Origini (ariel Roth).pdf

()RIGIi'JI SUNT

ŞTIINŢA

Si SCRIPTURA IRECONCIUABILE?

ARIEL A. ROTH

© 2013 - Editura Viaţă şi

Sănătate

Toate drepturile rezervate. Tidu în original: Origins - Linking Science and Scripture Coordonator: Norel Iacob Traducere: Cristian Husac Redactare: Cristinel Sava Corectură:

Lavinia Goran

Lectura manuscrisului: Florin Gheţu Tehnoredactare: Ovidius Ştefan Zanfu Copertă: Ovidius Ştefan Zanfu Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii

achiziţionate

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 3230020,0740 10 1034 Fax: 021323 0040 E-mail: [email protected] Site: www.viatasisanatate.ro Tipărit

la CN.!. "CORES!" S.A.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ROTH,ARIELA. Origini / Ariel A. Roth ; trad.: Cristian Husac. - Pantelimon: 2013 Bibliogr. Index ISBN 978-973-101-705-1 1. Husac, Cristian (trad.) şi Sănătate,

2

Viaţă

DEDICATIE J

Lui Lenore, Larry şi John; exemple extraordinare ale lucrării Creatorului

toţi,

CUPRINS DESPRE AUTOR

7 9

PREFAŢA

12

MULŢUMIRI

, ;::, ....l

O

~

s::

.-(

ÎNTREBARILE

:...;

O întrebare pers.istentă

14 32

2

47

:>

De unde a apărut viaţa? În căutarea unui mecanism al evoluţiei

64 82

4 5

De la complex la şi mai complex

97

f>

Originile omului

121

7

Alte întrebări de biologie

136

8

Mode în gândire Nu separat, ci împreună ORGANISMELE VII

FOSILELE Mărturiile fosile

154

9

Coloana geologică şi creaţia

169

10

187

11

Ce spun fosilele despre

evoluţie

ROCILE

Dovezi geologice în favoarea unui potop global

206 229

Probleme legate de timp

249

Câteva probleme legate de timpul geologic

282

12 13 14 15

296 304

17

Catastrofele majore

O EVALUARE A ŞTIINŢEI Ştiinţa:

ŞI

o întreprindere

Ştiinţa şi adevărul-

A SCRIPTURII extraordinară

câteva

întrebări

neobişnuit

16

318

18

334

19

Este ştiinţa în impas? Variante alternative între creaţie şi evoluţie

348

Câteva cuvinte de final GLOSAR DE TERMENI TEHNICI

379 390

20 21 22

INDICE GENERAL

396

Scriptura - ceva

Probleme legate de

Scriptură

CÂTEVA CONCLUZII

361

DESPRE AUTOR

A

riel A. Roth s-a născut în Geneva, Elveţia, şi a crescut în Europa, Caraibe şi America de Nord. Master în biologie şi doctor în zoologie, titluri obţinute la Universitatea din Michigan, a urmat o specializare suplimentară în geologie, matematică şi biologia radiaţiilor la diferite campusuri ale Universităţii din California. A detinut o serie de functii , , la diverse colegii si " universităti si , este membru al mai multor societăţi academice. După ce a servit ca şef al departamentelor de biologie din cadrul universităţilor Andrews şi Loma Linda, a fost numit director al Institutului de Cercetare în Geostiintă, , , din Loma Linda (California). Timp de 23 de ani, a fost redactorul revistei Origins. Cercetările sale au fost în domeniul zoologiei nevertebratelor şi al recifelor de corali vii şi fosile din Pacific şi Caraibe, unde a investigat efectele luminii şi ale pigmentului asupra ratei de creştere a recifelor de corali. Cercetările sale în diferite aspecte ale biologiei au fost finanţate de mai multe agenţii guvernamentale din Statele Unite, printre care şi Institutul National al Sănătătii , , si , Administratia " N atională Oceanică si , Atmosferică. A fost activ în controversa dintre evolutie si creatie din Statele Unite, " , servind în calitate de consultant sau martor pentru statele California, Oregon şi Arkansas. A efectuat numeroase expediţii paleontologice şi geologice în Australia, Noua Zeelandă, Europa şi America de Nord, în zone importante pentru controversa dintre creaţie şi evoluţie. În plus, a publicat peste o sută de articole atât în publicaţii ştiinţifice, cât şi în reviste populare şi a ţinut mai mult de o sută de prelegeri în toată lumea.

PREFATĂ ,

S

ă uneşti ştiinţa şi Scriptura este, în opinia unora, o sarcină imposibi-

lă. Cartea de faţă pune sub semnul întrebării această "imposibilitate", încercând să arate că dihotomia existentă între ştiinţă şi Scriptură nu este atât de solidă pe cât se presupune adesea şi că există o armonie rezonabilă între cele două. În discuţiile animate legate de corectitudinea ştiinţei şi a Scripturii, accentul se pune de prea multe ori pe un anume subiect specializat, cum ar fi modul în care viaţa ar fi putut apărea singură sau validitatea relatării biblice despre începuturi, însă problema originilor este cuprinzătoare, vizând începutul a aproape toate lucrurile. O problemă largă necesită o bază de evaluare la fel de largă. Acest volum încearcă să ofere o introducere în acest tablou mai larg. Adeseori, ne încredem în experţi specializaţi, care la rândullor se încred în alţi experţi specializaţi, toţi formulându-şi "viziunea asupra lumii" pe baza opiniilor prevalente, rară să fi avut vreo ocazie de a evalua imaginea de ansamblu, care în mod frecvent este luată ca fiind de la sine înţeleasă. Prea des tragem concluzii extinse pornind de la o bază de date îngustă, rară să ne dăm seama că, prin excludere, devenim părtinitori. Un sociolog priveşte un oraş dintr-o perspectivă diferită de cea a unui arhitect; totuşi ambii văd o parte a imaginii întregi. Acest scurt studiu încearcă să se "specializeze" în această manieră mai cuprinzătoare, evaluând diversele interpretări pe baza datelor ştiinţifice şi a Scripturii. Încercând să acopăr întregul tablou, am fost forţat de constrângeri practice să selectez un număr limitat de subiecte pe care să le aduc în discuţie. Am încercat să le aleg pe cele mai importante, şi anume pe acelea care reprezintă cea mai mare provocare pentru Scriptură şi pentru ştiinţă. Problemele

9

sunt abordate dintr-o varietate de perspective. Cartea începe cu istoria conflictului dintre ştiinţă şi Scriptură şi continuă cu analiza interpretărilor biologice, paleontologice şi geologice. Urmează evaluarea ştiinţei, a Scripturii şi a variantelor intermediare între concepţia creaţionistă a Bibliei şi modelul evoluţionist al ştiinţei. Sunt zeci şi zeci de alte subiecte pe care mi-ar fi plăcut să le tratez, dar, din păcate, nu pot scrie despre tot şi mulţi cititori îmi vor mulţumi că nu am încercat să fac asta! Una dintre premisele acestui tratat este că adevărul trebuie să fie logic, să aibă sens. Cu alte cuvinte, adevărul va rezista când va fi pus sub lupa cercetă­ rii; totuşi acea cercetare ar trebui să fie suficient de cuprinzătoare, încât să fie relevantă pentru problemele ridicate. Unul din aspectele dezamăgitoare ale omenirii este că, mult mai des decât am vrea să admitem, credem ce vrem noi să credem, nu ce spun datele. De aceea este atât de important ca, atunci când căutăm adevărul, să acordăm o atenţie specială celor mai solide ancore pe care le putem găsi şi să evităm să ne bazăm pe conjectură. Ca om de ştiinţă, eu iau ştiinţa foarte în serios. Ca unul care preţuieşte sensul existenţei şi religia, iau şi Biblia foarte în serios. În ultimul timp, au fost publicate multe cărţi care pun sub semnul întrebării creaţia, evoluţia sau opiniile înrudite. În această carte, ori de câte ori am avut posibilitatea, am încercat să realizez o sinteză mai constructivă. Acest deziderat este mult mai realizabil în partea a doua a cărţii. În acelaşi timp, am încercat să acord o atenţie specială evaluării critice. În majoritatea discuţiilor care se poartă în scris pe marginea acestui subiect, geologia este ignorată. Am încercat să suplinesc această lipsă discutând aspecte din acest domeniu neglijat. Volumul de faţă se axează adesea pe intersecţia dintre ştiinţă şi religie. Cititorul va descoperi rapid că există câteva uzuri ale unor termeni generali, cum ar fi ştiinţa şi religia, care pot fi derutante, iar înţelegerea lor precisă este importantă în cadrul discuţiei. Pentru a clarifica terminologia, adesea am identificat în text uzuri specifice. Termeni deosebit de importanţi sunt următorii: ştiinţă, ştiinţă naturalistă, ştiinţă metodologică, religie, Scriptură şi teologie. Aceştia sunt definiţi în glosarul de la sfârşitul cărţii. O parte din concluziile prezentate în tratatul de faţă nu se înscriu în linia acceptată de majoritatea oamenilor de ştiinţă. Cititorul este invitat să le evalueze pe baza datelor, nu a perspectivelor preconcepute. Noile concepte nu se formulează prin simpla aprobare a celor vechi. Câteva capitole (în special 4, 8, 10 şi 14) acoperă subiecte mai degrabă tehnice. Am încercat să le simplific cât mai mult cu putinţă, dar mă tem că e posibil să fie încă dificil de înţeles. Sunt importante, dar unora dintre cititori le 10

va fi mai de folos mal uşoare.

să citească

concluziile de la finalul lor şi

să treacă

la subiecte

Reprezintă această carte o abordare echilibrată? Este ea nepărtinitoare? Din nefericire, răspunsul la ambele întrebări este, probabil, negativ. Am facut eforturi speciale să fiu corect în raport cu datele, să acord o atenţie specială datelor celor mai demne de încredere, dar cine poate susţine că nu este absolut deloc părtinitor? Când vine vorba de interpretarea datelor, nu susţin cu niciun chip că am încercat să tratez echidistant toate opiniile. Această carte nu este o analiză a opiniilor predominante. Totuşi, în unele zone, nivelul de informaţii pe care le deţinem este atât de scăzut în comparaţie cu ce ne trebuie pentru a ajunge la nişte concluzii definitive, încât sunt analizate mai multe opţiuni. Ori de câte ori îmi cade în mână o carte nouă, unul din primele lucruri pe care le fac este să citesc capitolul final pentru a-mi da seama care este perspectiva autorului. O să vă scutesc de acest exerciţiu, dacă nu l-aţi facut deja. Concluzia mea este că există mult mai multe informaţii ştiinţifice care susţin Scriptura decât se presupune în general. Deşi, în mare parte, datele ştiinţifice sunt interpretate ca favorizând evoluţia, viziunea evoluţionistă asupra lumii este limitată şi lasă multe probleme, inclusiv pe cea a sensului existenţei, rară soluţie. Mi se pare că, atunci când ţinem cont de tabloul întreg, creaţia explică mai multe decât evoluţia. Opiniile despre origini care încearcă să combine porţiuni din creaţie cu porţiuni din evoluţie (capitolul 21) nu sunt foarte muJţumitoare. Le lipsesc o definiţie, precum şi certificare ştiinţifică sau biblică ori certificare din alte surse de informare. Sunt conştient că cei ale căror păreri diferă de ale mele vor considera abordarea mea neplăcută. Dacă sunteţi unul dintre aceştia, vă rog să-mi acceptaţi scuzele sincere. V-aş îndemna să continuaţi să studiaţi, să comunicaţi şi să contribuiţi la fondul de cunoştinţe al omenirii. Avem cu toţii multe de învăţat unii de la alţii.

c/.frielc/.f. ~th .(gma .(jnda, California martie 1997

II

MULTUMIRI ,

A

jutorul multor prieteni cu care am purtat discuţii întinse de-a lungul anilor a fost de o valoare inestimabilă. Toţi studenţii de la cursuri si , în special absolventii , au fost o sursă continuă de iluminare. Doresc să adresez mulţumirile mele speciale dr. Robert Brown, dr. Arthur Chadwick, dr. Harold Coffin, dr. Jim Gibson, dr. David Rhys şi dr. Clyde Webster pentru nepreţuitele lor observaţii. Katherine Ching merită o menţiune specială pentru ajutorul ei excelent în ce priveşte aparent interminabilele referinţe bibliografice. Următoarele persoane mi-au oferit sugestii înţelepte pentru manuscris sau părţi ale acestuia şi, de aceea, merită o menţiune specială: dr. Earl Aagaard, dr. John Baldwin, dr. David Cowles, dr. Paul Giem, dr. Thomas Goodwin, dr. George Javor, dr. Karen Jensen, dr. Elaine Kennedy, Glenn Morton, dr. Bill Mundy, dr. George Reid, dr. William Shea şi dr. Randy Younker. Ei nu au nicio responsabilitate pentru eventualele erori care s-ar fi putut strecura în exemplarul final sau pentru opiniile şi prejudecăţile exprimate în tratat, pentru care îmi asum întreaga răspundere.

