Opera Lui Titu Maiorescu

Opera lui TITU MAIORESCU

Andrei Ioana-Maria 1

Opera lui Titu Maiorescu

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele evoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1850) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare. Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. El face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neşters. Titu studiaza la Viena, unde traiește printre fii de nobili, el singur aproape sarac, sustinut baneste de B. D. Stirbei. Se dezvolta in el o mare vointa. La 19 ani își ia doctoratul in filosofie în Germania și apoi licenta în drept la Paris. Este, pe rand, profesor universitar, decan, rector, academician, deputat si minstru. Spre deosebire de toti prietenii lui politici, mosieri cu venituri sigure, el trebuie sa munceasca enorm pentru a se putea mentine. Titu Maiorescu a fost o personalitate impunatoare a societatii “Junimea”. A avut preocupari multiple in ceea ce priveste literatura si limba romana.

2

În cadrul literaturii a fost atat critic cultural, cat si literar. In calitate de critic cultural, Titu Maiorescu directioneaza atat limba si literatura, cat si civilizatia prin lucrarile sale. Pleda pentru autonomia esteticului, care se referea la faptul ca frumosul in arta nu depinde de categorii exterioare acesteia, ci de propriile sale legi. Aceasta atitudine este binevenita intr-o perioada in care literatura era confundata cu istoria sau politica. Analiza operei lui Titu Maiorescu este importantǎ nu numai pentru cǎ ne poate duce la valoarea exacta a unuia dintre cei mai de seamǎ critici români ,ci și fiindcǎ poate contribui la o mai precisa înţelegere a configuraţiei ideologice a epocii,cât și a contemporanilor sǎi ,dintre care unii s-au aflat – cel puţin o vreme- în strânsǎ colaborare cu el.Influenţa lui Titu Maiorescu a fost destul de mare în epocǎ,dar și dupǎ aceea. Analiza operei lui Maiorescu întâmpinǎ diferite dificultǎţi.Cea dintâi constǎ în faptul ca Titu Maiorescu a depus,jumǎtate de veac ,o activitate multilateralǎ ,ca profesor ,critic ,animator al unui cerc literar –„Junimea“- și al unei reviste –Convorbiri literare-ca audiat conferenţiar și ca om politic .În afarǎ de contribuţia sa în domeniul criticii literare ,el și-a expus parerea în controversatele ,pe atunci ,probleme ale limbii și scrierii ,în domeniul filozofiei ,al istoriei etc. Cea de-a doua dificultate este creatǎ de faptul cǎ posteritatea criticǎ –adversari și discipoli- au vǎzut în estetica maiorescianǎ un steag al „autonomiei esteticului“, al artei pentru artǎ ; și este destul de complicat astǎzi de a detașa din text o imagine proprie, nedeterminatǎ de imaginea pe care,vreme de cel puţin jumǎtate de secol , posteritatea a elaborat-o , fie pentru a contesta, fie pentru a o invoca drept zeu sau tutelar. „Maiorescu se ocupa de literatura românǎ din îndatorire de pionier, preferinţele lui erau pentru oratorie.Şi ,in fond ,el însuși ca polemist este un mare orator, cǎci polemica rezistǎ în opera scrisǎ prin arta de a desfǎșura argumentele,bune ori sofistice.“ ( G.Cǎlinescu) În «Arta prozatorilor români » Tudor Vianu ne spune despre Titu Maiorescu cǎ „Însemnǎtatea contribuţiei lui Titu Maiorescu în ordinea artei literare nu este cu nimic mai prejos de aceea pe care el a obţinut-o în atâtea alte domenii ale culturii naţionale.Sunt câteva orientǎri stilistice care devin imposibile îndatǎ ce,dupa 1867,Maiorescu publicǎ primele sale studii critice.Este adevǎrat cǎ aceste studii privesc in primul rând poezia liricǎ,înjositǎ în mai multe opere contemporane și a cǎrei îndrumare i se pǎrea criticului mai urgentǎ. Cercetǎtorul de azi este totuși bucuros sa afle, în primul volum al Criticelor ,unele reflecţii asupra prozei literare , analoage pâna la un punct acelora pe care Maiorescu le consacra liricii timpului sǎu.Nu ne gândim atât la consideraţiile închinate prozei în Direcţia Noua, care se menţin în generalitǎţi și se opresc, cu unele probleme de limbǎ,în vestibulul creaţiei literare.“

