înregistreze cât mai multe date despre subiecţii interogaţi şi destul de mică pentru ca observatorul să nu piardă atitudinea obiectivă. GHIDUL DE OBSERVAŢIE Ghidul de observaţie este un instrument de lucru care constă într-un ghid de desfăşurare a observaţiilor. Prezentarea cazului general al observaţiei în vederea redactării ghidului şi fişei de observaţie : a. să presupunem ca am ajuns la Spitalul ‘’X’’ şi că vrem să studiem problema adaptării la spitalizare a vârstnicului. Deci avem de a face cu un anume fenomen, dar socialul este abstracţie. El poate fi cunoscut prin elementele lui exterioare :  1.fapte, manifestări, obiecte ;  2.actiuni, activităţi, comportamente ;  3.opinii, atitudini, mentalităţi. b. trebuie să înregistram tot ceea ce vedem, potrivit temei şi obiectivelor. Trebuie avut în vedere ca prioritate au aspectele văzute şi nu cele auzite. c. dialogul, convorbirea cu subiecţii. Trebuie să întrebam şi să ascultam ce spun şi mai ales cum prezintă faptele subiecţii observaţi. d. reţinerea şi apoi verificarea opiniei. Dacă de exemplu un bătrân afirmă că infirmierele sunt leneşe şi au o pregătire profesională limitată, reţinem opinia, dar şi o verificăm prin observaţii directe asupra limbajului şi comportamentul infirmierei. e. informaţiile obţinute se înscriu intr-o fişă de observaţii. Aceasta

conţine

antecedentele

(în

cazul

bolilor)

manifestările,

diagnosticul. f.

observaţia

vizează

manifestările

subiecţilor

din

diferite

împrejurări : în timpul liber în mediul familial, în microgrupuri (în cadrul spitalului).Datele se clarifică în funcţie de variabile (sex, vârstă), şi indicatori.

32

g. Orice fapt priveşte o anumită semnificaţie, fiind corelat cu alte fapte. Faptul de a constata lipsa de dotare instrumentală a unui cabinet medical are mai multe semnificaţii decât faptul de a constata acelaşi cadrul altei instituţii. h. ghidul de observaţie cuprinde recomandări privind mijloacele adecvate de înregistrare a datelor “pe teren”.

III.2 CHESTIONARUL Este instrumentul cu ajutorul căruia se realizează culegerea datelor în anchete. Chestionarul cuprinde un set de întrebări care se adresează populaţiei investigate întrebări ce joacă un rol de indicatori ai unor fapte sau fenomene sociale. Răspunsul (de regulă în scris) la aceste întrebări furnizează informaţii asupra câmpului de cercetare. Tipuri de întrebări utilizate în cadrul unui chestionar :  După conţinut : a. 1.Întrebări factuale. Acestea vizează obţinerea de informaţii de anumite evenimente petrecute în viaţa persoanei. b. 2.Intrebări de opinie prin care se urmăreşte accesul la aspectele de ordin subiectiv ale persoanei : atitudini, păreri, noţiuni, interes. Trebuie avut însă în vedere că opiniile oamenilor nu trebuie luate nici o dată drept altceva decât opinii. c. 3.Intrebări de cunoştinţe. Acestea au rolul de a evalua prin indicatori cât se poate de expresivi, nivel de cultura, informaţii despre sistemul de valori.  După forma de înregistrare a răspunsurilor sunt :

33

a. Întrebări deschise la care subiecţii chestionaţi răspund liber, detaliat. b. Întrebări închise : care sunt însoţite de variante de răspunsuri posibile : Exemple de întrebări închise A. În ce măsura sunteţi satisfăcut (a) de numărul de camere al locuinţei dumneavoastră ? 1.foarte mult 2.mult 3.moderat 4.putin 5.foarte puţin B. Care sunt modalităţile preferate de dumneavoastră pentru petrecerea timpului liber ? 1.lectura 2.cinematograf 3.televizor 4.excursii, plimbări 5.practicarea sportului 6.dans 7.teatru 3. Al treilea tip de întrebări este de tipul întrebărilor mixte (sau semiînchise, semideschise). Acestea cuprind pe lângă setul de variante explicite şi una de genul “Alte situaţii. Care ?”. În ceea ce priveşte utilizarea acestor întrebări se poate emite aprecierea: întrebările factuale sunt aproape întotdeauna întrebări închise, întrucât variantele de răspunsuri sunt mai uşor de prevăzut. Doar atunci când numărul alternativelor este prea mare după însuşirea câtorva, socotite principale se poate apela la varianta “alte situaţii”. În cazul întrebărilor de opinie distingem în special clasa acelora în care se urmăreşte evoluarea intensităţii unor atitudini, apreciere în care se utilizează pentru răspuns o clasă ordinală închisa. Treptele scalei pot fi în număr de cinci, ca în cazul întrebării A. sau mai multe. O alta clasificare a întrebărilor le împarte pe acestea în : 1.Întrebări directe

34

2.Întrebări indirecte. Sensul lor real sau al răspunsului este diferit de cel aparent. 3.Aceste întrebări vizează faptul ; că omul din motive diverse nu este întotdeauna dispus să dezvăluie o anumita informaţie şi se apelează la căi ocolite. În legătura cu numărul întrebărilor dintr-un chestionar, acestea pot fi de la doua, trei până la trei sute sau mai multe fiind imposibil de precizat care este numărul preferabil. Un exemplu de chestionar este cel prezentat mai jos şi urmăreşte raporturile dintre retragerea din activitate şi internarea în căminul de bătrâni. Raporturile dintre retragerea din activitate şi intrarea în cămin a vârstnicilor. CHESTIONAR 1.Care a fost vârstă dumneavoastră de pensionare ? a. până la 50 ani b. între 51-65 ani c. între 66- 70 ani d. peste 71 ani 2. Pensionarea a avut loc datorita : a. bolii (sau invalidităţii) b. limitei de vârstă 3.Care a fost profesia dumneavoastră înainte de pensionare a. agricultor b. muncitor c. maistru d. funcţionar e. lucrător în servicii publice f. intelectual g. altă profesie h. nu am lucrat 4.Fiind pensionar, unde exercitaţi activitatea profesionala ? a. în unitate particulara b. în unitate de stat c. în alta parte

35

d. nu exercită nici o activitate 5. Gradele de efort şi solicitare impuse de activitatea pe care o exercitaţi nu depăşesc capacităţile dumneavoastră fizice (prin efectul vârstei) ? a. da b. moderat c. nu 6. Ce efect a avut retragerea din activitate asupra dumneavoastră ? a. stres b. afectarea stării materiale c. plictiseala d. anxietate e. nu a avut nici un efect 7. În ce măsura va afectat internarea în cămin ? a. în mare măsură b. în mică măsura c. în nici o măsură 8. În ce măsură sau modificat relaţiile dumneavoastră cu familia după internarea în cămin ? a. în mare măsură b. în mica măsură c. în nici o măsură 9.În ce măsură sau modificat relaţiile dumneavoastră cu familia după pensionare ? a. în mare măsură b. în mică măsură c. în nici o măsură 10.Ce aşteptaţi de la pensionare ? a. linişte b. odihnă c. nimic d. alte răspunsuri.

36

III.3.ÎNTREVEDEREA Întrevederea este o tehnică psihologică de bază, care se află între observaţie şi interviu întrevederea prezentând avantaje în raport cu interviul (standardizat) şi cu observaţia. Interviul standardizat permite :  -tratamentul statistic  -compararea cu alte interviuri  -măsurarea informaţiilor  -reducerea erorilor Un alt tip de interviu este cel semistandardizat care este mai flexibil şi oferă mai multe informaţii ajungând la identificarea aspectelor calitative (semnificaţia aspectelor cercetate). Trebuie disociate interviurile directe, nondirective de interviurile directe şi indirecte. Asistentul social trebuie să cunoască: a. arta de a formula întrebările b. arta de a pregăti clientul pentru aceste întrebări c. arta de a asculta d. arta de a menţine interesul şi încrederea clientului În cazul nondirectivităţii asistentul social se lasă mai întâi dirijat de spontaneitatea clientului apoi cu tact îl readuce pe linia temei. Pregătirea întrevederii vizează doua aspecte: 1.competenta organizării unei asemenea întrevederi 2.competenta de a conduce interviul, de a te comporta în timpul întrevederii, ceea ce presupune trei direcţii: a. comportamentul fizic (mimica şi gestica), asistentul social trebuie să probeze atenţie şi interes pentru client b. aptitudinile intelectuale în timpul interviului ; asistentul social trebuie să probeze o anumita neutralitate şi deschidere de spirit,

37

ataşament, înţelegere. c. aptitudini de conducere a întrevederii ; asistentul social trebuie să probeze încredere în relaţiile cu clientul, arta de a-l asculta, intervenind doar când este nevoie, arta de-a reduce distanţele sociale dintre el şi client şi de a reduce barierele psihice, stăpânind mecanismele de apărare, raţionalizare, eschivare şi refulare ale clientului. Etapele întrevederii 1.Cadrul teoretic 2.Intilnirea cu clientul 3.Mijloace de a evita refuzul clientului 4.Intrevederea propriu-zisa 5.Mentuinerea interesului clientului 6.Continutul întrevederii-lista de probleme 7.Mijloace de identificare şi reducere a erorilor 8.Incheierea întrevederii (mulţumiri, concluzii) 9.Raportul asupra întrevederii (evaluare, analiza, concluzii) A. Cadrul teoretic Scheme teoretice : 1.Analiza clientului din punct de vedere fizic. psihic şi social cât şi terapia acestuia având în vedere teoria sistematica. În cadrul acestei baze teoretice trebuie avut în vedere limbajul folosit, perfecţiunea lui în munca de asistent social. 2.Teoria de nuanţa psihologizata. 3.Teoria psihanalitica. 4.Teoria integralistă 5.Teoria functionalistă, care are în vedere pierderea rolurilor statuturilor clientului (în cazul pensionarii) sau problema rezistentei la schimbare. B. Întâlnirea cu clientul Prima vizita este deosebit de importanta, ea punând bazele colaborării şi a eficientei cercetării. În cadrul acesteia asistentul social se prezintă, expune obiectivul urmărit, precizează timpul colaborării, menţionează ce aşteaptă de la

38

client, iar în momentul acceptării de către client asistentul social mulţumeşte pentru cooperare. C. Evitarea refuzului de colaborare a subiectului În cazul refuzului de colaborare, asistentul social trebuie să rămână calm, politicos fără să-şi arate nemulţumirea, explicând clar scopul

cooperării

pentru

a

reduce

nelinişte

şi

neâncrederea

subiectului. Motive de refuz :  -lipsa de interes a clientului  -ostilitatea provocata clientului pentru asistentul social sau pentru instituţia de care aparţine acesta  -neâncrederea generală pentru străini  -inţelegerea greşită a scop[ului urmărit  -proasta dispoziţie  -momentul nepotrivit pentru intervenţie  -neincrederea în convenţionalitatea asistentului social. Recomandări: Asistentul social trebuie să stăpâneasca bine teme pe care o abordează. În plus:  -trebuie să intre în contact cu clientul în mod simplu şi direct  -să noteze refuzurile din parte clientului  -să pună întrebări clare, repetându-le daca este cazul  -să evite sugerarea răspunsurilor prin comentarii personale  -să nu folosească opiniile altora drept exemplu  -să nu sară de la o întrebare la alta  -să revină asupra elementelor neclare. D. Conţinutul întrevederii Pornind de la întrebări introductive deschise se trece treptat la întrebări privind tema propriu-zisa (întrebări închise). În timpul întrevederii trebuie evitate întrebările suplimentare (de ce ?,pentru ce ?) care determina clientul să se justifice.