'"

\..J

INTREBARILE

CAPITOLUL

o ÎNTREBARE

1

PERSISTENTĂ

Una este să ne dorim să avem adevărul de partea noastră şi alta să ne dorim în mod sincer să fim de partea adevărului. [CJV:,chard Whatelyl

C

J

omisia de Educaţie a Adunării Legislative a statului Oregon convocase o audiere publică în capitala statului, Salem. Sala încăpă­ toare era plină până la refuz şi a trebuit să se deschidă alte patru săli de şedinţă pentru a cuprinde mulţimea de spectatori interesaţi. În discuţie era predarea creaţionismului în şcolile publice din Oregon. Publicul larg era în proporţie covârşitoare în favoarea predării atât a creaţionismului, cât şi a evoluţionism ului, iar legislativul lua în considerare o lege nouă care solicita o poziţie echidistantă faţă de cele două puncte de vedere. Când m-am adresat comisiei, am subliniat că dezacordurile dintre creaţi­ onism şi evoluţionisr:ILl1J.L ţi.tLck date, ci dejllterpre.tarealQL Şi evoluţioniştii, şi creaţioniştii acceptă datele $iinţei, dar kj!lJe:k:gAif~iţ. De exemplu, evoluţioniştii susţin că structurile celulare, biochimia şi anatomia asemănătoare ale diferitelor feluri de animale şi plante se datorează unei origini evolutive comune, în timp ce creaţioniştii interpretează aceleaşi date ca reprezentând amprenta unui proiectant unic - şi anume Dumnezeu. După mai multe ore de discuţii, preşedintele comisiei şi-a prezentat remarcile conclusive. El a subliniat că, de fapt, discuţia nu-şi mai avea l-l

U R Il ; [ :\ I

\

\1

r r 1 .\. I~" r r r

rostul, întrucât creaţionismul pierduse în faţa ştiinţei acum aproape 100 de ani. În opinia lui, conflictul fusese rezolvat cu mult timp în urmă. Afirmaţiile sale ne-au făcut să ne întrebăm de ce se mai convocase, la urma urmei, o şedinţă publică. În calitate de vorbitor principal pentru punctul de vedere creaţionist, nu-mi venea să cred că dădusem greş! Şedinţa aceasta îmi reamintise puternica implicare emoţională pe care o presupune problema filosofică fundamentală a originilor noastre. Chestiunea în cauză nu a fost tranşată acum 100 de ani şi nu dă semne nici astăzi că s-ar apropia de rezolvare. De două secole există un conflict deschis între interpretările ştiinţifice şi Biblie, conflict ce reprezintă una din cele mai mari bătălii intelectuale ale tuturor timpurilor. Armele sunt condeiul şi cuvântul, iar câmpul de luptă este mintea umană; Această chestiune ne afectează imaginea de ansamblu asupra lumii, ne afectează modul în care înţelegem motivul existenţei noastre şi ne afectează speranţa de viitor. Nu este o problemă pe care să o dăm cu uşurinţă la o parte.

o ÎNTREBARE PERSISTENTĂ: CINE ARE DREPTATESTIINTA , , SAU SCRIPTURA? Ştiinţa,

probabil cea mai importantă realizare intelectuală a omenirii, impune pe bună dreptate un mare grad de respect. Când un om de ştiinţă se pronunţă, poate că nu este înţeles, dar are toate şansele să fie crezut. În mod frecvent, în sălile de judecată şi în reclame se apelează la teste ştiinţifice ca argument suprem. Ştiinţa, în combinaţie cu tehnologia, ne-a adus calculatoarele, modulele lunare şi ingineria genetică. A avut succes din plin 2 şi nu este necesar să mai insistăm asupra acestui lucru. Comunitatea ştiinţifică, o comunitate puternică de altfel, sprijină în general conceptul evoluţionist conform căruia universul şi viaţa s-au dezvoltat de la sine şi, în acelaşi timp, pune sub semnul întrebării ori ignoră conceptul unui Dumnezeu care a proiectat totul. Aceasta aduce comunitatea ştiinţifică în conflict cu cei care cred raportul istoriei Pământului prezentat în Scriptură (Biblie). Acest raport, privit de mulţi ca revelaţie istorică, Îl prezintă pe Dumnezeu drept Creator al tuturor lucrurilor şi îi oferă credinciosului o anume înţelegere a realităţii care îl ajută să-i gă­ sească sensul. În schimb, o evoluţie naturalistă (adică una care nu implică supranaturalul) tinde să reducă realitatea la concepte mecaniciste; în cuvintele lui Shakespeare, viaţa devine "un basm de furii şi de nerozie băznit de-un prost şi făr' de nicio noimă"3. I~

Dacă ştiinţa

Biblia în schimb este o carte rară egal în ce Se estimează că, până în 1975, s-au tipărit 2,5 miliarde de exemplare ale Bibliei şi că producţia anuală este de aproximativ 44 de milioane. Acest record depăşeşte de departe următorul rival, "cartea roşie" (compilaţie din citate ale lui Mao Zedong), care a avut un tiraj estimat la 800 de milioane de exemplare. Circulaţia acestei cărţi s-a îmbunătăţit extrem de mult în momentul în care, în China, a devenit practic obligatoriu să o ai în posesie. Alţi rivali de pe piaţa mai deschisă sunt The Truth That Leads to Eternal Lift [Adevărul care duce la viaţa veşnică] (peste 100 de milioane) şi Guinness Book ofWorld Records [Cartea recordurilor] (peste 70 de milioane)5. În prezent, distribuţia Bibliei depăşeşte de mai bine de 17 ori orice altă carte seculară. Adesea, Testamentele ori diverse cărţi din Biblie se tipăresc separat, sporind şi mai mult dominaţia Bibliei. Un episod important în conflictul dintre ştiinţă şi Scriptură îl constituie Iluminismul secolului al XVIII -lea, perioadă în care activitatea intelectuală s-a eliberat de convingerile religioase tradiţionale şi de Biblie. Iluminismul nu s-a dovedit a fi o soluţie la întrebările de bază ale omului privind originile sale şi originea tuturor celorlalte lucruri; şi nici nu a eliminat Biblia. În ultimele două secole, bătălia pentru Biblie s-a dat uneori în câmp deschis, alteori a fost mai puţin vizibilă, dar, în spatele acestui conflict, Biblia continuă să rămână cea mai căutată carte din lume. Dacă ar fi un mijloc de divertisment, i-am putea explica în felul acesta popularitatea, dar ea nu este nici pe departe distractivă - pe alocuri are mesaje dure, chiar aspre. Popularitatea ei are la bază, cel puţin în parte, încrederea pe care o generează prin sinceritate şi prin sensul pe care îl conferă. Având în vedere acceptarea la scară largă atât a ştiinţei, cât şi a Bibliei şi poziţiile contrastante pe care le adoptă fiecare, nu este surprinzător că există un conflict între ele. Mulţi se întreabă în mod sincer care este cea mai sigură sursă de adevăr. Vom discuta această chestiune într-o varietate de moduri în capitolele care urmează. Se discută uneori întrebări legate de originile fundamentale, cum ar fi originea lui Dumnezeu sau cea a universului, dar cu puţine dovezi şi cu şi mai puţine răspunsuri definitive. Nu vom stărui asupra acestor chestiuni, care, din lipsă de dovezi, trebuie să rămână încă supuse dezbaterii în momentul de faţă. Vom discuta însă pe larg valabilitatea relativă atât a conceptului evoluţionist al ştiinţei naturaliste, cât şi a conceptului creaţi­ onist descris în Scriptură. Există mai multe dovezi care privesc cele două modele. În aceste aspecte, studiul poate fi mult mai util. e

priveşte influenţa4 •

It.

puternică,

URI(;I~I-\I
.\.1<0111

uneori că şi creaţionismul, şi evoluţionismul se bazează pe - că niciuna dintre cele două teorii nu poate fi demonstrată. Într-o oarecare măsură, e adevărat, întrucât ambele sunt fundamentate pe evenimente unice din trecut, dificil de testat şi de evaluat. Însă credinţa noastră este mult mai sigură atunci când are la bază anumite dovezi. Da, cu totii , trebuie să avem un dram de credintă. , În mod normal, avem credintă , atunci când plantăm o sămânţă ori când zburăm cu avionul. Credem că normalitatea va prevala, însă această credinţă are la bază experienţe din trecut. În aceeaşi măsură, răspunsul nostru la chestiunea originilor nu ar trebui să se bazeze doar pe credinţă oarbă. Avem la dispoziţie un mare număr de dovezi care privesc răspunsul la întrebarea stăruitoare de mai sus: cine are dreptate, ştiinţa sau Scriptura? Se

afirmă

credinţă

CONTROVERSA6 Conceptele evoluţioniste există de multe secole, însă un punct de cos-a produs în 1859, când Charles Darwin şi-a publicat cartea On the Origin of Species by Means of Natural Selection, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Lift [Originea speciilor prin selecţie naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă]. Acest volum punea accentul pe evoluţie şi sugera un mecanism - selecţia naturală - prin care se dezvoltau forme de viaţă mai avansate. Reacţia la cartea lui Darwin a fost la început mixtă, dar, după câteva decenii, un mare număr de oameni de ştiinţă şi unii teologi au început să accepte o oarecare formă de evoluţionism. Au fost câţiva detractori ai ideilor lui Darwin, îndeosebi printre teologi şi biologi, inclusiv un grup notabil de cercetători de la Universitatea Princeton, care au adoptat păreri de compromis, între evoluţie titură

şi creaţie.

Deşi,

la început de secol 20, în Anglia a existat o oarecare rezistenţă împotriva teoriei evoluţiei, cea mai puternică împotrivire s-a născut în Statele Unite. Cel mai influent creaţionist al acelei perioade a fost George McCready Price (1870-1963), ale cărui numeroase cărţi puneau sub semnul întrebării atât evoluţia, cât şi valabilitatea coloanei geologice, care este folosită pentru a ilustra progresul evoluţionist. Pe parcursul anilor 1920, a existat un val de îngrijorare publică faţă de evoluţionsm şi mai multe state au promulgat legi care interziceau predarea evoluţionismului în şcolile publice. Una dintre ele a stat la baza celebrului proces Scopes 7 (numit uneori "procesul maimuţelor"), care a atras atenţia întregii lumi (Figura 1.1).John T. Scopes, profesor de biologie în micul oraş organizată

17

... :' I I \ ) i l !

i

( ) ! '\ ! \: I

j'. Î :: I

l' 1 i: '- l '. I

",:

Dayton, din statul Tennessee, a fost găsit vinovat de a fi predat evoluţionis­ mul; mai târziu, a fost achitat pe bază de vicii de procedură. Ambele tabere au pretins victoria şi doar puţini şi-au schimbat părerea. A urmat apoi pleiada obişnuită de cărţi, piese de teatru şi filme. De fapt, chestiunea de bază era mai degrabă care dintre cele două teorii (evoluţionismul ori creaţionismul) avea dreptate, nu îngrijorarea legală că Scopes ar fi încălcat legea. În 1968, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat că legile care interzic predarea evoluţionismului sunt neconstituţionale, dar nu pe baza răspunsului la întrebarea de mai sus, ci pe baza prevederii din Constituţia Statelor Unite conform căreia biserica şi statul trebuie să rămână separate. În Statele Unite nu există o religie de stat oficială, şi instanţa a argumentat că a interzice predarea evoluţiei ar însemna favorizarea instituirii religiei de către stat, violându-se astfel principiul separării stricte dintre biserică şi stat.

Figura 1.1. Sala de judecat~ arhiplină în timpul faimosului proces Scopes, din Dayton, Tennessee (SUA). In picioare, pledând, avocatul Clarence Darrow. Fotografie publicată prin bunăvoinţa Colegiului Bryan. După controversa privind legea antievoluţionism din Tennessee, a urmat o perioadă relativ liniştită, care a durat până în anii 1960, iar unii oameni de ştiinţă au prezis dispariţia concepţiilor biblice tradiţionale. Istoricul R. Halliburton,Jr., a prezis, în 1964, că"o renaştere a mişcării [creaţionis­ te] este foarte puţin probabilă"8. Teologul Cordon Kaufman scria, în 1971,

IX

că "Biblia nu mai are autoritate unică asupra omului occidental. Astăzi, ea a devenit un monument măreţ, dar arhaic. ( ... ) Numai în enclave rare şi izolate - şi, cu siguranţă, acestea dispar rapid pentru totdeauna - mai are ceva ce seamănă cu autoritatea existenţială şi importanţa de care s-a bucurat odinioară în mare parte din cultura noastră vestică."9 Însă dispariţia prezisă a Bibliei şi a creaţionismului nu s-a materializat, în mod cert nu în Statele Unite. Bisericile evanghelice conservatoare au crescut rapid în anii 1970 şi 1980, în timp ce confesiunile mai liberale au pierdut membri, uneori cu milioanele. În curând, creaţionismul a ieşit mai puternic ca oricând, datorită unei combinaţii de factori, printre care: (1) mulţi părinţi s-au înfuriat din cauza câtorva manuale de biologie de ciclu gimnazial, bine scrise, finanţate de guvern, care au pus accentul pe subiecte controversate - cum ar fi educaţia sexuală şi evoluţia - într-o manieră ofensatoare din punctul lor [al părinţilor] de vedere; (2) o carte scrisă de doi creaţionişti, John C. Whitcomb şi Henry M. Morris, intitulată The Genesis FlooJlo [Potopul din Geneza] (care se bazează parţial pe ideile lui George McCready Price) s-a bucurat de o largă circulaţie şi de o puternică susţi­ nere din partea conservatorilor religioşi; (3) două gospodine influente din sudul Californiei, Nel1 Seagraves şiJean Sumrall, au influenţat Comisia de Educaţie a statului California să solicite statut egal pentru creaţionism şi evoluţionism. Mai târziu, decizia a fost modificată ll . Din moment ce California este, probabil, cel mai influent stat din Statele Unite, publicitatea de care s-a bucurat această acţiune a încurajat şi în alte state o pletoră de iniţiative legislative de a oferi atenţie egală creaţiei şi evoluţiei. În anii care au urmat, au fost introduse zeci de legi similare în legislaţia statală din Statele Unite 12 • Una din problemele majore care alimentează focul disputei este aceea că ştiinţa nU se preocupă de moralitate, şi mulţi percep evoluţia ca punând sub semnul întrebării Biblia, care este profund preocupată de standardele morale. Din această cauză, predarea evoluţiei este percepută ca o provocare la adresa standardelor tradiţionale de conduită. Aceasta nu înseamnă că oamenii de ştiinţă nu sunt morali. Mulţi dintre ei sunt modele de corectitudine, însă moralitatea nu constituie o preocupare nici pentru ştiinţă, nici pentru teoria evoluţionistă, iar părinţii sunt îngrijoraţi când, la clasă, evoluţia se prezintă ca având autoritate asupra Bibliei şi asupra moralităţii ei. Un studiu cantitativ asupra prezenţei creaţionismului şi a evoluţionismului în manualele de biologie de ciclu gimnazial din Statele Unite, din 1900 până în 1977, arată o creştere generală a spaţiului alocat prezentării ambelor teorii, deşi

19

evoluţionismul domină13.

