Mihai Eminescu

1.FLOARE ALBASTRA Poezia apare in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare.Inainte de aceasta poezie era publicata 'Venere si Madona', 'Epigonii', 'Mortua est'. Poezia are ca motiv 'floarea albastra', un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luind chipul iubitei si tulburind inima eroului. Motivul 'florii albastre' mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja. Poezia este conceputa din doua parti corespunzatoare a doua tipuri de idei, de cunoastere: in primele trei strofe cunoasterea filosofica absoluta, iar in partea a doua (5-13) cunoasterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului si contine in ea inceputul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog intrerupt de dialog.In primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoasterii filosofice. De la elementele genezei 'intunecata mare' pina la un intreg unvers de cultura reprezentat de 'cimpiile Asire', 'piramidele invechite'. In aceste trei strofe iubita defapt aduce un repros iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat in universul fericit dar strimt al lumii pamintesti. Este o ipostaza a poetului in care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar in primul vers, a adverbului 'iar'. De aici si indemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia: 'Nu cauta in departare Fericirea ta, iubite!' Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura intre cele doua ipostaze ale cunoasterii. Strofa aduce consimtamintul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sint surprinse inca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: 'Dulce netezindu-mi parul', gestul care se presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va cobori din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat 'mititica' sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita dar si distanta enorma intre gindurile si preocuparile inalte ale poetului, in comparatie cu lumea terestra.La reprosul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: 'Totusi este trist in lume'. In partea a doua a poeziei avem celalta cunoastere, cea terestra cunoastere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita. Daca in 'Dorinta' si in 'Sara pe deal' intregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, in 'Floare albastra' iubita este vicleana, ademenitoare promitindui iubitului o lume de bucurii si de farmec. Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce pling in vale sau stinci inalte si prapastii marete.La aceste se mai adauga si ochiul de padure inconjurat de trestie si incarcat

de foi de mure. Gesturile iubitei sint sagalnice, in timp ce iubitul ii va spune 'povesti si minciuni', ea, iubita va incerca pe un fir de romanita dragostea lui. Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca in 'Dorinta' frumoasa; de 'soarelui caldura' fata va fi 'rosie ca marul' in timp ce cu parul ei de aur ii va astupa gura. Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni. La ivirea lunii printre crengi inlantuiti in git cei doi indragostiti vor porni in sat spre vale, dindu-si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe in intunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare in timp ce iubitul coplesit de navala sentimentului ramine ca un stilp in luna. Cele trei epitete 'ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare' cuprinse in versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul 'dulce' apare in mai multe situatii: 'dulce floare, dulce minune'.Isi schimba sensul si valoarea grmaticala 'Dulce netezindu-mi parul' apropie pe iubiti prin gest; 'Dulci ca florile ascunse' sugereaza puritatea. Pentru ca in final sa apara in 'dulce minune' epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel incit epitetul devine metafora. Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia 'floare albastra' subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel 'totusi'. 2.GLOSSA Glosa scris cu dublu -s- in italiana, germana, latina dar cu unul in franceza a insemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvint pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvint. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele. Din punct de vedere compozitional “Glossa” se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa in care se pune problematica poeziei, si ultima strofa care este o strofa concluzie si in care sint reluate versurile primei strofe in ordine inversa. Incepind cu strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cite un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie. Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimind adevaruri ale cunoasterii, ale moralului intr-o forma poetica concentrata, sententioasa. Este publicat pentru prima data in 1883 ingrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata in 1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive incepind cu anul 1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cite noua strofe si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria desavirsita a compozitiei. Glossa transpune liric principii filosofice cunoscuta inca in filosofia vechilor greci sau romani, cum sint Parmenide, Zenon, Seneca Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent si in literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus in limba romana 1750 dupa un intermediar francez.

Ideea lumii de teatru si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si in alte poezii Eminesciene ca Imparat si Proletar si Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune problema; intr-un prezent etern viata este un cerc strimt in care oamenii se invirt, o zbatere fara rost pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece. O succesiune de propozitii principale redau spectacolul unic si monoton al vietii in care frica si speranta nu-si au rostul. Substantivul -vreme nearticulat exprima imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor. Incepind cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofa este comentat. Raspunsul la chemarea si indemnurile clipei este incercarea de a fi imposibil sceptic, singura forma de aparare omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dind impresia unui proces apare in versuri ca: “multe trec pe dinainte”, “clipa ce se schimba pentru masca fericirii”. La aceste se adauga subiectele propozitiilor exprimate prin pronume nehotarite “toate” si pronume relative “ce” pentru a sublinia ideea de genialitate. Indemnul din strofa a III-a este la luciditate: “Recea cumpan-a gindirii” trebuie sa stea dreapta pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca fericirii “ce o clipa tine poate”. Cu ajutorul mintii al inteligentei numai reusesti sa-ti dai seama de adevarul “ca toate-s vechi si noua toate”. In strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viata intinde capcane, te momeste cu lucruri zgomotoase, cu miscari inselatoare cu forme actoricesti de imprsionare “joace unul si pe patru”, “si de plinge, de se cearta”. Reactia fiintei superioare este de retragere “tu pe alaturi te strecoara”, privitor ca la teatru pentru ca numai astfel vei putea alege “ce e rau si ce e bine”. De pe pozitia spectatorului neutru care intelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeaza cu o ironie de mare profunzime viata contemporana. Odata introdus motivul lumii ca teatru prezent inca din literatura si filosofia antica hindusa, apoi in literatura medievala si preluat de Eminescu de la cugetatorul suedez, motivul va reveni si in strofa a sasea si a opta constituinduse cu regula etica a neamestecului omului superior in tumultul vietii inselatoare producatoare de suferinta. Strofa a cincea valorifica ideea Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim si in alte creatii. Astfel constata poetul ca viitorul si trecutul sint a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa fie in prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat, meditat la zadarnicia luptei. Viata este o succesiune de scene in esenta aceleasi “alte masti aceiasi piesa/ alte guri aceeasi gama”. De mii de ani lumea e vesela si trista amagita atit de des de spectaculul lumii, de aceea “nu spera si nu ai teama”, deci se recomanda nepasarea si detasarea. Cu ultimul vers al strofei a sasea se deschide codul de reguli de conduita. Pe un ton satiric si sceptic se prezinta argumente convingatoare care sa determine starea de detasare, de discernere a raului de bine.

Omul superior nu trebuie sa se prinda tovaras miseilor si natarailor pentru ca totul este trecator; stiindule masura acesta n-are ce cauta cu sfaturile lui. Se recomanda tacerea cind ceilalti vorbesc de rau “de te ating sa feri in laturiTu ramii la toate rece”. Ultima strofa in sens invers versurile primei strofe, astfel incit codul de reguli e mult mai evident. Ultimul vers al primei strofe devine primul si capata valoare emblematica si rol de cuvint, de comportament in societate. Din punct de vedere stilistic se remarca preferinta poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul sa fie cit mai accesibil. Poezia este construita pe antiteza rau-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avind drept scop sa reliefeze complicatiile vietii. 3.LUCEAFARUL Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie insusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc cules si punlicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramine “Fata din gradina de aur”. In basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de imparat pe care tatal ei o inchide intr-un castel inconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de imparat se indragosteste un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui il refuza. Zmeul insista iar fata ii cere acestuia sa fie muritor de rind ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta i-l refuza. Intors pe pamint zmaeul vede ca fata se indragosteste intretimp de un frumos flacau, din fecior de imparat care reuseste s-o rapeasca. Furios zmeul ii desparte pe cei doi aruncind peste fata o stinca iar pe el il lasa sa moara de durere intr-o vale fabuloasa a amintirii. Eminescu valorifica acest basm in perioada berlineza intr-un poem cu titlul Fata in gradina de aur, dar in poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca in poem zmeul n-o mai omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem: 'un chin s-aveti: de-a nu muri odata'. Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cintec liric in care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfisiata de contradictii. In noua creatie izvoarele folcloorice se intilnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar autobiografice. In forma in care noi o cunoastem astazi poemul a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Cultural-literare “Romania Juna” din Viena. In acelasi an poemul va fi inclus apoi in volumul ingrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii. Compozitia si structura poemului

Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic. Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intimplarile si personajele sint defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica. Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri: 1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar 2) Idila dintre Catalin si Catalina 3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire 4) Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei strimt Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul cosmic universal. In primul tablou cele doua planuri se intilnesc prin dragoste. In tabloul al doilea avem doar planul terestru. In tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic. In tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri.

COMENTARIU Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic. Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: 'Cobori in jos Luceafar blind '. Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori,

purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea: 'Iar cerul este tatal meu Si muma mea e marea'. Zeii sint nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este 'un mort frumos cu ochii vii' deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig. 'Caci eu sunt vie, tu esti mort Si ochiul tau ma-n gheata.' Peste citeva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avind ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde: 'Ochii mari si minunati ii lucesc himeric Ca doua patimi fara sati' Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tinarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri. Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe o sarutare” pentru a dovedi fetei ca o iubeste. De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire. Cel de-al doilea tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste. Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul:

“Hai si-om fugi in lume” si astfel Catalina va pierde visul de luceferi. Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Sintem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca visul uitarii. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume. In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca pentru a renunta la gindul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cintaret incit sa asculte toata lumea de cintecul lui, conducator de osti sau intelept. Demiurgul este dispus sa-i dea “pamintu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate”. Luceafarul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta. Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamintului. In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatind cu amaraciune: 'Ce-ti pasa tie chip de lut Daco-i fi eu sau altul? Traind in cercul vostru strimt Norocul va petrece Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece'.

Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratind ca “in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamint nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.' Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sint decit o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer.

TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE SI UNELE SEMNIFICATII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFARUL TBLOUL INTII 1) fata de imparat - fata la virsta oblicata cind poate fi tulburat de zburator 2) visul fetei - criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste, rezolvata mitologic prin motivul zburatorului 3) dragostea pentru Luceafar - aspiratie spre absolut; dorinta omului comun de a-si depasi conditia strimta, limitata de muritor 4) respingerea Luceafarului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om inseamna moarte 5) senzatiile de frig si de ardere - revelatii intuitive ale deosebirilor de structura dintre geniu si omul comun 6) Luceafarul - fiinta superioara, geniul 7) dragostea pentru fata de imparat - aspiratia spre concret sau spre o alta forma a materiei universale 8) dragostea dintre fata si Luceafar - atractia contrariilor 9) metamorfozele Luceafarului - capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret pastrindu-si unitatea contrariilor din care este intrupat, ca si esenta superioara 10) hotarirea de se sacrifica - dorinta de cunoastere; obiectul cunoasterii - fata de imparat - devine si subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea sa renunte la nemurire

TABLOUL AL DOILEA 1) Catalin si Catalina - exponentii individual ai aceleiasi lumi 2) “lectia” lui Catalin - forma de magie erotica 3) refuzul initial al Catalinei - reactie de orientare 4) nostalgia fata de Luceafar - ruptura dintre ideal si real 5) acceptarea lui Catalin - revelatia asemanarii de structura si de ideal dintre fiintele aceleiasi lumi TABLOUL AL TREILEA 1) Demiurgul - absolutul 2) Hyperion - forma individualizata a absolutului 3) dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o ora de iubire” dorinta de a primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoastere 4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectiva de a mai cobori treptele de organizare a materiei universale 5) consecventa in atitudinea lui Hyperion - si geniul are o limita de cunoastere TBLOUL AL PATRULEA 1) idila paminteana - implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamintene 2) seriozitatea pasionala a lui Catalin - barbatul intimplator devine barbatul unic prin iubire 3) “tradarea” fetei - revelatia Luceafarului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stapinit de timp, n-are experienta existentei determinate temporal, prin tradarea fetei, el descopera ideea de schimbare si ca miscarea e ireversibila 4) a treia invocatie a Luceafarului - dorinta superstitioasa a fiintei pamintene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei “stele cu noroc” 5) raspunsul final al Luceafarului - constatarea rece, obiectiva a diferentelor fundamentale intre doua lumi antimonice; una traind starea pura a contemplatiei; cealalta starea instinctualitatii oarbe in cercul strimt al norocului, al sansei de a se implini sau al nesansei O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rind in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si raminind la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei.

Dar Eminescu s-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rind care aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimind astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteste teribilul nu se poate constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi. In concluzie putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de inalta cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Imparat si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu. REALIZAREA ARTISTICA Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de vedere a continutului de idei ci si in perfectiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavirsita fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului: a) limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvintul care sa exprime cel mai bine adevarul intro forma cit mai simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofa in care o califica pe fata de imparat “o preafrumoasa fata”. Pina sa ajunga la acest superlativ de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete si metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul poemului a foosit cit mai putine epitete pentru a nu incarca textul cu elemente descriptive. In marea lor majoritate adjectivele folosite sint de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne b) a doua trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o exprimare care contine multe maxime si sentinte, preapte morale formulate intr-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le gasim in tabloul al treilea, in discutia inalta dintre Hyperion si Demiurg. c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca Eminescu foloseste cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latina pe care ii integreaza in expresii si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme. Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura romaneasca naturala pe intelesul tuturor d) muzicalitatea - realizata pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate deosebita si prin schema prozoica - strofe de cite patru versuri cu 7-8 silabe si ritm iambic. Foloseste alternativ rimele masculine si cele feminine care sugereaza o continua inaltare si cadere in concordanta cu ideea de baza a poemului. 7.REVEDERE Dintre poeziile puternic influentate de folcloor poezia Revedere publicata in revista Convorbiri literare la 1 octombrie 1879 este prima poezie in metru popular trohaic a lui Eminescu. Poezia a fost scrisa cu citiva ani inainte de a fi publicata. Modelul ramine Vasile Alecsandri din poezia Doina, dar Eminescu adinceste aceasta tematica populara prin forta poetica, prin viziunea filosofica si tehnica versificatiei. Pornind deci de la un model popular Eminescu creaza in poezia Revedere o elegie pe tema

perisabilitatii omului, a efemeritatii omului (conditia trecatoare) in comparatie cu trainicia, cu eternitatea naturii. Revedere este cu alte cuvinte un cintec melancolic despre fragilitatea omului in fata timpului. Punctul de plecare este doina populara dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic impresionat de spectacolul naturii vesnice care-l face sa se simta marunt si trecator. In acest fel poezia capata un substrat filosofic, care nu este de origine folcloorica. La o analiza atenta a poeziei se pot deosebi atit elemente de origine populara cit si elemente de origine culta. De origine populara sint: a) motivul codrului ca fiinta mitica in folcloor codrul e frate cu romanul, crai intelept, sau chiar imparat.In aceasta ultima ipostaza de imparat apare si Eminescu. b) dialogul cu natura reprezentata de codru c) in al treilea rind este familiaritatea silului d) unele locutiuni de tipul: 'mie-mi curge Dunarea' e) ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe si rima imperecheata sint de asemenea de origine populara. De origine culta sint: a) accentuarea ideii de perenitate (trainicie) a codrului, a naturii; b) accentuarea si amplificarea opozitiei dintre om si natura; c) rafinamentul expresiei; d) viziunea romantica asupra conditiei umane; e) sentimentul elegiac. Din punct de vedere al compozitiei poezia este compusa sub forma de dialog intre doi 'parteneri' de discutie, care apartin la doua planuri distincte al omului si al codrului. Planurile sint in opozitie, marcata de cele doua intrebari si de cele doua raspunsuri,care-i transforma pe interlocutori in simboluri ale unor relitati diferite: omul conditia trecatoare iar codrul eternitatea. Poezia se deschide cu planul omului mai scurt, mai concis, interogativ personificindu-l si luindu-l ca interlocutor poetul se adreseaza pe un ton familiar, cald, apropiat codrului. Folosind diminutivele: codrutule, dragutule poetul vorbeste cu codrul asemeni unei persoane apropiate intrebindu-l ce mai face de cind nu l-a vazut pentru ca a trecut mult timp decind s-a departat de el si in acest timp “multa lume am umblat”. In raspunsul codrului, care este afirmativ constatam o serie de elemente care sugereaza permanenta, continuitate in natura.Din raspunsul codrului personificat aflam de existenta lui indiferent de

anotimpuri. Rotatia anotimpurilor se petrece an de an iar codrul ramine acelasi. Raspunsul debuteaza cu o forma populara: “Eu fac ce fac de mult” dupa care urmeaza imaginea codrului iarna cu crengile descuiate de frumze si chiar cu crengi rupte, care cad si acopera apele cu ierni care troienesc cararile gonind cintarile. Acelasi codru intinereste odata cu venirea primaverii si a verii anotimp in care codrul iar rasuna de cintecul doinei cintat de femeile ce duc apa de la izvoarele din codru. Cea de a doua interventie a poetului este mai degraba o constatare decit o intrebare. Poetul constata ca in ciuda vremii care vine si trece codrul mereu intinereste. Poetul este bucuros de revederea cu codrul, dar bucuria sa este umbrita de melancolia data de contrastul dintre propria lui infatisare si natura vesnic tinara. In raspunsul codrului acesta enumera citeva dintre elementele cu caracter de eternitate sugerind prin aceasta statornicia naturii. Indiferent ca vremea e rea sau buna natura este aceeasi. Numai omu-i schimbator, in timp ce natura cu marea, riurile, pustiurile, luna, si soarele, izvoarele si codrul ramine neschimbata, eterna. 4.SARA PE DEAL

Poemul se incadreaza in prima etapa a poeziei de iubire si de natura. A fost publicata in 1885 in revista “Convorbiri literare”. O varianta dateaza din 1871 iar alta din 1872, se pot regasi fragmente din “Sara pe deal” in romanul “Geniu pustiu” si nuvela “La curtea cuconului Vasile Creanga”. “Sara pe deal” nu este nici pastel nici idila ci este un poem eminescian specific in care temele naturii si iubirii fuzioneaza, si in care se creaza imaginea paradisul adolescentilor in care aspiratia spre iubire este pura, poetul crezind in idealurile iubirii. Compozitia se realizeaza prin alternarea a doua planuri: spatiul natural si cel sufletesc. Spatiul natural este larg dimensionat, un spatiu in care pluteste melancolic cu jale cintul buciumului ca un ecou a starii sufletesti a poetului indragostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive si vizuale unele intensitati abia perceptive redau tacerea necuprinsului de la satul din vale pina la turmele care urca dealul si apoi pina la bolta senina a cerului, pina la infinit unde stelele se nasc spre bolta senina, in momentul inserarii si a intrarii in noapte. Inca din primul vers se observa o contopire a spatiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcatuit din 12 silabe. In al doilea vers contopirea spatiului poetic cu cel sufletesc este amplificata prin adaugarea aliteratiei precum si de imaginea creata in care se impletesc elemente terestre cu cele cosmice” turmele-l urc, stelele scapara in cale”. In versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteratiei “se” dar si prin imaginea murmurului dulce al apei in fintine. Remarcam splendida personifcare “apele pling clar izvorind din fintine” este imaginea primordiala a izvorului. Tacerea necuprinsului creata prin armonie muzicala e o tacere care este perceputa cu sufletul.