39

Întrevederea

se

finalizează

printr-un

raport

care

prezintă

structura să :  -rezumatul conţinutului propriu-zis al întrevederii  -descrierea semnelor exterioare ale întrevederii (gesturi, ton, mimica).  -descrierea circumstanţelor externe (locul, timpul, prezenţa altor persoane)  -natura şi dezvoltarea contractului propriu-zis. Tehnica întrevederii stabileşte o relaţie de egalitate intre cei doi interlocutori fiind un raport diplomatic.

III.4.INTERVIUL Interviul este un procedeu de investigaţie care utilizează procedeul comunicării verbale pentru a culege informaţii în legătura cu scopul urmărit. Etapele parcurse în timpul tehnicii interviului : 1.Etapa interviului psihoterapeutic şi psihotehnic Interviul , ca dialog ”face to face” a fost aplicat mai întâi în psihoterapie, psihanaliza, în tratarea nevrozelor. Problema utilizării lui – validitatea. 2.Etapa interviului de opinie şi de termen Interviul se aplica unui grup de subiecţi. Ridică problema fidelităţii rezultatelor necesitând concordante intre diferitele rezultate obţinute de cercetători diferiţi. 3.Etapa interviului sociologic şi psihologic Interviul se aplica intre cercetător şi intervievat urmărindu-se şi înregistrându-se de către primul aspectele socio-psihice, etice, motivaţionale, educaţionale în general toate aspectele personalităţii umane. În aprecierea răspunsurilor obţinute prin tehnica interviului,

40

trebuie avut în vedere următoarele principii. a. ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a spus, deci trebuie avut în atenţie atât răspunsul verbal cât şi cel nonverbal. b. Comportamentul real al subiectului nu coincide cu comportamentul verbal. Trebuie acţionat în aşa fel încât subiecţii să se comporte natural. c. Întregul este mai important decât partea. Din acest motiv

observaţia

este

mai

importanta

decât

intervievarea. Principalele tipuri de interviuri:  1.Interviul de opinie de personalitate-tehnica intensiva dar şi extensiva de cercetare  2.Interviu documentar-extensiva de cercetare. Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu care este alcătuit din întrebări deschise ce vizează ansamblul populaţiei şi a temei cercetate. Lipsa rigidităţii date de întrebările închise şi scalate deosebesc interviul de chestionar care apelează la aceste modalităţi. Libertatea oferita de tehnica interviului consta în faptul ca se stabilesc problemele ce vor fi studiate, dar forma concreta a întrebărilor este lăsata pentru inspiraţia de moment  -în timpul interviului se pot formula întrebări noi  -în cadrul interviului se pot cere detalii, precizări chiar reveniri din partea subiecţilor Aceste caracteristici sunt întâlnite mai mult la interviul de opinie şi personalitate şi mai puţin la interviul documentar. În constituirea ghidului de intervievare trebuie să se respecte mai multe reguli: 1.regula individualizării itemilor (cu un singur item la o singura întrebare). Este greşita întrebarea “Ati mai fost spitalizat ? ,unde ?, cât timp ?”. 2.Regula preciziei şi a simplităţii întrebărilor. 3.Regula duratei minime sau optime a interviului, 4.Evitarea întrebărilor lungi.

41

5.Evitarea cuvintelor cu dublu sens, a termenilor imprecişi sau necunoscuţi de către subiecţi. 6.În cazul în care sunt folosite întrebări închise aceste atribuie să acopere întreg „spaţiu de atribuire” al temei investigate. 7.Intrebarile trebuie să fie cât mai concrete RAPORTURILE BĂTRÂNULUI CU FAMILIA- interviu 1.Vârstă 2.Starea civila (căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv) 3.Sotul/sotia lucrează ? Daca nu care este ocupaţia să ? (pensionar, casnic) 4.Aveti copii ? Câţi ? 5.Casatoriti ? 6.Sunteti singur ? Aţi locuit cu familia ? 7.Cum a fost viata în sanul familiei ? 8.Credeti ca relaţiile familiei cu dumneavoastră se axează pe toleranta ? 9.Va simţiţi ignorat ? 10.Va simţiţi neglijat ? 11.Daca aveţi nepoţi cum sunteţi tratat ca bunic de către aceştia ? 12.Care este situaţia dumneavoastră financiara ? 16.Conditiile de locuit sunt corespunzătoare ? Sunteţi mulţumit ?

III.5. OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR Acestea oferă materialul (itemi întrebările) din care vor fi constituite instrumentele de lucru (ghidul observaţiei, ghidul de interviu, întrebări pentru chestionare) valoarea investigaţiei este funcţie de valoarea instrumentelor de lucru.

42

Probleme

organizării

cercetării

presupune

dimensionarea

faptelor, a alegerii variabilelor de cercetare, a relaţiei intre variabile indici şi indicatori. Variabila este o determinantă a vieţii sociale care caracterizează fenomenul supus cercetării. De

exemplu,

internarea

în

spital

şi

pensionarea

pot

fi

caracterizate prin următoarele variabile principale:  -structura demografică  -nivelul dezvoltări economice  -nivelul de cultura şi învăţământ  -dotarea şi echiparea spitalului  -vârstă  -sex Indici se deosebesc de variabile prin faptul ca sunt perceptibili, deci măsurabili cantitativ. La rândul lor indicii se divid în indicatori pentru a deveni şi operaţionali. Operaţionalizarea conceptelor este o etapa absolut necesară în desfăşurarea unor cercetări.

43

CAPITOLUL IV INTERPRETAREA DATELOR În cadrul anchetei întreprinse la Caminul de bătrâni, asupra unei eşantion de 30 persoane, ancheta urmărind implicaţiile psiho-sociale ale internării în cămine a bătrânilor, s-au constatat reacţii diferite în funcţie de nivelul socio-cultural deţinut de pensionari cât şi de mediul de provenienţă. PENSIONAREA S-au delimitat trei tipuri de reacţii în cadrul confruntării cu retragerea din activitate:  -reacţii echilibrate de acceptare fireasca, oarecum resemnată (33,2 %)  -reacţii optimiste-pensionarea era acceptata şi dorită (39,6 %)  -reacţii pesimiste-pensionarea „catastrofa”, perspectiva de viitormoartea (20 %). Urmărind efectele pensionarii au fost puse întrebările de genul: „Ce aşteptaţi cel mai mult de la pensionare, Ce apreciaţi în mod deosebit ?”. Unii au răspuns : „Nimic” 10 %, alţii „Odihna” 30 %, iar alţii „Posibilitatea de a dispune în mod liber de timpul nostru” 40 %. Varietatea răspunsurilor a dovedit faptul ca adaptarea la pensionare nu depinde de situaţia sociala- economica şi familial în plus se adăuga

44

şi comportamentele ambivalente existente la fiecare individ. S-a constatat ca numărul persoanelor care şi-au făcut planuri concrete pentru retragerea din activitate este sub 10 % ceea ce ar însemna ca pregătirea pentru pensionare este legată de atitudinea negativă sau ambivalentă faţă de aceasta. S-a observat de asemenea ca tulburările din sindromul de retragere la bărbaţi au o frecventa mult mai mare, fiind analoage cu cele provocate de menopauza la femei. Aceasta se explica prin faptul ca bărbaţii sunt mai mult şi mai total angajaţi în activitatea profesională comparativ cu femeile care sunt angajate în paralel în activităţi casnice în care se transfera total şi după încetarea activităţii profesionale. Pentru bărbaţi pensionarea înseamnă o schimbarea a statuturilor şi rolurilor acestora iar pierderea este cu atât mai dureros resimţita cu cât autoritatea lor profesionala, rolul lor social este mai mare (directori de întreprinderi de exemplu). Se produc şi tulburări de echilibru şi datorită faptului ca pierderea acestor roluri se face brusc. Având în vedere mediul de provenienţa al bătrânilor pensionari intraţi în cămin şi anume: din mediul urban (39,6 %) trebuie luate în considerare profesia executată de către aceştia până la data pensionarii lor şi legate de aceste , influenţe ale mediului rural sau urban. În mediul rural se păstrează o serie de caracteristici ale societăţii de tip tradiţional. Din acest motiv în mediul rural ,stresul încetării activităţii este atenuat sau nu acţionează practic. Statutul persoanelor vârstnice din mediul rural se păstrează şi este justificat prin respectul acordat de către persoanele tinere motivat de contribuţia bătrânilor la dezvoltarea comunităţii, la care se adaugă şi gradul de control asupra resurselor pe care îl deţin bătrânii asupra moştenirii şi descendenţilor de unde rezultă şi stima de sine care este asigurată în plus şi de activitatea religioasa care conferă un sens vieţii lor. La aceasta se adaugă şi munca pământului. În mediul urban aportul adus de vârstnici la dezvoltarea comunităţii scade. Ei s-au identificat cu activitatea pe care au