Iar interesul public deja creat pentru acest subiect a fost amplificat şi de faptul că bine-cunoscutul creaţionist Duane T. Gish călătoreşte prin Statele Unite, câştigând multe dispute cu evoluţioniştii în fata , unor asistente , numeroase din mediul universitar14. Atunci când Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărât că predarea evoluţionismului nu poate fi interzisă, noua abordare a creaţioniştilor a fost aceea de a încuraja predarea atât a creaţionismului, cât şi a evoluţio­ nismului. În 1978, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat şi această abordare ilegală, din nou pe baza aceleiaşi prevederi constituţionale menţionate mai devreme, care stipula că guvernul trebuie să rămână neutru în privinţa chestiunilor religioase. Curtea a decis însă că este legal ca în şcolile publice să fie prezentate aspectele ştiinţifice ale alternativelor la evoluţie, precum şi dovezi ştiinţifice împotriva evoluţiei. Aceasta i-a încurajat pe creationisti stiintific", care nu mai pune atât , , să promoveze "creationismul " , de mult accentul pe aspectele religioase ale creaţiei. Evoluţioniştii au răspuns, declarând că creaţia nu este ştiinţă şi că principiul separării bisericii de stat ar trebui să ţină creaţionismul departe de şcolile publice, în special când vine vorba de orele de ştiinţe. De-a lungul anilor, argumentaţia s-a schimbat radical, fiind puternic influenţată de hotărârile Curţii Supreme. În anii 1920, când predarea evoluţiei era în afara legii, evoluţioniştii au apelat la principiullibertă­ ţii academice pentru a încuraja introducerea evoluţiei în curriculum. În anii 1980, când creaţioniştii au încercat să introducă creaţia în programa şcolară, evoluţioniştii nu au mai pomenit nimic de libertatea academică, creaţioniştii fiind cei care o promovau acum. Bătălia s-a mutat de la corpurile legislative ale fiecărui stat la consiliile şcolilor şi la profesori, care, în Statele Unite, au o autonomie considerabilă. Adesea, profesorii sunt prinşi într-o dispută între părinţii care sunt gata să dea în judecată sistemul de învăţământ public pentru predarea religiei şi cei care nu doresc ca ştiinţa seculară să distrugă convingerile religioase ale copiilor lor. Un profesor povestea că, atunci când predă evoluţia, se asigură că adună toate fişele de lucru ale elevilor, astfel încât părinţii să nu ştie ce le predă 1s . Uneori, virulenţa luptei aproape ca depăşeşte imaginaţia. Creaţioniştii vorbesc adeseori înainte de a verifica faptele, prezentând în mare parte informaţii eronate, inclusiv istoria fictivă a mărturisirii pe care Darwin ar fi Îacut-o pe patul de moarte cu privire la exactitatea Bibliei 16 . Evoluţioniştii îi împroaşcă pe creaţionişti cu termeni depreciativi, numindu-i "şarlatani care-şi servesc propriile interese"1? şi folosind multe alte apelative peiorati20

()I~ICL'\J\I·:ll·[

.\.

]{()1l1

ve. Într-o dezbatere cu un creaţionist, un geolog australian şi-a pus mănuşi izolante şi, luând un fir electric sub tensiune, l-a invitat pe adversar să se electrocuteze 18 • Publicitatea generată de această dispută a contribuit la răs­ pândirea creaţionismului până în colţurile îndepărtate ale Pământului; nu mai este un fenomen limitat la Statele Unite sau la Anglia. În zeci de ţări s-au format societăţi creaţioniste, îndeosebi în Europa şi Orientul Îndepărtat, cu oarecare reprezentare şi în Australia, America de Sud şi Mrica 19 • În Statele Unite, sondajele de opinie în ce priveşte originile omenirii si pe evolutionistPo. au dus la rezultate care i-au surprins si , pe creationisti, ", " Comunitatea academică, în special oamenii de ştiinţă care sprijină evoluţia, a fost uimită să descopere că numai aproximativ 10% din publicul larg urma modelul evoluţionist ştiinţific naturalist (fără Dumnezeu), în timp ce aproape jumătate din cei intervievaţi credeau într-o creaţie recentă, cu mai puţin de 10 000 de ani în urmă, cel puţin în ce priveşte omul. Alţii aveau păreri de mijloc (Tabelul 1.1). Unii oameni de ştiinţă se întreabă cum se face că, după mai bine de un secol de educaţie evoluţionistă, atât de puţini oameni urmează această doctrină. Am auzit oameni de ştiinţă care-şi exprimau îngrijorarea cu privire la slaba lor abilitate de promovare a evoluţionismului şi la necesitatea de a-şi îmbunătăţi predarea. După pă­ rerea mea, nu capacitatea lor de promovare e problema. Oamenii de ştiinţă sunt profesori buni, iar manualele excelente concepute de ei prezintă foarte bine evoluţia. Problema este că evoluţioniştii au un produs care nu este uşor de vândut. Multora le e greu să creadă că omul şi toate formele com1982

1991

1993

1997

1999

2001

Dumnezeu i-a creat pe oameni în ultimii 10000 de ani

44

47

47

44

47

45

Oamenii s-au dezvoltat de-a lungul a milioane de ani, însă Dumnezeu a canalizat procesul

38

40

35

39

40

37

Oamenii s-au dezvoltat de-a lungul a milioane de ani. Dumnezeu nu a fost implicat

9

9

11

10

9

12

Nicio opinie

9

4

7

7

4

6

ORIGINE

Tabelul 1.1. Convingerile adulţilor din Statele Unite cu privire la originea lor. Cifrele reprezintă procentajele obţinute la sondajele GalIup efectuate în anii 1982,1991,1993, 1997,1999 şi 2001.

21

plexe de viaţă care îl înconjoară, precum şi un Pământ şi un univers atât de adecvate pentru menţinerea vieţii, s-au organizat singure. De asemenea, capacitatea noastră de a gândi, de a percepe, de a spera şi de a ne îngrijora, printre multe alte însuşiri, pare să fie ceva mai mult decât un simplu proces evolutiv mecanicist. Toate acestea alimentează bătălia privind originile.

RĂZBOI PE MARGINEA RĂZBOIULUI Chiar există un război între ştiinţă şi Scriptură? La urma urmei, ar fi inutil să încercăm să soluţionăm un conflict inexistent. În această chestiune, opiniile diferă radical. Problema este strâns legată de întrebarea persistentă de mai sus - Cine are dreptate: ştiinţa sau Biblia? Dacă oricare din ele ar fi falsă, atunci nu ar mai exista niciun conflict. Unora li se pare că religia se retrage complet din faţa autorităţii ştiinţei; prin urmare, nu există niciun conflict. Pentru cei care cred într-un Dumnezeu a cărui Scriptură este autoritară, o astfel de gândire este inacceptabilă. Unii selectează părţi din ştiinţă şi părţi din Scriptură în încercarea de a rezolva conflictul. Procedând astfel, nu fac decât să nege autoritatea ambelor. Alţii rezolvă conflictul negând validitatea sau importanţa atât a ştiinţei, cât şi a Scripturii, considerând că ele au foarte puţine de spus în legătură cu întrebările vitale legate de existenţă şi de sensul ei. Argumente atent ticluite şi o terminologie vagă nu fac decât să arunce şi mai multă confuzie asupra acestei probleme. Stephen J. Gould, eminentul evoluţionist de la Universitatea Harvard, nu vede un război între ştiinţă şi religie (nu Biblie), care, în opinia lui, nu intră în conflict una cu alta, deoarece "ştiinţa se ocupă de realitatea faptică, în timp ce religia se luptă cu moralitatea umană"21. Opinia este reluată de istoricul David Livingstone: ,,Acest model al războiului [între religie şi ştiinţă] a fost demontat cu precizie chirurgicală de un întreg detaşament de istorici revizionişti."22 Adeseori, pentru imaginea aceasta a războiului care s-a creat, aceşti istorici dau vina pe două cărţi importante publicate acum 100 şi ceva de ani: History ofthe Conflict Between Religion and Science [Istoria conflictului dintre religie şi ştiinţă], de John William Draper (1811-1882), şi A History of the Waifare of Science With Theology in Christendom [O istorie a războiului ştiinţei cu teologia în creştinism], de Andrew Dickson White (1832-1918)23. Draper, care a abandonat religia familiei lui, a scris o carte extrem de populară, în care sublinia modul în care biserica, în special Biserica Romano-Catolică, a fost inamicul ştiinţei. El a evidenţiat antagonismul dintre religie şi ştiinţă, considerându-l extrem de important - de fapt, "cea mai importantă

dintre toate problemele actuale"24. White, la fel, s-a răzvrătit împotriva educaţiei lui religioase. Fiind cel dintâi preşedinte al Universităţii Cornell, prima universitate declarat secularizată din Statele Unite, a avut de înfruntat o puternică opoziţie religioasă. White a întărit teza lui Draper, conform căreia religia şi, în mod deosebit, teologia înăbuşeau adevărul. Şi Draper, şi White şi-au consolidat argumentaţia punând accentul pe faptul că biserica medievală adoptase opinia că Pământul e plat. În mod bizar, acuzaţia aceasta cu privire la eroarea bisericii era ea însăşi o eroare. Biserica medievală nu credea că Pământul este plat25 , însă acuzaţia că ar fi crezut acest lucru a servit la întărirea impresiei că religia este greşită. Draper şi White au creat "un corp de cunoştinţe false consultându-se reciproc, în loc să analizeze dovezile"26. Argumentul falacios al Pământului plat s-a răspândit în multe manuale din Statele Unite şi chiar din Anglia. Cristofor Columb este înfăţişat ca eroul care a cutezat să lupte cu dogma bisericii, navigând ca să descopere America fără a cădea de pe marginea Pământului plat. Din fericire, se fac eforturi pentru a îndepărta această eroare din rapoartele istorice, dar ea continuă să aibă mulţi aderenţi. Uneori ne consolăm meditând la greşelile altora. Celebrul gânditor european Ludwig Wittgenstein exprimă această tendinţă în ce priveşte istoria în general: ,,0 generaţie o înţelege greşit pe o alta şi o generaţie meschină le înţelege greşit pe toate celelalte în propriul ei mod josnic."27 Clişeul Pământului plat, aplicat trecutului, ne poate face să credem că gândirea noastră este cu mult superioară celei a generaţiilor trecute, dar folosirea lui nu face decât să certifice, de fapt, lipsa noastră de informaţii. Istoricul Jeffrey Burton Russel, de la Universitatea din California, filiala din Santa Barbara, comentează cu mare perspicacitate că "premisa superiorităţii opiniilor «noastre» în faţa celor ale culturilor mai vechi este cea mai încăpăţânată varietate remanentă de etnocentrism."28 În controversa evoluţionism-creaţionism, este necesar să nu trecem cu vederea prejudecata presupusei superiorităţi a opiniilor noastre. După cum o ilustrează Draper şi White, dispreţul nostru pentru ideile mai vechi ne poate duce pe căi străine şi greşite. Recunosc progresul nostru în ce priveşte cunoştinţele, însă aş dori şi să avertizez asupra faptului că înclinaţia noastră de a critica aspru trecutul presupune că, în viitor, siguranţa cu care astăzi facem nişte afirmaţii ar putea fi considerată o nerozie. Ceea ce pare a fi progres (adevăr) astăzi ar putea foarte bine să fie interpretat ca eroare de generaţiile viitoare. Ne întoarcem la întrebarea dacă există într-adevăr un război între ştiinţă şi religie. Fără o definire precisă a termenilor, disputa aceasta nu poate fi rezolvată. O carte recentă, intitulată 1s God a Creationist?29 [Este

Dumnezeu creaţionist?], susţine că Dumnezeu nu este creaţionist, deoarece creaţia nu este un concept biblic! Unii care cred că viaţa a fost creată de Dumnezeu de-a lungul unor perioade îndelungate de timp îşi zic "creaţionişti", dar denumirea aceasta nu reprezintă nici conceptul biblic al creatiei, nici sensul obisnuit al termenului "creationist". Am putea elimina , , , metafora războiului modificând definiţia termenilor, însă acest procedeu ar fi analog cu eliminarea unei infracţiuni prin legalizarea ei; totuşi, chiar şi procedând astfel, problema infracţiunii rămâne. Redefinirea termenilor poate fi ceva de suprafaţă. Nu putem crea unitate între măcelari şi vegetarieni doar dându-Ie nume diferite! În încercările de a rezolva tensiunile dintre stiintă , " si Scriptură, aceiasi , termeni sunt folositi , în moduri diferite şi derutante. De exemplu, White era de părere că ştiinţa poate fi reconciliată cu religia, dar nu şi cu teologia. În mod asemănător, unele persoane acceptă o formă de religie, dar neagă validitatea Bibliei, chiar dacă aceasta este la baza majorităţii religiilor din lumea occidentală. Termenul religie poate avea sensuri diferite, mergând de la a te închina lui Dumnezeu până la a te dedica secularismului. Până acum, nu s-a ajuns la un consens privind o terminologie precisă, însă una laxă nu poate rezolva un conflict care trece cu mult dincolo de simple chestiuni de semantică. Chiar dacă Draper şi White greşeau în ce priveşte conceptul unui Pământ plat, probabil că aveau dreptate în privinţa unui război între ştiinţă şi religie, şi în mod deosebit între ştiinţă şi Scriptură. Istoria este plină de exemple de astfel de confruntări şi, în mod indiscutabil, există un conflict între interpretările evoluţioniste generale ale ştiinţei şi concepţia creaţi­ onistă a Bibliei. În mare parte, cartea de faţă se ocupă de acest conflict. William B. Provine, istoric al biologiei de la Universitatea Cornell, care susţine evoluţia, are următoarele comentarii de bun-simţ cu privire la unele dintre ramificaţiile acestui conflict, aşa cum a evoluat el în Statele Unite: "Oamenii de ştiinţă lucrează în strânsă legătură cu liderii religioşi pentru a lupta împotriva introducerii creaţionismului în sălile de clasă ale şcolilor publice. Teologii şi liderii religioşi liberali, care de asemenea proclamă compatibilitatea religiei cu evoluţia, ajung să aibă această poziţie greu de crezut pe două căi. Mai întâi, ei se delimitează de interpretările tradiţio­ nale ale prezenţei lui Dumnezeu în lume, unii ajungând până acolo, încât devin atei în adevăratul sens al cuvântului. În al doilea rând, ei refuză pur şi simplu să înţeleagă biologia modernă evoluţionistă şi continuă să creadă că evoluţia este un proces deliberat. Ni se înraţişează acum întreg spectrul evoluţioniştilor atei şi al teologilor liberali, al căror mod de înţelegere a procesului evolutiv este un nonsens demonstrabil, unindu-şi

O!\!CL'\I -

.\RIII\.

