Kinetoprofilaxie Ichim - Ene.pdf

CUPRINS 9

INTRODUCERE CAP.I

CAP.II

CAP.III

NOŢIUNI INTRODUCTIVE Ce este kinetoprofilaxia Ce este Kinesiologia Ce este kinetoterpia Obiectivele kinetoprofilaxiei Obiective majore şi plan de activitate fizică pentru diferite categorii de indivizi Kinetoprofilaxia la sportivi Kinetoprofilaxia la gravide Kinetoprofilaxia la tinerele mămici Kinetoprofilaxia la vârstnici Kinetoprofilaxia la obezi Tehnici akinetice Tehnici kinetice Întrebări recapitulative KINETOPROFILAXIA ÎN PATOLOGIA SPORTIVĂ Obiective Aspecte particulare ale traumatologiei sportive Factorii care determină producerea traumatismelor în practica sportivă Principii de profilxie a traumatismelor Bazele kinetoprofilaxiei în sport – Abordarea metodologică a factorilor de risc în traumatologia sportivă Kinesiologia sportului Abordarea metodologicã multifactorială a producerii accidentãrilor sportive. Consideraţii teoretice Abordarea metodologicã multifactorială a producerii accidentãrilor sportive. Consideraţii practice Principii de masaj şi automasaj în practica sportivă Întrebări recapitulative KINETOPROFILAXIA LA OBEZI Generalităţi Factorii de risc pentru apariţia obezităţii la vârste tinere Metode de măsurare a indicilor antropometrici şi a compoziţiei corporale Obezitatea la copii 3

11 11 11 11 12 13 16 17 18 18 18 20 23 27 28 28 28 29 29 30 30 33 34 35 36 37 37 38 39 40

CAP.IV

Obezitatea la vârstnici Celulita Complicaţiile obezităţii Principii în terapia obezităţii Obiective în terapia obezităţii Tratamentul obezităţii prin mişcare şi exerciţiu fizic Efectele exerciţiului fizic la nivelul aparatelor şi sistemelor Efectele pozitive ale mişcării fizice Forma fizică Nivelul şi tipul de activitate fizică Activităţi fizice consumatoare a 150 kc Aspecte metodologice ale exerciţiului-efortului fizic la vârstnicii obezi Exemple de activităţi fizice controlate uşor de aplicat afară sau în casă Tratament recuperator fizio-kineto-balneoclimatic în obezitate Contraindicaţii şi limite ale tratamentului recuperator al obezităţii Întrebări recapitulative KINETOPROFILAXIA LA VÂRSTNICI Introducere în geriatrie Evidenţa efectelor exerciţiilor de antrenament şi activitate fizică la personae în vârstă Efectele asupra sistemului cardiovascular şi celui respirator Efectele asupra sistemului muscular şi celui osos Efectele asupra sistemului nervos Efectele asupra sistemului endocrin Efectele căzăturilor sau leziunilor cauzate de acestea Efectele asupra funcţiilor psihice Orientări bazate pe dovezi cu privire la rolul şi tipurile de evaluare Principii de examinare şi evaluare Beneficii psihologice şi cognitive ale activităţii pentru oamenii vârstnici Îndrumare pe bază de dovezi în privinţa antrenamentului pentru persoanele vârstnice Prevenirea leziunilor Individualizarea activităţii Suprasolicitarea progresivă Adaptarea la sesiunea de structurare Programe de exerciţii în grup versus cele făcute acasă 4

41 43 43 44 44 45 45 46 47 47 48 48 49 49 52 52 54 54 54 55 55 56 56 56 57 57 57 60 60 71 71 72 72 73

CAP.V

CAP.VI

CAP. VII

Întrebări recapitulative KINETOPROFILAXIA ÎN AFECŢIUNILE CARDIO-VASCULARE Generalităţi Kinetoprofilaxia în cardiopatia ischemică Rolul kinetoprofilaxiei în infarctul miocardic Kinetoprofilaxia în angina pectorală stabilă de efort Kinetoprofilaxia în revascularizarea miocardică Kinetoprofilaxia aritmicilor Kinetoprofilaxia în cardiopatia ischemică silenţioasă Kinetoprofilaxia în insuficienţa cardiacă Kinetoprofilaxia în hipertensiunea arterială Kinetoprofilaxia în hipotensiunea arterială Kinetoprofilaxia bolnavilor valvulari Kinetoprofilaxia în arteriopatiile periferice Kinetoprofilaxia în afecţiunile venoase Kinetoprofilaxia în posttransplant cardiac Întrebări recapitulative KINETOPROFILAXIA ÎN AFECŢIUNILE APARATULUI RESPIRATOR Generalităţi Metodele utilizate de kinetoprofilaxie în afecţiunile respiratorii Efectele exerciţiilor de respiraţie asupra organismului Exerciţii de respiraţie Beneficiile exerciţiilor de respiraţie Indicaţiile gimnasticii respiratorii Concluzii Întrebări recapitulative KINETOPROFILAXIA GRAVIDEI – GIMNASTICA PILATES Metoda Pilates Principiile de bază Schimbări care se produc în corp în perioada sarcinii Exerciţii pe timpul sarcinii Primul trimestru de sarcină Al doilea trimestru de sarcină Al treilea trimestru de sarcină Exerciţii post natale Exerciţii pentru aplatizarea abdomenului Exerciţii postnatale recomandate Exerciţii Kegel postnatale pentru întărirea perineului Metode de relaxare Întrebări recapitulative 5

74 75 75 76 77 80 81 82 82 83 84 85 86 87 88 91 92 94 94 95 99 100 102 103 103 103 105 105 105 105 105 105 108 109 111 113 114 116 117 118

CAP.VIII

CAP. IX

CAP. X

CAP. XI

HIDROTERAPIA-HIDROKINETOTERAPIA Generalităţi Efectele hidroterapiei asupra organismului Contraindicaţiile hidroterapiei Tehnici de hidroterapie Hidrokinetoterapia – Generalităţi Beneficiile hidrokinetoterapiei Întrebări recapitulative MASAJUL SUEDEZ Generalităţi Efectuarea masajului clasic Principalele procedee de masaj clasic Beneficii fizice şi emoţionale Beneficiile masajului suedez Efectele masajului terapeutic Obiectivele masajului Întrebări recapitulative MASAJUL SHIATSU Generalităţi Shiatsu-Rol Schiatsu-Indicaţii Meridianele din Schiatsu Autotratarea cu ajutorul tehnicii Schiatsu Fazele unui masaj schiatsu complet Autotratarea la nivelul diferitelor segmente ale corpului Exerciţii de încheiere Întrebări recapitulative REFLEXOLOGIA PLANTARĂ Generalităţi Reflexoterapia şi occidentul Diferenţa dintre reflexologie, reflexoterapie şi reflexodiagnostic Zonele reflexe Principiile reflexoterapiei Avantajele reflexoterapiei Reacţii posibile Indicaţii Contraindicaţii Importanţa stării psihice Sensibilitatea Cauzele depunerilor toxice în zonele reflexe şi ce reprezintă acestea Şedinţele de schiatsu Ordinea masării punctelor reflexe 6

119 119 119 120 121 125 126 126 127 127 127 128 131 131 132 133 133 135 135 135 135 136 138 139 140 143 144 145 145 145 146 147 147 148 148 149 149 149 150 150 151 151

Instrumente necesare pentru practicarea reflexoterapiei Poziţia în reflexoterapie Modul de masare a punctelor reflexe Tehnicile de masare Aspecte anatomo-fiziologice Modalităţi de relaxare a picioarelor Descrierea anatomică a sistemului nervos Cartografia picioarelor Descrierea zonelor reflexe şi acţiunea asupra lor Asemănări şi deosebiri între reflexoterapie şi presopunctură Întrebări recapitulative CAP. XII REFLEXOLOGIA PALMARĂ Definiţie Scopul reflexologiei palmare Cum acţionează reflexologia palmară Beneficiile reflexologiei palmare Cui se adresează reflexologia palmară Cât durează o şedinţă de reflexoterapie Reflexoterapia în timpul sarcinii Harta cu punctele reflexogene Traducerea cuvintelor din harta punctelor reflexogene Avantajele reflexologiei palmare în comparaţie cu reflexologia plantară Indicaţiile reflexologiei palmare Contraindiaţiile reflexologiei palmare Metode şi tehnici de reflexologie palmară Întrebări recapitulative CAP.XIII YOGA Generalităţi Etape în yoga Indicaţii în efectuarea exerciţiilor Antrenamentul fizic în yoga Exerciţii de respiraţie yoga Întrebări recapitulative CAP. XIV YUMEIHO Terapia de corectare a coxalelor prin masaj şi presopunctură Generalităţi Istoricul terapiei Yumeiho Eficienţa curativă şi profilactică Kinetoterapie şi terapie yumeiho Teoria centrului de greutate al corpului uman în relaţie cu afecţiunile coloanei vertebrale 7

152 152 153 153 154 157 161 161 162 165 165 166 166 166 166 167 167 167 167 168 168 169 169 170 171 172 173 173 173 174 174 184 185 186 186 186 187 187 187 188

Contraindicaţiile aplicării terapiei Yumeiho. Indicaţiile aplicării terapiei Yumeiho Tehnici utilizate în Yumeiho Întrebări recapitulative CAP. XV JOGGINGUL Generalităţi Raţiuni pentru a alerga Condiţii de practicare a joggingului Recomandări Refacerea Supraantrenamentul Alimentaţia Întrebări recapitulative CAP. XVI FITNESS Generalităţi Fitness-ul cardio-vascular şi respirator Componentele fitness-ului Tipuri de fitness Efectele fitness-ului Încălzirea în fitness Exerciţii de încălzire (Imagini) Fitness la sală (Imagini) Nu abandonaţi Întrebări recapitulative CAP.XVII STRETCHING Definiţie Metodele de stretching Avantajele stretching-ului Beneficiile stretchingului Stretching şi respiraţie Tipuri de stretching Exerciţii de stretching Stretching-ul şi munca sedentară Concluzii Întrebări recapitulative BIBLIOGRAFIE TEXT BIBLIOGRAFIE POZE

8

189 191 193 205 206 206 206 207 209 211 211 212 212 213 213 213 213 213 213 214 215 220 225 225 226 226 226 227 227 228 229 231 233 234 235 237 240

INTRODUCERE Analizând definiţia kinetoprofilaxiei constatăm că ea foloseşte toate metodele kinetoterapiei pentru conservarea şi ameliorarea sănătăţii, precum şi pentru a preveni complicaţiile şi sechelele consecutive unei patologii. Pentru a surprinde cât mai clar aceste două componente, lucrarea noastră a fost structurată în două mari părţi. În prima parte, pe lângă definirea termenilor, s-au trecut în revistă categoriile mari de populaţie, respectiv cei sănătoşi, dar şi cei aflaţi sub incidenţa unei patologii specifice, asupra lor intervenind kinetoprofilaxia primară, secundară sau terţiară. În partea a doua a materialului au fost prezentate mai multe metode kinetoterapeutice. Materialul s-a dorit un suport de curs, iar în acest sens nu putem emite pretenţia că în fiecare capitol s-a reuşit tratarea în detaliu a fiecărui element. Considerăm însă, că datele furnizate, într-o formă pe care ne-am dorit-o explicită, vor furniza celor interesaţi, toate elementele importante pentru fiecare dintre subiectele abordate. S-a considerat că folosirea imaginilor într-un număr mare va facilita asimilarea procedeelor sau procedurilor. Consemnăm aportul deosebit al studenţilor de la specializarea kinetoterapie, care s-au implicat cu toată energia, atât în structurarea textului, cât, mai ales, în ilustrarea acestuia. Astfel s-a reuşit, considerăm noi, realizarea unui material atractiv, accesibil şi acceptat ca un instrument de lucru indispensabil formării profesionale primare. Acest demers, constituie şi un experiment reuşit, vizând cooptarea şi implicarea studenţilor în proiecte clare, motivate şi în acelaşi timp motivante. Rămânem deschişi oricăror sugestii, ştiut fiind faptul că în urna realizării unui astfel de „produs”, rămân încă multe informaţii de consemnat. Autorii

9

10

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE CE ESTE KINETOPROFILAXIA Kinetoprofilaxia este acea ramură a Kinesiologiei care, folosind mijloacele Kinetoterapiei*, studiază procesul de optimizare a stării de sănătate, prevenirea îmbolnăvirilor, complicaţiilor sau sechelelor acestora şi se adresează persoanelor sănătoase dar al căror activităţi, medii în care trăiesc, factori ereditari, vârstă etc. cresc factorul de risc şi predispoziţia lor la îmbolnăviri sau persoanelor bolnave pentru a nu se agrava starea lor de boală şi pentru a preveni instalarea sechelelor. Cu alte cuvinte, Kinetoprofilaxia se adresează tuturor persoanelor. Kinetoterapia se împarte în kinetoprofilaxie primară, secundară şi terţiară. Kinetoprofilaxia primară este acea ramură a kinetoprofilaxiei care are ca scop prevenirea îmbolnăvirilor, adică menţinerea stării de sănătate utilizând diferite mijloace (jogging-ul, gimnastica aerobică, plimbările cu bicicleta, mersul pe jos etc.). Deci, kinetoprofilaxia se aplică omului sănătos. Kinetoprofilaxia secundară are rolul de prevenire a complicaţiilor îmbolnăvirilor, adică se aplică omului deja bolnav. Kinetoprofilaxia terţiară se adresează persoanelor bolnave, care suferă de afecţiuni cronice şi se aplică acestora în scop de prevenire a instalării sechelelor care pot rezulta în urma acestor afecţiuni. Datorită faptului că Kinetoprofilaxia operează cu obiectivele Kinetoterapiei, unii consideră că Kinetoterapia este un domeniu mai vast care cuprinde şi Kinetoprofilaxia. Conform celor spuse mai sus, Kinetoprofilaxia este una din ramurile kinesiologiei. Dar ce este Kinesiologia şi care este cealaltă ramură a acesteia care împreună cu kinetoprofilaxia o definesc? CE ESTE KINESIOLOGIA Kinesiologia este o ştiinţă biologică interdisciplinară care se ocupă cu studiul mişcării corpului omenesc, a elementelor funcţionale care concură la realizarea acesteia şi a modalităţilor de compensare a perturbărilor reversibile, parţial reversibile şi ireversibile. Kinesiologia are două ramuri. Aceste sunt: Kinetoprofilaxia şi Kinetoterapia. CE ESTE KINETOTERAPIA Kinetoterapia este o formă de terapie prin mişcare care are ca scop: 11

• Îmbunătăţirea capacităţii generale de mişcare • Îmbunătăţirea capacităţii generale a marilor funcţii ale organismului • Corectarea funcţiilor segmentului sau părţilor corpului implicate în afecţiune • Prevenirea formării unor deprinderi compensatorii defectuoase • Stimularea capacităţii de cooperare şi de menţinere a unui potenţial psihic ridicat pe tot parcursul procesului de recuperare.

OBIECTIVELE KINETOPROFILAXIEI Ele sunt de două tipuri: generale şi specifice După Zenovia Stan, obiectivele generale ale kinetoprofilaxiei sunt: •

menţinerea mobilităţii articulare, forţei şi rezistenţei musculare • menţinerea posturii corecte • creşterea capacităţii de efort • dezvoltarea coordonării şi abilităţii mişcărilor Obiectivele specifice se adresează persoanelor care sunt supuşi unui risc mai mare pentru apariţia deviaţiilor coloanei vertebrale. De exemplu, femeile în situaţie de maternitate sau persoanele care lucrează în construcţii. Ambii, solicită intens coloana vertebrală, datorită apariţiei forţelor care dezechilibrează corpul. În acest sens, obiectivele kinetoterapeutului sunt: • să cunoască ce mijloace din Kinetoprofilaxie, adică din Kinetoterapie, trebuie să utilizeze pentru fiecare caz în parte în scopul asigurării sănătăţii acestui individ 12

•

să poată selecta cele mai uzitate metode şi mijloace în cazuri mai speciale (femei însărcinate, persoane vârstnice, copil mic etc.) • să fie capabil pentru a realiza programe kinetice complete pentru orice categorie de oameni Un kinetoterapeut trebuie să aplice unele mijloace în vederea optimizării stării de sănătate a indivizilor cărora se adresează. Aceste mijloace le aplică în funcţie de fiecare caz în parte. La selecţionarea mijloacelor cu care va opera în procesul de întreţinere sau refacere, un rol important are experienţa kinetoterapeutului. Deoarece de această experienţă nu dispun proaspeţii absolvenţi şi practicanţi, mai jos avem unele recomandări care trebuie luate în considerare în selecţionarea mijloacelor dacă vrem să avem rezultatele dorite. Elementele ce trebuie luate în considerare sunt: vârsta pacientului şi starea patologică. OBIECTIVE MAJORE ŞI PLAN DE ACTIVITATE FIZICĂ PENTRU DIFERITE CATEGORII DE INDIVIZI COPII (1-14 ANI) Obiective majore ale antrenamentului la efort • creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă • dezvoltarea psihică normală • dezvoltarea interesului şi a priceperilor pentru formarea unui stil de viaţă activ ca adult • reducerea factorilor de risc în bolile cardiovasculare

13

Planul de activitate fizică Tip: bazat pe mase mari musculare, exerciţii dinamice, câteva exerciţii rezistive grele şi exerciţii de asuplizare Intensitate: moderată spre viguroasă Durată: în total mai mult decât 30 de minute pe zi într-o şedinţă sau în mai multe şedinţe Frecvenţă: în fiecare zi.

• • • •

ADULT TÂNĂR (15-24 ANI) Obiective majore ale antrenamentului la efort creştere şi dezvoltare fizică optimală dezvoltare psihică normală reducerea factorilor de risc în bolile cardio-vasculare dezvoltarea interesului şi priceperilor pentru un stil de viaţă activ ca adult

Planul de activitate fizică Tip: exerciţii dinamice efectuate cu grupe mari musculare, exerciţii de forţă şi mobilitate Intensitate: moderată spre viguroasă Durată: în total mai mult de 30 de minute pe şedinţă Frecvenţă: cel puţin o dată la 2 zile

• • • •

ADULT (25-65 ANI) Obiective majore ale antrenamentului la efort prevenirea şi tratamentul bolilor cardiovasculare prevenirea şi tratamentul diabetului de tip II menţinerea unei compoziţii corporale optimale îmbunătăţirea stării psihice 14

• păstrarea integrităţii musculo-scheletale

Planul de activitate fizică Tip: accentul pe exerciţii dinamice cu grupe mari musculare, câteva exerciţii rezistive grele şi exerciţii de mobilitate Intensitate: moderată Durată: în total mai mult de 30 de minute pe şedinţă Frecvenţă: cel puţin o dată la 2 zile ADULT BĂTRÂN (PESTE 65 ANI) Obiective majore ale antrenamentului la efort

15

• • • •

menţinerea capacităţii funcţionale generale păstrarea integrităţii musculo-scheletale îmbunătăţirea stării psihice prevenirea şi tratamentul bolilor cardiovasculare şi a diabetului de tip II Planul de activitate fizică Tip: accentul pe exerciţii dinamice şi câteva exerciţii rezistive grele (fără încărcare sau uşurate cu progresie lentă) Intensitate: moderată Durată: în funcţie de capacitatea individuală mai mult de 60 de minute pe zi în mai multe şedinţe Frecvenţă: o dată pe zi În general, kinetoprofilaxia se adresează tuturor categoriilor de vârstă indiferent de sex, nivel de pregătire fizică şi psihică, stare de sănătate etc. Totuşi, noi am încercat să le grupăm, acest lucru ajutându-ne să depistăm cu uşurinţă pericolul la care este expusă mai mult sau mai puţin fiecare grupă, şi după cum urmează să concepem cele mai potrivite programe, utilizând cele mai eficiente mijloace de întreţinere sau de refacere. Drept consecinţă, putem spune că grupele persoanelor care pot beneficia în mod special de kinetoprofilaxie, sunt: • sportivii • femeile însărcinate • tinerele mămici • vârstnicii • obezii • persoanele cu probleme cardiovasculare, respiratorii etc. Aşa că ne putem întâlni cu: KINETOPROFILAXIA LA SPORTIVI Efortul depus de către sportivi în timpul antrenamentelor şi competiţiilor creşte riscul accidentării şi îmbolnăvirii acestora, datorită solicitărilor intense, apropiate de limitele funcţionale ale organismului. În acest context apare ca fundamentală activitatea preventivă, de depistare a cauzelor şi mecanismelor accidentelor. Trebuie reţinut faptul că prevenirea accidentelor este posibilă numai dacă sunt cunoscute cauzele care le determină. Trebuie subliniat faptul că kinetoprofilaxia nu este independentă de antrenamentul sportiv. De exemplu, când un sportiv este predispus de o accidentare a gleznei datorită unei fracturi care a avut loc cu câtva timp în urmă, el va avea grijă la antrenament se întărească această articulaţie şi în acelaşi timp să o protejeze mai bine. De asemenea, veriga în care are loc 16

revenirea organismului după efort, este un fel de kinetoprofilaxie, deoarece prin revenirea marilor funcţii la starea obişnuită, organismului i se asigură echilibrul necesar. Începutul....

Dupa 20 de ani:

KINETOPROFILAXIA LA GRAVIDE (GIMNASTICA PRENATALĂ) Cunoscut este faptul că coloana vertebrală suferă modificări în timpul sarcinii conducând la dureri în zona lombară. Unul din obiectivele gimnasticii prenatale ar trebui să fie întărirea musculaturii paravertebrale. Alte obiective sunt: pregătirea psihosomatica a gravidei, tonifierea musculaturii planşeului pelvin care susţine fătul şi care este important in momentul expulsiei fetale, tonifierea musculaturii abdominale, educaţie 17

respiratorie prin diferenţierea respiraţiei abdominale de cea toracală, stimularea circulaţiei venoase de întoarcere şi circulaţiei limfatice, etc.

KINETOPROFILAXIA LA TINERELE MĂMICI (GIMNASTICA POST NATALĂ) Are ca scop refacerea rapidă a organismului după suprasolicitările din timpul sarcinii si naşterii. Aceasta poate începe la o săptămână după naşterea normală şi la o perioadă mai lungă după operaţia de cezariană, in funcţie de recomandările medicului, exerciţiile fiind adaptate fiecărei persoane in parte.

KINETOPROFILAXIA LA VÂRSTNICI Vârstnicii sunt persoane la care fenomenele de decondiţionare şi-au făcut deja apariţia. La ei se pune în special problema de o kinetoprofilaxie secundară. Efectele exerciţiilor fizice la vârstnici sunt numeroase: tonifierea musculaturii, lărgirea diametrului vaselor sanguine, înlăturarea stresului, stimularea organelor interne, îndepărtarea stărilor depresive, stimularea scăderii colesterolului, îmbunătăţirea fluxului sistemului limfatic etc. 18

KINETOPROFILAXIA LA OBEZI Obezitatea este cea mai frecvent întâlnită dereglare de nutriţie care a apărut odată cu modernismul. Kinetoprofilaxia este foarte importantă în prevenirea acesteia dar şi în prevenirea afecţiunilor care pot apărea în urma acesteia. Exerciţiile fizice cu care operează kinetoprofilaxia reglează nivelul glicemiei, cresc aportul energetic la nivel celular, contribuie la optimizarea stării de sănătate. Nivelurile de energie ridicate pot duce la o noua creştere a rezistenţei la efort, deci la o activitate fizica mai intensă conducând încetîncet la scăderea greutăţii corporale.

TEHNICI UTILIZATE ÎN KINETOTERAPIE Ele se clasifică în două mari categorii: • Tehnici akinetice. • Tehnici kinetice. 19

TEHNICI AKINETICE Tehnicile akinetice au două caracteristici de bază: absenţa contracţiilor musculare voluntare şi absenţa mişcării segmentului. Din această categorie fac parte: - Imobilizarea - Posturarea Imobilizarea: Este acea tehnică prin care corpul în întregime sau un anumit segment se menţine imobilizat pentru o anumită perioadă de timp cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate. În funcţie de scopul urmărit ea poate fi: - de punere în repaus - de contenţie - de corecţie Imobilizare de punere în repaus este indicată proceselor ce determină algii intense de mobilizare şi are loc prin utilizarea a diferitelor aparate şi suporturi.

Imobilizare de contenţie constă în menţinerea "cap la cap" a suprafeţelor articulare sau a fragmentelor osoase.

20

Imobilizare de corecţie constă în menţinerea pentru anumite perioade de timp a unor poziţii corecte, corective sau hipercorective în vederea corectării unor atitudini deficiente

Posturarea poate fi: - corectivă - de facilitare Posturările corective sunt cele mai utilizate în kinetoterapie. În multe cazuri se recomandă preventiv în boli a căror evoluţie este previzibilă. Posturările corective se adresează doar părţilor moi, al căror ţesut conjunctiv poate fi influenţat. Uneori se recomandă ca postura să fie adoptată după o încălzire prealabilă a respectivei zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă. Un mare interes în recuperarea funcţională îl reprezintă posturările care se fixează cu orteze. Se consideră că noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturări – imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor de mişcare câştigate prin kinetoterapia din timpul zilei. Posturările corective solicită intens articulaţia, de aceea se folosesc în special pentru articulaţiile mari. Menţinerea nu trebuie să depăşească 15-20 de minute. Din punct de vedere tehnic, posturările corective pot fi: - libere: Atitudini impuse pacientului şi adoptate voluntar de acesta pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare. 21

- liber-ajutate: Se realizează manual, prin suluri, perne etc.

- fixate: Realizate cu ajutorul unor aparate sau instalaţii. Ele restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăţi directe sau indirecte.

22

Posturări de facilitare Sunt posturări care induc efecte de facilitare asupra organelor interne. În vederea facilitării unui proces fiziologic perturbat de boală, poziţionarea corpului într-o anumită postură poate reprezenta un tratament de mare valoare. Ele sunt: 1. Posturările cu efectasupra aparatului cardiovascular - Antideclive (proclive) facilitează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică la nivelul extremităţilor si au rol profilactic sau curativ în edemele de stază. - Declive (antigravitaţionale) facilitează circulaţia arterială în capilare si se obţin prin menţinerea extremităţilor în sens gravitaţional. 2. Posturările cu efect asupra aparatului respirator - Profilactice – previn instalarea unor afecţiuni pulmonare secundare care se datoresc scăderii ventilaţiei bazelor pulmonare şi zonelor hilare. - Terapeutice, de drenaj bronşic – favorizează eliminarea secreţiilor bronşice din lobii şi segmentele pulmonare afectate.

TEHNICI KINETICE Ele sunt: - Tehnici kinetice statice (contracţia izometrică, relaxarea musculară) - Tehnici kinetice dinamice (active, pasive) 23

Tehnicile kinetice statice Se caracterizează prin modificarea tonusului muscular fără să se determine mişcarea segmentului: Contracţia izometrică reprezintă o contracţie musculară în care lungimea fibrei musculare rămâne constantă, în timp ce tensiunea musculară atinge valori maxime, prin activarea tuturor unităţilor motorii ale grupului muscular respectiv. Contracţia izometrică se realizează fără deplasarea segmentelor, contra unei rezistenţe egale cu forţa maximă a muşchiului respectiv sau când se lucrează contra unei greutăţi mai mari decât forţa subiectului, dar imobile.

Relaxarea musculară se realizează când tensiunea de contracţie a muşchiului respectiv scade, muşchiul se decontractează. Relaxarea reprezintă un proces psihosomatic, pentru că se adresează concomitent atât stării de tensiune musculară crescută, cât si stării psihice tensionate, vizând o reglare tonico-emoţională optimală. Relaxarea musculară poate fi: - generală: proces în legătură cu relaxarea psihică - locală: se referă la un grup muscular.

24

Relaxarea ca tehnică kinetică statică se referă la relaxarea locală Tehnicile kinetice dinamice Ele pot fi: - Active, dacă se realizează prin contracţia propriei musculaturi a segmentului ce se mobilizează - Pasive, dacă se realizează fără contracţie musculară Tehnicile kinetice dinamice active pot fi reflexe sau voluntare Mişcarea activă reflexă: Este realizată de contracţii musculare reflexe, necontrolate şi necomandate voluntar de pacient. Mişcările apar ca răspuns la un stimul senzitivo-senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii. Contracţia reflexă se poate produce prin reflexe medulare şi supramedulare. Mişcarea activă voluntară: Caracteristica acestei tehnici este mişcarea voluntară, comandată, ce se realizează prin contracţie musculară şi consum energetic. În mişcarea voluntară contracţia este izotonică, dinamică, muşchiul modificându-şi lungimea prin apropierea sau depărtarea capetelor de inserţie. Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară, sunt: - Creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcării unei articulaţii - Creşterea sau menţinerea forţei musculare - Recăpătarea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare Modalităţile tehnice de mobilizare activă voluntară sunt următoarele: - Mobilizarea liberă (activă pură) - Mobilizarea activă asistată - Mobilizare activo-pasivă - Mobilizare pasivo-activă - Mobilizarea activă cu rezistenţă Mobilizarea pasivă se utilizează în kinetoterapie şi se realizează fără contracţia musculaturii proprii a segmentului utilizat. Modalităţile tehnice de realizare ale mişcării pasive sunt: Tracţiunile: constau în întinderi ale părţilor moi ale aparatului locomotor. Se fac în axul segmentului sau articulaţiei, putându-se executa manual sau prin diverse instalaţii. Ele pot fi: - Continue - Discontinue Mobilizarea forţată sub anestezie: este o tehnică executată în 25

general de către specialistul ortoped. Prin anestezie generală se realizează o bună rezoluţie musculară, care permite, fără opoziţie, forţarea redorilor articulare, cu ruperea aderenţelor din părţile moi. Această tehnică se execută în etape succesive, la un interval de câteva zile, fiecare etapă fiind urmată de fixarea unei atele gipsate pentru menţinerea nivelului de amplitudine câştigat. Mobilizarea pasivă pură asistată: este cea mai obişnuită tehnică de mobilizare pasivă executată de mâinile kinetoterapeutului, în timp ce pacientul îşi relaxează voluntar musculatura. Kinetoterapeutul iniţiază, conduce si încheie mişcarea cu presiuni sau tensiuni lente, dar insistente, pentru a ajunge la limitele reale ale mobilităţii. Mişcările pasive cu tensiuni finale ating de obicei amplitudini mai mari decât mişcările active. Mobilizarea pasivă mecanică: ea utilizează diverse sisteme mecanice de mobilizare tip Kineteck - adaptate pentru fiecare articulaţie şi tip de mişcare în parte. Aceste aparate permit mişcarea autopasivă, sau realizează mişcarea prin motoraşe electrice sau prin manevrarea de către kinetoterapeut. Mobilizarea autopasivă: prezintă mobilizarea unui segment cu ajutorul altei părţi a corpului, direct sau prin intermediul unor instalaţii (de obicei scripeţi). Această autoasistenţă este o bună metodă de aplicat de către bolnav la domiciliu sau în intervalele dintre şedinţele de kinetoterapie organizate la sală. Mobilizarea pasivo-activă: denumită si “mobilizare pasivă asistată

activ” de bolnav, pentru a o diferenţia de “mobilizarea activă ajutată”, sau pe scurt, “mobilizarea activo-pasivă”, prezentată în cadrul mobilizării active. Metoda este utilizată pentru reeducarea forţei musculare, ca şi pentru reeducarea unui muşchi transplantat, în vederea perfecţionării noului rol pe care îl va deţine în lanţul kinetic. În cazul unei forţe musculare de valoare 26

sub 2, când muşchiul se contractă fără să poată deplasa segmentul, eventual doar în afara gravitaţiei, mobilizarea pasivo-activă se indică pentru a ajuta efectuarea unei mişcări sau a întregii amplitudini de mişcare, conservând capacitatea de contracţie pentru un număr mai mare de repetiţii. Manipularea: in principiu, este o formă pasivă de mobilizare, dar prin particularităţile de manevrare, de tehnică, este considerată ca făcând parte din grupul metodelor şi tehnicilor kinetologice speciale. În afara acestor tehnici de bază, există tehnici speciale sau tehnici combinate, cum ar fi: tehnici de stretching, tehnici de transfer, tehnici de facilitare neuromusculară ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Ce este kinetoprofilaxia? Care este diferenţa între kinetoprofilaxia primară-secundarăterţiară? Care sun grupele persoanelor care beneficiază în mod deosebit de kinetoprofilaxie? Care sunt obiectivele kinetoprofilaxiei? Care sunt obiectivele kinetoterapeutului? Clasificaţi tehnicile kinetice de bază. Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Acriş Crinuţa Ursu Gheorghiţa

27

CAPITOLUL II KINETOPROFILAXIA ÎN PATOLOGIA SPORTIVĂ OBIECTIVE În toate ramurile sportive performanţele se îmbunătăţesc de la un an la altul încât ele reprezintă o activitate psihomotrică de limită implicând din partea competitorilor un efort maxim de viteză, forţă, rezistenţă, capacitate de concentrare în condiţii de stres. Un alt obiectiv este şi creşterea riscului accidentării şi îmbolnăvirii sportivului, tocmai datorită solicitărilor intense, apropiate de limitele funcţionale ale organismului. În acest context apare ca fundamentală activitatea preventivă, de depistare a cauzelor şi mecanismelor accidentelor (prevenirea activă urmăreşte obţinerea stării de vitalitate sportivă). Prevenirea accidentelor este posibilă numai dacă sunt cunoscute cauzele care le determină. În studiile privind incidenţă şi expunerile la accidentări, precum şi mecanismele accidentărilor, se arată că ¾ din totalul accidentelor sunt probabil evitabile.

ASPECTE PARTICULARE ALE TRAUMATOLOGIEI SPORTIVE Cauzele şi mecanismele de producere ale traumatismelor sunt specifice practicării sporturilor, depinzând de sportivi, de antrenor, de 28

greşelile de organizare a competiţiilor, de carenţe alimentare, defecte de echipament sportiv, etc. Scopul final obligatoriu al tratamentului este refacerea integrală anatomică şi funcţională a sportivului spre deosebire de indivizii nesportivi care pot rămâne cu mici deficienţe care să se corecteze în timp. Timpul de vindecare trebuie să fie mult redus, având în vedere că orice întrerupere mai mare a pregătirii sportive scade simţitor potenţialul şi capacitatea de efort. Repausul general este indicat numai în cazuri excepţionale, folosindu-se frecvent repausul segmentar. Stabilirea diagnosticului trebuie sa fie exactă, complexă şi rapidă pentru a se putea aplica un tratament specific, complex şi intensiv în vederea recuperării grabnice a sportivului. Recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică nu numai vindecarea perfectă a segmentului lezat ci şi refacerea întregii capacităţi de efort, acestea realizându-se numai printr-o colaborare strânsă între kinetoterapeut şi antrenor. FACTORII CARE DETERMINĂ PRODUCEREA TRAUMATISMELOR ÎN PRACTICA SPORTIVĂ Ei se împart în: ƒ după rolul lor în producerea traumatismului: - factori predispozanţi - factori dedasanţi - factori favorizanţi ƒ după originea lor: cauze care pot fi legate de: - sportivul accidentat de adversar - de condiţiile mediului exterior în care s-a efectuat - antrenamentul sau concursul, ori de deficienţele organizatorice PRINCIPII DE PROFILAXIE A TRAUMATISMELOR Profilaxia traumatismelor poate fi clasificată ca: - primară - secundară - terţiară Exemple de profilaxie primară includ bandajarea profilactică indiferent de traumatismele survenite anterior. Profilaxia secundară este reprezentată de diagnosticul precoce al unui traumatism şi intervenţia calificată în scopul prevenirii instalării unei dizabilităţi şi reducerii incidenţei reapariţiei traumatismului, în timp ce profilaxia terţiară se axează asupra recuperării în scopul corectării dizabilităţilor existente şi considerate a fi factori favorizanţi în apariţia unui 29

traumatism.

BAZELE KINETOPROFILAXIEI ÎN SPORT - ABORDAREA METODOLOGICĂ A FACTORILOR DE RISC ÎN TRAUMATOLO-GIA SPORTIVĂ

30

Rolul factorilor de risc traumatic, în relaţia cu incidenţa şi localizarea traumatismelor S-a constatat o legătură directă între frecvenţă şi natura accidentelor pe deoparte şi metodele de antrenament pe de altă parte. Acest fapt a dus la concluzia că apariţia unei serii de modificări în aceste metode de antrenament, respectiv adăugarea în cadrul procesului de antrenament a metodelor de gimnastică articulară, masaj, stretching, gimnastică pentru creşterea forţei musculare, reduce substanţial accidentările prin suprasolicitare. Într-un studiu realizat determinarea cauzelor accidentărilor s-a făcut prin cumularea informaţiilor de la examenul şi testele precompetiţionale precum şi din examinarea şi interogarea jucătorilor accidentaţi. Au fost descoperiţi următorii factori etiologici: - factori individuali - echipament - teren de joc - reguli de joc - alti factori KINESIOLOGIA SPORTULUI Ţinând cont de faptul că fiecare sport realizează stresuri unice kinesiologice şi biomecanice asupra lanţului kinetic implicat în realizarea mişcărilor specifice, respectarea metodelor de optimizare a mecanismelor sportului respectiv duce la prevenirea leziunilor. Este important să fie identificate leziunile specifice pentru o anumită activitate sportivă şi să fie amplificat în funcţia lanţului kinetic legată de părţile corpului cu risc de a fi traumatizate.

31

În imaginea de mai sus, se observă starea precară a terenului de joc, care poate influenţa accidentarea rugbystului. Măsuri preventive îngrijirea atentă şi intensivă a traumatismelor minore, recuperarea supravegheată medical pentru a fi completă - îngrijirea activă a entorselor acute de mână, gleznă şi genunchi pentru a preveni o indisponibilitate prelungită - bandajarea profilactică a gleznelor mai ales la jucătorii cu entorsă de gleznă în accidente - introducerea în procesul de antrenament a exerciţiilor de gimnastică articulară, masaj, stretching, - şi gimnastică pentru creşterea forţei musculare - o disciplină sportivă cât mai bună. Efectele cumulative ale factorilor de risc extrinseci şi intrinseci asupra performanţei sportive Cunoaşterea cauzelor sau a factorilor care favorizeazã apariţia traumatismelor sportive precum şi înţelegerea mecanismelor ce stau la baza producerii lor, are o deosebită importanţă: - pentru precizarea corectă a diagnosticului - pentru identificarea unor măsuri care să prevină posibilitatea producerii lor Factorii de risc sunt în mod clasic divizaţi în două mari categorii: - interni sau intrinseci - legaţi de sportiv - externi sau extrinseci - legaţi de factorii de mediu

32

Factorii de risc extrinseci - erori de antrenament - condiţii climaterice neadecvate - terenul de antrenament/competiţii - echipamentul şi măsurile de protecţie - kinesiologia sportului Factori de risc intriseci - malaliniament/variaţii anatomice - asimetrii ale forţei musculare - flexibilitatea redusă - dezechilibrele musculare - factori constituţionali - relaţia dintre statură şi greutatea corporală - vârsta - sexul ABORDAREA METODOLOGICĂ MULTIFACTORIALĂ A PRODUCERII ACCIDENTĂRILOR SPORTIVE – CONSIDERAŢII TEORETICE

33

ABORDAREA METODOLOGICĂ MULTIFACTORIALĂ A PRODUCERII ACCIDENTĂRILOR SPORTIVE – CONSIDERŢII PRACTICE

Informaţiile detaliate privind traumatismele, clasificarea lor după gradul de graviditate a făcut posibilă studierea consecinţelor accidentelor Unele traumatisme minore au fost diferite ca tip şi localizare de traumatismele majore care au urmat. Acest fapt sugerează ideea că un traumatism minor insuficient recuperat influenţează nefavorabil coordonarea jucătorului, făcându-l mai vulnerabil la recidive.

Apariţia leziunilor de tipul întinderilor şi rupturilor musculare este în mare măsură condiţionată de o serie de factori favorizanţi, în rândul cărora se înscriu: - scăderea elasticităţii musculare - greşeli metodice caracterizate prin antrenarea inegală a anumitor 34

-

grupe agoniste în detrimentul grupelor antagoniste lipsa de sinergism vârsta echipament sportiv necorespunzător excese şi viaţa nesportivă erori în refacere

PRINCIPII DE MASAJ I AUTOMASAJ ÎN PRACTICA SPORTIVĂ: MASAJUL ÎNAINTE DE ANTRENAMENT, MASAJUL INTRAEFORT, MASAJUL DE REFACERE, RELATIA MASAJ - PERIOADA DE ANTRENAMENT În procesul de antrenament, masajul deţine un rol foarte important, întrucât: ƒ favorizează adaptarea progresivă a organismului la efort ƒ permite repetarea mai frecventă a probelor de mare intensitate sau durat㠃 apără pe sportiv de efectele dăunătoare ale oboselii, având un important rol profilactic şi în cazul accidentărilor prin creşterea elasticităţii structurilor musculo - ţendinoase ale organismului Masajul nu trebuie să lipsească din planul de antrenament al nici unui sportiv, fie că este începător sau avansat. Şedinţele de masaj general nu trebuie să se aplice cu mai puţin de 10 - 12 ore înainte de antrenamentul următor.

În general masajul de antrenament, constă în procedee care se aplică cu o intensitate medie, în anumite cazuri putând fi admise şi manevre mai viguroase, dar niciodată nu vor fi permise manevre dure. Masajul reprezintă prelucrarea metodică manuală sau mecanică a părţilor moi ale corpului în scop fiziologic sau curativo-profilactic. 35

Totalitatea procedeelor manuale de masaj se numesc manevre şi se clasificã în: Fundamentale Manevrele fundamentale de masaj sunt în număr de 5 şi de regulã nu pot lipsi din aplicaţiile mai importante ale masajului. Netezirea (efleurajul) Fricţiunea Frământatul (petrisajul) Baterea (tapotamentul) Vibraţiile Ajutătoare ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Care sunt cauzele care determină producerea traumatismelor în practica sportivă? Pe ce se axează profilaxia terţiară? Care sunt factorii favorizanţi apariţiei leziunilor? Care sunt factorii de risc extrinseci şi intrinseci asupra performanţei sportive? Care este rolul factorilor de risc traumatic? De ce deţine masajul un rol foarte important în procesul de antrenament? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Boancă Iulia Florea Ana Maria Harapcea Larisa 36

CAPITOLUL III KINETOPROFILAXIA LA OBEZI GENERALITĂŢI Epidemiologia obezităţii arată că trăim într-o perioadă paradoxală: pe de o parte se afirmă că scad producţiile alimentare si că oamenii nu mai au cu ce să se hrănească, iar pe de altă parte, in toate ţările lumii creşte predominanţa obezităţii.