3

Cea mai importanta lucrare este “O cercetare critica asupra poeziei de la 1867”, prin care delimiteaza poezia de stiinta.El arata ca poezia nu-si gaseste “materialul” in natura, precum celelalte arte, ci se creeaza din cuvant. Acesta trebuie sa raspunda la anumite conditii pentru a destepta “imagini sensibile in fantazia auditoriului”. O cercetare critica asupra poeziei romane (1867)este un studiu al lui Titu Maiorescu ce are un puternic caracter didactic. Este urmarita aici o iniţiere în problemele generale ale artei, încercând-se explicarea elementară a fenomenului literar. Studiul se împarte în două capitole: I. Condiţiunea materială a poeziei şi II. Condiţiunea ideală a poeziei. I. Condiţiunea materială a poeziei (forma): În acest prim capitol Maiorescu porneşte de la disocierea, în spiritul filosofiei lui Hegel, dintre adevăr şi frumos. Adevărul, spune autorul, cuprinde numai idei pe când frumosul, exprimat prin arte, cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. În interiorul artelor, literatura are un statut singular pentru că, spre deosebire de artele care se fac cu ajutorul unui material concret (marmura, piatra - în sculptură, sunetele în muzică, culorile în pictură), literatura beneficiază de o dimensiune materială incertă - imaginile sugerate de cuvinte: "Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mehanică pentru ca să existe o poezie în genere, fie ea epică, fie lirică, fie dramatic, este ca să deştepte prin cuvintele ei imgini sensibile în fantezia auditoriului". Dacă discursul ştiinţific (denumit de Maiorescu proză) abstractizează, poezia, pentru a sensibiliza conştiinţa cititorului, trebuie să facă apel la imagini concrete prin intermendiul cuvintelor capabile să nască aceste tipuri de imagini. Poetul trebuie, aşadar, să aleagă cuvântul cel mai puţin abstract. Acest lucru se va putea face cu ajutorul figurilor de stil care vor avea tocmai această menire de a sensibiliza conştiinţa cititorului: epitete ornante, personificări, comparaţii. Din acest punct de vedere Maiorescu va defini şi condiţia unei poezii reuşite: originalitatea imaginilor sensibile şi modul de realizare. Va conta deci noutatea "veşmântului sensibil" (imaginile folosite) dar şi modul de realizare ("justeţea comparărilor). Al doilea capitol, Condiţiunea ideală a poeziei, se va ocupa de "fondul" literaturii (poeziei). Maiorescu spune că "ideea sau obiectul exprimat prin poezie este întotdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ţine de tărâmul ştiinţific..." Dacă ştiinţa se ocupă de morală, politică, filosofie, poezia va trebui să se ocupe de sentimente general umane ca iubirea, ura, mânia etc: "Poezia cere, ca o condiţiune materială a existenţei ei, imagini sensibile, iar ca condiţie ideală, simţămine şi pasiuni". Întregul studiu este elaborat în spirit critic întrucât aceste idei estetice sunt ilustrate de Maiorescu prin aprecieri şi exemple din litratura română şi universală. Astfel Maiorescu dă exemple concrete de ceea ce reprezintă, în viziunea sa, inadecavare la

