Kinesiologie

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Specializarea: Educaţie fizica şi sportivă Forma de învăţământ: ZI

SUPORT DE CURS Uz intern

KINESIOLOGIE Anul de studiu I Semestrul I Titularul disciplinei

Conf. univ. dr. SANDOR IOSIF

Cluj – Napoca 2013

Informaţii generale despre curs, seminar a) Informaţii despre curs: Titlul disciplinei: KINESIOLOGIE Codul: YLR0005 Numărul de credite: 5 Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul I, Semestrul I Tipul disciplinei: Fundamentală Pagina web a cursului: teoriefefs@ yahoo.com b) Informaţii despre titularul de curs și seminar: Nume, titlu ştiinţific: SANDOR IOSIF, Conf. univ. dr. Informaţii de contact: [email protected] Tel: 0264 405376 interior 109 Ore de consultaţii:

Marți 14-16, Conform cu orarul afişat la cabinetul 98, în

incinta clădirii FEFS, etaj I.

c) Descrierea disciplinei:

Obiectivele disciplinei: 1.

Orientarea și pregătirea studenții în vederea studierii aprofundate a domeniilor lor

de interes legate de activitatea motrică. 2.

Abilitarea studenţilor cu sistemul de cunoştinţe aparținând mai multor domenii

integrate într-un corp unitar de cunoștințe. 3.

Cunoaşterea şi aplicarea mijloacelor specifice care să ofere studenților perspective

de ocupare de locuri de muncă disponibile în domeniile de studiu din timpul studiilor și din practica lor profesională. 4.

Înarmarea studenților cu o largă paletă de cunoaștere și înțelegere a experiențelor

de activitate motrică din domenii aparținând diferitelor ramuri de sport, din practicarea exercițiilor fizice, din activitatea desfășurată la diferite locuri de muncă, din domeniul de reabilitare/refacere, precum și din cele întâlnite în viața de zi cu zi.

5.

Familiarizarea studenților cu subdisciplinele academice ale kinesiologiei ce

cuprind filosofia, istoria, sociologia activităților fizice, precum și în ceea ce privește comportamentul motor, sportul, psihologia exercițiului fizic și al sportului, biomecanica si fiziologia activității fizice. 6.

Descrierea de locuri de muncă pentru fiecare domeniu al kinesiologiei în vederea

educării studenților pentru alegerea unei cariere academice în concordanță cu posibilitățile și aspirațiile fiecăruia. 7.

Definirea responsabilităților și cerințelor profesionale în sănătate, fitness, exerciții

terapeutice, în cadrul procesului instructiv-educativ de predare, în coaching, management și sport. d) Conţinutul disciplinei Kinesiologia abordează conceptele referitoare la activităţile motrice prin prisma sferelor filosofice, istorice, sociologice; Sunt prezentate legăturile kinesiologiei cu alte discipline și concepte legate de comportamentul şi performanța motrică abordate în termenii psihomotricității şi ai sociomotncitătii. Sunt prezentate noţiuni de bază din: -

biomecanică - modul în care contribuie esenţial la analiza mişcării;

-

sfera comportamentului motric, controlului motor şi învăţării motrice;

-

practica mişcării corporale în educație fizica, sport, loisir, sănătate şi din viața cotidiană.

-

mijloacele educației fizice și sportului, în ce măsură utilizarea exerciţiului fizic este optim în vederea îmbunătăţirii capacităţii motrice;

-

despre efortul fizic ca stimul de adaptare în activităţile fizice;

-

prezentarea anumitor cariere profesionale.

e) Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei: Competenţe profesionale:



Proiectarea modulară (Kinetoterapie şi motricitate specială, Sport şi

performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă) şi planificarea conţinuturilor de bază ale domeniului cu orientare interdisciplinară. 

Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare,

cu accent interdisciplinar (Kinetoterapie şi motricitate specială, Sport şi performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă). 

Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului.

Competenţe transversale: Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi adaptabilităţii la cerinţele pieţei muncii, potrivit propriului proiect de dezvoltare personală.

f) Organizarea temelor în cadrul cursului (Studiu individual) Disciplina este structurată pe următoarele capitole (module): Modul 1. Kinesiologia - obiect de studiu, arii de investigaţie, relaţii cu alte discipline de studiu, concepte de bază. Modul 2. Domenii ale experienţei mişcării corporale. Modul 3. Domeniul de studiu academic al activităților motrice. Modul 4. Aspecte ale diferitelor cariere profesionale în domeniul activităților motrice. g) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Parcurgerea acestei discipline va presupune atât întâlniri faţă în faţă (în cadrul consultațiilor și seminariilor), cât şi muncă individuală. În ceea ce priveşte activitatea cursanţilor, se va încuraja participarea activă a studenţilor prin problematizarea informaţiilor prezentate, implicarea în activităţi și proiecte de cercetare; realizarea analizei unor situaţii concrete din domeniul activităților fizice pe baza prezentării de lucrări şi a discuţiilor libere. Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor prezentate în cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.

h) Materiale bibliografice obligatorii

Bibliografie 1. Bota Aura – 2007, Kinesiologie, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. 2. Cârstea Gheorghe – 2000, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed. AN-DA, 3. Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – teorie şi didactică, Bucureşti, FEST. 4. Dragnea Adrian, Bota Aura – 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed Didactică şi Pedagogică, R.A. 5. Freeman H. William, - 2001, Physical education and sport in a changing society, 6th edition, Boston, Allyn & Bacon A Pearson Educaţion Company 6. Hoffman Shirl (editor) – 2009, Introduction to Kinesiology, Third Edition: Studying Physical Activity, Champaign, Il, Human Kinetics. 7. Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, ClujNapoca, Curs, Uz intern. i) Materiale şi instrumente necesare pentru curs În vederea parcurgerii la un nivel optim a cursului, este recomandat ca studenţii să aibă acces la următoarele resurse: 

calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)



imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate



acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară şi biblioteca facultăţii)



acces la echipamente de fotocopiere și videoproiecție.

j) Calendar al cursului Pe parcursul derulării disciplinei, sunt programate 7 întâlniri faţă în faţă cu toţi studenţii înscrişi la curs plus participarea la examenul de absolvire a cursului. În cadrul primei întâlniri se va prezenta Syllabus-ul şi se vor da informaţiile necesare legate de parcurgerea modulelor şi modalitatea de a accesa informaţiile necesare. La următoarele întâlniri, conform planificării

efectuate împreună cu cadrul didactic, studenţii vor prezenta referatele ce reflectă activitatea pentru întâlnirea respectivă. În vederea eficientizării acestor întâlniri faţă în faţă, pentru fiecare din acestea, se recomandă parcurgerea de către student a suportului de curs pus la dispoziţie încă de la începutul semestrului, iar ulterior întâlnirii, este indicată rezolvarea sarcinilor şi temelor aferente fiecărui modul parcurs. De asemenea, anterior întâlnirilor programate, studenţilor li se recomandă să parcurgă capitolele corespunzătoare temelor abordate la fiecare întâlnire din cel puţin una din sursele bibliografice indicate. Informaţia conţinută în referate va fi diseminată prin intermediul poştei electronice şi adusă de către cel ce o întocmeşte la cunoştinţa colegilor de grupă pentru a putea fi dezbătută în plen ulterior prezentării orale. În acest mod, se va facilita orientarea cursului asupra aspectelor de fineţe din conţinutul disciplinei şi se va permite concentrarea pe modalităţile de aplicare la nivel practic a informaţiilor deja parcurse. k) Politica de evaluare şi notare Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos: 

Examen scris în sesiunea de examene – 60 % din nota finală;



Prezentare și susținere unui referat tematic la seminarii, activitatea în cadrul seminariilor – 40%.

l) Elemente de deontologie academică Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică: Prezenţa la seminarii este obligatorie pentru toţi studenţii; Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată; Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de examene pentru studentul în cauză; Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afișarea notelor în sediul facultăţi şi on-line, prin utilizarea site-ului facultăţii; Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor(la ultima dată de examen);

m) Strategii de studiu recomandate Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-se accent pe pregătirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluarea de pe parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 45 de ore pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei discipline. Sunt necesare de asemenea aproximativ 12 de ore în vederea documentării şi elaborării referatelor şi proiectelor ce vor fi susţinute de către fiecare student în parte. Observaţii: Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.

I. Suportul de curs Modul 1 a) Scopul şi obiectivele modulului Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de kinesiologie. Se vor atinge următoarele obiective: 

Definirea kinesiologiei



Prezentarea ramurilor si mijloacelor kinesiologiei;



Prezentarea caracteristicilor specifice kinesiologiei;



Prezentarea obiectivelor kinesiologiei și al aparatului noțional. 1.1. Kinesiologia - obiect de studiu, arii de investigaţie, relaţii cu alte discipline de studiu, concepte de bază. b) Schema logică a modulului Acest modul are ca scop evidenţierea conceptului de kinesiologie – ce înseamnă, cum este

interpretată aceasta de către mai mulţi autori precum și evidenţierea ramurilor si principalelor grupe de mijloace aparținând kinesiologiei; de asemenea are loc prezentarea caracteristicilor și sarcinilor kinesiologiei. c) Conţinutul informaţional detaliat Kinesiologia ca disciplină științifică prezintă importanţă pentru înţelegerea bazelor ştiinţifice ale analizei mişcării, însuşirii deprinderilor motrice. Prin intermediul ei, cei ce studiază și își însușesc aceste noţiuni, devin capabili să sintetizeze teoria domeniului activităților motrice şi să înţeleagă modul ei de aplicare în practica predării într-o carieră profesională. Kinesiologia descifrează modalitatea utilizării ştiinţei mişcării, prin perfecţionarea bazelor teoretice în vederea fundamentării și integrării ei în practică şi, de asemenea, precum și prin continuarea demersurilor de ameliorare a comportamentului motric cu scopul dezvoltării şi performanței motrice. Acest lucru este posibil prin aprofundarea cunoştinţelor, în oricare dintre subdisciplinele domeniului kinesiologiei tratate integrativ, multi şi cross-disciplinar.

Kinesiologia reprezintă un ansamblu de cunoştinţe derivate din experienţă directă, studii academice şi experienţă profesională centrată pe activităţile motrice (S. Hoffman, 2005, citat de Bota Aura, 2007).

Fig. 1. Surse ale cunoașterii în kinesiologie (S. Hoffman, 2009) ■ Kinesiologia (kinetologia), ca domeniu ştiinţific şi profesional are mai multe accepţiuni (Bota Aura, 2007): - studiul ştiinţific al mişcării corpului uman. - sinteză de cunoştinţe, un nucleu de informaţii care permite aprofundarea celorlalte teorii specializate: teoria educaţiei fizice şi sportului, teoria antrenamentului, kinetologie medicală, activităţi motrice de timp liber. - studiul biomecanic al mişcărilor umane, cu includerea aspectelor de cinematică (desfăşurare spaţio-temporală) şi cinetică (studiul forţelor) Informaţia pe care această disciplină o cuprinde se aplică în activităţi ca educaţie fizică, kinetoterapie, antrenament sportiv-pregătire fizică, terapie ocupaţională etc. în aceste aplicaţii abordarea poate fi educaţională, preventivă, terapeutică sau de atingere a excelenţei motrice. Domenii înrudite: educaţie fizică şi sport, cultură fizică şi sport, ştiinţa sportului, ştiinţa activităţilor motorii.

Kinantropologia desemnează în ţări ca Cehia, Canada, Belgia, ştiinţa despre omul în mişcare. Termenul a fost introdus de R. Meynard, în Canada, în anul 1966. Integrarea domeniului nostru în antropologie aduce o serie de avantaje în ceea ce priveşte caracterul ştiinţific al abordării, care nu mai trebuie demonstrat. Concepte înrudite: kinesiologia Kinantropometria

reprezintă o disciplină care se

ocupă cu evaluarea

dimensiunilor, proporţiilor şi compoziţiei corpului. Aceste variabile constituie într-un fel interfaţa" dintre caracteristicile anatomice şi capacitatea motrică a subiectului, datele acestor evaluări (măsurători), sunt utile în domeniul activităţilor motrice, dar şi în cel al medicinii legale, arheologiei sau studiilor privind obezitatea, de exemplu. Kinantropometria reprezintă un domeniu specializat care are strânse legături cu educaţia zică. Kinesiologia e astăzi o teorie generală a mişcării umane, dar şi domeniu academic şi profesional, în condiţii de continuă, permanentă schimbare. După S. Hoffman (2005, citat de Bota Aura 2007), obiectul de studiu al kinesiologiei îl reprezintă: 1. exerciţiul ce implică efortul fizic, pe de o parte 2. mişcările eficiente, performante, pe da altă parte Daca ne referim la exerciţiu, trebuie să avem în vedere trei situaţii particulare: a.

exerciţiul ca mijloc de pregătire pentru obţinerea performanţei-

antrenament pentru condiţionare ("training") b.

exerciţiul ca mijloc de menţinere a sănătății organismului, de

reducere a riscului de îmbolnăvire ("health-related exercise") c.

exerciţiul ca mijloc de recuperare a funcțiilor deficitare, ca urmare

a afecţiunilor, traumatismelor comportamentelor deviante - exerciţiul terapeutic. Mişcările performante includ două categorii distincte de elementele şi procedeele tehnice din ramurile de sport deprinderile însuşite în procesul dezvoltării. Acestea din urmă sunt extrem de importante, deoarece unele dintre ele privesc perioada copilăriei (mers, alergare, săritură, aruncare etc), altele privesc procesul reînvăţării şi recuperării la subiecţii cu traumatisme sau la bătrâni. Cum în ambele situaţii, adaptarea de zi cu zi este condiţionată de aceste deprinderi, ele reprezintă teme de interes pentru specialiştii în kinesiologie.

1.1.2. Relaţiile kinesiologiei cu alte discipline de studiu Kinesiologie utilizează metode, teorii, informaţii în general, ce provin din ■ Știinţe biologice (substrat, mecanisme funcţionale, legi biologice etc) ■ Ştiinţe sociale - psihologie, pedagogie, sociologie (resurse psihice, mecanisme de reglare a mişcării, necesitatea conştientizării, metode, mijloace, programe, socializare prin mişcare, adaptare socială) ■ Ştiinţe umaniste - filosofie, istorie, antropologie (devenire umană, reflecţii ontologice, diferenţe individuale) ■ Ştiinţe exacte - fizică, chimie, matematică, IT (care oferă instrumentele de obiectivizare a caracteristicilor acţiunii motrice şi a proceselor adaptative pe care aceasta le declanşează la nivel individual).  Principalele activităţi motrice studiate în kinesiologie Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de poziţie sau transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe." (A. Dragnea, A. Bota, 1999). Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte "totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) Motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau îşi menţin o anumită poziţie prin contracţii tonice sau statice – (A. Dragnea, A. Bota, 1999). Mişcările pot fi: - ciclice-aciclice; - voluntare-involuntare; - active-pasive; - uniforme-accelerate; - automate.

Parametrii mişcării: - spaţiali, temporali şi energetici. Act motric - element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) -

reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se află (voluntare, reflexe, instinctuale şi automatizate)

-

sunt baza acţiunilor motrice Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic

sau integrat într-o activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978). Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi codificate, constituind deprinderile şi priceperile motrice. Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice produse de organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate şi încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general în scop adaptativ. - acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare, desfăşurate intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan (A. Dragnea, A. Bota, 1999). Dintotdeauna organismele în mişcare au fost în dialog cu mediul în care trăiesc, au fost în strânsă interdependenţă cu acesta. Omul influenţează mediul natural în care trăieşte în timp ce factorii externi – temperatura, presiunea, umiditatea, altitudinea, diferite aparate, unelte, instalaţii, dispozitive ce se exercită pe verticală, orizontală, circular, excentric şi concentric, la rândul lor, influenţează, într-un mod sau altul, organismul uman şi întreaga sa activitate. Propriile nevoi - de a se hrăni, de a produce, de a se apăra, de a comunica, de a se deplasa, de a reglementa relaţiile socio-umane etc., omul le poate îndeplini doar în urma depunerii unui efort, în cadrul unei activităţi. Fiind o fiinţă superioară, raţională, omul îşi gândeşte toate acţiunile, mişcările şi activităţile; acestea se realizează cu un scop anume, organizat, precis, eficient, cu valoare şi cu semnificaţie umană. Îndeplinirea obiectivelor propuse se realizează cu depăşirea anumitor obstacole, rezistenţe a căror sursă de provenienţă este atât din mediul extern cât şi din cel intern. Factorii externi şi interni care acţionează asupra

organismului fac posibilă respectarea anumitor norme, legi, reguli fără de care acţiunile motrice umane n-ar avea consistenţă, nu s-ar putea realiza. Factorii interni se constituie în factori limitativi în îndeplinirea scopului propus pentru activităţile sportive (motrice). Aceşti factori sunt: aparatul loco-motor, sistemul nervos central, nivelul dezvoltării calităţilor şi deprinderilor motrice. Nivelul lor de funcţionare şi reprezentare eficientizează activităţile motrice. Acest lucru este probat prin raportul dintre buna funcţionare a organismului şi cantitatea de energie consumată, raport tradus prin performanţa motrică. Aptitudinile motrice Aptitudinile sunt definite ca însuşiri fizice şi psihice (Al Roşca, 1976) relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activităţi. După P. P. Neveanu (1977), prin aptitudini se înţelege însuşirea sau sistemul de însuşiri ale subiectului mijlocind reuşita într-o activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a obţine performanţe. M. Epuran (2001) defineşte aptitudinea ca sisteme de procese fiziologice şi psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii, accentuând faptul că în structura personalităţii ele constituie latura de eficienţă a acesteia. Autorul subliniază că, în sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (având în vedere rolul aptitudinilor motrice în performanţa sportivă). Când se vorbeşte despre aptitudini se are în vedere complexitatea şi varietatea componentelor lor de ordin somatic, fizic, psihic ce conferă un nivel superior de comportare a sportivului. P. P. Neveanu (1977), defineşte aptitudinile ca fiind operaţional stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă. O serie de autori pun aptitudinile şi talentul în raport necesar cu moştenirea ereditară. Fondul genetic este reprezentat de predispoziţiile individuale care sunt constituite din particularităţi ale organismului anatomo – fiziologic şi psihic. Performanţa sportivă (M. Epuran, 2001) este dependentă de o serie de aptitudini nu numai din sfera psihicului, ci şi de ordin somatic, fiziologic, nervos, şi endocrin. Acelaşi autor precizează că, de fapt, sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate componentele sale au aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau de educabilitate.