Obezitatea se defineşte convenţional prin “creşterea exagerată a masei ţesutului adipos“ ce are drept consecinţă creşterea greutăţii corporale cu un procent mai mare de 20% din greutatea normala alături de afectarea condiţiei estetice, psiho-sociale şi biologice a bolnavului. Obezitatea este un diagnostic convenţional. Ea este definită plecând de la raportul greutate/înălţime. Indexul de masă corporală (BMI) este testul cel mai uşor şi extrem de corelativ, pozitiv cu grăsimea corporala. Termenul de obezitate provine din limba latină “ob edere”, ceea ce înseamnă “a mânca peste” ceea ce este necesar: ob=peste, edere=a mânca. Termenul “obesite” este acceptat de lumea medicală abia în anul 1611 şi a fost propus în limba franceză. Consumul energetic mai mic în raport cu aportul energetic reprezintă cauza pentru care apare obezitatea. Relaţia dintre mecanismele generatoare ale arderii aportului (genetice) şi mecanismele sociale ale aportului şi consumului poate fi considerată baza genezei obezităţii. 37

FACTORII DE RISC PENTRU APARIŢIA OBEZITĂŢII LA VÂRSTE TINERE Factori materni şi fetali: - diabet gestaţional - factori de mediu - părinţi needucaţi - familii cu venit mic - lipsa de acces la asistentă medicală - lipsa de acces la o alimentaţie sănătoasa - alimentaţie artificială vs sănătate a. b.

Tulburări congenitale Factori parentali: - amândoi părinţi obezi, şansa de obezitate 70% - un părinte obez, şansa de obezitate 50% - nici un părinte obez, şanse de obezitate 10% c. Boli endocrine d. Boli cardiovasculare cu indicaţie de reducere marcată a efortului fizic. e. Fumatul mamei. Factori favorizanţi în apariţia obezităţii a. Sedentarismul: scăderea efortului fizic al omului modern este factorul din balanţa energetică care conduce la acumulări de ţesut adipos, ca mecanism de stocare a energiei suplimentare obţinute. Televizorul este un alt factor social de sine stătător care poate duce la obezitate. S-a arătat că dacă un copil stă în faţa televizorului sau monitorului mai mult de 4 ore pe zi, atunci el se îngraşă de două ori mai repede. b. Lipsa NEAT (non-exercise activity thermogenesis): Termogeneza prin activitate nesportivă este legată de “cât de mult timp“ folosim pentru activităţi fizice (altele decât sportive) in viaţa curentă. c. Fumatul: este asociat puternic cu obezitatea, fiind un factor independent în obezitate, în sensul că marii fumători, mai ales bărbaţii, sunt mai graşi decât cei care nu fumează. Astfel, BMI creşte corelativ cu numărul de ţigări fumate. d. Factori genetici: cu toate că epidemiologia obezităţii arată că hiperalimentaţia şi modificarea seculară a stilului de viaţă al speciei umane sunt factori importanţi în apariţia obezităţii, iar implicarea factorilor genetici nu poate fi înlăturată. e. Medicamente proobezitogene: la efectele secundare ale multor medicamente apare scris: 38

îngrăşarea. Au fost citaţi hormonii sexuali feminini, antidepresivele, diureticele, betablocantele. Singurul medicament care stimulează, el însuşi, îngrăşarea este INSULINA. f. Stresul şi evenimente stresante sau neobişnuite: mulţi pacienţi observă că au început să crească in greutate după unele întâmplări pe care le-au pus pe seama stresului sau a unor situaţii mai neobişnuite. Sarcina (cea mai frecventă perioadă a vieţii în care se creşte brusc în greutate, şi apoi cu greu se mai scade), oprirea bruscă a activităţilor sportive, depresia, renunţarea la fumat, munca de noapte. g. Tulburări ale controlului aportului alimentar: pacienţii obezi au un comportament diferit faţă de percepţia modului în care mănâncă, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Peste 70% din aceştia nu realizează că mănâncă neregulat şi mult. La nivel hipotalamic se integrează şi alte aspecte de reglare neuronală printre care şi gustul mâncărurilor. h. Rolul factorilor emoţionali de răsplată: rolul factorilor neuroendocrini este destul de amplu studiat. Mai puţin investigat este rolul factorilor cognitivi zişi şi “emoţionali” sau de “răsplată” la stimulii legaţi de mâncare. Din acest punct de vedere supraalimentarea reprezintă realizarea unei “plăceri” şi nu a unei necesităţi. Fenomenul senzitivity to reward: o altă cauză de alimentare mai mult decât necesar, cu consecinţă-obezitatea, este aşa zisul fenomen senzitivity to reward sau”sensibilitatea la răsplată”. Deseori se induce răsplată pentru diferite acte de mâncare, fenomen frecvent întâlnit în diferite familii cu precădere asupra copiilor. i. Fumatul mamei înainte de sarcină şi în sarcină: influenţa expunerii prenatale la ţigări a mamei asupra fătului a sugerat că o treime dintre femei fumează cu un an înainte de concepţie, iar peste 10% chiar în sarcină. Cu toate acestea chiar şi aşa, copii acestor femei se ingraşă mai repede decât ceilalţi. Surprinzător expunerea maternală la fumul de ţigară produce asupra copilului adipozitate centrală, greutate mică la naştere şi hipertensiune arterială precoce. METODE DE MĂSURARE A INDICILOR ANTROPOMETRICI ŞI A COMPOZIŢIEI CORPORALE Pentru aprecierea corectă, ştiinţifică a modificărilor corpului, incluzând şi modificările induse de creşterea ţesutului gras, se folosesc tehnici de biosomatologie. Ele sunt necesare şi pentru a pune diagnosticul pozitiv de obezitate. Antropometria: este metoda paraclinică de apreciere obiectivă dezvoltării staturale, în stări de nutriţie, a armoniei sau proporţiilor de dezvoltare a diferitelor segmente, pe baza măsurării unor repere şi 39

calcularea indicilor antropomorfi. Este important ca măsurătorile antropometrice să se facă după un sistem unitar astfel încât valorile să poată fi comparate între ele. Cunoaşterea proporţiilor segmentare ale unei persoane este necesară pentru a şti în ce măsură caracterele existente favorizează sau nu terapia de mişcare a unui obez sau ce forme de mişcare trebuie prescrise cu precădere. OBEZITATEA LA COPII Studiile epidemiologice ale ultimilor ani arată creşteri importante de prevalenţă a obezităţii la copii. Mai mult de 20% din copiii de 6-11 ani sunt obezi. Diagnosticul nu se pune strict pe BMI , ci pe ajustarea cu vârsta a percentilelor BMI. Majoritatea pacienţilor cu obezitate au drept cauze modificări în stilul de viată şi supraalimentare. Puţine cazuri au la bază cauze cunoscute de boli endocrine sau genetice. Ele trebuie suspectate în următoarele condiţii: - copii foarte mici, preşcolari - obezitate severă, cauza poate fi genetică sau monogenică copii graşi şi mici ca înălţime (copiii graşi din cauza supraalimentării sunt înalţi). Principalele consecinţe ale obezităţii la copil: - impactul psihologic - factori de risc cardiovascular - astm - inflamaţie cronică - diabet zaharat - anomalii ortopedice - afectare hepatică

40

Profilaxie şi terapie precoce Date recente sugerează că sunt copii care arată supraponderabilitate de la vârsta de 2 ani. In aceste cazuri, profilaxia şi terapia obezităţii trebuie începute atunci şi nu mai târziu. Există 2 arii de intervenţie: monitorizarea precoce antenatală (femeile grase trebuie sfătuite să slăbească dacă vor să rămână gravide şi să nască, iar cele care fumează să se lase de fumat cu un an înainte de concepere). intervenţia asupra greutăţii de la naştere şi educarea copilului de a nu mânca în exces, în sensul eliminării mediului obezitogen.

Interesant este că la copil nu trebuie urmarită scăderea în greutate ci menţinerea ei în cursul dezvoltării naturale. Prin creşterea în înălţime BMI se v-a ajusta corespunzător. Terapia fizică a fost şi ea cercetată de curând la copil, efectele benefice se răsfrâng nu numai asupra greutaţii (scăderea) ci şi asupra musculaturii care se dezvoltă adecvat. Acest aspect este esenţial în profilaxia obezităţii la viitorul adult şi în integrarea socială. OBEZITATEA LA VÂRSTNICI Cu toate că studiile epidemiologice arată creşterea prevalenţei obezităţii cu vârsta 33% la bărbaţi şi 39% la femei între 65-74 ani, obezitatea cu debut la vârstnici este neobişnuită. Cele mai multe cazuri reprezintă obezitatea reziduală a adultului. Surprinzător şi paradoxal în acelaşi timp este faptul că problemele de comportament alimentar la vârstnici nu sunt cele legate de obezitate, ci cele legate de nealimentaţie şi aceasta pentru că la vârstnici apar numeroase 41

fenomene fizio-patologice care conduc către anorexie (lipsa poftei de mâncare). Cauze ce determină anorexia la vârstnici: - SOCIALE - sărăcia şi izolare - SENZORIALE - diminuarea gustului şi a mirosului - PSIHICE ŞI PSIHOLOGICE - depresie , dementă - MEDICALE - edentaţie, disfagie, golire gastrică lentă, scăderea stimulării hormonilor gastro-intestinali - FARMACOLOGICE - neuroleptice, antidepresive triciclice. De altfel, la vârstnici foamea este mult diminuată faţă de adul i, iar senzaţia de saţietate apare mult mai repede. Interesant este că majoritatea celor care ating vârsta a treia fie nu au fost graşi fie au slăbit până atunci. De aceea obezitatea la foarte mulţi vârstnici este ceva neobişnuit. Oricum la vârstnici scade masa slabă, musculara, astfel că eventuala creştere a ţesutului gras nu este observabilă în nivelul BMI, depistarea masei adipoase se poate face cu DEXA. Din punct de vedere al numărului şi dimensiunilor celulelor adipoase au fost descrise două forme de obezitate : - cu creşterea numărului de celule adipoase (obezitate hiperplazică) - cu creşterea dimensiunilor celulelor adipoase (obezitate hipertrofică) De asemenea au fost izolate două forme de morfotip: ginoid şi android. Paternul android (tip “măr”) a fost descris ca obezitate a părţii superioare a corpului, tronculară, abdominală sau viscerală, unii o denumesc ”obezitate centrală”.

42

Obezitatea ginoidă, denumită şi obezitate de joasă dispoziţie (tip ”pară”), gluteo-femurală sau “periferică”. Spre deosebire de obezitatea ginoidă, cea androidă este mult mai frecvent asociată cu diabetul zaharat, boala coroniană miocardică, guta şi litiaza renală cu pietre de tip unic. CELULITA Celulita reprezintă un proces patologic la nivelul ţesutului celular subcutanat care, deşi în stransă legatură cu obezitatea, se poate întâlni în anumite cazuri şi la persoane normo ponderale. Aceasta este o suferinţă caracterizată prin creşteri (depuneri) în volum a ţesutului celulo-adipos subcutanat la nivel local sau regional, fenomen însoţit de regulă de un dublu disconfort: estetic şi dureros. Cea mai mare parte dintre persoanele cu celulită (90%) o reprezintă femeile. Se disting patru stadii sau grade ale celulitei: • STADIUL 1 sau celulita moale • STADIUL 2 sau celulita edematoasă • STADIUL 3 sau celulita fibroasă • STADIUL 4 sau celulita mixtă COMPLICAŢIILE OBEZITĂŢII Numeroase afecţiuni au fost descrise în contextul obezităţii şi acestea pot fi grupate în două categorii: - efecte datorate creşterii în greutate şi dimensiune a masei adipoase, unde intră modificările de mecanică osteoarticulară, apneea de somn prin adipozitatea perifaringiană şi efecte secundare nedorite în cursul practicilor operatorii chirurgicale (ex: eventraţii) - efecte datorate modificărilor metabolice induse de ţesutul gras Leziuni osteo-articulare Obezitatea constituie unul dintre factorii predispozanţi majori pentru suferinţele artrozice de genunchi şi de şold, mecanismul patogenic principal incriminat fiind cel de supraîncărcare biomecanică, în special a acestor articulaţii portante. De aceea cel mai redutabil efect al supragreutăţii la nivel locomotor este suprasolicitarea articulaţiilor portante în special a genunchilor. Hipotrofia musculară În sedentarism are loc hipo/subutilizarea grupelor musculare implicate contractil predominant în menţinerea/redresarea poziţiei ortostatice, inclusiv în timpul mersului şi mai ales al alergării. Stenoza hepatică Cea mai frecventă “metastazare grasă” este prezentă în ficat. Acumularea de grăsimi în ficat cunoscută drept “steatoza hepatică”, poate 43

genera hepatită şi/sau ciroză hepatică considerând un continuum de la steatoza spre steato-hepatită. Alte afecţiuni • Boli cardiovasculare - boli coronariene - ateroscleroză - insuficienţă cardiacă - hipertensiunea • Boli pulmonare - astm bronşic - bronhopatia cronică obstructivă - apneea de somn • Diabetul zaharat de tip 2 - hiperinsulinemia cu blocarea efectului receptorial - rezistenţa la insulină • Depresia • Demenţa • Cancerul PRINCIPII ÎN TERAPIA OBEZITĂŢII Ţesutul gras este un important rezervor energetic, scopul general al terapiei fiind acela de a creşte consumul energetic prin folosirea ţesutului gras al organismului, prin inducerea acelor modificări metabolice care să permită folosirea energiei acumulate în exces drept combustibil pentru procesele de sinteză, osmoză etc. ale organismului şi nu folosirea glucozei sau a glicogenului. De aceea trebuie create intervenţiile de dietă, mişcare şi medicamentoase care să îndrume organismul spre lipoliză şi nu spre glicoliză. OBIECTIVE ÎN TERAPIA OBEZITĂŢII Cel mai important obiectiv în terapia obezităţii este controlul aportului alimentar. Sub altă formă aceasta înseamnă absenţa foamei. S-a dovedit că cei care au reuşit să slăbească şi apoi s-au menţinut la greutatea normală au reuşit aceasta pentru că şi-au scăzut foamea sau şi-au crescut saţietatea corelat cu scăderea aportului caloric sau inducerea expandării energiei corpului. Un alt obiectiv important în scăderea în greutate, plecând de la observaţiile modificării comportamentale, este necesitatea de a preveni recreşterea în greutate. Este ceea ce se numeşte prevenţie “secundară”. Nivelele de slăbire: greutatea corpului tinde să se menţină relativ stabilă pentru lungi perioade de timp. Dieta poate conduce la slăbiri de 510% dar, la cei mai mulţi obezi , încercări de a forţa scăderi mai mari sunt 44

contracarate de reducerea în expenditura de calorii care produce şi creşterea foamei. Obţinerea unor proporţii dorite ale corpului: se referă la construcţia sau refacerea acelor rapoarte anatomice adecvate în distribuţia ţesutului adipos. În acest sens mai ales pacientele obeze solicită refacerea diametrelor taliei şi şoldului, dar nu numai, pentru refacerea acelor indici de ”atracţie”. TRATAMENTUL OBEZITĂŢII PRIN MIŞCARE ŞI EXERCIŢIU FIZIC Se afirmă că obezitatea este legată de sedentarism, în sensul că stilul de viaţă sedentar conduce la suprapondere şi obezitate. Mişcarea, în sensul de activitate musculară, este un stimul fiziologic extrem de potent pentru lipoliza, de aceea, exerciţiul fizic conduce la consumul energetic al organismului şi la negativarea balanţei calorice. “Combustibilul” specific pe care îl utilizează fibra musculară este ATP (adenozin trifosfatul) care prin scindare eliberează energia. Intensitatea şi durata unei activităţi fizice este dependentă de cantitatea de energie procesată, iar acest fapt se realizează la nivelul sistemelor energetice ale organismului: sistemul adenozintrifosfat-fosfocreatina (ATP-PC), sistemul glicolitic anaerob, sistemul aerob. Sistemul ATP-PC: PC (fosfocreatina) este prima sursă energetică ce intră în conversie în primele maximum 30 secunde ale oricărui exerciţiu intens; arderea ei nu necesită O2. Sistemul glicolitic anaerob: sursa energetică a acestui sistem este glicogenul/glucoza ce intră în procesul de conversie chimică-mecanică reprezentat de actul contractil, pentru a-l susţine în continuare, imediat după primele 30 secunde de la începutul activităţii fizice având o durată de cca. 60 secunde. Sistemul aerob: este sistemul energetic ce stă la baza antrenamentului aerob. Sursele de energie ale acestui sistem sunt multiple: carbohidraţi, lipide, proteine. Acesta este sistemul ce furnizează energie musculaturii în activităţi prelungite (minute, ore), celelalte sisteme acţionând pe durate scurte. Sistemul aerob necesită prezenţa O2. Exerciţiul fizic aerob are ca primă consecinţă cererea crescută de energie si conduce la producerea de “deşeuri” periferice (CO2, acid lactic) în cantităţi mai mari. Oxigenul necesitat de exerciţiul anaerob este asigurat cantitativ de aportul suplimentar circulator şi calitativ printr-o mai completă extracţie la nivel periferic oxigenului din sângele arteriolo-capilar. EFECTELE EXERCIŢIULUI FIZIC LA NIVELUL APARATELOR ŞI SISTEMELOR Răspunsul cardio-circulator: în cazul aparatului cardiovascular 45

activitatea fizică exercită efecte condiţionate de masa musculară antrenată în exerciţiu şi de parametri metodologici durată şi intensitate. Aceştia sunt direct corelaţi cu debitele cardiace, tensiunea arterială şi consumul maxim de oxigen, astfel încât programul kinetic poate fi şi trebuie adaptat în funcţie de capacitatea adaptativă cardio-circulatorie individuală. Efectele cardiocirculatorii imediate sunt: vasoconstricţie generalizată, tahicardie, tensiune arterială crescută, contractilitate miocardică mărită. Răspunsul respirator: chiar de la început exerciţiului fizic, amploarea ventilaţiei începe să crească rapid, până la acomodarea ei cu valoarea efortului, după care intră în steady-state (stare de echilibru). Este important de subliniat că acest început ventilator este acelaşi, indiferent de masa musculară care v-a intra în exerciţiu şi chiar dacă exerciţiul este predominant activ sau pasiv. De precizat că adaptarea ventilaţiei la intensitatea efortului indus de exerciţiu fizic este extrem de importantă pentru medic în alegerea parametrilor metodologici: intensitate, durată, cadenţă în alternarea episoadelor de mişcare cu cele de pauză, tipuri de exerciţii, adaptate stării biofuncţionale individuale. Răspunsul aparatului osteo-articular-muscular: efortul fizic supramaximal sau intens prelungit, generează fenomenul de supracompensare sau acumulare. Prin efort fizic se eliberează intramiocitar o cantitate de hormon metabolizant al glucozei, realizându-se o valoroasă compensare a deficitului de insulină sistemică. Ca urmare, mişcarea duce la scăderea glicemiei, se antagonizează efectul imuno-inflamator din diabetul zaharat, unde se ştie că sarcolema este alterată morfologic, inclusiv ca permeabilitate, astfel încât moleculele de insulină pătrund greu sau aproape deloc în celulele musculare (unul dintre ţesuturile de primă importanţă în ce priveşte utilizarea metabolică a glucozei). EFECTELE POZITIVE ALE MI CĂRII FIZICE: Scăderea şi menţinerea greutăţii: dacă scăderea în greutate nu pare să fie importantă (0,6–3 kg), atunci când exerciţiul fizic este folosit, în schimb menţinerea greutăţii în timp este importantă. Acest obiectiv este frecvent atins de aceea este util exerciţiul fizic în faza de menţinere. Scăderea ţesutului adipos: studiile au arătat că efortul fizic moderat (2-5 zile/săptămâna) scade nivelul ţesutului adipos. În Japonia, un grup de 56 de vârstnici (cu media de 66 ani) a fost evaluat prin CT (computer tomograf) după un program de exerciţiu fizic de intensitate redusă. Scăderea în greutate (
nivelele circulante ale acestora par a fi mai corelate cu scăderi adipoase consecutive exerciţiului fizic intens (maraton) şi nu mişcării medii sau limitate. FORMA FIZICĂ – FACTOR POZITIV ŞI INDEPENDENT DE CREŞTERE A LONGEVITĂŢII Persoanele de peste 60 ani care au dus o viaţă în care au făcut mult exerciţiu fizic şi despre care se afirmă că se găsesc într-o bună formă fizică, trăiesc mai mult decât persoanele sedentare, indiferent de BMI. În acest sens se afirmă că cercetări anterioare au demonstrat că obezitatea si inactivitatea fizică constituie factori importanţi de creştere a ratei mortalităţii la persoanele adulte. O bună formă fizică e definită ca fiind mersul rapid de cel puţin 30 minute zilnic. În plus, studiul arată că persoanele în vârstă, chiar şi supraponderale şi obeze, dar care au o bună formă cardio-respiratorie datorată unei vieţi active, au un risc de mortalitate mult mai redus decât persoanele sedentare, chiar dacă acestea au o greutate normală. Aceste date modifică raportul dintre obezitate şi mortalitate, sugerând importanţa mişcării. NIVELUL ŞI TIPUL DE ACTIVITATE FIZICĂ Obiectivul major: adaptarea individuală Un program profesionist de slăbire prin activitate fizică pentru pacienţii graşi trebuie să includă adaptarea diagnostică la specificul fiecărui pacient. În acest sens, timpul, forţa şi anduranţa mişcării trebuie bine individualizate de către medic, mai ales din punct de vedere cardio-vascular, dar şi mecanic, adică osteo-articular. Efortul fizic, ca şi totalitatea procedurilor fizioterapice au şi o serie de limite sau constrângeri şi evident, contraindicaţii. Plăcerea de a face mişcare este esenţială. Orice prescripţie a exerciţiului fizic este bazată pe 5 variabile care pot fi modulate: intensitatea, frecvenţa, durata, cadenţa în interiorul exerciţiului şi tipul. • Intensitatea: este procentajul din capacitatea individuală maximă obţinută • Frecvenţa: se referă la numărul de antrenamente pe unitatea de timp, în general pe săptămână • Durata: reprezintă lungimea fiecărui antrenament • Tipul exerciţiului: un parametru compus în care se regăsesc elemente ale celorlalţi parametri Studii recente arată că un mijloc de atracţie pentru a face activitate fizică sunt “pedometrele” (aparate utilizate în măsurarea numărului de paşi). Utilizarea lor a crescut motivaţia pentru mişcare şi sport cu aproximativ 27%, mai ales la vârstnici. 47

ACTIVITĂŢI FIZICE CONSUMATOARE A 150 KCALORII ACTIVITATEA Spălatul maşinii Spălatul geamurilor Joc de volei Deplasare în fotoliul rulant Mersul pe jos 2,75 km (viteza 1,5 km/20min) Mersul pe bicicletă 7 km Dansul energic Sexul Joc de fotbal Sărit coarda Curăţatul zăpezii Grădinărit Greblat frunze Urcat scări Joc de tenis Culturism Schi (coborâre) Împins un căruţ de copii pe o distantă de 2,25 km Gimnastică aerobică în apă

DURATA (ÎN MINUTE) 45-60 45-60 45 30-40 35 30 30 30-180 10 15 15 30-45 30 15 15 45 15-60 30 30

ASPECTE METODOLOGICE ALE EXERCIŢIULUI /EFORTULUI FIZIC LA VÂRSTNICII OBEZI Bătrânii sunt de regulă posesori ai mai multor afecţiuni, vulnerabilitatea lor biologică de ansamblu şi sectorială augmentând, uneori considerabil, riscurile kinetoterapiei. Se impun de aceea modulări parametriale adecvate, ceea ce constituie elemente de măiestrie atât pentru medic cât şi pentru kinetoterapeut. În acest context pot fi acceptate pentru vârstnici si unele nivele minimale de efort fizic, bineînţeles cu rezultate antiobezitate mai reduse. Exerciţiile fizice la persoanele vârstnice prezintă ca factor major de risc apariţia unor sindroame ce pot genera accidente coronariene sau/şi cerebrale acute sau chiar exitus; aceasta deoarece capacitatea pompei cardiace, reţelei circulatorii sistemice şi aparatului respirator sunt, la peste 70 de ani, reduse, în general şi în ansamblu aproximativ la jumătate faţă de adulţi. 48

O concluzie esenţială bazată pe astfel de aspecte este: Intensitatea exerciţiilor fizice trebuie să fie redusă , important fiind caracterul lor repetitiv, atât în cadrul unei şedinţe cât şi pe parcursul unei zile iar practicarea lor să fie permanentă/sistemică şi bineînţeles controlată. EXEMPLE DE ACTIVITAŢI FIZICE CONTROLATE UŞOR DE APLICAT AFARĂ SAU ÎN CASĂ Trebuie precizat faptul că participarea cu regularitate a unui sport, care necesită un efort fizic mai intens (înot, tenis, gimnastică aerobică, ciclism) deşi foarte utilă în lupta contra obezităţii, nu este aplicabil la marea majoritate a populaţiei. De aceea, se recomandă în schimb, mersul pe jos în ritm alert timp de 30-60 minute, cu efecte foarte bune şi aderenţă superioară. Sub aspect metodologic, cura de mers pe jos se poate începe cu 10 minute pe zi, ceea ce ar echivala cu 1-1,5 km, cu creşterea la 15 şi chiar 20 minute pe zi, de la 2 apoi la 5 zile pe săptămână. Dacă se adoptă exerciţii de tip stretching, atunci se începe cu o perioadă de 3-5 minute de încălzire uşoară, după care se întind membrele foarte uşor timp de alte 5 minute pentru ca întinderea maximală să fie după 10 minute de “oboseală”. Dacă se doreşte aplicarea unui program de exerciţiu aerobic, atunci încălzirea durează 10-15 minute, mişcarea maximală durează apoi tot 10-15 minute. În orice caz, mişcarea de exerciţiu controlat nu trebuie să înceteze brusc. După mişcare maximală, urmează 3-5 minute de mişcare de relaxare, prin balansarea mâinilor şi picioarelor sau printr-un exerciţiu simplu de tipul aplecare în faţă/spate. TRATAMENT RECUPERATOR FIZIO-KINETO-BALNEOCLIMATIC ÎN OBEZITATE Terapia propriu-zisă cuprinde: dieta hipocalorică, exerciţiu fizic şi terapie comportamentală, la care se adaugă mijloacele procedurale fizioterapice precum şi terapia medicamentoasă şi chirurgicală. Educaţia ce presupune schimbarea stilului de viaţă reprezintă o componentă activă a terapiei specifice. Evaluare: În acest sens intervenţia fizio-kineto-balneoclimaterică permite managementul corect al greutăţii, ce integrează acţiunile complexe prin care se realizează cele trei obiective terapeutice de bază în obezitate: ƒ scădere ponderal㠃 menţinerea noii greutăţi ƒ profilaxia reîngrăşării Cure antistress, pro-fitness şi pentru starea de bine 49

Pentru realizarea obiectivelor generale de relaxare şi revigorare sunt recomandate : • cure de teren • diverse tipuri şi forme prescrise individual de masaj • proceduri de fizio-balneo-climatoterapie • valorificarea profesională a factorilor fizico-chimici, terapeutici naturali (nămol, parafango) • asistentă nutriţională • psihoterapie individuală şi de grup • educaţie sanitară • tratament biotrofic “de întinerire” mai ales pentru vârstnici • agrementări procedurale alternative de tip: cromoterapie, aromoterapie şi meloterapie. Curele de teren Au o largă paletă de indicaţii, putând fi folosite atât în cadrul kinetoprofilaxiei cât şi în kinetoterapia de recuperare: fie pentru performarea predominant aerobă a capacitaţii de efort fie pentru reantrenarea bolnavilor cu disfuncţii cardio-respiratorii şi/sau ale aparatului neuro-mio-artro-kinetic. Pentru vârstnici dar nu numai, este preferabil să se aleagă parcuri cu alei umbrite eventual pajişti sau margini de pădure, mediul urban solicitând uneori, în mod periculos, organismele vulnerabile. În consecinţă prescrierea curelor de teren trebuie individualizate de către medicul specialist în recuperare medicală, fizioterapie şi balneologie. Acesta stabileşte, secondat de kinetoterapeut, în funcţie de starea clinico-funcţionala a pacientului, distanţa de parcurs, timpul de parcurgere, viteza de mers, cadenţa şi durata opririlor, precum şi dacă respectivele opriri sunt destinate repausului sau efectuării unor exerciţii uşoare sau moderate de asuplizare relaxare. În acest sens apare evident rolul staţiunilor balneoclimatice ca adevarate “nişe ecologice” pentru efectuarea curelor antistress sau antisurmenaj. Masajul Este folosit în tratamentul fizio-kineto-balneo-climatic al obezităţii. Se clasifică după: modalitatea fizico-procedurală prin care se administrează condiţiile metodologice prin care se acordă în funcţie de efectele urmărite, acesta fiind important în terapia obezităţii Masajul manual este cel mai folosit şi poate fi: masaj uscat şi masaj umed (foloseşte ingrediente cu rol de lubrifiere, unele din acestea având şi efecte terapeutice – antiinflamatoare). Masajul instrumental poate fi executat şi mixt împreună cu cel 50

manual. - duşul subacval - vibromasajul - aqua vibromasajul - masajul pneumatic - masajul prin vid - electromasajul facial cosmetic Remodelarea maselor adipoase: aplicarea directă a tehnicilor de masaj exercită un efect mecanic cu angrenarea maselor adipoase favorizând remodelarea acestora. Metodologia de execuţie a manevrelor de masaj cu scop lipolitic, de remodelare a zonelor cu depuneri celulo-adipoase excesive, se realizează cu intensitate presională moderată şi cadenţă lentă a alternanţelor aplicării de presiuni/depresiuni. Mişcarea trebuie să fie nedureroasă şi să nu genereze efecte adverse locale, în afara intensificării reacţiilor fiziologice. Curenţii electrici de înaltă/ultra-înaltă radio-frecvenţă: aceştia au două acţiuni - încălzirea marcantă în profunzime a ţesuturilor, nu şi a pielii - stimularea selectivă la nivelul ţesutului conjunctiv Răcirea tisulară: se realizează cu aparate laser şi exercită efecte terapeutice de tip antiimflamator şi analgetic, vizează vasoconstricţia circulatorie. Mezoterapia: este un demers terapeutic pentru tratamentul regional al obezităţii, în special al celulitei. Mezoterapia clasică: se realizează “prin ac” şi se efectuează infiltraţii în stratul mezodermic al pielii având două paliere de acţiune: - neuroreflex - farmacologic Mezoterapia fizicală non-invazivă sau fără ac: se introduc trans tegumentar unele substanţe biologic active asociate cu efecte foto şi electrice. Efectele foto sunt fascicule laser emise în domeniile vizibil şi infraroşu şi efectele electrice constau în electro-stimulare. Electrostimularea musculaturii somatice: musculatura somatică normoinervată răspunde excitator la electrostimuli cu bruscheţe mare cel mai adesea de tip rectangular. Proceduri hidrotermoterapice: pentru tratamentul obezităţii şi celulitei se utilizează în principal nămolurile terapeutice (peloide sau fango) parafina sau amestecul acestora (parafango, paragil). Terapia combinată: este frecvent utilizată în tratarea obezităţii şi constă în asocierea metodelor de termoterapie (parafango) cu cele generale cum este aplicarea de radiaţii infraroşii. Ultrasunetele: acestea au următoarele efecte 51

•

reorganizarea structurală inclusiv ruperea aderenţelor fibroase, cu refacerea elasticităţii ţesuturilor • miorelaxare • eliminarea retenţiei hidrice cu redistribuţia lichidelor extracelulare, îmbunătăţirea metabolismului • tisular şi accelerarea proceselor de detoxifiere • ultrasonoforeza prin folosirea unor substanţe de contact cu proprietăţi anticelulitice Hidrokinetoterapia: se practică în bazine cu adâncime de imersie la nivel toracic T10 are efect facilitator kinetic şi menajant scheletal al descărcării de greutate şi aceasta favorizează exerciţiile adresate refacerii mobilităţii articulare.

CONTRAINDICAŢII ŞI LIMITE ALE TRATAMENTULUI RECUPERATOR AL OBEZITĂŢII La vârstnici sunt aceleaşi contraindicaţii ca şi pentru adulti, principala diferenţă că, mai ales după 75 de ani, trebuie cântărită cu deosebită atenţie balanţa beneficii-riscuri. Această balanţă se înclină semnificativ spre riscuri după vârsta de 80 de ani. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

52

Este obezitatea într-adevăr o boală ? Se poate ea vindeca definitiv? De ce acest paradox apare predominant la oamenii săraci? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Cristea Grigore Sârbu Carmen

53

CAPITOLUL IV KINETOPROFILAXIA LA VÂRSTNICI INTRODUCERE ÎN GERIATRIE Îmbătrânirea este un proces natural, universal, complex şi foarte individualizat caracterizat de declinuri progresive în funcţiile marii majorităţii a sistemelor fiziologice şi psihologice, care conduce la o creştere a fragilităţii, la un declin al capacităţii de a răspunde la stres crescând posibilitatea apariţiei bolilor şi chiar a morţii. Există o omogenitate foarte scăzuta a populaţiei vârstnice cauzată de ratele diferite de îmbătrânire a funcţiilor organismului, de genetică, de sex, stilul de viaţă şi influenţe socioeconomice. Înţelegerea cauzelor acestei omogenităţi scăzute este crucială în determinarea intervenţiilor ce pot întârzia sau încetini procesele de îmbătrânire, asigurând astfel o calitate şi o cantitate mai mare a vieţii. EVIDENŢA EFECTELOR EXERCIŢIILOR DE ANTRENAMENT ŞI ACTIVITATEA FIZICĂ LA PERSOANELE ÎN VÂRSTĂ Sănătatea fizică include 3 elemente: • condiţie fizică • starea fizică percepută • functia fizica

Activitatea fizică regulată, mai mult decât orice altă intervenţie, s-a dovedit că extinde durata de viaţă, reduce dizabilităţile şi îmbunătăţeşte 54

calitatea vieţii la adulţii mai în vârstă. Nu numai că reduce riscul de boli cardiovasculare, osteoartrita, osteoporoza, obezitate, diabet şi insomnie, activitatea fizică regulată, de asemenea, reduce semnificativ riscul de cădere, depresie si incontinenţă. EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI CARDIOVASCULAR ŞI CELUI RESPIRATOR Capacitatea sistemului cardiovascular şi a celui respirator de a se adapta la un antrenament de anduranţă nu este afectat de vârstă, aerobicul de anduranţă îmbunătăţeşte la persoanele în vârstă abilitatea de a susţine exerciţii la un nivel fix, submaximal de consum de energie. Atât frecvenţa cardiacă în repaus cât şi frecvenţa cardiacă din timpul activităţilor fizice submaximale pot fi reduse cu antrenament aerobic; ventilaţia maximă voluntară şi ventilaţia submaximală din timpul exerciţiilor se îmbunătăţesc de asemenea cu un program aerobic cu intensitate scăzută şi moderată. Activitatea fizica regulată poate duce la o scădere semnificativă a tensiunii arteriale sistemice, în special la persoanele cu hipertensiune arterială. Exerciţiul fizic a demonstrat faptul că îmbunătăţeşte endoteliul – dependent de relaxarea musculaturii netede vasculare la persoanele în vârstă. În formarea forţei, exerciţiile în regim de rezistenţă solicită mai puţin sistemul cardiorespirator şi sunt mai potrivite pentru persoanele cu toleranţă la efort mai mică. EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI MUSCULAR ŞI CELUI OSOS 1. MUŞCHI Exerciţiile pentru forţă au provocat o extindere valoroasă de fibre musculare chiar dacă la înaintarea în vârstă reducerea numărului fibrelor musculare pare să continui. Pentru persoanele în vârstă, rezistenţa absolut necesară supraîncărcării sistemului muscular şi celui osos este surprinzător de mică. Exerciţiul de rezistenţă este foarte eficient în combaterea declinului forţei şi puterii musculare, cu o creştere semnificativă în tărie şi putere după numai câteva săptămâni de pregătire chiar şi la persoanele foarte în vârstă, durata exerciţiilor având un rol important. Exerciţiile de rezistenţă tradiţionale cu o mişcare relativ lentă şi utilizarea de greutăţi în exerciţii au fost criticate deoarece ar avea o lipsă de specificitate pentru cerinţele de mobilitate ale persoanelor în vârstă. 2. OASE O mare parte din activitatea care vizează îmbunătăţirea densităţii minerale osoase s-a dovedit a fi benefica pentru sănătatea cardiovasculară. 55

Sănătatea oaselor necesită câteva principii de bază : - principiul specificităţii - principiul supraîncărcării - principiul reversibilităţii - principiul valorilor iniţiale Exerciţiile fizice au dovedit faptul că acestea contribuie la încetinirea sau inversarea pierderii de masă osoasă odată cu înaintarea în vârstă. Exerciţiile fizice regulate pot întârzia momentul în care progresează osteopenia la osteoporoza semnificativă clinic. Pentru femeile aflate în postmenopauză cu cifoză, exerciţiile de spate luate progresiv timp de 2 ani au dovedit faptul că reduc cifoza şi se îmbunătăţeşte postura. Chiar şi pacienţii în vârstă mai fragili cu osteoporoză au de câştigat în urma exerciţiilor fizice. Flexibilitate – îmbunătăţiri au fost găsite cu gama tradiţională de mişcări şi de întinderi statice, sesiuni de aerobic, pregătirea rezistenţei, yoga, dans şi exerciţii acvatice. EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI NERVOS Pentru a ajuta la prevenirea, încetinirea sau chiar inversarea efectului declinului cognitiv, trebuie să se vizeze în mod specific cauza pentru a combate dizabilitatea, activităţile trebuie să angajeze în mod repetat şi progresiv creierul la noi sarcini solicitante. Pentru a îmbunătăţi sistemul nervos periferic, activităţile necesită o atenţie şi grijă mărită. Pentru îmbunătăţirea reglementării şi producţiei de neuromodulatori, activităţile trebuie să includă satisfacţie, surprize şi atenţie. EFECTELE ASUPRA SISTEMULUI ENDOCRIN Fiecare exerciţiu de rezistenţă conduce la o mai bună funcţionare a sistemului endocrin. Exerciţiile moderate pot avea efecte benefice asupra procesului de îmbătrânire, exerciţiile aerobe pot conduce la îmbunătăţirea sistemului imunitar la oamenii vârstnici şi pot spori rezistenţa la bolile virale şi preveni producerea de celule maligne. EFECTELE CĂZĂTURILOR SAU LEZIUNILOR CAUZATE DE ACESTEA Cele mai dese căzături au loc în casă în timpul activităţilor de zi cu zi, atenţia trebuie acordată celor care nu au echilibru şi mobilitate, li se pot recomanda exerciţii cu scopul îmbunătăţirii acestora. Unele exerciţii au arătat că au un efect nesemnificativ în prevenirea căzăturilor iar în unele cazuri exerciţiile au avut efecte semnificative în prevenirea căzăturilor. Unele studii recomandă un set de exerciţii de încălzire şi întărire a rezistenţei musculare de trei ori pe săptămână timp de un an, subiecţii au 56

fost de asemenea încurajaţi să facă mişcare cel puţin 30 minute de 2 până la 3 ori pe săptămână. Intervenţia prin exerciţiu a condus la îmbunătăţirea rezistenţei, puterii şi densităţii osoase în zona lombară şi zona şoldului. În concluzie exerciţiul fizic trebuie încurajat deoarece el s-a dovedit a fi benefic vârstnicilor în prevenirea căzăturilor. EFECTELE ASUPRA FUNCŢIILOR PSIHICE Vârstnicii activi fizic au remarcat că procesează informaţiile cognitive mult mai eficient decât vârstnicii mai puţin activi psihic, rezultatele arătând o mai bună comportare la nivel social. Atât exerciţiile aerobe simple sau combinate cât şi exerciţiile de rezistenţa sunt asociate cu îmbunătăţirea funcţiilor cognitive, combinarea exerciţiului aerob cu exerciţii de rezistenţă au dat cele mai eficiente rezultate. Exerciţiile fizice ajută vârstnici să socializeze şi să facă cunoştinţă cu noi persoane, să creeze noi prietenii şi să obţină roluri noi într-o comunitate. ORIENTĂRI BAZATE PE DOVEZI CU PRIVIRE LA ROLUL ŞI TIPURILE DE EVALUARE Într-adevăr prescrierile de exerciţiu fizic şi evaluare dinamică a abilităţilor de a exersa şi a funcţiilor la persoanele vârsnice necesită o manieră de abordare diferită şi metode diferite cât şi un dozaj al efortului substanţial diminuat. Un sistem bine definit este esenţial pentru siguranţa şi sănătatea pacientului cu care se va lucra deci persoanele trebuie evaluate constant pentru a se vedea şi a se stabili sănătatea şi programul optim pentru acesta. PRINCIPII DE EXAMINARE ŞI EVALUARE Scopul evaluării nu este să îi excludă pe cei ce prezintă un risc, ci mai degrabă să asigure includerea fiecărui individ într-un program de exerciţii adecvat, cu un anumit specific şi nivel de supraveghere. Contraindicaţii în cazul evaluării prin exerciţii şi a participării la exerciţii pentru oamenii vârstnici necesită îndrumare specifică din partea doctorului şi un program adaptat. Contraindicaţii absolute a. Insuficienţa cardiacă congestivă decompensată b. Aritmii ventriculare necontrolate c. Aritmii cardiace necontrolate (ce compromit funcţionarea cardiacă) d. Boala valvulelor cardiace severă ce include stenoza aortică, pulmonară şi mitrală e. Hipertensiune sistemică necontrolată (ex: >200mmHg/105 mmHg) f. Hipertensiune pulmonară g. Anevrism disecant bănuit sau cunoscut 57

h. i. j. k. l. m. n. o. p. q. r. s. t. u. v. w. x. y.

a. b. c. d. e. f. g. h. i. j. k. l. m. n. o. p. q.