4

spiritul poeziei: ritmul lent, excesul de diminutive etc., dar dă şi exemple de bună poezie românească (Mureşanu, Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu). Maiorescu are vocatie didactica si stie sa explice cu claritate, fara sa coboare nivelul informatiilor, si de aceea si este capabil sa intemeieze un sistem. Estetica sa nu da doar retete de creatie in legatura cu forma si fondul, ci impune o metoda, o atitudine riguroasa si critica intr-un moment in care literatura noastra moderna isi cladea temelia. În contra direcţiei de astăzi în cultura română(1868) este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a conştientizării unei crize a culturii române. Articolul, aparut in anul 1868, este o analiza lucida asupra civilizatiei romanesti, intemeiata, de la inceputurile ei de modernitate, pe un neadevar care a cuprins toate sferele vietii materiale si culturale: "Vitiul radical in toata directia de astazi a culturei romane, este neadevarul pentru a intrebuinta un cuvant mai colorat, neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public." Maiorescu face şi un istoric al crizei respective descriind progresul şovăitor al culturii române care, până la începutul secolului al XX-lea, înseamnă "barbarie orientală", după care vine "trezirea" din epoca paşoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epocă în care tinerii întorşi de la studii din Franţa şi Germania, aduc idei noi dar şi forme culturale noi care înseamnă, pentru Maiorescu, numai un "lustru cultural": "În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc". Maiorescu observă de fapt acea abundenţă de forme culturale străine care nu se potriveşte deloc fondului naţional. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forţată el fiind de părere că numai fondul esenţial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române. În anul 1872 publica studiul intitulat Direcţia nouǎ în poezia și proza românǎ care este structurat, aşa cum anticipă şi titlul, în două parti: poezie şi proză. Prima parte porneşte de la câteva întrebări referitoare la viitorul României, la cultura ţării şi la posibilităţile de continuare a ceea ce fusese început de câţiva scriitori. Răspunsul acestor întrebări, după cum afirmă Maiorescu "atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi", iar manifestarea acestei direcţii este literatura " în sensul cel mai larg al cuvântului" . Este prezentat apoi si contextul politic al vremii, unul tulbure, confuz si întunecat prin "tendinţele lipsite de princip". In acest cadru nesanatos işi face timid loc şi literatura,

5

incă nerecunoscută si "jună", dar cu un spirit "sigur şi solid". Aceasta dă astfel o speranţă pentru viitor, dar realitate poate deveni doar cu conditia de a fi inteleasă si primită de public, punându-se accent mai ales pe tineri. Prin cateva referiri la condiţia anterioară a literaturii româneşti se trece la noua direcţie ce e caracterizată de "simţământ natural", adevar, înţelegerea ideilor, valorificarea elementului naţional. G.Cǎlinescu afirma:„La 1872 ,când Titu Maiorescu scrie articolul Direcţia nouǎ in poezia și proza româna, literatura epocii era încǎ așa de nebuloasǎ ,încât tonul didactic se impunea. Însǎ vom vedea cǎ acum ,ca și întotdeauna , critica și estetica maiorescianǎ stau mâna în mâna.Criticul observǎ pe bunǎ dreptate valoarea Pastelurilor, îndreptǎţind-o numai prin „o simţire așa de curatǎ și de puternicǎ a naturii“ și printr-o „ limbǎ așa de frumoasǎ“.Citeazǎ și slaba poezie Rodica, încheind cu aceste consideraţii generale: „nicǎieri declamaţii politice,simţiri meșteșugite ,extazieri și desperǎri de ocazie ,pretutindeni concepţie naturalǎ și un aer rǎcoritor de putere și sǎnǎtate sufleteascǎ““. Comediile domnului Caragiale (1885) este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorinţa de a-l apăra pe I. L. Caragiale de atacurile din presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată prezenţei unei lumi de joasă speţă în piesele sale: oameni "viţioşi sau proşti", amor nelegiuit etc.). Pornind de la constatarea că tipurile şi situaţiile din sfera timpului, Maiorescu atrage atenţia că artistul recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică.. Aici, Maiorescu trateaza problema mediocritatii in arta. El sustine ca moralitatea in arta se deosebeste de cea din realitate si nu tine de aceleasi reguli. Afirma despre Caragiale ca el generalizeaza, incercand sa surprinda trasaturile etern valabile ale omului. Subiectul operei literare este luat din realitate, dar tratarea este ideal-artistica. Arta este o “finalitate fara scop”, ea nu serveste decat spiritului. Il face pe om sa se inteleaga in raport cu ceilalti si cu natura. Maiorescu vorbeste despre katharsis sau starea de inaltare spirituala. Omul este egoist, dar daca o opera literara il face sa-si uite pentru o clipa interesele proprii, atunci aceasta este o opera de valoare. Stratul social luat sub observaţie de Caragiale în aceste comedii este cel de jos, iar aspectele prezentate sunt tipice, există la toată lumea, autorul dramatic descoperind existenţa unei societăţi în toată veridicitatea ei, "sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat până în acel strat şi transformată într-o adevărată caricatură a culturei moderne." Tipologia personajelor este, de asemenea, diversă, caracterizată cu o intuiţie şi o fervoare critică de-a dreptul remarcabile. În studiul său, Maiorescu precizează faptul că societatea, împreună cu opinia publică, consideră drept trăsătură caracteristică a comediilor lui Caragiale trivialitatea, însă argumentele şi comparaţiile aduse pe parcursul articolului au întemeiat concluzia că în lumea artei nu poate fi vorba de "trivial", ci fiecare scriitor are dreptul său literar incontestabil.