Studiile efectuate au scos în evidenţă faptul că performanţa sportivă impune selecţia indivizilor supradotaţi somatic, fizic, energetic, motric şi psihic şi că numai concordanţa laturilor aptitudinale conduce la rezultate deosebite. Pe de altă parte, selecţia trebuie să precizeze criterii şi indicatori de evaluare a aptitudinii în funcţie de tipul de sport şi caracteristica solicitărilor la care sportivul este supus. Se impune să arătăm că am subliniat acest aspect deoarece cazuistica analizată de noi are probleme de selecţie, cu tipologii specifice anumitor zone geografice (din care provin sportivii români medaliaţi la J.O.), cu mediul ambiant şi motivaţia pentru sportul de performanţă a sportivilor. Chiar şi în cazul în care sistemul aptitudinal prefigurează un viitor performer, dacă lipsesc condiţiile unei pregătiri ştiinţifice precum şi motivaţia sportivului performanţa nu va apare. Aptitudini - caracteristici individuale relativ stabile ce apar ca "o rezultantă a interacţiunii dispoziţiilor ereditare cu condiţiile educative de formare a acestora şi activitatea subiectului" (M. Epuran). Educaţie - activitate socială fundamentală ce marchează o succesiune de acţiuni menite să influenţeze şi să formeze deprinderile persoanei, să valorifice capacităţile individului şi disponibilităţile creatoare ale acestuia. Termenul poate avea cel puţin patru semnificaţii (G. Milaret, 1982): sistem sau instituţie; acţiune exercitată de o persoană sau un grup asupra altei persoane sau altui grup; conţinut - educaţie literară, ştiinţifică, artistică etc; efect (foarte bună, bună, mediocră etc). Educaţia este un proces prin care se formează, se dezvoltă şi se maturizează laturile fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, moralul, esteticul, cognitivul, afectivul, volitivul. Acest proces reuneşte mijloace, metode, procedee şi tehnici necesare exercitării influenţelor formative. Educaţie fizică. l. Tip de activitate motrică, constituită din acţiuni motrice sistematizate conform unor criterii specifice subiecţilor pentru care este proiectată şi programată. 2. Componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv-educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii

şi creşterii calităţii vieţii. Educaţia fizică cuprinde un complex de stimuli ce influenţează procesele de dezvoltare somato-funcţională, motrică şi psihică. 3. Ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi. 4. Ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor sale. 5. Sistem complex de instruire care se exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio culturală. Efort fizic - conduită conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient în vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane. (P. Popescu-Neveanu, 1978) Este o consecinţă a unităţii bio-psiho-sociale a omului şi a conceptului de activitate şi acţiune. Indiferent de activitatea în care este prestat (educaţie fizică, antrenament sportiv sau kinetoterapie), efortul fizic solicită mecanismele de adaptare şi readaptare, la niveluri din ce în ce mai înalte, procesul necesitând o dirijare atentă din partea specialiştilor care conduc aceste activităţi. Efortul fizic este condiţionat pe de o parte de muşchii scheletici, care realizează lucru mecanic şi pe de altă parte, de organele şi sistemele-suport care îşi amplifică activitatea pentru a susţine prestaţia subiectului. Efortul poate fi caracterizat sub aspect cantitativ, dar şi calitativ, dependent de efectele produse în organismul subiecţilor. Caracteristicile generale ale efortului: 1. Mărimea efortului - poate fi programată şi evaluată din două perspective: a. prin programare şi evaluare de către specialist şi subiect (proiectată şi constatată); b. prin evaluarea reacţiilor produse în organismul subiecţilor. 2. Volumul efortului - reprezintă cantitatea totală de repetare apreciată prin: a. distanţe parcurse în alergare, înot, canotaj, patinaj, etc.; b. execuţii parţiale sau integrale; c. execuţii ale structurilor tehnico-tactice; d. acţiuni complexe, greutăţi ridicate;

e. timp de lucru (efectiv şi pauze); f. număr de lecţii de antrenament şi refacere, număr de reprize, starturi, concursuri, etc. g. număr de repetări. 3. Intensitatea efortului - se defineşte adesea ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de timp. Ea poate fi exprimată ca „tărie a excitaţiei". Dacă volumul exprimă un parametru cantitativ, intensitatea reprezintă un parametru calitativ, ce conduce la creşterea potenţialului subiectului. Exerciţiu fizic - acţiune motrică cu valoare instrumentală, concepută şt programată în vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi motrice (de exemplu, dezvoltarea tonicității şt troficităţii musculare. însuşirea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice, etc.). ( Bota Aura, 2007). În activităţile motrice, exerciţiul fizic determină în mod hotărâtor orice progres pe linia perfecţionării motricitatii generale şi a proceselor de dezvoltare fizică. Pentru acest motiv, exerciţiul fizic face parte din grupa mijloacelor specifice, alături de măsurile de refacere a capacităţii de efort şi de aparatura de specialitate. Nu toate mişcările sau acţiunile motrice pot fi considerate exerciţii fizice; particularitatea distinctivă a exerciţiului amintit este dată de concordanta conţinutului şi formei acestuia cu esenţa activităţii motrice căreia îi serveşte şi cu legităţile acestora. Oboseală - stare tranzitorie datorată unui proces de degradare progresivă a eficienţei motrice sau mentale, ca urmare a unei activităţi prelungite sau excesive, peste nivelul la care energia ar mai putea fi restabilită printr-o condiţie exterioară, prin repaus sau somn, caracterizată prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-o senzaţie subiectivă caracteristică.

Programare - activitate de elaborare a obiectivelor procesului de instruire, a sarcinilor şi formelor de organizare, ţinând seama de condiţiile obiective în care urmează să se desfăşoare întregul proces. (A.Dragnea, 1996) Proiectare didactică - numită şi design instrucţional, constă dintr-un aranjament eficient de etape, operaţiuni, demersuri, măsuri

metodologice, în stare să asigure rezolvarea eficientă a finalităţilor. (D. Colibaba-Evuleţ, I.Bota, 1998). Psihomotricitate - funcţie ce exprimă relaţiile complexe inter determinative între actele motrice şi activitatea psihică. (V.Horghidan, 2000). Restabilire - refacere - fenomen de reorganizare şi restructurare a organismului ca urmare a unor eforturi de diferite mărimi şi orientări. Rezerva de adaptare - potenţial şi/sau limită care separă starea actuală a capacităţilor de prestaţie ale unui subiect de condiţiile limită ce presupun adaptarea sa. Socio-motricitate - interacţiuni sociale şi motrice în cadrul activităţilor colective, în care individul este impregnat de afectiv, de social în cadrul realizării diferitelor activităţi motrice care se înscriu într-o schemă plină de semnificaţii. (P. Parlebas, 1976).

Sport 1.

Activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice,

diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în rezultate ca: record, depăşire proprie sau a partenerului. 2.

Formă de activitate fizică menită, printr-o participare organizată sau nu, să

exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. (Charta Europeană a Sporturilor). 3. Structură de activităţi motrice codificate şi regii instituţionalizate corespunzătoare practicării diferitelor forme de competiţii motrice după regulile oficiale, între doi sau mai mulţi protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi. 4. Activitate motrică de loisir sau de întrecere, într-un cadru instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv. 5. Mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi comportamentelor social - personale apreciate în plan cultural

Tehnică - sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport, efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament (optim) maxim în competiţii.

Test - instrument de lucru standardizat, cu valoare de model, elaborat pe care experimentală, pentru evaluarea capacităţilor subiecţilor aflaţi în aceeaşi situaţie. Baterie de teste - ansamblu de teste selecţionate, menite (fiecare în parte şi apoi global) să evalueze anumite elemente ale structurii personalităţii sportivului sau capacitatea de performanţă de care dispune echipa. (L. Bota, D. Colibaba-Evuleţ, 1998). Kinetoterapie - componentă a kinetologiei medicale care aplică mijloace specifice (exerciţii fizice), nespecifice (masaj, agenţi fizici naturali şi artificiali, mijloace psihice, elemente din sporturi sau ramuri sportive) şi complexe (combinaţii ale acestora) cu scopul recuperării somato - funcţionale, motrice şi psihice sau al reeducării unor funcţii secundare, compensatorii.

Sumar În cadrul primului modul au fost prezentate Noţiunile fundamentale care operează în Kinesiologie precum și definirea, prezentarea caracteristicilor specifice și a obiectivelor kinesiologiei. Verificaţi-vă cunoştinţele! 1. Precizaţi notele definitorii ale activităților și acțiunilor motrice, arătaţi asemănările şi deosebirile dintre acestea 2. Arătaţi ansamblul proceselor şi mecanismelor ce formează motricitatea 3. Ce reprezintă performanţa motrică şi rezultanta căror factori este ea? 4. Precizaţi care este obiectul de studiu al kinesiologiei. 5. Prezentaţi nivelele conceptuale ale kinesiologiei. 6. Formulaţi şi alte criterii de grupare a termenilor prezentaţi în aparatul noţional.

f) Bibliografie modul Beyer, E., 1987 - Dictionary of sport science, Schorndorf, Hofmann Cârstea, Gheorghe, 2000 - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti. Ed. AN-DA, Colibaba-Evuleț, D., Bota, I., 1998 - Jocuri sportive - Teorie şi metodică. Bucureşti, Ed. Aldin, Doron, R., Perot, F., 1999 - Dicţionar de psihologie. Bucureşti, Ed. Humanitas Dragnea, A., 1996 - Antrenament Sportiv. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică Dragnea, Adrian, Bota, Aura, 1999 - Teoria activităţilor motrice. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică. Dragnea, Adrian & colab., (2006): Educaţie Fizică şi Sport - Teoria şi Didactică, Bucureşti, FEST Ferrelo, G., 1998 - Dicţionar de Sociologie, S.C. Ştiinţă şi Tehnică. Ed.Polirom, Sandor, Iosif, 2008 - Bazele generale ale Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Cluj-Napoca, Suport de curs, Şchiopu, U., 1997 - Dicţionar de Psihologie. Bucureşti, Ed. Babei, Dicţionar de filozofie, - 1996 - Bucureşti,Ed. Humanitas, Dicţionar de pedagogie. - 1979 - Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Dicţionar de sociologie.- 1996 - Bucureşti, Larousse, Univers Enciclopedic, Dictionary of sport science, - 1987 Enciclopaedia Universalis, 1990 - Editeur a Paris, France, Terminologia educaţiei fizice şi sportului. 1978 - Bucureşti,

Modul 2. Scurtă prezentare a modulului anterior: În modulul anterior s-a definit kinesiologia, obiectivele sale și s-a prezentat legătura sa cu alte domenii. De asemenea, s-a prezentat aparatul noțional a disciplinei. a) Scopul şi obiectivele modulului 2 Modulul încearcă să identifice pe baza diferitelor experiențe de viață, un cadru conceptual ce cuprinde șapte sfere ale experienței activității fizice. b) Schema logică a modulului Sunt prezentate cele șapte sfere ale experienței activității fizice. c) Conţinutul informaţional detaliat

2.1. Domenii ale experienței activităților corporale Lumea de azi se schimbă într-un ritm amețitor și cu greu putem face față tuturor provocărilor. Experienţele de tot felul – aici includem și cele ce țin de mişcarea corporală – ating noi forme la care acum câțiva ani nimeni nu s-ar fi gândit. În paralel cu transformările de ordin economic, social, spiritual, ce privesc tot atâtea medii de viață, populația trebuie să se adapteze din mers, atât în mediul familial cât și în afara acestui cadru. Te adaptezi rigorilor vieții moderne sau riști să clachezi într-un domeniu sau altul. Astfel, omul secolului al XXI-lea va trebui să fie posesorul mai multor competențe să fie apt atât fizic, psihic, intelectual la experiențe îndeplinirea dificilelor sarcini. Specialiști din toate domeniile încearcă să vină în întimpinarea acestor provocări ale secolului al XXI-lea. În majoritatea studiilor, în lupta pentru combaterea tarelor secolului nostru un rol aparte îl au activitățile fizice depuse de fiecare ființă în parte în mii de moduri și în nenumărate forme și niveluri de intensitate. În mod tradițional, kinesiologii s-au preocupat de activitatea fizică specifică practicării exercițiilor fizice pe terenurile de sport, școli, centre de fitness etc. Dar, mai nou, pentru profesioniștii din domeniul de activitate fizică este la fel de importantă activitatea fizică care se desfășoară la locul de muncă, în centrele clinice de reabilitare și refacere, în studiourile de dans, în cadrul pe care asistenții sociali în oferă prin activitățile de îngrijire medicală la domiciliu, precum și multe alte locuri.

Experiențele de activitate motrică sunt numeroase și ne vin în minte alambicat, fără o sistematizare aparte. Până nu demult, nu a existat un cadru general de gândire cu privire la importanța și omniprezența activităților fizice în viața noastră. Unul dintre specialiștii ce s-au încumetat să facă un inventar al domeniilor în care activitatea fizică este prezentă în viața fiecăruia dintre noi a fost S. Hoffman (2009)1. În contextul social actual, el identifică pe baza diferitelor experiențe de viață, un cadru conceptual ce cuprinde șapte sfere ale experienței activității fizice. Acestea sunt următoarele:  educaţional,  competiţional,  al sănătăţii,  al timpului liber,  profesional,  al expresiei şi comunicării  al independenţei funcţionale.

Fig. 2. Educația ca sferă a experienței activităților motrice (S. Hoffman, 2009)

1

S. Hoffman - Introduction to kinesiology- Studying physical activity. Human Kinetics, 2009.

Din punct de vedere al contextului social, unele sfere sunt mai puțin definitive. Cele mai multe dintre aceste activități au arie de desfășurare atât în casă cât și la locul de muncă, în timpul liber, sau în timpul efectuării studiilor. Autorul nu a încercat o clasificare a diferitelor tipuri de activități fizice corespunzătoare sferelor respective. Conform lui Hoffman (2009), „acestea scot în evidență pur și simplu diferite compartimente ale experiențelor noastre de viață în care activitatea fizică joacă un rol important”. Aceste activități pot fi comune pentru mai mult de o singură sferă de experiență. Nu vor fi tratate în amănunțime având în vedere ca fiecare dintre ele constituie domeniul de cercetare al altor discipline. Dar trecerea lor în revistă constituie o reflecție profundă la diferite modalități și la nenumăratelor contexte de abordare a activității fizice. 2.1. Domeniul educaţional Prin intermediul activităţilor fizice, ale valorile transmise de acestea, fenomenul sportiv, practicarea exercițiilor fizice, nevoia de a induce un stil de viaţă activ capătă valențe deosebite. Acestea se concretizează prin programe noi de instruire în cadrul școlilor, a facultăţilor de profil şi instituţiilor militare de formare, la nivelul centrelor de sănătate, al sălilor de fitness, spitalelor, cluburilor sportive private - studiouri de dans de diferite stiluri, sporturi de iarnă, cluburi de “spa și wellness” şi chiar în cadrul marile corporaţii (a se vedea corporația „Apple” din Silicon Valley). La majoritatea Conferințelor și Congreselor mondiale ce au în vedere activitățile motrice, sănătatea și starea populației, se vorbește despre nevoia de mișcare a populației ca o premisă a menținerii optime a sănătății. S-a ajuns la concluzia unanimă că educația pentru o viață sănătoasă începe în școală. Specialiștii domeniului educațional, printre care S.K. Kovar și colab (2004) scot în evidență în cele mai mici detalii caracteristicile unei persoane educată din punct de vedere fizic. Este considerată persoană “educată fizic” aceea care:  A deprins abilitățile necesare pentru a executa o varietate de exerciții fizice;  Este în formă din punct de vedere fizic;  Se angrenează regulat în activități fizice ;  Cunoaște implicațiile și beneficiile educației fizice;  Apreciază activitatea fizică și apreciază contribuția ei la realizarea unui stil de viață sănătos.

Persoanele educate fizic trebuie: 

Să aibă competențe în multe forme de mișcări, dar îndemânare doar în câteva;



Să poată aplica conceptele și principiile mișcării în învățarea și dezvoltarea abilităților motorii;



Să aibă un stil de viață activ din punct de vedere fizic;



Să fie activ fizic și să își mențină o formă fizică acceptabilă în măsură să-i crească nivelul calității vieții;



Să aibă responsabilitate și comportament social într-un cadru al activităților fizice;



Să arate înțelegere și respect diferențelor dintre oamenii din cadrul unor activități fizice;



Să înțeleagă faptul că activitatea fizică îi oferă distracție, provocare, ocazia de a se exprima și de a interacționa într-un mediu social.

La tinerii de vârstă școlară, obiectivele pe termen lung ale activităților fizice pot fi îndeplinite prin activitățile pe care le oferă sistemul de învăţământ. Școala trebuie să ofere viitorului adult mai multe oferte alternative, tocmai pentru ca acesta să-și impună un anumit stil de viață ce-i va influenţa ridicarea nivelului calității vieţii. Cei ce alcătuiesc programele de instrucție trebuie să orienteze activitățile în așa mod ca să ofere posibilitatea elevilor să fie zilnic activi din punct de vedere fizic, să practice o formă sau alta de activitate fizică cel puțin 30 min/zi iar săptămânal să practice minim 150 minute activități fizice în mod organizat. Programa școlară să permită copiilor să aibă zilnic timp de joacă. Pe lângă abilitățile de mișcare și îmbunătățirea condiției fizice, activitățile fizice trebuie să își aducă aportul la reducerea stresului, la formarea unui statut mintal sănătos, la îmbunătățirea abilităților de cooperare și creării sentimentelor de succes și împlinire. În contextul celor mai sus arătate, rolul educatorului, al profesorului din clasă ca instructor al mișcării este unul esențial. El este cel ce:  identifică practici adecvate de instruire și un program de educație fizică pe măsura celor pe care-i instruiește;  trebuie să se ocupe de toate aspectele copilului: cele fizice, intelectuale și sociale;  este total responsabil pentru educația fizică a elevilor (la fel cum este responsabil

pentru matematică). Rolul profesorului - indiferent de situație – este de:  a asigura activităţile fizice zilnice pentru elevi;  a forma parteneriate, a colabora cu specialiști din alte domenii înrudite în care cariera profesională este legată de activitatea fizică;  permanenta pregătire profesională;  susținerea valorilor generate de implicarea în activitățile motrice. 2.2. Sfera independenţei funcţionale Privesc toate acţiunile

care

privesc deplasarea

independentă, deprinderile casnice,

de igienă personală, de procurare a alimentelor şi de hrănire, de deplasare cu mijloacele de transport etc. Cu alte cuvinte, toate activităţile care conferă fiecărui individ independenţa funcţională şi autonomie în activităţile casnice, profesionale, sociale, sportive etc. În multe cazuri vizează binomul pacient-terapeut și are în vedere persoanele vârstnice și nu numai, bolnavii cronici, cei cu afecţiuni psihice şi persoanele cu deficienţe motorii. Acestora le sunt adresate servicii specifice de îngrijire, prin care le sunt maximizate deprinderile şi abilităţile pe care aceştia încă le posedă. În esenţă, acestora li se asigură (Bota Aura, 2007):  evaluări ale deprinderilor funcţionale şi reînsuşirea acestora, dacă este necesar;  programe speciale pentru îmbunătăţirea capacităţii de a executa mişcările de bază, în mod independent;  evaluări tehnice ale condiţiilor de viaţă şi profesionale, cu realizarea unor modificări, ajustări ale mobilierului, căilor de acces, în scopul uşurării adaptării şi al utilizării la maximum a funcţiilor restante;  recomandări privind utilizarea echipamentelor adaptate şi training specific pentru acomodarea cu acestea;  instructaje pentru membrii familiei. 2.3. Domeniul competiţional - are o istorie milenară care s-a dezvoltat și evoluat paralel cu evoluţia societăţii umane. În ziua de azi, competiţia este de cele mai multe ori asociată sportului, care poate fi considerat experienţă individuală şi instituţie, loisir şi specializare de înalt

nivel, expresie spontană şi tehnică elaborată, demers educaţional şi spectacol, joc şi muncă, exerciţiu corporal şi conduită psihică. Concurența dă naștere valorilor și totodată le și promovează, indiferent de domeniu, dar domeniului sportului este cel mai cunoscut. Competiţia, în sens larg, reprezintă o sinteză a diferitelor forme de organizare a activităţii, prin care se evidenţiază rezultatele ierarhizate, în baza respectării unor reguli (Dragnea A, Teodorescu S., 2002). Competiţia sportivă stimulează capacitatea de performanţă a subiectului, încununându-i întreaga perioadă de pregătire. Întrecerea sublimează trăirile unei persoane angajată într-o experienţă unică de mişcare, prin emoţia, cooperarea sau înfruntarea de forte, spectacolul sportiv, efortul de limită, valorile morale, pe care aceasta le generează. Realitatea multiformă a sportului contemporan, dezvoltarea sa fără precedent, nivelul ridicat al performanţelor, acumularea unui volum impresionant de date, informaţii, ca şi interpretarea competiţiei ca un fenomen cultural autentic, a determinat structurarea unei problematici. În funcţie de opoziţia forţelor, se poate identifica următoarea tipologie (S.Hoffmann, 2009):  activităţi competiţionale „umăr la umăr", în care competitorul nu intervine în prestaţia celorlalţi. Lipsa interacţiunii între participanţi determină o confruntare cu spaţiul, cu timpul sau cu sportivul însuşi (de exemplu, probele din atletism, nataţie, ciclism etc)  activităţi competiţionale "faţă în faţă", în care competitorii sunt "separaţi" de regulament, dar interacţionează, subminându-şi reciproc prestaţia, în dorinţa de a-şi crea un avantaj (de exemplu, volei, tenis, baseball etc)  activităţi cu contact direct, în care competitorii încearcă să câştige în confruntarea directă, prin aplicarea unor procedee tehnice, în relaţia 1:1; scopul acestora este de a dezechilibra, deposeda sau bloca adversarul  activităţi competiţionale "solitare", în care sportivul încearcă să doboare un record sau să depăşească o limită fizică, fără ca alţi competitori să fie prezenţi (de exemplu, cucerirea unui vârf muntos, traversarea Canalului Mânecii contratimp etc ).

2.4. Domeniul timpului liber Când timpul liber este destinat unor activităţi recreative, compensatorii, socializante, de dezvoltare a personalităţii, se poate discuta despre activităţi de loisir, ce reprezintă aspiraţiile individului de a dispune de timpul său într-o manieră cât mai personală.