Miocardita acută Embolism pulmonar acut Infecţii acute Boala sistemică acută necontrolată Scădere semnificativă în tensiunea arterială în timpul exerciţiilor Cădere recentă în urma căreia s-au survenit răni netratate de medic Disturbări vestibulare sau vizuale necontrolate Persoane cu inabilitate dovedită de a se conforma cu adaptările recomandate din cadrul programului de exerciţii Anevrism disecant bănuit sau cunoscut; Miocardita acută; Embolism pulmonar acut; Infecţii acute; Boala sistemică acută necontrolată; Scădere semnificativă în tensiunea arterială în timpul exerciţiilor; Cădere recentă în urma căreia s-au survenit răni netratate de medic; Disturbări vestibulare sau vizuale necontrolate Boala arterelor coronare severă/infarct miocardic acut şi angina pectorală instabilă; Persoane cu inabilitate dovedită de a se conforma cu adaptările recomandate din cadrul programului de exerciţii. Contraindicaţii relative Boala arterelor coronare Insuficienta cardiacă congestivă Boala valvulelor cardiace semnificaţi Hipertensiune arterială severă ( >200mmHg/>105 mmHg) Sindromul Marfan Stop cardiac atrio-ventricular de mare grad Cardiomiopatie ce include cardiomiopatie hipertrofică şi cardiomiopatie dilatată Anevrism ventricular Aritmii cardiace ce includ aritmii atriale şi ventriculare şi stop cardiac Boala vasculară periferică Anomalii congenitale ale arterelor coronare Boala restrictivă sau obstructivă pulmonară severă Boala cianotică cardiacă congestivă Anormalităţi electrolitice, în special hipokalemia Pacemaker permanent, cu ritm fi Boala metabolică necontrolată (diabet, mixoedema, thyrotoxicosis Orice boală sistemică serioasă (mononucleoza, hepatita) 58

r. Afecţiuni neuromusculare, musco-scheletice sau reumatoide exarcebate de exerciţii s. Sindromul QT-lung idiopatic t. Obezitate marcată (gross) Examinarea iniţială trebuie să stabilească • stadiul sănătăţii şi al dizabilităţii, incluzând medicamentele ce sunt administrate actual • semne şi simptome asociate cu anumite boli • factorii de risc ce predispun la anumite boli • factorii de risc ce contraindică exerciţiul şi testarea performanţei sau adaptarea şi potrivirea pentru a minimiza riscul în timpul antrenamentului De asemenea, pentru participanţii mai în vârstă, trebuie să includem o arie de evaluări de stabilit: • natura şi gradul deficitului fizic • limitări specifice funcţionale (ex: acţiune restricţionată de ridicare de pe scaun sau urcatul scărilor) • istoria activităţilor, interese curente, preferinţe şi mijloace • dispoziţia curentă pentru a lucra • abilitatea de a ajunge la şedinţe Evaluarea înainte de începerea unui antrenament oferă oportunitatea de a identifică - cine este, sau cine va fi la risc de mobilitate scăzută sau dizabilitate - care program, instructor sau instalaţie este mai potrivit/ă pentru o anumită persoană vârstnică - ce motivează pe acea persoană (informaţie necesara pentru a stabili scopurile comportamentale) - care scopuri sunt realizabile pentru acel individ selecţia şi combinaţia de exerciţii ce se adresează anumitor nevoi Evaluarea oferă de asemenea şi posibilitatea de a promova şi documenta beneficiile programului de activităţi fizice. Evaluarea abilităţii de a exersa Pentru persoanele vârstnice care nu prezintă simptome cardiorespiratorii şi care se înscriu într-un program de exerciţii de intensitate moderată, nu este în general necesară o evaluare medicală formală. În cazul în care este consiliată o testare cardiorespiratorie, trebuiesc luate în considerare următoarele lucruri: - pentru cei cu capacităţi de lucru scăzute, volumul de muncă iniţial trebuie să fie scăzut (2-3 METs) şi creşterile să fie mici 59

(0.5-1 MET) - un ergometru ciclic este de preferat faţă de o bandă de alergat pentru cei cu echilibrul afectat, cu probleme de coordonare, de vedere, de capabilitate de suport al greutăţii sau cu probleme la membrul inferior. În cazul lipsei unui ergometru, se pot adăuga bare de sprijin la banda de alergat - pentru cei ce au dificultăţi în a se adapta cu echipamentul de exersare, stadiul iniţial poate fi extins, testul refăcut sau repetat - în cazul vârstnicilor sunt mai frecvente aritmiile induse de exersare Medicamentele administrate pot avea impact asupra răspunsurilor electrocardiografice şi hemodinamice din cadrul exerciţiilor. BENEFICII PSIHOLOGICE ŞI COGNITIVE ALE ACTIVITĂŢII FIZICE PENTRU OAMENII VÂRSTNICI Beneficii imediate - relaxare - reducerea stresului şi a anxietăţii - îmbunătăţirea dispoziţiei generale - activitate fizică regulată Beneficii pe termen lung: - bunăstare generală - indivizii ce practică activitatea fizică cu regularitate sunt mai eficienţi şi au o stimă de sine mai mare - simţ mai mare al controlului - sănătate mentală îmbunătăţită: activitatea fizică ajută în cazul depresiei şi a anxietăţii Îmbunătăţiri cognitive: ajută la întârzierea declinului în performanţa cognitivă asociată cu înaintarea în vârstă. Control motor: Previne sau întarzie declinul asociat înaintării în vârstă atât în cadrul controlului motor fin cât şi cel grosier; Dobândirea de aptitudini: Pot fi învăţate aptitudini noi şi rafinate decât cele deja existente prin activitatea fizică. ÎNDRUMARE PE BAZĂ DE DOVEZI ÎN PRIVINŢA ANTRENAMENTULUI PENTRU PERSOANELE VÂRSTNICE În cazul persoanelor bătrâne se pune accentul pe conservarea performanţei fizice în activităţile de zi cu zi şi menţinerea independenţei funcţionale pe o durată cât mai lungă de timp. Astfel în cazul adaptărilor de program pentru vârstnici, faţă de cele pentru oamenii mai tineri, antrenamentul optim trece de la parametrii pur fiziologici spre un program 60

ce pune accent pe relevanţa funcţională, nivelul minim de efort, alternative de modalităţi şi oportunităţi de socializare. Linii călăuzitoare de antrenament pentru vârstnici ƒ Linii călăuzitoare de bază - adulţii în vârstă ar trebui să acumuleze cel puţin 30 de minute de antrenament cu intensitate moderată (cum ar fi mersul vioi şi grădinăritul solicitant) în fiecare zi sau dacă nu, măcar în marea majoritate a zilelor săptămânii - beneficii suplimentare pot fi obţinute prin practicarea unui antrenament cu intensitate mai mare (după ce s-a discutat cu un doctor) - pentru mărirea forţei şi a rezistenţei musculare, vârstnicii au nevoie să practice antrenament de rezistenţă cel puţin de 2 ori pe săptămâna (cu cel puţin 48 de ore de pauză între sesiuni) - pentru menţinerea flexibilităţii şi îmbunătăţirea echilibrului şi agilităţii, vârstnicii trebuie să se asigure că au parte de un program bine rotunjit ce include stretching cel puţin 2 până la 3 zile pe săptămână; sunt sugerate Tai Chi şi Yoga precum moduri potrivite de a atinge aceste beneficii specifice ƒ Linii călăuzitoare specifice: - progresul gradual către cel puţin 30 de minute de antrenament de rezistenţă în fiecare zi sau în marea majoritate a zilelor săptămânii iar obiectivul de 30 de minute poate fi atins prin reprize acumulate de câte 10 minute - pentru practicanţii mai avansaţi este suficient 24 de ore de pauză între sesiuni cu condiţia de a nu lucra aceleaşi grupe musculare două zile consecutive - componente de antrenament al echilibrului pot fi adăugate progresiv ca parte a programului de fortificare a părţii inferioare a corpului iar exerciţii de echilibru (ex: statul într-un picior) pot fi executate oricând - exerciţiile de stretching trebuiesc executate numai după antrenamentul de forţă şi rezistenţă, sau după încălzire – 3 până la 7 zile pe săptămână pentru cei care nu participă la alte tipuri de exerciţii

61

Exerciţii recomandate pentru persoanele vârstnice Durata Componenta Frec Tipul Modul Intensitate (minute per fitness venţa şedinţă) integrat in - zilnic; - exerciţii uşor; - aproximativ Flexibilitate - static - pasiv antrenamentul de - 3-7; - întreţinere 10-15 min -dinamic rezistenţă /forţă - 2-3; 8-10 sec; (suficient de (controlat program de - dezvoltare mult pentru a încet) flexibilitate 10-30 sec; lucra marile - activităţi de - Taichi si yoga 10-90 sec; grupe de streching - pat/plinta /scaun/ - x4 repetări; muşchi/tendo funcţional din şezut /podea - x1 ane) relevante - activităţi zilnice întreţinerea - o şedinţă active: întinderi in tuturor grupelor întreagă sus pe perete; majore de poate fi întinderi spre un muşchi; potrivită dulap suspendat; - x1-4 pentru urcarea unei trepte dezvoltare a începători mai înalte (autobuz) muşchilor vârstnici. specifici(ex: aductori) si/sau complexe de articulaţii ţinta.

62

Consideraţii speciale după rezistenţa şi antrenament al forţei sau încălzire; - inclus ca parte a încălzirii(doar întreţinere) si ca parte a revenirii (întreţinere şi dezvoltare) - dacă timpul este limitat sa se asigure strechingul muşchilor principali 8-10 secunde o dată ;in caz de antrenament de flexibilitate, mai multe repetiţii; - folosiţi un scaun sau un perete in caz de probleme de echilibru care compromit strechingul; - tipul, repetiţiile şi unghiul membrelor individualizate pentru fiecare - asiguraţi aliniamentul înainte si in timpul strechingului

- începeţi şi terminaţi încet şi gradat strechingul -- întinderi până in punctul unei tensiuni suficiente dar nedureroase; -- nu forţaţi întinderea -- inspirată la început, expiraţi pe măsură ce intraţi în acţiune şi respiraţi normal in timpul menţinerii acţiunii -- includeţi în încălzire mişcări controlate/întinderi dinamice in special pentru persoane cu propriocepţie scăzută -- doar static: la persoanele cu artrita sau scurtare adaptiva severa in jurul articulaţiilor -- pentru confort, utilizaţi saltele groase,lungi şi uşoare şi perne pentru suportul gatului

63

Durata Componenta Tipul Modul Frecvenţa Intensitate (minute per fitness şedinţă)

Consideraţii speciale - predaţi „forma strictă” şi tehnici de programare şi progresie ca toate marile grupe musculare să fie incluse; - puneţi accent pe viteza controlată in faza de ridicare şi coborâre; -- nu executaţi mişcări balistice; -- executaţi mişcări in limita razei de mişcare maximă pentru a evita durerea; -- oricând este posibil utilizaţi aparate fixe(necesită îndemânare scăzută, oferă stabilitate spatelui, control crescut asupra razei de mişcare) -- pacienţii cu artrită încep cu lucrul izometric pentru a limita tensiunea in articulaţii; -- contraindicaţii antrenamentul de rezistenţă(la orice vârstă): angina necontrolata, aritmie,condiţii ortopedice acute, condiţie sistemica acută) -- evitaţi flexia coloanei cu rezistenţa şi orice contracţie cu rezistenţă a umărului la pacienţii fragili sau osteoporotici; -- puneţi accent pe un antrenament de rezistenţă pe toată durata anului;

Forţa musculară continuare

64

Componenta fitness Fitness cardiorespirator

Tipul

Modul

Frecvenţa

Intensitate

exerciţiu aerobic de rezistenţă; activitate continuă şi ritmică a marilor grupe musculare ce poate fi menţinută pe o perioadă mai lungă de timp; - condiţionarea intervalelor (un interval cu intensitate cardiorespiratorie crescută urmat de un interval de revenire mai scăzut; - condiţionare

- mers vioi, înot, ciclism, exerciţii în apă, jogging, vâslit, dans continuu; opţiuni de viaţă active: gospodărit, grădinărit, urcatul scărilor şi preocupări recreaţionale active (ex bowling)

5 7 „preponderent” - 3 (alternând zilele în care se lucrează cu ele in care nu se lucrează)

- VO2 max 40-75% moderat (iniţial 4050% ajungând treptat spre 75% si avansaţi viguros către 85%) 12-14 RPE (Borg 620); 3-4 (Borg 010) (iniţial 9-11 cu creştere spre 11-12 şi avansaţi 12-14) încărcătura

65

Durata (minute / şedinţă) - 30 (3 x 10 minute) pentru beneficiu de sănătate; - durate mai mari (pană la 60 de min) oferă beneficii de sănătate si fitness în plus;

Consideraţii speciale - începeţi încet si progresaţi cu durata înaintea intensităţii (pentru siguranţa si prevenirea accidentelor) - progresaţi cu creşteri mici in durata si intensitate; - impact scăzut pana la moderat; - utilizaţi condiţionarea intervalelor înainte de cea continua; - evitaţi mişcări cu risc de căderi; - tranziţiile intre activităţi trebuiesc sa fie de intensitate activa scăzuta si sa dureze mai mult decât la cei mai tineri; - o curba graduala mai lunga a încălzirii si a revenirii; - duratele mari pot creste

continua; - activităţi active relevante din punct de vedere funcţional in viata de zi cu zi; impact scăzutmediu pentru a evita problemele ortopedice

iniţială de lucru sş fie mică (2 - 3 METs) si cresteri mici (0.51.0 METs) - METs – ghid de categorisire pe vârste: „Bătrân atletic 55+= VO2 max=10 METs „Bătrân tânăr” 5575= VO2 max = 6-7 METs „Bătrân bătrân” 75+= VO2 max= 2-3 MET 66

riscurile cardiovasculare / muscoscheletice; - duratele mai scurte : perioade de 10 minute pot creste siguranţa si toleranţa la exerciţii; - mulţi oameni vârstnici au una sau mai multe condiţii medicale ce necesita o medicaţie care poate influenta răspunsul ritmului cardiac de vârf; - progresaţi in funcţie de toleranta fiecăruia in parte si tindeţi minimalizarea problemelor medicale; - creşterea rezistentei, intensităţii si educarea echilibrului poate fi influenţata si de includerea schimbărilor controlate de ritm, nivel, direcţie (ex: paşi in lateral, mişcări de înaintare si mişcări ale braţului); - mişcări simple cu repetiţii puţine

Componenta fitnes

Tipul

Modul

Frecvenţa

Intensitate

Durata (minute per şedinţă)

Fitness cardiorespirator (continuare)

Antrenare echilibrului agilităţii

echilibru aşi dinamic – cai prescriptive de transfer a greutăţii corpului intre

prevenirea 3 căzăturilor; exerciţiu general pentru şedinţa pentru oameni

- gradul de suport (2 mâini, o mână, un deget, nici o mână) diferite 67

30 (incluzând forţa şi echilibrul)

Consideraţii speciale - NB: Un ritm cardiac de vârf măsurat pe loc este de preferat fata de cel preconizat in funcţie de vârstă atunci când se prescriu exerciţii aerobice pentru pacienţii cu vârsta 65+ din cauza variabilităţii ritmului cardiac de vârf si a riscului ridicat de boala a arterelor coronare – atunci când se calculează o gama de ritmuri cardiace ţinta este de preferat aflarea procentajului ritmului cardiac de vârf pentru stabilirea mai buna a procentajului de VO2 de vârf; - creşteţi durata înaintea diminuării suportului la exerciţiile de echilibru dinamic „static” - creşteţi numărul paşilor înaintea diminuării suportului

diferite puncte de suport; echilibru dinamic integrat; echilibru dinamic integrat „aplicat” relevant din punct de vedere funcţional;

vârstnici; tai chi adaptat; - managementul căzăturilor = exerciţii specifice echilibrului (si forţei)

- activităţi de organizare si integrare senzoriala; - sarcini proprioceptive auditive si vizuale

- antrenamentul echilibrului integrat: - şedinţa de rezistenta cu modele de mers si păşit; - dans, tai chi adaptat;

obstacole, niveluri, suprafeţe si ritmuri; caratul diferitelor obiecte; - prinsul si aruncatul; creşterea numărului de executare multipla a mai multor sarcini si complexitatea acestora; - lucrul pe podea - aşezarea pe podea si ridicarea de pe aceasta, taratul si rostogolirea; menţinerea echilibrului pe 68

la exerciţiile de echilibru dinamic in mişcare; adăugaţi antrenarea echilibrului ca parte a consolidării părţii inferioare a corpului (ex mers pe vârfuri, pe călcâie) - introduceţi toate sarcinile specifice senzorial precum sarcini de stimul unic; - introduceţi toate abilităţile de mişcare complexa (ex: aşezarea şi ridicarea de pe podea) precum verigi unice tip pas-cu-pas in lanţul mişcării; - asiguraţi-vă ca fiecare veriga din lanţ este însuşita pe deplin înainte de a trece la următorul stadiu sau lanţ; gradul de echilibru scăzut este asociat cu frica de a cade si pierderea încrederii in sine. Este esenţial asigurarea unei metode tip pas-cu-pas,

- lucrul la podea, activităţi pe podea funcţionale; - circuite de echilibru/ curse cu obstacole; jocuri cu mingea;

suprafeţe neregulate si necunoscute (ex: cuburi de spumă)

69

observare atenta, încurajări si laude; - îmbunătăţirea forţei si a echilibrului poate duce la o supra-încredere in sine şi creşterea asumării riscurilor si deci a creşterii riscurilor. Din aceasta cauza asigurarea stabilităţii posturale este suficientă înaintea sarcinilor senzoriale si sociale (ex jocul cu mingea)

70

PREVENIREA LEZIUNILOR Prevenirea leziunilor este o prioritate mare. Chiar şi cele mai mici răni pot afecta sistemul funcţional al oamenilor dar ele pot fi evitate. Aceste leziuni pot fi înlăturate mai ales la persoanele în vârstă, prin supervizarea şi monitorizarea corpului acestora. Alţi factori care pot duce la îmbunătăţirea sistemului funcţional şi evitarea unor accidente vasculare sunt exerciţiile fizice pe care oamenii bătrâni le pot face chiar în habitatul propriu. Riscul unui accident sau al unei conditii de boală poate fi controlat prin asigurarea biomecanică a poziţiei, antrenament şi prin introducerea unor exerciţii care să nu afecteze sistemul locomotor. Toate activităţile trebuie să evite stresul la nivelul coloanei vertebrale sau al discului vertebral. Oamenii bătrâni cu un sistem muscular mai slab sau cu un ţesut conjunctiv mai slab cauzate de leziuni sau boli, trebuie să folosească un antrenament mai special, conservativ, unde predomină controlul izometric la primele şedinţe de antrenament şi cu timpul, când ei progresează, se realizează un control izotonic. Purtând protecţie de şold în timpul exerciţiilor, se reduce riscul unei fracturi de şold. INDIVIDUALIZAREA ACTIVITĂŢII Este esenţială identificarea tipului adecvat de activitate atunci când vorbim de solicitarea cardiorespiratorie. Pentru un efect mai bun al antrenamentului este importantă selectarea unor activităţi ce susţin un volum mare de întoarcere venoasă. În cadrul vârstnicilor activitatea trebuie să fie specifică în funcţie de sursa de energie (aerobică şi anaerobică) şi în funcţie de viaţa de zi cu zi: combinări de mers, ciclism staţionar, înot şi fitness acvatic. Tipul antrenamentului poate fi continuu sau cu intervale (grăbirea pasului pentru a prinde un autobus, urcarea unui deal, înot sincronizat), cea de a doua fiind mai recomandată deoarece se atinge mai eficient încărcarea progresivă şi atinge necesităţile funcţionale de fitness. În cazul antrenamentului de forţa o combinaţie între benzi de rezistenţă, greutăţi libere şi greutăţi fixate de gleznă şi încheietura mâinii, aparate fixe şi paraşute, pot fi utilizate pentru a asigura progresia rezistenţei şi specificităţii funcţionale ce vor îmbunătăţii funcţionarea în viaţa de zi cu zi. Antrenamentul de rezistenţa nu este eficace dacă nu este acompaniat de antrenamentul funcţional. Tipul recomandat de antrenament de forţa pentru oamenii vârstnici este periodizarea (alternarea sistematică a variabilelor de antrenament: volum şi intensitate, în funcţie de timp) care imită cerinţele ce apar în viaţa de zi cu zi. Antrenamentul de echilibru trebuie să vizeze dimensiuni multiple senzoriale ale echilibrului alternând sarcinile pentru îmbunătăţirea sistemului motor şi sarcini în cadrul mediului pentru îmbunătăţiri senzoriale. 71

SUPRASOLICITAREA PROGRESIVĂ Suprasolicitarea este cel mai mult influenţata de tipul exerciţiului şi mai apoi de frecvenţă, intensitate, durată, modurile de a executa exerciţiile şi antrenament. Sarcinile zilnice cum ar fi îmbrăcatul solicită până la 50%-75% din VO2 maxim în cazul unei femei firave de 80 de ani, de aceea suprasolicitarea anduranţei poate începe şi după 3 minute de mers. Pentru a menţine îmbunătăţirile, suprasolicitarea trebuie menţinută progresiv, dar pentru oamenii bătrâni trebuie să fie o suprasolicitare graduală şi atent monitorizată. Recomandările includ mereu alocarea a minim 3 şedinţe pe săptămână pentru adaptare înainte de o suprasolicitare progresivă, progresia fiind mereu la început de câte 1 minut. La persoanele cu artrită sau osteoporoză, progresia de rezistenţa musculară trebuie să fie mai lentă. Oricare ar fi tipul de rezistenţa al antrenamentului sau modul selectat, criteriile trebuie să fie ca cel ce realizează recuperarea, să-şi poată controla mişcările la cel mai mare rang posibil. ADAPTAREA LA SESIUNEA DE STRUCTURARE Încălzirea şi revenirea Pentru toţi participanţii bătrâni sesiunea trebuie să înceapă şi să se termine gradat, pentru a furniza siguranţă, tranziţie şi o recuperare adecvată prin exerciţii viguroase. Încălzirea trebuie să fie mai lungă pentru adulţii mai tineri (15-20 minute), gradual progresivă în intensitate pentru a îmbunătăţi sănătos eficienţa răspunsului cardiovascular, a ajuta să prevină schimbările de segment ischemic, aritmiile şi anumite nereguli cardiovasculare aduse de exerciţii obositoare. Avantajele unei încălziri de o durată mai lungă ajută la îmbunătăţirea saturaţiei sângelui, elasticitate în muşchi, tendoane şi ligamente, scăderea vâscozităţii muşchilor, îmbunătăţeşte eficienţa mecanică şi ajută la prevenirea leziunilor musculo-scheletice. Este recomandată o revenire lungă, gradată şi continuă pentru a păstra întoarcerea venoasă şi scăderea sănătoasă a ritmului inimii, respiraţie şi nivelul catacolaminei. De asemenea ajută la prevenirea ameţelilor şi neregulilor cardiace ce sunt mai comune oamenilor bătrâni. Monitorizarea intensităţii exerciţiilor Cea mai comună metodă pentru a monitoriza intensitatea exerciţiilor este prin a măsura ritmul cardiac în tipul fiecărui antrenament, stabilind un procentaj maxim (RCmax) sau rezerva ritmului cardiac (RRC, definit ca maximul de ritm cardiac minus repausul ritmului cardiac). Ambele metode au unele dezavantaje, doar dacă nu este obţinut un ritm cardiac maxim corect. 72

O altă alternativă folosind ritmul cardiac pentru a obţine intensitatea dorită în antrenament este sistemul Borg pentru efort perceput. El are efect la ambele tipuri de oameni: tineri şi bătrâni. Acest efort perceput este folosit pentru senzaţiile centrale (ritmul cardiac şi cel respirator) şi senzaţia locală (oboseala musculară). Pentru un rezultat corect, folosind acest sistem, nu este necesară încetinirea realizării exerciţiului sau oprirea lui. Odihnirea şi recuperare Este crucial ca atunci când planificăm un program de rezistenţă pentru vârstnici să adăugam în plan şi perioade de recuperare între şi în cadrul fiecărei componente şi între sesiuni. Recuperarea adecvată creşte stimulul cardiorespirator, îmbunătăţeşte performanţa, angajarea pe termen lung, şi mai presus de toate, previne afecţiunile cauzate de suprasolicitare, oboseală şi evenimente legate de oboseală cum ar fi căderile. PROGRAME DE EXERCITII ÎN GRUP VERSUS CELE FĂCUTE ACASĂ Bariere in exercitii si motivatii pentru persoanele varstnice Bariere ce trebuiesc depasite Medicale si de sanatate •boala sau leziune; •durere sau discomfort; •lipsa fortei sau a rezistentei; •frica din pricina unei eventual eveniment medical in timpul exercitiilor; Cunostinte •lipsa cunostintelor sau a abilitatilor; Motivationale sau psihologice •lipsa timpului; •lipsa auto-motivarii, eficacitate sau incredere de sine scazute; •nu este o prioritate; •frica de vatamare; •exercitiul perceput ca fiind nepotrivit, de nefolos sau „nu este pentru mine”; •imagine de sine proasta; •depresie sau anxietate; •lipsa de suport din partea familiei si a profesionalistilor in sanatate; Legate de program •lipsa unor activitati/clase potrivite; •intensitate prea mare sau prea mica; •momentul sedintelor este inconvenabil; •costul; •ajungerea in locul unde se face antrenamentul (disponibilitate, cost si frica de a calatori singur) Factori ce tin de mediu •conditii meteo proaste

73

Motivatii pentru exercitiu Medicale si de sanatate •sa te simti bine fizic; •sa imbunatatesti starea de sanatate generala; •sa reduci riscul de imbolnavire; •sa mentii sau sa imbunatatesti mobilitatea; •sa mentii activitatile din viata de zi cu zi; •sa reduci riscul caderilor; •sa imbunatatesti conditia fitness; •sa imbunatatesti forta; •sa reduci/controlezi greutatea corporala; •pentru reabilitatre; Sanatate mentala •sa ai mai multa energie; •sa reduci stresul sau anxietatea; •sa reduci depresia; •sa te bucuri mai mult de viata; •sa te simti mai increzator; Legat de aspect •sa mentii/imbunatatesti aspectul; •sa reduci/controlezi greutatea corporala; Sociale •pentru contact/interactiune social/a; •incurajari din partea familiei/prietenilor; Altele •pentru a te bucura de activitate; •pentru provocari competitionale/personale; •recomandare din partea un profesionist in sanatate; simti ca este potrivit pentru tine;

În principiu între participarea într-un grup structurat în cadrul unui program de exerciţii şi un program executat acasă, nu există mari diferenţe în ceea ce priveşte rezultatele. Însă lucrul în cadrul unui grup creează un mediu mai favorabil din cauza socializării şi a suportului din partea colegilor din grup ce combat efectele de depresie şi izolare socială şi totodată creşte sentimentul de siguranţa personală ce reduce frica de accidente şi căderi. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Care sunt beneficiile activităţii fizice asupra eficacităţii proprii, bunăstării psihologice şi calităţii de viaţă? Care sunt adaptările potrivite atunci când efectuezi o testare a sănătăţii şi o evaluare funcţională şi fiziologică a vârstnicilor? Care sunt adaptările potrivite pentru elaborarea unui program de exerciţii pentru vârstnici ce include stabilirea scopurilor, motivaţiei şi comunicarea? Care sunt adaptările necesare pentru a preda, instrui, antrena şi conduce un exerciţiu sau o activitate fizică pentru participanţii vârstnici? Care sunt efectele exerciţiului fizic asupra vârstnicilor? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Enache Mihăiţă Frecea Valentin Gugiu Bogdan Panfiloiu Camelia

74

CAPITOLUL V KINETOPROFILAXIA ÎN AFECŢIUNILE CARDIOVASCULARE GENERALITĂŢI Chiar dacă preocuparea principală acestei lucrări a fost să evidenţieze importanţa kinetoprofilaxiei la diferite grupe de indivizi şi chiar la diferite afecţiuni (precum în cazul acestui capitol), considerăm totuşi că în afecţiunile cardio-vasculare rolul cel mai important îl are kinetoterapia sau eventual kinetoprofilaxia secundară şi terţiară. Rolul kinetoprofilaxiei primare este din păcate minimalizat deoarece persoanele la care îşi fac apariţia simptomele acestor boli sunt de obicei cele de vârsta a treia. După cum toţi ştim, cazurile în care persoanele de vârsta a treia sunt perfect sănătoase sunt aproape neîntâlnite. Mai jos o să analizăm rolul kinetoprofilaxiei (secundare, terţiare) în diverse afecţiuni cardio-vasculare.

75

KINETOPROFILAXIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ (CI) CI este o boală care afectează arterele ce hrănesc inima (arterele coronare îşi micşorează calibrul, având drept consecinţă scăderea cantităţii de sânge ce irigă miocardul rezultând imposibilitatea de a-şi satisface necesarul de oxigen, acizi graşi, glucoză). Obiectivele Kinetoprofilaxiei în cadrul acestei afecţiuni: o educarea bolnavului în vederea scăderii în greutate prin respectarea unui regim alimentar o eliminarea stresului din viaţa cotidiană o creşterea dozată a capacităţii de efort o creşterea forţei şi rezistenţei musculaturii membrelor şi trunchiului o îmbunătăţirea coordonării

o o o o o

Mijloacele utilizate sunt: mers mers cu bicicletă de cameră sau de exterior alergare urcat pe scări elemente din sport fără caracter competitiv

76

ROLUL KINETOPROFILAXIEI ÎN INFARCTUL MIOCARDIC ACUT (IMA) IMA reprezintă evoluţia gravă a cardiopatiei ischemice. Această evoluţie poate fi schimbată favorabil de o serie de factori ce ţin de pacient sau doctor. Este o necroză miocardică produsă prin scăderea bruscă şi severă a fluxului coronarian într-o regiune miocardică. Recuperarea unui bolnav care suferă de afecţiunea respectivă se desfăşoară în mai multe etape şi anume: Etapa nr. 1: Începe deja la câteva ore de la internarea bolnavului, în momentul în care angina pectorală (durerea toracică) a dispărut, bolnavul este stabilizat hemodinamic şi fără tulburări severe de ritm. Înaintea mobilizării trebuie să ne asigurăm de fiecare dată că frecvenţa cardiacă de repaus nu depăşeşte 120 bătăi/minut şi că tensiunea arterială sistolică depăşeşte 90 mmHg. Obiectivele kinetoterapiei în această etapă o Educarea capacităţii de autoîngrijire o Obţinerea independenţei în deplasare, în spital şi înafara acestuia o Limitarea efectelor generale ale decubitului o Combaterea repercusiunilor psihologice ale imobilizării o Pregătirea funcţională a aparatului cardiovascular pentru trecerea la următoarea etapă o Reabilitarea constă din reluarea de către bolnav a măsurilor de autoîngrijire, a unor eforturi mici, a ortostatismului şi a mersului inclusiv pe scări. Costul energetic al etapei nr.1 este redus, crescând progresiv.

77

Mijloacele utilizate în această etapă - mobilizări pasive - mobilizări active analitice ale membrelor - mers - ADL-uri (= Activities of Daily Living = abilităţile de bază legate de activităţile obişnuite zilnice ale omului) - Exerciţii de stretching Perioada de trecere dintre etapa nr.1 şi etapa nr.2 de recuperare (aproximativ 1-2 săptămâni): Obiectivele acestei perioade - menţinerea rezultatelor şi nivelului de efort atins în timpul etapei nr.1 - instruirea familiei cu privire la atitudinea ce trebuie adoptată faţă de bolnav - instruirea bolnavului în vederea monitorizării efortului prin FC, intensitatea efortului - obţinerea efectelor psihice benefice Mijloacele utilizate în această perioadă - exerciţiile fizice pe care bolnavul le-a efectuat în spital, de 2 ori/zi, timp de 10-20 de minute - prestaţii casnice, gospodăreşti - mersul Etapa nr. 2 de recuperare Aceasta începe după 3 – 6 săptămâni de la începutul infarctului şi corespunde capacităţii bolnavului de a urca un etaj fără semne de intoleranţă la efort. Etapa durează 8 – 10 săptămâni, după care (dacă evoluţia este favorabilă), bolnavul îşi poate relua activitatea profesională. Este cea mai importantă etapă în recuperarea fizică, deoarece are ca scop redarea bolnavului capacitatea fizică maximă posibilă în concordanţă cu posibilităţile cordului. Obiectivele etapei nr. 2 ƒ reducerea travaliului cardiac pentru un anumit nivel de efort ƒ creşterea capacităţii de efort maximal ƒ ameliorarea performanţei cardiace maxime posibile ƒ dezvoltarea circulaţiei coronariene colaterale ƒ obţinerea unor efecte psihologice favorabile Mijloacele folosite în această etap㠃 exerciţiile izometrice ƒ exerciţii de rezistenţă adresate grupelor musculare mari 78

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

alergarea pe loc urcat pe scăriţă mers cu bicicleta ergometrică sau de exterior jocuri recreative exerciţii libere contracţii intermediare plimbări activităţi zilnice curente

Etapa nr. 3 de recuperare Este denumită şi fază de întreţinere şi are ca scop menţinerea sau/şi ameliorarea condiţiei fizice şi a parametrilor funcţionali obţinuţi în etapa nr.2. Se desfăşoară în paralel cu terapia medicamentoasă cronică şi măsurile de profilaxie secundară a cardiopatiei ischemice, conducând împreună cu acestea la încetinirea evoluţiei arterosclerozei sau la involuţia acesteia. Etapa nr.3 începe de obicei la 8 – 12 săptămâni de la debutul IMA. Această etapă începe practic când capacitatea de efort a bolnavului este considerată suficient de mare pentru a relua activităţile profesionale. Obiectivele acestei etape - Menţinerea şi creşterea capacităţii de efort maximă - Reorientarea profesională în raport cu capacitatea maximă de efort câştigată. Mijloacele folosite în această etapă - mobilizările active 79

-

exerciţiile de rezistenţă la cicloergometru elemente din jocuri sportive jocuri sportive fără caracter competiţional

KINETOPROFILAXIA ÎN ANGINA PECTORALĂ STABILĂ DE EFORT Angina pectorală este o tulburare de irigare a miocardului. Ea are ca semne: durerea retrosternală sau durerea în regiunea precordială care iradiază înspre gât, umeri şi în lungul membrului superior stâng. Această durere apare îndeosebi în timpul unui efort fizic sau intelectual scăzut. În principiu, recuperarea bolnavilor cu angină pectorală de efort se aseamănă cu etapa nr.2 şi nr.3 în recuperarea IMA. Obiectivele kinetoprofilaxiei în această afecţiune reducerea cât mai mare din diferenţa procentuală dintre DAM (Deficitul Aerobic Miocardic) şi DAF (Deficitul Aerobic Funcţional), în sensul ideal al suprapunerii acestora, prin reducerea DAF până la valoarea DAM în cazul bolnavilor cu DAM sever, nu se urmăreşte decât menţinerea capacităţii de efort existente

Mijloacele ce se folosesc în această etapă - complexe de exerciţii fizice sub forma mişcărilor de trunchi şi membre, de intensitate mică şi medie - exerciţii de respiraţie şi de tonifiere a abdomenului. Aceste exerciţii se pot executa din decubit, şezând sau stând. Ritmul lor va fi lent şi coordonat cu respiraţia - antrenamentul de rezistenţă - masajul toracelui - activităţi de agrement - plimbări

80

KINETOPROFILAXIA ÎN POST REVASCULARIZAREA MIOCARDICĂ Recuperare post by – pass aorto-coronarian Faza nr.1 Starea post by-pass aortocoronarian este caracterizată prin: - prezenţa unor depresii importante a centrilor respiratori prin analgezie profundă - perturbarea termoreglării - creşterea travaliului cardiac - instabilitatea hemodinamică Contribuirea Kinetoteprofilaxiei în această etapă este de a asigura eliminarea secreţiilor acumulate Obiective - Prezentarea şi efectuarea preoperator a câtorva principii fundamentale ale kinetoterapiei - Prevenirea microatelectaziilor - Mobilizarea şi eliminarea eventualelor secreţii din arborele bronşic. - Prevenirea inconvenienţelor unui decubit prelungit. Mijloace - Exerciţii de respiraţie - Exerciţii de mobilizare uşoară a toracelui şi membrelor superioare şi inferioare - Exerciţii la bicicleta ergometrică - Extivităţi casnice curente, grădinărit Metodologia de recuperare intraspitalicească Preoperator - Informaţii generale privind intervenţia chirurgicală, kinetoterapie respiratorie Postoperator ziua 1 – detubarea, mobilizarea membrelor inferioare şi a centurii scapulare ziua 2 – kinetoterapie respiratorie, aşezat la marginea patului, în fotoliu, mers prin cameră ziua 3 – mers pe culoar, însoţit ziua 4 – mers neînsoţit ziua 5 – începerea exerciţiilor fizice ziua 6 – urcarea unui spalier de trepte sau exerciţii compensatorii, antrenament pe bicicletă ziua 7 – urcarea unui etaj ziua 8 – 10 – TE precoce, dacă sunt întrunite condiţiile ziua 11 – 14 – pregătire pentru externare. 81

Faza nr. 2 După externare, pacienţii efectuează o perioadă de 3-4 săptămâni antrenamente. Această perioadă le permite revenirea la autonomia efectuării exerciţiilor fizice. Mijloace - gimnastica respiratorie - exerciţii fizice uşoare - plimbări - exerciţii de relaxare Faza nr. 3 Cuprinde totalitatea măsurilor ce au drept scop menţinerea de lungă durată a beneficiilor obţinute în faza anterioară. Pacientul are în această fază o capacitate aerobă suficientă pentru desfăşurarea unei vieţi normale, atât profesional cât şi social. Bolnavii, pentru a-şi menţine condiţia fizică obişnuită şi chiar pentru a o îmbunătăţi, vor desfăşura în continuare programe de antrenament, verificate periodic de kinetoterapeut. Mijloace - anumite jocuri sportive (mai puţin solicitante) - mersul zilnic 30 – 60 de minute. KINETOPROFILAXIA ARITMICILOR Un procent semnificativ al subiecţilor cu CI şi indicaţie de includere în programe de recuperare fizică prezintă şi tulburări de ritm supraventriculare sau ventriculare. Obiective - reducerea incidenţei tulburărilor ventriculare de ritm în cursul efortului moderat - creşterea efortului maxim - creşterea capacităţii de efort - verificarea absenţei tulburărilor de ritm - ameliorarea ischemiei miocardice de efort Mijloace - identică cu cea din faza nr.2 de recuperare a IMA KINETOPROFILAXIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ SILENŢIOASĂ Ischemia miocardică silenţioasă se referă la 3 categorii de subiecţi - Bolnavi cu infarct miocardic în antecedente, care în prezent sunt asimptomatici - Bolnavi cu angină pectorală, la care episoadele de ischemie 82

dureroasă alternează cu episoade de ischemie neacompaniată de durere - Bolnavi total asimptomatici, la care, prin diverse metode şi mijloace de diagnostic, se depistează ischemie miocardică sau stenoze coronariene severe. Primele două categorii de subiecţi sunt incluşi în programe de reabilitare fizică, în funcţie de indicaţiile de recuperare ale formei de manifestare a ei: IMA sau angina pectorală stabilă de efort. În ceea ce priveşte cea de-a treia categorie, respectiv subiecţii total asimptomatici, se vor lua în considerare aceleaşi criterii de severitate ca şi în cazul ischemiei simptomatice. Mijloace - activităţi recreative - mers - jocuri colective - activităţi cotidiene KINETOPROFILAXIA ÎN INSUFICIENŢA CARDIACĂ Insuficienţa cardiacă reprezintă dezechilibrul care apare între nevoile de sânge oxigenat ale organelor şi ţesuturilor şi eficienţa cordului de a-l furniza. Se dezvoltă progresiv, necesitând uneori ani, timp în care inima îşi micşorează treptat funcţia de pompă, lucrând astfel mai puţin eficient. Tratamentul insuficienţei cardiace 1. PROFILACTIC. Prin el se urmăreşte: - combaterea infecţiilor reumatice, pulmonare - tratamentul hipertensiunii şi al aterosclerozei 2. CURATIV - măsuri igienico-dietetice - repaus în poziţiile aşezat sau semiaşezat - regim alimentar hiposodat sau desodat (cu cantitatea de lichid strict limitată), bogat în vitamina C şi complex B. Obiective - ameliorarea şi augmentarea mecanismelor periferice de adaptare la efort - creşterea extracţiei arterio-venoase a O2 - ameliorarea vasodilataţiei arteriale - creşterea capacităţii de efort - împiedicarea decondiţionării fizice a bolnavului Mijloace: - antrenament de rezistenţă 83

- mersul pe jos - jogging-ul - exerciţii izometrice KINETOPROFILAXIA ÎN HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ (HTA) HTA se poate considera presiunea sanguină, în clinostatism, ca având valoarea sistolică peste 140mmHg şi cea diastolică peste 90 mmHg.