45

desfăşurat-o

neavând

activităţi

extraprofesionale,

suporta

greu

pensionarea prezentând tulburări de adaptare.. S-a constatat ca bătrânii provenind din mediul rural suportă mai bine s-au se adaptează mai repede la situaţia internării în cămin decât cei proveniţi din mediul urban. VĂDUVIA Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este cel al văduviei. S-a constatat din punct de vedere statistic ca un număr tot mai mare de vârstnici în special femei se confruntă cu acest statut. Caracteristicile vaduviei sunt:  -1. Recunoaşterea oficiala a evenimentului. Acest fapt se referă la funerarii şi modul oficierii lor conform obiceiurilor.  -2. Separarea temporara şi menajarea în activitatea sociala. Persoana care trăieşte evenimentul are tendinţa de a se retrage din câmpul activităţilor sociale trăind şocul pierderii partenerului de viaţă. Orice activitate sau relaţie cu mediul extern ii apare fără rost, lipsit de sens.  -3. Restabilirea care presupune conştientizarea stării în care se afla dar care nu înseamnă şi rezolvarea problemelor (anxietate provocata de singurătate, reducerea venitului financiar). Reducerea impactului văduviei se produce ca efect. Asistentul social trebuie să manifeste în acest sens înţelegerea dramei pe care o suferă persoana văduvă şi s-o ajute în a-şi conduce văduvia conform filozofiei proprii. Se poate ca rezultatul văduviei să se asocieze uneori cu exprimarea sentimentelor de inferioritate şi cu pierderea stimei de sine. Pentru bărbaţi dorinţa de recăsătorie poate însemna dorinţa de a fi îngrijit , iar pentru femei recăsătoria ar putea fu asociata cu calitatea locuinţei şi poziţia financiară şi mai puţin cu starea de sănătate. În cazul subiecţilor anchetaţi la cămin, a reieşit ca 90 % dintre bătrâni sunt văduvi, o cifră care demonstrează rata crescută a văduviei dintre aceştia aproximativ 14 % fiind puternic afectaţi de

46

acest eveniment. În ceea ce priveşte subiecţii căsătoriţi (10%), doar 1,5 % sunt recăsătoriţi. Se observă de asemenea că rata văduviei este mai mare, aproape dublă în rândul femeilor 13,4 %. Din punct de vedere statistic piramida socială (variabila vârstei) a României indică existenţa unui procent însemnat al populaţiei în vârstă în numărul total al populaţiei (rezultatele recensământului populaţiei şi imobilelor din România în anul 1992). APARATUL DIGESTIV Pe măsura înaintării în vârstă glandele salivare suferă un proces de atrofie a structurii glandulare urmat de pierderea capacităţii bactericide,

favorizarea

unui

microbism

exagerat

(micoze).

De

asemenea esofagul suferă un proces de îmbătrânire morfo-funcţională iar stomacul suferă un proces de atrofie a mucoasei. La aceasta se adăugă şi afecţiunile şi afecţiunile intestinului subţire. Boli ale aparatului digestiv şi ale glandelor anexe:  -ulcerul gastric, duodenal  -disfagii  -gastrita  -hepatita  -insuficienta biliara Din cei 30 de bătrâni supuşi investigaţiei a rezultat că 60 % sunt afectaţi de boli ale aparatului digestiv. APARATUL CARDIOVASCULAR În orice discuţie despre procesul de îmbătrânire inima trebuie să aibă o poziţie centrală, având în vedere ca deficitul funcţional efectiv al acestui organ contribuie mult la bolile cronice ale vârstnicului. Boli ale aparatului cardiovascular: arteroscleroza, diabetul, guta, infarctul miocardic, hipertensiunea arteriala, arterita, 50 % din bătrâni investigaţi persoane prezintă boli ale aparatului cardiovascular. APARATUL LOCOMOTOR

47

Este unul dintre aparatele cele mai afectate de procesul de îmbătrânire. Îmbătrânirea osoasa include diminuarea volumului osos plus carente fosfocalcice la care se adaugă procesul de îmbătrânire al articulaţiilor. Boli

ale

osteomalacie,

aparatului artrite,

locomotor:

dintre

care

osteopenia,

cea

mai

des

osteopareza, întâlnită

este

exoporoza, fiind frecvent întâlnită la femei 30% din populaţia investigata suferă de boli ale aparatului locomotor. În strânsă legătura cu îmbătrânirea sistemului nervos se afla îmbătrânirea organelor de simt şi îmbătrânirea sistemului endocrin. Dintre organele de simt ochiul prezintă modificări caracteristice cum ar fi cele ale cristalinului .Cristalinul lentila principală a ochiului la tineri îşi poate acomoda bombarea în funcţie de distanţa la care se afla obiectul pe care îl privim. Cristalinul bătrânilor este mai puţin deformabil, acomodarea pentru apropiere este deficitară (presbiopie) şi necesită corectarea cu ochelari. O sclerozare puternica a cristalinului determină opacizarea ca şi cataracta. Tulburări ale dinamicii umerilor oculari pot duce la glaucom (creştere a presiuni intraoculare, care netratată se complica cu leziuni ale retinei şi deci cu orbire ireversibila). În mod curent în retină găsim alterări musculare. Cum arteroscleroza retinei este strâns legată de arterioscleroza

cerebrala

examenul

de

fund

de

ochi

(cu

oftalmoscopul) poate prezenta un bun mijloc de diagnostic precoce al arteriosclerozei creierului. De aceea este recomandabil ca persoanele în vârstă să se supună periodic în cadrul vizitelor medicale şi la un examen oftalmoscopic. O depunere de grăsime la periferia sclerotici (pe albul ochilor) reprezintă gerontosconul (arcus senilos ) o modificare caracteristică dar lipsită de gravitate. Surditatea bătrânilor este datorata sclerozării urechii interne dar mai ales atrofiei centrilor acustici din scoarţa cerebrală ; examenul auzului arată deseori ca bătrânul‚ ”aude dar nu înţelege„ este mai util să i se vorbească mai rar şi mai clar decât mai puternic. Pentru că prelucrarea informaţiilor este deficitară este util să repetăm unele cuvinte sau fraze şi să fim cât mai expliciţi în convorbirile purtate cu

48

bătrânii . Problemele auditive constau intr-o degradare a sensibilităţii la sunetele de frecvenţă înaltă care se asociază cu un

proces de

deteriorare a capacităţii de a detecta semnalele . Prin instalarea problemelor auditive este afectată relaţia socio- afectivă cu alte persoane prin autoizolare ‚ blocarea relaţiilor cu anumite persoane. Autoaprecierea ce însoţeşte experienţa deficitului auditiv poate determina persoana în vârstă afectată să evite contactele sociale. Dintre problemele auditive cele mai des întâlnite sunt afaziile. Afazia receptivă apare atunci când semnalele auditive nu reuşesc să atenţioneze centrii nervoşi, iar afazia expresiva apare când stimulii nu sunt traduşi în forme corespunzătoare. Discuţiile trebuie să aibă loc în acest caz intr-o poziţie spaţiala caracterizata prin egalitate. Modificările glandelor endocrine joaca un rol indubitabil în procesele de îmbătrânire. Tratamentul endocrin al bătrâneţii a început ca tratament apeoteoretic (cu extracte de glande) apoi cu tratamentul chirurgical. Unele glande endocrine suferă atrofieri şi scleroza ca şi alte organe interne, iar altele îşi reduc activitatea funcţionala în raport cu

necesităţile

scăzute

ale

întregului

organism.

Se

crede

ca

persistenţa unui nivel ridicat de secreţie a corticosupranelelor agravează scleroza vasculară şi hipertensiunea arterială a bătrânilor. MODIFICĂRI ALE GUSTULUI ŞI MIROSULUI. S-a demonstrat că începând cu vârstă de 40 ani se manifestă dificultăţi în a delimita intensitatea unui gust. După 70 ani foarte puţine persoane sunt capabile să definească mirosul, fapt ce este corelat cu o scădere a plăcerii de a mânca, ceea ce duce la subnutriţie. La cele spuse anterior se adaugă şi problemele sexuale. Persoanele în vârstă transforma sexul intr-un tablou. Majoritatea vârstnicilor nu-şi întrerup viata sexuala şi reduc doar intensitatea acesteia. În 1986 printr-un studiu efectuat asupra unui eşantion de 80 de bătrâni cu vârste cuprinde intre 60-80 ani s-a constatat ca dintre aceştia 90 % apreciază sexul; 80 dintre ei nu au încetat activitatea sexuală iar pentru 75 % viata

lor sexuala este multe mai

49

îmbunătăţită decât la tinereţe. Cauzele problemelor sexuale pot fi generate de modificările fiziologice ce apar atât la organismul masculin cât şi la cel feminin odată cu instalarea procesului de îmbătrânire. În cazul bărbaţilor ejacularea se produce mai greu, au loc modificări de tip hormonal, iar perioada de refacere este mai mare decât în tinereţe (12-14 ore). Femeile au un grad de excitabilitate mai scăzut. Deseori impotenta este asociată cu stresul şi stările depresive. STATISTICĂ MEDICALĂ Statistic s-a constatat ca o parte din bătrânii vizitaţi atestă boli ale analizatorilor ale organelor de simţ adică un procent de 25% şi 15% atestă boli ale aparatului genital. Tot 15 % din cei anchetaţi suferă de boli ale sistemului nervos central şi ale aparatului respirator. În ordinea descrescătoare a procentului pe boală:  -12,4 % bătrâni au boli ale aparatului renal  -12,4 % bătrâni prezintă etilism  -5,2% bătrâni au boli dermatologice RAPORTUL PENSIONARE - FAMILIE În ceea ce priveşte relaţiile bătrânului cu familia după pensionare impactul retragerii din activitate asupra acestor relaţii a fost destul de puternic după cum reiese din răspunsurile obţinute prin chestionar la aceasta întrebare. La 20% dintre bătrâni relaţia cu familia s-a modificat în mare măsura, la 30% în mica măsura iar la 50% neschimbându-se nimic. Cum este interpretat acest lucru ? Odată cu înaintarea

în

vârstă

persoana

suferă

anumite

modificări

morfofuncţionale. Familia în special generaţia tânără, copii devin adulţi observă modificările şi le denumesc ironic „ramolism”. În schimb atât timp cât bătrânul se întreţine singur, se alimentează singur, aceste modificări (auzul de exemplu) pot fi trecute cu vederea. În momentul pensionarii însă intervine scăderea stării materiale la care se adăugă prezenţa zilnică a bătrânului în gospodărie. Treptat, de la mici certuri acestea se intensifică şi se ajunge în final la instituţionalizarea bătrânului.