Misiunea specialiştilor din domeniu -, instructori, monitori, antrenori personali - este de a consilia şi orienta interesul populaţiei către diferitele forme de exersare fizică, în concordanţă cu opţiunile, necesităţile, sau motivaţia acesteia. Tendinţe ale activităților de loisir:  activități în mediul natural;  loisirul sportiv;  fitness-ul și toate derivatele sale;  schiul alpin și sporturile de iarnă (extreme);  tendinţa spre obținerea unor senzații extreme ce a dus la o tehnologizarea şi utilizarea intensivă a aparaturii, echipamentelor tot mai performante, care fac posibile experienţe unice de mişcare.

2.5. Domeniul expresiei şi comunicării prin mişcare În kinesiologie întâlnim comunicări gestuale şi acţionale; sunt relevante în analiza şi explicarea limbajului mişcărilor şi a expresivităţii corporale. Comunicarea gestuală îndeplineşte funcţii diferite: - gestul are rol de susţinere, de suplinire sau completare a ceea ce este dificil de comunicat verbal. - la subiecţii cu deficienţe (auditive şi de vorbire), această comunicare reprezintă baza exprimării şi înţelegerii dintre aceştia (vezi limbajul mimico-gestual al surdo-muţilor). Comunicarea acţionată şi comportamentală se exprimă prin mişcări mai complexe seturi de acţiuni, cu semnificaţii mult mai largi, prin care subiectul se exprimă într-o unitate de timp mai mare (de exemplu, jocul copiilor, pregătirea meciului de către componenţii unei echipe etc) (Bota Aura, 2007). Aceste forme de comunicare non-verbală se însuşesc treptat, prin intermediul relaţiilor interpersonale, spontan sau într-o manieră organizată sub forma studiilor de expresivitate, mişcare scenică, euritmie etc. A comunica prin mişcare presupune deci existenţa acestei competenţe, care este în egală măsură aptitudinală şi dobândită. Educatorul trebuie să îşi însuşească cunoştinţele, metodele, tehnicile de comunicare prin limbaj corporal, pe care să le transmită copilului, adolescentului sau adultului. Activităţile de expresie şi comunicare corporală sunt importante în formarea laturii estetice a personalităţii.

2.6. Domeniul sănătăţii este sub influenţa efectelor rezultate prin practica exercițiilor fizice: tonifierea musculaturii, creşterea volumului sistolic şi respirator, scăderea frecvenţei cardiace în repaus şi efort, atitudine corporală corectă, îmbunătăţirea calităţii proceselor de reglare neuro-musculară. În ziua de azi, problema ce privește populația mondială adultă inactivă (60-85%, conform Organizaţii Mondiale a Sănătăţii – O. M. S.) este angrenarea lor timp cât mai îndelungat spre activităţi care presupun efort fizic. Profesorii, kinetoterapeuţii, antrenorii au datoria de a elabora programe viabile pe categorii de vârstă, în direcţia realizării obiectivelor specifice acestui domeniu. 2.7. Domeniul profesional are în vedere eficienţa activităţii depuse la locul de muncă fie prin creşterea tehnologizării care să înlocuiască activităţile fizice fie prin diminuarea accidentelor cauzate de activitatea fizică improprie desfăşurată la locul de muncă. De eficienţa şi siguranţa în mediul profesional se ocupă specialiștii în ergonomie. Aceștia alcătuiesc așa zisele programe ergonomice ce includ analiza următoarelor aspecte: Poziţii defectuoase ale corpului; Contracţii excesivele ale subiecților; Mişcări repetitive "lucrul la bandă"; Durata efortului; Contactul repetat cu obiecte nefinisate, ascuţite, cu suprafeţe abrazive etc.; Vibraţiile aparatelor și echipamentelor de lucru. Specialiștii mai au în vedere și alte aspecte ca: prezenţa temperaturilor extreme (scăzute sau ridicate), condiţiile de poluare, prezenţa unor substanţe toxice, realizarea unor sarcini cu care subiecţii nu sunt familiarizaţi etc.

Sumar Din acest Modul reiese faptul că activitatea fizică implică mai mult decât mișcarea corpului. Se ating sfere deosebite ce decurg din interior sau exteriorul subiectului ce dau naștere la diferite emoții și senzații care țin de experiența subiectivă a activității fizice. Experiențele subiective ale activității fizice sunt importante, nu numai pentru că ele joacă un rol semnificativ în determinarea preferințelor noastre de activitate, ci și pentru că, pentru mulți oameni, ele constituie motivul principal pentru angajarea în activități fizice. De asemenea, pentru a fi implicați în mediile de activitate fizică, ele sunt cele ce ne fac să învățăm lucruri noi despre alții și despre noi înșine.

Pe măsură ce intrăm în conceptele de bază ale studiului academic nu trebuie să uităm faptul că efectuarea de activitate fizică este o sursă importantă de cunoștințe pentru toate cele șapte sfere ale experienței noastre despre activitățile corporale. e) Întrebări recapitulative şi teme de control 1. Care sunt diferitele moduri în care se poate viziona sau practica un sport în scopul câștigării unei anume experiențe ce ține de activitate a motrică? 2. Enumerați și descrieți trei tipuri de sfere ale experienței activităților corporale. cunoaștere disponibile la noi de la experiențele subiective în activitatea fizică. 3. Cum trebuie să fie o persoană educată fizic? 4. Cum credeți că reacționează o persoană sedentară la activitățile de timp liber propuse de către instructori, kinetoterapeuți etc?

Bibliografie Modul Kovar K. Susan, Combs A. Cindy, Campbell Kathy, Napper-Owen Gloria, Worrell J. Vicki, (2004) – Elementary classroom teachers as movement educators, first edition, New York, published by McGraw-Hill Companies A. Dragnea, A. Bota, H. lancu, M. Stănescu, S. Şerbănoiu, S. Teodorescu, V. Tudor- Teoria educaţiei fizice şi sportului, Ed, Fest, Bucureşti, 2002. A. Dragnea. S. Teodorescu, Teoria sportului, Ed. Fest, Bucureşti, 2002.

Modulul 3. a) Scurtă prezentare a modulului anterior: În Modulul anterior s-au atins sfere deosebite ce decurg din interior sau exteriorul subiectului ce dau naștere la diferite emoții și senzații care țin de experiența subiectivă a activității fizice. S-au prezentat cele șapte sfere ale experienței activităților motrice. Experiențele subiective ale activității fizice sunt importante, nu numai pentru că ele joacă un rol semnificativ în determinarea preferințelor noastre de activitate, ci și pentru că, pentru mulți oameni, ele constituie motivul principal pentru angajarea în activități fizice.

b) Scopul şi obiectivele Modulului 3 Pentru un specialist în activitățile motrice, este esențial ca el să fie stăpân pe un complex de cunoștințe despre activitatea fizică. De multe ori cunoștințele pe care tinerii studenți le stăpânesc sunt incomplete, depășite sau pur și simplu false. Indiferent în ce domeniu ar activa, specialistul trebuie să posede cunoștințe din domenii ca biomecanica, comportamentul motor, istorie, filozofie, sociologie etc. Specificul activității unui specialist / cercetător în domeniul comportamentului motor, al biomecanicii și al altor științe conexe. Modulul tratează comportamentul

motor, incluzând învățarea, controlul și dezvoltarea motorie precum și

principiile acestora de acționare; se dau explicații ale proceselor de cercetare utilizate de către cercetători în comportamentul motor. Se descrie ceea ce biomecanica cuprinde și relevanța sa pentru specialiștii în activitatea fizică; explică preocupările specialiștilor în biomecanică și modul în care aceștia își desfășoară activitatea; prezintă obiectivele biomecanicii; explorează modul în care biomecanica umană are conexiuni cu domeniul activității fizice; prezintă modul în care profesioniștii din biomecanica si domeniile conexe se angajează în cercetarea și analiza mișcării; c) Schema logică a modulului Cunoștințele despre activitatea fizică au fost grupate și studiate într-o disciplină coerentă care se numște kinesiologie. Aceste cunoștințe, dobândite într-un mod, vin să completeze activitatea fizică și practica profesională centrate pe activitatea fizică. . d) Conţinutul informaţional detaliat

3. Domeniul de studiu academic al activităților motrice. 3.1. Aspecte filosofice, istorice și sociologice ale practicării exercițiilor fizice

3.1.1. Aspecte filosofice ale practicării exercițiilor fizice Pentru studenții care sunt interesați în kinesiologie, este interesant de știut, care sunt beneficiile studierii filosofiei activităților motrice? Studenții își dezvoltă abilitățile de gândire critică legate de profesii și de cercetare, precum și în calitate de ființe umane ce trăiesc în lumea complexă, mereu schimbătoare de astăzi; Filosofia îi ajută pe studenții să-și examineze propriile convingeri în mai mare profunzime și de a-și dezvolta/forma argumente bine motivate; Îi ajută să devină mai deschiși la minte și de a avea posibilitatea de a analiza, examina și accepta eventualele idei, teorii și poziții pe care anterior nu le-au cunoscut sau le-au ignorat fără un motiv întemeiat; Pentru a contempla importanța pe care sportul și activitatea fizică o au pentru ființele umane în scopul de a obține perspective noi, de a conștientiza importanța profesiilor lor potențiale cu privire la viitoarele beneficii, semnificațiile și importanța acestora pentru oameni; În ceea ce privește sportul, filosofia, printre altele, îi ajută pe studenți să învețe să fie câștigători prin mijloace specifice fair-play-ului; Victoria este importanță, pentru ea se face orice de către toți (sportivi, antrenori, manageri și administratori) dar aceștia uită sau nu vor să conștientizeze faptul că acțiunile lor egoiste pot afecta negativ pe alții; Înțelegerea faptului că sportul competitiv este mai degrabă un tip unic de activitate decât ca o formă de luptă sau de un mijloc de câștig personal, este esențială în cazul în care studenții trebuie să învețe cum să atingă excelența în sport și să realizeze importanța rolului semnificativ pe care echitatea și fair-play-ul îl au în desfășurarea activităților lor viitoare. Perspectiva filosofică îşi propune în principal trei obiective (S. Hoffman, 2009): 1. Pentru a înțelege mai bine lumea și modalitatea de a ne mișca în societate; 2. Pentru a înțelege natura și valoarea activității fizice, în special sub forma practicării exercițiilor fizice, a sportului, jocurilor sportive și dansului; 3. Pentru a înțelege ceea ce o reprezintă personalitatea umană și rolul pe care îl joacă motricitatea în modul în care am ajuns să ne cunoaștem pe noi înșine și lumea ce ne înconjoară. …..ce operează cu trei tipuri de “probleme”:

- domeniul naturii activităţilor fizice (motrice) – “care este?”; în cadrul acestui domeniu avem exemple multiple: “Șahul este considerat sportul minții! Poate fi luat în considerare ca disciplină sportivă?” „Este biatlonul un sport de tir sau de schi fond?” „ Care este diferența între dansul clasic și cel modern? Care dintre ele pot fi considerate discipline sportive?” „Natura activității unui specialist în kinesiologie este pur fizică sau este implicat și mentalul?” „Pentru activitățile sportive de performanță care orânduire istorică și-a pus mai pregnant amprenta: cea capitalistă sau cea comunistă?” - a cunoaşterii care intervine în practica activităţilor fizice (motrice) – “cum ar trebui?”; “cum știm că ceea ce facem este bine sau nu?” „ este suficient să depunem un anumit efort într-un anumit mod și să ajungem la performanțe deosebite?” „designerul de sex masculin are aceeași scală estetică ca și cel feminin?” - a valorilor create și modalitățile de realizare a acestora în practica domeniului – “cum ar trebui?” ; Cum ar trebui să se comporte suporterii unei echipe pe stadion ? În sportul de performanță de cel mai mare nivel făcut cu sacrificii urmările suprasolicitărilor merită suportate sau preferăm un sport la nivel de amatori ? exelența într-un sport de risc poate fi demonstrată oricînd și oriunde sau doar când sunt condiții optime de practicare ? Scott Kretchmar (1994) - Filosofia practică a sportului-conferă vivacitate reflecţiei şi extrage elemente (de mentalitate) valoroase pentru viaţa personală şi profesională a subiecţilor. Un prim aspect este acela în care corpul (fizicul) şi spiritul (psihicul) sunt reprezentate ca entităţi separate. Expresia lui Descartes "Gândesc, deci exist" se potrivește de minune acestor concepte. Concepţia holistă abordează sfera fizică şi psihică ca pe o entitate unică. Conform acesteia:  aspectul fizic şi comportamentul motor depind în mare măsură de fiecare gând al persoanei;  existenţa spirituală e influenţată de posibilităţile de mişcare şi de starea de sănătate;  persoana în ansamblul său este mai cuprinzătoare decât suma părţilor componente (corp şi spirit). Cu alte cuvinte, fiinţa umană îşi percepe corporalitatea în mod complex, reflectă inteligenţă, este capabilă de strategii adaptative ce includ deopotrivă operaţii intelectuale, dar şi secvenţe motorii, prin toate acestea evidenţiindu-se relaţia echilibrată între fizic şi psihic.

Și tot Kretchmar (1996) făcând anumite studii și cercetări filosofice asupra problematicii activităților fizice semnalează existența alături de gândirea critică a patru tipuri de raţionament inductiv, deductiv, descriptiv şi speculativ.  gândirea inductivă are la bază analiza unor cazuri particulare, pentru conturarea unor principii sau concluzii generale;  gândirea deductivă porneşte de la principii, premise generale, pentru a ajunge la o informaţie particulară;  raţionamentul descriptiv şi speculativ utilizează o analiză de detaliu a unei anumite activităţi, experienţe;  gândirea critică aduce contraargumente pentru tezele tradiţionale vehiculate în literatura domeniului - raţionamentul de tip critic = premisa progresului. 3.2.Aspecte istorice ale practicării exercițiilor fizice Perspectiva istorică aduce în discuţie memoria colectivă a faptelor şi evenimentelor care au marcat evoluţia domeniului nostru de activitate. Exerciţiul fizic din punct de vedere istoric este legat de evoluţia societăţii umane, de organizarea acestuia, fiind influențată de: »

Mentalitate

»

Produsele culturii şi civilizaţiei

»

Orânduirile social-politice

 În Antichitate - exersarea fizică este o componentă a formării tinerilor.  În Mitologie – în legenda Argonauţilor sau poemele homerice întâlnim descrieri ale activităţilor formative sau competiţionale, dar acestea sunt strâns legate de practicile religioase, de poezie și muzică.  Grecia antică – întâlnim un model educaţional, în care corpul şi spiritul se află în armonie; pentru prima dată întâlnim termenul de gimnastică! Originile kinetoterapiei le găsim tot aici; medici şi filosofi ai timpului (Esculap, Hipocrat, Galen) au dezvoltat concepţia igienică de practicare a exerciţiilor fizice, încercând să argumenteze ştiinţific relaţia dintre exerciţiu, alimentaţie, odihnă, etc.



Evul Mediu - rigoarea ritualului religios a frânat dezvoltarea formelor de

practicare a exerciţiilor fizice („exerciţiile fizice sunt o operă a diavolului"). Inchiziția a reprezentat un pas înapoi în dezvoltarea activităților motrice. Renaşterea a constituit un progres în ceea ce privește: 

frumuseţea corpului uman;



educaţia fizică îşi redobândeşte statutul de latură a educaţiei.



educaţiei fizice în şcoli dotate cu spaţii special destinate (palestre),



recunoaşterea valorii educative a jocului la vârsta copilăriei,



subordonarea educaţiei fizice profesiei.

Secolul al XIX-lea Apar sistemele naţionale de educaţie fizică. 

Franţa: F. Amoros - sistematizare a exerciţiilor fizice (gimnastică civilă, militară

şi medicală), pornind de la caracteristicile acestora. 

Germania: Jahn - care a urmărit pregătirea subordonată scopurilor militare -

educaţie fizică extraşcolară, în aer liber. 

Suedia: Per Ling - GIMNASTICA SUEDEZĂ - a inaugurat era fiziologică în

educaţia fizică. A împărţit gimnastica în patru părţi: 

pedagogică



militară



medicală



ortopedică

Se remarcă caracterul corectiv al acestui sistem de lucru. Principiile care erau aplicate în practică erau: 

principiul dezvoltării armonioase



principiu! selecţiei exerciţiilor



principiul gradării exerciţiilor



principiul preciziei mişcărilor

 ANGLIA: Thomas Arnold aduce în prim plan:

-

valoarea educativă a jocului şi a întrecerii, educaţia prin sport, ca o alternativă valoroasă pentru educarea unor calităţi ca: perseverenţa, curajul, spiritul de echipă, disciplina, fairplay –ul.

-

păstrează caracterul aristocratic şi individualist, ce viza formarea unui gentleman desăvârşit, prin contribuţia pe care latura morală şi fizică o aduc în formarea personalităţii.  Concepţia actuală Educaţia prin şi pentru mişcare, ca proces ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi şi

care are drept componentă educaţia fizică. ”…persoana educată fizic-motric, este considerată drept cea care utilizează constructiv toate capacităţile de mişcare, ca mod de exprimare, de explorare, de dezvoltare, de interpretare a sa şi a relaţiei cu lumea externă" E. Mathews, citat de J. Parks (1984), 3.3. Aspecte sociologice ale practicării exercițiilor fizice Omul şi mediul Omul se naşte, trăiește şi se dezvoltă într-un mediu ambiant care-l cuprinde şi care-l solicită, obligându-l să se adapteze în mod activ, variabil, selectiv şi creativ, cu scopul de a-l modifica în favoarea sa. Teoria antropogenezei a demonstrat de mult rolul mediului (alături de ereditare şi educaţie) în dezvoltarea fiinţei umane. Mediul în care trăieşte un individ este foarte variat, cu efecte diferite asupra acestuia. 3.3.1. Conceptul de mediu, unul deosebit de complex, poate fi studiat în funcţie de noţiune, după contexte, sensuri şi roluri diferite. Astfel, în biologie, Duvigneaud (citat de C. Budeanu, E. Călinescu, 1982) defineşte mediul ca "un ansamblu al factorilor fizici, chimici, biologici şi sociali, susceptibili de a avea efecte directe sau indirecte, imediate sau întârziate, asupra fiinţelor vii, inclusiv asupra oamenilor". În acest mod, omul este sub influenţa mediului în care trăieşte dar, la rândul său, acţionează asupra mediului, rezultând un schimb continuu şi necesar de activităţi şi acţiuni cu efecte asupra ambelor "părţi".

În concepţia anumitor specialişti (Lamarck, citat de C. Budeanu, E. Călinescu, 1982), în relaţia Organism - Mediu, mediul apare ca fiind factor determinant, cu influenţa mai mare, impunând funcţiilor organismului diferite tipuri de modelare, inclusiv modele ereditare. Concepţia mutaţionistă are în vedere faptul că organismul are rolul de a impune mediului anumite structuri. G. Ionescu în "Omul contemporan şi mediul său de viaţă" vol. "Omul şi lumea contemporană" (1972), consideră valabile ambele aspecte, interacţiunea dintre organism şi mediu fiind la baza dezvoltării oricărei fiinţe vii.

3.3.1.1. Mediul social (în viziunea lui M. Epuran, 2001) este evident factorul cu cea mai mare influentă asupra vieţii individului şi mai ales asupra dezvoltării personalităţii sale. În esenţă, acesta reprezintă o ambianţă a relaţiilor sociale, cu conţinut foarte complex, elementele care o compun fiind totuşi eterogene, dar unificate prin acţiunea transformatoare a omului. “Homo faber” este cel care a transformat natura “cultivând-o” (in agricultura, zootehnie, industrie etc.), ceea ce a condus la realizarea unui nivel superior de viaţă (îmbrăcăminte, alimentaţie, locuinţe, transporturi). Tot el s-a transformat în sine, dezvoltându-şi propria inteligenţă şi afectivitate, dar mai ales perfecţionând însuşi procesul muncii, arta şi ştiinţa învăţării şi educaţiei, adică strategia formării tinerei generaţii prin transmiterea experienţei utile a generaţiilor anterioare. Profesia, munca, arta, cultura, sportul vor contribui, alături de celelalte produse ale culturii, la definirea calităţii vieţii. Mediul social nu este totul, dar totul este anulat fără un climat social corespunzător. Din acesta fac parte în aceeaşi măsură: antrenorii, părinţii, îndrumătorii, şcoala şi profesorul, grupa şi locul de antrenament, medicul.