Simptome: - cefalee - ameţeli - vâjâieli în urechi - senzaţii nedefinite în regiunea precordială În perioadele iniţiale HTA poate fi asimtomatică. Obiective - echilibrarea sistemului nervos şi influenţarea pozitivă a centrilor vasomotori - favorizarea vasodilataţiei periferice şi a decongestionării unor segmente ale corpului - atingerea şi menţinerea unei greutăţi corporale optime - prevenirea fenomenelor de ateroscleroză - obţinerea vasodilataţiei locale şi scăderea rezistenţei periferice - relaxare musculară şi neuro-psihică 84

Mijloace - exerciţii de membre inferioare din decubit cu capul ridicat - exerciţii de trunchi sub formă de circumducţii - exerciţii de respiraţie cu accent pe expiraţie exerciţii de membre superioare pentru derivarea circulaţiei toracice - exerciţii de mobilizare analitică a tuturor segmentelor - contracţii musculare analitice izometrice - exerciţii de relaxare: balansări ale membrelor, scuturări de membre executate de pacient sau scuturări pasive executate de către kinetoterapeut, răsucirile de trunchi sau unele poziţii cu răsucirea trunchiului - exerciţii de relaxare neuro-psihică - antrenamentul de rezistenţă: mersul, alergarea, urcatul scărilor şi pantelor, bicicleta ergometrică sau covorul rulant, înotul în piscină în apă caldă, sportul terapeutic KINETOPROFILAXIA ÎN HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ Hipotensiunea arterială este starea în care presiunea sistolică este în permanenţă sub 100 mmHg iar cea diastolică sub 60 mm Hg, fiind de două feluri: forma esenţială şi ortostatică. 1. Hipotensiunea arterială esenţială este frecvent întâlnită la tipul constituţional astenic. Simptome: tahicardie, leucopenie, hipoglicemie Mijloace - fizioterapie (hidroterapie stimulantă) - masaj general - exerciţii libere (active, analitice şi sintetice) - exerciţii cu obiecte uşoare portative 85

-

exerciţii aplicative exerciţii de respiraţie şi de abdomen plimbări de durată mai lungă turism, înot, schi 2. Hipotensiunea arterială ortostatică reprezintă scăderea presiunii sanguine la ridicarea în ortostatism Simptome: bradicardie, leucopenie, hipoglicemie şi lipotimie la schimbarea poziţiei corpului, mai ales dimineaţa la ridicarea din pat sau la statul prelungit în picioare. Mijloace - gimnastică vasculară - gimnastică abdominală - mobilizări active ale membrelor inferioare, efectuate din decubit şi aşezat - masajul general şi al membrelor inferioare KINETOPROFILAXIA BOLNAVILOR VALVULARI

-

Recuperarea valvularilor Obiective corecţia unei condiţii fizice precare 86

- conservarea funcţiei pulmonare - ameliorarea capacităţii vitale - determinarea capacităţii fizice a bolnavului valvular - evitarea efectelor nocive ale sedentarismului - îmbunătăţirea activităţii motrice realizarea unei activităţi economice a cordului, circulaţiei periferice şi metabolismului muscular - dezvoltarea mobilităţii articulare, a forţei musculare segmentare şi a coordonării motrice Mijloace - kinetoterapia respiratorie - exerciţii fizice globale - exerciţii analitice - elemente din diferite sporturi şi jocuri sportive - masaj - tehnici de relaxare - antrenamentul de rezistenţă realizat prin efort prelungit sau „cu intervale”, pe bicicleta ergometrică, alergare sau elemente din sporturi KINETOPROFILAXIA ÎN ARTERIOPATIILE PERIFERICE Ateroscleroza oblizerantă reprezintă 90% din arteriopatiile periferice. Trunchiurile arteriale cele mai frecvent interesate sunt aorta abdominală, iliacă, femurală şi poplitee. De obicei, stenozarea sau obstruarea unei artere periferice produce simptome ischemice subiective numai în timpul efortului fizic. În repaus, debitul circulator în teritoriul muscular eferent este satisfăcător. Obiective - prelungirea considerabilă a duratei efortului până la producerea claudicaţiei - dezvoltarea circulaţiei colaterale în teritoriile cu circulaţie deficitară - creşterea presiunii de perfuzie în timpul exerciţiilor fizice - mărirea dozată a hipoxiei în musculatura ischemiată, - îmbunătăţirea economiei actului motor - ameliorarea hematozei şi facilitarea întoarcerii venoase - prevenirea agresiunilor cutanate, mecanice, fenomenele de maceraţie şi infecţiile de la nivelul piciorului - creşterea fluxului sanguine în musculature schetică - corijarea tulburărilor de mers - ameliorarea oxigenării locale

87

Mijloace - contracţii musculare de intensitate şi durată corespunzătoare - mobilizări active - exerciţii musculare globale - exerciţiile cu rezistenţă dozată (gantere, haltere, extensor, mingi medicinale) ale membrelor superioare şi trunchiului - măsuri de protecţie cutanată - masajul în sensul circulaţiei arteriale sau venoase - contracţiile “analitice de tip intermediar” - gimnastica respiratorie - gimnastica de postură Burger - posturare pe patul oscilant - termoterapia - mecanoterapia - hidroterapia la 30ºC - mersul - bicicleta ergometrică - jocul cu mingea etc. KINETOPROFILAXIE ÎN AFECŢIUNILE VENOASE Afecţiunile venoase sunt: 1. Tromboflebitele 88

Prin tromboflebită se înţelege stânjenirea circulaţiei prin vene determinată de inflamarea peretelui venos. Simptome: - durere pe traiectul venei - venă varicoasă cu eritem inflamator pe traiect, vizibil pe piele, edem şi căldură locală

2. Insuficienţa venoasă cronică Rezultat al obstruării venoase şi al distrugerii valvelor. Această insuficienţă venoasă cronică se manifestă de obicei prin edeme.

89

3.Varicele Varicele sau ectazia venoasă constă din dilatarea venelor determinată de insuficienţa valvulelor venoase. Simptome - desen venos accentuat - oboseală sau dureri difuze în membre - crampe musculare

Obiective - reducerea stazei venoase şi a consecinţelor sale - ameliorarea circulaţiei de întoarcere, ameliorarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar prevenirea şi tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a sindromului posttrombotic - stimularea circulaţiei de întoarcere prin punerea în funcţie a pompelor musculare Mijloace - masajul membrelor inferioare - mobilizarea pasivă a membrelor inferioare şi ridicarea acestora deasupra planului - mobilizările active - gimnastica respiratorie - gimnastica de postură - mersul 90

KINETOPROFILAXIA ÎN POSTTRANSPLANT CARDIAC Particularităţi ale pacientului cu transplant cardiac - FC de repaus la cordul denervat este, în general, mai crescută decât la cordul sănătos - FC se adaptează mai lent la efort, ea nu mai reflectă la fel de fidel intensitatea efortului fizic - FC de repaus este mai lentă (până la 20 de minute) - la sfârşitul efortului maximal, transplantul are o FC inferioară celei maximale teoretice - instalarea metabolismului anaerob este mai precoce - randamentul ventilator este scăzut - rejetul moderat impune reducerea intensităţii antrenamentului iar rejetul sever implică oprirea antrenamentului Obiective preoperator - furnizarea de informaţii privind intervenţia chirurgicală - reducerea anxietăţii Obiective postoperator în faza nr. 1 - limitarea la maxim a efectelor nefaste unui decubit prelungit - realizarea unei toalete bronşice satisfăcătoare - începerea treptată a antrenamentului fizic Mijloace - mobilizări pasive - mobilizări active - exerciţii de respiraţie - tusea eficientă - bicicleta ergometrică - mers prin salon, pe coridor

91

Obiective postoperator în faza nr. 2 - ameliorarea capacităţii aerobe - adaptarea mai bună a debitului sanguin muscular la cererea muşchilor activi - revenirea la o capacitate vasodilatatoare arteriolară normală - limitarea atrofiei musculare şi a demineralizării osoase - creşterea capacităţii de efort - scăderea tensiunii arteriale diastolice şi a frecvenţei cardiace la acelaşi prag de efort Mijloace - exerciţii izotonice - exerciţii cu greutăţi mici - mersul pe jos - jogging-ul

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

92

Care sunt principalele afecţiuni cardiovasculare ? Care sunt obiectivele kinetoprofilaxiei în infarctul miocardic ? Care sunt mijloacele cel mai des utilizate de kinetoprofilaxie în afecţiunile cardio-vasculare ? Ce reprezintă cardiopatia ischemică ? Ce reprezintă hipertensiunea şi hipotensiunea arterială ? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Acriş Crinuţa Jeleboglu Raffaela Nicolae Andreea

93

CAPITOLUL VI KINETOPROFILAXIA ÎN AFECŢIUNILE APARATULUI RESPIRATOR

GENERALITĂŢI Respiraţia este un gest reflex indispensabil vieţii organismelor vii. Respiraţia corectă contribuie la menţinerea sănătăţii iar neglijarea acesteia conduce la apariţia disfuncţiilor la nivelul aparatului respirator şi nu numai. Prin respiraţie, se solicită întregul conţinut al cutiei toracice, beneficiile apărând la nivelul întregului corp. Când respiraţia devine superficială şi sacadată, adică se realizează incorect, aceasta nu antrenează decât regiunea inimii, fără plămâni şi abdomen, corpul consumând astfel mult mai multă energie. Consecinţele respiraţiei greşite - durerile de cap - senzaţia de apatie - insomniile - tulburările de digestie Atenţie!!! În timpul respiraţiei tale nu trebuie să ridici umerii ci să umfli abdomenul, altfel respiri greşit. Kinetoprofilaxia în afecţiunile respiratorii sau gimnastica respiratorie constă în practicarea exerciţiilor fizice pe timpii respiratori, adică o coordonare precisă între mişcare şi respiraţie. În acest scop sunt utilizate exerciţii specifice din domeniul kinetoterapiei (cu rol în recuperarea 94

afecţiunilor respiratorii), dar şi din domeniul kinetoprofilaxiei (cu rol în prevenirea acestor afecţiuni).

METODELE UTILIZATE DE KINETOPROFILAXIE ÎN AFECŢIUNILE RESPIRATORII 1. Relaxarea 2. Posturarea 3. Gimnastica corectoare 4. Gimnastica respiratorie propriu-zisă sau reeducarea respiratorie 5. Antrenamentul la efort dozat 6. Educarea tusei 7. Educarea vorbitului 8. Terapia ocupaţională

1. Relaxarea Relaxarea este procesul prin care un sistem, care a fost scos din starea de echilibru revine la starea de echilibru iniţială sau la o altă stare de echilibru apropiată. Indicaţiile relaxării a) înlăturarea condiţiei inhibitorii ce perturbă comanda ventilatorie b) reechilibrarea tonusului muscular general şi al musculaturii respiratorii în special c) eficientă în dispneea bronhopulmonarului d) scade nevoia de O2 a organismului precum şi producţia de CO2 e) prevenirea şi oprirea crizelor paroxistice f) îmbunătăţeşte starea psihică şi emoţională a bolnavului Există 2 tipuri metodologice de relaxare: 95

1. Relaxarea extrinsecă: se produce cu ajutorul unor factori externi (medicamente, hipnoză, aparatură relaxatoare, masaj sedativ) şi creează independenţă. 2. Relaxarea intrinsecă: aceasta este generată de către subiect şi reprezintă o adevărată relaxare. 2. Posturarea Prin această metodă, bolnavul adoptă unele poziţii specifice care îi uşurează starea de disconfort respirator. Există 2 categorii de posturări: - relaxante de facilitare ale respiraţiei Exemple de posturări de facilitare ale respiraţiei: Din ortostatism:

Din culcat:

96

Din aşezat:

3. Gimnastica de corecţie

Se referă la prevenirea sau corectarea poziţiilor vicioase care pot determina deficite respiratorii. Gimnastica respiratorie prezintă 3 metodologii: a) Gimnastica de sală b) Hidrogimnastica c) Manipulările a) Gimnastica de sală: Se execută în sălile de cultură fizică medicală, dar şi la domiciliul pacientului. În cadrul acesteia se expun exerciţii din metoda daneză Heckscher, cu unele modificări în funcţie de principalele obiective urmărite şi anume: - corijarea curburilor patologice ale gâtului şi poziţiei capului - corijarea poziţiei umerilor şi scapulei - corijarea curburilor patologice ale coloanei dorsale, lombare reeducarea diafragmei şi peretelui abdominal b) Hidrogimnastica sau Hidrokinetoterapia: adică gimnastica sub apă, prezintă unele avantaje în plus faţă de gimnastica de sală datorită efectelor pe care apa le posedă: - apa la o anumită temperatură cedează durerile, relaxează musculatura, creşte complianţa ţesutului conjunctiv făcându-l mai uşor distensibil. Toate acestea au drept consecinţă creşterea amplitudinii articulare - eliminarea gravitaţiei de către apă permite un mai bun control 97

asupra posturii corpului şi o mai mare relaxare. Presiunea hidrostatică a apei poate fi utilizată în cadrul exerciţiilor fie în sens facilitator al mişcării (când mişcarea se execută de jos în sus) fie în sens de contrarezistenţă (când mişcarea se execută lateral sau de sus în jos) c) În situaţii particulare în care se produc blocaje în articulaţiile costovertebrale sau în articulaţiile posterioare intervertebrale dorsale (aceste blocaje nu au expresie radiologică) se utilizează manipulările. 4. Gimnastica respiratorie propriu-zisă sau reeducarea respiratorie Reeducarea respiratorie este un ansamblu de tehnici kinetice "specifice" şi "analitice", care se adresează unor bolnavi cu afectare evidentă clinic a funcţiei respiratorii. Obiectivele gimnasticii respiratorii sunt următoarele: - creşterea volumelor de aer mobilizabile - scăderea travaliul ventilator - tonifierea musculaturii respiratorii - controlarea şi coordonarea ritmului respirator 5. Antrenamentul la efort dozat Principala caracteristică a persoanelor cu afecţiuni respiratorii este incapacitatea lor la efort. Acest lucru determină bolnavii să efectueze mai puţină mişcare la început urmând ca apoi să devină total inactivi. Acest lucru este total greşit. Persoanelor care suferă de aceste afecţiuni li se recomandă să efectueze efort dar dozat şi dirijat de specialişti. Metodologia antrenamentului la efort ne aduce la cunoştinţă modalităţile de antrenament care sunt cel mai indicate în aceste afecţiuni şi anume: - antrenamentul la covorul rulant - antrenamentul la bicicleta ergometrică - antrenamentul la scăriţă - antrenamentul prin mers - antrenamentul la piscină - antrenamentul la efort prin alte metode 6. Educarea tusei Tehnica învăţării tusei se referă la: - poziţionarea corpului în timpul tusei - modalitatea de control a respiraţiei - tonifierea musculaturii expiratorii

98

7. Educarea vorbitului Vorbitul este a doua mare funcţie a aparatului respirator. Această tehnică constă în obişnuirea bolnavului de a exprima într-o expiraţie un număr limitat de cuvinte şi silabe, adică să se exprime în propoziţii scurte. În acest scop, se vor alcătui grupuri de cuvinte pe care pacientul le va citi cu voce tare de mai multe ori pe zi. Fiecare grup va fi rostit într-o singură expirare, apoi un alt inspir şi un alt grup citit etc. Treptat aceste grupuri vor fi alcătuite din mai multe cuvinte, respectiv silabe. 8. Terapia ocupaţională sau ergoterapia Alegerea procedeelor de terapie ocupaţională are la bază 2 criterii: a) Cunoaşterea gradului de efort solicitat de respectivul procedeu b) Utilizarea acelor procedee care nu poluează în nici un fel aerul respirat de pacient

ƒ ƒ ƒ ƒ

EFECTELE EXERCIŢIILOR DE RESPIRAŢIE ASUPRA ORGANISMULUI creşterea capacităţii vitale şi a ventilaţiei pulmonare creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii stimularea circulaţiei sangvine dezvoltarea musculaturii toracice

99

Cu alte cuvinte, gimnastica respiratorie te învaţă cum să respiri corect. Următoarele exerciţii te vor ajuta să-ţi reeduci respiraţia: EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE Exerciţiul 1: Simte modul în care respiri. Pune o mână în zona inimii şi alta în zona abdomenului. În timpul inspiraţiei, mâna de pe abdomen trebuie să simtă cum acesta se umflă. Cealaltă mână nu trebuie să se mişte. Expiră lung eliberând aerul pe gură pentru a evacua dioxidul de carbon. Exerciţiul 2: Spune „eeeee” pe nas! Încearcă să şoşoteşti sunetul „e” pe gură mai întâi, fără efort interior. După aceea, închide gura, inspiră şi în timpul expiraţiei, încearcă prin scoaterea aerului sa scoţi sunetul „e” pe nas. Această tehnică se numeşte respiraţie conştientă. Exerciţiul 3: Din ortostatism, cu picioarele depărtate şi bastonul ţinut în faţă la orizontală, braţele depărtate cât lăţimea umerilor. Se inspiră odată cu ridicarea braţelor în prelungirea corpului şi apoi se expiră simultan 100

cu flexia trunchiului înainte. Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 4: Culcat pe spate, cu un baston ţinut în mâini în faţă. Se inspiră concomitent cu ridicarea braţelor, până ajung pe podea, la 180o. Revenire cu expiraţie. Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 5: Stând cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor, cu braţele ridicate la orizontală, având în mâini un baston. Se inspiră concomitent cu înclinarea laterală a trunchiului, apoi se expiră simultan cu înclinarea laterală a trunchiului în direcţia opusă, pentru forţarea expirului.Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 6: Stând cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor. Se inspiră concomitent cu ridicarea braţelor lateral, în prelungirea corpului şi se revine cu expir. Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 7: Culcat pe o parte, cu braţul de sprijin pus sub cap, piciorul de deasupra îndoit şi genunchiul din partea de jos sprijinit pe sol. Se inspiră simultan cu ridicarea braţului de deasupra pe verticală, în prelungirea corpului şi se revine cu expir. Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 8: Culcat pe spate, cu picioarele îndoite şi tălpile sprijinite pe podea, mâinile întinse pe lângă corp. Se inspiră la nivel abdominal şi se expiră cu contracţia voluntară a abdomenului. Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 9: Culcat pe spate, cu picioarele îndoite şi tălpile sprijinite pe podea, mâinile întinse pe lângă corp. Pe abdomen este susţinută o greutate de 1 kg. Se inspira la nivel abdominal şi se expiră cu contracţia voluntară a abdomenului. Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 10: Culcat pe spate, se inspiră profund şi se expiră odată cu flexarea alternativă a unui genunchi pe abdomen şi a unui călcâi pe fese. Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 11: Culcat pe spate, se inspiră profund şi se expiră odată cu flexarea ambilor genunchi la piept şi presarea lor pe abdomen. Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 12: Culcat pe spate pe sol, cu genunchii uşor îndoiţi. Se inspiră puternic pe nas, se expiră profund şi în 2 timpi (se expiră de 2 ori), odată cu ducerea braţului stâng spre şoldul drept şi ridicarea capului şi a umerilor de pe sol. Se revine şi se execută şi pe partea opusa. Se repeta de 10 ori pentru fiecare parte. Exerciţiul 13: Culcat pe spate pe sol, braţele pe lângă corp, inspirăm lent pe nas. Se expiră în 2 timpi odată cu flexia ambilor genunchi la piept (cu ajutorul braţelor). Se repetă de 10 ori. Exerciţiul 14: Şezând pe genunchi, fesele pe călcâie, inspirăm pe nas puternic, ridicăm braţele în sus cu arcuire şi ne ridicăm fesele de pe călcâie. În expir (expir dublu), aplecăm trunchiul înainte, cu ducerea braţelor înapoi sus. Se repetă de 10 ori. 101

Exerciţiul 15: Şezând pe scaun, ne aplecăm trunchiului înainte, braţele încrucişate pe abdomen şi expirăm lent cu pronunţia literei S. Ridicăm apoi trunchiul simultan cu ducerea braţelor lateral, privirea înainte şi inspiraţie pe nas. Se repetă de 10 ori. BENEFICIILE EXERCIŢIILOR DE RESPIRAŢIE Efectuarea exerciţiilor fizice au ca efect creşterea oxigenării diferitelor ţesuturi şi organe al organismului, din acest fapt rezultând următoarele beneficii: - oxigenarea corespunzătoare a creierului (creierul are mare nevoie de oxigen, consumând de trei ori mai mult oxigen decât restul organismului) şi a celorlalte organe, ajută la eliminarea toxinelor din organism

- creşterea flexibilităţii şi supleţei muşchilor respiratori - creşterea elasticităţii plămânilor - revenirea accelerată după efort - relaxarea - somn mai liniştit - combaterea şi controlarea stresului şi a situaţiilor tensionate - stăpânirea emoţiilor - creşterea capacităţii de concentrare - îmbunătăţirea digestiei şi asimilării hranei, deoarece stomacul funcţionează mai bine când este oxigenat - îmbunătăţesc activitatea sistemului nervos (a creierului, a măduvei spinării, a centrilor nervoşi şi a nervilor în general - reîntineresc pielea (printr-o oxigenare eficientă, pielea devine mai netedă şi se reduc substanţial ridurile) 102

- reglează greutatea corporală, deoarece excesul de oxigen arde mai eficient grăsimile INDICAŢIILE GIMNASTICII RESPIRATORII TBC bronşiectazii bronşite pleurezii (apă la plămâni) astm bronşic bronhopneumonii tuberculoză postoperator cancer pulmonar emfizem mucoviscidoză Cu toate acestea gimnastica respiratorie este binevenită şi în starea de sănătatea în scop profilactic, pentru a învăţa oamenii cum să respire corect. CONCLUZII Gimnastica respiratorie este foarte importantă in kinetoterapie. Toate exerciţiile se execută coordonat împreună cu mişcările respiratorii. Indiferent pentru ce aplici exerciţiile de kinetoterapie trebuie să urmezi timpii respiratori. De exemplu importantă este respiraţia în kinetoprofilaxia gravidei pentru a nu apărea oboseala în timpul practicării exerciţiilor specifice şi pentru îmbunătăţirea capacităţii pulmonare care scade în sarcină odată cu creşterea fătului. Bineînţeles că respiraţia nu este importantă numai în kinetoprofilaxia gravidei ci şi în kinetoprofilaxia tuturor categoriilor de indivizi, pe care îi ajută, prin creşterea oxigenării întregului organism, să se afle permanent într-o stare generală de bine. ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

103

Care sunt consecinţele respiraţiei greşite? Care sunt metodele utilizate de kinetoprofilaxie în afecţiunile respiratorii? Care sunt efectele exerciţiilor de respiraţie asupra organismului? În ce afecţiuni este indicată gimnastica respiratorie? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Acriş Crinuţa Blehoianu Relu Grigore Marius

104

CAPITOLUL VII KINETOPROFILAXIA GRAVIDEI – GIMNASTICA PILATES METODA PILATES A apărut acum aproximativ 100 de ani, în apropiere de Dusseldorf, în Germania, când un copil firav, pe numele lui Joseph Pilates, s-a apucat de culturism pentru a-şi îmbunătăţi forţa Recent principiile metodei Pilates au fost adaptate pentru a fi folosite fără aparate, sistemul devenind şi mai popular. Este o versiune extrem de uşoară în special acele exerciţii recomandate pentru perioada de sarcină; în secţiunea pentru perioada postnatală, exerciţiile devin mai intense şi mai complexe, dar se bazează pe aceleaşi principii ce constituie baza muncii lui Joseph Pilates. PRINCIPIILE DE BAZĂ • Concentrarea – este fundamentală pentru aceste tipuri de exerciţii • Respiraţia – este de o importanţă vitală în metoda Pilates • „Cordonul de forţă’’ – este alcătuit din 3 zone principale: spatele, abdomenul şi fesele • Mişcări în valuri – mişcări ritmice pentru încălzirea muşchilor pentru a-i face să se întindă în loc să se contracte şi să se mărească • Relaxarea – element important al metodei care ajută la recuperarea rezervelor necesare de energie pentru a induce o stare de spirit mai liniştită SCHIMBĂRI CARE SE PRODUC ÎN CORP PE PERIOADA SARCINII Multe femei observă schimbări chiar înainte de oprirea ciclului menstrual de exemplu, sâni dureroşi sau măriţi şi senzaţia de a urina, care sunt frecvente. Aceste schimbări, ca şi cele majore care vor urma, sunt declanşate de creşterea masivă a cantităţilor de hormoni din timpul sarcinii. EXERCIŢII PE TIMPUL SARCINII ¾ ¾

PRIMUL TRIMESTRU DE SARCINĂ Exerciţii de respiraţie Rotări şi înclinări ale capului 105

¾ ¾ ¾ ¾ ¾

Ridicări şi rotări ale umerilor Întinderi ale braţelor Întinderi laterale Aplecări spre înainte Conştientizarea abdomenului Întinderi laterale

106

1. Aşezaţi-vă lateral pe scaun cu picioarele ferm sprijinite pe podea şi mâna dreaptă ţinând spătarul scaunului. Spatele să fie întins, drept şi relaxat. Respiraţi de câteva ori şi verificaţi să nu existe încordare în partea superioară a corpului. 2. Mâna stângă la ceafă. Inspiraţi, şi pe măsură ce expiraţi, întoarceţi-vă capul astfel încât să vă depărtaţi privirea de spătar şi să trageţi în sus de coaste. Întindeţi-vă încet, depărtându-vă de spătarul scaunului întro curbă lungă, simţindu-vă coastele inferioare întinzându-se în sus în loc să se îndoaie. 3. Inspiraţi revenind la poziţia iniţială şi repetaţi de 5-10 ori. Repetaţi şi pe partea cealaltă. Aplecări spre înainte

Conştientizarea abdomenului

107

¾ ¾ ¾ ¾ ¾

AL DOILEA TRIMESTRU DE SARCINĂ Genunchii la piept Întinderi de braţe Rotări de şold Întinderi ale părţii Ridicări ale pelvisului

Întinderi ale părţii superioare a spatelui

1. Întindeţi-vă pe spate cu coloana vertebrală dreaptă, genunchii îndoiţi şi picioarele pe podea. Asiguraţi-vă că umerii sunt relaxaţi şi că nu arcuiţi prea mult spatele. Aduce-ţi genunchiul drept la piept şi plasaţi o eşarfă sau o curea pe după laba piciorului. 2. Inspiraţi adânc, şi pe măsură ce expiraţi, retrageţi uşor abdomenul către coloana vertebrală şi îndreptaţi-vă piciorul în sus spre tavan. Genunchiul ar trebui să fie către dumneavoastră, iar gâtul şi umerii să fie relaxaţi. Nu trageţi tare de picior, nu veţi face altceva decât să vă deformeze pelvisul şi spatele. Menţineţi piciorul în această poziţie până când număraţi la 10-20, respirând normal şi flectând laba piciorului în cazul în care consideraţi poziţia ca fiind prea uşoară (această mişcare implică întinderea). 108

3. Îndoiţi piciorul şi relaxaţi-vă pentru un moment, apoi repetaţi cu celălalt picior. Ridicări ale pelvisului

¾ ¾ ¾ ¾ ¾ ¾ ¾

Al TREILEA TRIMESTRU DE SARCINĂ Masajul picioarelor Arcuirea labei piciorului Exerciţii pentru mâna şi încheietura mâinii Ridicări de braţe Răsuciri de coloană vertebrală Picioarele pe perete Poziţia ,,copilului’’ cu sprijin pe pernă

Răsuciri de coloană vertebrală Este atât un exerciţiu de relaxare, cât şi un exerciţiu de întindere pentru muşchii regiunii posterioare a coapsei şi muşchii gambei. 109

1. Aşezaţi-vă pe podea, cu picioarele întinse drept, în faţa dumneavoastră. Staţi dreaptă, cu spatele întins şi umerii relaxaţi.

2. Îndoiţi piciorul stâng şi duceţi-l peste cel drept. Ţineţi-l lângă genunchiul drept, susţinându-vă genunchiul stâng îndoit în faţa dumneavoastră. 3. Ţineţi-vă de genunchiul stâng cu braţul drept. 4. Puneţi palma stângă pe podea în spatele dumneavoastră. 5. Întoarceţi capul astfel încât să priviţi peste umărul stâng. 6. Încet, întoarceţi-vă la poziţia iniţială şi repetaţi exerciţiul cu celălalt picior. Picioarele pe perete

110

EXERCIŢII POSTNATALE Încălzirea/Relaxarea - înainte de începerea oricărui tip de exerciţiu, întotdeauna trebuie să încălziţi corpul şi să dezmorţiţi muşchii pregătindu-i pentru acţiune. Constă în : - mişcări blânde, ritmice cum ar fi plimbarea cu balansarea braţelor - întinderea musculaturii superioare a corpului - întinderea gambei - întinderea muşchilor porţiunii interne a picioarelor - întinderea flexorilor şoldului - întinderea tendonului genunchiului Tonifierea braţelor : ƒ ƒ ƒ

Exerciţii pentru biceps Extensia muşchiului triceps Înclinări cu ajutorul tricepsului

ƒ

Exerciţii pentru muşchii toracelui

ƒ ƒ ƒ

Exerciţii simple de ridicare a piciorului Exerciţiu avansat de ridicare a piciorului Ridicarea piciorului îndoit în L, din poziţia culcat

ƒ

Ridicarea piciorului îndoit din poziţia culcat lateral Ridicarea membrului inferior aşezat pe podea

Umerii şi pieptul : Coapsa şi şezutul :

Picioarele : ƒ Exerciţii în picioare : ƒ ƒ ƒ

Genuflexiunile Ridicări din gambă Extensia picioarelor

111

Întinderea şi flectarea piciorului

112

Poziţia ,,pisicii” cu întinderea piciorului

Abdomene oblice

Mersul pe şezut ¾ ¾ ¾ ¾ ¾ ¾

EXERCIŢII PENTRU APLATIZAREA ABDOMENULUI Balansarea pelvisului Contracţii ale abdomenului Răsuciri în spate Exerciţii în zig-zag Morişca Exerciţii de ridicare cu răsucire 113

Exerciţii de ridicare cu răsucire 1. Aşezaţi gambele uşor depărtate pe un scaun şi apropiaţi şezutul de scaun, astfel încât genunchii şi şoldurile să fie în unghi drept. Puneţi mâinile la tâmple. 2. Încordaţi muşchii abdominali când vă răsuciţi şi vă ridicaţi şi încercaţi să apropiaţi umărul de genunchiul opus. 3. Ţineţi cotul în spate şi mişcaţi-vă încet şi controlat. Nu vă luaţi avânt la începutul mişcării. 4. Expiraţi când vă ridicaţi, inspiraţi când coborâţi.

EXERCIŢII POSTNATALE RECOMANDATE ¾ ¾ ¾ ¾ ¾

Mersul pe jos în ritm alert Înotul Dansul Mersul pe bicicletă Antrenamente încrucişate

MERSUL PE JOS ÎN RITM ALERT În primele săptămâni după naştere, plimbarea este suficientă, deoarece coloana vertebrală şi articulaţiile, care sunt vulnerabile în această perioadă, vor fi în siguranţă. De asemenea, se vor întări oasele, care trebuie să susţină greutatea copilului. Activitatea de susţinere a greutăţii corpului este importantă pentru femei. Plimbarea trebuie făcută cu paşi rapizi, chiar dacă se respiră mai greu. Se poate mări intensitatea antrenamentelor, pe măsură ce se îmbunătăţeşte condiţia fizică, iar organismul revine la normal după naştere, ceea ce poate dura până la 6 luni.

114

ÎNOTUL Înotul este o activitate cu intensitate redusă, care se poate începe în momentul în care au încetat scurgerile (aşteptaţi 6 săptămâni după cezariană). Întăreşte musculatura braţelor, a toracelui, a spatelui şi a picioarelor. Prin înot, nu trebuie să se susţină greutatea corpului, deci nu are un efect deosebit asupra oaselor.

DANSUL Dansul este un minunat exerciţiu,care sporeşte mobilitatea coloanei vertebrale şi a şoldurilor, ceea ce previne durerile de spate. De asemenea muzica este înviorătoare. Dar 3 minute de dans nu sunt suficiente, este recomandat cel puţin 20 de minute de dans fără oprire, micşorând intensitatea mişcărilor atunci când apare oboseala.

115

MERSUL PE BICICLETĂ Dacă se poate pedala cu viteză, ciclismul este un sport benefic. Dar, este dificil de mers în viteză pe străzile oraşului, de aceea este mai indicat să se folosească o bicicletă la sala de sport sau acasă. După epiziotomie (incizie chirurgicală a regiunii vulvare), trebuie aşteptată vindecarea acesteia, altfel vor apărea dureri.

EXERCITII KEGEL POSTNATALE PENTRU INTARIREA PERINEULUI Generalităţi In timpul sarcinii si al naşterii, planşeul pelvin poate deveni întins şi 116

slăbit, cauzând frecvent probleme în controlul urinar timp de mai multe luni până la ani de zile de la naştere. De asemenea, un planşeu pelvin slăbit poate permite unui organ pelvin sau mai multora să coboare (cum este cazul prolapsului uterin). Se recomandă ca femeile însărcinate să înceapă să execute exerciţiile Kegel şi să le continue şi după ce au născut. Mod de efectuare Exerciţiile Kegel sunt uşor de efectuat şi pot fi făcute oriunde, făra ca cineva din jur să ştie. La început, în timp ce persoana respectivă stă jos sau întinsă, încearcă să contracte muşchii pe care i-ar folosi pentru a opri urinarea. Ar trebui să simtă cum muşchii pelvini se încordează, strângând uretra şi anusul. Dacă stomacul sau muşchii fesieri sunt încordaţi, înseamnă că exerciţiile nu sunt efectuate cu muşchii care trebuie. Odată ce s-a găsit modalitatea corectă de a se contracta muşchii pelvini, aceştia trebuie ţinuţi încordaţi timp de 10 secunde şi apoi relaxaţi pentru alte 10 secunde. Acest exerciţiu se repetă de câte 10 până la 15 ori odată. Este bine să se încerce de cel puţin 3 ori pe zi. Exerciţiile Kegel sunt eficiente numai dacă sunt făcute cu regularitate. Cu cât persoana respectivă exersează mai mult, cu atât este mai mare probabilitatea creşterii eficacităţii lor. Doctorul poate dori ca persoana în cauză să încerce să efectueze exerciţiile folosind biofeedback-ul, pentru a fi sigur că sunt făcute corect. Biofeedback-ul permite vederea, simţirea sau auzirea atunci când un exerciţiu este executat corect. Mijloace Exerciţiile Kegel, au importanţă practică în kinetoterapie şi în tratamentul pre - şi postoperator. Aceste exerciţii sunt cel mai indicate sa fie utilizate după regula celor 10: de 10 ori/ zi, 10 repetări o dată, 10 secunde/ repetare, se alege regulat timpul şi locul pentru a exersa, se alege cea mai bună poziţie pentru exersare (prin practică): stând, şezând, decubit dorsal cu capul pe o pernă. Se mai recomandă oprirea jetului de urină (urinarea se va efectua cu membrele inferioare depărtate), exerciţii respiratorii; conştientizare posturală în oglindă; mobilizări active cu grupe musculare mari. METODE DE RELAXARE ¾ Autohipnoza ¾ Meditaţia ¾ Masajul 117

Masajul Masajul este o metodă clasică de relaxare al întregului corp, care are ca scop eliminarea rapidă a oboselii, relaxarea musculară şi generare a unei stări generale bune. Este extrem de eficient în cazul stărilor de oboseală accentuată. Masajul de relaxare se efectuează, de regulă, cu uleiuri sau creme parfumate, care stimulează starea de bine şi relaxarea, conform aromaterapiei. Uleiurile din ylang-ylang, lemn de santal, lămâie, levănţică şi muşeţel sunt cunoscute pentru efectele lor calmante. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Care sunt principiile de bază ale metodei Pilates? Ce exerciţii sunt permise în al treilea trimestru de sarcină? Care sunt exerciţiile postnatale recomandate? Ce exerciţii alternative postnatale mai sunt recomandate? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Arsene Alexandra Bicu Ionela Guţu Mădălina

118

CAPITOLUL VIII HIDROTERAPIA-HIDROKINETOTERAPIA GENERALITĂŢI Hidroterapia este o terapie alternată care foloseşte apa ca agent terapeutic extern (duşuri, băi, comprese, împachetări) sau intern (cure cu ape minerale, de izvor, solarizate). Proprietatea hidroterapiei de vindecare şi recuperare se bazează pe efectul termic şi mecanic al apei. Hidroterapia exploatează reacţiile organismului la stimuli termici reci şi calzi. - Căldura scade rata metabolismului şi încetineşte activitatea organelor interne - Frigul stimulează, revigorează şi creşte activitatea viscerelor EFECTELE HIDROTERAPIEI ASUPRA ORGANISMULUI

-

efect de relaxare asupra muşchilor încordaţi şi senzaţiei de anxietate deoarece apa în mişcare acţionează asupra receptorilor tactili din piele stimulând circulaţia şi relaxând muşchii încordaţi efect hidrostatic. Elimină forţa gravitaţiei dând senzaţia de imponderabilitate iar prin stimularea presoreceptorilor din piele ea produce o senzaţie de masaj atunci când vine in contact cu corpul tonifiază organismul stimulează digestia şi sistemul imunitar reeduce sensibilitatea dureroasă înlătură stresul şi revitalizează organismul 119

-

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

acţionează asupra pielii acţionează asupra muşchilor prin îmbunătăţirea tonusului muscular îmbunătăţeşte starea plămânilor, inimii şi sistemului endocrin prin stimularea unor reflexe ce se detectează în măduva spinării creşte fertilitatea prin diminuarea producţiei hormonilor de stres responsabili şi de stările depresive şi prin creşterea circulaţiei sanguine scade hipertensiunea arterială reduce tulburările de somn precum insomnia minimizată simptomele legate de artrită

CONTRAINDICAŢIILE HIDROTERAPIEI Hidroterapia se contraindică: persoanelor care au o temperatură a corpului oscilantă deoarece ei se expun riscului opăririi sau degerăturilor dacă fac baie la temperaturi extreme diabeticilor care trebuie să evite băile fierbinţi la membrele inferioare, tratamentele care implică încălzirea corpului (împachetări, saună) persoanelor care suferă de boala raynaud (afecţiune caracterizată prin episoade de vasospasm arterial la nivelul degetelor). Aceste persoane trebuie să evite băile reci. persoanelor care suferă de scleroză multiplă. Aceste persoane trebuie să evite băile lungi şi fierbinţi, saune fierbinţi femeilor însărcinate care trebuie să se consulte cu medicul înainte de a face saună 120

ƒ persoanelor care suferă de tensiune arterială ridicată sau oscilant㠃 persoanele bătrâne şi copiilor mici care pot fi extenuaţi de prea multă căldură şi care ar trebui să evite tratamentele de corp precum băile fierbinţi sau sauna ƒ persoanelor cu probleme cardiovasculare

TEHNICI DE HIDROTERAPIE Hidroterapia se efectuează de obicei în centre speciale precum spaurile dar cu toate acestea ea poate fi efectuată şi la domiciliul persoanei interesate, bineînţeles dacă sunt condiţii. Mai jos putem vedea unele tehnici de hidroterapie: 1. Sauna şi băile de aburi Sauna şi băile de aburi au efect similar. Ele ajută organismul în felul următor: elimină mai repede toxinele de pe piele are efect de relaxare (principalul motiv pentru care oamenii se adresează acestei tehnici) stimulează circulaţia sângelui promovează producţia de hormoni favorizează secreţia mucoasă în respiraţie reglează sistemul vegetativ Indicaţiile saunei: - pentru întărirea musculaturii - pentru îmbunătăţirea sănătăţii - pentru durerile musculare - în artritele reumatice cronice 121

-

în astmul bronşic în hipertensiune în circulaţia proastă a sângelui Contraindicaţiile saunei: Sauna este contraindicată în următoarele afecţiuni: - artrită reumatică acută - infecţii acute - tuberculoză - boli cu transmitere sexuală - boli psihice - infecţia unui organ intern sau a vaselor de sânge - cancer acut Atenţie !!! Nu staţi într-o sauna mai mult de 20 de minute iar în ceea ce priveşte copii să ştiţi că sauna este permisă doar copiilor peste 2 ani. 2. Împachetările Împachetările sunt folosite în tratarea inflamaţiilor locale şi a febrei. Această tehnică se desfăşoară în felul următor: persoana care beneficiază de acest tratament adoptă o poziţie relaxantă după care se înmoaie o pânză în apă rece (sau în apă caldă pentru cei care suferă de boli respiratorii), apoi se înfăşoară bine dar nu strâns zona afectată. Pacientul este apoi înfăşurat într-o pătură sau haină şi se odihneşte timp de 45-60 minute. Dacă se doreşte o transpiraţie abundentă atunci se măreşte perioada de odihnă. Dacă împachetarea nu se simte caldă după un sfert de oră, căldura se poate aplica prin înghiţirea de apă călduţă sau ceai. Împachetarea se înlătură dacă pacientul simte disconfort.