Hm

II

forţele cu ACLU [American Civil Liberties Union - n.a.] şi cu cele mai înalte instanţe din ţară pentru a-i ciomăgi pe creaţionişti, care sunt prinşi din ce în ce mai mult la strânsoare. Biologia evoluţionistă, aşa cum este predată în şcolile publice, nu prezintă nicio dovadă a vreunei forţe care să acţioneze cu vreun scop, lucru profund tulburător pentru creaţionişti. Şi totuşi, în instanţă, oamenii de ştiinţă susţin că niciun aspect al biologiei evoluţioniste nu este incompatibil cu o religie rezonabilă, opinie sprijinită, de asemenea, de teologii liberali şi de lideri religioşi de diverse confesiuni. Creationistii nu numai că nu reusesc să impună predarea , , , «stiintei creatiei» în scoli, dar nici măcar nu pot convinge sistemul J'uri" , , dic că evoluţia este în vreun fel în antiteză cu religia; practic, instanţele clasifică opiniile lor religioase ca fiind teribil de greşite. Nu e de mirare că adepţii creaţionismului (cam jumătate din populaţie!) sunt frustraţi din cauza sistemului şi îşi doresc un timp egal dedicat convingerilor lor, sau cel puţin să fie scutiţi de ciomăgeala cu evoluţia."30 Nu există nici cea mai mică îndoială că există un conflict, de multe ori într-o tabără grupându-se evoluţioniştii şi teologii liberali pentru a nega validitatea raportului biblic al creaţiei, iar în cealaltă tabără, creaţioniş­ tii şi teologii conservatori, pentru a o afirma. În mare parte, conflictul gravitează în jurul întrebării legate de autoritatea ştiinţei şi a Scripturii: Care din ele are autoritate mai mare? Însă conflictul se mută repede la probleme mai punctuale, cum ar fi: Este raportul biblic al creaţiei un mit? Este evoluţia doar o teorie? Există interpretări alternative ale naraţiunii creaţiei biblice? Este posibil un compromis între creaţie şi evoluţie? În capitolele care urmează, vom trata acest set complex de întrebări din mai multe perspective.

CE SE ÎNTELEGE PRIN CREATIE SI EVOLUTIE?

,

Deşi

'"

multe concepte vor deveni mai clare pe măsură ce vom intra în detalii în capitolele următoare, ar fi utilă totuşi, în acest moment, o clarificare a concepţiilor de bază. Accepţia uzuală a termenului creaţie o reprezintă modelul biblic. În raportul creaţiei, un Dumnezeu atotputernic pregăteşte Pământul pentru viaţă şi creează diferitele tipuri de organisme vii în 6 zile a câte 24 de ore, fiecare zi fiind descrisă cu propria seară şi propria dimineaţă. Această creaţie pare să fi avut loc cu mai puţin de 10000 de ani în urmă, după cum o sugerează cronologia biblică a primelor generaţii de oameni; Biblia nu se ocupă totuşi în mod direct de problema unei date precise pentru creaţie.

Unii creaţionişti cred că şi universul a fost creat în timpul săptămânii creaţiei, în timp ce alţii cred că acesta a existat cu mult înainte de acel moment şi că doar lumea locuibilă a fost creată în timpul săptămânii creaţiei. În raportul biblic, accentul cade mai mult pe crearea vieţii în sine şi pe factorii importanţi pentru viaţă, cum ar fi lumina, aerul şi uscatul. Legată de această creaţie, este o catastroÎa mondială - potopul din Geneza - care a îngropat numeroase organisme regăsite acum în straturile fosilifere ale Pământului. Acest potop explică mărturiile fosile în contextul unei creaţii recente şi, ca atare, este un element important al conceptului biblic de creaţie 1 !. Termenul evoluţie are multe sensuri. Unii îl echivalează cu schimbă­ rile mărunte în ce priveşte dimensiunile, culoarea etc., care se întâlnesc la fiinţele vii, însă atât creaţioniştii, cât şi evoluţioniştii le recunosc ca pe o variabilitate biologică normală. Sensul mai general al termenului se referă la dezvoltarea diverselor forme de viaţă de la simple la complexe. De regulă, conceptul se extinde, incluzând, de asemenea, originea vieţii şi dezvoltarea universului. Este o abordare mecanicistă a întrebărilor legate de origini. De obicei, Dumnezeu nu este implicat în niciun fel ca factor explicativ. Dezvoltarea se produce într-o manieră naturalistă, în conformitate cu modul obişnuit în care înţelegem noi principiul cauzei şi efectului. În scenariul evoluţionist, universul s-a format din cauze naturale cu multe miliarde de ani în urmă. Formele simple de viaţă au apărut spontan pe Pământ în urmă cu miliarde de ani, iar formele avansate de viaţă au evoluat din cele simple, în special în ultimele sute de milioane de ani. Există multe variaţiuni pe această temă generală 32 • Între cele două teorii majore (creaţionism şi evoluţionism), se află o mare varietate de concepte care încorporează de obicei părţi din amândouă. Au denumiri diverse, cum ar fi: evoluţie teistă, creaţie progresivă ori evoluţie deistă. Aceste modele resping concepţiile pur mecaniciste, cum ar fi evoluţia. Susţin o dezvoltare progresivă a vieţii, care adesea implică acţiunea unui anumit tip de Dumnezeu, însă resping raportul biblic al unei creaţii recente. Câteva din aceste concepţii sunt discutate în capitolul 21.

CONFLICTUL SI , ACURATETEA , Probabil că cel mai pitoresc dintre filosofii cinici greci a fost Diogene din Sinope. Acest personaj inventiv şi charismatic din secolul al IV-lea î.Hr. a promovat foarte mult filosofia cinică a virtuţii ca bine unic. Această credinţă era adesea însoţită de ascetism extrem, exemplificat, după câte se pare, chiar în viaţa lui Diogene. Se spun multe poveşti despre el. 26

Chiar dacă unele sunt fără îndoială apocrife, ele servesc totuşi la ilustrarea abisului enorm care există între convenţionali tate şi idealuri. Se spune că Diogene ar fi renunţat la ultima lui avere - blidul său - după ce l-a văzut pe un băiat bând din mâini. Trăia într-un butoi din lemn, pe care-l împrumutase, luând exemplu de la melcul care-şi poartă casa în spate. Sarcasmul lui adesea muşcător a ieşit la iveală atunci când Alexandru cel Mare s-a oferit să-i pună la dispoziţie tot ce-şi dorea (ofertă care, adresată lui Diogene, era mai puţin riscantă decât dacă ar fi fost adresată altora!). Singura lui cerere a fost ca Alexandru cel Mare să se dea la o parte şi să nu mai blocheze lumina soarelui. Una dintre cele mai celebre poveşti despre activitatea lui este aceea a călătoriei sale prin Atena, cu un felinar aprins în mână în plină zi, în încercarea zadarnică de a găsi un om onest. Ar găsi Diogene onestitate printre creaţioniştii şi evoluţioniştii de astăzi? Cinstea, ca şi acurateţea sau exagerarea, este dificil de evaluat, deoarece nu putem discerne motivele celorlalţi. Cu toţii facem greşeli neintenţionate, dar, atunci când ne studiem originile, subiectul este atât de strâns legat de identitatea şi emoţiile noastre, încât este greu să fim obiectivi. Preconcepţiile ne colorează procesele de gândire. Desigur că trebuie să fim toleranţi cu alte opinii, dar această controversă este caracterizată de atâta dezinformare, încât ar trebui să ne asigurăm că ne bazăm analiza pe informaţii corecte. Două relatări ilustrează nevoia de a face o evaluare atentă a informaţiilor. Cu câţiva ani în urmă, ziarele şi alte publicaţii au relatat o povestire I despre o zi lipsă 33 • Relatarea dădea de înţeles că un grup de oameni de •. ştiinţă de la Centrul de Zbor Spaţial Goddard, din Greenbelt, Maryland, studiind variaţia poziţiilor planetelor din sistemul nostru solar în raport cu timpul, nu au reuşit să găsească o concordanţă exactă între informaţiile istorice antice şi datele calendaristice aşteptate. Ca urmare, computerul care procesa informaţiile s-a închis. Când au fost făcute corecţii luându-se în calcul şi ziua cea lungă descrisă în Biblie, în cartea Iosua3\ s-a obţinut o concordanţă aproape perfectă. Când s-a făcut o a doua corecţie, incluzându-se în calcule şi momentul când soarele s-a mutat înapoi cu 10 i "trepte" pentru regele Ezechia 35 , a rezultat o armonie perfectă. Mai multe persoane au încercat să dea de sursa povestirii, dar rezul. ta tele au fost dezamăgitoare. Cel care a raportat incidentul nu şi-a putut aminti de unde fuseseră obtinute initial informatiile , , J 'si nimeni de la Centrul de Zbor Spaţial Goddard nu pare să fi fost implicat într-un astfel de ; incident de calcul relativ dramatic. Se pare că evenimentul nu a avut loc niciodată. Unii au încercat să-i dezvinovăţească pe cei care au colportat I

27

evenimentul, accentuând scopurile şi intenţiile lor bune. Alţii au subliniat faptul că nu ar trebui să luăm prea în serios evenimentul, întrucât o serie de persoane care credeau în exactitatea Bibliei nu au acceptat povestirea. Totuşi incidentul rămâne o pată ruşinoasă pentru apărătorii Bibliei. În al doilea deceniu al secolului al XX-lea, Charles Dawson şi Arthur ! Smith Woodward au anunţat descoperirea faimoaselor rămăşiţe umane de la Piltdown, din ţinutul Sussex, în sudul AnglieP6. Craniul de la Piltdown a rămas zeci de ani într-o poziţie relativ bună, ca una din verigile evolutive intermediare Între om şi formele de viaţă inferioare. Cutia craniană era remarcabil de omenească, în timp ce mandibula era mai degrabă asemănătoare cu cea a primatelor, corespunzând ideii predominante la acea vreme conform căreia dezvoltarea omului începuse cu creierul. Unii cercetători au relatat şi că au găsit trăsături primitive asociate cu craniul mai modern. Cam după 40 ani, trei antropologi renumiţi au anunţat că craniul de la Piltdown era o farsă. Maxilarul fusese pătat şi dinţii piliţi ca să-i facă să se potrivească cu craniul. Datarea relativă cu tehnica fluorului a arătat că mandibula era mai tânără decât craniul. Unii au Încercat să scuze incidentul, arătând că au existat întotdeauna unii oameni de ştiinţă care s-au îndoit de validitatea descoperirilor de la Piltdown, însă, cel puţin o vreme, craniul a deţinut o poziţie respectată în arborele de evoluţie propus pentru om, şi incidentul rămâne o ruşine pentru apărătorii evoluţiei. Nu vrem să dăm de înţeles că ar fi existat anumite motive în oricare dintre episoade, însă faptul că ele s-au petrecut şi că, o vreme, fiecare argument a fost promovat ca valid de apărătorii creaţiei ori ai evoluţiei reprezintă atât o întâmplare jenantă, cât şi o sursă de învăţăminte. Aceste incidente sugerează că zelul nerezonabil pentru ceea ce credem că este adevărat poate distruge încrederea tocmai în punctul de vedere pe care îl susţinem. Trebuie să evităm acest lucru. Adevărul nu are nevoie de sprijinul minciunii. Mai mult, e posibil ca opiniile noastre personale să nu fie adevărate. Adevărul este adevăr, fie că ne place, fie că nu. Ambele incidente relatate mai sus sunt descurajatoare: ele pot sugera că un Diogene modern ar putea avea de facut o călătorie lungă cu lampa lui. Faptul că unii sunt dispuşi să inventeze "date" care să vină în sprijinul convingerilor lor este o dovadă a intensităţii conflictului. Pentru a evita să fii înşelat de "informaţii" inventate, trebuie să nu fii credul, dar acest lucru nu este întotdeauna uşor.

CONCLUZII Ştiinţa este una dintre cele mai mari realizări intelectuale ale omenirii. Biblia este şi ea foarte respectată, fiind de departe cea mai acceptată carte din lume. Oamenii de ştiinţă secularizaţi au propus un model evolutiv lent al începuturilor, cu un proces evolutiv care s-a desfăşurat de-a lungul unei lungi perioade, în timp ce Scriptura vorbeşte despre o creaţie recentă a lui Dumnezeu. Încercarea de a evalua aceste modele ale începuturilor a urmat un curs interesant, litigios şi uneori înşelător. Au fost propuse o varietate de scheme pentru a reconcilia aceste două modele de bază ale originilor, dar astfel de compromisuri nu au funcţionat bine şi definiţiile derutante le-au încurcat între ele. Mulţi se întreabă sincer dacă adevărul suprem privind originile se poate găsi în primul rând în ştiinţă ori în Scriptură. Astfel de întrebări nu au un răspuns simplu.

-

N OTE DE FINAL

Whately, R. (1825)",On the love of truth", în Mencken, H. L. (ed.), 1960,A New Dictionary on Historical Principles from Ancient and Modern Sources, New York, Alfred A. Knopf, p. 1223. 2 Acest aspect va fi discutat pe larg în capitolul 16. 3 Shakespeare, W. , Macbeth, 5. 5. 26-28 4 Vezi capitolul 18 pentru detalii suplimentare. 5 Majoritatea datelor sunt luate din Guinness Book o/' Records: (a) McFarlan, D. (ed.), 1990, Guinness Book o/'Wor/d Records 1990, ediţia a 29-a, New York, Bantam Books, p. 197; (b) Young, M. C. (ed.), 1994, Guinness Book ofRecords 1995, ediţia a 34-a, New York, Facts on File, p. 142. De asemenea, s-au folosit informaţii de la Guinness Publishing, Ltd. şi de la American Bible Society. 6 Literatura în care se discută această problemă este aproape infinită. Pentru o introducere bibliografică, vezi: (a) Livingstone, D. N., 1987",Evangelicals and the Darwinian Controversies: A Bibliographical Introduction", Evangelical Studies Bul/etin, 4(2):1-10. Printre alte câteva referinţe bune se numără: (b) Larson, E. J., 1985, Trial and Error: 7he American Controversy Over Creation and Evolution, New York/Oxford, Oxford University Press; (c) Livingstone, D. N., 1987, 1

o/' Quotations

Darwin's Forgotten Deftnders: 7he Encounter Between Evange/ical7heology and Evolutionary 7hought,

Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Co.lEdinburgh, Scottish Academic Press; (d) Marsden, G. M., 1983, "Creation versus evolution: no middle way", Nature, 305:571574; (e) Numbers, R. L., 1982, "Creationism in 20th-century America", Science, 218:538-544; (f) Numbers, R. L., 1992, 7he Creationists: 7he Evolution o/' Scientific Creationism, New York, Alfred A. Knopf; (g) Scott, E. c., 1994, "The struggle for the schools", Natural History, 193(7): 10-13. 7 Vezi capitolul 19 pentru detalii suplimentare.

29

CAI'IT()LI'1.