3.3.1.2. Mediul natural sau fizic cuprinde elemente ale mediului geografic, ca lumina, temperatura, umiditatea, presiunea atmosferică, altitudinea şi altele (mediul abiotic) şi fiinţele vii (mediul biotic). În general, acesta este ambianţa externă cu care individul intră în contact. Mediu", reprezintă totalitatea factorilor naturali, "ambianţa" oferită de spaţiul în care indivizii efectuează un efort fizic, psihic, intelectual cu scopul de a face faţă solicitărilor complexe din exterior. După cum arată Barry Commoner (citat de C. Budeanu, E Călinescu, 1982) „mediul natural formează un mecanism deosebit de complex, a cărui integritate şi bună funcţionare se

bazează orice activitate umană, cuprinzând toată tehnica, industria şi agricultura,” şi care, împreună cu mediul social şi cel antropic, în strânsă interrelaţie cu acestea, oferă ansamblul condiţiilor de dezvoltare umană. Într-un sens larg mediul trebuie să cuprindă toate elementele interne şi externe care îşi aduc aportul la formarea capacităţilor somatice, funcţionale, mentale şi senzoriale ale fiinţei umane, prin procese bine definite de-alungul evoluţiei sale ontogenetice şi filogenetice. Dintotdeauna, condiţiile oferite de mediu au fost potrivnice desfăşurării în bune condiţii a activităţilor umane, atât în ceea ce priveşte condiţiile concrete de trai cât şi în ceea ce priveşte condiţiile climatice. Factorii externi, de-a lungul evoluţiei fiinţei umane, au avut un rol deosebit asupra dezvoltării somatice şi psihice. Folosirea pe scara largă a factorilor naturali (lumina, radiaţiile, apele cu efect terapeutic, nămolurile, altitudinea etc.) are un rol important în stimularea capacităţii şi energiei psiho-fizice şi în refacerea şi recuperarea sportivilor. De asemenea, perfecţionarea diferitelor amenajări destinate sportului are influenţe beneficie asupra performanţelor sportive. Se cunosc progresele realizate în performanţă ca urmare a îmbunătăţirii suprafeţelor de joc (în tenis, baschet, handbal), a construcţiilor de săli sau stadioane (lumina, aer condiţionat); factorii strâns legaţi de climă, vegetaţie şi faună au obligat omul la o mai bună adaptare şi organizare a vieţii, ceea ce a permis procurarea de hrană, construirea de adăposturi etc. Drept urmare, omul s-a organizat în aşa fel încât, pe măsura trecerii timpului, a devenit o fiinţă superioară, dovedind potenţial anatomo-funcţional, psihic, comportamental mult superior altor vieţuitoare.

3.3.2. Aspecte ale sociologiei sportului ce privesc kinesiologia Sociologia sportului este preocupată de comportamentul social al indivizilor sau colectivităților umane implicate în activitățile sportive. Această este o largă zonă de cercetare, a tuturor proceselor socio-culturale ce se petrec într-un mediu social. Sportul este o parte importantă a ordinii noastre sociale. Acesta este adesea descris ca un "microcosmos al societății", având în vedere că este considerat un model la scară mică a ceea ce reprezintă întreaga noastră societate. Pe parcursul orânduirilor sociale, sportul ne prezintă modele, de multe ori reflectă cultura și societatea, arată în ce măsură se consolidează sau nu inegalități sociale, și nu de puține ori este sursa unor conflicte sociale. În ultimii ani cercetarea subdisciplinelor sportului au fost supuse la

o substanțială tranziție; atenția domeniilor de cercetare a trecut granița de la banalele jocuri și sporturi de societate sau loisir la mai multe forme generice de activitate fizică. Ceea ce a fost o dată o specialitate bazată pe sociologia sportului încet, încet apare ca o abordare interdisciplinară în care granițele dintre științele sociale și umaniste (de exemplu, istorie, antropologie, literatura sportivă, anatomia, fiziologia etc.,) au fost depășite trecându-se spre ceea ce mulți specialiști etichetează sub denumirea de "kinesiologie culturală." O altă direcție în problematica abordată și aplicată sociologia sportului este aceea care se ocupă cu problemele relevante din viața reală. Temele de cercetate, studiile aplicate au menirea de a ajuta la rezolvarea problemelor și de a dezvolta metode pentru a facilita dezvoltarea condițiile pentru practicarea activităților sportive. În acest mod, direcțiile de cercetare ale sociologiei sportului au fost alăturate (1985 - Societatea Nord Americană pentru Sociologia Sportului -NASSS).celorlalte domenii ce studiază problemele sportului, și-anume psihologia sportului, biomecanica, și fiziologie exercițiilor fizice etc. . 3.3.2.1. Care sunt preocupările unui specialist ce studiază aspectele sociologice în kinesiologie? Practicarea exercițiilor fizice, educaţia fizică şi sportul se constituie în fenomene sociale. Sunt unele dintre practicile sociale cele mai valoroase a căror importanţă capătă valenţe specifice fiecărei epoci istorice, de la ţară la ţară, în funcţie de nivelul dezvoltării economice şi socialculturale şi de interesele naţionale. Nu trebuie să fim specialiști în domeniul activităților fizice ca să ne dăm seama că, prin prisma mass-mediei, sportul are întâietate, domină toate tipurile de interacțiuni umane. Mediul de trai, geografic, social, spaţiul social, al comunităţii, al grupului etc., nu poate fi conceput fără existența relațiilor sociale, fără ca indivizii să interacționeze cu ei înșiși, cu ceilalți și cu natura. Și tocmai, luând în considerare aceste aspecte, kinesiologul, având în vedere experiențele și cunoștințele sale din latura sportivă a activităților fizice desfășurate în anumite contexte sociale, a studiilor academice și a observațiile acumulate prin practică profesională., cunoașterea valorii grupurilor și diferitelor categorii de oameni, va trebui să intervină. Cunoscând această diversitate de valori sociale și culturale, el va trebui să fie capabil să alcătuiască programe viabile tuturor categoriilor de persoane. Specialiștii în sociologia educației fizice și sportului se folosesc de experiența acumulată pentru a studia viața socială și modelele asociate cu activitatea fizică. Prin examinarea activității

fizice și din alt punct de vedere decât cel, să zicem, “clasic”, ei aduc noi perspective experienței umane în înțelegerea sintagmei “a fi activ fizic”. Sociologia activităților fizice se alătură filozofiei și istoriei activităților fizice toate trei ocupându-se cu aspectele socio-culturale ale exercițiilor fizice. Specialiștii în sociologia educației fizice și sportului, toți cei care activează în domeniul activităților fizice își desăvârșesc activitatea de cercetare “pe teren” și mai puțin ocupă locul într-un laborator. Abordarea sociologică a activităților fizice ca parte a domeniului kinesiologiei se face (Hoffman 2009): 1. Pentru a analiza critic activitatea fizică care depășește capacitatea noastră de înțelegere și interpretare a fenomenelor petrecute în viața socială; 2. Pentru identificarea și analizarea noilor modele de schimbare și stabilitate în activitatea fizică; 3. Pentru a analiza critic programele existente în scopul de a identifica anumite disfuncționalități și de a recomanda modificările de rigoare în vederea îmbunătățirii calităţii vieţii oamenilor și a asigurării egalității de șanse între diferitele categorii de cetățeni. 3.3.3. Metode de cercetare în sociologia activităților fizice Cercetările sociologice se bazează pe obținerea datelor cuantificabile (lucruri pe care se pot număra sau măsura) și date calitative (interviuri, observații directe ale vieții sociale, documente scrise, artefacte etc.) În general, sociologii folosesc ca metode: sondajul de opinie, intervievarea, analiza tematică, analiza socială, și cercetarea istorică. Ele pot fi utilizate în mod singular sau uneori două sau mai multe dintre acestea în același studiu. Unele studii folosesc atât metodele calitative cât și pe cele cantitative (și sunt numite metode mixte de cercetare). Prezentăm în continuare o sistematizare a tematicii de interes în sociologie (după Harris şi Duncan, 2005, citat de S. Hoffman 2009): -

copiii, socializarea şi sportul la tineri;

-

sexualitatea şi sportul;

-

agresiunea în sport, violenţa fizică, drogurile, delincventa;

-

sportul

şi

politicile locale,

naţionale, internaţionale;

-

mass-media şi sportul: conţinut, producţie, audienţă;

-

activităţile fizice şi vârsta a treia;

-

relaţia sport-religie.

Fig. 3. Aspecte ale domeniul studiului școlar al activităților motrice (S. Hoffman, 2009)

3.4.Comportamentul Motor Comportamentul motor ne ajută să înțelegem procesul de dezvoltare, de control, și de învățare a deprinderilor motrice (Thomas 2006; Ulrich & Reeve 2005 citați de Hoffman 2009). Studiul comportamentului motor se concentrează pe modul în care deprinderile motrice sunt învățate și controlate și modul în care componentele acestora se schimbă de la naștere până la sfârșitul duratei vieții. 3.4.1. Istoricul domeniului 3.4.1.1.Perioada de început - 1787-1928 - observare descriptivă. Darwin "Episoade biografice ale unui copil"; Tiedemann a urmărit comportamentul motor al fiului său în primii 2.5 ani, fiind interesat în funcţionarea creierului, având implicaţii majore în cercetarea timpurie a dezvoltării motorie. 3.4.1.2. Perioada de maturizare ştiinţifică - 1928-1946 Se determină influenţa proceselor biologice în dezvoltarea motorie

Scala de dezvoltare motorie a lui Bayley - utilizată şi azi – norme de referință care urmăresc comportamentul motor în primii 3 ani de viaţă. 3.4.1.3. Perioada normativ – descriptivă - 1946-1970 Mijlocul anilor ’40 până în anii ’60 avem o perioadă latentă (Keogh, 1977); Lucrarea lui Kephart ( 1960) - “Elevul lent din clasă” – are o influenţă importantă asupra practicii profesionale din domeniu şi în zilele noastre, chiar dacă nu este susţinută de experimente ştiinţifice; conform lui Kephart, anumite activităţi motorii simple, ameliorează anumite deprinderi complexe. Începând cu anul 1960 – reapariţia studiilor ca urmare a interesului pentru copiii cu dezabilități. Primordiale au fost studiile capacităţilor motorii şi nu pe cele ale abilitaţilor cognitive. Teste pentru dezvoltarea motorie scris O mulţime de studii ce privesc analiza biomecanică a mişcării. 3.4.1.4. Din 1970 – până în prezent Perioada orientată spre Studiul proceselor de dezvoltare motorie şi spre Teoria sistemelor dinamice. Psihologii au reveni la studiul comportamentului motor prin intermediul procedeelor de prelucrare a informaţiilor. Studiul comportamentului motor a început ca o ramură a psihologiei care a folosit mișcarea sau activitatea fizică pentru a înțelege domeniul de dezvoltare cognitivă. Informații din domenii ca biologie sau zoologie sunt încorporate în comportamentul motor, în studii despre ereditate, îmbătrânire, și activitatea ce influențează creșterea și dezvoltarea fizică (Thomas & Thomas 2008 citați de Hoffmann 2009). În plus, cercetătorii aplică principiile și legile din fizica la studiul lor pe oamenii în mișcare. Cunoștințele din fizică, biologie sau zoologie, psihologie ajută la înțelegerea comportamentului motor. Subdisciplinele comportamentului motor fac parte din sferele comportamentale din cadrul studiului activităților fizice, împreună cu psihologia educației fizice și sportului, a sportului de performanță, (a se vedea figura 8.1). Pe măsura ce oamenii practică activitatea fizică, câștigă experiență în ceea ce privește comportamentul motor prin încercarea de a controla și de a învață mișcările. Oamenii de știință de studiază comportamentul motor, modul în care deprinderile motricesunt învățate, controlate, și dezvoltat pentru a ajuta oamenii să folosească în practică experiențele activitate fizică acumulate anterior. Profesioniștii care încearcă să îmbunătățească abilitățile persoanelor fizice utilizează cunoștințele rezultate din cercetarea comportamentului

motor în practica profesională. Antrenoratul și predarea educației fizice sunt două din multe profesii care se practică având la bază cunoștințele comportamentul motor. Gerontologii folosesc cunoștințele despre comportamentul motor pentru a îmbunătăți deprinderile motrice ale oamenilor în vârstă,. Kinetoterapeuții utilizează cunoștințele despre comportamentul motor pentru a consolida mișcările în refacerea și reabilitarea jucătorilor accidentați sau a pacienților cu nevoi speciale. Comportamentul motor, psihologia educației fizice și a sportului, precum și biomecanica sunt domenii ce caută a rezolva unele dintre aceleași probleme și de a folosi o parte din aceleași metode și echipamente. Domenii ca pedagogia educație fizice și educația fizică pentrupersoanele cu handicap (educația fizică adaptată) se bazează pe ceea ce știm despre modul în care oamenii învață și își controlează mișcările. Psihologia sportului studiază în mod special sportivii de elita în cadrul activităților ce privesc participarea la competiții, în timp ce comportamentul motor are ca obiect de studii oameni de toate nivelurile de calificare, inclusiv sportivii de elită. Profesorii de educație fizică și cei ce predau educație fizică adaptată utilizează cunoștințele despre comportamentul motor al elevilor de diferite vârste pentru a proiecta activitatea instructiv-educativă la clasă. Comportamentul motor este parte a sferei comportamentale a kinesiologiei și este legat de subdiscipline ca psihologia sportului și pedagogia activităților fizice precum și cu discipline din sfera biofizice de studiu ca biomecanica. Subdisciplinele comportamentului motor ne prezintă modul în care oamenii reușesc să însușească anumite deprinderile motrice de-a lungul ontogenezei. Subdisciplinele implică trei domenii: învățarea motorie (motor learning), controlul motor (motor control) și dezvoltarea motorie (motor development). 3.4.2. Obiectivele comportamentului motor 3.4.2.1. Învățarea motrică Înțelegea modului în care deprinderile motrice sunt învățate ca urmare a achiziționării de deprinderi motrice ca urmare a exersării.

Explică modul în care procesele de feedback îmbunătățesc procesele de învățare, consolidare și perfecționare a deprinderilor motrice, modul în care sunt selectat răspunsurile ca semnale a unor execuții eficiente și eficace. 3.4.2. 2. Controlul motor Înțelegerea modului în care deprinderile motrice sunt controlate din punct de vedere al domeniilor fizic, cognitiv, afectiv și motric. Obiectivele controlului motor se referă la modalitatea de a coordona mușchii și articulațiile în timpul mișcării, la controlul unei secvențe de mișcare și cum să se folosească informațiile despre individ și mediu pentru a planifica și a regla mișcările. 3.4.2. 3. Dezvoltarea motrică Interacțiunea rezultatelor acestor două obiective - evaluate pe întreaga durată a vieții, rezultând viziunea evoluționistă a mișcărilor de dezvoltare – ne duce la un al treilea obiectiv al comportamentului motor și-anume la dezvoltarea motorie (prin care se înțelege modul în care învățarea și controlul deprinderilor motrice se modifică pe întreaga durata a vieții). Dezvoltarea motorie explica modul în care învățarea motrică și controlul motor acționează, nivelul calității atinse de acestea în timpul copilăriei și adolescențe; totodată, explică modul în care învățarea motrică și controlul motor se deterioreze odată cu înaintarea în vârstă. 3.4.3. Abordarea interdisciplinară Între cele trei domenii de învățare, control și dezvoltare este o legătură strânsă cu toate că fiecare operează cu tematică distinctă. Obiectivele de învățare motorie pot fi rezultanta înțelegerii și influenței rezultate din feedback-ul activităților, din practică și experiența individuală. Aceasta este cu atât mai pregnantă cu cât intervin interferența și transferul deprinderilor motrice. Lucrând împreună, experţii pot detecta mai precis schimbările şi diferenţele apărute în cazul mişcărilor. Obiectivele comportamentului motor au fost atinse atunci când mișcările se automatizează, sau execuția lor nu necesită controlul conștient. Foarte multă lume se gândește la comportamentul motor ca la aptitudinile sportive. Dar, comportamentul motor ia în considerare multe alte tipuri de mișcări pe care oamenii le folosesc în activitățile lor de zi cu zi: Bebelușii învață să se folosească de tacâmuri.

Stomatologii ce învață să folosească oglinda. Chirurgii controlează bisturiul în timp ce vizualizează o imagine TV mărită a creierului. 3.4.4. Definiții diverse ale dezvoltării motrice 1. Modificări în comportamentul motor care reflectă interacţiunea organismului în timpul procesului de maturizare şi mediul în care trăieşte. 2. Modificări în competenţele mişcărilor de la copilărie la maturitate şi implică multe aspecte ale comportamentului uman, atât pe cele ce afectează dezvoltarea sa liberă cât şi ca efectele acestei dezvoltări libere. (Keogh, 1977). 3. Schimbare în comportamentul motor pe durata de vieţii (Clark & Whitehall 1989) 4. Proces secvenţial, continuu, în strânsă legătură cu vârsta, prin care o persoană avansează de la mișcări simple, neorganizat şi neîndemânatice la realizarea, abilităţilor motorii complexe într-un mod extrem de organizat ajungând, în cele din urmă, la ajustarea competenţelor care însoţesc trecerea anilor până la îmbătrânire (Haywood, 2001). Dezvoltare motorie este studiul modificărilor petrecute în comportamentul motric uman pe durata vieţii precum şi al proceselor care stau la baza acestor schimbări, precum şi factorii care îi afectează. 3.4.4.1. Rolul Dezvoltării motrice este de a înțelege aspecte ale comportamentului motric în trecut, prezent şi viitor. Domenii de acţionare: -

studiem dezvoltarea umană în cadrul a patru domenii ce sunt utile pentru a defini

studiul pentru domeniile dezvoltării motorii. Domeniile nu sunt discrete, ele sunt prezente în viaţa fiecărui individ în parte. Domeniul Cognitiv - Preocupările sunt legate de dezvoltarea intelectuală Domeniul Afectiv - Preocupările sunt legate de aspectele sociale şi emoţionale ale dezvoltării umane Domeniul Motric - Dezvoltarea mişcării umane şi a factorilor care afectează aceasta Domeniul Fizic - Toate tipurile de schimbare, atât fizică cât şi corporală. 3.4.4.2. Importanţa Dezvoltării motrice Dezvoltarea umană are mai multe faţete:

- are în vedere interacţiuni şi schimbări în şi între domeniile fizic, intelectual, social şi emoţional; - poate diagnostica probleme, să intervină, sau să remedieze diferite disfuncţionalităţi; - poate stabili activităţi de dezvoltare adecvate pentru toate grupurile de vârstă. 3.4.4.3. Conceptul de Dezvoltare „Pe întreaga durată a vieţii, toate fiinţele umane se confruntă cu schimbări. Astfel de modificări sunt rezultatul înaintării în vârstă, al potențialului genetic, experienţei de viaţă, precum şi interacţiunilor tuturor celor trei factori la un moment dat. Prin urmare, dezvoltarea este un proces interacţional care duce la schimbări în comportamentul fiecărui individ pe toată durata de vieţii" Modificările în dezvoltarea motorie ce apar pe parcursul vieţii au loc pe baza următoarelor elemente:  calitative – dezvoltarea pe baza schimbărilor calitative este "doar de ceva mai mult", adică puţin dar bun;  secvenţiale – nu toate deprinderile le însuşim deodată; anumite deprinderi motrice preced altele (ex: învăţăm să mergem şi ulterior să alergăm);  cumulate – Comportamentele motrice achiziţionate sunt realizate pe baza celor deja existente (ex: copilul învaţă să stea în poziţie verticală cu suportul părinţilor, ulterior stă singur următorul pas fiind învăţatul mersului: la început cu ajutor, ulterior singur);  direcţionale – achiziţionarea deprinderilor se face într-o direcţie dată cu un anume scop final;  multifactoriale – achiziţionarea deprinderilor este multifactorială; mai mulţi factori – interni sau externi – pot avea un rol mportant în dezvoltarea motorie;  individuale - dezvoltarea motorie este individuală, variind de la individ la individ. 3.4.4.3.1. Maturizare şi creştere  Dezvoltarea este un termen care se referă la progresii şi regresii care apar pe toată durata vieţii  Creştere este aspectul structural de dezvoltare  Maturizarea se ocupă cu modificări funcţionale în dezvoltarea umană. Dezvoltare include atât creşterea şi maturizarea;

Maturizarea este calitativă - funcţiile organelor cât şi a ţesuturilor; Creşterea este cantitativă - creşterea dimensiunii; Pe măsură ce corpul se dezvoltă, funcțiile sale se îmbunătăţesc şi se observă fenomenul de interdependenţă.