50

Relaţiile bătrânului cu familia după internarea acestuia se schimbă dar intr-o mică măsură 40% din bătrâni reclama o schimbare mai accentuata –este cazul bătrânilor în instituţii pe termen lung sau nelimitat-iar restul de 60% dintre bătrâni susţin ca nu exista nici o schimbare fiind din contra mulţumiţi de grija acordată or de către cei tineri. În final bătrânii au fost rugaţi să spună ce aşteaptă de la pensionare. La această întrebare 20 % au răspuns „linişte” 30 % au răspuns „odihnă”, 10 % nu aşteaptă nimic iar restul au dat diferite răspunsuri. Acest lucru demonstrează că sunt foarte puţini cei ce şi-au făcut planuri în ceea ce priveşte viitorul ca pensionar.

RAPORTUL PENSIONARE – INTEGRARE ÎN CĂMIN Din analiza datelor deţinute cu ajutorul chestionarului, vizând raporturile dintre retragerea din activitate şi internarea în cămin a vârstnicilor au reeşit aspecte importante pe baza răspunsurilor obţinute la întrebările chestionarului. S-a constatat că 73 %, ceea ce reprezintă majoritatea se încadrează în limitele norme de pensionare (51-65 ani). Din cei 30 de bătrâni 60 % s-au pensionat în baza limitei de vârstă, 20 % pe caz de boală (s-au invaliditate), iar 20% reprezentând procentul cu alte tipuri de pensie (de urmaş) şi a celor care nu au răspuns la aceasta întrebare.

S-a constatat din punct de vedere

ale activităţii

profesionale exercitate înainte de pensionare ca; ponderea cea mai mare o deţin muncitorii (foşti) de 32 % după care urmează intelectualii cu un procent de circa 28 % ceea ce demonstrează ca atât munca fizică cât şi cea intelectuală produc aproximativ în aceeaşi măsura uzura fizică şi psihică a organismului. După pensionare, după cum rezultă din chestionare 95% din pensionari nu exercita nici o activitate iar 5% îşi executa meseria sau pe altă în unităţi particulare, în unităţi de stat sau în gospodarii sub formă de prestaţii ziliere. Acest lucru demonstrează lipsa de ocupare, fiind în strânsă legătura cu tendinţa bătrânilor de izolare. În aceasta direcţi un rol deosebit îl are pregătirea pentru îmbătrânire. Aceasta

51

poate fi făcută printr-o educaţie a sensului îmbătrânirii asupra populaţiei în general şi celor chemaţi prin specificul profesiilor să îngrijească, să asiste bătrânii aflaţi în situaţii dificile. Sub aspectele generate de retragerea din activitate 32 % dintre pensionari susţin ca retragerea lor din activitate nu a avut

nici un efect fiind pregătiţi

pentru acest lucru. În ordinea prioritarilor 26,4 % dintre pensionari reclama afectarea stării financiare după retragerea din activitate; 20 % reclama stresul, negăsindu-şi locul s-au neavând nici o preocupare; 6,8 % reclama anxietatea iar 6,4 % plictiseala. Daca se corelează stresul şi anxietatea rezulta un procent de 26,8 % care exprima destul de limpede ca retragerea din activitatea profesională are consecinţe negative la un număr destul de mare de bătrâni. Măsura în care internarea în cămin a avut efect asupra bătrâneţii rezultă din răspunsurile date la această întrebare. Din aceasta a reieşit ca 23,6 % dintre bătrânii nu au fost afectaţi în nici o măsură de internare, 50 % au fost afectaţi intr-o mică măsură iar 26,4 % au fost afectaţi în mare măsură de internarea în cămin aceasta sporindu-le anxietatea şi teama ( de moarte, de a nu fi părăsiţi de familiile lor).

52

CAPITOLUL V POLITICI SOCIALE PENTRU PERSOANELE ÎN VÂRSTĂ Îmbătrânirea demografică a devenit o problemă a întregii lumi, în primul rând prin dimensiunea cantitativă a fenomenului. Odată cu îmbătrânirea

populaţiei

ţărilor,

în

majoritatea

acestora

au

loc

schimbări tehnologice profunde şi în unele cazuri aceste schimbări impun un grad de restricţii economice. Pentru a face fata schimbărilor de structură pe vârstă a populaţiei, programele de asistenţă socială s-au înscris într-o abordare globală regăsindu-se ipotezele admise în mod curent în ceea ce priveşte durata normală a vieţii active, validitatea unei demografii certe între muncă remunerată şi pensie, sistemul de finanţare a forţelor de susţinere materială a vârstnicilor, precum şi tipurile de prestaţii oferite, autonomia persoanelor vârstnice şi rolul acestora în familie şi societate. Preocupările existenţiale care stau la baza elaborării programelor de asistenţă socială se axează pe conservarea demnităţii persoanelor vârstnice, menţinerea capacităţilor de a funcţiona independent din punct

de

vedere

social,

stimularea

legăturilor

cu

familia

şi

colectivitatea, valorificarea potenţialului creativ al persoanelor în vârstă. În general toate politicile şi programele de asistenţă socială pentru bătrâni au ca obiect de studiu sănătatea, alimentaţia, condiţii de locuit, familia, securitatea din punct de vedere a ocupaţiei şi veniturilor. În politicile guvernamentale internaţionale exista o seria de puncte comune care se referă la : 1.Larga recunoaştere a implicaţiilor socio-economice ale tendinţelor de îmbătrânire. În acest sens se încearcă o punere în vedere a efectelor pozitive ce decurg din aceste procese, insistându-se pe

53

stimularea vârstnicilor în direcţia continuări activităţii concretizând astfel o resursă de muncă creativă pentru economia naţională prin experienţa lor profesională acumulată. 2. Recunoaşterea nevoilor de bază ale bătrânilor în ceea ce priveşte serviciul şi îngrijirea, nevoi care vor fi luate în seamă la proiectarea infrastructurii serviciilor. 3. Efortul de asigurare al asistenţei sanitare primare şi asistenţei specifice bătrânilor. 4.Promovarea iniţiativelor de ajutorare a vârstnicilor astfel încât aceştia să rămână în locuinţele lor îmbunătăţirea condiţiilor de viată şi asigurarea unor condiţii de locuit adecvate sau aşa cum sunt ele concepute pentru grupurile vulnerabile. 5.Sprijinirea familiei ca structură fundamentală de susţinere a populaţiei vârstnice prin suplimentarea resurselor acestora care au în îngrijire bătrâni, prin îmbunătăţirea statutului femeilor a căror modificare a influenţat negativ posibilităţile tradiţionale de acordare a îngrijirilor. 6.Asigurarea la nivel social al unei game diversificate de servicii destinate populaţiei vârstnice. 7.Promovarea

cooperării

între

agenţiile

guvernamentale

şi

organizaţiile nonguvernamentale în ceea ce priveşte continuarea participării bătrânilor la activităţi. 8.Asigurarea unor venituri sigure, adaptarea unor programe pentru asigurarea unor resurse astfel încât nevoile de bază ale tuturor bătrânilor să fie satisfăcute, adoptarea unor măsuri speciale de protecţie a grupurilor vulnerabile în cadrul populaţiei vârstnice (cei care

nu

au

activat

profesional,

cei

incapabili

să

muncească,

emigranţi). 9. Eliminarea discriminării pe criterii de vârstă şi sex şi sprijinirea celor dornici să se întoarcă la munca anterioară. 10. Promovarea unor sisteme educaţionale pentru vârsta a treia. 11.

Stimularea

cercetărilor

ştiinţifice

pe

probleme

specifice

îmbătrânirii şi nevoilor acestor grupe de populaţie. 12. Preocuparea pentru pregătirea cadrelor de îngrijire a populaţiei vârstnice.

54

Organismele nonguvernamentale contribuie pe de o parte la identificarea problemelor specifice vârstnicilor, iar pe de altă parte sprijină punerea în practică a programelor guvernamentale sau elaborează programe proprii ale căror obiective vizează dezvoltarea responsabilităţii faţă de îngrijirea bătrânilor, crearea unor atitudini publice

favorabile

privind

rolul

familiei

în

viaţa

vârstnicului.

Promovarea ajutorului neoficial duce la economisirea costurilor publice, dezvoltarea unor sisteme de responsabilităţi neoficiale. Organismele

benevole

şi

organizaţiile

sociale

se

implică

în

soluţionarea problemelor vârstnicilor prin:  organizarea asistentei la domiciliu  stimularea auto-asistenţei  colectarea de fonduri  prestarea efectivă a unor lucrări cum ar fi: repararea clădirilor de locuit,

lucrări

gospodăreşti,

în

locuinţele

vârstnicilor,

confecţionarea de mobilier, îmbrăcăminte, încălţăminte. Asistenţa la domiciliu constă în acordarea ajutorului pentru pregătirea hranei şi pentru alimentarea celor incapabili să o facă singuri şi cuprinde o gamă largă de prestaţii în funcţie de starea vârstnicului (însoţirea bătrânului la magazin, la medic şi în vizite).

V.1. PRINCIPALELE CATEGORII

DE

SERVICII

PENTRU

BĂTRÂNI Îngrijirea sănătăţii – aceasta se face în:  instituţii de zi (centre, clinici pentru tratamente ambulatorii şi recuperare);  terapie fizică;  instituţii specializate pentru asistenţa vârstnicilor

în cămine

pentru bătrâni; Asigurarea condiţiilor de locuit. Servicii:  adaptarea locuinţei la necesităţile bătrânilor invalizi;  integrarea clădirilor şi apartamentelor destinate bătrânilor în ansamblurile de locuinţe pentru celelalte categorii de populaţie;

55

 promovarea unor lucrări de îmbunătăţire a gradului de confort a locuinţelor pentru a păstra cadrul obişnuit de viaţa a bătrânilor;  promovarea finanţării publice a locuinţelor de diferite tipuri pentru bătrâni;  coordonarea serviciilor comunitare (protecţie cu privire la traficul rutier şi asigurarea mijloacelor de transport); Ajutorul acordat persoanelor ce au în îngrijire bătrâni:  ajutorul financiar pentru familiile cu venit mai mic care îşi păstrează în întreţinere bătrânii;  servicii sociale gratuite sau reduse pentru aceste familii;  credite fără dobânzi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de locuit;  facilităţi pentru protejarea familiei: program de lucru flexibil, distanţă minimă serviciu-locuinţă;  programe de educare a copiilor pentru îngrijirea bătrânilor. Facilităţi sociale:  livrarea la domiciliul bătrânilor a alimentelor;  efectuarea treburilor gospodăreşti cu ajutorul unei persoane din afară;  organizarea de contacte sociale permanente: vizite, reuniuni, convorbiri telefonice;  serviciu de însoţire pentru unele activităţi ca: spălatul rufelor, reparaţii. Posibilităţi de ocupare:  servicii de

identificare o ocupaţiilor adecvate vârstei, a

aptitudinilor şi capacităţilor de muncă a vârstnicilor;  preocuparea pentru crearea unor noi posibilităţi de ocupare, recalificare în anumite genuri de activităţi. Educaţie specifică vârstei a treia:  efectuarea

de

cursuri

anterioare

pensionării

(pregătitoare

pensionării);  universităţi pentru vârsta a treia;  participarea la programe de cercetare a problemelor vârstei a treia; Protecţia consumatorului:  promovarea

unor

norme

şi

standarde

de

calitate

pentru

56

alimentaţie, medicaţie, bunuri de consum, produse chimice pentru uz gospodăresc, instalaţii şi echipamente casnice.