8

I -U

ii\TRF.I{AI(L PE"'iI"

F"T..\

Haliiburton, R., Jr., 1964, "The adoption of Arkansas' anti-evolution law", Arkansas

Historical Quarterly, 23:271-283. 9

Kaufman, G. D., 1971, "What shali we do with the Bible?", Interpretation: A Journal of

Bible and Theology, 25:95-112.

IOWhitcomb,]. c.,Jr., şi H. M. Morris, 1961, The Genesis Flood: The Biblical Record and Its Scientijic Implications, Philadelphia, Presbyterian and Reformed Pub. Co. 11 Pentru informaţii suplimentare, vezi: (a) Brand, L. R., 1975, "Textbook hearing in California", Origins, 2:98, 99; (b) Ching, K., 1975, "The Cupertino story", Origins, 2:42, 43; (c) Ching, K., 1977, ,,Appeal for equality", Origins, 4:93; (d) Ching, K., 1978, "Creation and the law", Origins, 5:47,48; (e) Dwyer, B. L., 1974, "California science textbook controversy", Origins, 1:29-34; (f) Ford,]. R., 1976, ,,An update on the teaching of creation in California", Origins, 3:46, 47; (g) Holden, C. (ed.), "Random samples: Alabama schools disclaim evolution", Science, 270:1305. 12 Bailey, L. R., 1993, Genesis, Creation, and Creationism, New YorkIMahwah, New Jersey, Paulis Press, p. 202-204. 13 (a) Brande, S., 1984, "Scientific validity of proposed public education materials for balanced treatment of creationism and evolution in elementary science classrooms of Alabama", în Walker, K. R. (ed.), The Evolution-Creation Controversy: Perspecitves [sic] on Religion, Philosophy, Science and Education: A Handbook, The Paleontological Society Special Publication No. 1, Knoxville, Tennessee, University ofTennessee:141-155; (b) Skoog, G., 1979, "Topie of evolution in secondary school biology textbooks: 1900-1977", Science Education, 63(5):621-640. 14 Pentru mostre ale acestei argumentări, vezi: (a) Coffin, H. G., 1979, "Creation is a viable alternative to evolution as a theory of origins - a debate", Liberty, 74(2) p. 10, 12, 13,23,24 (un articol care-l combate pe acesta se găseşte la p. 24, 25); (b) Mayer, W. V., 1978, "Creation concepts should not be taught in public schools", Liberty, 73(5):3-7, 28, 29; (c) Roth, A. A., 1978, "Creation concepts should be taught in public schools", Liberty, 73(5): 3,24-27,28,29; (d) Valentine,]. W., 1979, "Creation is not a viable alternative to evolution as a theory of origins - a debate", Liberi)', 74(2):11, 14, 15 (un articol care-l combate pe acesta se găseşte la p. 25, 26). 15 Vezi Scott (nota 6g). 16 (a) Moore,]., 1994, The Darwin Legend, Grand Rapids, Michigan, Baker Books; (b) Rusch, W. H., Sr., şi]. W. Klotz, 1988, Did Charles Darwin Become a Christian?, Norcross, Georgia, Creation Research Society Books; (c) Roth, A. A., ,,«Retro-progressing»", Origins, 22,1995:3-7. 17 Frazier, W. J., "Partial catastrophism and piek & choose empiricism: the science of «creationist •• geology", în Walker, p. 50-65 (nota 13a). 18 (a) [Anonim], 1988, "Evolutionist debater descends to ali-time low", Acts and Facts, 17(6):3,5; (b) Numbers 1992, p. 333 (nota 6f). 19 Vezi: (a) Numbers 1982 (nota 6e); (b) Numbers 1992, pp. 319-339 (nota 6f). 20 Pentru detalii şi interpretări suplimentare, vezi Roth, A. A., 1991, "Creation holding its own", Origins, 18:51,52. 21 Gould, S. ]., 1992, "Impeaching a self-appointed judge. Book review of Johnson: E., Darwin on Trial, 1991", Scientijic American, 267(1):118-121. 22 Livingstone (nota 6a):1. În cartea Darwin's Forgotten Deftnders (nota 6c), Livingstone dă şase referinţe care pun sub semnul întrebării imaginea războiului. 23 (a) Draper,]. W., 1875, History of the Conflict Between Religion and Science, New York, D. Appleton & Co.; (b) White, A. D., 1896,A History ofthe Warfare ofScience with Theology in

30

OHf(;I~J

-,\HIII.,\HoTII

Christendom,2 vol., New York, Dover Publications, (retipărire a cărţii în 1960). Pentru informaţii despre Draper şi White, sunt îndatorat în special studiilor: (c) Lindberg, D. C., şi R. L. Numbers, 1986, "Beyond war and peace: a reappraisal of the encounter between Christianity and science", Church History, 55:338-354; (d) Lindberg, D. C., şi R. L. Numbers (ed.), God and Nature: Historical Essays on the Encounter Between Christianity and Science, Berkeley/Los Angeles, University of California Press, 1986:1-18; (e) Russell,]. B., 1991,Inventing the Flat Earth: Columbus and Modern Historians, New YorklWestport, Connecticut, Praeger Publishers, p. 36-49. 24 Draper p.vii (nota 23a). 25 (a) Gould S. J., 1994, "The persistently flat earth", Natural History, 103(3):12-19; (b) Lindberg şi Numbers 1986 (nota 23c); (c) Russell, p.13-26 (nota 23e). 26 Russell p.44 (nota 23e). 27 (a) Wittgenstein, L., 1980, Culture and Value, Winch, P. (trad.), von Wright, G. H., şi H. Nyman (ed.), Chicago, University of Chicago Press, p. 86/86e, (titlul în original: Vermischte Bermerkungen). Vezi şi: (b) Kemp, A., 1991 The Estrangement ofthe Past:A Study in the Origins of Modern Historical Consciousness, New York/Oxford, Oxford University Press, p. 177, 178. 28 Russell, p.76 (nota 23e). 29 Frye, R. M. (ed.), 1983, Is God a Creationist? The Religious Case Against Creation-Science, New York, Scribner's. 30 Provine, W. B., 1987, recenzie a studiului Larson, E.]., 1985, Trial and Error: The American Controversy over Creation and Evolution,Academe, 73(1):50-52.

31 Capitolele 10,12,19 şi 21 prezintă informaţii suplimentare despre conceptele creaţioniste. 32 O discuţie suplimentară despre concepţia evoluţionistă se poate găsi în capitolele 4, 5 şi 8. 33 Pentru unele detalii, vezi Hill, H. , şi Harrell 1., 1974, How to Live like a King's Kid, South Plainfield, New Jersey, Bridge Publishing" p. 65-77. 34 Iosua 10:13. 35 2 Împăraţi 20:9-11. 36Treceri în revistă recente ale acestui mult dezbătut incident sunt: (a) Blinderman, c., 1986, The Piltdown Inquest, Buffalo, New York, Prometheus Books; (b) Walsh,]. E., 1996, Unraveling Piltdown: The Scientific Fraud ofthe Century and Its Solution, New York, Random House.

CAPITOLUL

2

MODE ÎN GÂNDIRE

cJ\Ilai întâi e absurd, apoi e posibil şi, în final, am ştiut-o dintotdeauna.!

U

nul din modurile în care oamenii adaugă ?iversitate existenţei lor este prin schimbarea stilului vestimentar. Imi amintesc de vremea când numai cravatele înguste erau la modă. Mai târziu, cravatele în trend trebuiau să fie extrem de late, iar apoi au ajuns să fie acceptate o varietate de Iăţimi. Mulţi au învăţat să-şi păstreze cravatele vechi ca să fie pregătiţi pentru următorul capriciu al modei. Ideile pot urma şi ele acelaşi tipar. Anumite concepţii despre dietă, despre bunele maniere ori despre artă sunt la modă într-o anumită perioadă doar pentru a fi mai apoi înlocuite cu altele. Conceptele filosofice prezintă acelaşi tipar. Diferite opinii au predominat în momente şi locuri diferite. Câteva astfel de exemple sunt: naturalismul (negarea supranaturalului), teismul (credinţa în Dumnezeu) şi agnosticismul (ideea că răspunsul la întrebările de bază este "nu ştiu"). Putem adăuga şi absolutismul, animismul, determinismul, materialismul dialectic, empirismul, panteismul, pluralismul, raţionalismul etc. Fiecare dintre aceste "şcoli de gândire" are ori a avut aderenţii ei, care au crezut în adevărul ideilor ei. Atunci când încercăm să stabilim greutatea dovezilor pentru diversele concepte, ar trebui să ţinem cont de acest tipar de apro.'1

bare de grup în ce priveşte demersurile intelectuale. Ideile dominante se schimbă, dar ele nu schimbă adevărul. Voi ilustra prin trei exemple implicaţiile modelor în gândire. Ar trebui să ne mai amintim şi că schimbarea multora dintre idei în timp nu constituie o scuză pentru abandonarea că­ utiiţiLdupă adevăr. Adevărul trebuie găsit, lucru pe care îl vom mai discuta la finalul capitolului.

DERIVA CONTINENTELOR Îmi aduc aminte cum îl ascultam pe profesorul meu de geologie fizică comentând cât de bine se potriveau coastele de est şi de vest ale Oceanului Atlantic, care se îmbinau ca un puzzle. Ne-a spus că, la începutul secolului al XX-lea, un individ pe nume Wegener a propus ideea că, în urmă cu mult timp, America de Nord şi America de Sud fuseseră lipite de Europa si , Africa si , că, la acea vreme, nu exista Oceanul Atlantic între ele. De atunci, continentele s-au tot îndepărtat unele de altele (Figura 2.1). Deşi ideea era interesantă, profesorul ne-a spus că nimeni nu-i mai acorda mare atenţie. Nici nu-şi închipuia el că, peste şase ani, comunitatea geologică avea să facă o întoarcere la 180 de grade, de la respingerea efectivă a ideii lui Wegener până la acceptarea aproape totală a ei. Această "nouă" idee a devenit un factor puternic, unificator şi revitalizant în gândirea geologică, ducând la revizuirea concepţiilor despre formarea continentelor, a lanţurilor muntoase şi a fundului oceanelor. Manualele de geologie au trebuit să fie rescrise. Trecerea prin această schimbare majoră în gândire a fost şi incitantă, dar a avut şi menirea de a trezi la realitate. A fost incitantă pentru că a generat foarte multe idei noi şi reinterpretări, dar a şi deschis ochii oamenilor, pentru că i-a facut să se întrebe ce altă concepţie majoră ridiculizată în prezent va deveni brusc acceptată ca dogmă. La momentul când Alfred Wegener (1880-1930) a sugerat această deplasare a continentelor, ideea predominantă, însă nu exclusivă, era că, în trecut, pe măsură ce s-a răcit, Pământul s-a micşorat şi, din compresia , laterală a straturilor de la suprafaţa planetei, au rezultat lanţurile muntoase, i un proces oarecum analog ridicăturilor care se formează pe coaja unui măr : care se micşorează pe măsură ce se usucă. Wegener a adus un număr de I dovezi care indicau că nu s-a întâmplat aşa, ci continentele au alunecat 1 pe suprafaţa Pământului 2 • Printre numeroasele sale argumente, el a atras atenţia asupra faptului că enorma deplasare laterală a straturilor uriaşe şi uneori cutate (straturi numite şi pânză de şariaj) ale Alpilor europeni, care călătoriseră zeci de kilometri, era prea mare ca să poată fi explicată prin I

J.I

C·\I'll'lJLl1l.

2-

j\jO!)F

ii" (; . i;>:[)]RL

simpla micşorare. De asemenea, existau unele asemănări între tipurile de roci de pe laturile opuse ale Oceanului Atlantic, ceea ce implica faptul că, în trecut, cele două coaste ar fi putut să fie unite.

Figura 2.1. Tiparul mişcării continentelor pentru trei perioade diferite, aşa cum a fost imaginat de Wegener. Diagrama de jos reprezintă configuraţia actuală. Regiunile mai Întunecate sunt mări, regiunile punctate sunt mări superficiale pe continente, iar zonele albe reprezintă uscatul. Concepţiile mai noi propun unele modificări de detaliu, dar ideea de bază este larg acceptată. Imagine preluată de la Wegener, A., Ihe Origin of Continents and Oceans. Reprodusă cu permisiunea Methuen & CO.31

34

(l!{!C!,\!

.\'<111 .\. !{"III

Interesul principal al lui Wegener' nu era însă deplasarea continentelor, cu toate că publicase patru ediţii ale unei cărţi în care se ocupa de această idee. La bază, el era meteorolog şi explorator arctic, pasiune care s-a dovedit a-i fi fatală. Doi dintre colegii lui, care lucrau lângă centrul calotei glaciare a Groenlandei, la o staţie de observare numită Eismitte ("mijlocuI gheţii"), aveau nevoie de provizii pentru iarnă. Înfruntând probleme aproape insurmontabile, printre care defectarea echipamentului, renunţare din partea majorităţii însoţitorilor săi şi temperaturi de -SO°C, a călătorit, împreună cu doi însoţitori, 400 krn, cu sănii trase de câini, de pe coasta vestică a Groenlandei până la Eismitte, unde a ajuns, în cele din urmă, în toamna anului 1930, dar rară provizii, pe care a trebuit să le lase pe drum. Trei persoane au rămas la Eismitte şi au reuşit să supravieţuiască acelei ierni, dar Wegener şi unul din însoţitori, încercând să se întoarcă pe coastă, şi -au pierdut viaţa. După o zi de odihnă la Eismitte, pe 1 noiembrie, în ziua în care Wegener împlinea 50 de ani, cei doi au plecat. Trupul lui Wegener a fost găsit primăvara următoare, cam la jumătatea distanţei dintre coastă şi staţia de observare, îngropat cu atenţie de însoţitorul lui şi bine marcat cu schiurile exploratorului. Însoţitorul, care avea numai 22 de ani, nu a mai fost găsit niciodată. Wegener a murit probabil în cortul său, de insuficienţă cardiacă. Mormântullui a rămas pe calota glaciară a Groenlandei. Zăpada şi gheaţa au acoperit de mult crucea înaltă de şase metri care marca locul. În momentul morţii lui Wegener, ideea sa de deplasare a continentelor avea puţini susţinători şi o suită numeroasă de opozanţi, mai ales în America de Nord. Aceştia din urmă au reacţionat adesea cu indignare şi dispreţ la părerile lui. În 1926, la New York, a fost convocat un simpozion internaţional în cadrul căruia să se discute subiectul. Wegener a participat şi el, dar s-a confruntat cu o ostilitate generală faţă de ideea sa. "Nume mari din rândul geologilor americani au pus «tunurile» pe el şi au tras salve grele în semn de împotrivire"4, unii acuzându-l că ignoră faptele şi că se amăgeşte singur. În anii care au urmat, batjocura cu care era întâmpinată ideea de mişcare a continentelor a fost atât de severă, încât simplul fapt de a te declara în sprijinul ei putea dăuna reputaţiei tale ştiinţifice 5 • Probabil că opoziţia şi atenţia pe care le-a primit ideea aceasta indicau, de fapt, valoarea şi forţa ei. Ameninţările rară valoare şi ipotezele rară sens nu atrag o astfel de atenţie. La sfârşitul anilor '50 şi în deceniul următor, s-au strâns date noi, care se potriveau cu ideea deplasării continentelor, iar unii oameni de ştiinţă chiar au îndrăznit să promoveze ideile lui Wegener. De o importanţă deosebită au fost datele care suge rau că polul magnetic al Pământului, aflat în