In al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii ”salcimul“ devenit loc protector al intilnirii celor doi unde iubita toropita de dragoste asteapta acest moment “ochii tai mari cauta-n frunza cea rara”. Incepind cu strofa a doua tabloul de natura devine evocator infatisind miscarea lenta a lunii pe cer “sfinta si clara”, nourii intr-o scurgere halucinanta proiecteaza casele parca in luna, oamenii cu coasa in spinare se intorc de la cimp, cumpenele fintinilor scirtiie in vint, nici unul din aceste detalii nu individualizeaza tabloul dar nici nu se poate spune ca tabloul este abstract. Aceste detalii zugravesc imagini eterne asa cum l-a cunoscut poetul in Ipotestiul cu turme, cu deal si vale in care murmura fluierele, culorile ce domina peisajul sint astompate, lipsesc caci lumina este putina domina jocul de umbra si lumina. Sunetele sint estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizeaza prin prezenta buciumului, a scirtiitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toaca culminind cu glasul clopotului ceea ce creaza o vibratie ampla “Clopot vechi umple de glasul lui sara”. Spatiul natural s-a dizolvat total si este inlocuit de spatiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul urmator, sentimentul sufletesc este abia schitat prin nerabdare dar izbucneste in finalul poeziei unde poetul creaza visul de iubire, imaginea pura a iubirii in care apare perechea sub salcim unde ore intregi isi va sopti vorbe de iubire si isi va face gestul culminant ce face iubirea pura. “Ne-om razima capetele unul de altul”; versifica sarutul, in final intervine usor retorica intrebare “Astfel de noapte bogata cine pe ea n-ar da viata lui toata” poetul exprima ideea ca este gata sa-si dea viata pentru acest gest de suprema puritate a iubirii. Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii insusi. Este o iubita ideala spre a carei iubire aspira poetul in versurile “sub un salcim draga ma astepti tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina” simbolizeaza acea pasionata si gingasa plenitudine a iubirii. 5.SCRISOAREA III Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind niste satire. Tematica acestor scrisori are in centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducator de popoare. Scrisoarea III abordeaza tema patriotismului si a geniului conducator de popoare. Geneza este legata de perioada de ziarist la “Timpul”. Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivitatii romane in momentul independentei de stat din 1877. Eroismul ostasilor romani misca in Eminescu adinci simtaminte inspirindu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului. Compozitia se realizeaza pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are doua parti: -in prima parte se celebreaza iubirea de patrie si de neam - partea a doua este o satira adusa prezentului decazut

Ca tehnica Eminescu foloseste tehnica savanta a proportiilor. In prima parte poetul nu abordeaza direct subiectul bataliei de la Rovine ci il incadreaza cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasata in perioada de crestere a imperiului otoman, batalia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea tuceasca. Poemul cuprinde doua momente epico-lirice: trcut si prezent incadrate de un prolog si un epilog. Prologul prezinta vertiginoasa crestere a imperiului otoman, ce este explicata simbolic printr-un copac urias a carei umbra untuneca intreaga lume. Eminescu prezinta aceasta legenda, infatisind un sultan. Luna se preschimba in fecioara si sultanul simte cum din inima lui creste un copac al carei umbra cuprinde intreg pamintul. Cutremurat, sultanul, se trezeste si interpreteaza visul ca trimis de profet. Este prezentata o sinteza poetica a citorva epoci de crestere realizata sugestiv prin repetitii si enumerari ce creaza impresia puternica de furtuna “an cu an”, “neam cu neam”; se face trecerea apoi la realitate si urmeaza momentul evocarii poporului nostru. Prima secventa cuprinde 6 versuri si reda asezarea celor doua ostiri pe cimpul de la Rovine, urmarind desfasurarea orgolioasa a turcilor avind o armata de 100.000 de osteni si pe de alta parte cei 30.000 de romani. Eminescu abia sugereaza prezenta romanilor. Se sugereaza disproportia dintre armate nu numai numerica ci si sub aspectul tehnicii de razboi. Urmatorul episod este dramatic si se defineste prin cuvintele rostite si din atitudinea lor. Intilnirea celor doi conducatori este redata pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un mosneag si ii descrie imbracamintea. In acest dialog se infrunta ingimfarea cotropitorului care n-a cunoscut decit victorii cu demintatea si intelepciunea adevaratului conducator care isi apara “saracia si nevoile si neamul”. Mircea este simbolul datinei al ospitalitatii si bunei credinte, dar dirz prevenitor si demn. La sirul victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezinta istoria de aparare a tarii incepind cu acel oaspe pina la orgoliosii romani. Toti conducatorii sint simbolizati prin numele lui Darius numit Ispaste. Toti au cerut in numele stapinirii “pamint si apa” si printr-un joc de cuvinte, poetul desemneaza ironic infringerea acestor cotropitori, se facura “toti o apa si un pamint”. Exista in aceste versuri o sinteza a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteza a luptelor pentru apararea tarii si a fiintei neamului. Este prezent in dialogul lui Mircea si ginditorul care face distinctie intre razboaiele de cucerire si cele de aparare si se clarifica ideea de solidaritate a neamului in apararea teritoriului tarii. De cealalta parte se defineste orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodata infringerea se exprima printr-o cascada de cuvinte mari. Batalia de la Rovine este un tablou plin de dinamism in care se reliefeaza vitejia, iubirea de patrie dar si virtutile ostasesti. Cei doi conducatori trec in planul al doilea, in prim plan fiind ostile. Printr-o aliterare de imagini vizuale si auditive dinamice intr-un ritm fulgerator poetul evidentiaza tactica de de lupta a romanilor; ei ies surprinzind pe dusmani. Deschiderea bataliei o realizeaza calaretii a caror desfasurare constituie o surpriza, loviturile lor venind din toate partile cuprinzind oastea turceasca. Loviturile lor sint insotite de zgomotul scarilor de lemn, ritmul este intr-o crestere continua. Procedeele stilistice subliniaza ideea de furtuna de cataclism. Totul este intr-un clocot urias ce se reflecta in peisaje si imagini: grindina, ploaie, cerul se dezlantuie pe pamint centrul acestui cataclism este Mircea. Tinta acestui cataclism este imparatul peste a carui armata se intinde umbra mortii.

Partea a doua poate fi considerata un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistica de la “Timpul”, avindu-si izvorul in sentimentul de profunda deziluzie in fata falsului patriotism si a demagogiei patriotale. In aceasta parte lipseste introducerea si incepe cu o antiteza “veacuri de aur”. Despartindu-se de trecut, Eminescu mai lasa sa se auda inca odata acorduri de neuitat adresindu-se eroilor trecutului ajunsi la moda in prezent. Eminescu sesizeaza cu sarcasm ca marile glorii au devenit un prilej nou pe care o alta persoana folosindu-i pe eroii de alta data sa-si acopere nuditatea. Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selectii critice in care Eminescu esentializeaza satirizind in mod constient imaginea prezentului si incepe cu o serie de intrebari retorice carora nu li se intrevede nici un raspuns. Imaginea Bucurestiului este vazut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe strada si la usa cafenelelor politicienii sint adevarati panglicari de demagogie. Portretele negative in care Eminescu exagereaza constient sint prezentate in mod gradat si exprima furia crescinda. Poetul se opreste asupra portretului liberarului vazut ca o expresie a demagogiei un portret al unicimii care are toate atitudinile de decadere fizice si morale. Portretul parlamentului este vazut ca o adunatura de nebuni din zidirea sfintei bolii o imagine caricaturala o serie de atribute ale decaderii, este prezenta imaginea tineretului decazut. Toti acestia nu vineaza decit cistigul fara munca, in aceasta lume virtutea este o “nerozie” si “geniul o nefericire”. Partea a doua se incheie cu invocarea lui Tepes domnitorul justitial chemat sa-i adune pe totai si sa-i imparta in smintiti si in misei si sa-i bage in doua temniti si sa dea foc la puscarie si la casa de nebuni. 6.SCRISOAREA I

Poezia ne prezinta pozitia vitrega a omului de geniu intr-o societate marginita si este alcatuita din 5 parti. In prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului timpul individual si cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecientreaga scoate“. In a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai intii poetul reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi imaginea se restringe: “Si in cite mii de case lin patruns-ai prin feresti/ Cite frunti pline de ginduri, ginditoare le privesti“. In continuare poetul poetul infatiseaza o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpinzeste globu-n planuri pe un veac/ Cind la ziua cea de miine abia cuget-un sarac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si in vreme adevar“. Apare aici un motiv de sursa schoppehauriana, identitatea omului in fata mortii: “Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii“. In continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de geniu, care apare in antiteza cu celelalte ipostaze: “Iar colo batrinul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurind halatul vechi/ Isi infunda gitu-n guler si bumbacul in urechi/ Uscati asa cum este, girbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul lui mic/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga/ Noapte-

adinc-a veciniciei el in siruri o dezleaga/ Precum Atlas in vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar“. Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin faptul ca ea va argumenta cit de vasta este cultura batrinului dascal. Pina a prezenta geneza apar citeva notiuni care ar trebui sa sugereze increatul. Geneza propriu zisa incepe astfel: “Dar deodata un punct se misca … cel intii si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal“. Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decit: “Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul“. In continuare poetul vorbeste despre un previziblil sfirsirt al lumii: soarele il vede “trist si ros“, planetele “ingheata“ si timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfirsit sa domneasca din nou aceasta noapte a “nefiintei“ si “ eterna pace“. Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in lumea semenilor sai. Dascalul dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei insisi si cu omenirea intreaga: “Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate“. Vointele marunte care ii framinta pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitatii timpului: “Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gindesc?/ Ca si vintu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cind vorbeste despre soarta geniului intr-o societate bintuita de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rauvoitorilor, a invidisilor: “Si cind propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si in versurile: “Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarina se depune“. Apare din nou ideea ca oamenii sunt egali in fata mortii: “Mina care-au dorit sceptrul universului si ginduri/ Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scinduri“. Pe un ton ironic poetul isi imagineaza cum se vor desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa solemnitate deoarece oamenii sint rai, indiferenti, ipocriti: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slavindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei si se va rezuma doar la “bibliografia subtire“ careia ii vor gasi “pete multe, rautati“. In partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sunt identici in perspectiva mortii: “Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii“. III. 82 (trăsături ale romantismului într-un text poetic de Mihai Eminescu: Luceafărul) Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) şi noi specii literare (elegia, meditaţia, poemul filosofic). Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente puternice, personajele excepţionale, cultivarea specificului naţional, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumuseţilor naturii, modalitatea stilistică specifică fiind antiteza. Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcată de creaţia lui Mihai Eminescu. „Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian, apărând ca o sinteză a gândirii sale poetice, iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria propriei existenţe de poet a lui Eminescu, este totodată simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie poetic în poezia mitului românesc, pentru a-I da