V.2. RECOMANDĂRI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR Organismele

internaţionale

specializate

în

problemele

vârstnicilor au elaborat o serie de recomandări pentru includerea şi urmărirea lor într-un program naţional de protecţie socială a vârstnicilor. Printre obiectivele planului internaţional al acţiunilor privind populaţia vârstnicilor se înscriu: aprofundarea pe plan naţional şi internaţional a afectelor economice şi sociale ale îmbătrânirii populaţiei asupra procesului de dezvoltare. Promovarea unor politici şi programe care să garanteze securitatea economică şi politică a populaţiei vârstnice şi să-i ofere acesteia posibilitatea de a contribui la dezvoltarea şi în acelaşi timp să beneficieze şi de avantajele acestei dezvoltări. Formularea

unei

politici

şi

acţiuni

realiste

în

concordanţă

cu

obiectivele naţionale şi cu principiile internaţionale. Încurajarea procesului de formare a cadrelor de îngrijire a bătrânilor şi dezvoltarea metodelor de cercetare privind problemele vârstei a treia.

Recomandări privind domeniul calităţii vieţii: Protecţia persoanelor vârstnice să depăşească simplă preocupare pentru combaterea bolii astfel încât să ţină seama de interdependenţa factorilor fizici, mentali, sociali, spirituali şi ecologici cu acţiunea agresivă asupra sănătăţii vârstnicilor. Îngrijirea trebuie asigurată atât în sectorul sanitar cât şi prin sistemul de asistenţă social în teritoriu şi în familie. Accentuarea rolului asistenţei sociale în cadrul unei strategii ce urmăreşte ca populaţia vârstnică să continue să ducă o viaţă independentă în cadrul familiei. Depistarea precoce a bolilor şi tratamentului adecvat astfel încât să se prevină instalarea incapacităţii totale şi a bolilor cronice degenerative.

57

Supravegherea specială a vârstnicilor neadaptaţi la mediu. Antrenarea

persoanelor

vârstnice

la

organizarea

serviciilor

de

sănătate şi de funcţionarea lor. Diversificarea serviciilor de îngrijire în cazul unei infrastructuri sociale şi sanitare deservite de un personal specializat capabil să asigure servicii geriatrice adecvate. Depistarea stării de malnutriţie la vârstnicii săraci. Recomandări privind alimentaţia Asigurarea unei oferte de produse alimentare bogate nutritiv şi la preţuri accesibile pentru toate categoriile de venituri. Repartizarea justă şi echilibrată a alimentelor. Promovarea unui comportament alimentar corect. Promovarea unor corectări asupra rolului unor factori nutriţionali în procesul îmbătrânirii.

Recomandări privind protecţia consumatorului Produsele alimentare, obiectele, instalaţiile şi echipamentele casnice să fie conform cu normele de securitate având în vedere vulnerabilitatea persoanelor vârstnice. Asigurarea unei administrări corecte a medicamentelor

şi a altor

produse prin instrucţiuni clare şi adecvate. Facilitarea accesului populaţiei vârstnice la medicamente, ochelari, proteze necesare pentru continuarea activităţilor şi pentru asigurarea independenţei lor. Sancţionarea practicilor de vânzări menite să exploateze resursele financiare ale populaţiei vârstnice. Recomandări privind condiţiile de locuit Locuinţe convenabile cu dotări de mobilier şi echipamente adecvate nevoilor bătrânilor. Crearea unui mediu de locuire format din persoane aparţinând diferitelor categorii de vârstă.

58

Recomandări privind puterea de cumpărare a acestei categorii de vârstă. Asigurarea unui minim de resurse necesare unei vieţi normale. Indexarea veniturilor şi economiilor populaţiei vârstnice pentru menţinerea puterii de cumpărare. Punerea în aplicare a unor sisteme de securitate socială bazate pe cuprinderea întregii populaţii vârstnice. Posibilităţi de reintegrare în muncă, eliminând orice discriminare pe criteriu de vârstă, mai ales că unele persoane în vârstă cu calificare înaltă prin experienţa lor pot învăţa pe tineri. Recomandări privind familia şi mediul social Promovarea unor politici sociale care să încurajeze menţinerea solidarităţii familiei, intre generaţii. Crearea unor servicii sociale de susţinere a familiei care îngrijeşte persoanele vârstnice. Încurajarea autoasistenţei şi a relaţiilor dintre populaţia vârstnică şi cea tânără. Recomandări privind informarea şi instruirea bătrânilor Cluburi de zi Folosirea mass-media ca mijloc de comunicare cu bătrânii prin programe adecvate specificului lor. Organizarea unor centre culturale proiectate pe nevoile de informare şi de instruire a bătrânilor.

IV.3. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL LA INTEGRAREA ÎN CĂMIN A VÂRSTNICULUI În contextul implicaţiilor sociale ale internării în cămin a bătrânilor, trebuie specificat rolul pe care îl deţine asistentul social, având în vedere faptul ca terenul acţiunilor sale îl constituie căminul cu tot ceea ce reprezintă sau conţine el. În primul rând trebuie amintit rolul de intermediar pe care îl îndeplineşte

asistentul

social

urmărind

stimularea

exprimării

59

nemulţumirilor

subiecţilor.

Subiecţii

integraţi

în

procesul

de

intermediere sunt bătrâni internaţi în cămin, medici, personalul auxiliar şi membrii familiilor

celor internaţi printre care asistentul

social îşi exercită rolul de intermediar. În acest sens, este folosită exprimarea verbala şi nonverbală, ascultarea şi integrarea. După ce va

asigura

cadrul

exprimării

celor

mai

puternice

sentimente,

asistentul social va construi sistemul de referinţă centrat pe problemele subiecţilor apărând în acest fel ca un agent catalizator. Asistentul social ajută subiecţii să se privească pe sine şi atitudinile lor să se înţeleagă la nivel individual şi să perceapă părerea celorlalţi despre atitudinea lor, să înţeleagă adevărata natură a problemelor, acţionând cu realism şi obiectivitate. Asistentul social trebuie să se asigure de recunoaşterea de câtre subiecţi a necesitaţii de a identifica relaţiile socio-afective şi comunicative, trebuie să se pregătească pentru acceptarea idei de schimbări iniţiind şi favorizând procesele prin care sunt identificate şi evaluate adevăratele probleme ale bătrânului internat şi relaţiile acestuia cu medicul şi personalul cu care intră în contact. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca bătrânii internaţi sunt marcaţi de apatie, anxietate, lipsa de încredere, ca prezintă rezistenta la schimbarea şi teamă specificări internării şi tratamentului. Asistentul social nu trebuie să cântărească cât de mult trebuie să încurajeze, să sprijine iniţiativa de organizare în contextul unei crize şi va fi preocupat de stimularea relaţiilor dintre bătrân şi cadrul medical, intre membrii familiei şi bătrânul internat şi cadrul medical, pentru ca aceştia să se cunoască, să se accepte reciproc şi să coopereze. Asistentul social este în acest sens un liant, un „pod” pe care diferite parţi trebuie să se întâlnească în securitate şi armonie. Pentru eliminarea barierelor conflictuale create intre subiecţi, asistentul social va utiliza deprinderi terapeutice încercând să explice bătrânului scopul internării, a valorii acestuia cât şi a localului în care este

efectuata,

să

se

aplaneze

conflictele

clarificând

cauzele

contradictorii şi ascultând toate punctele de vedere; să coopereze cu persoanele ale căror comportări agresive perturba echilibrul social al bătrânului internat.

60

Trebuie făcuta o precizare şi anume: asistentul social nu conduce ci intermediază, nu oferă soluţii, alternative sau răspunsuri, nu preia responsabilităţi ci oferă încurajare, sprijin şi stimulare în descoperirea de către subiecţi înşişi a cailor de rezolvarea a problemelor personale. Un alt rol pe care îl are asistentul social în cadrul bătrânilor internaţi în cămin ‚este rolul de terapeut social. Acest lucru implica din partea asistentului social, diagnosticarea şi tratarea pacientului intr-o maniera psiho-socială. El poate stimula subiecţii să recunoască rădăcinile unor practici , comportamente şi atitudini ,care au declanşat anumite stări conflictuale. Pentru aceasta este nevoie de colaborare şi cooperare intre asistentul social şi părţile implicate în conflict şi este absolut necesar ca asistentul social să deţină informaţii despre istoricul subiectului, pentru a înţelege semnificaţiile unor credinţe şi comportări ,precum şi relevanţa acestora . Tratamentul propus trebuie să implice subiectul în procesul în care cunoaşterea de sine atenuează conflictele şi distruge blocajele contribuind totodată la sporirea capacităţii de integrare şi adaptare individuală .