3.4.4.4. Metode de cercetare în comportamentul motor 3.4.4.4.1.Tendinţe actuale 1. De a studia schimbările intervenite în cadrul proceselor de bază şi în cazul funcţiilor de percepţie, de memorie, atenţie; 2. De a se realizaza programe de cercetare cu scopul de a clasifica modelele dezvoltării motorii fundamentale 3. Studiul Sistemelor dinamice: - sunt complexe, multiple faţete, şi cooperante; - în cadrul comportamentului general al sistemului nu permite componentelor sale să aibă prioritate sau responsabilitatea finală; - componentele sunt auto-organizare, într-o continuă schimbare - tipurile de mişcare pot fi create ca rezultat al unei combinaţii infinite şi interacţiuni ale componentelor sale; - Cinematica permite o mai mare înţelegere şi mult mai detaliată – cuantificată - a mişcării.

3.4.4.4.2. Tipologia metodelor de cercetare Transversale - compararea a două sau mai multe persoane sau grupuri la un moment dat în timp; Studiu longitudinal - pe o perioadă lungă de timp; Temporale subiecţi / grupuri diferite sunt comparate la momente diferite Secvenţiale – o însumare, în cadrul aceluiaşi proiect de cercetare, a celor mai sus prezentate. Avantajele metodelor de cercetare: Transversale Administrate eficient;

Finalizate foarte repede; Diferenţele de vârstă pot fi observate cu uşurinţă. Longitudinal: Schimbarea poate fi observată la toate vârstele. Dezavantajele metodelor de cercetare: Transversale -

nu se pot observa schimbările intervenite pe parcurs;

-

nu poate determina vârsta exactă a grupurilor;

-

vârsta şi eşantioanele de subiecţi sunt confundate

Longitudinale -

administrate ineficient;

-

vârsta şi perioada efectuării măsurătorilor sunt confundate;

-

subiecţii pot fi influenţati prin efectuarea testărilor repetate;

-

subiecţii pot abandona participarea la cercetare;

Secvenţiale -

eşantionul de cercetare administrat ineficient;

-

costisitor;

-

subiecţii pot abandona participarea la cercetare;

-

dificil de analizat statistic.

3.5.

Aspecte ale biomecanicii activităților motrice

Biomecanica este ştiinţa care studiază statica şi dinamica vieţuitoarelor în general şi a omului în special ţinând seama de aplicarea legilor ingineriei mecanicii și fizicii. Din punct de vedere al kinesiologiei, biomecanica studiază omul în mișcare, efortul pe care acesta îl depune pentru atingerea anumitor scopuri. Are un domeniu de cercetare apropiat de al anatomiei, fiziologiei şi mecanicii. La acestea se mai poate adăuga biochimia, care furnizează date asupra metabolismului, legate de procesul de mişcare, de efortul fizic în procesul de recuperare. Biomecanica studiază modul cum iau naştere forţele musculare, analizându-le din punct de vedere mecanic, cum intră în relaţie cu forţele exterioare care acţionează asupra corpului.

Pornind de la aceste relaţii de interdependenţă, biomecanica exerciţiilor fizice stabileşte eficienţa lor mecanică şi indică metodele practice pentru creşterea randamentului în funcţie de scopul antrenamentului fizic. De la studiile biomecanice se aşteaptă soluţii ştiinţifice, în vederea însuşirii unor tehnici raţionale. Totodată, cercetările biomecanice mai au şi scopul de a constata în mod obiectiv, greşelile care apar în decursul efectuării exerciţiilor fizice, de a descoperi cauzele mecanice şi de a prevedea consecinţele în procesul însuşirii mişcărilor din cadrul procesului de recuperare. În acest fel, biomecanica poate indica măsurile ce se impun pentru însuşirea corectă a unei tehnici, poate formula indicaţii metodice preţioase, poate contribui la perfecţionarea tehnicilor. Biomecanica exerciţiului fizic terapeutic studiază atât mişcările active, cât şi poziţiile corpului, condiţionate de organele de sprijin şi de mişcare ale corpului. Mecanismele de acționare sunt explicate cu ajutorul anumitor principii și legi ce sunt specifice biomecanicii. Acestea au fost descoperite în urma aplicării anumitor principii de inginerie mecanică și fizică cu ajutorul cărora putem determina mărimea, frecvența și numărul de repetiții la care forțele pot fi aplicate la nivelul țesuturilor umane, în scopul de a îmbunătăți starea lor de sănătate, fără a prejudicia daune imediate sau pe termen lung. Cunoștințele din domeniul biomecanicii, vin în concordanță

cu cunoștințe dintr-un

număr mare de domenii de studiu academic. Care sunt domeniile de acționare ale biomecanicii și cu ce se ocupă aceasta? Oportunități de carieră în biomecanica includ locuri de muncă cum ar fi cercetător, job în biomecanica clinică, specialist în accesorii, în ergonomie (analiza industrială a obiectivelor de specialitate) și profesor universitar. Poziții similare sunt cele ale unui specialist în ortezare. Cercetătorii în biomecanică lucrează în laboratoarele de biomecanică, efectuează experimente cu privire la problemele de interes pentru diverse industrii sau cu asigurarea dezvoltării și vânzării produsului. De exemplu, în scopul de a proiecta încălțăminte de bună calitate, un specialist în biomecanică poate colabora cu inginerii de design care lucrează la o societate de încălțăminte pentru a îi face pe aceștia să înțeleagă interacțiunea dintre structura anatomică a oamenilor, modul în care acestea se mișcă și forțele care acționează asupra lor;

Un cercetător într-un laborator de biomecanica de la un spital poate lucra cu medici si terapeuți pentru a stabili modul optim de acționare în vederea efectuării unui anumit tip de tratament la pacienții ce au nevoie de recuperare motorie. Un specialist în biomecanică poate aduce îmbunătățiri ale performanțelor sportivilor de elită prin analiza și evaluarea eficacității tehnicii de execuție a mișcărilor, pentru a scoate în evidență anumite greșeli și erori. Specialiștii în biomecanică pot lucra, de asemenea, în domeniul numit

ergonomie,

și

pe

care

se

bazează

multe

activități

ce

se

ocupă

cu

studiul condițiilor de muncă în vederea realizării unei adaptări optime a omului la aparatele cu care lucrează sau la mediul de muncă. Ergonomiștii sunt experți în îmbunătățirea eficienței muncii și a asigurării siguranței angajaților la locul de muncă. Unii ergonomiști pot activa în cadrul departamentelor de cercetare și dezvoltare, ca parte a unui staff ce are ca principal scop să alcătuiască design-ul echipamentelor utilizate în procesul muncii. Ei pot desena de la avioane de tot felul la obiecte de grădinărit, mașini de formula 1 și nu numai, utilaje industriale și tot felul de echipament sportiv. Alții pot lucra pentru corporații ce se ocupă cu cercetarea și analizarea sarcinilor angajaților dintr-un domeniu sau altul sau chiar cu evaluarea modului în care angajații efectuează sarcinile lor de lucru. Pe baza informațiilor culese, ergonomiștii generează date, apoi fac recomandările pentru a fi operate modificările necesare în vederea eficientizării activităților prin modul de îndeplinirea a sarcinilor sau a utilizării optime a echipamentelor de lucru sau pentru formarea profesională a personalului; tot ei sunt cei care stimulează sau încurajează angajații să-și modifice comportamentele în vederea îmbunătățirii eficienței activităților depuse precum și a siguranței la locul de muncă, Biomecanica clinică este un domeniu întâlnit în domeniul medicinii, cum ar fi spitale de cercetare care includ laboratoare de biomecanică, astfel încât fizioterapeuții si medicii pot avea la dispoziție analize biomecanice efectuate pentru pacienții lor. Orice specialist în biomecanică poate intra într-o echipă de cercetare cu un chirurg și cu un fizioterapeut. Responsabilitatea lui este de a efectua și interpreta analize ale deprinderilor motrice de bază mers, alergare, săritură, aruncare și prindere atât la persoanele sănătoase cât și la cele cu un anume handicap locomotor și să le comunice celorlalți membri ai echipei sau celorlalți specialiști ce sunt interesați de acestea. În cadrul testelor clinice, printre altele, specialiștii se folosesc de analiza tridimensională a mișcării, de electromiografie precum și pedobarografie (măsurarea presiunii aplicate la partea de jos a piciorului în timpul mersului), etc.

În biomecanica clinică, cercetările efectuate în spital ajută chirurgii să decidă care ar fi intervențiile cele mai eficiente. Pentru a fi un specialist de excepție, și a fi în măsură pentru a servi ca o legătură între kinesiologist, ingineri, medici specialistul în biomecanică trebuie să aibă capacitatea de a face uz de cunoștințe și abilități ale biomecanicii si în alte zone ale kinetoterapiei, de a avea abilitatea de a aplica în practica de zi cu zi fundamentele fizicii și ale mecanicii. Multe concepte și metode biomecanice se folosesc la fabricarea ortezelor și protezelor. Ortezele evaluează structura anatomică a pacientului, măsura în care constituția anatomică a pacientului permite modelarea ortezei în vederea oferirii capacității de a finaliza sarcinile în mod eficient. Abaterile anatomice provoacă răni sau duc la apariția durerii; la copii poate determina creșterea anormală a oaselor, funcționarea necorespunzătoare a diferitelor grupe musculare, defecte neurale, sau o combinație a acestora. Rolul protezelor este de a ajuta o persoană să se folosească de un înlocuitor la nivelul membrelor superioare sau inferioare. Din punct de vedere biomecanic, atât ortezele cât și protezele pot regla aparatul adecvat cu scopul de a ajuta pacientul ca atât în regimul zilnic cât și ca și participant la diferite activități fizice să desfășoare o viață la nivel optim.

Fig.4. Analiza mișcării folosită de cercetători pentru a evalua o arie de interes (S.Hoffman, 2009).

3.5.1. Aparatura de cercetare în biomecanică Cercetarea biomecanică a beneficiat din plin de progresele tehnologice. În zilele noastre, este posibilă utilizarea unor aparate speciale care pot urmări mișcarea subiectului în doar câteva minute. Astfel, se utilizează instrumente simple: cronometru, metronom pentru măsurarea timpului, haltere și greutăți libere pentru a măsura forța exercitată de subiecți, aparate de fotografiat sau cameră foto, cameră video, raportor (pentru măsurarea diferitelor unghiuri), etc., dar și aparatură sofisticată specifică unui laborator de cercetare biomecanică: aparate foto / video digitale pentru detectare înregistrarea biomecanică a mișcării cu utilizarea diferitelor tipuri de markeri reflectorizanți plasați pe diferite puncte de pe corpul uman pentru a urmări mișcarea segmentelor corpului. De asemenea se folosesc tipuri de markeri plasați pe corpul subiectului (de exemplu, diode emițătoare de lumină – LED-uri) ce emit semnale capturate de senzori pentru a urmări un anumit tip de mișcare, senzori atașați subiectului care stabilesc poziția unei părți a corpului (de exemplu, capul) sau a întregului corp senzori ce detectează viteze de acționare sau diferite accelerații. Echipamente de măsurare sofisticate se găsesc și la analiza cazurilor clinice (a se vedea www.univie.ac.at/cga/ pentru studii clinice de caz ce analizează mersul). Se folosește modelarea computerizată, EMG (electromiogram), simulatoare și platforme pentru măsurarea forței dar și pentru a detecta probleme posturale sau de echilibru, dar și pentru a determina proiecția forțelor în oase și cartilaje sau pentru confecționarea de încălțăminte personalizată. 3.5.2. Centrul de greutate al corpului, locomoţia umană. Tipuri de locomoţie animală Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale, la nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir cu plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L2, posterior de articulaţia coxofemurală, înapoia axei transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de susţinere. De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la un individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta. Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului animal este denumit „aparatul locomotor”, existând şi termeni sinonimi: aparat kinetic, sistem musculoscheletal, sistem

neuromusculoarticular. „Locomoţia umană” poate fi definită ca fiind mişcarea corpului în totalitatea sa precum şi a segmentelor separate ale acestuia.

3.5.3. Kinetica Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului. Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care acţionează şi un altul care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să modifice starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Este un vector care are o mărime, o direcţie de acţiune şi un punct de aplicare. Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă în newtoni (N). 3.5.3.1. Forţele de acţiune şi de reacţiune Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv în timpul practicării exerciţiilor fizice, determină o reacţie a ţesuturilor asupra cărora acţionează. Forţele de acţiune  Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri:  Forţele de compresiune  Forţele de încovoiere  Forţele de torsiune  Forţele de forfecare  Forţele de tracţiune Forţele de reacţiune Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare reacţionează printr-o contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de sens contrar cu forţa de acţiune. 3.5.4. Legile fizice ale mişcării. Legile fizice care stau la baza staticii şi cinematicii sunt legile mişcării, care au rezultat din analiza relaţiei dintre forţă şi mişcare. Legile fizice ale mişcării au fost enunţate de fizicianul englez Newton. Legea inerţiei – prima lege a mişcării.

Orice corp îşi menţine, pe baza propriei mase, starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, atâta timp cât asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice această stare. Această tendinţă a corpului se numeşte inerţie. Datorită intervenţiei inerţiei un corp aflat în repaus tinde să rămână în repaus  inerţia de repaus. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare  inerţia de mişcare câştigată. Se consideră că o forţă poate să oprească, să iniţieze sau să schimbe o anumită mişcare. În condiţiile gravitaţionale, asupra corpului se exercită continuu forţe fără a se produce mişcare; mişcarea apare numai în momentul în care se produce o dezechilibrare între acestea. Forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin mărime, direcţie, sens, punct de aplicare. Modificările oricăreia dintre aceste caracteristici vor influenţa efectele forţei. Atunci când o forţă acţionează asupra unui corp, va determina o mişcare a acestuia în aceeaşi direcţie cu direcţia de acţiune a forţei. Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, conform “regulei paralelogramului”, acestea se sumează şi dau o forţă rezultantă (FR). De exemplu, atunci când două forţe acţionează în acelaşi timp, dar din două unghiuri diferite, corpul se va mişca pe o direcţie care va fi diagonala paralelogramului, trasată din punctual de aplicare al forţelor. (fig.6.)

FR

F1

Figura 6. Paralelogramul forţelor F 2

În mecanica mişcării se pot întâlni următoarele situaţii: 

Dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă, mişcarea se va produce în

sensul forţei; de exemplu, un grup muscular poate produce mişcare în sensul contracţiei suficient de puternice (fig.7.). F

Figura 7.



Dacă asupra unui corp acţionează, pe aceeaşi direcţie, două forţe în acelaşi sens,

într-un punct comun, acestea vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma mărimilor forţelor individuale (fig.8.)

F3

F1

F2

Figura 8.

 Dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite, pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri diferite, se va produce mişcare în sensul forţei mai puternice (fig.9.) F3

F1

F2

Figura 9. 

Dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale, pe aceeaşi direcţie, dar în

sensuri opuse, va rezulta o stare de echilibru (fig.10.) F1

F2

Figura 10. Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul, prin câmpul său gravitaţional, asupra unui corp.

Greutatea (G) unui corp depinde de doi factori: masa corpului şi acceleraţia gravitaţională care acţionează asupra acestuia. G = mxg în care m = masa corpului iar g = acceleraţia gravitaţională = 9,81 m/s2. Gravitaţia reprezintă o forţă prin care toate corpurile sunt atrase de pământ  legea gravitaţiei lui Newton. Valoarea acestei forţe se calculează după formula: F = m1 x m2 / r2 În natură, toate corpurile se atrag unele pe altele cu o forţă, direct proporţională cu produsul maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele (r2). Momentul inerţiei reprezintă o măsură a rezistenţei pe care o oferă un segment al corpului la o schimbare în mişcarea sa faţă de o axă (o măsură a distribuţiei masei segmentului faţă de o axă a mişcării). Reamintim cele 3 axe principale, perpendiculare una pe cealaltă, în jurul cărora se poate mişca un segment al corpului: latero-lateral, antero-posterior, longitudinal. Momentul inerţiei scade pe măsură ce masa corpului este mai apropiată de axa de mişcare. Linia de gravitaţie este verticala care, trecând prin centrul de gravitaţie al corpului, se proiectează în interiorul bazei de susţinere. În ortostatism, linia gravitaţiei trece: puţin înapoia vârfului suturii coronale – prin dintele axisului - prin corpurile vertebrelor cervicale – vertebra C7 – anterior faţă de vertebrele toracale – intersectează curbura lombară la nivelul L2 – corpurile ultimelor vertebre lombare – vertebra S2 – puţin posterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului – înaintea articulaţiei talocrurale – mijlocul bazei de susţinere. Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau a unui obiect. La om, în ortostatism, baza de susţinere are aproximativ forma unui trapez delimitat anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia călcâielor. Unghiul de stabilitate este format de linia centrului de gravitaţie (proiecţia CG al corpului pe baza de susţinere) cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea bazei de susţinere (fig.11.)

α

Figura 11. Există trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent. Forţele de frecare. Un corp aflat în mişcare este influenţat de alte corpuri cu care vine în contact, acestea având tendinţa de a frâna mişcarea din cauza forţei de frecare dintre corpuri. Din cauza frecării, mişcarea corpului devine uniform încetinită până la oprirea acestuia. Pentru a-l menţine în mişcare trebuie să intervină o forţă exterioară continuă mai mare decât forţa de frecare. Între aceste două forţe se stabileşte un raport numit coeficient de fricţiune.(μ) Coeficient de fricţiune = forţa care produce mişcarea/forţa de frecare. Legea acceleraţiei – a doua lege a mişcării. Când o forţă acţionează asupra unui corp, pe direcţia şi în sensul mişcării acestuia, apare acceleraţia. Forţa aplicată corpului în mişcare este proporţională cu rata schimbării momentului, conform legii acceleraţiei. (momentul (G) reprezintă cantitatea de mişcare a unui corp la un moment dat  G = m x v; în care m = masa şi v = velocitatea). F = ∆G/∆t = mx∆v/∆t = m x a Din exprimarea algebrică a legii acceleraţiei  F = m x a, se poate deduce acceleraţia: a = F/m. producând o deplasare, forţa efectuează un lucru mecanic. Dacă pe direcţia de mişcare se aplică o forţă egală şi de sens contrar cu forţa care a produs mişcarea, corpul se opreşte  se produce deceleraţia. Legea acţiunii şi reacţiunii – a treia lege a mişcării La interacţiunea a două corpuri, forţa care acţionează asupra unui corp – acţiunea – este egală şi de sens contrar cu forţa care acţionează asupra celuilalt corp – reacţiunea. Această lege este o consecinţă a legii inerţiei şi a forţei. Pentru această lege se consideră interacţiunea dintre corpuri care nu sunt supuse nici unei alte acţiuni exterioare. Interacţiunea

celor două corpuri poate fi comună  un corp se sprijină pe altul în câmp gravitaţional sau mai puţin comună  corpurile sunt supuse numai acţiunii forţelor de gravitaţie. 3.5.5. Forţele interioare ale locomoţiei: impulsul nervos şi contracţia musculară. Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia osoasă şi mobilitatea articulară. Forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul neuromusculo-osteo-articular. Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării, mişcarea rezultând din interacţiunea forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele exterioare ale mediului de deplasare. Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca intensitate rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar în sens invers acestora din urmă. Forţele interioare ale locomoţiei Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului osteo-articular şi sistemului muscular. Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia mecanică care se manifestă ca nişte forţe. În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este utilizată sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică. Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei mişcări este următoarea:  impulsul nervos;  contracţia musculară;  pârghia osoasă;  mobilitatea articulară.

Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia osoasă A treia forţă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase. Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică. În mecanică, o pârghie este o maşină simplă. Maşinile simple sunt dispozitive utilizate pentru ca în procesul de deplasare a unor corpuri să se poată reduce forţa aplicată, pe seama deplasării mai mari a punctului de aplicare a acestor forţe. Pârghia reprezintă de obicei o bară care se poate roti în jurul unui punct numit punct de sprijin (S). Scopul principal al utilizării pârghiei este acela de a putea ridica o greutate mai mare, aplicând o forţă mai mică. Deci, asupra pârghiei acţionează două forţe: 

forţa care trebuie învinsă, numită forţa rezistentă – R.



forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa rezistentă, numită forţa activă – F.

În funcţie de raporturile dintre aceste trei puncte, pârghiile se împart în: 

pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc – RSF.



pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc – SRF.



pârghii de gradul III, cu forţa la mijloc – SFR.

Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul forţei, respectiv braţul rezistenţei. Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, momentele celor două forţe faţă de punctul de sprijin trebuie să fie egale. F X d2 = R X d1 în care d1 = braţul rezistenţei d2 = braţul forţei. Dacă nu există frecări, şi pârghia este absolut rigidă, atunci: h2/h1 = d1/d2 în care h1 = înălţimea cu care urcă punctul de aplicare al forţei R h2 = înălţimea cu care coboară punctul de aplicare al forţei F. Conform acestei formule, lucrul mecanic efectuat de cele două forţe este egal, afirmaţie valabilă numai în cazul ideal. În realitate are loc relaţia: F X h2 > R X h1 , randamentul pârghiei fiind subunitar. Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică. Pârghiile biologice sunt formate din două oase vecine articulate mobil = cuplu cinematic, şi legate între ele printr-un muşchi. La pârghia osoasă: 

punctul de sprijin S reprezintă axa biomecanică a mişcării;



forţa rezistentă R reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se

deplasează; la aceasta se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat; 

forţa activă F este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care

realizează mişcarea. Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru. De exemplu, la articulaţia atlantooccipitală, capul în echilibru pe coloana vertebrală reprezintă o pârghie de gradul I: (fig.10.) S corespunde articulaţiei atlanto-occipitale; R este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte; F este reprezentată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte. Pârghiile de gradul al –II –lea sunt pârghii de forţă şi sunt mai rare în organismul uman. Un exemplu de pârghie de gradul al-II-lea se întâlneşte atunci când subiectul se ridică pe vârful degetelor (fig. 11.): S corespunde capetelor metatarsienelor; R

este reprezentată de proiecţia centrului de greutate, care cade pe articulaţia

talocrurală; F este reprezentată de forţa muşchiului triceps sural, care se inseră pe calcaneu. Pârghiile de gradul al-III-lea cele mai frecvente în organism, sunt pârghii de viteză, permiţând ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări foarte mari. De exemplu, la nivelul articulaţiei cotului, pentru mişcarea de flexiune realizată de muşchiul biceps brahial. S corespunde articulaţiei cotului; F este reprezentată de inserţia bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului; R este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii. 3.5.6. Forţele exterioare ale locomoţiei. Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât forţelor interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul se deplasează. Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc trebuie să învingă forţele exterioare. Forţele exterioare ale locomoţiei sunt: 

forţa gravitaţională;



greutatea corpului şi a segmentelor acestuia;



presiunea atmosferică;



rezistenţa mediului;



inerţia;



forţele de acceleraţie;



forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;



forţele de frecare;



rezistenţe exterioare diverse.  Greutatea corpului şi a segmentelor. Indiferent care este poziţia corpului, greutatea acţionează vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau al segmentului.

Valoarea acestei forţe exterioare depinde de masa segmentului care se mişcă (se iau în considerare volumul, lungimea, densitatea segmentului sau segmentelor angajate în mişcare). La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modifica această lege.  Presiunea atmosferică, indirect, este tot o forţă de acţiune a gravitaţiei, care apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu viteza de deplasare. Asupra corpului omenesc aflat în repaus acţionează o presiune atmosferică de peste 20.000 kg, repartizată uniform aproximativ 1Kg/cm2, la o suprafaţă corporală de 2m2. Presiunea atmosferică are un rol deosebit de important în menţinerea în contact a suprafeţelor articulare. Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea din cavităţile toracică şi abdominală, cele două presiuni având valori egale.  Rezistenţa mediului. Mişcarea unui corp este influenţată de mediul fluid – gaz sau lichid, în care se execută. O parte din energia corpului în mişcare se transferă mediului. Acest transfer de energie se numeşte rezistenţă fluidă şi creşte cu viteza de deplasare a corpului. Rezistenţa fluidă se calculează după formula: R = K x S x V2 x sinα R = rezistenţa fluidului (Kg)

în care

K = coeficientul de rezistenţă stabilit în raport cu forma corpurilor şi densitatea mediului. S = suprafaţa celei mai mari secţiuni a corpului care deplasează în mediu, considerată în raport cu axa de progresie. V = viteza (m/sec) Sinα = sinusul unghiului de înclinaţie pe orizontală. Din analiza acestei formule se pot deduce faptul că, rezistenţa mediului în care se desfăşoară exerciţiile fizice poate fi diminuată prin micşorarea suprafeţei de secţiune (S) şi a unghiului de atac (α). 

Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin. Forţa de reacţie a solului derivă din legea

acţiunii şi reacţiunii a lui Newton. Reprezintă forţa de împingere de jos în sus a suprafeţelor orizontale de sprijin ale corpului. Forţa de reacţie a solului este rezultanta a trei componente vectoriale cu direcţii: verticală, transversală şi anteroposterioară, care se transmit piciorului în timpul fazei de sprijin a mersului şi în alergare. Mărimea forţei de reacţie a solului depinde de mărimea masei corpului şi de valoarea acceleraţiei centrului de greutate al acestuia. Când corpul este în repaus apare o forţă de reacţie statică care este egală cu greutatea corpului. Când corpul se află în mişcare, la greutatea acestuia se adaugă şi acceleraţia, suprafaţa de sprijin dezvoltând o forţă de reacţie dinamică. Rs = Gs În cazul în care subiectul este împins în sus, în direcţie verticală, ca în sărituri, reacţia dinamică (Rd) va fi egală cu greutatea statică (Gs) la care se adaugă forţa de inerţie (Fi). Rd = Gs + Fi Atunci când subiectul se lasă în jos spre verticală, ca în genuflexiuni, reacţia dinamică va fi egală cu greutatea statică minus forţa de inerţie, deoarece acceleraţia se îndreaptă spre baza de susţinere. Rd = Gs - Fi Din studiile efectuate de mai mulţi autori, reiese faptul că, alergarea dă o forţă de reacţie mult mai mare decât greutatea corpului, comparativ cu mersul.



Forţa de frecare. În sporturile în care corpul alunecă pe suprafaţa de sprijin apare

forţa de frecare (F), care este direct proporţională cu greutatea corpului (G) şi cu coeficientul de frecare (K), variabil, în funcţie de caracteristicile de alunecare ale suprafeţelor aflate în contact. F = G xK 

Rezistenţele exterioare diverse sunt reprezentate de toate obiectele asupra cărora

intervine corpul omenesc şi acţionează asupra corpului din direcţiile cele mai variate.

Sumarul modulului Pe toată durata vieții noastre, legile naturii acționează asupra organismelor. Principiile de acționare ale acestor legi fizice și mecanice, prin intermediul biomecanicii și al numeroșilor specialiști cu diverse specialități din domeniul activităților motrice, pot fi adaptate în vederea îmbunătățirii performanțelor, a reducerii riscurilor de accidentare, de a evalua eficacitatea unei mișcări sau pentru alegerea celui mai adecvat echipament sau material sportiv. Cunoștințele teoretice ce privesc modul în care principiile mecanice influențează activitatea motrică, structura și funcția corpului uman pot fi aplicate la locul de muncă, în activitatea sportivă, în practicarea diferitelor exerciții fizice, dans, în activitatea de zi cu zi, precum și cazuri clinice de refacere și recuperare motorie. Înțelegerea cunoștințelor teoretice de biomecanică, precum și utilizarea unor metode de cercetare biomecanice, sunt de ajutor pentru profesioniștii din alte domenii ale activității motrice referindu-ne la sferele ca fiziologia-, pedagogia-, biochimia educației fizice și sportului, controlul motor, domenii artistice etc. Informații suplimentare se găsesc pe site-ul Societății Internaționale de Biomecanică (www.isbweb.org), uunde se listează informații, cum ar fi locuri de muncă, programele de studii postuniversitare, link-uri către site-uri diverse, studii și cercetări, lucrări prezentate la Conferințe și Congrese internaționale. Înțelegerea proceselor de învățare, control și de dezvoltare a abilităților motorii astfel încât oamenii să le poată folosi mai eficient este scopul comportamentului motor. Cunoașterea comportamentului motor este esențială în mai multe profesii, inclusiv terapie fizică sau ocupațională, educație fizică, antrenorat sau pentru cei care lucrează cu copiii în cadrul unor organizații comunitare.

Întrebări recapitulative şi teme de control 1. Explicați în ce constau diferențele dintre învățare motrică, controlul motor și dezvoltare motrică. 2. Pe baza căror elemente apar pe parcursul vieţii modificările în dezvoltarea ? 3. Care sunt asemănările și deosebirile dintre Maturizare şi creştere? 4. Care sunt metodele de cercetare în comportamentul motor al indivizilor? 5. Cauzele producerii accidentelor! 6. Căutați o persoană care a suferit un accident al picioarelor (de exemplu, o fractură de stres) Adresați-i următoarele: "Care credeți că sunt principalii factori care au cauzat, au declanșat, sau a contribuit la accidentul Dvs."? Vă rog să verificați dacă răspunsurile primite sunt în concordanță cu informațiile pe care această secțiune a suportului de curs vi le-a prezentat. 7. Care este definiția biomecanicii? 8. Care sunt obiectivele biomecanicii? 9. În ce domenii de activitate putem întâlni această disciplină? 10. Descrieți anumite profesii de interes cu implicarea biomecanicii și precizați în ce ar consta activitatea concretă depusă în favoarea comunității. 11. Pentru fiecare obiectiv al biomecanicii oferiți un exemplu în care să se observe acest relevanța pentru o anume carieră profesională. 12. Intrați pe link-ul unei societăți profesionale de biomecanică pentru a găsi lista de locuri de muncă. Clasificați locurile de muncă cu ajutorul unui sistem de clasificare la libera Dvs alegere. Elaborați un scurt document despre perspectivele ocupării de locuri de muncă în biomecanică: câte locuri de muncă există, se încadrează în categoriile de job-uri agreate de Dvs, ce calificări sunt necesare pentru ocuparea diferitelor categorii de locuri de muncă. În sfârșit, alegeți pentru Dvs oricare dintre aceste tipuri de locuri de muncă. 13. Care sunt forţele exterioare ale locomoţiei? 14. Care este acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului? 15. Care sunt forţele interioare ale locomoţiei 16. Care sunt legile biomecanicii ce acționează în activitatea motrică?

Bibliografie capitol 1. Baciu, C., 1977, Anatomie funcţională şi biomecanică, Bucureşti Editura Sport-Turism 2. Baciu, C., 1981, Aparatul locomotor, Bucureşti, Editura Medicală 3. Sbenghe, T., 2002, Kiensiologie- Ştiinţa mişcării, Bucureşti, Edit. Medicală 4. Zamora E., Crăciun, D.D., 2006, Anatomia omului - aparatul locomotor. Artrologie şi biomecanică, Cluj-Napoca, Editura Risoprint 5. Zamora E, Ciocoi-Pop D. R., 2006. Artrologie şi Biomecanică umană generală, ClujNapoca,.Editura Risoprint

Modulul 4. Scurtă prezentare a modulului anterior: Modulul anterior prezintă aspecte ale studiului academic al kinesiologiei, cunoștințele teoretice ce privesc modul în care domeniul academic de studiu influențează carierele profesionale cu accent pe activitatea motrică.

a) Scopul şi obiectivele modulului  aduce la cunoştinţă caracteristicile unei profesii;  explicăm tipurile de cunoştinţe şi abilităţi esenţiale în prestarea unei activități profesională  prezintă ceea ce trebuie să facă studenții în timpul anilor de studenţie pentru a avea acces şi a succede în câmpul profesional ales;  vă ajută să vă daţi seama dacă sunteţi potrivit pentru o carieră profesională ce implică activitate fizică;  prezintă diferite cariere profesionale și modalitatea de a fi un bun profesionist. b) Schema logică a modulului Prezintă cariere profesionale în Kinetoterapie, educație fizică și sportivă și sport și performanță motrică. c) Conţinutul informaţional detaliat

4.

Aspecte ale diferitelor cariere profesionale în domeniul

activităților motrice. Cum sunt profesioniştii în activitate fizică educaţi pentru forţa de muncă? Toţi absolvenţii de facultate, indiferent de aspirațiile lor de carieră, se presupun a fi oameni educați. Educația liberală îşi are numele deoarece numai prin cufundarea voastră în arte și științe vă poate elibera de dependența de gândirea altora. Oameni educați din belșug şi-au dezvoltat capacitatea de a fi autodidacţi. Ei au dezvoltat o capacitate de a căuta adevărul și de a face alegeri inteligente atunci când aceştia se confruntă cu probleme de viață și oportunități. Desigur, aceste obiective sunt mari. O persoană educată este conștientă de faptul că nimeni nu este niciodată complet educat; toată lumea este mereu în procesul de a deveni educată. Unul

dintre semnele distinctive ale persoanelor educate este că acestea sunt conștiente de ceea ce ei nu știu și caută în permanență oportunități de a extinde orizonturile lor intelectuale și culturale prin cărți de lectură și ziare, participarea la concerte, patronează artele, precum și angajarea în alte activități pe tot parcursul vieții educaționale. Astfel, educația liberală primită în anii de liceu este doar începutul. Dacă această imersiune inițială în artele liberale și științele și-a îndeplinit scopul său va fi reflectat în nivelul de interes în continuare pentru a te educa după absolvire. Ce tipuri de cărți vei fi citit? Ce fel de muzica vei asculta? Cum vei vorbi și scrie? Vei analiza susţinerile politicienilor și a altor figuri publice pe bază de logică și de fapt? Abordarea ta la aceste și sute de alte experiențe de viață ar trebui să dea mărturie despre faptul că sunteți o persoană din belșug educată. Desigur, o educație liberală ar trebui să aibă şi efecte pe termen scurt. Cel mai important este de a vă oferi cu cunoștințe amplă și competențe intelectuale esențiale pentru efectuarea de studii mai avansate în curriculum-ul tău profesional. O educație liberală te eliberează de a face pe alții să gândească pentru tine Ați fost admis la facultate cu o bogăție de cunoștințe practice despre activitatea fizică și fără îndoială le-ai considerat un mijloc de a învăța mai mult despre tine, ceilalți, si lumea din jurul tău. Dar experiențele activității fizice oferite în cadrul unei educații liberale sau profesionale ar trebui să conducă la experiențe mai bogate calitativ decât experiențele pe care le aveai înainte de a veni la facultate. Cei care au avut o experiență deosebită în liceu, în ceea ce privește educația fizică, vor observa că la facultate cursurile înseamnă cu totul altceva. În liceu, cursurile s-au axat pe sport, activități în aer liber, sau pe fitness. Tot ceea ce ați învăţat a avut loc în contextul totalităţii experiențelor dumneavoastră personale. Pe măsură ce educația ta liberală continuă să îţi lărgească orizonturile, abordarea ta faţă de experiențele de activitate fizică se va schimba, de asemenea. Ar trebui să devii un analist mai inteligent a performanțelor tale si un critic mai convingător a performanțelor altora, și ar trebui să fii în măsură să joci un rol mult mai abil în planificarea și pregătirea propriilor experiențe de activitate fizică. Tu ar trebui să fii, de asemenea, în măsură să faci conexiuni între experiențele tale cu activitatea fizică și lumea din jurul tău. Provocarea importantă din fața noastră este integrarea acestor cunoștințe în modul în care practicanții trebuie să o facă pentru a lua decizii în activitatea lor. Atitudinile, valorile şi ţelurile mele se potrivesc cu cele ale profesioniştilor?

Sunt interesat—cu adevărat—în Activitatea Fizică? Dacă ceea ce știi despre a fi profesionist și despre anumite profesii te entuziasmează şi se potrivește cu interesele şi atitudinile tale, atunci trebuie să iei în considerare cât de mult îți place activitatea fizică. Cei care intră în profesiile de activitate fizică ar trebui să fie mai mult decât pur și simplu interesați de activitatea fizică; ei ar trebui să fie fascinaţi de aceasta. Dacă nu eşti intrigat de efectuarea, studierea și vizionarea activităţii fizice, în cazul în care nu eşti curios de misterele motricităţii corpului în toate manifestările sale (biofizice, comportamentale, și socio-culturale), iar dacă nu ești pregătit să aplici intelectul și abilitățile tale pentru a explora aceste mistere, ar fi mai bine să alegi altă profesie. Atitudinile, interesele şi talentele mele se pretează la o profesie de activitate fizică specifică? Un pas important în evaluarea personală este să te întrebi dacă atitudinile, interesele şi talentele tale corespund caracteristicilor specifice ocupației pe care o ai în vedere. De exemplu, dacă îți imaginezi o carieră în unele aspecte ale exercițiului terapeutic sau fizioterapie, ar trebui să te întrebi dacă îţi place interacţiunea cu oameni bolnavi și răniți. În mod evident, cei mai mulți oameni - chiar și studenţii la medicină – au nevoie de ceva timp înainte de a se simţi complet confortabil în mediile medicale, dar trebuie să înțelegi destul de devreme, gradul tău de confort cu mediile în care lucrează profesioniştii în sănătate. Dacă îţi place să fii în jurul oamenilor viguroși, sănătoşi, activi, o carieră în consiliere de fitness, antrenament personal sau de formare atletică probabil ţi-ar plăcea. Ai un loc special în inima ta pentru persoanele cu handicap, cum ar fi retard mintal, autism, orbire, sau surzenie? Ai găsi o provocare în a ajuta astfel de oameni să-și maximizeze potențialul lor fizic și mental? Dacă este așa, o carieră în domeniul educației fizice adaptate pare un obiectiv rezonabil. Dacă îţi place să fii în centrul atenției, să organizezi și să vorbeşti în faţa unor grupuri mari, să planifici, monitorizezi și evaluezi activitățile pe care alții le efectuează, precum și acceptarea responsabilității pentru acțiunile oamenilor mai tineri decât tine, o carieră în predare de fitness, antrenament sau educație fizică poate fi o alegere bună. Ţi se pare atrăgător să lucrezi la birou într-o îmbrăcăminte de afaceri cu un program de la 9 la 5? Dacă este așa, s-ar putea să ţi se potrivească o carieră în managementul sportului. Ești mai atras de medii fluide și informale de lucru în care programul de lucru ar putea fi mai flexibil, chiar dacă s-ar putea ca munca să se întindă şi în weekend-uri şi peste seri? Dacă răspunsul tău

este da, atunci s-ar putea să fii mai bine adaptat la unele tipuri de poziții profesionale antreprenoriale, cum ar fi cel de antrenor personal, instructor de sport profesionist, sau profesor universitar. Programul universitar pe care l-am ales mă va pregăti bine? Al patrulea pas este de a determina dacă programul în care eşti înscris te va pregăti bine pentru cariera aleasă. Dacă, de exemplu, sunteți interesat de o carieră în predare și instruire, dar departamentul se concentrează doar pe fiziologie prin exerciţiu, administrarea sportului și promovarea sănătății, curriculum-ul departamentului ar părea o potrivire slabă pentru obiectivele carierei tale. Dacă ai îndoieli cu privire la compatibilitatea dintre cerințele de curs ale programului în care vă aflați și aspirațiile de carieră, nu ezita să vorbeşti cu un membru al conducerii facultății ce îți va da informațiile și indicațiile exacte. Poate că obiectivele tale s-au schimbat de când te-ai înscris în programul de licență. Deși acest lucru ar apărea mai rar dacă elevii ar urma abordarea în 5 paşi recomandată aici, schimbarea obiectivelor de carieră pe parcursul anilor de licență este comună. Amintiți-vă că schimbarea specializării în cadrul departamentului (de exemplu, de la educație fizică la terapia prin exerciţiu) poate întârzia absolvirea cu un an sau mai mult. Schimbarea poate fi, de asemenea, un inconvenient. Dacă te decizi să schimbi specializarea la un cu totul alt domeniu, absolvirea ar putea fi împinsă chiar mai mult în viitor. Făcând o astfel de schimbare drastică va trebui, de asemenea, să socializezi într-un alt departament, să te obişnuieşti cu profesorii noi, și să formezi alianțe cu colegii noi de clasă. Incomodă sau nu, trecerea este mai bine făcută, să suporţi întârzieri și neplăceri decât să continui formarea pentru o carieră în care ai un interes scăzut. Dacă eşti departe în programul tău de licență și îţi dai seama că interesele de carieră ţi sau schimbat la o altă profesie de activitate fizică, cea mai bună acțiune ar fi să finalizezi programul actual și să-l urmezi cu o diplomă de master în domeniul tău de interes. Cât de dedicat sunt în a mă pregăti să devin cel mai bun profesionist posibil? Cât de mult ești dispus să investeşti pentru a atinge succesul în profesia aleasă? Acest ultim pas al procesului poate fi cel mai important, deoarece depăşeşte toate celelalte întrebări din acesta. Este posibil să fi avut puțină dificultate răspunzând la întrebările de până acum, dar dacă nu eşti dedicat să succezi, nu prea are rost să continuăm. Ești dispus să te angajezi să te pregăteşti