astfel prestigiul unui destin. După mărturisirea autorului însuşi, poemul are ca sursă principală de inspiraţie, basmul popular românesc „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch, în călătoria sa prin Ţările Române şi publicat la Berlin în 1861 într-un memorial de călătorie. Problema geniului este privită de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, care este capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Poemul romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină, incapabilă de a-l înţelege şi ostilă, „Luceafărul” este, în acelaşi timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o cu sete nespusă toată viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit ca o văpaie din propria-i mistuire. Din punctul de vedere al speciei literare, „Luceafărul” este un poem filozofic, în care pastelul, idila, elegia şi meditaţia reliefează, în formule artistice variate, adâncimea simţirii şi a cugetării poetice. Semnificaţia alegoriei este că pământeanul aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Forma introductivă este aceea tradiţională a basmului popular. Următoarele strofe înfăţişează iubirea ce se înfiripă între reprezentanţii celor două lumi diametral opuse: „-O, dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii tu? Vină!”. Atracţia îndrăgostiţilor unul către celălalt, este sugerată mai întâi de o chemare, menită să le scoată în relief dorul şi puterea sentimentului. Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca un „tânăr voievod”, totodată „un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice : „păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feţei străvezii”. În contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară. Fiinţele superioare au posibilitatea de a-şi depăşi condiţia, de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul se aruncă în mare şi prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur şi ochii scânteietori, purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii, pătrunde în camera fetei. Mediul fizic al luceafărului, „sfera mea”, este unul ideal, situat în afara timpului şi spaţiului, deschis spre necuprins, supus mişcării de coborâre şi de înălţare, asemenea năzuinţei fetei de împărat către idealul erotic, dar şi prin atracţia Luceafărului spre lumea terestră. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, cea de-a doua metamorfoză este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata : „O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru, „marmoreele braţe”, „ochii mari şi minunaţi”. Luceafărul aparţine unui mediu fizic şi moral înalt. „Eu sunt luceafărul de sus”, unde epitetul locuţional „de sus” nu trebuie să fie interpretat în sens strict fizic, ci în înţeles moral. El nu precizează doar poziţia spaţială, ca astru, a lui Hyperion faţă de pământ şi faţă de pământeni, cât mai degrabă sugerează conştiinţa de sine a geniului, orgoliul său. Omul de rând este incapabil să-şi depăşească propria condiţie. Fata îi cere Luceafărului supremul sacrificiu, iar hotărârea de jertfă supremă luată de Luceafăr este exemplară pentru ipostaza de erou-titan, care traversează etape dramatice, specifice patimei spre absolut. Partea a doua a poemului, cu idila dintre Cătălina si pajul Cătălin, simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii inferioare. Este o alta ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Diferit sub toate aspectele de Luceafăr, Cătălin devine întruchiparea mediocrităţii. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea. Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, prin sferele cereşti şi convorbirea cu Demiurgul, forţa supremă a universului. Călătoria Luceafărului în spaţiul cosmic dezvăluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstracţiile.Trăsăturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca

expresie a setei geniului de nemărginire, de absolut. Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă, pe linia timpului, în cursul căreia el trăieşte în sens istoria creaţiunii. Este descrisă imaginea spaţiului celest şi a drumului către Demiurg sugerând ideea că Hyperion este mai presus de spaţiu şi timp. Predicatul „porni” urmat de subiectul „Luceafărul” dinamizează tabloul, dându-i dintr-o dată amploare. Inversiunea topică : „a lui aripe”, imperfectul verbelor : „creşteau”, „treceau”, alături de determinările adverbiale şi substantivele : „în cer”, „căi de mii de ani” sugerează măreţia eroului şi nemărginirea spaţiului său. Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene, concretizează concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu poate fi atinsă decât prin credinţă, devotament şi sacrificiu. Însă cererea lui Hyperion de a deveni un om muritor e ininteligibilă pentru Demiurg, întrucât Hyperion participă la fiinţa lui ca o parte a unui tot şi a-i întrerupe existenţa ar însemna să se anihileze pe el însuşi. Mai departe, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului, a verbului creator: „Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Să-ţi dau înţelepciune?”; a geniului militar : „Îţi dau catarg, / Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg”. Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd. Hyperion rămâne în înaltul cerului, pătrunzând cu detaşare izbăvirea. Poem romantic prin temă şi motive, „Luceafărul” dezvăluie tipul eroului de excepţie, al titanului şi al geniului absolut. „Luceafărul” este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul popular, acela al zburătorului şi prin însuşi ceremonialul erotic, desfăşurat într-o natură feerică. Ţesătura textului poetic este sprijinită de antiteză, potenţânduse astfel incompatibilitatea dintre cele două lumi. Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obţinut prin simplificare şi concentrare, o expresie de maximă precizie. Versurile, grupate în catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe înrudite cu ritmul baladelor germane, cuceresc prin eufonie şi muzicalitate. Cu o extraordinară capacitate de a înveşmânta cugetarea în „cuvântul ce exprimă adevărul”, cel mai mare creator de limbă poetică românească creează expresivitate prin asocieri lexicosintactice inedite. Substanţa stilului este metaforică. Categoriile gramaticale(substantivul şi verbul, mai ales) primesc virtuţi poetice deosebite. Astfel, desprindem mai întâi, în concordanţă cu afirmaţia lui Eugen Simion în „Prefaţă” la volumul lui Mihai Eminescu, Opere, I, trăsăturile directe, integrate în alcătuirea depărtării, şi apoi pe cele derivate. Această categorie poetică este plină cu forme şi structuri vizuale, fie de- a dreptul intuite, fie doar reprezentate. Vizualitatea este cel dintâi liant de întreguri sau de ansambluri structurale, implicit şi al acelora pe care le oferă depărtarea. La Eminescu, ea se dirijează nu numai în ordinea spaţiului, alcătuire care se adresează direct ochiului, ci şi a timpului istoric, geologic cosmologic, pe calea intuiţiilor sale originare. Observăm centrarea lui Eminescu, ca natură, în zona categorială a depărtării – unde îşi stabileşte focarul întregii sale radiaţii. Aceasta s-ar cuprinde şi ea, deopotrivă în întregul univers, în vastul volum interior al poetului. Putem spune că Eminescu priveşte lucrurile nu numai de foarte de sus şi de foarte departe, ci si de foarte din adânc spiritual. Prin categoria departelui, Eminescu a îmbogăţit romantismul european, iar prin muzicalitatea fascinantă a prefigurat simbolismul. (Anca Banciu, 12 G; coord. prof. dr. Nicolae Scurtu) III. 83 (temă şi viziunea despre lume într-un text poetic eminescian: Lacul de MihaiEminescu) Dintre elegiile eminesciene ce îmbină în mod armonios sentimentul erotic cu sentimentul naturii, „Lacul” este una dintre cele mai cunoscute. Ţinând seama de titlul acesteia, reluat prin inversiune în primul vers, am fi tentaţi sa considerăm poezia un pastel. La Eminescu nu se poate însă vorbi de pasteluri, în maniera