122

Indicaţii: - răni în gat - bronşite, boli de plămân, nevralgii - afecţiuni ale abdomenului superior, ulcer gastric şi duodenal, crampe, somnolenţă, febră - prostată, hemoroizi, eczeme, inflamaţii ale pelvisului - edem, scăderea temperaturii în febre şi flebită, în tratarea varicelor - în artrita reumatică, în artroză 3. Băile cu plante

“Reţete de preparare a unei băi cu plante” - Se pune jumătate de cană cu plante într-un litru de apă şi se lasă la fiert 15 min. In timp ce plantele fierb faceţi un duş rapid ca să vă curăţaţi corpul şi apoi umpleţi cada cu apă caldă. Separaţi lichidul de plantele fierte şi amestecaţi-l in apa de baie. Plantele din decoct se vor introduce intr-o pânză moale. Relaxaţi-vă în cadă cel puţin 20 de minute ştergându-vă cu "buretele" confecţionat din plantele fierte. - Adăugaţi 1/2 cana de plante direct în apa de baie şi relaxaţi-vă în cadă 20-30 de minute. - Umpleţi un săculeţ din pânză subţire cu plante şi puneţi-l în apa de baie sau poziţionaţi-l astfel încât să curgă apa peste el în timp ce se umple cada şi staţi în apă timp de 20-30 minute. - Plantele care se folosesc în astfel de băi pot fi: lavanda, muşeţelul, hamei, florile de tei, valeriana, româniţa si floarea pasiunii etc. 123

Compresele reci Se înmoaie o pânză în apă rece, se stoarce şi se şterge circular partea superioară a trunchiului sau tot corpul. Compresele reci sunt folosite pentru revigorarea, tonifierea corpului, în probleme de circulaţie, infecţii respiratorii. Duşurile Jetul de apa de la un duş trebuie direcţionat de la membrele inferioare spre inimă. După duş persoana trebuie să se îmbrace şi să facă exerciţii. Sunt mai multe tipuri de duşuri: ƒ Duşurile pentru picioare: Jetul de apă începe cu degetul mic de la piciorul drept, continuând pană la glezne şi genunchi şi apoi înapoi spre talpa piciorului. Apoi, se efectuează acelaşi lucru şi pe piciorul stâng. Acest tip de duş ajută la combaterea: - durerilor de cap - migrenelor - tensiunii arteriale scăzute sau ridicate - contuziilor şi varicelor ƒ În plus, acest tratament influenţează organele digestive si ajută la evitarea accidentelor vasculare. Contraindicaţii: În cazul infecţiilor urinare, în sciatică sau in timpul menstruaţiei. ƒ Duşuri pentru coapse: Aceste duşuri au ca efect stimularea şi îmbunătăţirea circulaţiei sanguine. Indicaţii: în varice, reumatism muscular şi paralizii temporare ƒ Duşuri pentru trunchiul inferior: Ele se folosesc în diabet, meteorism, infecţii urinare, sciatică sau în timpul menstruaţiei. ƒ Duşuri pentru mâini: Se direcţionează jetul de apă din exteriorul mâinii drepte până la umăr şi apoi spre interiorul mâinii. Se execută la fel şi pentru mâna stângă. Ele sunt indicate în: bronşita cronică, boli nervoase, nevralgii, paralizie, reumatismul mâinilor, problemele cu inima, vertij, migrene, guturai. ƒ Duşuri pentru piept: Ele sunt indicate în bronşita cronică şi în astmul bronşic precum şi în angina pectorală. Atenţie!!! Temperatura trebuie să fie moderată dacă există risc de angiospasm. ƒ Duşuri pentru trunchiul superior: Ele îmbunătăţesc circulaţia sângelui în plămâni, inimă şi în pleurezie. Se foloseşte de asemenea în tratamentul bronşitei, în bolile corzilor vocale, laringită, migrene, varicele de la picioare, pentru stimulare cardiacă şi în activitatea respiratorie. ƒ Duşuri de spate: Se folosesc în tratamentul muşchilor spatelui, în 124

durerile de spate, în bolile de splină, scleroză multiplă, astm bronşic şi aproape în toate bolile legate de plămâni. Atenţie!!! Nu se folosesc la pacienţii care suferă de debilitate sau neurastenie. ƒ Duşuri pentru gât: Utilizate în durerile de cap, migrene, tensiunile musculare ale gâtului şi ale umerilor, sensibilitatea la vreme, depresiile uşoare, ameţeli, artroze la mâini. Atenţie!!! Nu se folosesc in cazul persoanelor cu tensiune arterială crescută, tiroidă sau tensiune oculară crescută. ƒ Duşuri pentru faţă : Se începe de la tâmpla dreaptă şi până la bărbie. Se spală circular toată faţa. Este folositor împotriva migrenelor, nevralgiilor, durerilor de dinţi şi pentru relaxare. HIDROKINETOTERAPIA

Generalităţi Combinând hidroterapia cu kinetoterapia rezultă o ramură mai specială şi anume hidrokinetoterapia (gimnastica sub apă). Hidrokinetoterapia este un mijloc terapeutic dar şi de profilaxie deoarece se referă atât la măsuri de prevenţie (obezitate, osteoporoză) cât şi la măsuri de reabilitare neuromotorie sau musculo-scheletală. Această terapie se bazează pe: mişcări active sau pasive sistemice (exerciţii fizice şi masaj, hidroterapie, termoterapie). Ea se foloseşte : - în pediatrie (pentru perfecţionarea mişcărilor bazale generale, în tulburări de creştere şi dezvoltare a copiilor) - în unele boli ereditare, precum sunt bolile reumatismale - în modificările posturale - în afecţiunile respiratorii - în recuperările post traumatismale 125

- în recuperările post operatorii (pulmonare, cardiace şi abdominale) - în afecţiunile neurologice - în afecţiunile digestive şi metabolice Exerciţiile fizice folosite în programele de hidrokinetoterapie au la bază aceleaşi metode si tehnici ca şi cele executate în aer liber intr-un cabinet specializat de recuperare medicală, ţinându-se cont de principiile şi avantajele oferite de mediul acvatic. Există două modalităţi de recuperare în hidrokinetoterapie: - parţială: imersia doar a unui membru sau segment de membru - generală: imersia întregului corp BENEFICIILE HIDROKINETOTERAPIEI - redobândirea/dobândirea mobilităţii articulare - ameliorarea funcţionalităţii a organismului - redobândirea/dobândirea coordonării - creşterea forţei musculare - scăderea spasticităţii - corectarea deficienţelor (deformărilor) ale coloanei vertebrale - îmbunătăţirea funcţiei respiratorii ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

Ce reprezintă Hidrokinetoterapia? Care este caracteristica comună a Hidroterapiei cu Hidrokinetoterapia? Care sunt principalele tehnici ale Hidroterapiei? Care sunt principalele afecţiuni care pot fi tratate sau vindecate prin intermediul hidrokinetoterapiei? Care sunt contraindicaţiile hidroterapiei? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Acriş Crinuţa Panciu Ioana Maria Stamate Ioana 126

CAPITOLUL IX MASAJUL SUEDEZ GENERALITĂŢI Masajul reprezintă prelucrarea metodică a părţilor moi ale coprului în scop profilactic sau curativ prin intermediul unor manevre, tehnici şi procedee manuale sau instrumentale. Per Henrik Ling pune bazele masajului suedez combinând cunoştinţele sale din gimnastică şi filozofie cu tehnicile chinezeşti, egiptene, greceşti şi romane. Masajul medical a început să se dezvolte la noi din ce-a de-a 2-a jumătate a secolului trecut, în limba română cuvântul masaj fiind introdus prin intermediul literaturii medicale franceze. EFECTUAREA MASAJULUI CLASIC Masajul suedez este cea mai răspândită formă de masaj şi poate fi efectuat în diferite împrejurări. Aşa cum s-a menţionat anterior, mulţi oameni experimentează pentru prima dată masajul suedez atunci când sunt în vacanţă într-o staţiune sau la bordul unei nave de croazieră. Masajul suedez este oferit de toate clinicile de tratament din ţară. Multe săli de gimnastică sau case de sănătate oferă acum masaj suedez, iar unele oferă discounturi pentru membri. Puteţi primi, de asemenea, masaj suedez de la studenţii sau profesorii clinicilor asociate şcolilor de masaj terapeutic. Există mulţi terapeuţi care oferă masaj clasic în cabinete proprii. De asemenea, sunt terapeuţi care se deplasează la domiciliul clientului. Contraindicaţiile masajului ƒ Contraindicaţie generală: se interzice aplicarea oricărui procedeu de masaj pe oricare parte a corpului ƒ Contraindicaţie parţială: presupune restrângerea manevrelor de masaj la cele mai bine tolerate, excluderea celorlalte manevre, admiterea masajului numai pe părţile sănătoase şi interzicerea pe cele bolnave. ƒ Contraindicaţie definitivă: se hotărăşte numai în cazul unor boli cronice grave incurabile care s-ar putea înrăutăţi prin acest tratament ƒ Contraindicaţie temporară: foarte frecvent impusă de boli, tulburări, leziuni uşoare şi trecătoare care după vindecare vor permite aplicarea tuturor manevrelor . ƒ

Clasificarea masajului Masajul medical sau masoterapia este utilizat cu precădere ca 127

ƒ ƒ ƒ

ƒ ƒ

factor recuperator în staţiunile balneare şi în diferite clinici de specialitate cât şi masajul profilactico-igienic. Masajul estetic ce se practică în centrele de sănătate şi în saloanele de înfrumuseţare, în special de către cosmeticieni. Masajul sportiv sau sportmasajul ce a luat o extindere deosebită fiind utilizat în antrenamentul sportiv ca modalitate de refacere a capacităţii de efort. Masajul energetic şi masajul reflexogen utilizat în activitatea sportivă cât şi curativă. Clasificarea masajului după scop: În scop profilactic şi fiziologic În scop terapeutic, pentru recuperare în cazul unor accidente

PRINCIPALELE PROCEDEE DE MASAJ CLASIC Mişcările folosite în masajul clasic au scopul reducerii tensiunii musculare. Pe măsură ce muşchii se relaxează, creierul va primi semnale pentru a elibera anumite substanţe ce reduc stresul şi produc o stare nespecifică "de bine". Exista cinci categorii de procedee de masaj clasic, care se efectuează cu ajutorul mâinilor: 1. Efleurajul (sau netezirea) - alunecări uşoare aplicate la suprafaţa corpului, de la superficial la profund.

Efectele masajului de netezire se răsfrâng în primul rând asupra funcţiunilor pielii şi a ţesuturilor subtegumentare. Manevrele şi submanevrele ce constituie "efleurajul", sunt considerate drept tehnici 128

specifice masajului ţesuturilor superficiale, tegumentare (pielea). Efecte: - stimularea circulaţiei sangvine - stimularea la nivel nervos - activarea schimburilor nutritive - stimularea funcţiilor multiple la nivelul ţesuturilor tegumentare - combaterea oboselii prin creşterea aportului sanguin bogat oxigenat şi încărcat cu substanţe energetice - accelerarea procesului de îndepărtare a reziduurilor toxice - refacerea proprietăţilor funcţionale ale ţesuturilor 2. Petrisajul (sau frământatul) - mişcări de frământare a musculaturii. Efectele petrisajului vizează în special muşchii şi ţesuturile profunde, fiind manevre constituite în special din acţiuni mecanice.

Efecte: - stimularea creşterii vitalităţii celulare - favorizarea circulaţiei sangvine profunde - creşterea elasticităţii şi a celorlalte proprietăţi musculare contractilitatea, excitabilitatea, conductibilitatea - prin comprimarea vaselor profunde sangvine şi limfatice se activează circulaţia, se îmbunătăţesc schimburile nutritive - stimularea eliminării produselor de uzură de la nivelul muşchilor - şi a altor produse de dezasimilaţie sau inflamatorii 129

3. Fricţiunea - mişcări compresive, mai profunde decât efleurajul şi petrisajul În unele cazuri, fricţiunea se foloseşte pentru a favoriza pătrunderea în piele a unor substanţe medicamentoase, ca de exemplu geluri şi creme analgetice. Ca urmare această manevră va urmări decontractarea zonelor contractate muscular, ameliorarea durerilor la nivel local tegumentar, muscular, la nivel ligamentar precum şi în orice alte situaţii în care este indicat masajul ca formă de terapie.

Efecte: - prin efectul mecanic al manevrei se mobilizează ţesuturile moi, mărindu-le supleţea şi elasticitatea - pe cale reflexă obţinem o activare a circulaţiei locale - stimularea schimburilor nutritive - încălzirea, vasodilataţie locală - ce presupune o mai bine irigare sangvină deci o mai bună oxigenare a ţesutului muscular, deci o îndepărtare a reziduurilor existente la nivelul ţesuturilor 4. Tapotamentul (sau baterea) - lovituri uşoare şi ritmice, executate cu degetele, marginile cubitale ale mâinilor, palmele sau pumnii. Efectele acestei manevre variază în raport cu intensitatea şi ritmul loviturilor, cu supleţea şi cu sensibilitatea pielii sau a ţesuturilor masate. Au o acţiune specifică excitantă, crescând tonusul muscular, producând local un flux crescut de sânge şi reducând spasmul muscular. 5. Vibraţiile - mişcări oscilatorii ritmice, cu presiuni intermitente, care produc deplasări mici ale pielii. Pot avea atât efecte stimulatorii, cât şi relaxante. În cadrul masajului se pot folosi oricare dintre aceste procedee. Maseurul se va adapta permanent la necesităţile clientului. El trebuie să fie atent la semnalele verbale şi nonverbale primite din partea clientului pentru 130

a-şi ajusta tehnicile în funcţie de dorinţele clientului. Diferenţele de aplicare ale diverselor tehnici favorizează un efect sau altul. Spre exemplu, procedurile aplicate lent produc un efect relaxant, somnolentă şi detensionare, în timp ce mişcările ferme, aplicate rapid şi cu presiune crescută pot fi revigorante si energizante. BENEFICII FIZICE ŞI EMOŢIONALE Masajul suedez este destinat să producă sentimente plăcute atât la nivel fizic cât şi la nivel psihic. Dincolo de faptul că face clientul să se simtă bine, masajul suedez are reale beneficii fizice şi emoţionale. Masajul suedez ajută corpul să elimine toxinele, îmbunătăţeşte circulaţia sângelui şi a limfei, măreşte amplitudinea de mişcare la nivelul articulaţiilor şi elimină tensiunea musculară, induce relaxarea şi reduce durerea datorită eliberării de endorfine, care sunt echivalenţii naturali ai morfinei. Reducerea tensiunii musculare este în strânsă legătură cu inducerea unei stări mentale pozitive, micşorează anxietatea şi depresia, îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare şi creează stări de relaxare profundă. Masajul suedez înlătură oboseala mentală şi fizică şi reduce stresul, atât la nivel superficial cât şi profund. Masajul suedez ajută oamenii să depăşească problemele legate de somn, înlătură somnolenţa din timpul zilei şi insomnia. Cercetări efectuate la universitatea Brown au demonstrat că masajul suedez are un rol major în combaterea astmei la copii. Masajul suedez este o modalitate de care pot beneficia oameni de toate vârstele, de la nou-născuţi şi până la persoane de vârsta a treia. BENEFICIILE MASAJULUII SUEDEZ ƒ Stare de bine, atât la nivel fizic, cât şi emoţional ƒ Reducerea stresului fizic şi mintal 131

ƒ Reducerea tensiunii musculare ƒ Vindecarea migrenelor şi a cefaleelor ƒ Ajutor în eliminarea toxinelor ƒ Îmbunătăţirea circulaţiei sângelui şi a limfei ƒ Scăderea presiunii sanguine ƒ Mărirea amplitudinii de mişcare la nivelul articulaţiilor ƒ Flexibilitate sporit㠃 Creşterea nivelului de endorfin㠃 Scăderea anxietăţii ƒ Înlăturarea depresiilor ƒ Îmbunătăţirea capacităţii de concentrare ƒ Înlăturarea oboselii mentale şi fizice ƒ Micşorarea stresului la niveluri superficiale sau profunde ƒ Înlăturarea problemelor legate de somn ƒ Poate fi recepţionat de persoane aflate la orice vârst㠃 Rol major în combaterea simptomelor de astm Masajul suedez, cunoscut şi sub denumirea de masaj somatic, este considerat una dintre cele mai vechi terapii, fiind constituit dintr-o prelucrare metodică normală a părţilor moi ale organismului în scop fiziologic sau curativ profilactic. Tehnicile de masaj clasic suedez sau masaj limfatic practicate cu măiestrie, au efecte deosebit de benefice asupra sănătăţii, condiţiei fizice şi aspectului general al corpului pacienţilor de orice vârstă. Tehnicile de masaj speciale au scopuri curativ-terapeutice producând vindecarea şi ameliorarea unei palete largi de boli şi afecţiuni, unele dintre ele considerate incurabile în medicina clasică. Dintre acestea cităm câteva: - Afecţiuni ale sistemului osteomuscular – crampe şi dureri musculare, recuperare motorie după traumatisme şi fracturi grave, pierderea mobilităţii, entorse, luxaţii, reumatism (artrite, artroze) - Afecţiuni ale sistemului circulator sanguin – circulaţie periferică, arterite, hipotensiune şi hipertensiune arterială, ateroscleroză etc - Afectiuni ale sistemului nervos – paralizii şi pareze, stări de stres şi depresie nervoasă, insomnie, oboseală cronică, afecţiuni ale coloanei vertebrale, nevralgii etc EFECTELE MASAJULUI TERAPEUTIC - stimulează centrii nervoşi din piele dinamizând funcţiile organelor - accelerează curentul limfatic şi eliminarea rapidă a rezidurilor toxice - dinamizează circulaţia sanguină spre inimă uşurându-i munca - stimulează nutriţia pielii şi grăbeşte regenerarea celulelor 132

- repoziţionează muşchii corpului recâştigând starea de bine - reglează secreţiile glandelor endocrine, îmbunătăţind metabolismul - intensifică schimburile nutritive şi eliminarea toxinelor din corp - corpul devine calm şi relaxat, dispar tensiunile şi stresul Masajul terapeutic reprezintă utilizarea acestuia în tratamentul diferitelor afecţiuni, având ca obiectiv favorizarea proceselor de vindecare şi de recuperare funcţională: afecţiuni ale sistemului nervos periferic, afecţiuni ale sistemul muscular, afecţiuni ale coloanei, stres, oboseală, cefalee, etc. OBIECTIVELE MASAJULUI îmbunătăţirea circulaţiei sanguine şi limfatice cu activarea proceselor metabolice în membrele afectate menţinerea troficităţii, a elasticităţii şi excitabilităţii muşchilor combaterea edemelor prevenirea tulburărilor trofice ale tegumentelor şi ţesutului celular subcutanat. masajul este stimulent, cu manevre energice Masajul clasic suedez asigură o funcţionalitate perfectă a organismului persoanelor aparent sănătoase, creşte tonusul muscular şi totodată relaxează sistemul nervos, stimulează organele interne şi întreţine starea de sănătate şi echilibru psihic al pacienţilor la orice vârstă, prevenind astfel dizarmoniile funcţionale ce ar putea duce la o dereglare a sănătăţii prin apariţia şi instalarea bolii în sine. Prin masajul adecvat, efectuat cu competenţa sunt stimulate majoritatea funcţiilor corporale şi a organelor şi ţesuturilor – pielea, muşchii, tendoanele, nervii, glandele endocrine, organele digestive şi sexuale, coloana vertebrală etc. Datorită intensificării circulaţiei sanguine, a limfei şi influxului nervos, se obţine o revigorare pregnantă a întregului organism, este ameliorată mobilitatea articulaţiilor şi ligamentelor, sunt stimulate circulaţia sanguină şi limfatică precum şi metabolismul şi se amplifică totodată eliminarea toxinelor din corp. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE -

133

Ce este masajul? Care sunt contraindicaţiile masajului? Enumeraţi procedeele masajului şi definiţi una dintre acestea. Care sunt obiectivele masajului? Clasificaţi masajul în funcţie de rolul lui. Care sunt beneficiile şi efectele masajului? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Bădiţă Ştefan Panciu Ioana Maria Racoviţă Bogdan

134

CAPITOLUL X MASAJUL SHIATSU GENERALITĂŢI Shiatsu se traduce literal "exercitare de presiune asupra punctelorcheie", şi se poate situa pe acelaşi nivel cu dialogul, în măsura în care presiunea exercitată asupra anumitor părţi ale corpului oferă posibilitatea de a primi şi de a transmite informaţii. Shiatsu este un stil de masaj fondat în Japonia prin combinarea de tehnici de masaj oriental cu noţiuni moderne de anatomie şi fiziologie din medicina modernă. Se poate spune că este acupunctura fără ace. El s-a răspândit ulterior cu rapiditate în Statele Unite şi Europa, datorită succesului său, pentru că echilibrează psihic şi emoţional, având efecte deosebite în prevenirea, alinarea sau vindecarea unor suferinţe de natură fizică. Shiatsu constă predominant în tehnici de aplicare de presiune cu degetele, palmele sau cotul în punctele de acupunctură. Secundar, sunt folosite tehnici de stretching, şi tehnici din masajul clasic suedez. Prevenirea si întreţinerea sănătăţii constituie sintagmele-cheie ale filozofiei Shiatsu; fiinţa umană are capacităţi native şi ancestrale care îi permit să-şi reechilibreze energiile, acestea putând fi stimulate şi prin presiunile specifice tehnicii shiatsu. Shiatsu se recomandă atât omului sănătos, dar care este preocupat de prevenirea apariţiei unor boli, cât şi celui bolnav. Numărul tratamentelor se stabileşte în funcţie de fiecare individ în parte. Pentru afecţiunile mai grave sau cronice se recomandă tratamente timp de câteva săptămâni. Eficienţa tratamentului este direct proporţională cu atitudinea, concepţiile şi stilul de viaţă, regimul alimentar, etc. -

SHIATSU-ROL analgezic relaxant tonifiant de echilibrare

-

SHIATSU-INDICAŢII tendinitele întinderile musculare migrenele durerile de gât şi de umeri 135

-

sciatica durerile de spate durerile artitice (articulare) tensiunile musculare nevralgiile insomnia nervozitatea problemele menstruale problemele circulatorii problemele legate de stress constipaţia anxietatea oboseala cronică După cum vedeţi sunt probleme frecvente şi aparent “banale”, dar pentru care medicina clasică este uneori ineficientă. Tratamentele shiatsu sunt relaxante datorită presiunii aplicate blând. Intensitatea presiunii este ajustată în funcţie de persoană, astfel încât confortul sa fie maxim. Zonele tensionate pot fi uşor dureroase în timpul tratamentului, însa după aplicarea presiunii durerea este mult ameliorată sau chiar eliminată.

MERIDIANELE DIN SHIATSU În Shiatsu se intervine prin apăsări ale degetului mare sau ale întregii mâini, de-a lungul anumitor "trasee" specifice, numite meridiane. Dintre nenumăratele canale de transmitere şi circulaţie a anumitor energii în corp, 136

în Shiatsu sunt abordate douăsprezece meridiane principale. Acestea se disting prin proprietăţile lor energetice, ce guvernează funcţionarea organismului. Cele douăsprezece meridiane sunt situate perfect simetric, în partea dreaptă si în cea stângă a corpului. Meridianele care trec prin podul palmei şi pe partea internă a braţului sunt denumite cele 3 meridiane Yin ale mâinii, în timp ce cele care trec pe dosul mâinii şi faţa externă a braţului sunt denumite cele 3 meridiane Yang ale mâinii. La fel, meridianele care străbat faţa internă a membrului inferior sunt denumite cele 3 meridiane Yin ale piciorului, iar cele 3 meridiane care trec pe partea exterioară şi spate a piciorului sunt numite meridiane Yang ale piciorului. Fenomene Yang - cer - soare - zi - vară - masculin - cald - în exterior - luminos - neliniştit - tare - nemăsurabil - expansionist - energie Fenomene Yin - pământ - lună - noapte - iarnă - feminin - rece - în interior - întunecat - liniştit - moale - măsurabil - receptive - materie

137

Cele 12 meridiane 1. Meridianul Plămânilor Taiyin de la mână 2. Meridianul Intestinului Gros Yangming de la mână 3. Meridianul Stomacului Yangming de la picior 4. Meridianul Spliney Taiyin Yangming de la picior 5. Meridianul Inimii Shaoyin de la mână 6. Meridianul Intestinului Subţire Tayin de la mână 7. Meridianul Vezicii Urinare Taiyang de la picior 8. Meridianul Rinichilor Shaoyin de la picior 9. Meridianul Pericardului Jueyin de la mână 10. Meridianul 3 focare Shaoyang de la mână 11. Meridianul Vezicii Biliare Shaoyang de la picior 12. Meridianul Ficatului Jueyin de la picior Studiul topografiei meridianelor si colateralelor este importanţă deoarece prin cunoaşterea traseelor putem înţelege proprietăţile punctelor de acupunctură, zonelor pielii şi ale altor formaţiuni anatomice cu care acestea sunt în legătură, cum acestea acţionează local sau distal dacă sunt stimulate. Traiectele şi punctele de acupunctură al fiecărui meridian sunt descrise pentru fiecare organ în parte. Un flux unic şi neîntrerupt Dacă Shiatsu se practică pe suprafaţa întregului corp, adică pe toate meridianele, indiferent de boala ce a atins corpul sau o parte a sa, acest lucru se întâmplă în vederea stabilirii unei comunicări neîntrerupte între meridiane, organe, ţesuturi şi starea psihică. Adresându-se, sistematic, fiinţei în totalitatea sa, Shiatsu reglează fluxul energetic: datorită presiunii, zonele "vide" sau slabe vor fi tonifiate, iar zonele "in plenitudine", sau prea tonice, vor fi temperate. Meridianele şi funcţiile organice Fiecare meridian este, proiectarea sau manifestarea unei funcţii organice la periferia corpului. Prin urmare, o tulburare funcţionala organică va afecta meridianul corespunzător şi va fi percepută prin atingere. Ţesuturile - Conform legii corespondenţelor celor cinci transformări, teorie fundamentală în medicina tradiţională chineză, fiecare organ hrăneşte un ţesut al corpului: pielea, ţesuturile musculare, conjunctive, osoase etc. Altfel spus, calităţile substanţiale şi funcţionale ale unui ţesut depind, în mare parte, de eficacitatea funcţională a unui organ. Presopunctura are menirea de a ameliora calitatea şi eficienţa acestor ţesuturi. AUTOTRATAREA CU AJUTORUL TEHNICII SHIATSU Majoritatea exerciţiilor se realizează cel mai bine în poziţia aşezat. În acest caz este aproape imposibil să se obţină nivelul de presiune exact cu 138

mâinile întinse. În anumite puncte se recomandă tratarea prin folosirea a două sau a trei degete. Astfel, suprafaţa de aplicare este mărită. În cazul autotratării degetele trebuie să fie uşor îndoite, iar apăsarea se va realiza cu buricul degetului si nu cu vârful. Intensitatea apăsării depinde de propriile senzaţii. Se observă imediat cât de tare trebuie apăsat. Ideal este ca autotratarea să se realizeze din poziţia aşezat pe un scaun sau pe podea. Dacă staţi pe un scaun, aveţi grijă , ca picioarele să fie pe podea iar spatele sa stea drept. FAZELE UNUI MASAJ SHIATSU COMPLET O şedinţă completă de Shiatsu se desfăşoară după cum urmează: Faza 1: masajul shiatsu al spatelui şi al picioarelor Pacientul fiind întins pe burtă, practicaţi un shiatsu al spatelui, al picioarelor şi al labelor picioarelor. Faza 2: masajul shiatsu al unei întregi laturi a corpului Cu pacientul stând pe o parte, efectuaţi un shiatsu pe o parte a corpului, a gâtului, a braţului, pe o parte a spatelui şi a picioarelor. Faza 2 se repetă şi pe cealaltă parte. Şedinţa completă se efectuează într-o oră. Chiar dacă în Shiatsu nu lucrăm decât cu mâinile, simplitatea mijloacelor îşi dovedeşte eficienţa graţie tratamentului global aplicat corpului, printr-o abordare mereu mai subtilă, ce rezultă din diferitele reveniri asupra aceleiaşi zone. Locul şedinţei de Shiatsu Shiatsu prezintă avantajul de a putea fi practicat aproape oriunde. Ideal este să dispuneţi de o încăpere specială pentru shiatsu sau de un loc amenajat în acest sens. Shiatsu e rareori practicat în spaţii deschise, în natură. Nu există nici o contraindicaţie în acest sens, însa atunci când se lucrează în aer liber, simţurile sunt mai solicitate, ceea ce afectează şi puterea de concentrare. Shiatsu se practică pe sol Acest procedeu nu e promovat în Occident doar pentru a da un aer exotic şedinţei! Această poziţie, prin diferitele puncte de lucru pe care le oferă solul (degetele de la picioare si genunchii), facilitează utilizarea puterii energetice a abdomenului. Supranumit şi Calea echilibrului, Shiatsu completează fericit remediile medicinii moderne, precum fizioterapia, homeopatia, filoterapia sau chiar psihoterapia, menţinând starea de sănătate prin unitatea şi armonia ansamblului corp-spirit-inimă.

139

AUTOTRATAREA LA NIVELUL DIFERITELOR SEGMENTE ALE CORPULUI Baza craniului Duceţi ambele mâini la ceafă, în zona prelungirii craniului. Atingeţi cu degetele arătător şi mijlociu uşoara crestătură de la capătul superior al gatului, imediat sub baza craniului. Acolo apăsaţi mai tare cu degetele. Se va apăsa de trei ori câte trei secunde cu mici pauze. Muşchii gâtului Duceţi ambele mâini pe muşchii poziţionaţi de-a lungul gâtului. Apăsând cu degetele arătător şi mijlociu dunga cea mai sus a gâtului. Apăsaţi în acelaşi timp,pentru trei secunde. După o pauză înaintaţi cu degetele aproximativ două lăţimi de deget mai jos şi palpaţi din nou. Înaintaţi din ce în ce mai jos, până la nivelul umerilor. Partea superioară a capului Cu degetele arătător, mijlociu şi inelar se va palpa, întotdeauna în acelaşi timp, în trei puncte. Degetele se vor aşeza în linie dreaptă la o distanţă de două lăţimi de deget. Prima linie se află pe mijlocul capului pe direcţia nasului. Palparea moderată spre durerea puternică durează trei secunde. Celelalte două linii sunt paralele cu prima linie, la o distantă de două lăţimi de deget. În total se va apăsa de trei ori câte trei secunde. Umerii şi spatele Cu degetele mijlociu şi inelar de la mâna stângă palpaţi muşchii de la umărul drept în sus spre gât. La jumătatea drumului se observă un punct care reacţionează la apăsare. În acest punct îşi au originea cele mai adesea crampe musculare. Acest punct sensibil se va apăsa de trei ori câte trei secunde. Acelaşi exerciţiu îl folosiţi şi pentru umărul stâng. Partea superioară a spatelui Aşezaţi-vă cu spatele drept pe un scaun, fără a vă sprijini. Duceţi mâna stângă peste umărul drept cât mai jos pe spate. Acolo se găseşte un punct,la o lăţime de deget de coloana vertebrală. Apăsaţi acest punct pentru trei secunde, iar apoi mergeţi două laţimi de deget mai sus în direcţia umărului, până la următorul punct. Aşa continuaţi pe o linie de jos în sus. Pe această linie fiecare punct este apăsat puternic timp de trei secunde. Partea inferioară a spatelui Se aşează ambele mâini pe partea dreaptă şi partea stângă pe oasele şoldului. Degetele mari se află la o distanţă de trei lăţimi de deget de coloana vertebrală. În aceste puncte se va apăsa de trei ori câte trei secunde. Apoi mergeţi încă trei lăţimi de deget către exterior şi apăsaţi din nou trei secunde de câte trei ori. Ultimul punct se află la trei lăţimi de deget mai sus şi va fi, de asemenea, apăsat câte trei secunde. Zona lombară Se începe din partea dreaptă a spatelui. Palpaţi cu degetele arătător şi 140

mijlociu cocisul. Aici se va apăsa timp de două secunde, imediat lângă coloana vertebrală. Apoi mergeţi două lăţimi de deget mai sus şi apăsaţi din nou. Continuaţi până ajungeţi la talie. Pe partea din stângă a spatelui se va proceda la fel. Faţa Depărtaţi uşor mâinile şi aşezaţi degetele arătător,mijlociu şi inelar între rădăcina părului şi baza nasului. Apăsaţi moderat de trei ori câte trei secunde. Înaintaţi cu degetele spre exterior până la o linie imaginară între mijlocul sprâncenelor şi rădăcina părului. Apăsaţi şi aici în acelaşi mod. La sfârşit se tratează linia dintre capetele sprâncenelor şi rădăcina părului, tot la fel de trei ori câte trei secunde. Ochii Se depărtează degetele arătător, mijlociu şi inelar de la ambele mâini şi se aşează pe marginea superioară a orbitelor. Degetul inelar trebuie sa fie foarte aproape de nas. Ţinând ochii închişi se apasă uşor cu vârfurile degetelor spre partea superioară a marginii orbitei. După trei secunde de apăsare se aşează degetele ceva mai adânc pe pleoapele închise. Aici apăsaţi uşor trei secunde. În continuare se apasă mai jos către marginea interioară a orbitelor. Degetele se curbează uşor, pentru a avea o acţiune mai bună. Tâmplele Tratarea tâmplelor, descrisă în continuare, se va realiza simultan cu degetele arătător şi mijlociu. Punctul de apăsare din zona tâmplelor se simte ca o adâncitură uşoară. Se apasă moderat de trei ori cât trei secunde. Obrajii Cu degetul arătător se apasă pentru trei secunde marginea exterioară a nasului. De acolo se înaintează cu o lăţime de deget spre exterior şi se apasă regulat pe partea plată a osului molar. Pentru următoarea poziţie înaintaţi către exterior cu două lăţimi de deget. Apăsaţi regulat timp de trei secunde. Gura şi bărbia Se vor apăsa patru puncte în jurul gurii. Pentru început atingeţi cu degetul arătător un punct aflat între nas şi buza superioară. Apoi se tratează cu degetele arătătoare de la mâna dreaptă şi stângă, simultan, un punct aflat la două lăţimi de deget depărtare de colţul gurii spre obraz. Al patrulea punct se află între buza inferioară şi vârful bărbiei, şi va fi apăsat moderat tot timp de trei secunde. Un alt punct de apăsare se află sub partea din faţă a maxilarului inferior. Acesta se va apăsa moderat de trei ori , cu degetul mare,de jos în sus. Gâtul Acolo unde se împreunează în faţă oasele claviculei, există un punct care va fi apăsat cu degetul arătător, în direcţia osului. În nici un caz nu se 141

va apăsa înspre gât. Apăsarea va fi moderată şi se va realiza de trei ori câte trei secunde. Părţile laterale ale gâtului Se aşează degetele arătător şi mijlociu, de o parte şi de alta a gâtului, sub maxilar, lângă marginea superioară a traheii. Se va apăsa pe muşchi uşor, timp de două secunde. Mai departe, mergeţi cu degetele de-a lungul gâtului, în direcţia umerilor. Se va apăsa tot timpul uşor câte două secunde. Când aţi ajuns la umeri, întoarceţi-vă spre maxilar, dar puţin mai în spate, spre ureche. În ultima parte, linia tratată va fi chiar sub ureche. Picioarele Începem de la coapsă. Se aşează vârful degetelor mari în cel mai înalt punct al piciorului pe partea din faţă, în timp ce degetele celelalte cuprind uşor părţile laterale ale coapsei. Se lucrează pe o linie imaginară, până la rotulă, lăsând întotdeauna două lăţimi de deget între punctul apăsat anterior şi următorul. Se apasă timp de trei secunde în fiecare punct. Următoarea linie care se va trata se află în partea inferioară a coapsei, şi se întinde până la partea inferioară a încheieturii genunchiului. Degetele mari vor fi aşezate unul lângă altul în punctul de început. Apăsarea durează trei secunde, iar distanţa dintre puncte este de două lăţimi de deget. Gamba Punctele de pe partea din faţă a gambei se află de o parte şi de alta a tibiei,exact de la genunchi până la partea superioară a gleznei. Se aşează degetele mari foarte aproape, chiar sub genunchi, sub proeminenţa tibiei. Celelalte degete cuprind piciorul lateral. Se va apăsa puternic timp de trei secunde, apoi se va înainta două lăţimi de deget mai jos şi se va apăsa din nou. Ultimul punct de pe linia imaginară se află pe marginea exterioară a osului, în partea de sus a gleznei. Pe linia din partea interioară a tibiei, se începe tot de sus, de sub încheietură. Se aşează ambele degete mari în cel mai de sus punct de pe linie şi se va înainta cu câte două lăţimi de deget, până în partea interioară a gleznei. Durata şi forţa apăsării sunt identice cu cele de pe linia exterioară. Pe linia de pe muşchi se procedează la fel. Ambele degete mari se aşează pe partea interioară a genunchiului, iar celelalte degete cuprind piciorul. Linia se află exact pe mijlocul muşchiului, până la osul călcâiului. Apăsarea va dura tot trei secunde, iar distanţa dintre puncte va fi de două lăţimi de deget. Glezna Aşezaţi degetul mare de la mâna dreaptă în spatele gleznei drepte, în adâncitura dintre gleznă şi tendonul lui Ahile, iar degetul mare stâng în punctul corespunzător, în spatele gleznei stângi a aceluiaşi picior. Celelalte degete cuprind partea superioară a labei piciorului. Se va apăsa de două ori a câte două secunde.

142

Talpa piciorului: Apucaţi piciorul cu ambele mâini şi aşezaţi degetele mari într-un punct pe o mediană imaginară în faţa eminenţei plantare. Aici apăsaţi trei secunde. Apoi se apasă într-un punct aflat pe aceeaşi linie, în partea cea mai subţire a tălpii, tot trei secunde. Înaintaţi de sus până la podul tălpii, iar în final într-un punct lateral, pe lungul boltei tălpii. În fiecare se va apăsa trei secunde. Mâinile Degetul mare se apasă adânc în axial dreapta, iar degetele arătător, mijlociu şi inelar se apasă pe partea exterioară a braţului pe muşchi. Se apasă simultan şi cu degetul mare şi cu celelalte. Se înaintează trei lăţimi de deget pe linia trasată de muşchi de-a lungul osului în jos. Se continuă până la atingerea ultimului punct de pe linie, chiar deasupra cotului. Distanţa dintre puncte este întotdeauna de trei lăţimi de deget, iar durata apăsării, de trei secunde. Partea interioară a antebraţului Degetul mare va fi în aşa fel aşezat la curbura cotului, încât celelalte trei degete să ajungă la partea exterioară a muşchiului antebraţului. După o apăsare de trei secunde, înaintaţi cu trei lăţimi de deget spre încheietura mâinii. Degetul mare rămâne pe partea interioară a muşchiului, celelalte degete, pe partea exterioară. După încă trei secunde de apăsare, înaintaţi în jos. Dosul mâinii Se aşează degetul mare de la mâna stângă în punctul Shiatsu aflat între rădăcina degetului mare şi rădăcina degetului arătător de la mâna dreaptă. Degetul arătător al mâinii stângi se va aşeza în punctul corespunzător de pe palmă. Acest punct foarte sensibil la apăsare, va fi apăsat puternic timp de trei secunde. EXERCIŢII DE ÎNCHEIERE Aceste mişcări de final sunt importante pentru mărirea efectelor autotratării. Exerciţiile au următoarea ordine:- Aşezaţi-vă pe podea cu braţele întinse spre spate - Braţele vor fi întinse cât de mult se poate. Degetele de la picioare sunt îndreptate înainte, astfel încât glezna să fie întinsă. În această poziţie, număraţi până la 5 - Braţele rămân întinse, degetele de la picioare sunt îndreptate în sus - Rămâneţi 5 secunde în această poziţie - Relaxaţi braţele şi picioarele - Apoi, cu mâinile întinse şi relaxate, respiraţi adânc pe nas. Plămânii 143

trebuie să se umple cu aer - Ţineţi-vă respiraţia puţin, iar apoi lăsaţi aerul să iasă pe gură. Repetaţi acest exerciţiu de două ori - Abia după ce v-aţi relaxat în această poziţie cel puţin 5 minute, vă ridicaţi încet ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Ce este Shiatsu? Ce rol are Shiatsu? Care sunt cele 12 meridiane ? Care sunt fazele unui masaj complet Shiatsu? Studentul care a contribuit la realizarea acestui capitol: Dumitraş Claudia

144

CAPITOLUL XI REFLEXOLOGIA PLANTARĂ GENERALITĂŢI Ca ramură a medicinii orientale reflexologia este ştiinţa zonelor reflexogene, ale organismului situate pe suprafaţa corpului în general la distanţă faţă de organele pe care le reprezintă. Organele sunt componente inseparabile în ansamblul organismului uman, având legătură vasculară şi energetică directă cu zonele corespunzătoare reflexogene. Ea este arta ştiinţifică de diagnosticare şi vindecare prin apăsarea şi stimularea anumitor zone reflexogene de la nivelul extremităţilor organismului, care corespund tuturor organelor şi părţilor corpului uman. Reflexul este activitatea fundamentală a sistemului nervos cu ajutorul căruia se reglează relaţiile dintre organe şi relaţiile dintre organism şi mediul înconjurător. Practicată din timpuri străvechi, reflexoterapia este o tehnică naturală de tratament a medicinii neconvenţionale. Nu se cunoaşte cu exactitate originea reflexoterapiei, dar se ştie că ea provine din orientul antic. Cu mai mult de 4000 de ani în urmă aşa cum arată fresca din mormântul medicului din Saqara, Egipt, Se presupune ca de acolo a pornit deoarece, în mormântul lui Ankhmahor (cea mai înaltă funcţie a suitei faraonilor) a fost găsită o pictură care reprezenta o scenă de practică a reflexoterapiei mâinilor şi picioarelor. Acest mormânt mai este cunoscut şi sub numele de “Mormântul Doctorului”. Se ştie că şi chinezii foloseau reflexoterapia în paralel cu acupunctura, izvoarele amintind-ul pe doctorul Wang Wei în secolul IV î.C. care după ce aplica acele pe diferite puncte ale corpului pe meridiane energetice, presa puternic în tălpile pacienţilor cu policele. REFLEXOTERAPIA ŞI OCCIDENTUL Cercetătorul de frunte care a şi popularizat această terapie în occident, la sfârşitul secolului XIX-lea a fost medicul orelist William Fitzgerald. La întoarcerea lui din Europa în statele unite, începe să promoveze reflexologia, ajutat de doctorul Riley şi de fizioterapeuta Eunice Ingham, aceasta din urmă introducând-o în secţia de fizioterapie a spitalului în care lucra. Doctorul Fitzgerald a fost cel care a redescoperit reflexologia, iar Eunice Ingham, cea care a promovat-o şi desăvârşit-o, deschizându-şi un cabinet de reflexoterapie, iar mai târziu (în 1930), a scris prima carte de specialitate şi a înfiinţat prima şcoală în domeniu. 145

DIFERENŢA DINTRE REFLEXOLOGIE, REFLEXOTERAPIE ŞI REFLEXODIAGNOSTIC Reflexologia a fost definită mai sus şi ea se împarte în reflexodiagnostic şi în reflexoterapie. Reflexodiagnosticul - constă în reperarea punctelor sensibile, dureroase şi încărcate, din zonele reflexe, putându-se descoperi astfel o suferinţă morfo-funcţională a organului reflexogen, palpând zona reflexogenă, foarte bogată în terminaţii nervoase şi vasculare, în profunzime. Reflexoterapia - este componenta reflexologiei care se ocupă cu tratamentul prin masaj al punctelor reflexogene, diagnosticate ca fiind sensibile. În timpul masajului aceste puncte reflexe trebuie controlate în permanenţă pentru a nu se traumatiza zonele învecinate şi a putea face o evaluare corectă a deblocării cristalelor. Dacă nu se acordă atenţie acestor depozite, din starea lor incipientă se vor descoperi ulterior tulburări la distanţă, în zonele şi organele corespondente. În efectuarea reflexodiagnosticului la nivelul picioarelor şi nu al mâinilor, deoarece acolo se vor acumula cele mai multe toxine, datorită perioadei mari pe care oamenii o petrec în picioare sau şezând, acestea au tendinţa de a coborî spre zonele inferioare ale corpului. Diagnosticarea cu ajutorul punctelor reflexogene de la mâini este greoaie şi mai puţin precisă, deoarece activitatea zilnică la care acestea sunt supuse duce la scăderea sensibilităţii pe care o urmărim. Pentru a face o diagnosticare corectă nu este suficient să cunoaştem amplasarea punctelor reflexe, ci este necesar să se facă o examinare corectă, deoarece unele puncte pot fi sensibile datorită unor afecţiuni locale. Starea de sănătate a pacientului o evaluăm în funcţie de cantitatea depozitelor existente şi de toleranţa la durere pe care acesta o are, putând stabili astfel dacă ne aflăm în faţă: - unui organ bolnav – acumulări multe şi durere mare - ori care a trecut prin suferinţe – doar depozite, durere de loc sau foarte scăzută - a unui organ predispus la îmbolnăvire – prezenţa depozitelor, însoţite de dureri surde - unui deficit energetic al organului respectiv –nu există depozite doar sensibilitate, sau uneori o durere acută Unele persoane pot acuza dureri peste tot în aria plantară şi palmară, aceasta fiind o hipersensibilitate, sau o oboseală accentuată, şi atunci se recomandă fricţionarea extremităţilor pe toată suprafaţa, până devin calde, după care se începe diagnosticarea, cu apăsări uşoare. Dacă pacienţii nu reacţionează la palpare, punctele vor trebui presate cu mai multă forţă. 146

Masarea zonelor reflexe afectate, pe parcursul mai multor şedinţe, îmbunătăţeşte substanţial circulaţia sangvină ajutând la transportarea acestor depozite de toxine, spre organele de eliminare, precum şi la transportul de material nutritiv, plastic, hormoni şi anticorpi spre organe şi ţesuturi. O altă modalitate prin care reflexoterapia acţionează asupra organismului este stimularea punctelor reflexe corespunzătoare sistemului nervos şi a celui endocrin, care activate fiind vor contribui la buna funcţionare a întregului organism. ZONELE REFLEXE Se cunoaşte faptul că acestea sunt dispuse în general la extremităţile corpului, mâini picioare, dar o adevărată hartă a corpului omenesc este reprezentată şi la nivelul urechilor şi al limbii, precum şi în alte zone ale corpului: coloană vertebrală, faţă, cap, etc. Se pot spune atâtea lucruri despre o persoană prin simpla examinare a acestor zone. Cel mai des se lucrează la nivelul picioarelor, deoarece aici se simt cel mai bine acele acumulări importante într-o diagnosticare corectă, dar şi pentru că s-a ajuns la concluzia că la acest nivel tratamentul are o mai mare eficienţă. Picioarele sunt considerate ca fiind rădăcinile corpului omenesc şi deoarece legile naturii sunt universale şi nimic nu le poate sta împotrivă, ca şi plantele, buna funcţionare a omului trebuie coordonată de la rădăcina sa. Şedinţele de reflexoterapie se pot combina şi cu masarea celorlalte zone, a mâinilor, unde localizarea punctelor este aproximativ egală cu cea de la picioare, (dar depozitele se simt mult mai puţin datorită activităţii manuale zilnice) şi cu un masaj uşor al urechilor (acţiunea directă asupra fiecărui punct din această zonă fiind mai dificilă, deoarece acestea sun foarte mici, dar ne putem folosi de un instrument subţire şi rotunjit în capăt, care să semene cu o mină de pix). PRINCIPIILE REFLEXOTERAPIEI Corectarea celor trei factorii negativi implicaţi în procesul de boală : congestia (responsabilă de apariţia tumorilor), inflamaţia şi tensiunea (responsabile de diminuarea eficienţei sistemului imunitar). ƒ Îmbunătăţirea circulaţiei în organism şi eliminarea reziduurilor astfel încât toxinele să nu se mai acumuleze în concentraţii dăunătoare, în ficat rinichi sau intestin. ƒ Scăderea senzaţiei de durere, prin stimularea eliberării de endorfine (analgezice naturale), de către hipofiză. Reflexoterapia are acţiunea cea mai eficientă atunci când este folosită pentru tratarea întregului organism şi nu numai pentru anumite afecţiuni. În acest mod ea îmbunătăţeşte toate funcţiile organismului ce stimulează procesul natural de vindecare făcând-ul mai rapid şi mai eficient. Este o metodă de întreţinere preventivă a bunăstării corpului. ƒ

147

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

ƒ

AVANTAJELE REFLEXOTERAPIEI Cel mai mare avantaj este că acest gen de tratament poate fi efectuat tuturor indiferent de vârstă, sex, stare de sănătate, atât în scop curativ cât şi ca o bună profilaxie. Reflexodiagnosticul este extrem de important deoarece ne ajută să facem o verificare a stării de sănătate a unui individ, într-un timp foarte scurt. Reflexoterapia acţionează în totdeauna în sensul normalizării, neexistând nici un pericol de agravare a unei stării de sănătate. Nu tratează simptomatologia bolilor, ci cauzele lor. Un mare avantaj îl reprezintă lipsa completă de toxicitate. Normalizarea circulaţiei sangvine în organul sau zona afectată este extrem de importantă deoarece sângele transportă substanţe de asimilaţie, dezasimilaţie şi apărare, o bună circulaţie sangvină ducând la accelerarea vindecării şi reconstituirii ţesuturilor şi organelor lezate. Tratarea cu ajutorul reflexoterapiei nu implică o dotare specială şi poate fi efectuată chiar şi de persoana în cauză.