pentru a fi cel mai bun profesionist posibil? Să examinăm câteva dintre modurile prin care un astfel de angajament s-ar putea manifesta. Excelenţă în munca academică A absolvi cu un record academic superb este considerat de majoritatea angajatorilor un indicator de bază al nivelului tău de angajament în a deveni un profesionist remarcabil. În mod evident, unii studenți sunt mai talentaţi academic decât alţii, dar de multe ori studenții pot depăși neajunsurile mici din capacitatea lor academică prin depunere specială de efort. Puține lucruri fac o impresie de neșters asupra profesorilor mai mult decât dorința studentului de a munci din greu pentru a atinge succesul academic. Ce tipuri de comportamente sugerează dorinţa de a munci din greu? Participarea la clasă în mod regulat și la timp, vizitarea bibliotecii în mod regulat, și citirea articolelor de revistă și a cărţilor neatribuite despre subiectele pe care le studiezi în clasă toate sunt semne că iei în serios munca ta academică. Cei mai mulți profesori îi văd pe studenții care îi împodobesc după clasă cu întrebări despre materialul din lecția de zi ca fiind mai dedicaţi decât cei care le evită cu orice preț. Identificarea rapidă cu câmpul profesional Cât de devreme pe parcursul studiilor, studenţii se identifică cu cariera lor aleasă este, de asemenea, un bun indicator al angajamentului. În capitolele care urmează, veți găsi multe referințe la cariere profesionale. Intrarea într-o carieră profesională în timp ce eşti student poate fi indicatorul cel mai fiabil de angajament. Asociațiile profesionale primesc, de obicei, preprofesioniştii pentru taxe reduse și oferă tarife reduse de înregistrare la conferințe. Membrii primesc publicația organizației și alte informații în mod regulat. Participarea la conferinţe profesionale este un alt indicator. Asociațiile profesionale organizează de obicei reuniuni anuale internaționale și naționale, care includ prelegeri, ateliere de lucru și expoziții de echipamente utilizate în practica De ce este important să te identifici cu o profesie în timp ce eşti încă un student? Răspunsul este că studenții care se văd pe sine ca membrii ai profesiei tind să se apropie de studiile lor cu emoție şi vigoare specială. Orientarea lor se schimbă de la cea a unui student care vede cursurile ca pe nişte obstacole în calea obținerii unei diplome în cea a unui profesionist care încearcă să scoată din fiecare curs cunoștințele și abilitățile care îl vor ajuta să se dezvolte în cel

mai bun profesionist posibil. Atunci când te identifici cu profesia aleasă, vei căuta sfatul profesioniștilor veterani și îi vei urmări în practică. Vei începe să stabileşti o rețea de comunicații cu profesioniști practicanţi și vei deprinde obiceiul de a citi reviste în domeniul tău. Vei învăţa limbajul de teren și vei începe să te simţi confortabil în jurul profesioniștilor experimentaţi, cu toate că te află încă în faza de pregătire a carierei tale. O altă modalitate de a te identifica de timpuriu cu o profesie de activitate fizică este de a obține certificare într-o zonă în care ai de gând să lucrezi. A deveni preocupat cu viaţa de facultate A deveni preocupat înseamnă a fi conectat cu ceea ce se întâmplă în jurul tău. Imediat după performanţa academică, nivelul tău de preocupare din departamentul, facultatea şi comunitatea în care te afli este unul dintre cei mai buni indicatori a nivelului tău de angajament în a deveni un profesionist de succes. Din păcate, nivelul de preocupare a studenţilor din campusuri par să fi scăzut în ultimii ani, o tendinţă pe care facultatea şi administratorii o găsesc tulburătoare (Flacks & Thomas 1998, November 27). Care sunt studenţii preocupaţi? Studenţii preocupaţi sunt cei care îşi asumă responsabilitatea pentru experienţele lor academice şi viitorul profesional. Ei sunt curioşi, şi îşi testează constant limitele personale, căutând noi moduri de a deveni implicat în experienţe de viaţă. Ei sunt lideri activi şi energetici care văd departamentul ca pe departamentul LOR şi caută moduri de a participa în viaţa sa operaţională. Ei au şanse mari de a deveni lideri în cluburile lor majore sau în organizaţiile studenţeşti sau coordonatori de evenimente caritabile, şi alte activităţi comunitare din afara mediului academic. În afară de a deveni implicat în activități sociale și organizaționale extrașcolare, ar trebui să te implici în activități academice, de asemenea. Are un profesor nevoie de un student să asiste la un proiect de cercetare? Să nu îţi fie teamă să îţi arăţi interesul pentru astfel de proiecte. Studiul independent nu numai reflectă un nivel ridicat de angajament din partea ta dar oferă, de asemenea, o oportunitate excelentă de a dezvolta tipul de abilități de conducere și cunoștințe esențiale pentru succesul în lumea de dincolo de colegiu. A urma cursurile unui Masterat Dovadă de angajament într-o profesie poate fi, de asemenea, reflectată în planurile de a urmări masteratul. În profesii precum fizioterapia, o diplomă de licenţă este un grad minim de intrare, precum și profesia de kinetoterapeut, care în viitorul apropiat necesită diploma de master. Certificarea permanentă pentru predarea educației fizice necesită o diplomă de master sau

echivalentul acesteia. Este posibil să nu fi pregătit să te gândeşti la masterat atât de devreme în cursul pregătirii tale de licență, sau poate ai hotărât să amâni decizia până la câțiva ani după ce ai absolvit. Pentru mulți, acest lucru poate fi un plan sensibil. În general, însă, luarea din timp a deciziei de a continua cu studii postuniversitare avansate în profesiile de activitate fizică este un alt indiciu al angajamentului. În general, programele de master oferă educație avansată într-o serie de domenii de specialitate, deși nu toate universitățile oferă toate specializările. Un membru al facultăţii tale ar putea fi o sursă excelentă în ceea ce privește instituțiile la care te-ai putea duce. În plus, poți găsi postere sau broșuri publicitare de studiu postuniversitar de la diferite instituții. Dacă amâni masterul până după ce ţi-ai asigurat un loc de muncă și plănuieşti să te duci la forme cu recvență redusă, s-ar putea să ai nevoie chiar de patru sau cinci ani pentru a finaliza un master. 4.1. Cariere profesionale în Kinetoterapie şi motricitate specială Ocupaţii specifice: kinetoterapeut (222905), profesor de cultură fizică medicală (222904), asistent de cercetare în educaţie fizică şi sport (255902). Ocupaţii posibile: conducător de întreprindere mică - patron (girant) învăţământ, sănătate, sport, turism, informatică (131901), ofiţer control doping (244605), corespondent de presă (245106), corespondent radio (245105), redactor (245113). Noi ocupaţii propuse pentru a fi incluse în COR: profesor kinetoterapeut, ergoterapeut (cu studii superioare de specialitate), educator în unităţi de handicapaţi (cu studii superioare de specialitate), instructor - educator în unităţi de handicapaţi (cu studii superioare de specialitate), asistent de cercetare în kinetoterapie, coordonator complex de recuperare. Competenţe profesionale Descriptori de nivel ai elementelor structurale ale competenţelor profesionale C1 Proiectarea modulară (Kinetoterapie şi motricitate specială, Sport şi performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă) şi planificarea conţinuturilor de bază ale domeniului cu orientare interdisciplinară.

C2 Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare, cu accent interdisciplinar (Kinetoterapie şi motricitate specială, Sport şi performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă). C3 Evaluarea clinică primară (funcţională) şi diagnoza nevoilor de intervenţie kinetoterapeutică. C4 Realizarea programelor de intervenţie kinetoterapeutică, cu caracter profilactic, curativ sau de recuperare. C5 Utilizarea metodelor şi tehnicilor de intervenţie kinetoterapeutică. C6 Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului. CUNOŞTINŢE 1. Cunoaşterea, înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale domeniului şi ale ariei de specializare; utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională C1.1. Descrierea şi utilizarea adecvată în comunicarea profesională a conceptelor, teoriilor, tehnicilor şi metodelor specifice kinetoterapiei. C2.1. Identificarea şi explicarea conceptelor, teoriilor şi modelelor specifice curriculum-ului integrat C3.1. Identificarea conceptelor referitoare la evaluarea clienţilor şi la diagnoza nevoilor lor de intervenţie kinetoterapeutică. C4.1. Analiza teoriilor care fundamentează strategiile kinetoterapeutice şi modalităţile de aplicare a programelor de intervenţie kinetoterapeutică. C5.1. Descrierea metodelor şi tehnicilor de intervenţie kinetoterapeutică (terapii clasice cu agenţi fizici, chimici, terapii alternative, aplicaţii software etc.). C6.1. Descrierea structurii şi a modului în care funcţionează organizaţiile care oferă servicii de kinetoterapie, în relaţia lor dinamică cu piaţa. 2. Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri de concepte, situaţii, procese, proiecte etc. asociate domeniului

C1.2. Operaţionalizarea conceptelor cheie din domeniul kinetoterapiei, formularea de ipoteze pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri de situaţii asociate cu intervenţia kinetoterapeutică. C2.2. Utilizarea cunoştinţelor fundamentale şi de specialitate pentru explicarea şi interpretarea stărilor de sănătate şi de boală ale indivizilor aflaţi în diverse etape de vârstă şi în variate contexte socio-profesionale. C3.2. Explicarea şi interpretarea diferitelor tipuri de evaluare a nevoilor clienţilor prin aplicarea cunoştinţelor de bază. C4.2. Explicarea şi interpretarea variatelor aspecte asociate cu implementarea programelor de intervenţie kinetoterapeutică. C5.2. Explicarea mecanismelor de acţiune care stau la baza metodelor şi a tehnicilor de intervenţie kinetoterapeutică, dintr-o perspectivă istorică a dezvoltării lor. C6.2. Descrierea şi explicarea proceselor organizaţionale ce constituie contextul serviciilor kinetoterapeutice; explicarea relaţiei dintre cerere şi ofertă pe piaţa serviciilor de kinetoterapie. ABILITĂŢI 3. Aplicarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de probleme/situaţii bine definite, tipice domeniului în condiţii de asistenţă calificată C1.3. Identificarea tehnicilor şi metodelor de intervenţie kinetoterapeutică adecvate unor contexte specifice. C2.3. Identificarea şi aplicarea într-o manieră critică a unor principii de bază pentru dezvoltarea unor strategii de rezolvare a problemelor asociate intervenţiei kinetoterapeutice (abilităţi de gândire critică, de luare a deciziilor şi de rezolvare de probleme). C3.3. Proiectarea şi planificarea evaluării clienţilor şi a diagnozei nevoilor lor de intervenţie kinetoterapeutică. C4.3. Aplicarea unor principii şi metode de bază pentru realizarea de intervenţii kinetoterapeutice individualizate C5.3. Proiectarea şi aplicarea unor metode şi tehnici de intervenţie kinetoterapeutică, integrând factori contextuali.

C6.3. Identificarea schimbărilor care se produc în organizaţiile care oferă servicii de kinetoterapie, a necesităţii implementării în practică a diferitelor particularităţi organizaţionale şi a standardelor ocupaţionale. 4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia calitatea, meritele şi limitele unor procese, programe, proiecte, concepte, metode şi teorii C1.4. Identificarea şi selectarea metodelor adecvate de evaluare a eficienţei şi eficacităţii programelor de intervenţie kinetoterapeutică. C2.4. Realizarea unui raţionament corect de evaluare a calităţii unor programe de intervenţie kinetoterapeutică, prin utilizarea cunoştinţelor teoretice. C3.4. Identificarea şi alegerea criteriilor de apreciere a calităţii proceselor de evaluare şi de diagnoză a nevoilor de intervenţie kinetoterapeutică. C4.4. Alegerea şi utilizarea unor criterii de apreciere a calităţii soluţiilor posibile de intervenţie kinetoterapeutică în diverse contexte. C5.4. Descrierea limitelor utilizării tehnologiilor de intervenţie kinetoterapeutică, din perspectivă medicală, psihologică, economică, socială şi culturală. C6.4. Identificarea criteriilor relevante în evaluarea calităţii proceselor de management în organizaţiile ofertante de servicii de kinetoterapie. 5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea unor principii şi metode consacrate în domeniu

C1.5. Proiectarea şi planificarea unui program de intervenţie kinetoterapeutică ce presupune utilizarea unor principii şi metode clasice, cu valoare recunoscută în domeniu. C2.5. Selectarea cunoştinţelor teoretice relevante pentru realizarea managementului clinicoterapeutic al beneficiarilor serviciilor de kinetoterapie. C3.5. Realizarea unor demersuri practice de evaluare şi diagnoză a nevoilor de intervenţie kinetoterapeutică ale clienţilor, cu validarea nevoilor de intervenţie identificate.

C4.5. Realizarea unor programe de intervenţie kinetoterapeutică adaptate nevoilor clienţilor şi situaţiilor concrete de aplicare. C5.5. Argumentarea şi folosirea dinamică a tehnologiilor kinetoterapeutice, în cadrul unui program kinetoterapeutic, în scop profilactic, curativ sau de recuperare. C6.5. Identificarea factorilor care influenţează managementul activităţilor proprii şi al altor persoane din echipa multidisciplinară de intervenţie. Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei: Elaborarea unui program de intervenţie kinetoterapeutică, cu argumentarea utilizării acelor concepte, teorii, modele, tehnici şi metode de intervenţie kinetoterapeutică. Selectarea conţinuturilor/ formelor şi tipurilor de mişcare în vederea ameliorării stării de sănătate pe tipologii cazuistice. Realizarea unui algoritm de evaluare şi diagnoză a nevoilor de intervenţie kinetoterapeutică ale clienţilor, care să demonstreze integrarea perspectivei teoretice şi aplicative. Alcătuirea, aplicarea şi monitorizarea unui program kinetic, cu scopuri şi obiective bine precizate, utilizându-se tehnici şi metode adecvate. Realizarea unui program de intervenţie kinetoterapeutică bazat pe metode şi tehnici clasice sau moderne. Exercitarea rolurilor kinetoterapeutului din perspectiva formării manageriale profesionale. Descriptori de nivel ai competenţelor transversale 6. Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie restrânsă şi asistenţă calificată 7. Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea de sarcini pentru nivelurile subordonate 8. Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficientă a resurselor şi tehnicilor de învăţare, pentru dezvoltarea personală şi profesională

Competenţe transversale CT1. Organizarea de programe kinetoterapeutice în condiţii de asistenţă calificată, cu respectarea normelor de etică şi deontologie profesională. CT2. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice intervenţiilor kinetoterapeutice CT3. Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi adaptabilităţii la cerinţele pieţei muncii, potrivit propriului proiect de dezvoltare personală . Standarde minimale de performanţă pentru evalurea competenţei Identificarea adecvată a elementelor legate de eficienţa, responsabilitatea şi etica profesională a kinetoterapeutului în cadrul unui program de intervenţie kinetoterapeutică. Identificarea rolurilor profesionale la nivelul unei echipe multidisciplinare în realizarea unui proiect de intervenţie. Conceperea unui plan de dezvoltare personală centrat pe conştientizarea necesităţii de formare continuă, cu identificarea corectă a resurselor/ potenţialului de învăţare; elaborarea, tehnoredactarea şi susţinerea unei lucrări de specialitate. 4.2. Cariere profesionale în Educaţie fizică şi sportivă Ocupaţii specifice: 235204 referent de specialitate învăţământ, 232201 profesori în învăţământul gimnazial; sport, asistent de cercetare în educaţie fizică şi sport (255902),

Ocupaţii posibile (conform COR): 122907 conducător tabără şcolară; 131901 conducător de întreprindere mică patron (girant) învăţământ, sănătate, sport, turism, informatică; 244801 consilier pentru tineret; 244605 ofiţer control doping; 245106 corespondent de presă, 245105 corespondent radio, 245113 redactor

Noi ocupaţii propuse pentru a fi introduse în COR: profesor de educaţie fizică (şi sport), secretar de federaţie sportivă( cu studii superioare de specialitate), manager sportiv cu studii superioare de specialitate, organizator de competiţii sportive cu studii superioare de specialitate, consultant integrare/reintegrare socială prin sport, consultant

amenajări spaţii

destinate activităţilor sportiv-recreative şi de refacere/recuperare cu studii superioare de specialitate, coordonator echipă ghid sportiv cu studii superioare de specialitate, coordonator echipă monitor sporturi montane, Instructor (monitor) schi/călărie /golf/tenis/înot/sporturi extreme cu studii superioare de specialitate, animator sportiv în industria turismului şi a serviciilor hoteliere cu studii superioare de specialitate, asistent de cercetare în educaţie fizică şi sport cu studii superioare de specialitate, preparator sportiv cu studii superioare de specialitate, animator sportiv cu studii superioare de specialitate, antrenor personal (personal trainer) cu studii superioare de specialitate, instructor sportiv cu studii superioare de specialitate, secretar federaţie sportivă cu studii superioare de specialitate, monitor de schi, snowboard şi sporturi de alunecare pe gheaţă şi pe zăpadă cu studii superioare de specialitate; instructor de fitness cu studii superioare de specialitate, comentator de evenimente sportive cu studii superioare de specialitate, impresar sportiv cu studii superioare de specialitate, agent de joc cu studii superioare de specialitate Competenţe profesionale Descriptori de nivel ai elementelor structurale ale competenţelor profesionale C1. Proiectarea modulară (Educaţie fizică şi sportivă, Sport şi performanţă motrică, Kinetoterapie şi motricitate specială) şi planificarea conţinuturilor de bază ale domeniului cu orientare interdisciplinară C2. Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare, cu accent interdisciplinar (Educaţie fizică şi sportivă, Sport şi performanţă motrică, Kinetoterapie şi motricitate specială)

C3. Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice şi a calităţii motricităţii potrivit cerinţelor/ obiectivelor specifice educaţiei fizice si sportive, a atitudinii faţă de practicarea independentă a exerciţiului fizic C4. Descrierea şi demonstrarea sistemelor operaţionale specifice Educaţiei fizice şi sportive, pe grupe de vârstă C5. Evaluarea nivelului de pregătire a practicanţilor activităţilor de educaţie fizică şi sport C6. Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului CUNOŞTINŢE 1. Cunoaşterea, înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale domeniului şi ale ariei de specializare; utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională C1.1Identificarea şi utilizarea conceptelor, teoriilor şi a modelelor privind proiectarea şi planificarea în activităţile de educaţie fizică şi sport C2.1Definirea şi utilizarea adecvată a terminologiei din programele specifice activităţilor de educaţie fizică şi sportive specifice programului de studii C3.1Identificarea elementelor ambientale specifice aplicării tehnicilor şi a metodelor de diagnosticare stadială (primară) a nivelului creşterii, dezvoltării şi a calităţii motricităţii activităţilor de educaţie fizică şi sport C4.1Utilizarea adecvată a conceptelor de dezvoltare, sănătate, potenţial biomotric şi de performanţă C5.1Utilizarea în comunicarea profesională a principiilor, regulilor şi sistemelor specifice pentru aprecierea nivelului stadial al dezvoltării corporale armonioase, a condiţiei fizice şi a motricităţii. C6.1Identificarea cadrului legal şi organizaţional privind utilizarea metodelor de management al activităţilor de educaţie fizică şi sport în contextul general al cererii şi ofertei de servicii specifice 2. Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri de concepte, situaţii, procese, proiecte etc. asociate domeniului C1.2Utilizarea cunoştinţelor privind evaluarea capacităţilor psiho-somato- funcţionale ale elevilor şi ale practicanţilor de activităţi de educaţie fizică şi sport

C2.2Argumentarea, interpretarea, operarea cu concepte privind omul – sistem bio-psihosocial hipercomplex şi aplicarea metodologiei generale de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ specific activităţilor de educaţie fizică şi sportivă C3.2Selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice pe cicluri de învăţământ/grad de pregătire/servicii sportive C4.2Explicarea mecanismelor motricităţii generale şi a mijloacelor educaţiei fizice şi sportului C5.2Utilizarea metodelor proprii ştiinţelor înrudite pentru prelucrarea şi interpretarea rezultatelor C6.2Identificarea şi descrierea proceselor şi relaţiilor din cadrul grupului (practicanţi de activităţi de educaţie fizică şi sportive, echipa de specialişti şi voluntari) din perspectiva managementului activităţilor specifice ABILITĂŢI 3. Aplicarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de probleme/situaţii bine definite, tipice domeniului în condiţii de asistenţă calificată C1.3Aplicarea principiilor şi metodelor de bază pentru elaborarea deciziilor privind activităţile de proiectare şi planificare a conţinuturilor specifice activităţilor de educaţie fizică şi sportive C2.3Identificarea modelelor şi implementarea lor în procesul de predare-învăţare pe baza definirii şi utilizării principiilor de bază ale lecţiilor şi conducerii activităţilor de educaţie fizică şi sportive C3.3Folosirea feed-back-ului pentru optimizarea setului de mijloace aplicat pentru evaluarea diagnostică stadială C4.3Abordarea procesuală a motricităţii specifice mijloacelor educaţiei fizice şi sportive, prin folosirea legilor creşterii şi dezvoltării/perfecţionării fizice pentru optimizarea capacităţii biomotrice C5.3. Aplicarea principiului imparţialităţii în apreciere şi a egalităţii de şanse pentru pregătirea şi valorificarea ei în activităţile specifice şi viaţa socială