în care a cultivat Alecsandri această specie, pentru că Eminescu nu este niciodată un contemplator detaşat de cadrul natural descris, ci este parte componentă a peisajului, iar reflectarea se face de pe poziţia celui care este în mijlocul naturii. Specia preferată, pe care o ilustrează şi poezia „Lacul”, este idila care îmbină în mod armonios sentimentul iubirii cu sentimentul naturii. Discursul liric dă glas dorinţei de iubire, unui vis de iubire ideală desfăşurată în sânul naturii care, prin transfigurare devine martor si ocrotitor al idilei. Compoziţional, poezia formată din cinci catrene este structurată în trei secvenţe poetice construite simetric. Prima secvenţa este formată din strofa întâi şi primele două versuri din strofa a doua şi infăţişează cadrul natural real; secvenţa a doua, reprezentată de strofa de mijloc, prezintă visul de iubire, iar cea de-a treia secvenţă este construită simetric cu prima, prin revenire la cadrul natural real. Discursul liric transmite gradat diferite stări sufleteşti. Astfel, in prima parte, folosind verbele la indicativ prezent, este construit un cadru natural romantic, specific eminescian, creat prin personificare ca fiind in consonanţă cu trăirile eului liric. Epitetele cromatice („albe”, „albastru”, „galbeni”) conturează un tablou viu, colorat şi luminos care, personoficat („tresarind”, „cutremură”), transmite sentimentul de aşteptare a iubitei, trăit de eul liric. Starea de încordare proprie eului liric este sugerată prin enumeraţie şi repetiţie: „Şi eu trec de-a lung de maluri/Parc-ascult şi parcă aştept/ Ea din trestii să răsară.” Ce-a de-a doua secvenţă poetică, construită in exclusivitate cu verbe la conjunctiv ce sugerează o stare de incertitudine, de nesiguranţă( „să sărim”, „sa plutim”, „să scap”) transmite visul de dragoste, speranţa împlinirii unei iubiri ideale, construind unul din cele mai frumoase pasaje erotice din lirica eminesciană. Confesiunea eului liric este susţinută de verbe la persoana întâi, plural, acesta imaginându-se într-o consonanţă perfectă cu iubita care însă nu este definită, fiind numită o singură dată prin pronumele de persoana a treia singular ea. Natura descrisă in prima strofă ca martoră a idilei, devine acum prin personificare partenerul îndrăgostiţilor. Epitetele personificatoare antepuse( „blânda lună”, „lin foşnească”, „unduioasa apă”) sugerează o natură ocrotitoare. Trăirea afectivă creşte în intensitate, stare intimă sugerată de dativul etic(„să-mi cadă lin pe piept”). Trezirea din acest vis, revenirea la realitate se face prin intermediul conjuncţiei adversative „dar” cu care începe ultima secvenţă lirică alcătuită simetric cu prima. Dar, dacă, de exemplu, prin inversiune în prima secvenţă lirică se aducea în prim-plan natura prin antepunerea epitetelor „singuratic” şi „în zadar” ca şi cele două verbe „suspin” şi „sufăr” aduc în atenţie deziluzia, tristeţea şi însingurarea eului liric. Asonanţa creată prin reluarea consoanelor siflante”s,z” sugerează parcă plânsul interior al eului liric. În consonanţă cu această trăire, natura personificată simte parcă aceeaşi trăire sufletească sugerată de construcţia metaforică cu valoare de epitet personificator: ”încărcat cu flori de nufăr”. În ciuda simplităţii aparente a poeziei, din text se degajă o vrajă aparte datorită muzicalităţii versurilor, plasticităţii, imaginilor, a îmbinării imaginii vizuale „nuferi galbeni îl încarcă” cu imaginea auditivă: „Vântu-n trestii lin foşnească” precum şi a atmosferei generate de cadrul natural. Deşi iubirea rămâne neîmplinită, atmosfera este senină si de calmă resemnare. Poezia „Lacul” este o creaţie lirică de dragoste si de natură, o idilă cu elemente de pastel în care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită cu adoraţia faţă de frumuseţile naturii. (Simona Poşircă, 12G; coord. prof. dr. Nicolae Scurtu) III. 84 (tema iubirii într-un text de Mihai Eminescu: Stau în cerdacul tău...) Mihai Eminescu este reprezentantul de seamă al romantismului în literatura română. Astfel, principalele teme ale liricii sale, teme de factură romantică, sunt: arta poetică, iubirea, natura, condiţia omului de geniu, efemeritatea fiinţei umane. În poezia eminesciană tema iubirii se completează cu cea a naturii. Fiind mereu în consonanţă cu sentimentele fiinţei umane, natura participă afectiv la realităţile sufleteşti

evocate. Totodată, în poezia erotică a lui Eminescu pot fi identificate două etape: prima ilustrează o dragoste ce se poate împlini într-un cadru natural idilic iar a doua marchează drama neîmplinirii în plan sentimental, reliefând o iubire imposibilă într-un peisaj natural stingher, schiţat sumar. Iubirea ca prilej de înălţare spirituală, ca necesitate a sufletului şi implicit ca experienţă fericită este evocată şi în sonetul „Stau în cerdacul tău…”. Experienţa erotică este, în acest caz, prezentată într-o tonalitate senină şi se identifică cu momentul contemplării iubitei. Întrun cadru nocturn plin de feerie, eul liric ia parte la un ritual intim şi misterios. Acesta se află în cerdacul iubitei, loc fixat încă din titlul poeziei. Prezenţa eului liric este marcată prin formele verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a: “stau”, “eu”, “tu”, “te uiţi”,”desfaci”, precum şi prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” şi “(mâna) ta”. Astfel, se remarcă lirismul subiectiv, caracterizat atât prin monolog confesiv (“stau”) cât şi adresat (“ai obosit”, “desfaci”, “sufli”). Dragostea este văzută ca o cale de cunoaştere, o permanentă căutare a idealului. Femeia iubită este unică, este o fiinţă perfectă, atât ca fizic cât şi ca alcătuire sufletească. Ideea frumuseţii fizice se regăseşte în versurile “În val de aur părul despletind”/ “L-ai aruncat pe umeri de ninsoare”. Metafora “val de aur” sugerează părul blond auriu care se revarsă peste umeri, trăsătură specifică idealului feminin eminescian, iar metafora “umeri de ninsoare” se referă la pielea albă a femeii. Graţia şi gingăşia iubitei sunt dezvăluite de precizarea “Încet te-ardici” şi “mâna ta cea fină”. În plan spiritual, aceasta este capabilă să încerce experienţa reveriei meditative, fiind o apariţie solemnă, oarecum învăluită în mister: “Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.”, “Desfaci visând pieptarul de la sân”. Femeia desăvârşită nu este, în acest caz, o fantasmă, un ideal inexistent, un înger sau o zână este o prezenţă materială palpabilă, întrucât eul liric o identifică cu fiinţa iubită. Aşadar, ea desfăşoară ritualul intim în planul realului, idealitatea fiind percepută ca o fiinţă în mişcare. Privită din cerdac, înăuntru, femeia, cu ochii în lumină, îşi despleteşte părul, lăsându-l să-i cadă pe umeri, îşi desface pieptarul de la sân, apoi se ridică încet şi stinge lumânarea. Discursul liric este impresionant, îndrăgostitul fiind fermecat de fiecare gest al iubitei. Uzitarea verbelor la timpul prezent (“stau”, “te uiţi”, “desfaci”, “tremură”) sugerează intensitatea sentimentului erotic, eternizând, totodată, iubirea celor doi. Fereastra, mediu transparent, face posibilă apropierea dintre eul liric şi fiinţa dragă. Astfel, discursul liric nu este marcat de zbucium sufletesc, nelinişti şi suferinţă, iubirea fiind redată ca experienţă benefică. Natura este în concordanţă cu sentimentele îndrăgostitului. Se remarcă elemente nocturne specifice liricii romantice eminesciene: seninul nopţii, luna, stelele, umbra. Cadrul descris este dominat de o atmosferă intimă, solemnă şi plină de romantism. Este un spaţiu de basm, ce vrăjeşte şi îndeamnă la visare: “Noaptea-i senină”, “Crengi mari în flori de umbră”, “stelele tremură prin ramuri”, “luna bate trist în geamuri”. Personificarea lunii, astrul iubirii, (“luna bate trist”) semnifică gravitatea scenei, scenă învăluită într-o oarecare tristeţe, dar nu deznădejde sau disperare ci melancolia din momentul încheierii ritualului erotic. Eul liric rămâne în întuneric (“În întuneric ochii mei rămân”), rămâne în umbră, neştiut, privirea fiind singura cale de acces către misterul ritualului. Însă, speranţa împlinirii totale a experienţei erotice rămâne, aceasta fiind sugerată de seninul nopţii şi de lumina ce învăluie privirea iubitei. Aşa cum lumina lunii reuşeşte să pătrundă în odaia iubitei, luminându-i chipul, privirea îndrăgostitului devine limbaj şi cale de acces către fiinţa dragă, în acest fel fiind satisfăcută necesitatea spiritului de a ajunge la trăirea considerată a fi cea mai înălţătoare, iubirea. În concluzie, întreaga poezie susţine ideea dragostei ca experienţă superioară posibilă atât prin evocarea idealului feminin ca prezenţă concretă, cât şi prin identificarea unei căi de acces la complexitatea ritualului erotic, privirea, ce deschide posibilitatea cuprinderii totale a sentimentului iubirii.

Doina Fiind unul dintre puținele nume privilegiate, Eminescu implică și condensează o pluralitate de semnificații, o veșnică prospețime, răminind in același timp, un motiv inepuizabil in toate genurile literare, deoarece, ca o chemare permanentă, ca o poruncă a inălțimilor, posteritatea se simte nu numai datoare, dar și onorată să-l prezinte in toată complexitatea lui profund fascinantă și nepieritoare. Printre marele sale poezii ”Luceafărul”, ”Sara pe deal”, ”Floare albastră”, ”Epigonii” se numără și ”Doina” care a fost publicată in prima ediție de ”Poezii” a lui Titu Maiorescu in 1883. In ”Doina” M. Eminescu, preocupat de realizarea unei mitologii românești, se oprește asupra istoriei naționale intr-o comuniune cu natura, cu ”tot ceea ce aparține fundamental ”poporului”. Aparține genului liric. ”Doina” este semnificativă pentru simbolul ce-l reprezintă cîntecul de speranță și de durere a poporului nostru. Este un strigăt, o imprecație antivrăjitorească, o descîntare, de unde și tonul violent – imprecator – descîntător. Mesajul este unul de protest și o chemare la unitate. Sentimentele de jale, cu blestemul și rugăciunea, se impletesc intr-un crescendo-liturgic, dat de tonul direct și appăsat al discursului poetic. Poezia e alcătuită din două părți. Prima parte cuprinde spațiul geografic, ironia, sarcasmul, fac din poezie o sinteză de gîndire și simetrie eminesciană – intr-un destin al deznădejdii – concentrat in versul ”Sărac, in țară săracă”; ”Vai de biet român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”. Partea a doua a poeziei sugerează legătura dintre Ștefan cel Mare și poporul său chiar după moarte. Verbele sunt utilizate la timpul prezent. Din punct de vedere dispozitiv rima este imperecheată. Chemat in ajutorul poporului său, cornul lui Ștefan urma să deștepte Moldova toată, codrii simbolizînd natura in consens cu poporul, așa cum o făcuse Decebal, la rindul său. Poezia se incheie prin blestemul aruncat asupra răului țării. Cuvintele cheie inundă poezia: Nistru, Tisa, Hotin, Satu Mare, Boian, Vatra Dornii, Sătmar, Săcele reprezintă limitele teritoriului extins al românilor, arătind cit de mare era Moldova; codrul reprezintă un centru de viață, o rezervă de răcoare, apă, mîncare și un loc sigur oferindu-le românilor ajutor in timpul războiului (Codrul – frate cu românul – ); românul deși e in propria țară se simte străin (Și-i străin in țara lui); și totuși el este un mare luptător; izvorul reprezintă focare, energie, veșnicie (Și isvoarele îi seacă – ); dușmanii sunt cei care năvăleau din toate părțile, instaurîndu-se in Moldova și nedorind să plece fiind orbiți de bogățiile și frumusețile ei (Vin muscalii de-a călare; Curg dușmanii in puhoi/ Și s-așează pe la noi). Clopotele simbolizează o chemare, un apel către toți credincioșii sau un mesaj către toți oamenii Moldovei (Clopotele să le tragă/ Ziua ntreagă, noaptea ntreagă,/ Doar s-a ndura Dumnezeu,/ Ca să-ți mîntui neamul tău!). Putna sugerează ideea rugii poporului către ”Ștefan și Dumnezeu” care reprezintă centrul spiritual al tuturor românilor care se consideră adevărați creștini (Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta). Zborul păsărilor este simbol al realțiilor dintre cer și pămint (Sboară păsările toate). Valea este complementul simbolic al muntelui, locul unde se unesc pămintul și apa cerului pentru a da recolte bogate (Sus la munte, jos la vale). Figurile de stil sunt prezente in toată poezia: epitete (neagra strinătate, țară săracă, biet român săracul), comparații (Îndărăt tot dă ca racul), metafore (”Codru – frate cu românul” – a ocrotit oamneii pe timp de urgie), inversiuni (Vai de biet român săracul), hiperbole ( ”Curg dușmanii in puhoi” – nu numai un dușman ne vrea pămintul ci foarte mulți, iar românul e nevoit să tacă (Toate cântecele pier;/ Sboară