REACŢII POSIBILE Efectul cel mai des întâlnit este o relaxare totală, pacienţii descriind o senzaţie de descărcare, uşurare, în special la nivelul picioarelor. Uneori în timpul tratamentului pacienţii acuză stări de frig, somn, datorită relaxării, sau o transpiraţie excesivă, cauzată de emoţii. După tratament pacienţii reacţionează felurit, uni neobservând nici o modificare imediată, fiind nevoie de mai multe şedinţe, pentru a începe procesul de purificare. Iar la alţi aceasta se instalează chiar după prima şedinţă. Pe măsură ce ies din corp reziduurile ar putea cauza variate reacţii cum ar fi: somnolenţă, insomnie, migrene, transpiraţii, agitaţie, iritabilitate, un gust rău în gură, prurit, ameţeală, greaţă, micţiuni şi scaune mai frecvente, chiar diaree. În cazul acestor reacţii se recomandă o pauză de una două zile, în efectuarea tratamentului, şi consum de lichide multe, astfel încât organismul să poată elimina toxinele. De multe ori acest gen de reacţii pot apărea încă din timpul şedinţei, nu este un lucru de speriat, ci doar o dovadă că pacientul reacţionează la tratament. Alte reacţii posibile - creşterea în volum a varicelor deja existente - inflamaţii articulare, datorate stazelor limfatice - deschiderea ulcerelor varicoase la gambele cu tulburări cronice de circulaţie 148

- apariţia unor echimoze atunci când se presează insistent punctele corespunzătoare circulaţiei sangvine sau când la nivelul organismului există o tulburare privind asimilarea calciului - durerii vi în organele corespondente datorită creşterii rapide a volumului sângelui care asigură funcţionarea acestora - febră, dacă în corp există o infecţie latentă şi se stimulează formaţiunile limfatice INDICAŢII Reflexoterapia se recomandă ca: - profilaxie împotriva oricărui gen de îmbolnăvire; - pentru menţinerea unei circulaţii sangvine şi implicit energetice bune; - pentru eliminarea toxinelor acumulate din alimente, băuturi şi medicamente; - ca tratament adjuvant în afecţiunile acute şi cronice. CONTRAINDICAŢII Aproape că acestea nu există, cu mici excepţii: - nu se recomandă reflexoterapia în tromboflebită pentru a nu facilita deplasarea cheagurilor sangvine, odată cu creşterea fluxului sangvin - la femeile însărcinate se recomandă evitarea zonelor reflexe corespunzătoare organelor genitale, pentru a nu provoca o expulzare prematură a fătului; de asemenea organele genitale vor fi evitate şi la femeile aflate în perioada menstruaţiei, pentru a nu provoca o hemoragie - la persoanele cu tensiune arterială crescută se recomandă aşezarea acestora şi nu culcarea lor, pentru a evita o şi mai mare creştere a tensiunii - unii o contraindică şi la cei cu tumori maligne, dar practica ne-a dovedit că ea nu face nici un rău, dimpotrivă îmbunătăţeşte starea psihică a bolnavului şi în fazele mai avansate calmează durerile, ajungându-se chiar la renunţarea la morfină - de asemenea, atunci când există leziuni sau traumatisme la nivelul picioarelor, se vor masa alte zone reflexogene (mâini, urechi, etc.) IMPORTANŢA STĂRII PSIHICE Sănătatea noastră depinde într-o mare măsură şi de starea psihică, teama, emoţiile, stresul şi supărările ducând la îmbolnăvire. S-a demonstrat că acestea pot modifica, compoziţia şi circulaţia sângelui, creşte aciditatea gastrică şi pot modifica valorile normale ale unor hormoni. Psihiatrii susţin 149

că orice afecţiune în plan fizic este generată sau susţinută de una în plan psihic, existând o permanentă corelare între mintea şi corpul unui individ. Sănătatea oamenilor nu se poate îmbunătăţi până când aceştia nu au mai întâi dorinţa de vindecare şi certitudinea că starea lor se poate ameliora. Reflexoterapia favorizează începerea unui proces de vindecare, efectuarea ei corectă, ducând la o stare de echilibru şi creând condiţiile în care poate să apară vindecarea. Trebuie să existe o permanentă comunicare între reflexoterapeut şi pacient, pentru ai insufla acestuia încrederea în sine şi ai explica modul în care reflexoterapia acţionează, făcându-l să înţeleagă că doar printr-o bună colaborare se va ajunge mai repede la efectele dorite. SENSIBILITATEA Dacă o persoană pare a fi sensibilă la nivelul tuturor zonelor reflexogene, denotă ori oboseală fizică, ori stres şi emoţii, ori o perturbare energetică. În 99,9% din cazuri există un anumit grad de sensibilitate în ceea ce priveşte un reflex sau altul, care ar putea fi un indiciu al existenţei unei tensiuni, congestii sau a unei funcţionări incorecte la nivelul părţii corespunzătoare a corpului, putând însă evidenţia şi rănile, traumele sau intervenţiile chirurgicale din trecut. De asemenea o sensibilitate pe o anumită zonă ne poate arăta un deficit energetic la nivelul organului respectiv, care nu înseamnă neapărat patologie, ci o predispoziţie la boală, sau oboseală, sau o dereglare a câmpurilor energetice a pacientului. Cu acest gen de probleme ne confruntăm când într-o anumită zonă există doar o sensibilitate şi nu găsim şi depozite. Pacienţii vor avea această sensibilitate cu precădere la început, ea diminuându-se pe parcursul tratamentului, sau chiar dispărând total. După câteva şedinţe vor rămâne sensibile doar zonele pe a căror corespondente există o afecţiune cronică. Recomandăm revenirea asupra acestor puncte în repetate rânduri, pe parcursul unei şedinţe şi nu presarea lor preţ de câteva minute, pentru că astfel se diminuează durerea şi puteţi acţiona în mod corect asupra lor. CAUZELE DEPUNERILOR TOXICE ÎN ZONELE REFLEXE ŞI CE REPREZINTĂ ACESTEA Factori care determină, întreţin şi agravează depunerile toxice pentru organism, în zonele reflexogene sunt multipli şi depind de: - Modul de viaţă prin alimentaţie, stare psihică şi stare mentală - Circulaţie sangvină insuficientă într-un anumit organ sau segment din corp - Bătăturile de la mâini sau picioare conduc la stază circulatorie zonală 150

Fracturi consolidate greşit şi/sau calusul vicios la mâini şi picioare, antrenează presiuni anormale pe vase şi nervi implicând perturbări circulatorii zonale, care, în timp, afectează organele corespondente prin insuficienţă circulatorie sau nervoasă. Folosirea de încălţăminte strâmtă şi incomodă care periclitează circulaţia sangvină la nivelul picioarelor. Nu s-a dovedit ce reprezintă cu adevărat aceste depozite, acumulate în zonele reflexe, dar se crede că ele nu sunt altceva decât acumulări de toxine ca de exemplu: acizi (urici, proteici), grăsimi toxice, oxalaţi de calciu, săruri şi alţi componenţi chimici dăunători organismului. ŞEDINŢELE DE SHIATSU Regularitatea şedinţelor Persoanelor sănătoase, care apelează la reflexoterapie în scop profilactic, sau pentru menţinerea echilibrului fizic, psihic şi energetic, li se recomandă toamna şi primăvara un set de 10 şedinţe (zilnic sau măcar de trei ori pe săptămână), iar în rest una pe săptămână sau chiar la două săptămâni. În cazul afecţiunilor cronice tratamentul se recomandă cu regularitate de două trei ori pe săptămână, iar în cazul celor acute, sau după o intervenţie chirurgicală, sau un accident vascular, se poate apela la reflexoterapie chiar de două trei ori pe zi, cu menţiunea că şedinţele vor fi mai scurte şi fără o presare intensă. Durata şedinţelor În cazul afecţiunilor cronice, sau a efectuării unui tratament în scop profilactic, când masajul se adresează numai picioarelor, recomandăm un minim de patruzeci de minute (douăzeci la fiecare picior), durata crescând atunci când este nevoie să se insiste mai mult asupra unui organ, sau atunci când se vor masa şi celelalte zone reflexe, mâini, urechi, coloană, etc. Pentru mâini sunt suficiente douăzeci de minute, iar la urechii unde este destul de dureros şi puţine persoane rezistă, cam zece minute. În cazul afecţiunilor acute şedinţa de reflexoterapie va fi mai scurtă, cam 30 de minute, pentru a nu obosi bolnavul şi pentru că oricum se recomandă două trei şedinţe pe zi. ORDINEA MASĂRII PUNCTELOR REFLEXE Fie că masajul se efectuează la picioare sau la mâini, specialiştii recomandă următoarea ordine: În primul rând va fi stimulat aparatul urinar (rinichi, ureter, vezică, uretră), pentru al pregătirii în vederea eliminării toxinelor din corp, fără o supraîncărcare a circulaţiei sangvine (circa 3-5 minute fiecare traseu). 151

Se va trece apoi la masarea punctelor corespondente capului (cam 3 minute la fiecare emisferă) ceea ce va determina o bună coordonare şi adaptare a organismului la tratament. Urmează sistemul endocrin, care realizează şi coordonează pe cale umorală funcţiile organismului, sub control permanent al sistemului nervos – aproximativ 5 minute. Se continuă cu organele metabolice şi de detoxifiere (stomac, ficat, vezică biliară, intestin subţire şi gros), timp de 5-7 minute. Aproximativ 5 minute se acordă punctelor corespondente circulaţiei sangvine şi limfatice, sângele fiind mediul principal de transport al nutrienţilor şi oxigenului necesar celulelor metaboliactive ale corpului precum şi transportorul dioxidului de carbon pentru eliminare, iar limfa având rol în hrănirea ţesuturilor acolo unde nu ajunge sângele şi în colecţionarea şi transportarea deşeurilor. Restul de timp se acordă celorlalte organe şi zone ale corpului, insistându-se în mod special asupra celor afectate. INSTRUMENTE NECESARE PENTRU PRACTICAREA REFLEXOTERAPIEI Cele mai bune şi mai uzitate instrumente sunt mâinile, care la început vor da semne de oboseală, însă asemenea oricărui muşchi şi cei ai antebraţului, mâinii şi degetelor, vor deveni mai puternici, pe măsură ce sunt folosiţi mai intens. Instrumentul principal va fi deci policele sau uneori indexul terapeutului, unghiile lungii fiind strict interzise. În ceea ce priveşte folosirea unor instrumente ajutătoare (dispozitive din lemn, metal sau plastic), rămâne la latitudinea fiecărui terapeut, recomandăm însă, pentru începători folosirea degetelor pentru a localiza mai bine punctele şi a nu traumatiza pacienţii. De asemenea nu trebuie neglijat faptul că mâinile sunt adevărate antene, captatoare şi emiţătoare de energie şi că un contact direct l-ar avantaja pe cel căruia i se adresează tratamentul. O altă problemă mult discutată este folosirea, sau nu, a cremelor, loţiunilor şi balsamului, pentru mâini şi picioare. Considerăm că utilizarea acestora este pe deplin justificată, neinfluenţând în nici un fel tratamentul, unguentele facilitează doar contactul dintre degetele terapeutului şi picioarele sau mâinile pacientului. Dacă le folosim avem nevoie şi de un prosop (de preferinţă din in sau cânepă), pentru a şterge şi a masa uşor picioarele sau mâinile la sfârşitul şedinţei. Va fi o relaxare şi o stare de bine adusă în plus pacienţilor. POZIŢIA ÎN REFLEXOTERAPIE De preferinţă ca pacientul să fie întins pe un pat de masaj, (cu faţa în sus, când masajul se adresează punctelor de pe mâini, picioare şi urechi, şi 152

cu faţa în jos când se lucrează pe coloana vertebrală), ca să poată sta cât mai relaxat în timpul tratamentului. Se mai poate opta şi pentru un fotoliu, când tratamentul se efectuează asupra mâinilor sau chiar şi pentru picioare, în lipsa altei alternative. Şi terapeutul trebuie să fie aşezat pe un scaun, mai jos decât fotoliul sau patul pacientului. Într-o poziţie comodă, pentru că tratamentul durează şi altfel efortul ar fi mult prea mare. Dacă se lucrează pe mâini, acestea vor fi aşezate pe o pernă pusă pe genunchii pacientului, iar pentru picioare, atunci când nu avem un pat, ele se aşează tot pe o pernă dar pe genunchii terapeutului. În cazul auto-masajului poziţia trebuie să fie la fel de relaxantă şi cât mai corectă, pentru a nu suprasolicita coloana vertebrală. Se poate opta tot pentru un fotoliu sau pentru un scaun cu spătar. MODUL DE MASARE A PUNCTELOR REFLEXE De obicei una dintre mâini este activă iar cealaltă inactivă, cea dintâi trebuind să efectueze masajul, iar cea din urmă să susţină mâna sau piciorul pacientului. Pentru a avea o maximă libertate de mişcare nu contează care din mâini este activă şi care inactivă, acestea se pot schimba în funcţie de poziţie. Ordinea şi tehnicile de masare a punctelor reflexe vor fi aceleaşi atât pentru mâini cât şi pentru picioare, acestea putând fi activate simultan sau alternativ (se poate acţiona deci, mai întâi asupra unui picior şi după terminare asupra celuilalt, sau asupra unei zone de la piciorul drept, apoi se trece la acelaşi punct de pe piciorul stâng. Se începe prin poziţionarea policelui pe punctul reflexogen. Nu se utilizează chiar vârful degetului ci pulpa acestuia, sau pentru o mai puternică presiune se poate apela şi la articulaţia interfalangiană distală, în cazul acesta degetul fiind îndoit. Direcţia de mişcare a policelui (sau a indexului) este înainte, înapoi, sau circular, dar se evită alunecările pentru a nu pierde punctele reflexe. Mişcările trebuie să fie lente şi precise. Se poate apela şi la presarea punctelor, prin apăsarea şi retragerea în mod repetat a degetului. Apăsarea trebuie să fie în limite suportabile pentru pacient. Intensitatea masajului va fi la început uşoară, crescându-se presiunea treptat şi observându-se reacţia pacientului. TEHNICILE DE MASARE Se utilizează tehnici diferite în funcţie de localizarea punctului masat iar mişcarea se poate efectua atât cu pulpa degetului cât şi cu articulaţia distală, având degetul îndoit: Apăsare şi retragere – se foloseşte în cazul acţiunii asupra unui singur punct reflex care necesită o apăsare profundă şi individualizată (de 153

exemplu hipofiză, epifiză, vezică biliară, etc.). Pe măsură ce se apasă degetul poate fi uşor tras spre palmă, iar intensitatea este crescută în momentul presării şi scade în timpul tragerii degetului. Ridicare şi apăsare – se poate utiliza mai ales atunci când nu avem o cremă sau o loţiune care să ne faciliteze mişcarea pe un punct reflexogen, sau când degetele sunt deja obosite. Degetul mâinii active apasă punctul, iar cea inactivă susţine şi ridică piciorul (sau mâna pacientului). Pe măsură ce apăsarea se repetă se şi amplifică. Tragerea înainte şi înapoi – reprezintă o mişcare de presare şi tragere a degetului, pe un punct sau mai multe, putând fi efectuată înainte, înapoi, sau combinat. În cazul organelor excretoare nu se recomandă decât în sensul evacuării. Masarea circulară – se aplică pe puncte mai mari şi bine individualizate (ficat, vezică biliară sau urinară, etc.). În zig-zag – se foloseşte pentru a acoperi din toate unghiurile o zonă întinsă, (intestin subţire) ASPECTE ANATOMO – FIZIOLOGICE a. Descrierea anatomică a pielii: Pielea este considerată un veritabil „organ neuroendocrin”. Funcţia de exterorecepţie a pielii este realizată printr-o serie de formaţiuni nervoase (corpusculi) specializate, după cum urmează: ƒ Corpusculii Meissner (situaţi sub epiderm) şi discurile Merkel (la baza folicului pilos, în derm) pentru sensibilitatea tactilă; ƒ Corpusculii Vater-Paccini (situaţi în profunzimea pielii) pentru senzaţia de presiune; ƒ Corpusculii Krause (în dermul superficial) pentru sensibilitatea la frig; ƒ Corpusculii Ruffini (în dermul profund şi hipoderm) pentru sensibilitatea la cald; ƒ Şi o serie de terminaţii nervoase libere, nemielinizate (în straturile superficiale ale dermului) pentru algorecepţie (durere). Corpusculii lui Paccini şi a lui Meissner Se numără printre cei mai importanţi şi cei mai numeroşi. Primii sunt cei mai voluminoşi dintre toţi receptorii senzoriali. Ei răspund atingerii şi presiunii şi informează creierul despre mişcările corpului. Corpusculii lui Paccini sunt formaţi dintr-o capsula fibroasă, ale cărei fibre nervoase sunt dotate cu fibrile paralele. La fiecare presiune externă, corpusculul se deformează şi pune în contact fibrele între ele. Acestea sunt acoperite de un strat cu polaritate pozitivă, astfel încât atingerea lor provoacă un fenomen electric de respingere, imediat tradus în impuls nervos şi transmis la centrul cerebral. 154

Foarte abundenţi în derma pulpelor degetelor, corpusculii lui Meissner sunt fibrile prevăzute cu o terminaţie nervoasă ramificată. Fiecare dintre extremităţile lor prezintă o umflătură în forma de disc, proeminentă în epiderm. Celulele cu proprietăţi elastice separa aceste fibrile şi modulează presiunea în momentul contactului. Ele se aplatizează, ceea ce are ca efect apropierea discurilor de ramificaţiile nervoase. b. Descrierea anatomică a piciorului Este foarte importantă alinierea oaselor, muşchilor şi tendoanelor din picioare, ele formează un arc transversal (metatarsian) si un arc longitudinal (in lungime). Aceste arcade elastice permit o distribuţie uniformă a greutăţii corpului de-a lungul picioarelor, ele joacă un rol important în biomecanica mersului, şi permit adaptarea la mersul pe diferite suprafeţe cu diverse grade de denivelări. Foarte important, când apar inflamaţii şi dureri în ligamentele feţei inferioare a piciorului, monturi şi bătături (hiperkeratoza). În aceste cazuri se poate produce un dezechilibru muscular, cu probleme în articulaţiile gleznelor, genunchilor şi coloanei vertebrale lombare. Solicitarea excesivă a piciorului anterior, cu turtirea arcadei transversale (metatarsiana), creşte presiunea exercitată asupra nervilor şi vaselor sanguine regionale, care poate duce la dureri, uneori dramatice, cu imposibilitatea de a continua mersul. Când apar durerile şi tulburările de mers masajul reflexogen influenţează biomecanica articulaţiilor piciorului. Ţesutul osos intră în alcătuirea sistemului osos, formând oasele, piese anatomo-funcţionale, care intră în alcătuirea scheletului uman. Din sistemul osos mai fac parte cartilajele de creştere articulare, ligamentele şi tendoanele. Acestea reprezintă de fapt nişte „organe vii” cu suport nervos, sanguin şi limfatic propriu. ƒ ƒ ƒ

-

Scheletul piciorului este alcătuit din: Oasele tarsiene – sunt 7: calcaneu, astragal (talus), navicular, cuboid şi 3 oase cuneiforme. Metatarsienele – sunt 5 – 1, 2, 3, 4, 5; Falange sunt 14, două la nivelul halucelui (degetul mare) şi 3 la celelalte. Articulaţiile piciorului sunt: articulaţia gleznei, sau talocrurală articulaţiile tarsometatarsiene articulaţiile metatarsofalangiene articulaţiile interfalangiene

155

-

Muşchii piciorului sunt: medial: abductor al halucelui,flexor scurt al halucelui şi adductor al halucelui. lateral: abductor al degetului mic şi flexor scurt al degetului mic. intermediari - mijlocii: flexor scurt al degetelor, pătrat plantar, 4 muşchi lombricari, 7 muşchi interosoşi – dintre care: 3 plantari şi 4 dorsali.

Pentru ţesutul muscular nu avem în harta reflexogenă nici un punct reprezentativ, dar afecţiunile acestuia se pot trata, în funcţie de natura lor, prin masaj asupra muşchiului respectiv, la cei scheletici, şi prin acţiunea asupra organului corespondent, la cei viscerali dar şi la îmbunătăţirea biomecanicii articulaţiilor piciorului.

156

MODALITĂŢI DE RELAXARE A PICIOARELOR Sunt exerciţii pasive (terapeutul le aplică pacientului) menite să crească mobilitatea picioarelor, să le relaxeze şi să le adapteze la masaj, atunci când este cazul. În general se efectuează la sfârşitul tratamentului pentru a crea o senzaţie plăcută celui în cauză, dar ne putem folosi de ele şi la început, atunci când sensibilitatea este mult prea mare şi pacientul are nevoie de o adaptare la masaj. Exerciţiile sunt aceleaşi pentru ambele picioare şi se aplică mai întâi piciorului drept şi apoi celui stâng. Se pot face fricţionări cu degetele mari migrând pe întreaga suprafaţă plantară şi apoi netezind şi partea anterioară. Fixându-ne policele pe linia diafragmei (în zona plexului solar), facem mişcări orizontale şi în acelaşi timp cu cealaltă mână prindem degetele şi le flectăm peste policele nostru. Se pot face extensii ale degetelor, cu mâna opusă ţinând priză pe partea anterioară a picioarelor. Trasul de degete este foarte relaxant şi energizant în acelaşi timp, deoarece prin degete trec meridiane energetice. 157

158

Prindem părţile laterale ale piciorului între palme şi facem răsuciri interne-externe, mai întâi la nivelul falangelor şi apoi deasupra gleznei, la nivelul oaselor metatarsiene. Flexia şi extensia piciorului este nemaipomenită pentru cei cu glezne rigide. Cu o mână sprijinită pe glezna pacientului, astfel încât policele este orientat spre exterior, ne folosim de cealaltă pentru a executa mişcări de tragere a piciorului, rotindu-l intern sau extern. Rotiri se pot face şi cu călcâiul susţinut în palmă. Prinzând piciorul antero-posterior, putem efectua mişcări de strângere şi relaxare, mergând în spre gleznă. Prinzând de o parte şi de alta glezna putem face mişcării sub formă de scuturare laterală a piciorului, astfel în cât pacientul să aibă impresia că aceasta s-a desprins. Cu policele aşezate pe partea plantară, şi cu celelalte pe partea anterioară, printr-o mişcare de apăsare se fac „îndoiri” înspre centrul tălpii. Mutând mâinile putem efectua mişcarea de-a lungul întregii tălpi. „Tehnica mulsului” constă în prinderea piciorului antero-posterior şi stoarcerea lui, dinspre degete spre gleznă. În cazul folosirii cremelor şi loţiunilor picioarele se pot şterge printrun masaj uşor cu un prosop din cânepă sau bumbac şi pacienţii vor fii măguliţii şi deplin relaxaţii. Inervaţia articulaţiilor provine din nervii ce inervează oasele, muşchii şi tegumentul regiunii respective. Articulaţiile sunt bogat inervate în special în zonele capsulare care sunt cele mai solicitate de forţele mecanice. În ele se găsesc proprioceptori (Golgi-Manzoni, Krause, Ruffini, Vater-Pacini), de la care, pe căi aferente, se transmit informaţii referitoare la funcţia articulaţiei respective spre cordoanele dorsale ale măduvei spinării, la cerebel apoi la scoarţa cerebrală. Nervii articulari sunt nervi senzitivi formaţi din fibre aferente. Unicele fibre nervoase eferente care pătrund în articulaţie, însoţind vasele sanguine, sunt de natură vegetativă şi au rol în vasomotricitate.

159

160

DESCRIEREA ANATOMICĂ A SISTEMULUI NERVOS Sistemul nervos (SN) este un sistem de integrare a vieţii somatice, vegetative şi endocrine. Avem astfel: sistem nervos somatic (SNS)– prin care se asigură legătura cu mediul înconjurător şi sistem nervos vegetativ (SNV) – prin care se asigură conducerea şi funcţionarea organelor interne. Mecanismul funcţional de bază al S.N. este actul reflex, care înseamnă reacţia de răspuns a organismului la un stimul intern sau extern, iar suportul actului reflex este arcul reflex format din: receptor, centrii nervoşi, căi de conducere şi aferentaţia inversă sau mecanismul de fitback. După importanţa sa şi modul în care este dispus, sistemul nervos se împarte în sistem nervos central (SNC) şi sistem nervos periferic (SNP). Sistemul nervos central: cuprinde encefalul şi măduva spinării Sistemul nervos periferic :Porţiunea periferică este formată din nervi şi ganglioni. Funcţiile sistemului nervos Coordonează toate funcţiile organismului voluntare şi involuntare. Procesează informaţiile primite din lumea exterioară trimiţându-le tuturor părţilor corpului, de unde acestea se întorc în creier şi măduva spinării. Prin sinapse constituie un sistem de comunicare dintre el şi întreg organismul. CARTOGRAFIA PICIOARELOR

161

Această hartă a tălpilor este cheia reflexoterapiei. Fiecare organ are un punct corespondent în talpă: organelor care se află în partea dreaptă a corpului corespund punctele din extremitatea dreaptă a tălpii, iar celor din partea stângă a corpului, punctele din extremitatea stângă. DESCRIEREA ZONELOR REFLEXE ŞI ACŢIUNEA ASUPRA LOR Sistemul nervos deşi extrem de complex şi de important în buna funcţionare a organismului are la nivelul hărţilor reflexogene puţine reprezentări. Reflexele cerebelului se găsesc tot pe haluce, sub cele ale epifizei şi sus stânga faţă de cele ale cefei. Tehnica de masaj este identică cu cea pentru hipofiză, şi epifiză şi anume se poate lucra cu policele oricărei mâini, ţinând priză cu aceeaşi mână sau cu mâna opusă, prin apăsare-ridicare sau mişcări circulare. Encefalul nu este reprezentat secţionat ci în întregime şi se găseşte pe partea plantară la nivelul halucelor, între punctul paralel cu cel al nasului, dedesubt dreapta faţă de sinusurile frontale şi superior dreapta faţă de zona cefei (aflată la baza degetului pe linia umerilor). Având în vedere că reflexele sinusurilor frontale se găsesc la vârful halucelui, cele ale nasului pe partea sa laterală, iar hipofiza este un punct în mijlocul degetului, punctul reflex al encefalului va arăta ca o linie verticală ce pleacă de sub punctul sinusurilor, având înspre exterior punctul nasului şi terminându-se la zona cefei. În masarea reflexului encefalului acţionăm la fel ca în a cerebelului doar că mişcările vor fi de apăsare-tragere. Punctele reflexe ale nervului trigemen (nervu 5, mixt), sunt dispuse pe partea internă a halucelui, de la articulaţia interfalangiană la baza lui. Este un punct important în tratarea afecţiunilor dentare deoarece trigemenul enervează dinţii. Dat fiind faptul că reflexele emisferelor craniene sunt dispuse invers pentru tratarea unei afecţiuni localizate în partea dreaptă vom lucra pe punctul de la piciorul stâng şi invers. Modul de masare este identic cu cel al hipofizei, cerebelului, epifizei şi encefalului, doar că putem folosi şi partea laterală a policelui. Nervul sciatic este cel mai voluminos nerv din organism, cu funcţie mixtă, ce dă naştere la ramuri colaterale şi terminale. Pentru ai găsi punctul reflex, la ambele picioare luăm ca reper tendonul lui Ahile, coborâm pe acesta spre calcaneu şi alunecăm oblic pe marginea acestuia. Masajul acestui punct se face prinzând piciorul în palmă şi făcând mişcări de apăsare-tragere de-a lungul lui. Deoarece măduva spinării se găseşte în canalul vertebral, reflexul ei va fi identic cu cel al coloanei 162

vertebrale (discutat în cadrul sistemului osos). Pentru sistemul nervos în ansamblu avem la fiecare picior două puncte reflexe, deoparte şi de alta a părţii infero-posterioare a osului calcaneu. Le putem activa prinzând piciorul între police şi index şi masând circular sau prin apăsare-ridicare, cu buricele acestora.

163

Un punct reflex pe care îl mai putem descrie aici este cel pentru zonele temporale ale capului, tâmplele, eficient în tratarea cefaleei şi a migrenelor. Se află dispus pe partea internă a halucelor, imediat deasupra punctului reflex pentru nervul trigemen şi deci se va activa în acelaşi mod. Plexul solar îşi are reflexele tot la nivel plantar, sub linia diafragmei, la aproximativ un cm după terminarea zonei esofagului.

Pentru masarea acestei zone se pot folosi alternativ policele ambelor mâini. Ţinând priză cu celelalte degete pe partea anterioară a piciorului, efectuăm mişcări de apăsare şi tragere, policele alunecând unul după celălalt. Din aceeaşi poziţie se poate folosi doar mâna de pe partea cu piciorul în lucru, de astă dată policele efectuând mişcări de apăsare-ridicare sau mişcări circulare. Acest punct este extrem de important în tratarea afecţiunilor organelor din cavitatea abdominală, iar depozitele întâlnite aici ne arată o problemă la acest nivel.

164

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE REFLEXOTERAPIE ŞI PRESOPUNCTURĂ Ca şi reflexoterapia presopunctura este un procedeu tipic de autoterapie, deoarece nu necesită instrumente ajutătoare, poate fi învăţată uşor şi practicată oriunde, simplu, repede, fără efecte secundare. De aceea, în China şi în Japonia, ea ocupă un loc important în asistenţa medicală acordată populaţiei, renunţându-se la intoxicarea, adeseori inutilă, cu medicamente. Diferenţa constă însă în modul de acţiune a fiecăreia. Dacă reflexoterapia am stabilit că se adresează punctelor reflexe, din zonele reflexe aflate la extremităţile corpului, presopunctura se face pe puncte repartizate pe întregul corp, bazându-se pe aceleaşi principii şi în acelaşi mod ca acupunctura. cu diferenţa că în presopunctură punctele se apasă iar în acupunctură, la nivelul lor se introduc nişte ace, foarte subţiri, din metal (oţel de obicei), care nu produc sângerări sau leziuni cutanate. Atât presopunctura cât şi acupunctura reprezintă tehnici milenare a medicinii chinezeşti, ce se bazează pe nişte principii greu de pătruns pentru noi occidentalii, care gândim pragmatic şi încercăm să găsim explicaţii logice. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Ce este reflexologia plantară? Ce cunoaşteţi despre zonele reflexe? Care sunt principiile reflexologiei plantare? Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile reflexologiei plantare? Studentul care a contribuit la realizarea acestui capitol: Trofin Elena

165

CAPITOLUL XII REFLEXOLOGIA PALMARĂ DEFINIŢIE Reflexologia palmară este o artă blândă, o formă extrem de eficientă de masaj terapeutic la nivelul mâinilor. În calitate de tratament, ea se clasifică în domeniul "medicinii alternative". Este considerată de asemenea o artă de vindecare holistică care tratează persoana ca un întreg, pentru a aduce o stare de echilibru şi armonie în corp, minte şi spirit. Aceasta înseamnă că nu suntem pur şi simplu o sumă de muşchi, vase de sânge şi neuroni ci suntem rezultatul legăturii care se formează între ele.

SCOPUL REFLEXOLOGIEI PALMARE Scopul reflexologiei palmare este echilibrarea corpului, lucru realizabil în principal prin relaxare. Reflexoterapia este utilizată pentru a determina părţile corpului care nu funcţionează eficient. Prin aplicarea adecvată a acestei forme de tratament corpul recapătă echilibrul şi buna funcţionare. CUM ACŢIONEZĂ REFLEXOLOGIA PALMARĂ Reflexoterapia nu este o formă de magie şi nici o formă de tratament imediat. Rolul său este de a facilita vindecarea, de a ajuta corpul să activeze propria lui energie de vindecare şi în principal de a acţiona ca o formă de terapie preventivă şi nu terapeutică. Corpul uman este o "maşină" complexă, al cărei părţi funcţionează 166

simultan şi în strânsă interdependenţă. În cazul în care o parte (cât de mică) nu funcţionează corect, atunci este influenţată performanţa generală a corpului şi a minţii. BENEFICIILE REFLEXOLOGIEI PALMARE - Reduce tensiunea (stresul) - Conduce la relaxare - Întăreşte sistemul imunitar - Îmbunătăţeşte circulaţia sangvină - Ajută la eliminarea toxinelor din organism - Îmbunătăţeşte funcţia sistemului nervos - Contribuie semnificativ la combaterea durerii - Combate oboseala - Ameliorează spasticitatea - Îmbunătăţeşte echilibrul - Oprirea procesului de îmbătrânire - Uşurează actul naşterii CUI SE ADRESEAZĂ REFLEXOLOGIA PALMARĂ Reflexoterapia se adresează tuturor persoanelor indiferent de vârstă (copii, adulţi, vârstnici) CÂT DUREAZĂ O ŞEDINŢĂ DE REFLEXOTERAPIE O şedinţă de reflexoterapie are o durată în general între 45-60 de minute iar frecvenţa acesteia este o dată pe săptămână. Cu toate acestea, în cazul în care este dorită doar o relaxare rapidă, 30 de minute sunt suficiente. Reflexoterapia poate avea loc şi de 2 ori pe săptămână. REFLEXOTERAPIA ÎN TIMPUL SARCINII În general, reflexoterapia este indicată în timpul sarcinii dar ar trebui să se evite în timpul primelor 12 săptămâni de sarcină, adică în timpul primei perioade când organismul se adaptează la schimbările hormonale dar şi la alte schimbări. După 12 săptămâni femeile însărcinate 167

care beneficiază de o reflexoterapie descoperă că aceasta le ajută la combaterea oboselii, a greţurilor dar şi a celorlalte simptome ale sarcinii HARTA CU PUNCTELE REFLEXOGENE

TRADUCEREA CUVINTELOR DIN HARTA PUNCTELOR REFLEXOGENE Head/face/sinus = cap/faţă/sinus Neck = gât Eye/ear = ochi/ureche Top of shoulders = Partea de sus a umerilor Between the shoulder blades = Între omoplaţi 168

Spinal region = regiunea spinării Thyroid/parathyroid = tiroidă/paratiroidă Chest/lung/upper back = Piept/plămân/partea superioară a spatelui Diaphragm/solar plexus = diafragmă/plexul solar Upper back = partea superioară a spatelui Waistline = linia taliei Lower bach/hip = partea inferioară a spatelui/şold Uterus/prostate = Uter/prostată Lymph gland/groin/fallopian tube = glanda limfatică/ zona inghinală / trompa uterină Tailbone = coccis Knee/leg/hip = genunchi/picior/şold Ovarz/testicle = ovar/testicul Arm/shoulder = Braţ/umăr Spleen = splină Gall bladder = vezica biliară Ileocecal valve = valva ileocecală Small intestine = intestinul subţire Sigmoid colon = colon sigmoid Pituitary = glanda pituitară Adrenal gland = glanda suprarenală Kidney = rinichi AVANTAJELE REFLEXOLOGIEI PALMARE ÎN COMPARAŢIE CU REFLEXOLOGIA PLANTARĂ - Mâinile sunt mai accesibile decât picioarele - Reflexologia palmară necesită mai puţin timp decât reflexologia plantară deoarece punctele reflexogene sunt mai mici(mâna este mai mică decât piciorul) - Ea se poate realiza oriunde în schimb cu reflexologia plantară care necesită mai multe stadii de pregătire pentru efectuarea ei (amaneajarea spaţiului, spălarea picioarelor, etc) - Există persoane care nu suportă atingerea sau expunerea picioarelor dar nu există persoane care ar ezita să expună propriile mâini - În reflexologia palmară, o persoană poate aplica singur, pe el însuşi această formă de terapie (dacă are pregătirea corespunzătoare), în schimb cu reflexologia plantară, unde acest lucru este mai dificil de realizat INDICAŢIILE REFLEXOLOGIEI PALMARE - În Parkinson - În afecţiunile ochilor (tensiunea oculară) - În afecţiunile urechilor 169

-

În problemele dento-maxilare În afecţiunile pulmonare şi respiratorii În răceală În astm În rinita alergică În emfizemul pulmonar În afecţiunile corzilor vocale În durerile de cap În căderea părului În anemie În artrită În durerile articulare În sindromul de tunel carpian În durerile de spate În afecţiunile sistemului digestiv În diabet şi hipoglicemie În alergii În prevenirea apendicitei În tratarea hemoroizilor În afecţiunile cardiace În tensiunea arterială În reglarea colesterolului În prevenirea atacului cerebral În afecţiunile rinichilor În afecţiunile vezicii urinare În afecţiunile hepatice În afecţiunile ginecologice În tratamentul glandelor sexuale În alcoolism În tratarea dependenţei de droguri În insomnie În claustrofobie

CONTRAINDICAŢIILE REFLEXOLOGIEI PALMARE - Nu este indicată reflexoterapia după o masă copioasă. Persoana trebuie să digere mai întâi alimentele - În cazul în care persoanei i se administrează medicamente psihiatrice, este monitorizat de psihiatru sau psiholog sau cu alte cuvinte are probleme psihice - În cazul în care cineva are „montat” în corpul său un obiect de metal (ex: orteză (proteză) etc) - Când cineva a fost externat curând din spital 170