continuă mişcare, îşi inversase orientarea nord-sud de multe ori în trecut. Acest tipar de inversare a putut fi detectat datorită rocilor vulcanice, care au înregistrat magnetismul Pământului pe măsură ce s-au răcit şi au format cute uriaşe pe fundul oceanului. Pentru a integra noile date, s-a sugerat că suprafaţa Pământului este acoperită cu plăci mobile uriaşe, care sunt generate din subteran de-a lungul uneia dintre laturi, în dreptul cutelor respective, şi sunt absorbite în pământ de-a lungul şanţurilor de pe latura opusă. Aceste plăci se mişcă lent pe suprafaţa Pământului, ca nişte uriaşe benzi transportoare. Mişcarea lor cauzează mişcarea continentelor care se găsesc deasupra 10r6 • Acesta este modelul tectonicii plăcilor. Lipsea un mecanism bun care să mişte plăcile, dar, în mod surprinzător, după zeci de ani de împotrivire, comunitatea geologică a îmbrăţişat ideea cu o neobişnuită viteză şi pasiune. În decurs de cinci ani, oricine nu credea în tectonica plăcilor şi în rezultanta mişcare a continentelor risca să fie ostracizat, dar o oarecare opoziţie a existat. Recenzând o carte care susţinea conceptul tectonicii plăcilor, un geolog comenta că nu era sigur dacă editorul chiar ar trebui să descrie volumul respectiv ca nonficţiune 7 ! Un articol-răspuns sugera că, în privinţa distorsiunilor, "cartea nu poate concura cu recenzia"8! Însă tectonica plăcilor a câştigat, iar acum constituie opinia dominantă, pusă la îndoială doar de o minoritate restrânsă, dar încăpăţânată 9 • Ideea că Pământul s-ar fi contractat nu mai este acceptată lO , iar ideea că s-ar fi dilatat are o susţinere limitată ll . Wegener a devenit acum un soi de erou în ştiinţă, datorită faptului că a fost cu 30-40 de ani înaintea vremii sale. Este regretabil că nu a trăit să-şi vadă multe dintre argumente acceptate şi să fie martorul inversării complete a atitudinii comunităţii ştiinţifice faţă de el. Mulţi s-au întrebat de ce el a părut să aibă o capacitate anticipativă deosebită şi de ce oamenii de ştiinţă nu l-au acceptat la început. Unii au sugerat că nu erau dovezi suficiente la vremea respectivă 12 , ceea ce nu explică motivul pentru care dovezile sale, care au fost acceptate mai târziu, au provocat ostilitate un timp atât de îndelungat. S-a mai sugerat că ideea sa era prea revoluţionară pentru timpul lui, având în vedere caracterul inacceptabil al schimbărilor geologice majore, în mod deosebit al celor provocate de catastrofe. Mai mult, ipoteza lui Wegener cu privire la deschiderea Oceanului Atlantic ar putea fi asociată cu potopul biblic din vremea lui Noe, o idee care trebuia să fie evitată 13 • Câţiva au menţionat faptul că, întrucât Wegener era meteorolog, şi nu membru al comunităţii geologice, elitismul profesional a favorizat respingerea opiniilor sale 14 • Cel mai probabil, toţi factorii de mai sus au contribuit la această respingere. Ideile consacrate sunt dificil de

( ) I{ J ( ,1 " 1

\ i; r J r \ . R( ( I II

contestat, dar, aşa cum o ilustrează modelul tectonicii plăcilor, atunci când o opinie este acceptată, lucrurile se pot derula extrem de rapid.

ALCHIMIA Alchimia (Figura 2.2) este un alt exemplu de idee dominantă, acceptată la scară largă, dar ulterior respinsă 15 • Fiind în principal o tentativă de a elibera părţi din cosmos, aplicaţia practică a alchimiei a fost aceea de a încerca schimbarea metalelor de bază, cum ar fi fierul şi plumbul, în aur. Deoarece, acum, alchimia are o reputaţie proastă, rareori se recunoaşte că ideea de bază pe care se întemeia ea avea un fundament raţional respectabil. Întrucât se putea obţine fier pur din minereuri feroase roşiatice în stare brută, se considera că ar trebui să fie posibil, în egală măsură, să se extragă aur din elemente relativ brute, cum ar fi fierul sau plumbul. De asemenea, Aristotel sugerase că cele patru elemente de bază - pământul, aerul, apa şi focul- puteau fi transformate unele în altele. Atunci, se punea întrebarea, de ce să nu încerci să transformi plumbul în aur? Într-un sens, primii alchimişti erau adevăraţi oameni de ştiinţă, care încercau să afle cum se poate produce aur în acelaşi mod în care presupuneau ei că fusese produs de natură în trecut. Alchimia s-a asociat curând cu misticismul. Căutarea nu viza doar aurul, ci şi acel ceva care putea să prelungească viaţa şi chiar să ofere viaţa veşnică. Alchimia se poate, aşadar, împărţi în două: alchimia practică si alchimia ezoterică. Cea din urmă a dat naştere multor speculaţii, adesea până la punctul obscurităţii complete. Cei care o practicau căutau o substanţă ori mai multe substanţe necunoscute, numite "piatra filosofală", ori "elixirul vieţii", care ar fi putut produce aur şi ar fi asigurat o viaţă lungă. Această căutare a ajuns, pentru mulţi, o patimă mistuitoare. Alchimia s-a bucurat de o prezenţă durabilă. În lumea occidentală, ea a apărut cam în secolul 1 d.Hr., în regiunea din estul Mediteranei. China acceptase conceptul cu secole mai devreme. Mai târziu, a apărut în India, cam în secolul al V-lea d.Hr., momentul aproximativ în care a suferit un declin temporar în lumea occidentală, din cauza tendinţelor mistice derutante. Arabii, care aveau o serie de alchimişti extraordinari, s-au ocupat cu această îndeletnicire multe secole. În Evul Mediu şi după aceea, s-a răspândit în Europa, unde s-a bucurat de un mare respect. Regi şi nobili îi finanţau adesea pe alchimişti şi le echipau laboratoarele cu toată aparatura necesară, în speranţa că-şi vor înmulţi resursele. Probabil că majoritatea oamenilor educaţi credeau în principiul alchimic al transmutaţiei elemen37

L',II'r1()I,I'L:' - ;\IOIH i~ G,\;.iIJIRI

Figura 2.2. Un alchimist şi laboratorul lui. Pictură de David Teniers cel Tânăr. Recu permisiunea Institutului Collectie din Olanda.

produsă

telor. Printre adepţii teoriei se numărau persoane cu vază, ca Toma de Aquino, Roger Bacon, Albertus Magnus, Isaac Newton, celebrul medic Paracelsus şi împăratul Rudolf al II -lea. Regina Elisabeta I a Angliei a angajat mai mulţi alchimişti. Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost un patron al alchimiei, dar Papa Ioan al XXII-lea a încercat s-o interzică. Comunitatea intelectuală a acceptat alchimia timp de aproape 2 000 de ani, chiar dacă niciun metal de bază nu a fost transformat în aur în toată această perioadă! Diverşi şarlatani cărora le plăcea să răspândească frânturi de informaţii înşelătoare au fost o adevărată plagă pentru practica alchimiei. În acelaşi timp, riscau să stârnească mânia patronilor lor, deoarece nu reuşeau să producă aur, aşa că uneori siguranţa lor era doar în fugă. Prea adesea, recurge au la înşelătorie, folosind o serie de trucuri, cum ar fi o baghetă din fier goală pe dinăuntru, plină cu praf de aur şi astupată cu ceară la un capăt. Când amestecau cu ea o poţiune fierbinte într-un creuzet, ceara se topea şi praful de aur din interiorul baghetei Iacea să pară că ar fi avut loc transmutaţia. Astfel de farsori i-au scos alchimiei un nume rău, asa , că alchimistii " onesti erau adesea nevoiti să lucreze în secret. În cele din ur~ă, în secolul al XVII-lea, practica alchimiei s-a extins, incluzând şi producerea unei palete diverse de substanţe chimice utile, în timp ce căutările după piatra filosofală au intrat în declin. Multe dintre noile descoperiri au servit ca bază pentru dezvoltarea chimiei moderne. În mod ironic însă, transmutaţia este acum un proces obişnuit. Folosind

t

ll{l( ,1:\1

.\[~[[

I.\.I{,,[ [[

acceleraţ9are(l~_-p~rti..<:yk.jl.I~~ţo;1r(!llucleare, nllmeroase ~lemente au fost P-IQ..cl.us.e elin alte e1emeI1te. Totuşi, producerea aurului printr-un astfel de procedeu este prea SCUn1P~ ca să merite oşţ~!l~:!l;ţ. Ideea dominantă a transmutării alchimice prin mijloace chimice uzuale - care a fost acceptată timp de aproape două milenii - este acum moartă. Alchimia dă dovadă de prea puţină ştiinţă, în timp ce succesul chimiei ilustrează ce înseamnă stiinta , , canalizată în directia , cea bună.

VÂNĂTOAREA DE VRĂJITOARE Tiparul ideilor dominante nu se rezumă doar la demersuri ştiinţifice. În 1459, o comunitate franceză de închinători evlavioşi care mergeau noaptea în locuri singuratice pentru a se închina lui Dumnezeu a fost acuzată de înţelegere secretă cu DiavoluL Circulau relatări că Diavolul apărea în locurile lor secrete pentru a-i învăţa şi a le da bani şi hrană în schimbul promisiunii lor că aveau să asculte de el 16 • Credincioşii respectivi, printre care se numărau atât cetăţeni respectabili, cât şi unele femei sărace cu duhul, au fost arestaţi şi supuşi la tortura teribilă de a fi traşi pe roată, în timp ce li se cerea să recunoască acuzaţiile care le fuseseră aduse. Unii au recunoscut acele plăsmuiri şi, la sugestia torţionarilor, i-au implicat şi pe alţii. Uneori, se dovedea că noii acuzaţi erau duşmanii personali ai torţio­ narilor! Autorităţile i-au spânzurat şi i-au ars pe rug, deşi câţiva au reuşit să scape după ce au plătit mari sume de bani. După 32 de ani, în urma unei investigaţii, parlamentul din Paris a declarat sentinţele nevalabile, dar, pentru majoritatea victimelor, a fost prea târziu. Incidentul s-a produs în perioada de început a maniei vânătorii de vră­ jitoare, o idee extrem de diabolică şi de persistentă, care a dominat Europa timp de trei secole 17 • Cu o înflăcărare drăcească, oricine era bănuit că ar avea vreo legătură cu Diavolul era căutat şi pedepsit. Mulţi au fost arşi de vii, spânzuraţi, decapitaţi sau striviţi. Orice nenorocire, cum ar fi pierderea recoltelor, decesul subit şi Moartea Neagră (ciuma bubonică), care, din când în când, Iacea ravagii, era pusă pe seama vrăjitoarelor. Câteva femei, unele dintre ele destul de tinere, au fost acuzate de nişte martori aparent credibili că ar fi participat la un dans al vrăjitoarelor, la miezul nopţii, sub un stejar. Unii din soţi au protestat, spunând că soţiile lor erau acasă cu ei la momentul respectiv, dar li s-a spus că e posibil ca Diavolul să-i fi înşelat, şi cu ei acasă să fi fost doar o aparenţă a soţiilor lor. Acest lucru i-a derutat, aşa că soţiile lor au fost arse pe rug 18 • Mai multe persoane şi-au luat asupra lor misiunea de a vâna pe oricine putea fi asociat cu DiavoluL Se povesteşte 39

că

un acuzator se lăuda că a condamnat şi a ars 900 de vrăjitoare în 15 anP9. Nu erau implicaţi doar oamenii, ci şi animalele; au fost spânzuraţi sau arşi porci, câini, multe pisici, ba chiar şi un cocoş. Era greu - dacă nu imposibil - de oprit această nebunie. Toţi cei care negau acuzaţiile erau torturaţi până când recunoşteau. Puţini se aventurau să protesteze împotriva acestei practici, ca nu cumva să fie omorâţi ei înşişi. Nebunia a dominat în Germania, Austria, Franţa şi Elveţia şi s-a răspândit şi în Anglia, Rusia şi chiar dincolo de Oceanul Atlantic, în Statele Unite. Nimeni nu ştie câte persoane au fost ucise. Însemnările nu sunt complete. Unele estimări se ridică la cifra de 9 milioane de persoane 20 . Probabil că cel puţin câteva sute de mii si-au pierdut viata. , , Această idee fantezistă ilustrează atât subiectivitatea unor concepţii acceptate, cât şi potenţialul lor de a face rău. Între acceptare şi corectitudine poate exista o mare prăpastie. Pentru stabilirea adevărului, nu ar trebui să ne încredem în opiniile populare. Nici ştiinţa, nici Scriptura nu au în mod obligatoriu dreptate doar pentru că sunt acceptate. Trebuie folosiţi şi alţi factori pentru a stabili adevăruL Fără îndoială că factorii psihologici şi sociologici joacă un rol semnificativ în dezvoltarea, popularizarea şi persistenţa multor idei pe care omenirea le consideră adevărate. PARADIGMELE SI , ADEVĂRUL O