păsările toate), antiteze (”străinii” – cei care au venit neinvitați, ”neamul” ce reprezintă rădăcinile: Cineau îndrăgit străinii; Și neamul nemernicia). Intrată in universalitate incă din timpul vieții, proteica personalitate eminesciană devine izvor de inspirație poetică, de-a lungul timpului, in variatele ipostaze ale meteoricei, dar dramaticei sale existențe. Mihai EMINESCU Epigonii Arta poetica (fr. "l artpoetique"; lat. "ars poetica ") defineste un ansamblu de trasaturi care compun conceptia artistica a unui scriitor despre lume si viata, despre menirea lui si rolul creatiei sale, realizata intr-un limbaj si o tehnica artistica proprii, care-l particularizeaza in intreaga literatura nationala. Poezia "Epigonii" de Mihai Eminescu a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 15 august 1870, alaturi de poeziile "Venere si Madona" si "Mortua est", fiind suficiente aceste trei poezii pentru a-1 determina pe cel mai sever critic literar, Titu Maiorescu, sa intuiasca talentul de necontestat al viitorului poet genial: "Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format incat ne vine greu sa-1 citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoastem mai multe poezii publicate in A«Convorbiri literareA», care toate au particularitatile amintite mai sus, insa au si farmecul limbajului (semn al celor alesI), o conceptie inalta si pe langa aceste (lucru rar intre ai nostrI) iubirea si intelegerea artei antice" ("Directia noua in poezia si proza romana" - 1872). "Epigonii" constituie o adevarata "ars poetica" eminesciana, ilustrand mesianismul poetului, rolul artistului si menirea creatiei sale, aceasta poezie fiind un adevarat manifest literar. Mihai Eminescu a avut marea sasa de a invata literatura de la unul dintre cei mai mari carturari ardeleni, Aron Pumnul, in al carui "Lepturariu" viitorul poet va gasi primele informatii despre predecesorii sai, pe care-i admira pentru sinceritatea sentimentelor, considerandu-i "pionieri perseverenti ai nationalitatii si ai romanismului". De altfel, Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia "Epigonii" motivele pentru care aduce laude acestor poeti care "nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta cu care lucra ei".

Semnificatia titlului Titlul poeziei "Epigonii" sugereaza sensul conceptiei eminesciene privind admiratia pentru poetii predecesori, care credeau in ceea ce scriau, spre deosebire de contemporanii poetului, despre care acesta considera ca au o opera "trezita, rece". Cuvantul "epigon" inseamna descendent, urmas nedemn al unor inaintasi ilustri, exprimand transparent sensul ideilor si veneratia pe care Eminescu o simtea profund in constiinta sa. (Structura, semnificatii, limbaj artistic Poezia "Epigonii" este structurata in trei parti, primele doua fiind delimitate grafic de Eminescu printr-un rand de puncte de suspensie si aflate in antiteza istorica, artistica si etica. Ultima parte este o meditatie filozofica profunda si amara prin care Eminescu reflecteaza asupra conditiei omului in lume.

Prima parte se refera la trecutul meritoriu prin valoarea spirituala a zilelor "de aur a scripturilor romane", iar cea de a doua parte la prezentul decazut al poetilor cu "privirea scrutatoare ce nimica nu videaza". Compozitional, poezia exprima contrastul dintre credinta in ideal si caracterul vizionar din creatia pasoptistilor si creatia rece, sceptica a poetilor contemporani, iar finalul meditativ amplifica nefericirea poetului dezamagit de societatea contemporana sterila sufleteste, lipsita de idealuri marete si dominata de meschinarie. Pe de alta parte, poezia este o unitate a contrariilor, fiind alcatuita din trei specii literare distincte: o oda inchinata inaintasilor pasoptisti, care credeau in misiunea poetului si a poeziei de a contribui *la progres social, politic si moral, o satira virulenta la adresa poetilor contemporani, ale caror creatii sunt lipsite de marile idealuri, de credinta profunda in misiunea estetica si sociala a artei, precum si o meditatie filozofica, realizata in cea mai pura expresie romantica, incarcata de tristete si de nefericire. Partea intai - oda - este si ca intindere cea mai mare parte din poezie, dedicand generatiei trecute de scriitori unsprezece strofe. Poezia incepe printr-o privire retrospectiva si relevanta privind "zilele de aur a scripturilor romane", care-i trezesc poetului un sentiment de admiratie profunda, exprimat printr-o metafora inedita, urmata de un epitet dublu: "Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si Isenine". Principala calitate a creatiilor artistice anterioare este cugetarea, simtirea si fantezia entuziasta, redata de Eminescu prin metaforele "izvoare-ale gandirii" si "rauri de cantari", ceea ce-1 determina sa considere perioada anterioara a literaturii romane adevarate "Zile cu trei sori in frunte", metafora preluata din mitologia populara. in urmatoarele doua strofe, Eminescu enumera poetii care un scris "o limba, ca un fagure de miere", caracterizandu-i succint prin cele mai specifice particularitati artistice sau tematice: "Cichindeal gura de aur, Mumulean glas cu durere, / Prale firea cea intoarsa, Daniil cel trist si mic, / Vacarescu cantand dulce a iubirii primavara, / Cantemir croind la planuri din cutite si pahara, / Beldiman vestind in stihuri pe razboiul inimic. // Lira de argint, Sihleanu - Donici cuib de-ntelepciune /[] Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb". Respectul real si admiratia profunda pe care Eminescu le are pentru creatia pasoptistilor, care au pus bazele literaturii romane cu simtiri infiorate este demonstrat de atentia speciala pe care o acorda fiecarui poet in parte, sintetizand fie trasaturile operei, fie ale conceptiei literare. Ion Heliade Radulescu este preamarit pentru "Biblicele sale" si inclinatia pentru folclor, Cezar Bolliac pentru dragostea fata de "iobagul s-a lui lui lanturi de arama", Vasile Carlova pentru reprezentativa poezie patriotica "Marsul Ostirii Romane", iar Grigore Alexandrescu pentru poezia-manifest "Anul 1840". Altor poeti acorda Eminescu o strofa intreaga, exprimand astfel sincera veneratie pe care o simtea fata de stradania si contributia artistica a fiecaruia, insiruirea acestora fiind graduala si ascendenta valoric, construita intr-o viziune de proportii mitice. Dimitrie Bolintineanu este sugestiv reprezentat de una dintre cele mai sensibile si impresionante poezii, "O fata tanara pe patul mortii", cu care a si debutat ca poet, starnind elogiile contemporanilor. Poeziamanifest intitulata "Desteapta-te, romane", care este si imnul actual al Romaniei, il ilustreaza sugestiv pe poetul ardelean Andrei Muresanu, definit de Eminescu "Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet". Meritele incontestabile ale lui Costache Negruzzi sunt, in viziunea eminesciana, acelea de a se fi aplecat cu interes si pasiune asupra istoriei romanilor, stergand "colbul de pe cronice batrane" si reinviind "faptele crunte unor domni tirani, vicleni". Eminescu trimite, astfel, la una dintre cele mai valoroase opere din

literatura romana, care este si prima nuvela istorica, "Alexandru Lapusneanul".