METODE ŞI TEHNICI DE REFLEXOLOGIE PALMARĂ 1. Metoda de presare-rotire: Se foloseşte zona de acţiune a degetului mare (partea interioară a sa) pentru a se efectua o mişcare de presare-rotire asupra punctului reflexogen. Prima dată se apasă uşor iar apoi creşte progresiv presiunea exercitată asupra pielii. Această metodă este utilizată pe toate ariile reflexe. 2. ”Plimbarea degetului mare” de-a lungul unor arii reflexe extinse: Se foloseşte pentru zonele reflexe care se intind dintr-o parte în cealaltă a palmei(ficatului,plămânilor,intestinelor). Se efectuează cu degetul mare paşi mici dintr-o parte în alta a palmei. După fiecare pas se execută o presiune în palmă după care se reiau paşii. Efectuând aceşti paşi în zig-zag se acoperă o mai mare suprafaţă. 3. Metoda de presare-răsucire: se execută la nivelul pieliţii dintre degete care se prinde între degetul mare şi index sau între degetul mare şi cel mijlociu. Se apasă şi se răsuceşte uşor simultan cu ambele degete. 4. Presiunea cutanată: Se execută presând continuu, ferm un punct reflexogen cu unul, două sau chiar trei degete o dată. Degetul mare se foloseşte ca sprijin pe partea opusă a mâinii. 5. Metoda de presare-rotire cu ajutorul degetelor: Se apasă ferm şi în acelaşi timp se se roteşte uşor degetul pe punctul de presiune 6. ”Menghina”: Se efectuează cu ajutorul degetului mare şi arătătorului. Această tehnică se aplică la nivelul degetelor. Se presează un deget cu arătătorul (în timpul execuţiei acesta se îndoaie) iar degetul mare care se află în partea opusă acţionează ca pârghie. 7. ”Plimbarea” degetelor: implică utilizarea a unui, două sau trei 171

degete pe dosul palmei. Degetele se aşează unul lângă celălalt iar apoi se “plimbă” pe zona respectivă. Degetul mare se plasează în palmă cu rol de sprijin. Mişcările se repetă pentru acoperirea unei suprafeţe cât mai mari. 8. Rotirea mâinii: Se efectuează din încheietura mâinii cercuri mici, apoi medii şi la sfârşit mari. Mişcările se execută iniţial în sensul acelor de ceasornic iar apoi în sens opus. Această tehnică stimulează sistemul limfatic şi întăreşte sistemul imunitar. 9. Rotirea degetelor: Se efectuează rotirea fiecărui deget în cercuri mici în sensul acelor de ceasornic iar apoi în sens opus. Dacă mişcările nu provoacă durere, se măreşte diametrul cercurilor ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

Daţi definiţia reflexologiei palmare Care sunt avantajele reflexologiei palmare faţă de reflexologia plantară? Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile reflexologiei palmare? Care sunt beneficiile reflexologiei palmare? Descrieţi o tehnică de reflexologie palmară Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Acriş Crinuţa Racoviţă Bogdan Stan Mihai

172

CAPITOLUL XIII YOGA GENERALITĂŢI Yoga poate fi definită ca o artă, o disciplină, o ştiinţă, deoarece: - Practicile ei se încadrează intr-o disciplină perfectă - Sunt bazate pe observaţie şi experienţa ştiiinţifică, având ca domeniu de aplicare anatomia şi fiziologia corpului omenesc - Dezvoltă şi antrenează funcţiile mentale şi psihice - Ca artă, asanele se mai numesc şi poze sau atitudini estetice. Yoga derivă din cuvântul sanscrit “yuj”, care înseamnă a uni, a împerechea. Scopul practicilor yoga are în vedere să dezvolte, să întărească şi să unească armonios structura psiho-fizică a individului încadrându-i evoluţia în legile naturii. Yoga reprezintă totalitatea eforturilor întreprinse deliberat de fiinţa umană - prin mijloacele sale specifice - pentru a păstra sau recâştiga contactul cu ea însăşi (lucru extrem de important dacă ne gândim la faptul că printr-un proces de iluzionare, omul s-a fracturat, s-a descentrat rupânduse în plan mental şi îndepărtându-se de el însuşi, de semeni şi de lumea înconjurătoare, situaţie care se agravează continuu). Cele mai timpurii dovezi arheologice ale existenţei Yoga pot fi găsite în nişte sigilii de piatră care înfăţişează posturi Yoga. Aceste sigilii de piatră poziţionează existenţa Yoga undeva în jurul anului 3000 î.e.n. Yoga, o putem împărţi în patru perioade distincte: - Perioada vedică - Perioada pre-clasică - Perioada clasică - Perioada post-clasică ETAPE ÎN YOGA Pantajali împarte yoga în 8 etape astfel: I . etape preliminare : 1.Yama 2.Niyama II. Etape psiho-somatice 3.Asanas,Mudras, Bandas, (poziţii, gesturi, contracţii) 4.Pranayama (respiraţie controlată) 173

III. Etape psiho-mentale 5.Pratyahara=desprinderea simţurilor de obiectele lumii exterioare 6.Dharana=concentrarea 7.Dhyana=meditaţia 8.Samadhi=autodesăvârşirea INDICAŢII ÎN EFECTUAREA EXERCIŢIILOR - Exerciţiile de yoga se practică cu două ore înainte sau după masă. - În primele zile ale antrenamentului sunt suficiente 10 minute de practică, apoi se creşte progresiv durata, cu un minut pe săptămâna până se ajunge la 30 de minute. - Exerciţiile se execută având o îmbrăcăminte lejeră. - Incinta în care se desfăşoară antrenamentul trebuie să fie aerisită având o temperatură plăcută. ANTRENAMENTUL FIZIC ÎN YOGA Asanas-Mudras-Bandhas - Asanele sunt exerciţii fizice ce ne permit să acumulăm energie. Asanele întăresc muşchii şi nervii, activează circulaţia sângelui, menţin coloana vertebrală flexibilă, glandele endocrine în bună funcţionare. - Mudrele sunt tot asane, practicarea lor folosind unele glande cu secreţie internă. - Bandele sunt contracţii musculare. Recomandări - Începerea execuţiei asanelor va fi întotdeauna precedată de relaxarea muşchilor, care se obţine tot printr-o asana numită “Savasana” (poza corpului inert) - Coloana verticală complet dreaptă şi verticală - Exerciţiile se fac pe plan dur nu pe saltea - Asanele se execută într-o ordine, care să asigure corpului maximum de eficienţă. Se fac întâi asanele cu flexie şi extensie apoi cele de torsiune la stânga şi la dreapta şi după ele,cele inversate (Shirshasana) Relaxarea (postura “Savasana”)

174

Execuţie : Din poziţia culcat dorsal pe podea corpul perfect orizontal, cu capul orientat spre nord, braţele pe lângă corp cu palmele orientate în sus. Se începe relaxarea de la cap, concentrarea atenţiei asupra muşchilor fiecărei parţi a corpului până la tălpi. Savasana cea mai importantă deoarece orice asana practică fără relaxare, înainte şi după execuţie, nu îşi va atinge scopul. Concentrarea este actul de gândire disciplinată prin care putem fixa atenţia pe un obiect exterior sau o imagine interioară. 1.Exerciţii pentru încălzirea şi pregătirea corpului în vederea executării asanelor Alergarea pe loc: alergare lentă pe loc respirând doar pe nas. Durata exerciţiului e în funcţie de vârstă sănătate şi starea organismului, astfel se începe de la 1-2 minute şi creste progresiv până la limita de oboseală. 2.Exerciţii pentru mobilitatea coloanei vertebrale În picioare, corpul drept faţa spre nord. Braţele ridicate, bine întinse deasupra capului inspiraţi uşor. În timp ce expiraţi aplecaţi-vă în faţă, căutând să atingeţi pământul cu vârful degetelor.

175

În continuare, rămâneţi în picioare (picioarele depărtate), puneţi mâinile pe şolduri îndoiţi corpul arcuindu-l pe spate cât puteţi. Când vă îndoiţi în spate inspiraţi,iar când vă aplecaţi în faţa expiraţi aerul.

Inspiraţi aerul, răsuciţi bustul cu mâinile pe şolduri spre dreapta expirând. Reveniţi la poziţia iniţială inspirând, repetaţi mişcarea spre stânga.

176

Continuaţi exerciţiul cu ultima flexie a coloanei vertebrale aplecând bustul lateral spre dreapta şi spre stânga, cu aceleaşi indicaţii privind respiraţia.

3. Exerciţii pentru mobilitatea picioarelor Din poziţia în picioare, treceţi în ghemuit, căutând să vă păstraţi echilibrul corpului stând pe degetele picioarelor, fără să atingeţi solul cu călcâiele. Bustul va fi drept fără curbarea spatelui. 4. Exerciţii pentru gât Din poziţia Lotus Siddhasana sau stând pe scaun, palmele pe genunchi, corpul bine relaxat, respiraţi normal. Începeţi exerciţiul prin aplecarea capului în faţă căutând să atingeţi pieptul cu bărbia, apoi daţi capul pe spate repetaţi de 4-5 ori.

177

Continuaţi exerciţiul cu aplecări alternative ale capului stângadreapta de 4-5 ori. După o pauză de 1 minut continuaţi cu rotirea capului de 5-6 ori în ambele sensuri. Padmasana sau Asana Lotusului Execuţie: staţi pe covor cu picioarele întinse, îndoiţi piciorul stâng până când a ajuns în faţa pubisului. Apucaţi cu ambele mâini talpa şi aşezaţi-o pe coapsa piciorului drept cât mai aproape de abdomen astfel încât călcâiul sa iasă în sus. În acest timp piciorul drept se află întins pe covor, în continuarea exerciţiului vă aplecaţi uşor în faţă, îndoiţi acum şi piciorul drept spre pubis aşezându-i talpa pe coapsa stângă, de asemenea cât mai aproape de abdomen în simetrie perfectă cu celălalt picior. Coloana dreaptă şi verticală şi ochii închişi, mâinile întinse şi plasate pe genunchi cu palmele în sus, unind policele cu arătătorul. Vajrasana (poziţia diamantului ) Execuţie: Staţi în genunchi, lăsaţi şezutul pe călcâie, apoi îndepărtaţi unul de altul călcâiele şi aşezaţi-vă între ele. Mâinile pe genunchi cu palmele în jos, spatele drept, ochii închişi şi respiraţia normală, relaxati-vă. 178

Supta-Vajrasana (varianta) Execuţie: Staţi în genunchi, îndepărtaţi călcâiele unul de altul şi aşezaţi-vă între ele, spatele drept, respiraţi profund de câteva ori relaxânduvă. Lăsaţi-vă încet pe spate ajutându-vă de coate pâna ce capul a atins pământul. Acum duceţi braţele sub cap şi a-ţi realizat poza definitivă. Staţi la asana 2-3 minute (la început chiar mai puţin)

Mayurasana sau Asana păunului Execuţie: Aşezaţi-vă pe călcâie cu genunchii depărtaţi, respiraţi normal. Aplecaţi-vă spre înainte plasând braţele între genunchi cu palmele lipite şi orientate în interior spre bazin. Coatele lipite vin de la sine sub abdomen. 179

Aplecaţi capul spre sol întinzând picioarele înapoi. Corpul uşor înclinat înainte stă suspendat pe coate. Pentru a reuşi plasaţi centrul de greutate spre înainte până stabiliţi punctual de echilibru convenabil. Pe durata execuţiei respiraţi normal.

Durată - câteva secunde până la un minut. Hasta-Padasana sau Asana piciorului ţinut Execuţie: aşezat pe covor cu picioarele cât mai depărtate îndoiţi trunchiul înainte până atingeţi solul cu fruntea. Apucaţi degetele de la picioare cu mâna. Respiraţi încet şi profund.

Yoga - Mudra Mudra în sanscrită înseamnă simbol. Aşadar, YOGA-MUDRA înseamnă simbolul Yoga. Execuţie: aşezaţi-vă în lotus; coloana dreaptă şi vertical. Duceţi mâinile la spate apucând încheietura mâinii drepte cu mâna stângă, ţinând-o astfel pe toată durata execuţiei exerciţiului. Inspiraţi apoi pe timpul expirului 180

aplecaţi-vă în faţă până ce fruntea atinge solul. Rămâneţi 2-3 secunde apoi reveniţi în poziţia de plecare inspirând încet.

Bhujangasana sau Cobra Execuţie: Culcaţi-vă pe sol cu faţa în jos, întindeţi bine picioarele astfel ca tălpile să fie orientate cu faţa în sus. Puneţi palmele pe sol sub umeri, coatele lipite de corp, fruntea să atingă solul. În această poziţie, vă relaxaţi un minut, lăsând respiraţia să curgă normal. Apoi, concentrând atenţia asupra unei cât mai bune desfăşurări a exerciţiului, împingeţi bărbia înainte razant cu solul, întinzând gâtul cât mai mult posibil; privirea spre tavan. În continuarea mişcării, ridicaţi apoi capul în sus împreună cu trunchiul, fără să vă ajutaţi de braţe şi căutând să împingeţi bustul spre spate, dar ombilicul să rămână lipit pe sol, respiraţia curge normal. Când trunchiul a ajuns sus, puteţi să vă ajutaţi de braţe ca să executaţi mişcarea. Durata, 7-12 secunde. Halasana sau Plugul Execuţie: Întindeţi-vă pe spate orientaţi cu capul spre nord, mâinile pe lângă corp palmele pe sol, respiraţi normal, relaxaţi-vă. Ridicaţi picioarele ducându-le peste cap până ce degetele ating solul. Mâinile de care v-aţi ajutat la împingerea picioarelor în sus rămân lipite de sol, fiţi atenţi să nu îndoiţi genunchii, respiraţi profund. 181

Ardha-Salabhasana sau Jumătate lăcustă Execuţie: Culcaţi-vă cu faţa în jos, picioarele întinse, braţele pe lângă corp cu pumnii strânşi orientate în jos cât mai mult sub coapse. În timp ce inspiraţi ridicaţi cât mai mult piciorul drept, expirând aduceţi piciorul la loc. Executaţi aceeaşi mişcare cu piciorul stâng. Se execută de 34 ori cu fiecare picior.

Salabhasana sau Lăcustă Execuţie: Aceeaşi aşezare pentru execuţie ca la exerciţiul anterior, cu deosebirea că se ridică ambele picioare de odată. Respiraţi normal. Staţi cu corpul arcuit 5-6 secunde apoi coborâţi picioarele şi vă relaxaţi întorcându-vă cu faţa în sus.

182

Dhanurasana sau Asana arcului Execuţie: Staţi întins cu faţa în jos, fruntea atinge solul, în timp ce inspiraţi, apucaţi cu mâinile gleznele arcuind corpul prin ridicarea capului şi a picioarelor cât mai sus, expiraţi revenind la loc. Respiraţi normal. Durată 2-3 secunde progresând treptat până la un minut. Ardha-Matsyendrasana Execuţie: Aşezaţi pe sol, puneţi călcâiul piciorului stâng sub coapsa piciorului drept, apoi treceţi piciorul drept peste genunchiul piciorului stâng punând talpa pe sol. Trunchiul răsucit spre dreapta în timp ce mâna stângă apucă glezna sau vârful piciorului drept în continuarea mişcării întoarceţi faţa către dreapta rotind totodată şi capul. Braţul drept îl ducem după centură, respiraţi normal. La început staţi câteva secunde, treptat măriţi timpul de execuţie. Sahaj Agnisara Dhouti sau Metoda curăţirii abdomenului prin aer şi sânge Execuţie: Puneţi palmele pe şolduri, aşezaţi degetele mari deasupra şoldurilor sub ultima coastă, iar restul degetelor pe ombilic, în timp ce degetele mari rămân fixe pe locul lor, celelalte vor presa ombilicul căutând să-l lipească pe

183

şira spinării, după care slăbiţi presiunea lăsându-l să revină la loc. Repetaţi exerciţiul de 25-30 de ori şi maxim de 100 de ori pe şedinţa. Recomandări Acest capitol vizează descrierea celor mai importante exerciţii de respiraţie yoga şi în acelaşi timp lipsite de pericole. Relaxarea este cea mai importanţă precauţie înaintea exerciţiilor de respiraţie. Respiraţia se face numai pe nas. Dinamica respiraţiei yoga începe cu “a învăţa” să respiraţi abdominal, adică să umpleţi cu aer partea de jos a plămânilor, simţind apăsarea peretelui abdominal pe cingătoare. Dinamica suflului În dinamica respiraţiei yoga, intervine controlul minţii şi concentrarea asupra actului respirator care desăvârşeşte respiraţia. EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE YOGA 1. Respiraţia abdominală Primul şi cel mai simplu exerciţiu de respiraţie supravegheată este cel diafragmatic sau abdominal. Luaţi una din poziţiile favorite: lotus, siddhasana, în picioare sau culcat. Orientaţi capul spre nord în poziţia culcat iar în celelalte să aveţi faţa spre nord. Goliţi plămânii de aer apoi inspiraţi simţind cum partea de jos a plămânilor se umflă apăsând pe cingătoare:pieptul rămâne imobil, imediat expiraţi, repetaţi de 3-4 ori. 2. Respiraţia mijlocie sau costală Aceleaşi recomandări poziţie, orientare, relaxare şi concentrare pe execuţie. Executaţi mai întâi primul exerciţiu (respiraţia abdominală), în continuare umpleţi cu aer plămânii, simţind dilatarea coastelor, expirând coastele revin la loc. Repetaţi exerciţiul de 3-4 ori. 3. Respiraţia claviculară Aceleaşi recomandări privind măsurile de execuţie, concentrative asupra vârfurilor plămânilor care se umplu cu aer ridicând claviculele şi umerii în sus. Celelalte părţi abdominală şi mediană lucrează normal. Expirând lent claviculele şi umerii revin la loc, repetaţi exerciţiul de 3-4 ori. 4. Respiraţia completă yoga Constă în efectuarea celor 3 fluxuri de respiraţie descrise mai înainte, de inspiraţie şi expiraţie a aerului. 184

Execuţie: Staţi în lotus „siddsahana”, în picioare, sau culcat, inspiraţi unind într-una cele 3 feluri de respiraţie (abdominală costală şi claviculară), numărând în gând până la 8, apoi expiraţi aerul numărând la fel până la 8. În toate ramurile yoga, ţelul final este atingerea unei stări eterne de conştiinţă perfectă. Ca urmare a desăvârşirii în practica meditaţiei, practicantul perseverent va atinge cea mai înaltă formă de meditaţie în care obiectul de cunoscut este chiar Sinele Suprem. Aceasta contopire sublimă între eul individual şi Conştiinţa Universală este redată de Samadhi, ultima etapă a sistemului Hatha Yoga. ă ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Ce este Yoga? Ce sunt Asanas-Mudras-Bandhas? Daţi exemple de exerciţii pentru încălzirea şi pregătirea corpului în vederea executării asanelor. MAYURASANA sau asana păunului – execuţie. Descrieţi un exerciţiu pentru gât. Cum se execută YOGA-MUDRA? Ce tipuri de respiraţie yoga cunoaşteţi? Descrieţi respiraţia mijlocie sau costală. Cum se execută respiraţia claviculară? În ce constă respiraţia completă yoga? Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Costin Emanuel Dogaru Mihai Stan Mihai

185

CAPITOLUL XIV YUMEIHO TERAPIA DE CORECTARE A COXALELOR PRIN MASAJ ŞI PRESOPUNCTURĂ

GENERALITĂŢI YUMEIHO este o metodă terapeutică bazată pe acţiuni manuale care acţionează în scopul restabilirii echilibrului biomecanicii şi fiziologiei corpului uman; cuprinde circa 100 de manevre care se efectuează asupra întregului corp al pacientului. Terapia Yumeiho se aplică prin metode exclusiv manuale cum ar fi: • tehnici de manipulare osteo-articulare şi gimnastică mioarticulară pasivă; 186

• • • •

procedee de puncto-terapie (similare celor utilizate în presopunctură şi reflexoterapie); tehnici şi procedee speciale de masaj; elemente de stretching (întinderi, elongaţii); metode de corectare respectiv echilibrare a posturii, ale mersului şi staticii; exerciţii de optimizare a biomecanicii aparatului locomotor, etc.

ISTORICUL TERAPIEI YUMEIHO Tehnicile şi procedeele speciale de masaj precum şi celelalte aplicaţii terapeutice manuale incluse în practica Yumeiho derivă din elemente ale medicinii tradiţionale chineze şi japoneze, cum ar fi tehnicile chinezeşti TUI – NA. Fondatorul terapiei Yumeiho este prof. dr. Saionji Masayuki. Prima instituţie oficială creată în scopul aplicării, instruirii şi răspândirii terapiei Yumeiho a fost înfiinţată în anul 1980 în Tokyo. Începând cu acelaşi an terapia este răspândită în întreaga lume prin intermediul INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE MEDICINĂ PREVENTIVĂ PRACTICĂ din TOKYO – JAPONIA. Actualmente funcţionează, atât în Japonia cât şi în întreaga lume (în peste 30 de ţari), centre medicale, cabinete private, clinici, în care se practică cu succes terapia YUMEIHO. Experienţa clinica şi investigaţiile efectuate prin metode ştiinţifice au dovedit complexitatea efectelor terapiei asupra corpului uman. EFICIENŢA CURATIVĂ ŞI PROFILACTICĂ Pe parcursul timpului s-au făcut numeroase statistici, studii şi cercetări ştiinţifice cu caracter medical în ceea ce priveşte eficienţa curativă şi profilactica a terapiei Yumeiho. Aceste studii au fost efectuate atât de către instituţii medicale de renume cât şi de către medici şi practicanţi independenţi din întreaga lume. Unul dintre cele mai ample studii a fost efectuat pe parcursul a 10 ani la Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Spitalului Militar Central al Aviaţiei din Moscova – Rusia. În urma rezultatelor obţinute terapia Yumeiho a fost oficial implementata ca metoda de profilaxie şi reabilitare în tratarea aviatorilor şi cosmonauţilor. De asemenea începând cu anul 2000, terapia Yumeiho se preda ca disciplina aparte în cadrul Universităţii de Medicină Militară din Moscova. KINETOTERAPIE ŞI TERAPIE YUMEIHO Terapia Yumeiho asociată cu kinetoterapia participă la : • combaterea durerii, • combaterea contracturilor musculare, • retracţiilor capsulo ligamentare, • hipotoniei musculare cât şi la stoparea progresiei leziunilor de 187

•

tip degenerativ prin îmbunătăţirea vascularizaţiei locale, păstrarea sau reconstituirea armoniei suprafeţelor osoase articulare.

TEORIA CENTRULUI DE GREUTATE AL CORPULUI UMAN ÎN RELAŢIE CU AFECŢIUNILE COLOANEI VERTEBRALE Poziţionarea dominantă a centrului de greutate al corpului uman determina felul în care sunt solicitate structurile aparatului locomotor. Yumeiho îşi bazează teoria şi practică pe studiul relaţiei de interdependentă dintre poziţia dominantă a centrului de greutate al corpului şi potenţialul maladiv, respectiv patologia umană. Aceasta deoarece centrul de greutate al corpului uman este corelat cu verticalitatea şi cu echilibrul. În echilibru ortostatic, central de greutate se situează pe axa verticală, în planul median al corpului, facilitând distribuţia simetrică a greutăţii (respectiv a masei corporale) la nivelul membrelor inferioare. În cazul în care membrele inferioare nu pot suporta în mod egal greutatea corpului, Centrul de greutate va avea tendinţa să se situeze dominant în afară axei verticale a corpului. În acest caz vorbim de o asimetrie de poziţie dominantă a Centrului de greutate. Asimetria de poziţie a Centrului de greutate este întreţinută şi uneori chiar determinată şi prin modificarea curburilor fiziologice normale ale coloanei vertebrale oziţia dominantă a Centrului de greutate este influenţată şi determinată de foarte mulţi factori cum ar fi: • asimetriile oaselor coxale (subluxaţiile lor): • tulburările funcţionale şi patologii ale articulaţiilor coxofemurale; • afecţiuni ale articulaţiilor sacroiliace; • afecţiuni ale simfizei pubiene; • suferinţe articulare ale genunchilor, gleznei, meta-tarsofalangiene; • suferinţe musculare ale membrelor inferioare, şoldului, regiunii lombare (şi nu numai); • suferinţe neurologice (nevrite, hemiplegii, iritări radiculare de diferite etiologii);etc. Devierile poziţiei dominante ale Centrului de greutate impietează asupra echilibrului respectiv sănătăţii întregului organism (atât din punct de vedere al staticii şi dinamicii cât şi din punct de vedere fiziologic), însă cele mai grave consecinţe se regăsesc la nivelul coloanei vertebrale. Centura pelviană este cea care asigura baza funcţională atât în dinamica cât şi în statică a coloanei vertebrale. Inegalităţile membrelor inferioare, 188

apărute în consecinţă unor disfuncţii sau asimetrii ale bazinului, duc întotdeauna la apariţia şi întreţinerea curburilor patologice ale coloanei vertebrale. Terapia yumeiho propune în primul rând corectarea pe cât posibil a tulburărilor de statică şi dinamica ale articulaţiilor centurii pelviene, fapt care are drept consecinţe corectarea poziţiei Centrului de greutate al corpului deci o distribuţie simetrică a greutăţii corpului pe membrele inferioare. Normalizarea funcţională (a tonusului, a biomecanicii articulare) asigurată la nivelul membrelor inferioare influenţează pozitiv, din toate punctele de vedere, coloana vertebrală. CONTRAINDICAŢIILE APLICĂRII TERAPIEI YUMEIHO Aplicarea procedeelor incluse în terapia yumeiho fară a se ţine seama de contraindicaţii poate avea un efect dăunător, chiar dacă acestea sunt corect efectuate. Vom prezenta pe larg contraindicaţiile aplicării terapiei yumeiho Cele mai frecvente contraindicaţii sunt date de suferinţele dermatologice (boli de piele, afecţiuni tegumentare). Este foarte important de reţinut faptul că masajul, manipularea, stimularea, etc. se pot aplica doar pe o piele perfect sănătoasă. Nu se va executa masaj, sau procedee similare, persoanelor care prezintă la nivelul tegumentului boli de natură parazitară sau inflamatorii, cum ar fi: infecţii parazitare (scabie, etc.), infecţii fungice (micoze), eczeme, erupţii, plăgi, arsuri sau alte manifestări patologice s-ar putea extinde, agrava sau ar putea genera contaminări. Nu se va face masaj pe regiuni ale pielii care acoperă un proces inflamator profund (furuncule, abcese, flegmoane sau alte colectări purulente). Nu se vor aplica procedee de masaj în regiunile care au suferit intervenţii chirurgicale recente cu ţesuturile (cicatriciale) incomplet sau necorespunzător vindecate. Menţionam o serie de afecţiuni generale sau regionale în cazul cărora este contraindicată aplicarea terapiei yumeiho: - intoxicaţii acute de orice fel; - stări febrile (infecţioase sau de altă natură); - afecţiuni infecţioase osoase şi osteo articulare (osteita, osteomielita, artrita, etc.); - osteoporoza medie sau avansată; tuberculoză cu diferite localizări: pulmonară, osteo articulară, cutanată etc.; - tromboflebite, flebotromboze, arterite, cu manifestări acute (sau dacă sunt prezente complicaţii); - afecţiuni cardio-circulatorii acute: angina pectorală, infarct miocardic, tulburări de ritm, insuficienţă cardiacă decompensată şi manifestă, anevrisme confirmate, embolii cu diferite localizări, hipertensiunea arterială 189

în decompensare etc.; - ateroscleroza cu manifestări periferice sau centrale (coronariană, cerebrală, renală, intestinală etc.); - suferinţe pulmonare acute; - afecţiuni acute ale tubului digestiv: gastrice, intestinale, hepatice, biliare şi pancreatice etc.; În cazurile colitei ulceroase (ulcero-hemoragice, boala Crohn), litiazei biliare, colecistitei, ulcerului gastric sau/şi duodenal netratat corespunzător (sau în puseu acut), de asemenea se contraindica aplicarea terapiei Yumeiho. - boli renale severe (pacient supus dializei); - boli de sânge, mai ales cele cu manifestări (sau tendinţe) hemoragice (fragilitate capilară severă, hemofilia, tratamente cu medicaţie anticoagulantă, etc.) - stări de oboseală şi debilitate severă; - în bolile psihice cu caracter excitant şi confuzional sau în starea de ebrietate. - traumatismele severe (echimoze, hematoame, rupturi ale muşchilor sau ţesuturilor de orice fel), fracturi neconsolidate sau insuficient consolidate, (în aceste cazuri terapia se v-a aplica numai după confirmarea clinică a vindecării leziunilor, şi după evaluarea eventualelor sechelelor rămase). - Herniile de disc cu manifestări neurologice severe, luxaţiile vertebrale, etc. - cancerul, de orice fel, la orice nivel (dacă nu este alta recomandare data de oncolog), - herniile de orice fel (eventraţii, hernie hiatala, etc.). Nu se vor efectua manipulări ale articulaţiilor care au fost supuse la intervenţii chirurgicale (proteză de şold, genunchi, osteo-grefon, tije de fixare – corectare, corecţii ligamentare, meniccotomii, etc.) !!! Se va evita aplicarea terapiei Yumeiho în timpul menstruaţiei, mai ales dacă este mai abundenta sau supraabundenţă (în hipermenoree se contraindica aplicarea terapiei !). Nu se va aplica terapia Yumeiho mai devreme de 2-3 ore după servirea mesei, în timpul unei furtuni, după mese copioase. Dată fiind diversitatea suferinţelor şi mai ales particularitatea cu care ele se manifestă şi evoluează în fiecare caz, nu se poate face o listă precisă a tuturor contraindicaţiilor. În consecinţă, aplicarea terapiei la pacienţii cu afecţiuni severe, se va face cu discernământ şi numai cu acordul medicului specialist, curant. Ca regulă generală, se recomandă ca în toate cazurile în care aveţi dubii, sau consideraţi că aplicarea terapiei poate produce efecte negative sau nesigure, să aplicaţi principiul hipocratic ,primum non nocere!" adică „în 190

primul rând să nu faci rău!" renunţând la efectuarea terapie Yumeiho. INDICAŢIILE APLICĂRII TERAPIEI YUMEIHO A întocmi un grupaj de indicaţii medicale adresate masajului, manipulărilor osteoarticulare, punctoterapiei, gimnasticii, respectiv a tuturor tehnicilor şi procedeelor incluse în terapia Yumeiho (şi a metodelor terapeutice similare) - cum se obişnuieşte în alte domenii ale fizioterapiei este o tentativă şi o misiune aparent facilă, dar totodată dificilă şi, paradoxal, inutilă şi absurdă. De ce ? Pentru că indicaţiile acestor aplicaţii terapeutice sunt nenumărate. Chiar dacă dorim să încercam o clasificare a acestora, riscăm să ne expunem criticii, datorită hazardului şi omisiunilor. Prezentăm o expunere aproximativă a acestor indicaţii, cu scopul de a reduce la minimum ignorarea sau necunoaşterea lor. - tulburări de statică şi dinamica ale aparatului locomotor cum ar fi: asimetrii de bazin, cifoze, scolioze, hiperlordoze şi combinaţii şi complicaţii ale acestora (cifoscolioze, etc.). Distribuţia necorespunzătoare a greutăţii corpului la nivelul bazinului respectiv la nivelul membrelor inferioare (prevenirea patologiei induse de aceste tulburări sau ameliorarea patologiei prezente); Rigiditate musculo-articulară, laxitate ligamentară; Tulburări de mers, echilibru, statică, datorate cauzelor mai sus menţionate şi a complicaţiilor induse. Etc. - nevralgii şi neuromialgii, indiferent de localizarea, substratul anatomo-funcţional şi cauza acestora (cu excepţia cauzelor care se constituie în contraindicaţii, vezi hernia de disc lombara cu sciatică): reumatismale, neurologice, posttraumatice, psihogene, afecţiuni articulare, miozite, miofascite, miogeloze, celulite, nevrite şi polinevrite, retracţii musculotendinoase, contracturi musculare, hipotrofii şi atrofii musculare de diferite cauze (centrale şi periferice, neurologice şi post-traumatice, post inflamatorii şi postinfecţioase etc.); - afecţiuni şi suferinţe ale aparatului cardiovascular, periferice şi centrale: staze venoase şi limfatice, cu edeme circulatorii periferice, ischemii vasculare periferice în stadii funcţionale, incipiente, hipertensiuni arteriale în stadii funcţionale; - tulburări gastrointestinale cum ar fi: tulburări funcţionale ale tranzitului intestinal de origine vegetativă, constituţionala sau ca urmare a dietei necorespunzătoare (tranzit intestinal diminuat, constipaţia, diareea fără cauze infecţioase). Diskinezii biliare, stază pilorică, hiper sau hipoaciditate gastrică, etc (cauzate de stress!!),. - afectări psihogene de diferite etiologii: multiple forme de nevroză astenică, spasmofilii, tetanii cronice, distonii neurovegetative; - afecţiuni dismetabolice: obezitate, diabet, gută; - afecţiuni din sfera ginecologică: hipotrofii şi dezaxări ale uterului, 191

ptoze, aderenţe, inflamaţii cronice etc. - pregătirea gravidei pentru naştere; - pediatrie: anemii diverse, rahitism, sindroame hipoanabolice de diferite cauze; - geriatrie: tratament de întreţinere şi stimulare a musculaturii scheletice, a articulaţiilor şi a metabolismului diminuat, etc. După explorări paraclinice permisive (biologice, laborator etc.). - Stresul. Tulburări induse de stres cum ar fi: insomnii, anxietate, agitaţie, tensiuni musculare dureroase, oboseala cronică psihică şi fizică, tulburări neurovegetative diverse, etc. Prevenirea apariţiei stresului sau a instalării tulburărilor induse de stres. Incapacitatea persoanei de a se relaxa. - Diminuarea sau chiar eliminarea efectelor nocive induse de sedentarism; - Pregătirea sportivului pentru performanţa; Recuperarea capacităţii de mişcare şi efort la sportivi. - Recuperarea pacienţilor care au suferit imobilizări prelungite; - Ameliorarea, corectarea şi creşterea ventilaţiei pulmonare. În cazurile în care se diminuează capacitatea ventilatorie prin rigidizarea cutiei toracice (contracturi musculare, artroze vertebrale toracale, etc.), sau prin o respiraţie incorectă (insuficientă). Bineînţeles că pe lângă indicaţiile mai sus menţionate, mai mult sau mai puţin precise, sunt numeroase alte cazuri în care aplicarea terapiei Yumeiho poate fi benefică. În cazul fiecărei indicaţii în parte, pot să apară particularităţi specifice fiecărui caz în parte care să determine contraindicarea aplicării terapiei, sau a anumitor tehnici şi procedee incluse în această. Spre exemplu: nevralgia sciatică este una din indicaţiile aplicării terapiei Yumeiho, cu condiţia să nu fie generată de o hernie de disc (în acest caz sunt interzise manipulările vertebrale). Şi chiar şi în acest caz pot fi întâlnite situaţii diferite, individualizate de la caz la caz. În consecinţă selectarea, evaluarea şi monitorizarea pacienţilor este indispensabil a se efectua de către medici specialişti. În cazul persoanelor confirmate de către medic ca fiind clinic sănătoase, aplicarea terapiei se poate face integral, în siguranţă. Abordarea se va face preponderent în plan profilactic. Adică se vor corecta acele tulburări (anomalii) funcţionale care crează disconfort sau care pe termen lung pot induce stări patologice. Observaţie Un terapeut cu o vastă experienţă, şi cu o pregătire medicală adecvată, va putea aborda chiar şi cele mai dificile cazuri, obţinând rezultate cel puţin satisfăcătoare.

192

TEHNICI UTILIZATE ÎN YUMEIHO 1. Manipularea articulaţiilor umerilor şi intervertebrale toracale Se realizează aducţia orizontală a braţelor, concomitent cu extensia şi tracţiunea coloanei vertebrale. În punctul de tensiune maximă se face impulsul manipulativ prin ridicarea umerilor şi extensia braţelor simultan cu proiecţia anterioară a abdomenului

Important de ştiut este faptul că manipulările şi mobilizările vertebrale permit reabilitarea (parţială) numai a acelor discuri la care gradul de degenerescenta este sub 50%. În consecinţă trebuie acţionat până nu este prea târziu Manipulările vertebrale practicate în cadrul terapiei yumeiho asigura restabilirea echilibrului funcţional atât al articulaţiilor inter-apofizare cât şi al discului intervertebral prin eliminarea tensiunilor ligamentare şi punerea în ordine, din punct de vedere biomecanic şi fiziologic. Tehnicile de manipulare permit o eliberare presiunii care impietează asupra mecanismului de imbibiţie la nivelul cartilajului, asigură corectarea unor deficienţe funcţionale la nivelul articulaţiilor intervertebrale (mai ales la nivel interapofizar). 2. Manipularea articulaţiilor intervertebrale lombare superioare şi toracale inferioare Se face tracţiunea bruscă spre înapoi a toracelui, simultan cu flexia maximă a capului. Manevra se execută în 3 – 4 puncte de fixare, ascendent pe coloana dorsală. 193

3. Stretching pentru musculatura anterioară a coapselor şi gambelor

La punctul de amplitudine maximă se execută tensiune finală prelungită, prin presiune exercitată la nivelul feţelor dorsale ale picioarelor.

194

4. Manipularea articulaţiilor metatarso-falangiene

Se execută manipulare pe articulaţiile metatarso-falangiene în flexie. Reuşita manipulării este apreciată prin înregistrarea unei succesiuni de cracmente. 5. Masajul regiunii sacro-lombare

195

Presiune exercitată cu policele în 5 puncte, pe liniile de articulare iliosacrale, întindere a tegumentului până la limita maximă a elasticităţii, menţinând constanta presiunea aplicată suspendare a presiunii, eliberarea tegumentului şi netezire descendentă. 6. Masajul muşchilor fesieri

Presiune perpendiculară exercitată simultan cu uşoară deplasare laterală. Mâna dreaptă a terapeutului stabilizează bazinul 7. Masajul regiunii supratrohanteriene

196

Se masează această regiune cu ambele police, perpendiculare unul pe celălalt, executând fricţiune cu frământat, prin mişcări longitudinale, urcând uşor pe fesă. 8. Masajul tendonului bicepsului femural

Se execută fricţiune lineară perpendiculară pe tendonul bicepsului femural (la nivelul pliului fesier, sub ischion) prin manevre „de tăiere” executate cu ambele police. 9. Masajul coapsei

197

Se masează regiunea cuprinsă între pliul fesier şi fosa poplitee, pe trei linii, una mediană , una medială şi una laterală . Manevra constă din fricţiune lineară cu frământat, în 8 - 10 puncte / linie, cu ambele police, aşezate perpendicular unul peste celălalt. 10. Masajul fosei poplitee

Se execută presiune uşoară cu policele paralele, în 2 puncte simultan. Presiunea este urmată de întindere foarte uşoară a tegumentului şi efleuraj superficial 11. Masajul gambei

198

Se execută masaj de la fosa poplitee până la tendonul achilean, pe trei linii, una mediană , una medială şi una laterală . Manevra constă din fricţiune lineară cu frământat, în 6-8 puncte / linie. 12. Manipularea articulaţiilor gleznelor

Se exercită presiune continuă pe feţele mediale ale gleznelor, spre exterior, urmată de impulsul manipulativ. 13. Masarea tendoanelor achiliene

199

Se masează cu podul palmei tendoanele achiliene pe direcţie dinspre interior spre exterior. 14. Masarea muşchilor triceps surali

Se execută frământat simultan pe feţele posterioare ale gambelor. 15. Masajul feţelor plantare ale picioarelor

Se execută fricţiune liniară disto - proximală cu policele, pe 3 linii.

200

16. Masajul muşchilor paravertebrali Această tehnică specială de masaj care se aplică la nivelul musculaturii paravertebrale (sacro-spinale) , permite o bună decontracturare, o drenare eficientă şi o troficizare a tuturor ţesuturilor adiacente coloanei vertebrale. Toate acestea au un rol important în profilaxia apariţiei bolilor degenerative atât la nivelul discului intervertebral, la nivelul vertebrei, cât şi la nivelul aparatului musculo-ligamentar ce asigură biomecanica articulara a coloanei vertebrale. Deci putem concluziona că prelucrarea mecanică, manuală, a musculaturii care intervine în statică şi dinamica articulaţiilor intervertebrale poate asigura atât o nutriţie corespunzătoare la nivelul discului intervertebral (şi chiar a corpului şi arcului vertebral) cât şi menţinerea mobilităţii vertebrale în limite fiziologice.

Presiune cu policele, urmată de tracţiune în limita elasticităţii ţesutului şi eliberare, urmată de efleuraj descendent, în 8 – 10 puncte. 201

17. Manipularea articulaţiei coxo-femurale

Se execută uşoare rotaţii ale coapsei pentru a relaxa musculatura, după care execută tracţiune în ax, urmată de impuls manipulativ. 18. Manipularea articulaţiei sacro-iliace Cotul apasă şoldul în jos şi lateral. Prin aplicarea acestei mişcări trunchiul pacientului se răsuceşte. Se induce impulsul manipulativ.