părere comună

ştiinţă

este aceea

că

ea distruge

ignoranţa

cu grijă şi fermitate, pe măsură ce câştigă triumfător bătălie după bătălie la frontierele ei. Acest mod de a privi lucrurile, oarecum încurajat chiar de oamenii de ştiinţă, s-a lovit de un mare obstacol în 1962, odată cu publicarea cărţii lui Thomas Kuhn, 1he Structure ofScientific Revo/utions [Structura revoluţiilor ştiinţifice FI. Această carte influentă a fost controversată chiar de la început. Ea punea sub semnul întrebării autoritatea şi aşa-numita "perceptie , imaculată" a stiintej22. , , Kuhn sugera că ştiinţa, în loc să reprezinte acumularea de cunoştinţe obiective, este mai degrabă o tentativă de a potrivi datele cu conceptele, acceptate la scară largă, "care, pentru o vreme, oferă probleme model şi soluţii"23. El numea astfel de idei paradigme. Paradigmele sunt concepţii largi, care pot fi ori adevărate, ori false, dar care sunt acceptate ca adevărate. Ca atare, ei îşi concentrează atenţia asupra acelor concluzii care sunt de acord cu paradigma şi re strâng astfel orice posibilă inovaţie exterioară paradigmei. Exemplele includ tectonica plăcilor şi catastrofismuF4. Astfel de concepte fixează constrângerile pentru ceea ce Kuhn 40

despre

OJ
,\HIIJ. .\.],(<1111

numeşte "ştiinţă normală", în care datele sunt interpretate în interiorul limitelor paradigmei acceptate. Uneori, avem o schimbare de paradigmă, ceea ce Kuhn numeşte o "revoluţie ştiinţifică". Acceptarea tectonicii plă­ cilor a fost o revoluţie ştiinţifică. Kuhn subliniază faptul că, dacă un om de ştiinţă nu-şi integrează concluziile într-o paradigmă acceptată, probabilitatea este ca ele să fie respinse ca metafizice ori prea problematice. Această atitudine tinde să prelungească viaţa paradigmei. Paradigmele sunt sprijinite şi de faptul că ne simţim mai în siguranţă atunci când suntem în armonie cu părerea predominantă. În lumina acestor aspecte, ar fi bine să nu uităm dictonul incisiv conform căruia, dacă ne luăm întotdeauna după majoritate, avem puţine şanse de progres. Trecerea de la o paradigmă la alta este destul de grea, deoarece avem de învins extrem de multă inerţie intelectuală25 . Kuhn s-a racut urât comunităţii ştiinţifice prin faptul că a numit schimbarea de paradigmă"o experienţă de convertire"26. A pus, de asemenea, la îndoială şi ideea îndrăgită a progresului în ştiinţă, afirmând: "Pentru a fi mai clari, putem abandona noţiunea, implicită ori explicită, că schimbările de paradigmă îi duc pe oamenii de ştiinţă şi pe cei ce învaţă de la ei din ce în ce mai aproape de adevăr"27. Cu alte cuvinte, o nouă paradigmă ne poate îndepărta de adevăr. Chiar dacă au existat unii detractori, conceptul de paradigmă a fost acceptat la scară largă şi a fost aplicat cu mult dincolo de graniţele ştiinţei, chiar în teologie. Termenul "paradigmă", care se referă la o concepţie dominantă acceptată, a devenit un termen familiar printre cei educaţi. Ideile lui Kuhn au generat o agitaţie considerabilă şi chiar o reformă, în special în istoria, filosofia si stiintei. Multi , sociologia " , sociologi consideră că întrebările şi răspunsurile generate de ştiinţă sunt guvernate de o puternică componentă sociologică 28 . Concepţia conform căreia comunitatea ştiin­ ţifică reglementează tipul de întrebări pe care le pun oamenii de ştiinţă, precum şi răspunsurile pe care le acceptă nu corespunde cu imaginea pe care o au mulţi oameni de ştiinţă despre domeniul lor ca o căutare deschisă a adevărului, însă ideea influenţei sociologice în ştiinţă a ajuns să fie acceptată într-un grad considerabil de mare. Este evident că acest comportament de grup al comunităţii ştiinţifice, atunci când este vorba să lucreze în cadrul unei paradigme sau să treacă de la una la alta, trădează o lipsă de gândire independentă din partea cercetă­ torilor individuali. Totuşi, în general, ştiinţa chiar progresează spre adevăr. În tot acest proces, e posibil să apară multe paradigme false, dar, în cele din urmă, ar trebui să ne apropiem mai mult de adevăr pe măsură ce în cor-

-tI

porăm

tot mai mult din datele naturii în concepţiile în curs de dezvoltare. Saga schimbărilor de paradigmă ne spune că trebuie să săpăm mai adânc şi să trecem de opiniile predominante dacă vrem să ajungem la adevăr. Aş sugera două antidoturi care să ne ajute să nu fim copleşiţi de înşelăciunile populare: (1) ar trebui să practicăm o gândire mai independentă, ceea ce ar putea să ne ameninţe dorinţa de aprobare socială, dar să şi reducă gregaritate a intelectuală neproductivă; (2) atunci când evaluăm o paradigmă, ar fi bine să stabilim pe ce baze să o acceptăm. Sunt date bune şi date proaste. Sunt concluzii ferme şi concluzii speculative. Sunt supoziţii şi supoziţii care se bazează pe supoziţii. Aceasta face ca procesul de evaluare să fie laborios, dar necesar. Când încercăm să stabilim care idee este corectă, trebuie să evaluăm în mod critic fundamentul pe care se sprijină fiecare idee concurentă şi să nu ne lăsăm influenţaţi în mod nejustificat de "climatul de opinie".

ADEVĂRUL - O SPECIE PE CALE DE DISPARITIE , Una dintre modele prevalente în gândire este aceea de a pune la îndoială aproape orice sau de a nu ajunge la o decizie definitivă în dreptul celor mai multe dintre chestiuni. Din nefericire, de nenumărate ori, o astfel de atitudine a dus la un mare vid. Cât de des se discută ambele părţi ale unei probleme fără a se ajunge la vreo concluzie! În demersurile academice, ne mulţumim prea adesea doar să prezentăm mai multe opinii posibile, adesea în interiorul unei singure paradigme largi, dar nu şi o concluzie definitivă. Prea adesea, cercetarea noastră se încheie cu o pluralitate de posibilităţi. Fără îndoială că aceasta face parte din baza pe care s-a fundamentat tradiţionalul şi satiricul "poate" din capitolul de concluzii al oricărei teze de doctorat tipice. Recunoaşterea naturii provizorii a paradigmelor ne poate determina să renunţăm la evaluarea necesară şi să recurgem la neîncredere faţă de aproape orice. Putem ajunge chiar să renunţăm la a mai căuta adevărul, însă o astfel de atitudine este simplistă, indolentă, nerodnică şi obtuză. Celebrul autor francez Moliere a scris o comedie tăioasă, intitulată The forced marriage [Căsătorie cu de-a sila)29. Piesa, scrisă la solicitarea regelui Ludovic al XIV-lea, a fost un succes imediat şi, când şi când, cel mai opulent rege francez chiar participa la reprezentaţii. Piesa tratează unele dintre slăbiciunile omenesti , într-o manieră amuzantă, dar instructivă (si , nu chiar atât de subtilă). În comedie, un gentleman în vârstă, avut, se întreabă dacă să se căsătorească cu o domnişoară interesată în primul rând de averea lui. Aşa că cere sfatul mai multor persoane, printre care şi doi

filosofi. Primul filosof este de orientare aristotelică şi este atât de preocupat de propriile opinii, de filosofia sa şi de definiţiile termenilor, încât sărma­ nul om nu-i poate comunica realitatea problemei lui practice. Prin urmare, pleacă dezamăgit şi cere sfatul unui filosof sceptic. Prezentându-se, îl informează că a venit să-i ceară sfatul, la care filosoful îi răspunde: - Te rog să-ţi schimbi acest fel de a vorbi. Filosofia noastră ne porunceşte să nu enunţăm nicio propoziţie precisă, ci să vorbim despre orice cu îndoială şi întotdeauna să lăsăm înţelesul în suspensie. De aceea, n-ar trebui să spui: "am venit", ci "mi se pare că am venit". Urmează o paranteză extinsă în care se discută dacă omul chiar a venit sau doar pare că a venit! La afirmaţiile faptice ale gentlemanului, filosoful tot răspunde cu comentarii de genul: "se poate să fie aşa" sau "nimic nu este imposibil" şi "tot ce se poate" şi refuză să-i abordeze adevărata întrebare. Tensiunea creşte şi, deodată, "gentlemanul", exasperat, îl ia la bătaie pe filosof, care răspunde cu zbierete şi comentarii nervoase. Informându-l pe gentlemanu1 nostru că este insolent şi scandalos să baţi un filosof, scepticul îl ameninţă că va apela la ajutorul magistraţilor. Gentlemanul îi răspunde în consecinţă: - Te rog Să-ţi schimbi acest fel de a vorbi. Trebuie să punem totul la îndoială; şi se cuvine să spui nu că te-am bătut, ci că ţi se pare că te-am bătut. Discuţia care urmează îi oferă gentlemanului oportunitatea de a-i răs­ punde filosofului cu acelaşi tip de afirmaţii incerte pe care tocmai le auzise de la el. Filosoful, care este sigur că a fost bătut, aude din nou comentarii de genul: "se poate să fie aşa" şi "nimic nu este imposibil". Astfel, gentlemanul îi arată cu mândrie filosofului care sunt cusururile scepticismului. Mediul intelectual actual pare să aibă aceleaşi defecte. Prea adesea, relativismul, agnosticismul şi scepticismul se bucură de respect, în timp ce adevărul şi certitudinea par să fie pe cale de dispariţie. Este la modă să punem la îndoială aproape totul. Îndoiala este adesea încurajată de dragul îndoielii, chiar şi atunci când nu contribuie cu mai nimic decât cu alte îndoieli. Relativismul, agnosticismul şi scepticismul, care reduc adevărul la incertitudine, nu pot pretinde nicio siguranţă că sunt corecte. Propriile lor teze ne impun să privim cu incertitudine aproape orice este semnificativ, chiar şi concepţiile în cauză. Dacă nu crezi în nimic, poţi fi consecvent, crezând totuşi că nu crezi în nimic? Cum spunea Pascal: "Nu este ceva sigur că totul este nesigur."30 Nu tfdstă nicio urmă de îndoială că trebuie să respingem multe idei şi că prudenta este o virtute în faţa unei abundenţe de concepţii. De asemenea, este loc şi pentru amânarea legitimă a judecăţii atunci când nu avem suficiente informaţii pentru a lua o decizie. Pe măsură ce investigăm adevărul, ar

(',II'!TOI.!J

:2 - :l.l()[lF ic.i

';,\0!!I!!{J

trebui să fim chibzuiţi şi să găsim un echilibru între acceptarea ideilor şi cercetarea minuţioasă. Îndoielile îşi au locul lor, dar nu trebuie să punem întruna la îndoială totul; sarcina indispensabilă de a discerne adevărul de eroare nu ar trebui să cadă victimă scepticismului steril. Erudiţia sănătoasă îşi poate permite să facă loc adevărului. Nu trebuie să ne exilăm inutil în tărâmullui "poate", unde totul pare să fie, dar nimic nu este. Uneori, jocul nostru de-a îndoiala se loveşte de realitatea faptelor reci, limpezi, cu o forţă la fel de mare ca aceea cu care s-a izbit Titanicul de aisberg. Dacă ni se fură banii, existenţa lor şi conceptul de proprietate devin extrem de reale. Dacă întârziem şi pierdem avionul, timpul devine foarte real. În acelaşi mod, şi atitudinea la modă, de a pune totul la îndoială, poate să vină în contradicţie cu realitatea atacului asupra unui filosof sceptic! (Întâmplător, în comedia lui Moliere, rudele tinerei fete îl obligă pe omul bogat să o ia în căsătorie.) Un divorţ sau iertarea unui infractor ne pot reaminti că valorile morale, integritatea şi iertarea fac şi ele parte din realitate. Cei mai mulţi acceptă existenţa neadevărului, dar acceptarea lui implică şi existenţa adevărului. Uneori, în mijlocul tuturor dubiilor noastre, realitatea ne loveşte în faţă şi ne impune respect. Dacă există realitate, există adevăr, dar nu-l vom găsi punând totul la îndoială. Cel care se îndoieşte de orice cu siguranţă că nu are la fel de multe de oferit ca acela care caută adevărul. Faptul că avem paradigme dominante care se schimbă din când în când nu ar trebui să ne împiedice să căutăm adevărul pe baza unor informaţii ferme. Realitatea există, adevărul la fel şi un grad satisIacător de certitudine este cu putinţă. Adevărul este atât de important, încât ar trebui să-I căutăm cu sârguinţă şi să-i protejăm activ dreptul la existenţă.