6

Eminescu şi poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889, anul morţii lui Eminescu, şi este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei eminesciene. Aşadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene). Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia. În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoşani, a studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a murit în 1889. Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii inteligenţa, memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al filosofiei, al credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaştere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile ştiinţifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor şi al gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen Sylva). Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de societate. Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ , nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. În partea a doua a studiului consacratǎ operei lui Eminescu, criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei, socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa şi o face inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice şi frumuseţea limbajului, „semnul celor aleşi”. Observă că poetul a utilizat relativ puţine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” şi „Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalităţii liricii poetului de la Ipoteşti o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Muşatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor şi faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o perfecţiune aproape onomatopeică. În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeţie care a fost confirmată mai târziu, arătând că „pe cât se poate omeneşte prevedea”, literatura (poezia) românescă din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian. În anul 1906 publica Povestirile lui Sadoveanu și Poeziile lui Octavian Goga. Maiorescu face si un studiu al folclorului pe care il apreciaza foarte mult si-l considera o sursa de inspiratie si un model in acelasi timp. Studiul se numeste “Asupra

7

poeziei noastre populare” (1868). Aici lauda culegerea de poezii populare a lui Alecsandri. Maiorescu vorbeste despre caracterul anonim si colectiv al literaturii populare si apreciaza faptul ca opera nu e nicioadata a celui care a produs-o. In ceea ce priveste limba romana, Maiorescu isi exprima si de aceasta data parerea. In 1886 apare studiul “Despre scrierea limbii romane” in care impune scrierea fonetica, excluzand-o pe cea etimologica. De asemenea impune alfabetul latin si eliminarea celui chirilic. Alta probleme de limba care l-au preocupat au fost vocabularul si imbogatirea acestuia. Scrie studiul “Neologismele” (1881) in care sustine ca in limba nu trebuie sa apara cuvinte noi decat daca ele nu au sinonim si exprima o realitate noua. De asemenea sustine ca neologismele sa fie de origine latina pentru a putea fi asimilate mai usor. El angajeaza o polemica cu autorii “Dictionarului limbei romane” A. T. Laurian si Massim. Acestia auatineau purificarea limbii, adica eliminarea cuvintelor de alta origine decat cea latina. Maiorescu afirma ca acestea sunt de natura sa confere expresivitate si bogatie limbii si ca exista unele bine inradacinate in limba care nu pot fi schimbate foarte usor. Titu Maiorescu combate “stricatorii de limba” in doua studii polemice: “Betia de cuvinte” (1973) si “Oratori, retori si limbuti” (1902). In “Betia de cuvinte” tinta polemicii este “Revista contimporana” care lauda unii autori mediocri. Acestia, pentru a exprima o singura idee, foloseau o insiruire de sinonime fara rost. Titu Maiorescu ridiculizeaza discrepanta dintre forma si fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literara”. “Mai mult oferǎ Maiorescu în Beţia de cuvinte , unde ne este indicat cu toatǎ siguranţa nejunsul pe care unii din scriitorii timpului , moștenindu-l de la retorismul înaintaș,îl perpetuau in ignorarea noilor cerinţe ale momentului .”Beţia de cuvinte”este forma epigonica și degeneratǎ a retoricii.Ocupându-se astfel de elucubraţiile stilistice ale unui Pantazi Ghica.Maiorescu are ocazia sǎ noteze: “ În fantezia d-sale cea invǎpǎiatǎ adjectivele înoata cu grǎmada ,și d-sa pescuiește când pe unul când pe altul și-l aruncǎ fǎrǎ alegere în braţele vreunui substantive.Folosul acestei procedari literare este cǎ poţi petrece timpul cu variaţii asupra aceleiași teme , cu combinari și pernutǎri în marginea numǎrului de cuvinte date.Înţelesul rǎmâne același și uneori fraza câștigǎ”. (Beţia de cuvinte,1973,Critice I,p.235) În “Oratori, retori si limbuti”(1902) evidentiaza proprietatile fiecaruia: “Oratorul vorbeste pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi, limbutul pentru a vorbi”. El ridiculizeaza discursurile limbutilor din vremea sa, si anume ale parlamentarilor romani. Acestia vorbeau mult, folosind cuvinte abstracte, dar fara a transmite o idee clara. Un al treilea mare domeniu de care s-a ocupat Maiorescu a fost filosofia cuturii. El scrie studiul “In contra directiei de astazi in cultura romana” (1868) in care combate formele fara fond. Condamna faptul ca in cultura romana “s-au imitat si s-au falsificat toate formele civilizatiunii moderne”. Maiorescu se refera la faptul ca, din