Credinta lui Eminescu in menirea poetului de a exprima idealuri estetice este ilustrata printr-o aglomerare de antiteze, care pun in opozitie simtirile sufletesti si gandirile profunde ale generatiei trecute cu micimea caracterelor, amploarea viciilor, mediocritatea aspiratiilor care-i domina pe contemporani. Prin adresare directa, Eminescu ii venereaza pe predecesorii "pierduti in ganduri sante", care "convorbeati cu idealuri", in contrast cu epigonii, intre care se autoinclude si el, care "carpim cerul cu stele" si "manjim marea cu valuri". Poetul sacralizeaza sensibilitatea pura, neintinata a generatiilor trecute, apeland la metafore cu o mare forta ilustrativa: "Sufletul vostru un inger, inima voastra o lira", in antiteza cu generatia contemporana "ce simtirea simuleaza", privind "reci" la lumea in care traiesc. De aceea predecesorii pot fi considerati "vizionari", poezia lor militand pentru dreptate si adevar, creand astfel "zile de aur pe-asta lume de amar", Eminescu fiind magistral in planul expresiei artistice, prin aceasta antiteza metaforica. Ultimele trei strofe ale poeziei atenueaza accentele pamfletare, inlocuindu-le cu o profunda si amara meditatie filozofica. Aceasta secventa lirica incepe printr-un adevar universal-valabil, idee filozofica preluata de la Schopenhauer si anume ca existenta universala se defineste prin viata si moarte, aceasta dualitate existentiala manifestandu-se intr-o perpetua cicltcitate: "Moartea succede vietii, viata succede la moarte", acesta fiind singura lege care guverneaza omenirea. Din pacate, oamenii nu sunt constienti de valoarea vietii si o risipesc in minciuni si in iluzii, fiind superficiali si incapabili sa aprecieze esentele superioare ale existentei: "Oamenii din toate cele fac icoana si simbol; / Numesc sant, frumos si bine ce nimic nu insemneaza". in penultima strofa, Mihai Eminescu exprima propria conceptie despre creatia lirica prin definitia poeziei, pornind de la interogatia retorica "Ce e poezia?", pe care o concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt "icoane", ce innobileaza prin sensibilitate, emotie, "glasuri tremurate", mintea si sufletul omenesc: "inger palid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate, / Strai de purpura si aur peste tarana cea grea." Antiteza metaforica din finalul acestor versuri este tipic romantica si impresioneaza prin exprimarea emotionanta a crezului eminescian privind misiunea poetului si a artei sale. Strofa finala se constituie intr-un mesaj de ramas-bun adresat generatiei de poeti animati de idealuri marete si de sperante inaltatoare: "Ramaneti dara cu bine, sante firi vizionare". Pentru ei, desavarsirea estetica, gandirea profunda si simtirea poetica au fost principalele surse spirituale pentru a crea o lume a valorilor superioare, in care arta trebuie sa reflecte adevarurile vietii si are misiune modelatoare: "Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;". Societatea contemporana este interesata numai de aparente, fiind alcatuita din cabotini (care mimeaza talentul - n.n.), profitori, falsi intelectuali si patrioti ipocriti, idee exprimata printr-o antiteza din care reiese dezamagirea si amaraciunea poetului: "Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina, / Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina-". in ultimul vers, tristetea lui Eminescu atinge cotele nefericirii, deoarece valorile adevarate au fost inlocuite de impostura, de o lume a orgoliilor, decadenta si superficiala: "Toate-s praf Lumea-i cum este si ca^ dansa suntem noi". Punctele de suspensie accentueaza deprimarea poetului pricinuita de lipsa valorilor morale si a incapacitatii contemporanilor de a se infiora de aspiratii si idealuri superioare, care dau esenta profunda vietii. in studiul intitulat "Eminescu si poeziile lui" (1889), Titu Maiorescu afirma profetic ideea ca "Tanara generatie romana se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu", aducand ca prim argument talentul acestuia de "a turna in forma noua limba veche si-nteleapta" a predecesorilor.

Ipostaze ale naturii in poezia lui Eminescu si imagini paradisiace si toposuri edenice despre Mihai EMINESCU

Dupa unii exegeti ca Edgar Papu in Exegeza romantica• prima trasatura a spiritului romantic ar fi dragostea de natura sau regresiunea spre natura. Pentru romantici natura nu mai este un simplu element de decor ca la clasici. Romanticii ajung la sentimentul panteistic al contopirii depline cu natura. Dintre toti marii romantici Eminescu a avut un sentiment mai viu si mai puternic al naturii si a profesat o adevarata religie a naturii. La Eminescu natura este insasi materia in vesnica prefacere, schimbare si metamorfoza. Din Natura fac parte toate. La Eminescu si tavanele cosovite de ploi si zidurile igrasioase ale locuintei lui Dionis, intrata in circuitul naturii din nuvela Sarmanul Dionis•, si barba-nnoduri a batranului crai din Calin (file de povestE) si parul lung pana la calcaie al iubitelor, consemnand asa cum spunea Calinescu, adevaratele explozii vegetale. La Eminescu intalnim doua ipostaze mai importante ale naturii: prima ipostaza este cea a unei naturi salbatice si dezlantuite, primordiale, din care fac parte viziunile cosmogonice, vastele si ametitoarele perspective cosmice si calatorii interastrale, cum sunt zborul Luceafarului spre Demiurg si calatoria lui Dionis in luna. Tot din aceasta ipostaza mai fac parte o serie de toposuri edenice si de imagini paradisiace, care ne infatiseaza o natura luxurianta si virginala de inceput de lume. Asa este raiul pamantesc al Daciei in mijlocul caruia traieste zana Dochia din Memento mori•. Dochia locuieste intr-un palat de stanca inconjurat de paduri si dumbravi de aur, de argint si de arama cu scorburi de tamaie si cu flori uriase care cresc inalte cat copacii, raspandind miresme ametitoare. intr-o vale se afla un fluviu care formeaza mai multe insule. Pe malul fluviului pasc cai albi ca spuma marii. Doinind din frunza, Dochia cheama zimbrii si cerbii din paduri, apoi se urca intr-o luntre usoara de cedru, trasa de lebede, care pluteste pe apele repezi ale fluviului. AŽn zare se vede un munte inalt care strapunge cerul jumatate in., jumatate in infinita•, care este Kogaionul, muntele sacru al geto-dacilor. Zeii Daciei stau in jilturi de piatra si beau din cupe aurora• Tot aici intra paradisul selenar din nuvela Sarmanul Dionisa si mai ales cadrul edenic al Insulei lui Euthanasius din nuvela Cezaraa€•, despre care Mircea Eliade spunea in eseul sau Insula lui Euthanasiusa (1943) ca reprezinta cea mai desavarsita viziune paradisiaca din literatura noastraa€• si totodata o replica la Gradina Raiuluia•. Cealalta ipostaza este cea a unei naturi blande si domestice, familiare, care-i protejeaza pe indragostiti, o natura vazuta ca o casa a omului, ca un adapost al fiintei umane. Aceasta ipostaza se intalneste mai ales in poeziile scrise in metru popular: La mijloc de crodru desa•, Ce te legenia•, Revedere•. La Eminescu natura se afla intr-o relatie de stransa interdependenta cu dragostea. Poeziile despre natura ale lui Eminescu sunt in acelasi timp si poezii de dragoste. Natura formeaza cadrul larg si generos in care se desfasoara ritualul erotic.

Vorbeşte-ncet” este o creaţie lirică scrisă de poetul Mihai Eminescu, având structura unui sonet. Scrisă în anul 1876, poezia a fost publicată postum (după 1889). Sonetul este o poezie cu formă fixă alcătuită din 14 versuri, grupate în două catrene şi două terţine, având rimă îmbrăţişată, măsură de 11 silabe şi ritm iambic. Tema poeziei este dragostea, abordată printr-un monolog adresat. Mărcile lingvistice ale acestui tip de discurs sunt formele verbale la persoana I (“să pot”, “să te privesc”, “n-aş cere”) şi persoana a II-a (“vorbeşte”, “arată”, “rămâi”), formele pronominale la persoana I (“îmi”, “mea”, “meu”) şi persoana a IIa (“tăi”, “tău”, “ta”, “tu”, “tine”), substantivele la cazul vocativ (“Idol scump şi dulcea mea lumină”). Eul liric, prezentat în ipostaza unui îndrăgostit, se adresează elogiativ iubitei sale, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. Femeia apare ca o fiinţă angelică, cuminte, blândă, iar bărbatul ca o persoană fidelă, tandră, idealistă. Sentimentul de dragoste care îi aproprie pe cei doi este perceput ca o nevoie absolută, şi totodată un lucru inefabil. Ideile, sentimentele şi atitudinile autorului sunt exprimate cu ajutorul figurilor de stil: metafore (“lamura de miere”, “izvor de mângâiere”, “dulcea mea lumină”, “scumpe înger sfinte”), comparaţii (“vorba ta-i ca lamura de miere”, “pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna”), epitete (“încet”/”-ncet”, “scump”/”scumpe”, “dulcea”, “cuminte”), enumeraţie (“milă, dragoste, durere”). Deşi poezia eminesciană se încadrează în tiparul sonetului, ea încalcă regula ca nici un cuvânt să nu se repete (cu excepţia prepoziţiilor şi conjuncţiilor). Totuşi, cuvintele şi structura repetată sunt esenţiale în construirea poemului. Epitetul “scump” exprimă valoarea iubitei pentru îndrăgostit, sugerând atât preţuirea de care se bucură cât şi gingăşia ei. Epitetul “încet” creează cele mai expresive imagini, căpătând un sens diferit după acţiunea cu care este asociat. Alăturat verbului “(a) vorbi” în construcţia “vorbeşte-ncet”, asupra căruia autorul insistă de trei ori (î titlu, în primul vers, în versul al 12-lea), se referă la intensitatea tonului şi ritmul vorbirii, find un îndemn adresat iubitei de păstrare a intimităţii sentimentelor de afecţiune, dar şi o încurajare de pierderi în acel loc şi în acel timp, murmurul transportând îndrăgostiţii într-o lume atemporală şi aspaţială. Împreună cu verbul “(a) privi”, în construcţia “să te privesc încet”, capătă sensuri multiple, referitoare la durată (îndelung), atitudine (cu duioşie), calitate (cu atenţie, amănunţit). Imaginea lentorii subliniate de titlu şi prin dubla repetiţie (“vorbeşte-ncet”) este uşor paradoxală, deoarece încurajarea făcută nu primeşte răspuns pe tot parcursul poeziei şi nici nu este o urmare a unui fapt împlinit (iubita nu vorbeşte deloc în toată poezia), adică nu are o cauză anume. Poezia “Vorbeşte-ncet” are caracteristici comune cu alte creaţii lirice eminesciene, dar şi deosebiri. Asemenea sonetului “Vorbeşte-ncet”, poezia “Lacul” creează o imagine aproape imaterială a iubitei şi asociază sentimentul de dragoste cu un cadru intim, izolat, care permite reveria, un peisaj lent. Totuşi, cele două poezii se deosebesc prin cadrul spaţio-temporal (inexistent în “Vorbeşte-ncet”) şi “soarta” sentimentelor de dragoste (în “Lacul” sunt nesatisfăcute, pe când în “Vorbeşte-ncet” dar nu primesc răspuns). O poezia chiar mai asemănătoare cu “Vorbeşte-ncet” este “Atât de fragedă”, în care se regăseşte motivul angelităţii feminine, conturat prin figuri de stil: comparaţii (“te-asemeni/ Cu floarea albă de cireş”, “ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele eşti”, “Pluteşti ca visul de uşor”), metafore (“Abia atingi covorul moale”, “Mătasea sună sun picior”), epitet cromatic (“floarea albă”). Cu toate acestea, ca şi în “Lacul”, în