V.4 COLABORAREA DINTRE ASISTENTUL SOCIAL ŞI MEDIC În cazul luării deciziei unde şi cum va fi tratat bătrânul care suferă de o anumita boală, sarcina revine asistentului social şi medicului, care s-a ocupat de bătrân . Aceştia trebuie să stabilească dacă tratamentul se poate face la căminul de bătrâni sau dacă este necesară internarea în spital sau dacă se impune instituţionalizarea într–o unitate de asistenţă medico-socială pe termen lung . Desigur soluţia ideala va fi rămânerea în cămin . Este adevărat ca în cadrul spitalului, cu personal specializat ,îngrijirea şi tratamentul ar putea fi cel mai adecvat în raport cu dezabilitatea, boala bătrânului , dar în acest caz intervin probleme de integrare a bătrânului în mediul spitalului . Spre deosebire de celelalte vârste bătrânul reacţionează în general nefavorabil la spitalizare. Pe de alta parte , fragilitatea să adaptivă îl face foarte vulnerabil şi

61

uneori spitalizarea devine , paradoxal, un stres agravant al stării sale de sănătate . Totuşi în momentul în care se apreciază ca spitalizarea se impune şi este benefică prin tratamentele şi supravegherea care poate fi asigurată în cadrul spitalului , asistentul social şi medicul vor indica spitalizarea . Trebuie ţinută seama ca în multe cazuri exista tendinţa de a forţa spitalizarea bătrânului deşi ar exista condiţii să se asigure aplicarea prescripţiilor terapeutice şi de îngrijire în cămin. Uneori irecuperabilitatea, nevoile de îngrijire permanentă pun problema instituţionalizării intr-o unitate de asistenta medico-sociala pe termen lung. Aceasta decizie pe care o iau organele de ocrotire după ce în prealabil au fost examinate celelalte posibilităţi. După părerea specialiştilor scoaterea bătrânului din mediul de viaţă ar trebui să constituie ultima soluţie la care să se facă apel. În situaţia bătrânilor, ce au trăit singuri ,,fie din lipsa unei familii proprii (celibatari, divorţaţi, deces ) fie din cauza izgonirii din familie ,se va evita instituţionalizarea pe cât posibil, pentru ca menţinerea bolnavului în relaţiile sociale nou formate, oricât de restrânse ar fi ele ,dau un sens social existentei sale ,îl menţin în mediul lor obişnuit de viata, numai după epuizarea tuturor posibilităţilor se va decide asupra plasamentului instituţional . Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat intr-o familie în deplinătatea funcţiilor ei care ii asigura un nivel de trai decent, plus îngrijirile şi tratamentul necesar. Nu

întotdeauna boala creează suferinţe şi carente de ordin

afectiv, izolarea sociala şi familiala chiar persecuţia. Se cere o colaborare deci intre medic, psiholog, asistentul social pentru a găsii cauzele şi soluţiile cele mai adecvate bătrânului şi situaţiei în care se află acesta. O altă necesitate priveşte aprecierea capacităţii de autoservire, dependentă, gradul de conservare sau pierdere a autonomiei. Bolnavul poate fi :  cu capacitatea de autoservire păstrată şi cooperantă;  cu capacitatea de auto servire păstrată parţial şi cooperant;

62

 bolnav imobilizat şi cooperant;  bolnav imobilizat şi necooperant. Aceste informaţii folosesc la stabilirea completa a tratamentului. Cadrul rural şi cel urban au de asemenea importanţă. În mediul rural legăturile afective, solidaritatea, sunt mai bine păstrate. În acest fel bătrânul nu înregistrează fenomene negative ale retragerii din activitatea profesionala Iar fenomenul de izolare este mai atenuat. În general grupul familial trebuie educat să înţeleagă toate modificările de atitudine de comportament specific bătrânilor, să-şi formeze o concepţie exactă asupra nevoilor de viaţă ale bătrânului şi să adopte astfel atitudinea necesară unui climat de viaţă familial normală. Multe dintre conflictele intergeneraţii, stări de tensiune cu efect nefavorabil asupra sănătăţii vârstnicului ar fi evitate printr-o educaţie corespunzătoare a părţilor. Sentimentul de inutilitate generat de ieşirea din câmpul activităţii profesionale, trebuie să i se opună sensul unei alte utilităţi, valorificarea experienţei acumulate, a înţelepciunii sentimentale în folosul celorlalte generaţii, „rolul de consilier”. Într-un studiu OMS din 1970 s-a arătat că 28 % din pensionari în vârstă pot fi utili dacă sunt judicios folosiţi. Pierderea unei activităţi, a unor roluri şi statuturi trebuie compensate de angajare în alte activităţi, de dobândire de roluri şi statuturi. Aceasta va combate subsolicitarea se vas opune tendinţei de însingurare la izolare. Se promovează pentru combatere teoria

activismului

(cultivarea

mişcării

fizice

şi

a

exerciţiului

intelectual). O altă măsură de importanţă deosebită este organizarea timpului liber. Timpul liber trebuie ocupat în mod deliberat cu activităţile recreative, instructiv, deconectante, educaţionale de satisfacţii şi bună dispoziţie. Cu cât aria acestora este mai largă, cu atât efectele pozitive asupra tonusului vital sunt mai ample. S-a constatat utilitatea activităţilor de tip „hobby” cât şi a terapiei ocupaţionale.

V.5.TERAPIA OCUPAŢIONALĂ După cum medicii acordă o importanţă deosebită tratamentului

63

farmaceutic deci terapiei clasice, psihoanaliştii lărgesc aria teoriei ca noţiune,

demonstrând

eficacitatea

terapiilor

medicamentoase.

Motivele eficacităţii acestora se explică prin faptul ca îmbătrânirea umană posedă laturi de aspectul biologic şi aspectele psihologice şi sociale la care se adaugă aspectele patologice specifice vârstei înaintate

de

dezinserţia

natura

psihosociala:

sociala,

însingurarea

desocializarea,

socul

socio-familiala,

pensionarii,

boala

pensionarii, crizele de adaptare, tulburări de sub solicitare, pierderea autonomiei. Prin urmare terapia ocupaţională face parte din aşa zisele terapii nonmedicale, alături de reeducare senzorială, stimularea funcţiilor superioare, proteze, plan terapie. Ca metodă terapeutică urmăreşte recuperarea complexă a vârstei celui afectat de procesul de îmbătrânire sau de îmbolnăvirile favorizate de acest proces. Baza de pornire a terapiei ocupaţionale o constituie procesele de atrofie musculară, involuţia articulaţiilor, lentoare

în

mişcări,

tulburări

de

coordonare,

rigiditate,

dureri

reumatice, diminuarea acuităţii auditive, tulburări de echilibru, tulburări sfincteriene, alterarea relaţiilor cu mediul psihosocial. Deci terapia ocupaţională va urmări:  recuperarea motricitatii;  redobândirea autonomiei ( reluarea activităţilor cotidiene);  reintegrarea psiho-socială. Terapia ocupaţională ocupă locul principal în combaterea fenomenului de disocializare , specific vârstnicului care înseamnă retragerea din activitatea profesională, pierderea de roluri şi statuturi în familie, în viaţa

socială

diminuarea

performantelor

fizice

şi

intelectuale,

îmbolnăvirile caracteristice vârstei, izolarea consecutivă. Scopul Profilactic al terapiei ocupaţionale: Este lucrul ştiut ca vârstnicii care se menţin activi fizic şi intelectual prezintă o instalare mai târzie a îmbătrânirii. Subsolicitarea determinată de retragerea din activitate şi care duce la involuţie

64

marcanta poate fi prevenita prin masuri profilactice ocupaţionale care au ca scop orientarea vârstnicului spre noi direcţii de activitate. Terapia ocupaţionala de funcţie Se aplica situaţia în care vârstnicul şi-a pierdut obişnuinţele instinctuale (alimentaţia folosita zilnic), urmărind reânvăţarea şi fixarea gesturilor cotidiene elementare. Terapia ocupaţionala de menţinere Aceasta

urmăreşte

consolidarea

rezultatelor

obţinute

prin

recâştigarea funcţiilor şi chiar achiziţionarea de activităţi noi. În acest cadru intră activităţile recreative-hobby terapia sau cu aspect practic grădinărit. Ca metoda de tratament terapia ocupaţionala se aplica în cadrul organizat în unitari de asistenta, de internare pe termen lung în sanatorii de recuperare, în cămine spital. Vor fi luate în considerare ideile şi preferinţele subiecţilor şi experienţa personala. Se va urmării aspectul inedit, simplu, utilitar.

V.6. CRIZELE DE ADAPTARE Scăderea capacităţii de adaptarea a vârstnicilor se face puternic simţită îndeosebi legate de schimbarea mediului (mediul locuibil, mediul de viaţa). Cu cât vârsta este mai înaintată cu atât stresul mutării este mai puternic iar consecinţele acestuia sunt mai dezastruoase. Factorii de mediu, de natură psiho-socială intervin în perioada vârstei înaintate cu o mai mare frecventa şi intensitate. Acestea sunt: retragerea din activitatea profesionala, schimbarea raporturilor pierderea

cu unor

societatea, roluri,

schimbarea

plecarea

copiilor,

raporturilor pierderea

cu

familia,

partenerului

conjugal, instituţionalizarea. Echilibrul psihic şi biologic al bătrânului devin instabile iar rezistenţa organismului şi capacitatea de adaptare se reduc când solicitările în acest sens cresc. Odată cu înaintarea în vârsta mobilitatea intră într-un proces de

65

restrângere iar locuinţa devine principalul loc de desfăşurare a vieţii vârstnicului, singurul sau univers. Tot ce este legat de acest univers ii conferă un sentiment de siguranţă de linişte iar ce este în afara acestui univers ii provoacă nelinişte şi teamă. În mediile urbane stresul la care este supus vârstnicul este inevitabil este determinat de mutări în alt cartier, schimbări de locuinţă, legate de restrângerea condiţiilor de locuit ca urmare a plecării copiilor, preluarea în locuinţa copiilor şi în unele cazuri intr-o instituţie de ocrotire („moarte familiala” care survine după „moartea sociala” adică pensionarea). Există vârstnici care datorită resurselor de adaptare pe care le deţin sau care au un tonus optimist şi consideră internarea în căminul de bătrâni ca pe un aspect nou în viaţa lor, făcându-şi planuri legate de aceasta pot suporta mai uşor aceste evenimente psiho-sociale. Alţii reuşesc să se adapteze noilor schimbări cu toate că au trăit acestă mutare ca o catastrofă dar sunt şi vârstnici care nu se pot adapta. La acestea se produc tulburări psihice apoi sau concomitent se produc tulburări somatice. Procesul regresiv se accelerează, se instalează o depresie gravă care poate duce la suicid sau chiar la deces în câteva luni datorită unei evoluţii progresiv agravantă. Aceste tulburări determinate de schimbarea domiciliului poartă denumirea de genul: ”nevroze de dezrădăcinare” (pentru tulburări psihice), „criza de adaptare”, „sindrom de inadaptare”, ”criza de spitalizare”, ”hospitalism” (tulburări generate de internarea în spital sau într-o instituţie de ocrotire socială). Cele mai importante şi mai uşor de observat tulburări sunt cele declanşate de internarea vârstnicului în cămin. Adeseori diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este sesizată de cei ce urmează a fi internaţi. Având posibilitatea de a urmării acest aspect intr-o unitate care include în structura ei două comportamente distincte numai formal privind perioada de internare în spital (asistenta pe termen lung, nelimitat, cel mai adesea până la sfârşitul vieţii) am reţinut unele informaţii. De exemplu, unii vârstnici (majoritatea) prefera clar şi acceptă internarea în compartimentul spital, pe când căminul spital este respins categoric de alţii fără a cunoaşte măcar condiţiile concrete de