202

19. Mobilizarea articulaţiei coxo-femurale (prin rotiri, flexii, şi extensii)

203

Cu mâna stângă cuprinde porţiunea superioară gleznei stângi a pacientului, ridicând şi flectând genunchiul. Apoi aşează mâna dreaptă sub rotula genunchiului flectat (sau pe genunchi), presând coapsa spre abdomen (simultan, mana stângă. apasă glezna spre coapsa flectată). Urmează o extensie bruscă a membrului inferior flectat. Apoi fără a modifica poziţia mâinilor se roteşte de la interior spre exterior, de minim 3 ori, articulaţia şoldului (coxofemurala stângă.). Amplitudinea rotaţiei trebuie să fie maximă posibilă. Mâinile fixează ferm glezna şi genunchiul pacientului. La capătul mişcării de circumducţie se execută o extensie de genunchiului. Manipularea şi mobilizarea articulaţiilor, în limitele fiziologice, previn şi chiar pun ordine în problemele apărute 20. Masajul coapsei

Masarea feţei interne a coapsei, pe trei linii – mediană, medială, laterală. 204

21. Masajul muşchiului tibial anterior

Se masează muşchiul tibial anterior cu policele perpendiculare unul pe celălalt, în 6 puncte. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Ce cunoaşteţi despre terapia yumeiho? Care sunt metodele utilizate în terapia yumeiho? Care este legătura terapiei yumeiho cu kinetoterapia? Care sunt indicaţiile terapiei yumeiho? Care sunt contraindicaţiile terapiei yumeiho Studentul care a contribuit la realizarea acestui capitol: Pruteanu Virgil

205

CAPITOLUL XV JOGGINGUL GENERALITĂŢI Joggingul este un cuvânt de origine engleză şi reprezintă o deplasare uşoară, de relaxare, de alergare cu pas mărunt. Fiecare om trebuie să se ocupe de propria sănătate, dar realitatea arată că foarte puţine persoane se ocupă de asta. Este mai simplu să prevenim îmbolnăvirile decât să le tratăm. Alergarea este un mijloc eficient şi accesibil la orice vârstă. Fiziologii şi biologi o caracterizează “un panaceu miraculos care te fereşte de toate bolile de la cele cardiovasculare şi de nutriţie până la cancer”. Sociologii o prezintă drept “ un act de revoltă împotriva vieţii sedentare, o încercare de revenire la mişcarea abandonată, un mod dea a controla posesia propriului corp”. Pedagogii o recomandă ca “un mijloc de acţiune eficient, cu un maximum de efecte pentru sănătate şi cu investiţii minime. RAŢIUNI PENTRU A ALERGA 1. Ameliorează performanţele intelectuale. Mai multe studii au demonstrat că alergarea favorizează transportul de oxigen al plămânilor până la teritoriile cele mai adânci ale organismului şi provoacă astfel eficient comanda cerebrală. 2. Măreşte capitalul osos. Scheletul organismului este supus continuu acţiunii celulelor care fabrică sau distrug substanţele osoase. Tensiunile provocate de alergare constituie un stimulent necesar menţinerii delicate care există între procesele de fabricare sau de distrugere. 3. Prelungeşte viaţa. Un studiu efectuat pe 17000 de studenţi de către Doctorul Ralph Paffenbarger a Universităţii Havard din SUA a demonstrat că cei ce au practicat mişcarea se simt mult mai bine şi au o viaţă mai lungă decât ceilalţi. 4. Ajută la trecerea peste depresie. După o experienţă a Universităţii din Wisconsin (SUA) de testare a diferitelor terapii împotriva depresiei, singura care a fost considerată eficientă 100% a fost joggingul. 5. Fortifică amplitudinile inimii. Îmbunătăţeşte performanţa cardiacă. 6. Utilizează capacitatea pulmonară. Munca muşchilor respiratori va fi diminuata prin micşorarea mişcărilor pe minut datorită unei mai bune 206

umpleri a plămânilor, a unui număr mărit de alveole în stare de funcţionare şi datorită schimbului de gaze îmbunătăţit. 7. Uşurează tranzitul gastro - intestinal. Digestia devine mai uşoară, apetitul este mai bun. Cei care aleargă profită mai mult decât alţii de ceea ce mănâncă, fiindcă organismul absoarbe complet elementele nutritive trase din alimentaţie. În plus, constipaţia nu este cunoscută de cei ce aleargă. 8. Favorizează somnul recuperator. Pentru a lupta eficient contra insomniei, joggingul este unul dintre medicamentele cel mai puţin cunoscute şi totuşi cel mai sigur şi cel mai profesional. 9. Reglează datele tensiunii arteriale. În repaus, tensiunea arterială a alergătorului în formă este inferioară, în jur de un punct, în raport cu un sedentar. 10. Normalizează grăsimile din sânge. Sângele conţine două categorii principale de grăsimi: colesterolul şi trigliceridele .Amândouă măresc probabilitatea de neplăceri cardio-vasculare. Exerciţiile fizice regulate reduc, uneori categoric, proporţia trigliceridelor şi a colesterolului rău, în timp ce îl măresc pe cel bun. 11. Asigură o mai bună circulaţie venoasă. Prin presiunea ritmică, la fiecare pas, asupra tălpii se favorizează aruncarea sângelui venos spre inimă - ca o pompă. Un fenomen asemănător se întâmplă şi cu sângele acumulat de muşchi. 12. Scade incidenţa cancerului mamar şi reglează ciclul menstrual. CONDIŢII DE PRACTICARE A JOGGINGULUI - este preferabil să alergăm seară sau dimineaţa, când temperaturile sunt mai moderate. - tinerii sau adulţii pot face efort la temperaturi până la 34-35°C, însă cu precauţie, evitând eforturile mari. - vârstnicii, având o rezistenţă mai redusă, trebuie să evite eforturile la temperaturi mai mari de 30°C şi să respecte cu stricteţe următoarele recomandări pentru a nu se expune la accidente neplăcute: deshidratarea puternică organismului poate provoca ameţeli, moleşeală şi, în situaţii mai grave, leşin. - se recomandă un duş călduţ după terminarea alergării. - când este foarte cald capul trebuie să fie acoperit cu ceva deschis la culoare. Prudenţa mare la intensitatea efortului care pe căldură creşte pulsul şi tensiunea arterială! - durata efortului se stabileşte în funcţie de cantitatea de transpiraţie. - în timpul efortului se consumă lichide pentru a se evita deshidratarea. 207

- la temperaturi foarte scăzute trebuiesc protejate extremităţile corpului şi se va evita trecerea bruscă de la temperaturi scăzute la temperaturi ridicate. - se poate alerga la orice vârstă atât timp cât organismul ne permite. - distanţa de alergare se stabileşte în funcţie de condiţia fizică a fiecăruia, de vârstă, de gradul de pregătire a organismului pentru efort. - este preferabil să greşim că am alergat prea uşor în loc să greşim că am alergat într-un tempo mai ridicat decât capacitatea noastră de efort. - la sfârşitul antrenamentului se aleargă mau uşor 3-5 minute pentru a trece organismul în starea de repaus. - oprirea bruscă are repercusiuni asupra aparatului circulator,pulsul şi tensiunea arterială revenind la normal mult mai târziu decât atunci când se execută încheierea. - oprirea bruscă din efort favorizează febră musculară. - încălzirea se practică pentru a nu fi un şoc pentru organism, pentru ca aparatul circulator să fie gata pentru efort. Eforturile fără încălzire pot provoca întinderi, crampe, sau ruperi musculare. Muşchiul inimii poate suferi accidente grave. - se începe cu câteva exerciţii de gimnastică de mobilitate pentru braţe,picioare şi trunchi, circa 5 minute, apoi se pleacă cu mers din ce în ce mai vioi, după care se trece la alergare uşoară. - se vor face exerciţii de respiraţie intercalate cu mobilitate şi relaxare. - în timpul alergării trebuie să fim relaxaţi. Relaxarea este realizată atunci când nici un muşchi care are rol activ în alergare nu este contractat. - pasul în alergare trebuie să fie cât mai natural. Contactul cu solul se face întâi cu călcâiul sau cel mult cu partea exterioară a labei piciorului.

208

- alergarea pe vârfuri este mult mai obositoare şi se foloseşte în alergările pe distanţe scurte şi cele de viteză. - braţele trebuie să fie relaxate, capul în prelungirea corpului, trunchiul nu trebuie să fie înclinat aşa cum multe persoane sunt tentaţi să o facă, iar tălpile trebuie să fie paralele. RECOMANDĂRI Înainte de a începe practicarea alergării se face un control medical care să ateste starea de sănătate. În afară de medic se mai ia anumite măsuri pentru verificarea stării de sănătate a fiecăruia dintre noi. Începeţi alergarea în regim de efort mediu, specific posibilităţilor proprii. Aceasta presupune o viteză de 10-12 km/h, o frecvenţă cardiacă de 120-140 bătăi/min, iar consumul de oxigen atinge 50-60% din posibilităţile maxime. Folosiţi un echipament adecvat şi lejer(încălţăminte uşoară, cu talpă flexibilă. Ghetele incomodează lucrul gleznelor); Alergaţi în aer curat. Când vă aflaţi la munte sau la mare,în alte locuri nepoluate, apelaţi la alergare. Nu scăpaţi ocazia când puteţi alerga desculţ, în special pe nisip. În timpul săptămânii, folosiţi alergarea prin parcuri, pe alei sau pe iarbă. Alcătuiţi-vă un traseu de alergare şi verificaţi cu cronometrul evoluţia timpului de la o zi la alta, de la o etapă la alta. Nu vă jenaţi de cei din jur, încercaţi să îi atrageţi în imitarea gestului dumneavoastră. Pentru a elimina surplusul de kg se foloseşte un echipament care să favorizeze o transpiraţie mai intensă şi eliminarea toxinelor. Pulsul se ia înainte de începerea alergării, în timpul ei, dar şi la terminarea cursei. Este recomandat să începeţi alergarea pe o distanţă care să nu depăşească 1000-1200 m bărbaţi şi 500-800 m femei, într-un ritm accesibil posibilităţilor proprii. Periodic, pentru odihnă şi refacere, înlocuiţi alergarea de durată cu alergare uşoară, relaxată, de menţinere a tonicităţii generale. Verificarea capacităţii de efort, comparându-vă posibilităţile de alergare, prin următoarele norme valorice:

209

Vârsta

Sex

Distanţă de alergare

Aprecierea Excelent

F.bine

Bine

Slab

F. slab*

20-25 ani

M

2000m

>7’30”

>7’45”

>8’15”

>9’00”

<10’00”

20-25 ani

F

1500m

>8’30”

>8’45”

>9’00”

>9’30”

<10’30”

20-35 ani

M

2000m

>7’45”

>8’00”

>8’15”

>9’15”

<10’30”

20-35 ani

F

1500m

6’00”

6’15”

6’30”

>7’00”

<8’00”

Tabelul este preluat din cartea “Jogging-alergi pentru viaţa”, prof. doctor Ioan Drăgan, editura Cartea de buzunar

*Dacă rezultatul înregistrat de dumneavoastră se situează la nivelul calificativului “F. slab” , prin alergare începeţi acţiunea de “recuperare”, apoi “menţinerea” nivelului atins şi continuaţi, urmărind “perfecţionarea”acestuia. Exemplu de dozare, în evoluţie de la o etapă la alta, a raportului dintre distanta-intensitate (ritm) în alergare: Etapă Durata de lucru

IA

IB

2-3 săptămâni

2 săptămâni

II A 2-3 săptămâni

Sex

Distanţă de alergare

Ritm de alergare

Puls optim (F.C.)

B

1000m

50%

120-130 bătăi/min

F

500 m

50%

120-130 bătăi/min

B

1000 m

75%

140-150 bătăi/min

F

500 m

75%

140-150 bătăi/min

B

1200m

50%

120-130 bătăi/min

F

800 m

50%

120-130 bătăi/min

210

Etapă Durata de lucru

Sex

alergare

Ritm de alergare

Puls optim (F.C.)

1200m

75%

150-160 bătăi/ min

800 m

75%

150-160 bătăi/ min

B

2000 m

50%

140-150 bătăi/min

F

1200 m

50%

140-150 bătăi/min

2000 m

75%

150-160 bătăi/ min

1200 m

75%

150-160 bătăi/ min

B II B

2 săptămâni

III A 2-3 săptămâni

F

B III B

2 săptămâni

Distanţă de

F

Tabelul este preluat din cartea “Jogging-alergi pentru viaţa”, prof. doctor Ioan Drăgan, editura Cartea de buzunar

În continuare, în condiţiile adaptării organismului la efort, valoarea frecvenţei cardiace (pulsul) se stabilizează, nedepăşind 140-150 (la ritmul de 50%) şi 160 (la ritmul de 75%).Cei care sunt apţi pot mări în continuare distanţele de alergare, în limitele suportate de organism. REFACEREA Pentru refacere după efort este indicat un duş. Este foarte important ca apa să fie călduţă(37-38°C). Util este şi masajul sau automasajul, acesta din urmă fiind la îndemâna oricui. SUPRAANTRENAMENTUL Eforturile în exces, necontrolate şi repetate pe o perioadă mai îndelungată pot duce la instalarea unei oboseli cronice sau supraantrenament, stări care trec în domeniul patologicului şi care trebuie privite cu multă seriozitate. Supraantrenamentul este reprezentat prin: - senzaţia de oboseală continuă; - lipsa poftei de mâncare; - dificultăţi în concentrare şi atenţie; 211

- stări de iritabilitate şi accentuată tendinţa de depresie; - apariţia senzaţiei de muşchi grei; - accidente musculare sau articulare; - oftaturi dese sau chiar un tremurat al mâinilor dacă încercaţi să le ţineţi întinse mai multe secunde; Acesta se poate remedia prin încetarea efortului, eventual doar alergări foarte uşoare şi relaxare, odihnă, alimentaţie echilibrată, grijă de starea psihică şi în cazuri grave, o medicamentaţie recomandată de medic. ALIMENTAŢIA Alimentaţia este un factor foarte important în viaţa de zi cu zi. Pentru o viaţă sănătoasă trebuie asigurată o alimentaţie adecvată care să asigure un complex de vitamine, minerale. Un aspect foarte important eşti şi hidratarea. Trebuie să avem grijă să consumăm lichide pentru a nu ne deshidrata. ÎNTREBĂRI RECAPPITULATIVE

Ce reprezintă joggingul? La ce ne ajuta joggingul? Care sunt aspectele de care trebuie să ţinem cont în vederea practicării joggingului? Cum ne dăm seama de apariţia supraantrenamentului? Studentul care a contribuit la realizarea acestui capitol: Radu Maria

212

CAPITOLUL XVI FITNESS GENERALITĂŢI Este un concept care are multiple înţelesuri, în funcţie de nivelul cultural şi formaţia profesională a celui ce îl utilizează. Fitness-ul este capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieţii, reprezintă deci o condiţie dinamică, multidimensională ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă şi include în ea mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual şi fizic (condiţia fizică). Acesta poate fi definit şi ca o posibilitate de adaptare cu succes la stres, atât fizic cât şi mental, a stilului de viaţă al individului. FITNESS-UL CARDIO-VASCULAR ŞI RESPIRATOR Acesta permite inimii, plămânilor şi aparatului circulator să asigure oxigenul şi substanţele nutritive necesare muşchilor şi să elimine toxinele, prin activitatea fizică susţinută. Antrenarea inimii trebuie să fie foarte eficientă pentru a obţine o condiţie fizică optimă. Aparatul cardio-vascular trebuie să fie dezvoltat pentru a se îmbunătăţi starea fizică. Bineînţeles, acest lucru va permite atletului să se antreneze mai mult, să-şi revină mai repede din perioada de activitate intensă şi, acolo unde este cazul, să obţină rezultate mai bune. COMPONENTELE FITNESSULUI • Rezistenţa musculară • Forta • Puterea • Mobilitatea • Coordonare TIPURI DE FITNESS Fitnessul este de 3 feluri: - antrenamente de flexibilitate - aerobicul - fitnessul muscular EFECTELE FITNESS-ULUI Efecte benefice asupra: - Sistemului cardiovascular: creşte cantitatea de sânge pe care o 213

poate împinge inima; se măreşte cantitatea de sânge existent în vase; sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin artere şi vene (ajută la ateroscleroza, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială). - Sistemului pulmonar: plămânul devine capabil să ventileze o cantitate mai mare de aer pe minut (ajută la bolile pulmonare cronice). - Muşchiului scheletic: creşte forţa, rezistenţă şi puterea; musculatura "se topeşte" în ritm mai lent, o dată cu înaintarea în vârstă (ajută la lombopatii, fracturile care se produc prin cădere, la bătrâni); - Ţesutului adipos: scade masa totală de grăsime din curul viscerelor (ajută la obezitate); - Metabolismului glucidelor: creşte capacitatea muşchiului de a extrage (prelua) glucoza din sânge (ajută la diabet); - Metabolismului grăsimilor: creşte capacitatea muşchiului de a prelua grăsimile din sânge şi de a le utiliza pentru procurarea de energie (ajută la ateroscleroză); - Funcţiei de apărare a organismului (imunitatea): se îmbunătăţeşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o agresiune microbiană (infecţii); - Proceselor digestive: se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, înlăturându-se constipaţia (ajută la cancerul de colon); - Sistemului nervos: se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli (ajută la fracturile produse prin căderea persoanelor vârstnice); - Funcţiilor cognitive: se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli (fracturile produse prin căderea persoanelor vârstnice); - Comportamentului psiho-social: se ameliorează imaginea despre propria persoană, eficacitatea profesională, comportamentul familial, şi se instaurează "starea de bine" şi bucuria de a trăi (depresie şi anxietate); ÎNCĂLZIREA ÎN FITNESS Înainte de a exersa cu aparate, trebuie să se efectueze nişte exerciţii uşoare, pentru a pregăti activitatea care urmează. Încălzirea îndeplineşte următoarele funcţii: - ajută sportivul să treacă treptat de la activitatea zilnică la presiunea crescută asupra corpului impuse de sport şi antrenament. - se repetă atât fizic cât şi mental tehnicile activităţii. - creşte temperatura corporală. - creşte furnizarea de oxigen în ţesuturi. - îmbunătăţeşte eliminarea toxinelor. - ajută la reducerea şanselor de accidentare.

214

EXERCIŢII DE ÎNCĂLZIRE

215

216

217

218

219

FITNESS LA SALĂ

220

221

222

223

224

NU ABANDONAŢI! Vă puteţi întreba dacă atunci când v-aţi atins scopul puteţi abandona. O condiţie fizică bună e un stil de viaţă, nu un plan pe termen scurt. Un mod de viaţă care va inbunatateste zilele până la sfârşitul vieţii. Încercaţi să menţineţi un stil de viaţă activ. După ce v-aţi atins scopul, duceţi o muncă de menţinere sau fixaţi-vă unul mai intraznet, dar nu vă opriţi ! ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Ce este fitness-ul? Care sunt componentele fitness-ului? Enumeraţi cele mai importante beneficii ale fitness-ului. Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Pruteanu Virgil Toader Mirela

225

CAPITOLUL XVII STRETCHING DEFINIŢIE Stretching-ul, este o metodă ştiinţifică de întindere a muşchilor, provenită din “hatha yoga”, dar în aceeaşi măsură din gimnastica şi din baletul clasic. METODELE DE STRETCHING Metodele de stretching sunt diferite, ele sistematizându-se pe 5 procedee de origine americană: 1) Tracţiunea pasivă şi menţinerea. 2) Metoda P.N.F. (provine din limba engleză “proprioceptive neuromuscular facilitation”, care înseamnă ”asistenţa neuromusculară proprioceptivă”) 3) Balansarea şi menţinerea poziţiei 4) Metoda relaxării 5) Stretching-ul prelungit 1) Tracţiunea pasivă si menţinerea Este un stretching foarte complex, ce se realizează între două persoane: o persoană întinde progresiv articulaţia partenerului până la maximum. Faza 1: muşchii membrului se contractă timp de 6 secunde. Faza 2: muşchii sunt lăsaţi să se întindă pasiv. Acest tip de stretching se bazează pe alternarea fazelor 1 (durează 6 secunde) şi faza 2 (durează 54 de secunde). 2) Metoda P.N.F. Este un stretching complex, necesitând organizarea mişcărilor şi precizie. Se execută între două persoane, ce presupune cinci etape distincte: Etapa 1: se întinde la maximum o grupă musculară. Etapa 2: se menţine 6 secunde această întindere de natură izometrică (contracţie musculară la care lungimea muşchiului nu se modifică o dată cu creşterea forţei).In acest scop, este necesară existenţa unui partener sau a unei maşini care să opună rezistentă. Etapa 3: se destinde muşchiul timp de 4 secunde fără să existe mişcare. 226

Etapa 4: se întinde din nou muşchiul. Etapa 5: se menţine tracţiunea maxim 10 secunde. 3) Balansarea şi menţinerea poziţiei Această este metoda controversată şi din ce în ce mai puţin utilizată, deşi nu poate fi vorba despre suprimarea ei. Este vorba pur şi simplu de balansările unui braţ sau picior şi de menţinerea celor 4 mişcări timp de 6 secunde în poziţie extremă. În comparaţie cu metodele enunţate anterior, aceasta este mai accesibilă tuturor. 4) Metoda relaxării Un partener întinde minim un minut, o articulaţie ai căror muşchi se relaxează treptat. Vizează pe lângă obţinerea unei capacităţi limitate de întindere musculară şi inhibarea reflexului de întindere (reflexul miostatic). Această metodă nu este recomandată persoanelor mai puţin obişnuite în a-şi exersa corpul. Tensionările nu trebuie executate decât cu seriozitate, metodologie şi mare atenţie. Acest tip de stretching este recomandat persoanelor foarte nervoase sau încordate. 5) Stretching-ul prelungit Partenerul întinde timp de un minut o articulaţie până în punctul ei maximum. Diferenţa faţă de metoda precedentă este că nu necesită o decontractare musculară în timpul întinderii. Efectuarea de 10-15 minute de stretching este indispensabilă sau foarte benefică după următoarele activităţi: - ciclism, tenis, schi, jogging, schi nautic, alpinism şi drumeţii prelungite. AVANTAJELE STRETCHING-ULUI Stretching-ul ameliorează starea muşchilor, articulaţiilor, tendoanelor şi ligamentelor, dar în acelaşi timp şi a ţesuturilor conjunctive. Stretching-ul nu se mulţumeşte cu obţinerea unei mobilităţi articulare maxime, ci întârzie în acelaşi timp anchilozarea articulaţiilor şi ajută la stimularea secreţiei de lichid sinovial. Tehnica de stretching, oferă de asemenea beneficii, avantaje la nivelul propriorecepţiei (sensibilitatea proprie oaselor, muşchilor, tendoanelor şi articulaţiilor de a asigura informaţii, despre statica şi echilibrul lor.) BENEFICIILE STRETCING-ULUI • Mobilitate mai mare 227

• Prevenirea accidentelor, accidentărilor. • Recuperare mai rapidă după efort. • Prevenirea febrei musculare. • Menţinerea forţei şi masei musculare o perioadă mare de timp chiar în lipsa antrenamentului cu greutăţi.

STRETCHING ŞI RESPIRAŢIE Efectuarea regulată a stretching-ului, permite o mai bună conştientizare a respiraţiei şi ameliorează funcţionarea muşchilor respiratori. Respiraţia, este un fenomen natural care trebuie controlat în anumite circumstanţe, fără a fi însă frânat. Dacă se va practica stretching cu regularitate, uşurinţa respiratorie va spori, iar muşchii şi articulaţiile vă vor deveni mai suple. Capacitatea pulmonară vitală (maximul de aer introdus în plămâni, înaintea unei expiraţii forţate) se va ameliora pentru adulţi, valoarea ei fiind de aproximativ 3,5 litri. Stretching-ul se recomandă frecvent persoanelor care suferă de astm (afecţiune asociată dificultăţilor respiratorii), datorită rolului important pe care-l joacă respiraţia. Stretching-ul static, ajută la eliminarea acidului lactic şi a celorlalţi metaboliţi. În plus, în urma efortului intens, la nivelul ţesuturilor, se produc mici leziuni care se vindecă în 1-2 zile. În procesul de vindecare apar cicatrice microscopice, care cumulate, pot reduce din capacitatea de alungire a ţesuturilor (mai ales celui conjunctiv). 228

TIPURI DE STRETCHING Stretching-ul este clasificat astfel: 1) Balistic 2) Dinamic 3) Activ 4) Static 5) Isometric de tip P.N.F. proprioceptivă”)

(“facilitare

neuromusculară

1) Stretching-ul balistic Se realizează activ cu utilizarea muşchiului întins ca pe un resort, care va “arunca” partea corpului în direcţie opusă (de exemplu exerciţiile de flexie - extensie ale unui membru, efectuate în forţă, încercând să se treacă brutal şi rapid peste amplitudinea maximă pasivă). Este un tip de stretching mai periculos, ce poate produce leziuni musculare. Tensiunea musculară este de 2 ori mai mare în timpul stretching-ului balistic, decât în cazul unei întinderi lente. 2) Stretching-ul dinamic Se realizează prin mişcări voluntare lente ale segmentului, încercând să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii posibile de mişcare. Se creşte gradat amplitudinea, viteza sau ambele. Se fac 8-10 repetări, oprindu-ne în momentul oboselii muşchiului, care readuce amplitudinea de mişcare. Stretching-ul dinamic ameliorează flexibilitatea şi reprezintă o foarte bună tehnică de încălzire înainte de exerciţiile aerobice.

229

3) Stretching-ul activ (sau stato-activ) Se efectuează tot prin mişcare voluntară, pentru a atinge amplitudinea maximă de mişcare, poziţie în care segmentul este menţinut 15-20 secunde prin contracţia muşchilor agonişti, fără vreun ajutor exterior. De exemplu: - stând în picioare, ridicaţi un membru inferior cât de sus puteţi şi menţineţi această poziţie fără a vă ajuta de vreun obiect din jur (numai prin contracţia muşchilor agonişti) 4) Stretching-ul pasiv Este realizat nu prin forţă proprie musculară, ci de către o forţă exterioară (alte părţi ale corpului sau propria greutate corporală, cu ajutorul unui partener sau a unui echipament). Un bun exemplu este ca subiectul (executantul), să ridice piciorul cât de sus poate şi să menţină această poziţie apucând cu mâna vârful degetelor. O altă metodă este realizată cu ajutorul unui partener, care execută o mişcare pasivă de întindere a musculaturii de partea opusă direcţiei de mişcare. 5) Stretching-ul isometric Reprezintă combinarea stretching-ului static cu o contracţie isometrică în poziţia de întindere pasivă (realizată cu ajutorul unui partener de antrenament). Contracţia isometrică este acea contracţie musculară în care lungimea muşchiului nu se modifică odată cu creşterea forţei (spre exemplu dacă am încerca să împingem un zid). Stretching-ul isometric are capacitatea de a creşte forţa musculară, si este o metodă rapidă de dezvoltare a flexibilităţii stato-pasive (mai eficientă decât stretching-ul activ sau pasiv singur). Un exerciţiu de stretching isometric se execută astfel: a) Partenerul va întinde muşchiul vizat print-o mişcare lentă, pasivă a segmentului respectiv, până la amplitudinea maximă permisă. b) Se face o contracţie isometrică a muşchiului întins 7-15 secunde, împotriva rezistenţei pe care o ajută partenerul. c) Se relaxează 20 de secunde. d) Se reia mişcarea . 6) Stretching de tip P.N.F. (asistenţa neuromusculară proprioceptivă) Este cea mai rapidă şi mai eficientă cale de îmbunătăţire a flexibilităţii stato-pasive. P.N.F-ul este acronimul pentru asistenţa neuromusculară proprioceptivă. Aceasta este o tehnică ce combină stretching-ul pasiv şi stretching-ul isometric, cu scopul obţinerii unui maxim de flexibilitate statică. 230

EXERCIŢII DE STRETCHING Exerciţiile de stretching, efectuate după o metodă corectă au mai multe efecte asupra organismului, decât simpla ameliorare a flexibilităţii.

Cele mai frecvente greşeli în efectuarea stretching-ului sunt: a) Încălzirea incorectă, insuficienţa sau lipsa ei b) Insuficienţa perioadei de odihnă între antrenamente c) Suprasolicitare d) Execuţia greşită a unor exerciţii sau într-o ordine incorectă Stretching-ul nu este o metodă de încălzire ‘’per se’’! Exerciţii pentru muşchii antebraţelor Exerciţiul numărul 1

231

Poziţie iniţială - în picioare Pregătire - întindeţi braţul cu palma orientată în jos. Prindeţi degetele cu cealaltă mână şi întindeţi braţul (extensia cotului). Execuţie şi postură finală – trageţi degetele şi articulaţia pumnului spre partea posterioară a antebraţului. Menţineţi poziţia 20 de secunde. Repetaţi mişcarea de 5 ori pentru fiecare antebraţ. Relaxaţi-vă câteva secunde între repetări. Grupa musculară vizată - flexorii mâinii Exerciţiul numărul 2 Poziţia iniţială - aşezat pe podea, cu picioarele întinse, lipite unul lângă altul Pregătire - palmele se aşează lateral, în dreptul şoldurilor, lipite de podea, cu degetele orientate spre înapoi. Execuţie şi postură finală - aplecaţi-vă uşor pe spate, cu braţele întinse. Menţineţi poziţia timp de 20 de secunde. Repetaţi mişcarea de 5 ori.

Relaxaţi-vă câteva secunde înre repetări. Grupa musculară vizată – flesorii mâinii Exerciţii pentru muşchii umerilor Exerciţiul numărul 1: Poziţie iniţială: în picioare Pregătire: braţul este dus spre umărul opus paralel cu solul, şi este 232

prins de cot cu cealaltă mână. Execuţie şi postură finală: flexează mâna stângă astfel încât să sprijini cu palma braţul drept, perfect întins în lateral stânga. Menţineţi poziţia câteva secunde, şi repetaţi mişcarea de 5 ori. Grupe musculare vizate: deltoidul.

STRETCHING-UL ŞI MUNCA SEDENTARĂ Există riscul apariţiei unor probleme medicale, chiar şi la persoanele care îşi desfăşoară întreaga activitate în faţa unui computer. Cele mai multe dintre acestea sunt legate de adoptarea unei posturi de lucru defectuoase şi menţinerea ei perioade lungi de timp. Stretching-ul este soluţia acestor probleme, prevenind tulburările de statică ce pot apărea în timp. Ca utilizare, stretching-ul este o metodă simplă şi la îndemână de „dezmorţire“ după ore întregi de muncă „sedentară“ (de exemplu, cei care lucrează cu computerul). În sport poate fi integrat ca parte a etapei de încălzire înaintea unui antrenament sau a etapei de revenire după efort, indiferent de sportul practicat. Stretchingul este o tehnică occidentală ce foloseşte exerciţii de întindere care determină creşterea elasticităţii musculare şi a mobilităţii articulare. Ameliorează starea muşchilor, a articulaţiilor, tendoanelor, ligamentelor, a ţesutului conjunctiv.

233

Exerciţiu pentru abdomen Din poziţia iniţială în picioare, tălpile sunt paralele, depărtate la lăţimea umerilor, genunchii în extensie, se ridică braţul drept, şi se aşează mâna stângă pe şoldul stâng. Se apleacă corpul în partea stângă îndoind uşor genunchiul drept. Întindeţi cât puteţi flancul drept. Nu se apleacă în faţă şi nu trebuie îndoit braţul drept. Se menţine această poziţie timp de 20 de secunde

CONCLUZII Stretching-ul este un gen de exerciţiu virtual fără contraindicaţii pentru omul sănătos. Avantajul său, este faptul că poate fi practicat oricând şi oriunde, nu necesită nici un fel de dotare specială sau echipament, se învaţă extrem de uşor, iar rezultatele devin evidente după câteva şedinţe de 234

antrenament. Stretching-ul se adresează tuturor, indiferent de vârsta, sex sau nivel de pregătire sau de aptitudini speciale pentru sport. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Definiţi noţiunea de stretching. Care sunt metodele stretching-ului ? Enumeraţi tipurile de stretching, si definiţi unul dintre aceste tipuri, la alegere. Care sunt beneficiile stretching-ului? Construiţi un complex de exerciţiu la care sa participe muşchii antebraţului, al umerilor şi muşchii abdomenului. Scrieţi în 10 rânduri părerea dumneavoastră personală asupra stretching-ului şi munca sedentară. Studenţii care au contribuit la realizarea acestui capitol: Panciu Ioana Maria Jeleboglu Raffaela

235

Studenţii anului II, grupa Kinetoterapie, care au contribuit la realizarea cărţii: Acriş Crinuţa Arsene Alexandra Bădiţă Ştefan Bicu Ionela Blehoeanu Relu Boancă Iulia Costin Emanuel Cristea Grigore Dogaru Mihai Dumitraş Claudia Enache Mihăiţă Florea Ana Maria Frecea Valentin Grigore Marius Gugiu Bogdan Guţu Mădălina Harapcea Larisa Jeleboglu Raffaela Nicolae Andreea Panciu Ioana

Panfiloiu Camelia Pruteanu Virgil Racoviţă Bogdan Radu Maria Sârbu Carmen Stamate Ioana Stan Mihai Toader Mirela Trofin Elena Ursu Gheorghiţă

236

BIBLIOGRAFIE TEXT ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

Zenovia Stan, Teorie şi practică în asigurarea atitudinii corporale, pag.30,31, Editura Zigotto, Galaţi Constatin Albu, Alois Gherguţ, Mihai Albu, Dicţionar De Kinetoterapie, pag 295, editura Polirom Peretianu D., Poiana C., Onose G. Echilibrul energetic si obezitatea, Editura All, Bucuresti, 2009 Branea I., Mancaş S. – „Exerciţiile fizice şi rolul lor în programul complex de recuperare al bolnavilor coronarieni”, Timişoara Medicală, 1989, XXXIV, Branea I., Stanciu L., Mancaş S., Berinde I. – „Valoarea testului de efort submaximal precoce în programul de recuperare al bolnavilor cu infarct miocardic”, Timişoara Medicală, 1989, XXIV,2 Dennis A. – „Rehabilitation of patients with coronary artery disease” In: Braunwald E Heart Disease, W. B. Saunders Company Fourth Ed., 1992 Gherasim L., Bruckner I. – „Cardiopatia ischemică nedureroasă” În: Păun R., „Tratat de medicină internă – Bolile cardio-vasculare”, vol.III, Ed. Medicală, Bucureşti, 1992 Goble A.J., Hare D.L., Macdonald P.S., ş.a. – „Effect of early programmes after transmural myocardial infarction”, Br. Heart J., 1995, 65 Marcu V. – „Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie”, Ed. Universităţii Oradea, 1995 Mogoş V. – „Infarctul miocardic şi efortul fizic”, Ed. Militară, Bucureşti, 1990 Negoescu I., Negoescu Cheregi I. – „Recuperarea medicală complexă a bolnavului locomotor- hipertensiv, Oradea, Ed. Treira, 1889 Vlaicu R., Olinic N. – „Reabilitarea precoce în infarctul miocardic acut”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983 Zdrenghea D., ş.a – „Testul de efort unic ajustat în depistarea cardiopatiei ischemice”, Timişoara Medicală, 1990 Zdrenghea D. – „Evoluţia şi tratamentul cardiopatiei ischemice silenţioase”, Practica Med. Int., 1991 Zdrenghea D., Branea I. – „Recuperarea bolnavilor cardio-vasculari, Ed. Clusium, 1995 Judy Sandgrove, editura Aquila '93 - Sănătatea după naştere Anna Selby - Pilates pentru gravide

237

ƒ

"Shiatsu - Masajul care vindecă", de Claudia Schafer, traducere Ovidiu Gheorghe, Bucureşti, Editura Niculescu, 2002 ƒ Ion Chiriţă, Vasile Postolică – ”Incursiune în reflexoterapie” – editura Polirom 2001 ƒ Joan Cosway-Hayes – ”Reflexologia pentru toţi” – traducere de Silvia Chiriţă, editura Polirom 2005 ƒ Chris McLaughlin y Nicola May – “Secretele reflexologiei)”, Evergreen, 2003 ƒ Ann Gillanders – ”Alinare şi vindecare prin reflexoterapie” – traducere de dr. Rodica Chirculescu, editura Niculescu ƒ Frankie Avalon Wolfe – ”reflexoterapia” – traducere de Andreea Rosemarie Lutic, editura Curtea veche 2005 ƒ Jean-Pierre Barral, Alain Croibier “Manual Therapy for the Peripheral Nerves” 2007, English translation - The Upledger Enterprises. Published by Elsevier Limited. All rights reserved ƒ Ghiorghe Neamţu şi Aurora Miloş – ”Presopunctura şi micromasajul” ƒ Prof. I. C. Voiculescu, prof I. C. Petricu – ”Anatomia şi fiziologia omului” – editura Medicală 1971 ƒ Victor Papilian – ”Anatomia omului”, volumul II ”Aplanhnologia”editura Medicală 2003 ƒ Mildred Carter, Tammy Weber, „Reflexologie palmară-Cheia sănătăţii perfecte”, editura Polirom 2007 ƒ N.C. Tufoi – “YOGA”, ed.Junimea-1979 ƒ Ion Vulcanescu – “Hatha- Yoga”, ed. “Ceres” – Bucureşti , 1975 ƒ Sorin Ghilea – “Aproape totul despre yoga”- Interacţiuni.ro ƒ „Miracolul secolului XX” sau „Terapia de Îndreptare a coxalelor prin masaj şi presopunctură” – prof. dr. Saionji Masayuki Editura Eurobit Timişoara 1994 ƒ „Terapia Yumeiho si profilaxia îmbolnăvirii coloanei vertebrale” Prezentare de la Congresul Internaţional al Medicilor Esperantisti Osijek Croatia – 2002 – Prezentare realizata de Sorin Iga preşedinte al Societarii Române de Yumeiho, instructor – terapeut gradul 6 ,reprezentant internaţional al Institutului Internaţional de Medicină Preventivă Practică din Tokyo – Japonia ƒ „Yumeiho - Terapia de corectare a soldurilor prin masaj si presopunctura’’ un articol de Ovidiu Cordis instructor si membru al Societăţii Romane de Yumeiho. Data apariţiei: 21.02.2008 ƒ „Suport de Curs Terapia de Îndreptare a coxalelor prin masaj şi presopunctură” „Societatea Romana de Yumeiho” Sorin Iga preşedinte al Societarii Române de Yumeiho Reprezentant internaţional al I.I.M.P.P. din Tokyo TIMISOARA – 2008 - © S.R.Y si I.I.M.P.P. din Tokyo 238

ƒ ”Yumeiho in profilaxia îmbolnăvirii sportivilor” - un articol de Asist. Univ. Bratu Mircea. A.N.E.F.S. – BUCURESTI – catedra de KINETOTERAPIE 2003 ƒ ”McMinn Atlas de anatomie a omului“ P.H. Abrahams,R.T.Hutchings. S.C. Marks Jr. Editia a –IV-a. Editura All 2009 ƒ Abrazov, Raymond - Sophrologie et sport, Ed. Chiron, Paris,1987 ƒ Anderson, Bob – Streching , Paris, 1983, editat de Centrul de cercetări pentru Educaţie Fizică şi Sport ƒ Bowermann , Bill- Jogging , 1967, Ed. Grosset et Dunlop – New York ƒ Cooper , Kenneth - The Aerobics Way, 1968 ƒ Cordner , Nelson - Courir (Traduit et adapte par Billouin), Ed. Robert Laffont, Paris ƒ Dicţionar de medicină Larousse, Editura Univers Enciclopedic ƒ Dicţionar Enciclopedic ilustrat, Editura Cartier ƒ Drăgan , Ioan - Sănătatea, o performanţă?, Editura Albatros, 1978 ƒ Drăgan , Ioan - Cultura fizică şi sănătatea, Ed. Medicală, 1981 ƒ Drăgan , Ioan şi Colab - Medicina sportivă, Ed. Medicală, Bucureşti, 2002 ƒ Fixx , James - Courir a son rythme pour vivre mieux, Edition Robert Laffont, Pariws ƒ Karpovich, Peter et Sinning, Wayne - Psihologie de l’activite musculaire, Ed. Vigot Freres, Paris ƒ Kiriţescu, Constantin - Palestrica (Istorie universală a culturii fizice), editura Uniunii de Cultura Fizică şi Sport, 1964 ƒ Knieriemen, Heinz - Codes-E, Elveţia 2000 ƒ Lacroix , Rene - Savoir respirer pour mierux vivre, Ed. Dangles, Franta ƒ Petit Larousse - Ediţiile 1981,1995,2003 ƒ Mindell, Earl - Biblia vitaminelor, Ed. Elit ƒ Namikoshi, Toru – Shiatsu + Stretching, Japan Publications; editat de Centrul de Cercetări pentru Educaţie Fizică şi Sport ƒ John Lear, “Fitness- antrenamentul cu greutati”, Editura Alffa, 2006. ƒ Gabriel Lungu, “Fitness- SuperSlim”, Bacau, 2010 ƒ Flavia Rusu (2008) – Note de curs Fitness, Cluj –Napoca ƒ Frederic Delavier - Strength Training Anatomy ƒ Bob Anderson, “ Stretching Oriunde Şi Oricând”, Editura Niculescu 2007 ƒ www.kinetomedica.ro ƒ www.izokinetica.ro ƒ www.masaj-anticelulitic-masajladomiciliu-relaxare-terapeutic239

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

salon.ro www.harmonycenter.ro www.vbook.pub.com www.wattpad.com www.studentconsult.com www.deeptissuequeen.com www.masajkinetoterapie.ro www.emulte.ro www.reflexoterapie.info www.sitemaker.gr www.doctor.info.ro www.yumeiho.org.ro www.clinicistomatologice.ro www.informatiamedicala.ro www.soryx.com www.pregnancyhealty.net www.armonianaturii.ro www.persepolispediatrie.ro www.kinetomedica.ro www.santamia.ro www.soothe.ca www.niculescu.ro

BIBLIOGRAFIE POZE ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

www.google.com www.wikipedia.org www.crpbacau.blogspot.com www.transilvaniatravel.com www.sorot2008.ro www.descopera.ro www.sanathon.ro www.clicksanatate.ro www.westminster.gov.uk www.europafm.ro www.fangymnastics.com www.fitnotic.com www.smh.com.au www.portsmouth.gov.uk www.crissdinu.wordpress.com www.precursor.ro www.ghidcabinet.ro 240

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

www.krimys.wordpress.com www.agp-invest.ro www.romedic.ro www.helpstefanut.wordpress.com www.proteze-orteze.ro www.harmonycenter.ro www.help-devices.ro Error! Hyperlink reference not valid. www.sci-girl.blogspot.com www.google.com www.clujnapoca.olx.ro www.elipetromed.ro www.damiansamoila.wordpress.com www.stiriazi.ro www.e-scoala.ro www.sanatateatv.ro www.tratamente-naturiste.org www.ionpsych.com www.ziare.com www.pulsmedia.eu www.masterfile.com www.healthline.com www.health.com www.ghidulpacientului.ro www.intensivecare.hsnet.nsw.gov.au www.kardiol.com www.thecuddlymicrowave.wordpress.com www.roportal.ro www.e-cardiologie.ro www.medipedia.ro. www.aginglongevity.com www.flebologie.blogspot.com www.topmed.ro www.sanatate.org www.harmonycenter.ro www.pennmedicine.org www.seniorsaloud.blogspot.com www.iaki.ro www.idieta.ro www.freerider.ro www.lh6.ggpht.com www.images10.okr.ro 241

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

www.sfatulmedicului.ro www.publispain.com www.transilvania.travel www.transilvania.travel www.travelblog.viator.com www.frumoasa4ever.blogspot.com www.smartbride.ro www.laclic.net www.medicpentrutine.ro www.a1.ro www.anahotels.ro www.persepolispediatrie.ro www.doctor.info.ro www.reflexoterapie.info www.uswallpaper.blogspot.com www.yoga-online.ro wwww.anandamarga.jp www.corpul-uman.com www.1.bp.blogspot.com

242