8

dorinta de a copia universalitatea, romanii au creat unele institutii care nu sunt potrivite pentru societatea romana a vremii. Astfel, forma acestora era conform standardelor externe, dar nu aveau un fond de functionare. Aceste institutii pot fi periculoase datorita superficialitatii si mediocritatii care le caracterizeaza. Maiorescu nu era impotriva dezvoltarii culturii, dar considera ca in felul acesta nu se poate realiza un progres. Valoarea studiului consta in faptul ca el combate non-valorile si mediocritatea. George Calinescu afirma despre Titu Maiorescu ca “e intai de toate un mare polemist, care stie sa traga profit din imprejurarea de a trai intr-o lume inferioara nivelului sau, punand in valoare arta de a corecta si admonesta”. Enumera cele trei mari ideologii lansate de Titu Maiorescu: potrivirea intre fond si forma, inaugurarea spiritului critic si “asezarea criticii in marginile adevarului, adica descatusarea ei de orice constrangere din afara” si considera ca “aceste puncte dadeau un caracter negativ”. “Maiorescu un polemist de un talent inegalabil.Paginile criticului rǎmân un izvor mereu proaspǎt de plǎceri subtile, deși punctul lor de plecare ar fi fost pentru oricare altul de o dezolantǎ ieftinǎtate .Nu din surprinderea inepţiei iese humorul maiorescian,ci din altitudine ,din prefacuta rece cercetare a cauzelor rǎului ,dintr-o desfǎșurare savantǎ de forţe,din tonul pǎrintesc și suficient medical.Raportul între polemist și adversar e acela dintre o minte inaccesibilǎ și un lamentabil intelect,care trebe corijat ori admonestat , dupa cum e cazul.“( G.Cǎlinescu) Titu Maiorescu a avut preocupari vaste, acoperind multe domenii. Este autor de idei, cu un stil original, caracterizat prin spirit polemic, academic si ironic. De asemenea este primul critic literar si cultural, el directionand cultura in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Sub egida lui, s-a creat literatura marilor clasici. A stiut sa apecieze adevarata valoare a contemporanilor. A atras atentia asupra raportului cantitate-calitate, inclinand spre al doilea termen. Toate aceste mari realizari eclipseaza defectele celui ce a fost Titu Maiorescu.

9

Cuprins: • • •

Partea I.....Scurta biografie Partea II.... Descrierea operei Partea III....Încheiere

10

Bibliografie Titu Maiorescu, Critice I, Editura pentru Literaturǎ, București, 1967 Titu Maiorescu, Critice II, Editura pentru Literaturǎ, București, 1967 Tudor Vianu,Arta prozatorilor romani,Editura 100+1GRAMAR,Bucuresti,2000 • G.Calinescu: Istoria literaturii romane de la origini pana in present.Editura Vlad &Vlad .Craiova .1993 • http://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu • • •

11