66

asistenţă. Chiar în momentul în care li s-a explicat faptul ca îngrijirile şi confortul în spital erau superioare celor din căminul spital şi anume faptul că ar avea posibilitatea să stea mai puţin în camera, că există un număr mai mare de infirmiere şi care sunt mai bine pregătite şi formate pentru îngrijirea vârstnicului, ca exista servicii sociale şi socioculturale mai bine puse la punct, marea majoritate a vârstnicilor ce urmau să fie internaţi au respins cu hotărâre spitalul. Acest lucru se explică prin faptul că ei identifică internarea în spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de grupul lor din cămin, cu un abandon, cu o condamnare la moarte. Anual la doua sute de internări se înregistrează 1-2 sinucideri determinate de internarea în căminul spital. „Tulburările de internare” pot debuta chiar la cămin în momentul în care vârstnicul află că trebuie să fie internat. Aceste tulburări sunt mai accentuate la cei ce urmează a fi internaţi intr-o instituţie spital pe termen lung, însă se manifestă şi la cei ce merg pentru internare pentru o simplă analiză. Astfel bătrânul până atunci liniştit cooperant în momentul instalării intr-un salon de spital, manifestă o stare de agitaţie sub forma unei nelinişti, a unui disconfort fizic şi psihic. În momente de acest gen el trăieşte sentimente de nesiguranţa, izolare şi nu ştie ce ar putea face cu timpul pe care îl are la dispoziţie. Criza în mod normal este pasageră şi de obicei adaptarea se realizează în patru-şase zile. Conduita medicului, a personalului (avizat asupra acestui aspect) trebuie să fie adecvată temperamentului şi situaţiei în care se află bătrânul.

IV.7. ASISTENTUL SOCIAL ÎN RELAŢIE CU VÂRSTNICUL INSTITUŢIONALIZAT Asistentul social care funcţionează în cadrul căminului de bătrâni trebuie:  să se asigure de pregătirea personalului care i-a contact cu bătrânul:  să avertizeze familia şi ceilalţi pacienţi din cameră asupra eventualităţii asupra unei crize confuncţionale pe care o poate

67

trăii bătrânul şi caracterul pasager al acestuia  să se asigure de crearea în jurul bolnavului a unei atmosfere apropiate, de înţelegere, blândeţe şi calm.  să recomande membrilor familiei să rămână mai mult în preajma bătrânului  să aibă grijă să i se lase internatului obiectele care ţine.  ii vor fi prezentaţi colegii de cameră  asistentul social va avea grija ca bătrânul să nu fie de la început în cameră cu bătrâni agonici, agitaţi. Odată criza trecuta, internatul poate să intre intr-un proces lent de adaptare şi integrare sau poate manifesta semne de neadaptare care pot persista de la două la opt săptămâni după care se poate instala adaptarea. Totuşi instituţionalizarea poate cauza nu numai crize confuzionale cât şi grave accidente somatice, care pot survenii în momentul iniţial. Este cazul unui bătrân de 65 ani, fost inginer, ce prezenta

sechele

după

un

accident

dublu-celebro-vascular

şi

coronarian care a fost internat de către fiica acestuia. Bătrânul a prezentat o reacţie împotriva instituţionalizării tipica imediat după internare, constând intr-o accentuata şi continuă stare de agitaţie psihica, tendinţa de a părăsi căminul. S-a constatat că anxietatea este mai frecventă la femei iar manifestările obsesiv-fobice sunt mai frecvente la bărbaţi. De asemenea în cazul internării în cămin a persoanelor vârstnice s-a observat apariţia modificărilor de nutriţie. Bolnavii scad în greutate sau cum se spune „se topesc văzând cu ochii”, sunt palizi, adinamici, nu mai părăsesc patul. Se instalează sau se accentuează întârzierea tranzitului intestinal, de cele mai multe ori cauza fiind diminuarea apetitului (negativism alimentar). Concluziile

privind

cercetarea

şi

individualizarea

cauzelor

complexului simptomatic de inadaptare :  criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii afecţiunilor cronice, care şi-au pierdut speranţa de vindecare;  este mai frecventă la bolnavii cu nivel social şi cultural mai ridicat (intelectuali), care s-au bucurat de condiţii materiale mai bune şi care au familii. Este vorba despre persoane irascibile,

68

hipersensibile;  cauză importantă o constituie intenţia familiei de a interna vârstnicul, intenţie care nu este împărtăşită şi de el. Aici se poate vorbii şi despre faptul că familia nu a pregătit psihic subiectul pentru acest moment;  informarea neclară a bolnavului privind instituţionalizarea;  cauze care ţin de dotarea şi încadrarea căminului;  personalul

căminului

face

o

preluare

a

bolnavului

necorespunzătoare: cu indiferenţă, este examinat târziu, dus în salon de muribunzi, nu se face psihoterapie;  insuficienţă de asistenţă socială (chiar inexistenţa unor cadre specializate), cerinţă din ce în ce mai justificată pentru întreaga reţea a centrelor de bătrâni. CONCLUZII Identificarea şi evaluarea exactă a problemelor bătrânilor, contactarea

persoanelor

şi

instituţiilor

interesate

de

acestea,

elaborarea unui plan de investiţii, implementarea acestui program şi urmărirea efectelor sale reprezintă etape ce pot contribuii la focalizarea politicilor sociale pe arii problematice aflate sub incidenţa îmbătrânirii. Măsurile pot fi elaborate în funcţie de consistenţa băncilor de date referitoare la nevoi semnalate, resurse existente, priorităţi şi fonduri. E greu de realizat un program ideal datorită diferitelor interese, a suportului financiar adecvat, a lipsei de abilităţi şi pregătire a persoanelor angajate. Alături de sexism, rasism, bătrânismul reprezintă alt „ism” ce reflectă perceperea acestei categorii de populaţie prin prisma unor prejudecăţi şi abordări discriminatorii. Uneori aceasta se imprimă în mentalitatea unui popor astfel încât comportamentul este marcat de stereotipii şi şabloane în gândire prin care se loveşte în demnitatea şi necesităţile celor în vârstă. Efectul se propagă rapid fiind observat şi la nivelul priorităţilor pentru acordarea serviciilor da protecţie socială. Tentaţia multora dintre noi este de a alimenta aceste şabloane perceptive prin intermediul unor elemente ca: putere de concentrare

69

a bătrânilor redusă, randament intelectual redus. După cum rezultă din cercetările gerontologice, psiho-sociale şi de asistenţă socială, organismul uman suportă transformări generate de parcurgerea perioadei de vârstă, dar performanţele intelectuale, fizice nu trebuie minimalizate. Înregistrarea corecta a datelor despre bătrâni şi îmbătrânire, demonstrează ca utilizăm multe scheme imobile de gândire. Acestea împiedică elaborarea unor proiecte, acordarea unor fonduri în mod special persoanelor de vârstă a III-a. Dacă ne gândim la faptul că vigoarea şi buna stare a vârstnicului nu înseamnă foarte puţin pentru el, dacă energia şi timpul sau nu pot fi

folosite

intr-o

activitate

cu

scop

şi

dacă

ocupă

o

poziţie

semnificativă în societate putem modifică aceasta stere de lucruri. La bătrânii cu funcţii afectate de boală, acest lucru se poate înfăptui prin reabilitare, pentru ca trebuie ţinut cont de faptul că orice pacient, indiferent de gradul atingerii fizice, mentale, posedă încă resurse fizice, emoţionale de a-şi recâştiga independenta. Prin reactivarea, reinserţia socială şi reintegrare se poate atinge o reabilitare sociala a bătrânului, conferindu-i acestuia starea de siguranţa pe care şi-o doreşte şi de care are o atât de mare nevoie. Viata oferă tuturor, posibilităţi de angajare în activităţi de comunicare, culturale, sportive, gospodăreşti-artizanale, depinde doar de receptivitatea proprie şi de iniţiativa insului în cauză, acestea putând fi însă formate, modelate, stimulate. Fiinţa umana şi cu atât mai mult cea ajunsă la vârstă a III-a include în complexitatea să , componente psiho-socio-culturale: iar dacă acestea pot fi revendicate şi în determinismul unor tulburări sau îmbolnăviri este raţional şi uman să le căutam şi remediile în acelaşi perimetru psiho-socio-culatural.

70

A N E X E

Anexa 1 ASISTENŢA SOCIALĂ A PERSOANELOR CUPRINSE ÎNTRE LIMITE DE VÂRSTĂ 65-75 ANI (SAU OLD-YOUNG) Aceasta presupune urmărirea a trei direcţii Disponibilitatea fizica şi intelectuala a subiecţilor de a continua voluntar sau sub alte forme activitatea sociala întrerupta prin pensionare Disponibilitatea fizica şi emoţionala de a îngrijii persoane de peste 75

71

ani Rezerva

afectivă

deţinută

pentru

organizarea

propriei

vieţi

corespunzătoare preferinţelor, corelând articularea dependinţelor acestor persoane cu relaţii socio-afective în care sunt implicate. O consiliere a lor poate avea o valoare terapeutica având în vedere faptul ca destrămarea unor planuri de viitor datorită problemelor de sănătate, reprezintă o pierdere pe care fiecare o poate avea în viaţă. Asistentul social trebuie să ofere: o înţelegere a semnificaţiilor multiple ale pensionarii: ocazii care să-i stimuleze pe vârstnici

să-şi utilizeze energia

şi

îndemânarea. O parte din bătrânii pensionaţi recent pot fi îndrumaţi să-şi aduc contribuţia la soluţionarea unor probleme de ordin social având în vedere

experienţa

lor,

activitatea

voluntară

putând

substitui

activitatea întreruptă ( contabilitate, ajutor sanitar). Rolul asistentul social

în acest caz este : de a evalua potenţialul

voluntarilor şi de a preveni atitudinea negativa a unor persoane din alte generaţii. Obiectivul principial este redarea încrederii de sine, conferirea unui sens pertinent de viată. Se propune orientarea vârstnicilor de 65-75 ani spre îngrijirea celor de peste 75 ani deoarece sunt persoanele cele mai apropiate ( ca vârstă), de aceştia şi le pot înţelege problemele aflându-se în aceeaşi sfera

a experienţei declanşate de la îmbătrânire. În acest fel ,

asistentul social îl poate verifica pe vârstnicul voluntar (fără ca acesta să-şi de seama)

cu privire la comportamentul şi problemele

voluntarului. ANEXA 2 FORME DE INTERVENŢIE ÎN CADRUL BĂTRÂNILOR SPITALIZAŢII Necesităţile crescânde

de spitalizare a bătrânilor, amploarea

tulburările de spitalizare şi gravitatea

unora dintre acestea, care

influenţează direct maladitatea şi mortalitatea, impun considerarea unor forme de prevenire şi intervenţie în ceea ce priveşte sindromul