C6.3. Adaptarea structurii grupului de elevi ş/sau a practicanţilor de educaţie fizică şi sport la cerinţele, mijloacelor şi standardele specifice ale educaţiei fizice şi sportive 4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia calitatea, meritele şi limitele unor procese, programe, proiecte, concepte, metode şi teorii C1.4.Analizarea cantitativă şi calitativă şi interpretarea documentelor de planificare în unităţile şcolare şi în structurile sportive - lecţii şi activităţi de educaţie fizică şi sportive C2.4. Conceperea, selectarea şi aplicarea unor instrumente de evaluare corelate cu cerinţele pe cicluri/grad de pregătire potrivit particularităţilor practicanţilor activităţilor de educaţie fizică şi sportive C3.4. Aplicarea tehnicilor şi metodelor de apreciere a rezultatelor evaluării lecţiilor şi activităţilor de educaţie fizică şi sportive C4.4. Utilizarea metodologiilor, tehnicilor şi procedeelor de formare / perfecţionare a deprinderilor de utilizare a spaţiului şi timpului în scop de relaţionare în activităţi specifice/ lecţii şi activităţi de educaţie fizică şi sportive C5.4. Desfăşurarea de activităţi în scopul transmiterii cultivării şi aprecierii spiritului sportiv, a fair-play-ului, a respectului faţă de valorile sportului, etica şi legalitatea domeniului C6.4. Aplicarea metodelor de analiză specifice managementului şi marketingului pentru evaluarea activităţii sportive şi a acţunilor grupurilor de practicanţi ai activităţilor de educaţie fizică şi sportive 5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea unor principii şi metode consacrate în domeniu C1.5. Elaborarea unor documente de planificare şi evidenţă potrivit didacticii educaţiei fizice şi sportive C2.5. Conceperea şi prezentarea unor sisteme de mijloace specifice educaţiei fizice şi sportive, programelor de timp liber şi activităţilor extracurriculare cu specific sportiv C3.5. Elaborarea unui proiect de optimizare a desfăşurării activităţilor de educaţie fizică şi sportive

C4.5. Formularea obiectivelor de instruire şi de integrare socială pe cicluri de învăţământ/nivel de vârstă şi grad de pregătire /activităţi specifice C5.5. Conceperea unor probe de control corelate cu obiectivele specifice ale educaţiei fizice şi sportive C6.5. Folosirea principiilor consacrate pentru elaborarea unui proiect de optimizare a activităţii în mediul educaţional specific şi în afara lui Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei: C1.6. Elaborarea unui plan de intervenţie pentru eficientizarea activităţilor de EFS la nivel instituţional (şcolar educaţional) şi comunitar C2.6 . Elaborarea unui program curricular de bună practică armonizat cu cele din UE C3.6. Utilizarea unor sisteme de evaluare şi apreciere a execuţiilor corecte pe componentele lecţiilor de educaţie fizică şi sportive C4.6. Elaborarea, selectarea şi prezentarea unor sisteme operaţionale pe componentele lecţiilor de educaţie fizică şi sportive şi ale motricităţii umane C5.6. Aplicarea unor instrumente de evaluare a lecţiilor de educaţie fizică şi sportive şi de apreciere a rezultatelor previzionate C6.6. Exercitarea rolurilor profesionale conferite de finalitatea programului de studii, din perspectiva formării manageriale Descriptori de nivel ai competenţelor transversale 6. Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie restrânsă şi asistenţă calificată 7. Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea de sarcini pentru nivelurile subordonate 8. Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficientă a resurselor şi tehnicilor de învăţare, pentru dezvoltarea personală şi profesională

Competenţe transversale CT1. Organizarea de activităţi de educaţie fizică şi sportive pentru persoane de diferite vârste şi niveluri de pregătire în condiţii de asistenţă calificată, cu respectarea normelor de etică şi deontologie profesională CT2. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor sportive CT3. Operarea cu programe digitale , documentarea şi comunicarea într-o limbă de circulaţie internaţională Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei Constituirea unei echipe şi organizarea unor activităţi de educaţie fizică şi sportive pe nivel de pregătire / vârstă prin îndeplinirea rolului în cadrul echipei Proiectarea şi conducerea adecvată a activităţilor integrate potrivit programelor stabilite Elaborarea, tehnoredactarea şi comunicarea de materiale documentare şi personale (referate, analize, rapoarte etc.) folosind limbajul specific domeniului 4.3. Cariere profesionale în Sport şi performanţă motrică Ocupaţii specifice: asistent de cercetare în educaţie fizică şi sport (255902), antrenor federaţie sportivă (122901) profesor în învăţământul gimnazial (232201) - cu respectarea legislaţiei în vigoare, artist de circ (245503) Ocupaţii posibile( conform COR): conducător de întreprindere mica patron (girant) învăţământ, sport, turism, refacere(131901), conducător tabără sportivă(122907), corespondent de presă (245106), corespondent radio(245105), redactor (245113) Noi ocupaţii propuse pt. a fi introduse în COR: secretar de federaţie sportivă( cu studii superioare de specialitate), organizator de competiţii sportive, consultant integrare/reintegrare socială prin sport, consultant amenajări spaţii destinate activităţilor sportiv-recreative şi de refacere, consultant creaţie - materiale/instalaţii/aparate pentru sport, coordonator echipă ghid

turism sportiv,

coordonator echipă monitor sporturi montane, coordonator echipa monitori

schi/călărie /golf/tenis/înot/sporturi extreme, antrenor (studii superioare de specialitate), antrenor personal (studii superioare de specialitate), preparator sportiv (studii superioare de specialitate), antrenor de fotbal profesionist (studii superioare de specialitate), antrenor de fitness (studii superioare de specialitate), arbitru judecător sportiv ( studii superioare de specialitate), oficial sportiv acreditat (studii superioare de specialitate), impresar sportiv (cu studii superioare de specialitate), inspector sportiv(cu studii superioare de specialitate), consultant pe probleme de sport în administraţia locală Competenţe profesionale Descriptori de nivel ai elementelor structurale ale competenţelor profesionale C1. Proiectarea modulară (Sport şi performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă, Kinetoterapie şi motricitate specială) şi planificarea conţinuturilor de bază ale domeniului cu orientare interdisciplinară C2. Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare, cu accent interdisciplinar (Sport şi performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă, Kinetoterapie şi motricitate specială) C3. Evaluarea

creşterii, dezvoltării fizice

şi a motricităţii, potrivit cerinţelor şi

modelelor specifice / ramură de sport C4. Descrierea, explicarea şi demonstrarea conţinuturilor specifice pe ramură de sport C5.

Evaluarea proceselor, rezultatelor învăţării şi atitudinii în context general de

pregătire specifică pe ramură de sport C6. Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului CUNOŞTINŢE 1. Cunoaşterea, înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale domeniului şi ale ariei de specializare; utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională

C1.1. Identificarea conceptelor, teoriilor şi a modelelor privind proiectarea şi planificarea în sport C2.1. Definirea si utilizarea adecvata a terminologiei specifice programului de studii şi a ramurilor de sport privind antrenamentul sportiv ,selecţia în sport şi performanţă motrică C3.1. Crearea mediului

adecvat aplicării tehnicilor şi a metodelor de diagnosticare

stadială a nivelului creşterii, dezvoltării şi motricităţii specifice / ramură de sport C4.1. Definirea conceptelor de potenţial biomotric şi de performanţă în scopul formării şi perfecţionării fiinţei umane C5.1. Interpretarea

regulamentelor, regulilor şi sistemelor specifice de apreciere a

activităţii practice şi a comportamentului în context specific pregătirii in sport şi participării la competiţii C6.1.

Identificarea

regulilor de constituire, funcţionare, conducere şi promovare a

grupurilor sportive în contextul general al ofertei pe ramură de sport / structuri sportive 2. Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri de concepte, situaţii, procese, proiecte etc. asociate domeniului C1.2. Selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice / ramură de sport în context general de pregătire şi competiţie C2.2. Argumentarea, interpretarea, operarea cu concepte privind omul – sistem bio-psihosocial hipercomplex şi aplicarea metodologiei generale de organizare şi desfăşurare a procesului de selecţie şi a pregătirii în sport C3.2.

Monitorizarea desfăşurării pregătirii şi a progresului pe componentele

antrenamentului C4.2. Explicarea complexă a mecanismelor motricităţii generale şi tehnicii specifice / ramuri de sport din perspectivă interdisciplinară C5.2. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor utilizând metode din domenii înrudite C6.2. Identificarea şi descrierea proceselor şi relaţiilor din cadrul grupului (sportiv şi echipa de specialişti) din perspectiva managementului pregătirii şi a participării la competiţie ABILITĂŢI

3. Aplicarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de probleme/situaţii bine definite, tipice domeniului în condiţii de asistenţă calificată C1.3. Utilizarea principiilor şi metodelor de bază pentru rezolvarea problemelor simple asociate proiectării şi planificării conţinuturilor specifice / stadiul I de pregătire / ramură de sport C2.3. Identificarea modelelor şi implementarea lor în procesul predare - învăţare pe baza definirii şi utilizării principiilor de bază ale antrenamentului sportiv şi ale organizării unui proces de selecţie/ ramură de sport C3.3. Folosirea feed-back-ului pentru optimizarea setului de mijloace aplicat pentru evaluarea diagnostică stadială C4.3. Abordarea procesuală a motricităţii specifice ramurilor sportive în sens performanţial, prin folosirea legilor creşterii şi dezvoltării / perfecţionării fizice pentru optimizarea capacităţii motrice şi de performanţă C5.3. Aplicarea principiului imparţialităţii în apreciere şi a egalităţii de şanse pentru pregătirea si valorificarea ei în competiţii/ manifestări specifice performanţei motrice C6.3. Adaptarea structurii grupului şi a mecanismelor de funcţionare la cerinţele realităţii practice şi standardele specifice ramurii sportive respective 4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia calitatea, meritele şi limitele unor procese, programe, proiecte, concepte, metode şi teorii C1.4. Analizarea cantitativă şi calitativă şi interpretarea documentelor de planificare pe micro / mezo / macrostructură pe ramură de sport C2.4 . Selectarea şi/ sau conceperea unor instrumente de evaluare conform particularităţilor / pe ramură de sport şi aplicarea metodelor de selecţie corelate cu cerinţele antrenamentului sportiv şi performanţei motrice C3.4 . Aplicarea tehnicilor şi metodelor de apreciere a rezultatelor evaluării pentru stadiul I al antrenamentului pe ramură de sport / performanţă motrică

C4.4. Utilizarea metodologiilor, tehnicilor şi procedeelor de formare / perfecţionare a deprinderilor de utilizare a spaţiului şi timpului în scop de relaţionare în activităţi specifice / ramură de sport C5.4. Desfăşurarea de activităţi în scopul transmiterii cultivării şi aprecierii spiritului sportiv, a fair-play-ului, a respectului faţă de valorile sportului şi etica domeniului C6.4. Aplicarea metodelor de analiză specifice managementului şi marketingului pentru evaluarea activităţii sportive şi a acțiunilor grupului 5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea unor principii şi metode consacrate în domeniu C1.5. Elaborarea unor documente de planificare şi evidenţă pentru microstructură, mezostructură, macrostructură conform cerinţelor din sportul de performanţă / obţinerii performanţelor motrice superioare C2.5. Conceperea şi prezentarea unor sisteme de mijloace specifice antrenamentului sportiv / ramură de sport / particularităţilor performanţei motrice C3.5. Elaborarea unui proiect de optimizare a sistemului de selecţie / ramură de sport C4.5. Formularea obiectivelor de instruire şi de performanţă / ramură de sport / vârstă şi nivel de pregătire C5.5. Utilizarea unor probe ce control consacrate / componentele antrenamentului sportiv pe ramură de sport / componentele motricităţii C6.5. Folosirea principiilor consacrate pentru elaborarea unui proiect de optimizare a activităţii în mediul educaţional specific şi în afara lui Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei: Elaborarea documentelor de planificare şi evidenţă a

conţinuturilor de bază ale

programului de studii / structuri temporale (micro, mezo, macrostructuri) pentru stadiul I al antrenamentului sportiv pe ramură de sport Selectarea şi aplicarea unor metode şi mijloace consacrate pentru realizarea curriculumului integrat, pe niveluri de vârstă şi de performanţă

Utilizarea unor sisteme de evaluare şi apreciere a execuţiilor corecte pe componentele antrenamentului, stadiul I Selectarea / elaborarea şi prezentarea unor sisteme operaţionale / componentele antrenamentului / ale motricităţii umane Aplicarea unor instrumente de evaluare a procesului de pregătire şi de apreciere a rezultatelor învăţării / componentele antrenamentului sportiv Exercitarea rolurilor profesionale conferite de finalitatea programului de studii , din perspectivă formării manageriale Descriptori de nivel ai competenţelor transversale 6. Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie restrânsă şi asistenţă calificată 7. Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea de sarcini pentru nivelurile subordonate 8. Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficientă a resurselor şi tehnicilor de învăţare, pentru dezvoltarea personală şi profesională Competenţe transversale CT1. Organizarea de evenimente specifice sportului pentru persoane de diferite vârste şi niveluri de pregătire în condiţii de asistenţă calificată, cu respectarea normelor de etică şi deontologie profesională CT2. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru în procesul de selecţie/ de pregătire / competiție CT3. Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi adaptabilităţii la cerinţele pieţei muncii, potrivit propriului proiect de dezvoltare personală Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei Constituirea unei echipe şi organizarea unui concurs la nivel de secţie / oraş pe nivel de pregătire / vârstă prin îndeplinirea rolului în cadrul echipei Proiectarea şi conducerea adecvată a activităţilor integrate potrivit programelor stabilite Elaborarea,

tehnoredactarea

şi

comunicarea

de

materiale

personale(referate, analize, rapoarte etc.) folosind limbajul specific domeniului.

documentare

şi

4.4.Cariere în Managementul sportiv Deţinătorul unei diplome în managementul sportiv îşi poate desfăşura activitatea în orice instituţie sau companie pe posturi care solicită studiul şi aplicarea cunoştinţelor din domeniul managementului educaţiei fizice şi a sportului pe piaţa forţei de muncă din România şi a spaţiului UE.  Manager sportiv – director sau manager, la nivelele de management ale unităţilor şcolare şi sportive, ale administraţiei publice de specialitate, ale structurilor sportive de drept privat şi public;  Manager al cluburilor de fitness;  Manager al proiectelor sportive;  Manager al activităţilor de turism sportiv şi de tip OUT-DOOR.  Organizator de competiţii al disciplinelor olimpice, paralimpice şi neolimpice.  Consultant în management sportiv. Sumarul Modului 4. Deciziile în carieră sunt printre cele mai importante decizii pe care oamenii le iau pe parcursul vieţii lor. Asemenea decizii sunt irevocabile; de fapt, probabil îţi vei schimba cariera de câteva ori pe parcursul vieţii tale active. Oricum, nu vei câştiga nimic amânându-ți angajamentul într-o carieră, ci dimpotrivă, vei avea mult de pierdut. Studenţii care fac angajamente în carieră din timp sunt într-o poziţie mai bună de a beneficia de educaţia lor din timpul licenţei decât studenţii care au doar planuri teoretice despre tipul de muncă pe care îl vor face după absolvire. Dacă ai decis să obţii o diplomă ar trebui să începi să-ţi evaluezi compatibilitatea cu o carieră în profesiile de activitate fizică. Acest lucru implică în mod obligatoriu a învăţa ce înseamnă a fi profesionist şi tipurile de muncă şi medii de lucru asociate cu fiecare profesie. Implică de asemenea o evaluare realistă a nivelului tău de entuziasm şi angajament către profesiile cu accent pe activitatea fizică. Întrebări și teme de control Scrie trei moduri prin care munca unui profesionist diferă de munca unui neprofesionist. De ce este important pentru profesionişti să meargă la conferinţe profesionale şi să citească literatură specializată? De ce este practica profesională o experienţă importantă în pregătirea studenţilor pentru viitoarea carieră profesională?

Bibliografia completă a Cursului Baciu, C., 1981, Aparatul locomotor, Bucureşti, Editura Medicală Bota, Aura, – 2007, Kinesiologie, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. Cârstea Gh., – 2000, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed. AN-DA, Dragnea A. & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – teorie şi didactică, Bucureşti, FEST. Dragnea A., Bota, Aura, – 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed Didactică şi Pedagogică, R.A. Dragnea A., A. Bota, H. lancu, M. Stănescu, S. Şerbănoiu, S. Teodorescu, V. Tudor – 2002, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed, Fest, Dragnea. A. S. Teodorescu, - 2002, Teoria sportului, Bucureşti, Ed. Fest, Epuran, M., - 2001, Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi Practică, Bucureşti, FEST, Epuran, M., Horghidan, V.- 1994, Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, A.N.E.F.S., Freeman H. W, - 2001, Physical education and sport in a changing society, 6-th edition, Boston, Allyn & Bacon A Pearson Educaţion Company Haywood, K, Getchell, N., - 2001, Learning activities for life-span motor development. Human Kinetics, Hoffman, S., (editor) – 2009, Introduction to Kinesiology, Third Edition: Studying Physical Activity, Champaign, Il, Human Kinetics. Kretchmar, S., - 1994, Practical philosophy of sport, Human Kinetics, Kovar K. Susan, Combs A. Cindy, Campbell Kathy, Napper-Owen Gloria, Worrell J. Vicki , 2004 – Elementary classroom teachers as movement educators, first edition, New York, published by McGrawHill Companies Payne, V., G., Isaacs, D., L., 2005, Human Motor Development: a Lifespan Approach –- Sixth Edition, Ed. McGraw-Hill, NY Sandor I., – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Cluj-Napoca, Curs, Uz intern. Sherill, Claudine, (2004), Adapted Physical Activity, Recreation, and Sport (Cross disciplinary and Lifespan), Sixth Edition, Ed. Mc Graw-Hill, NY, USA Sbenghe, T., 2002, Kiensiologie- Ştiinţa mişcării, Bucureşti, Edit. Medicală Zamora E, Ciocoi-Pop D. R., 2006. Artrologie şi Biomecanică umană generală, Cluj-Napoca,.Editura Risoprint Zamora E., Crăciun, D.D., 2006, Anatomia omului - aparatul locomotor. Artrologie şi biomecanică, Cluj-Napoca, Editura Risoprint

Scurtă biografie a titularului de curs Conf. dr. Şandor Iosif este Licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport, Specializarea atletism şi schi alpin; Doctor în geografie rurală a UBB, Facultatea de Geografie. Domenii de competenţă: discipline teoretice şi practice (Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Didactica specialităţii, Schi alpin, Kinesiologie - nivel licenţă şi Ontogeneza mişcării, Proiectare curriculară, Teoria şi metodologia instruirii în educaţia fizică la vârstă preşcolară, la nivel Master). Competenţele de cercetare ştiinţifică sunt demonstrate prin publicarea a 6 cărţi de specialitate în țară și una în Italia, peste 35 de lucrări ştiinţifice în publicaţii recunoscute şi

participarea activă la un grant naţional şi proiecte de cercetare internaţionale. Visiting Professor la“Plymouth State University”, Plymouth, New Hampshire, USA, Disciplinele predate: „Elementary Classroom teachers as Movement Educators”;“ Human Motor Development - a lifespan approach”;“Tennis”;“Track and Field”;“Ski”. Participare în cadrul programului Socrates / Erasmus /LLP -, la activitate didactică. Disciplinele predate: Teoria şi Didactica Educaţiei Fizice şi Sportului, Atletism şi Schi Alpin la Universităţile din: Madrid, Vila Real (Portugalia), Coimbra (Portugalia), Zwolle (Olanda), Roma, Preston (Marea Britanie), Bolu (Turcia), „Vives”, Torhout (Belgia). ŞEF CATEDRĂ

TITULAR DE DISCIPLINĂ

Conf. univ. dr. Rareș Pop Ciocoi

Conf. univ. dr. Iosif SANDOR