atât de fragedă” putem vorbi de o irealizare a imaginii (Ioana Emilia Petrescu), realizată prin sugestia perfecţiunii, himericului, inaccesibilităţi iubitei, neîmplinirii sentimentelor de dragoste. Foarte diferită de “Vorbeşte-ncet” este poezia “Floare albastră”, având în comun numai teme eminesciene obişnuite: motivul idealizării (“sufletul vieţii mele”, “dulce minune”) şi existenţa sentimentelor de dragoste dintre bărbat şi femeie. Precum în “Lacul”, în “Floare albastră” este descris un peisaj din natură (“codrul cu verdeaţă/ und-izvoare plâng în vale”, “lângă trestia cea lină/ şi sub bolta cea senină”), pe când în “Vorbeşte-ncet” descrierea lipseşte aproape total. În “Floare albastră” se insistă asupra intimităţii celor doi îndrăgostiţi (“de mi-i da o sărutare/ nime-n lume n-a s-o ştie”, “ne-om da sărutări pe cale/ dulci ca florile ascunse”) mai mult ca în “Vorbeşte-ncet”. Din nou, apare irealizarea imaginii, în “Floare albastră” fiind evidentă neîmplinirea sentimentelor de dragoste (“şi te-ai dus [....] ş-a murit iubirea noastră”), însă inaccesibilitatea iubitei nu mai este folosită ca procedeu. Iubitei îi este conturată o imagine mult mai vie, atât prin portretul fizic realizat (“de-aur părul”, “roşie ca mărul”) cât şi prin împlicarea în plan sentimental. În timp ce “Vorbeşte-ncet” insistă pe o imagine auditivă (“vorbeşte încet”), “Floare albastră” pune accent pe o imagine vizuală (“floare albastră”), ambele evidenţiate cu ajutorul unui epitet (“încet”, “albastră”). Cea mai importantă deosebire este că, în timp ce în “Vorbeşte-ncet” iubita nu vorbeşte deloc iar eul liric susţine un monolog, în “Floare albastră” iubita vorbeşte chiar mai mult decât iubitul. Imaginea finală a femeii nu este a unei fiinţe perfecte ci a unui om obişnuit, o persoană îndrăgostită, implicată într-o relaţie sentimentală neîmplinită. MELANCOLIE Poezia Melancolie este o meditatie romantica. 2. Pentru romantici, melancolia reprezinta o stare inrudita cu inspiratia poetica. 3. Eminescu exprima sentimentul acesta printr-o antiteza intre dizolvarea univer-sala si pustiirea sufleteasca a propriei fiinte. Tema Meditatia propriu-zisa se cladeste pe ideea mortii interioare a eului liric. Continutul Poezia este alcatuita din doua parti distincte: prima prezinta un peisaj dezolant, care are in centru imaginea unei biserici in ruina; in cea de-a doua parte este cuprinsa meditatia propriu-zisa asupra degradarii interioare a eului liric, si im-plicit, asupra trecerii timpului. Comentariul Melancolie este o meditatie in traditie romantica, alcatuita pe o metafora ampla, care asociaza peisajul desacralizat (biserica in ruina) si sufletul pustiit al fiintei poetice. Peste lume, in intregul ei, domneste timpul distructiv.

Incipitul poeziei este construit pe imaginea simbolica a lunii moarte, transcrisa in registrul narativ al visului: Parea ca printre nouri s-afost deschis o poarta, Prin care trece alba regina noptii moarta. Verbul (Parea...) care deschide poezia fixeaza emotia artistica intr-un plan oniric, ambiguizeaza intentionat imaginea unui cer receptat in stare de melancolie. Secventa deschide perspective interesante asupra dualismului fiintei - care traieste si moare totodata, sugestie inoculata prin dubla denotatie a lunii: regina si monarc. De aici decurge si structura textului. Universul lumii terestre, in consens cu moartea lunii, propune un peisaj dezolant si de totala distructie: Si tintirimul singur cu strambe cruci vegheaza, O cucuvaie sura pe una se aseaza,! [...] Biserica-n ruina Sta cuvioasa, trista, pustie si batrana. in plan denotativ, constructia iconica are, in mod vadit, sensuri simbolice, sugestiile pe care le propune fiind direct legate de ideea abandonului; ruina, batranetea si tristetea sunt trei dintre imaginile sfarsitului. in completare, epitetul cuvioasa accentueaza impresia de lacas solemn, de loc sacru, abandonat insa de lume. Cum toate epitetele trimit spre insusiri umane distincte, se poate afirma ca ele construiesc in plan denotativ imaginea batranetii resemnate, ceea ce se afla in relatie directa cu semnificatia generala a textului, anume ca insasi starea de melancolie, asemenea sfarsitului, presupune solemnitate, resemnare si sfintenie. Lucian Blaga chiar remarca linistea sacrala a acestei melancolii. Din perspectiva lui, meditatia melancolica a poetului pare asistata de o forta tainica si voievodala si vine din inadvertenta dramatica a realitatii fata de viziunea asupra naturii, adica este izvorata dintr-un dor subconstient. Parasita de lume, biserica isi pierde functia de lacas de reculegere, intra sub incidenta timpului, care mistuie materia: Nauntrul ei pe stalpii-i, pareti, iconostas,

Abia conture triste si umbre au ramas; Drept preot toarce-un greier un gand fin si obscur, Drept dascal toaca cariul sub invechitul mur. Aceasta imagine a descompunerii, obsesiv reluata, anunta moartea, caci, de fapt, surparea unei biserici presupune sfarsitul inevitabil al unui univers intreg. Dar imaginea bisericii abandonate si bantuite de demonul noptii reprezinta o proiectie a universului interior, in care de asemenea, timpul distruge incet legaturile cu viata. Poetul creeaza o comparatie indirecta intre desacralizarea lumii si pustiirea sa sufleteasca: in van mai caut lumea-mi in obositul creier, Caci, ragusit, tomnatec, vrajeste trist un greier./Pe inima-mi pustie zadarnic mana-mi tiu, Ea bate ca si cariul incet intr-un sicriu. Reluarea simbolului distructiv {cariul) creeaza o metafora revelatoare: viermele care roade lemnul si sufletul fiintei este de fapt timpul. Revelatia acestei permanente intrari in moarte nu este plasata intr-un context de tristete coplesitoare. Starea de melancolie include, pe langa elementele specifice meditatiei (reflectia calma, dorul neantizarii si tristetea spirituala), si o progresiva distrugere a emotiilor. Situat in postura unui observator senin, se autocontempla ca pe un peisaj mort: Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura /incet repovestita de o straina gura. Aceasta senina constatare se afla in acord cu imaginea bisericii peste care stapanesc cucuveaua si spiritul demonic al mortii, insa moartea lumii, ca si moartea lunii declanseaza lamentatii, misca inca sufletul eului liric. Luna este plansa si regretata:

O,dormi,o,dormi in pace printre faclii o mie Si in mormant albastru si-n panze argintie, In mausoleu-ti mandru, al cerurilor arc, Tu adorat si dulce al noptilor monarcl Si peisajul demonizat inca mai declanseaza jalea omeneasca: Clopotnita trosneste, in stalpi izbeste toaca, Si straveziul demon prin aer cand sa treaca, Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Doar universul interior nu mai emotioneaza pe nimeni; lumea sufletului s-a stins si, o data cu ea, au murit si emotiile, si sperantele, si visele: Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi tin la el urechea si rad de cate-ascult Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult. Acest act de instrainare denunta o suferinta profunda traita in amanunt, pana la anularea ei, pana la proiectarea ei intr-un context general - al destinului omenesc. Moartea interioara genereaza, de fapt, starea de melancolie, din care lumea intreaga pare pustiita, abandonata, muribunda. Sonetul III, "Cand insusi glasul..." , evoca, intr-un moment de inaltare sufleteasca, al "unei dulci evlavii", aceeasi imersiune in spatiul amintirii, mai neguros acum, mai intunecat, intr-o invocatie lipsita, din acest motiv, de certitudinea intruparii, a "desfacerii" din negurile reci ale timpului: "Cand insusi glasul gandurilor tace, Ma-ngana cantul unei dulci evlavii Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface?". Poezia are acum tonul de ruga aproape religioasa, de Orfeu care se adreseaza neantului pentru a-i reda fiinta iubita. "Negurile reci" e o metafora a Infernului sau pestera sufletelor moarte din mitologiile ebraice, Sheol, un taram al nelinistii totale, al tensiunii interioare profunde. Iubita ramane imateriala, aparand numai in chip selenar, ca o lumina de dincolo de nori: "Puterea noptii bland insenina-vei Cu ochii mari si purtatori de pace? Rasai din umbra vremilor incoace, Ca sa te vad venind - ca-n vis, asa vii!".

Ca si in sonetul anterior, iubita devine un eon, un inger pazitor, perceptibila in spatiul oniric: "Cobori incet... Aproape, mai aproape, Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,

A ta iubire cu-n suspin arat-o." Atingerea iubitei vine din aceeasi sfera abstracta, pecetluind despartirea ireversibila: "Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Sa simt fiorii strangerii in brate Pe veci pierduto, vecinie adorato!"