72

de spitalizare care afectează eforturile

de ordin social şi medical

pentru stimularea longevităţii. Un astfel de program de prevenire şi intervenţie

ar presupune aportul deosebit al asistentului social din

teritoriul respectiv, care :  întocmeşte ancheta sociala şi dosarul de internare în spital;  ia legătura cu medicul şi cadru medical al circumscripţiei teritoriale în evidenta cărora figurează bătrânul respectiv;  face vizite la domiciliul bolnavilor care au deja dosarele repetizate unei unităţi;  explică bătrânului (în cadrul vizitelor la domiciliu) care este scopul şi utilitatea internării, combătând anxietatea acestuia  prezintă cadrul în care va fi internat (local, dotare, personal)  asigura şi urmăreşte organizarea primirii cu atenţie a bolnavului de către , medic şi personalul auxiliar, examinarea lui din prima zi, preluarea de probe pentru analize, psihoterapie susţinută  se asigură de repartizarea în rezerve a bolnavilor, în raport cu nivelul

lor

de

pregătire

socio-culturală

şi

cu

gravitatea

afecţiunilor:  solicita membrilor familiei de a vizita cu o frecvenţă mai mare bolnavul (nu numai în zilele de vizita reglementate) în perioada adaptării bolnavului  poate

urmării,

asista

şi

completa

programelor

de

terapie

ocupaţionala prin care se va urmării: recuperarea motricitatii, redobândirea autonomiei şi integrarea psihosociala

ANEXA 3 MODUL FUNCŢIONAL AL ACORDĂRII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE VIZÂND VÂRSTNICII DE 65-75 ANI

73

Centrul de îngrijire al bătrânilor pe timpul zilei De acest centru vor beneficia :  persoane ce au nevoie de consultaţii medicale :  persoane ce au nevoie de îngrijire medicala fără internare în spital Acest centru facilitează preventiv reabilitate şi adaptarea şi aderă mai multe categorii de servicii:  îngrijire medicala care presupune supravegherea medicală zilnică pentru a ajuta clientul să atingă un nivel optim de sănătate după boală:  asistenta psiho-socială prin crearea unui mediu protector pentru clienţi cu tulburări psihice de natură organică sau funcţională:  asistenta

sociala

vizând

servicii

orientate spre stimularea

capacităţii clientului de a se implica în activităţi sociale Îngrijirea sănătăţii la domiciliul clientului Se vizează prin aceasta forma de îngrijire obţinerea performantei activităţilor zilnice, necesară supravieţuirii independente. Sistemul de servicii „ foster carre” care presupune un proces de servicii de îngrijire în cadrul familiei clientului sub supravegherea asistentului social  Ospiciu-instituţie care încadrează bătrânii cu o sănătate extrem de deteriorată. Sistemul de îngrijire este coordonat de o întreagă echipă (medic, psiholog, asistent social, personal auxiliar) şi poate fi asigurat pe o perioada nedeterminată  Servicii de protecţie care reprezintă o parte componenta a asistenţei sociale de îngrijire pe termen lung cuprinzând: vizitele la domiciliu, linie de telefon, asigurarea transportului. Îngrijirea de răgaz care poate prevenii sau amâna instituţionalizarea. Există trei variante:  Se pot utiliza îngrijitori cu pregătire care pot îngrijii bătrânii la domiciliu. Ei pot rămâne o zi un weed-end, un concediu.  Favorizarea facilitaţii rezidenţiale pe parcursul unei zile  Program adaptat pentru îngrijirea pe o perioadă fixă ANEXA 4

74

MODUL DE STRATEGIE DE INTERVENŢIE ÎN CAZ DE CRIZĂ Definirea problemei presupunând identificarea elementelor ce au condus la declanşarea crizei. Aceasta se realizează din perspectiva clientului social, participare, observaţia, relaţia, relaţia empatica şi absenta oricăror tendinţe de a judeca Asigurarea siguranţei clientului. Se va evalua natura crizei şi consecinţele

asupra

integrităţii

fizice,

psihice,

emoţionale

ale

clientului care trebuie ajutat să se calmeze şi să asimileze tendinţele de autodistrugere Acordarea sprijinului. Clientul trebuie să i se demonstreze că lucrătorul de intervenţie îl poate ajuta înţelegându-i problemele, implicându-se cu discreţie, toleranta, în maniera nondirectivă şi de colaborare. Examinarea alternativelor. Clientul trebuie ajutat să găsească nu numai variante accesibile ci şi modalităţi de a interpreta corect o situaţie negativă Elaborarea unui plan. Clientul va fi stimulat să formuleze un plan pe termen scurt care să indice persoanele apropiate ce pot intervenii. Acestea vor fi contactate telefonic imediat. Activităţile psiho-motorii prin care se pot depăşii stările de criza sunt cele oferite prin terapia ocupaţională Angajamentul. E folosit de asistentul social pentru al determina pe client să accepte etape ale acţiunii prin care depăşeşte starea de criză. Pentru obţinerea unor rezultate pozitive în aplicarea acestui model de strategie este necesar ca asistentul social care se ocupa de acest program să dispună de patru categorii de abilitaţi şi cunoştiinţe şi anume: supervizarea (se recomandă a fi rotativă) să dispună de cunoştiinţe teoretice care să presupună cunoaşterea aspectelor de ordin biologic, social, politic care vizează persoana de vârstă a III-a:

75

să abordeze lucrul de echipă - să realizeze un bun management social

Anexa 5 ŢĂRI CU PESTE 2000000 DE BĂTRÂNI (65 ANI ŞI PESTE, ÎN MII) În 1985 ŢARA CHINA INDIA U.S.A. JAPONIA GERMANIA (R.F.) MAREA BRITANIE ITALIA FRANŢA INDONEZIA SPANIA POLONIA PAKISTAN CANADA VIETNAM ROMÂNIA TURCIA În 2025 (estimare) ŢARA

POPULAŢIA VIZATĂ 52889 32689 28609 12125 8812 8466 7443 6748 5901 4274 3484 2818 2651 2393 2155 2093

POPULAŢIA VIZATĂ

76

CHINA INDIA U.S.A. JAPONIA INDONEZIA GERMANIA FRANŢA

178150 118968 58771 26842 23663 15175 11273 11221 ITALIA 10614 PAKISTAN 10437 MAREA BRITANIE 7736 POLONIA 7725 VIETNAM 7724 TURCIA 7217 SPANIA 6240 CANADA 4252 ROMÂNIA Cockerman, William C. This Aging Society, New Jersey, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991 pag.34.

Anexa 6 SPERANŢA LA VIAŢĂ A BĂTRÂNILOR DE 65 ANI (ÎN 1986) ÎN CÂTEVA ŢĂRI ŢARA JAPONIA GRECIA SUEDIA ELVEŢIA ISRAEL SPANIA CANADA AUSTRALIA NORVEGIA FRANŢA

BĂRBAŢI 16,1 15,4 14,9 15,1 14,9 15,2 15 14,9 15,8 14,7

FEMEI 20,0 17,7 19,0 19,4 16,4 18,7 19,3 18,9 19,3 19,2

77

ITALIA S.U.A. AUSTRIA SINGAPORE BELGIA IRLANDA PORTUGALIA SCOŢIA

13,7 17,7 14,7 18,6 14,0 17,3 13,4 16,5 13,6 17,8 12,4 16,0 14,1 17,3 12,6 16,4 12,3 15,9 POLONIA 12,8 14,7 ROMÂNIA Cockerman, William C. This Aging Society, New Jersey, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991 pag.42-43.

78

NOTE ŞI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE INTRODUCERE 1.Bogdan, Constantin, Elemente de geriatrie practică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1992,p.17 CAPITOLUL I Marinescu, Gh. Etudes sur le mecanisme histo-biochimique de la vicllesse et du rageunissement, în „Buletin de la Societe Roumaine, de neurologie, Psihiatrie, Psychologie et Endocrinologie, XIV nr.4. 1933, p.62, p.88 Cockerham, William, C.,This Aging Society, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1991. Antohi, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Ed.Litera, Bucureşti, 1994, p.211 CAPITOLUL II Miftode, Vasile, Introducere în metoda investigaţiei sociologice, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p.160 Rotariu, Traian, Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Universitatea Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie, 1991. Note de curs Miftode, Vasile, Tehnici de culegere a datelor, f.e., Iaşi, 1979-1980 Miftode, Vasile, Curs de metodologie sociologică, f.e., Iaşi, 1979-1980. CAPITOLUL IV Politici sociale, note de curs.

79

BIBLIOGRAFIE În limba română: Antohi, Sorin, Civitas imginalis; Istorie şi utopie în cultura romana, Ed. Litera, Bucureşti, 1994 Biberei, Ion, Viata şi moartea în evoluţia universului, Ed. Enciclopedica Română, Bucureşti, 1971. Eliade, Mircea, Jurnal, vol. II, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993 Filipescu, Ioan, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1993. Miftode, Vasile, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Ed,.Junimea, Iaşi, 1979-1980 Miftode, Vasile, Curs de metodologie sociologica, Tehnici de culegere a datelor, f.e., Iaşi, 1979-1980. Rotariu, Traian, Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologica, Ed. a II-a, Cluj-Napoca,1991. Trebici, Vladimir, Demografia oraşelor României, Bucureşti, 1977. Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Ed.Stiintifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1986. În limba engleză: Cockerham, William, C. This Aging Society, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey 07632, 1991. Gelfand, Donald, E., The Aging Network Programs and Services, Second Edition, New York, 1980. Marchall, Hary, Social Work with Old People, Second Edition, 1990. National Academy Press, Health în an Older Society, Washington D.C.,1985