CONCLUZII Istoria activităţii intelectuale a omului include acceptarea unor idei dominante largi, numite paradigme. Un exemplu este ideea, dominantă acum, că toate continentele plutesc în derivă pe suprafaţa Pământului (tectonica plăcilor). Paradigmele apar şi dispar şi pot fi adevărate sau false. Faptul că sunt acceptate la nivel general nu le garantează valabilitatea. Opinia populară nu este un criteriu forte pentru adevăr. În căutarea noastră după adevăr, ar trebui să evităm să cădem în cursa paradigmelor greşite, practicând atât gândire a independentă, cât şi investigarea amănunţită. Trebuie să ne bazăm întotdeauna concluziile pe cele mai sigure date. Faptul că paradigmele se schimbă nu ar trebui să ne diminueze certitudinea că adevărul există şi că, printr-un studiu atent, vom ajunge să-I descoperim. 44

NOTE DE FINAL 1În diverse forme, acest aforism a fost atribuit multor autori, printre care William J ames, Thomas Huxley şi Louis Agassiz. 2Wegener, A., 1929, The Origin of Continents and Oceans, traducere în limba engleză de Biram J., 1967, Londra, Methuen & Co. Titlu în original: Die Entstehung der Kontinente und Ozeane, ediţia a 4-a, revizuită. 3Sunt îndatorat, pentru o trecere în revistă generală a vieţii lui, următoarelor surse: (a) Hallam, A., 1989, Creat Ceological Controversies, ediţia a 2-a, Oxford, Oxford University Press, p. 137-183; (b) Schwarzbach, M., 1986, A!fred U'egener, the Father of Continental Drift, traducere în limba engleză de Love, c., Madison, Wisconsin, Science Tech, Inc., (titlu în original:A!fred U'egener und die Drift der Kontinente, 1980); (c) Sullivan, W., 1991, Continents in Motion: The New Earth Debate, ediţia a 2-a, New York, American Institute ofPhysics. 4Sullivan, p. 14 (nota 3c). 5 Ibidem, p. 19. 6 Pentru unele detalii, vezi Hallam, p. 164-173 (nota 3a). 7 Meyerhoff, A. A., 1972, "Tarling D. and M., Continental drift, a study of the Earth's moving surface, 1971" (recenzie), Ceotimes, 17(4): p. 34-36. 8 Cowen, R., Green, H. W., II, MacGregor, 1. D., Moores, E. M., şi Valentine, J. W., 1972, "Review appraised (letters to the editor)", Ceotimes, 17(7):10. 9 Pentru comentarii suplimentare, vezi capitolul 12. 10 Totuşi un studiu care vine în sprijinul teoriei contractării Pământului este Lyttleton, R. A., 1982, The Earth and Its Mountains, New York/Londra, John Wiley & Sons. I! Vezi capitolul 12. Vezi şi LeGrand, H. E., 1988, Drifting Continents and Shifting Theories, Cambridge/New York, Cambridge University Press, p. 251, 252. 12Thagard, P., 1992, Conceptual Revolutions, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 181, 182. 13 (a) Giere, R. N., Explaining Science: A Cognitive Approach, Chicago/Londra, University of Chicago Press, 1988, p. 229; (b) Rupke, N. A., 1970, "Continental drift before 1900", Nature, 227, p. 349, 350. Vezi capitolul 12 pentru problemele interpretărilor catastrofice. 14(a) Giere, p. 238, 239 (nota 13a); (b) Hallam, p. 142 (nota 3a); (c) Schwarzbach, p.xv (nota 3b). 15 Această scurtă trecere în revistă se bazează în principal pe următoarele referinţe: (a) Doberer, K. K., [1948] 1972, The Coldmakers: 10,000 Years ofAlchemy, Westport, Connecticut, Greenwood Press; (b~).ade, M., 1962, The Forge and the Crucible, traducere în limba engleză de Corbin, S., New York, arper & Brothers, (titlu în original: Forgerons et Alchimistes, 1956); (c) Partington, J. R., A ort History of Chemistry, ediţia a 3-a revizuită, Londra, Macmillan & Co., 1957; (d) Pearsall, R., [1976?], The A/chemists, Londra, Weidenfeld and Nicolson,; (e) Salzberg, H. W., 1991, From Caveman to Chemist: Circumstances and Achievements, Washington, D.C., American Chemical Society; (f) Stillman, J. M., [1924] 1960The Story of A/chemy and Early Chemistry, retipărire, New York, Dovcr Publications. 16 Această relatare este preluată din MacKay, c., [1852] 1932, Extraordinary Popular De/usions and the Madness ofCrowds, New York, Farrar, Straus and Giroux, p. 478. 17 (a) Dampier, W. C., 1948, A History of Science and Its Relations with Philosophy and Religion, ediţia a 4-a revizuită, Cambridge, Cambridge University Press, p. 142-144; (b) Easlea, B., 1980, Witch Hunting, Magic and the New Philosophy: An Introduction to Debates of the Scientific

Revolution 1450-1750, Atlantic Highlands, New Jersey, Humanities Press; (c) Luck, J. M., 1985, A History of Switzerland. 1he First 100,000 Years: Before the Beginnings to the Days of the Present, Palo Alto, California, Society for the Promotion of Science and Scholarship, p. 182, 183; (d) Mackay (nota 16); (e) Monter, E. W., 1976, Witchcraft in France and Switzerland: 1he Borderlands During the Reformation, Ithaca/Londra, Cornell University Press; (f) Rosenthal, B., 1993, Salem Story: Reading the Witch Trials of1692, Cambridge Studies in American Literature

and Culture, No. 73, CambridgelNew York, Cambridge University Press; (g) Russell,J. B., 1972, Witchcraft in the Middle Ages, Ithaca/Londra, Cornell University Press; (h) Tindall, G., 1966, A Handbook on Witches, New York, Atheneum. 18 MacKay, p. 482, 483 (nota 16). 19 Ibidem, p. 482. 2°Tindall, p. 25 (nota 17h). 21 Kuhn, T. S., 1962, 1he Structure ofScientific Revolutions, Chicago, 'ilie University of Chicago Press (traducerea românească: Kuhn, T. S., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Humanitas, 2008). 22 Pentru unele evaluări şi discuţii ale lucrării lui Kuhn, vezi, printre alte referinţe: (a) Cohen, 1. B., 1985, Revolution in Science, Cambridge, Massachusetts/Londra, 'ilie Belknap Press of Harvard University Press; (b) Gutting, G. (ed.), 1980, Paradigms and Revolutions: Appraisals andApplications o/"1homas Kuhn's Philosophy ofScience, LondraINotre Dame, University ofNotre Dame Press; (c) Laudan, L., 1977, Progress and Its Problems: Toward a 1heory ofScientific Growth, Berkeley/Los Angeles, UniversityofCalifornia Press; (d) LeGrand (nota 11); (e) Mauskopf, S. H. (ed.), 1979, 1he Reception ofUnconventional Science, American Association for the Advancement ofScience Selected Symposia, Boulder, Colorado, Westview Press; (f) McMullin, E. (ed.), 1992, 1he Social Dimensions ofScience, Studies in Science and the Humanities from the Reilly Center for Science, Technology, and Values, voI. 3, Notre Dame, University of Notre Dame Press; (g) Shapin, S., 1982, "History of science and its sociologic al reconstructions", History ofScience, 20, p. 157-21l. 23 Kuhn, T. S., 1970, 1he Structure of Scientific Revolutions, ediţia a 2-a, Chicago, University of Chicago Press, p. viii. 24 Pentru o discuţie despre paradigma catastrofismului, vezi capitolul 12. 25 Barber, B., 1961, "Resistance by scientists to scientific discovery", Science, 134, p. 596-602. 2b(a) Kuhn, 1970, p. 151 (nota 23); (b) Cohen, p. 467-472 (nota 22a) se mai referă şi la experienţe de convertire în ştiinţă fară ca acestea să implice o anumită semnificaţie religioasă, în înţelesul obişnuit al termenului "religie". 27 Kuhn 1970, p. 170 (nota 23). 28 Pentru unele opinii mai recente, vezi McMullin (nota 22f). 29 Moliere, J. B. P., [1664] 1875, ,,'ilie forced marriage", în van Laun, H. (trad.), 1he Dramatic Works ofMoliere, voI. 2, Edinburgh, William Paterson, p. 325-389. 30 Pascal, 1966, Pensees, traducere de Krailsheimer, A. J., LondraINew York, Penguin Books, p. 214. 31 Din Wegener (nota 2).

4(\

CAPITOLUL

3

NU SEPARAT, CI ÎMPREUNĂ

dcesta este Omul, acel dmfibian adevărat, a cărui natură este dispusă să locuiască ... în lumi divizate fi distinse. {Jir Thomas q]rowne 1 J

I A

n capitolul 1 ne-am referit Ja discursul energic despre validitatea stiintei si a Bibliei. Această discutie a devenit adesea caustică, în ~pecial a'tunci când la mijloc au fos~ problemele specifice ale creaţiei şi ale evoluţiei. Prea adesea se instalează tribalismul intelectual, atunci când sunt vizaţi duşmanii. Creaţioniştii continuă să accentueze infama farsă de la Piltdown, folosită cândva pentru a sprijini conceptele evoluţiei omului, dar înlăturată cu mult timp în urmă din arborele evoluţiei omenirii. Evolutionistii , , nu par să obosească niciodată să tot amintească de "povestea de groază" a modului în care l-a persecutat biserica pe Galileo Galilei (1564-1642) pentru că susţinea, în mod corect, că Pă­ mântuI se învârte în jurul Soarelui. Istoria a fost adesea distorsionată. Se pare că, într-o oarecare măsură, Galilei însuşi era un agresor şi, deşi ameninţările pe care le-a primit nu prevesteau nimic bun, nu a fost niciodată aruncat în închisoare sau abuzat fizic 2 • Într-adevăr, conflictul dintre ştiinţă şi Scriptură este veritabil, dar este el oare caracterizat de diferenţele fundamentale ireconciliabile pe -17

C:\I'lT(lIl'I.'

0:\'

,FI':\R~T, (1 i\ll'lu-.\ c..'\

care atât de mulţi le presupun? În acest capitol, vom sugera că, atunci când căutarea intelectuală după adevăr este una deschisă, în care se urmăreşte obţinerea unor cunoştinţe şi înţelegerea lucrurilor, atât ştiinţa, cât şi Scriptura pot şi chiar trebuie să coopereze. Dacă nu este definit altfel, termenul ştiinţă, folosit în acest capitol, va fi folosit în accepţia de metodologie de aflare a adevărului despre natură. Această ştiinţă metodologică este deschisă unei largi palete de explicaţii, inclusiv posibilităţii existenţei unui Proiectant, ceea ce este în contrast cu ştiinţa naturalistă, care exclude conceptul unui Proiectant în căutarea ei după adevăr. Deşi ştiinţa naturalistă nu se poate reconcilia cu Scriptura, ştiinţa metodologică şi Scriptura pot avea puncte comune.

STIINTA SI SCRIPTURA: , " TOVARĂsI , NU CHIAR ATÂT DE CIUDATI , În 1859, Charles Darwin şi-a publicat faimoasa Origine a specii/or, care a avut un efect dramatic asupra filosofiei culturii occidentale. După 100 de ani, s-au organizat în toată lumea mai multe celebrări ale acestui eveniment istoric. Una dintre cele mai importante s-a desfăşurat la Universitatea din Chicago. Într-o cuvântare ţinută în timpul acelei convenţii care a durat cinci zile, Sir Julian Huxley, nepotul apărătorului lui Charles Darwin, "buldogul" Thomas H. Huxley, a afirmat: "Pământul nu a fost creat, ci a evoluat. La fel s-a întâmplat cu animalele şi plantele de pe el, inclusiv cu noi, oamenii: minte, suflet, creier şi trup. La fel şi religia ... Omul evoluţiei nu se mai poate ascunde de singurătatea sa în braţele unui personaj patern divinizat pe care el însuşi l-a creat, nu mai poate scăpa de responsabilitatea de a lua decizii adăpostindu-se sub umbrela unei Autorităţi Divine, nici nu se mai poate eschiva de la dificila sarcină de a se confrunta cu problemele sale prezente şi de a-şi plănui viitorul, bazându-se pe voinţa unei Providenţe omnisciente, dar, din nefericire, de nepătruns."3 Această declaraţie a fost rostită la o reuniune specială care a avut loc în impunătoarea Capelă Rockefeller. Este curios că afirmaţia de mai sus venea la doar câteva minute după ce în jur de 1 500 de oameni de ştiinţă din 27 de ţări îşi plecaseră capetele în rugăciune către "Dumnezeul cel atotputernic". De ce s-ar ruga lui Dumnezeu nişte oameni de ştiinţă care celebrează realizările lui Darwin? Aceasta ar trebui să ne ridice nişte semne de întrebare legate de stereotipurile în care i-am încadrat pe oamenii de ştiinţă.

Mulţi

sunt, într-o anumită măsură, religioşi şi mulţi îşi bazează religia pe Aceasta comportă implicaţia că s-ar putea să nu existe o dihotomie fundamentală între credinţa în ştiinţă şi credinţa în Scriptură. În prezent, ştiinţa naturali stă are dificultăţi de integrare a religiei, oricare ar fi aceasta, printre explicaţiile ei, deoarece o astfel de explicaţie este considerată inacceptabilă, însă nu aşa stăteau lucrurile cu câteva secole în urmă, când au fost puse bazele ştiinţei moderne. Fără îndoială, există unele diferenţe majore între abordările de bază ale ştiinţei şi ale Scripturii. Ştiinţa se bazează pe observarea naturii şi se axează pe explicaţii, în vreme ce Scriptura pretinde că dă informaţii autoritare şi se concentrează asupra activităţilor lui Dumnezeu şi a sensului lor. Ştiinţa pretinde că este deschisă la revizuire pe măsură ce se dezvoltă idei noi, în timp ce Biblia are mai degrabă un ton de finalitate. Totuşi, după cum se va vedea în capitolele următoare, chiar oamenii de ştiinţă pot cultiva o poziţie de autoritate şi finalitate, în spe<;:ial cu privire la autoritatea ştiinţei înseşi; prin urmare, diferenţele în acţastă privinţă nu sunt atât de mari pe cât s-a lăsat să se înţeleagă. În abordările de bază folosite atât de ştiinţă, cât şi de Scriptură, există şi unele asemănări. Observaţiile ştiinţifice şi Scriptura se ocupă mai mult de date, în timp ce explicaţiile ştiinţifice şi teologia au mai mult de-a face cu interpretarea. Datele ştiinţifice şi Scriptura tind să nu se schimbe, pe când interpretările care li se dau amândurora pot varia considerabil. Adesea, pentru a le interpreta, este folosit acelaşi proces raţional şi în cazul uneia, şi al celeilalte. Şi ştiinţa, şi Scriptura se suprapun în moduri limitate şi se completează reciproc. Dacă vrem să descoperim adevărul şi sensul în realitatea înconjurătoare, nu ar trebui să o ignorăm pe niciuna. Dacă există un Creator, natura ne poate oferi multe informaţii despre El, dar, dacă nu există niciun Creator, ştiinţa trebuie să explice existenţa aproape omniprezentă a religiei. Scriptură.

FUNDALUL BIBLIC AL STIINTEI , , O idee contrariantă răspândită în ultima jumătate de secol pune în discuţie dihotomia presupusă de obicei între stiintă , " si Scriptură. Teza este că stiinta , , s-a dezvoltat în lumea occidentală în mod deosebit datorită fondului ei iudeo-creştin. Cu alte cuvinte, în loc ca ştiinţa şi Scriptura să fie la poli opuşi, stiinta filosofiei Bibliei. Un număr impresionant de sa, , îsi , datorează orioinile o'" vanţi susţin această teză4 •

Matematicianul şi filosoful Alfred North Whitehead, care a predat la Cambridge şi Harvard, subliniază faptul că ideile ştiinţei moderne s-au dezvoltat ca "un derivat inconştient al teologiei medievale"s. Conceptul de lume ordonată, aşa cum se deduce din portretul Dumnezeului raţional şi consecvent al Bibliei, a asigurat baza credinţei în conceptul ştiinţific al cauzei şi efectului. Zeii păgâni ai altor culturi erau capricioşi, iar aceasta nu corespunde cu consecvenţa ştiinţei. R. G. Collingwood, profesor de filosofie metafizică la Universitatea Oxford, susţine şi el această teză, subliniind faptul că credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu a schimbat părerea despre natură de la imprecizie la precizie 6 , o perspectivă care se potriveşte mai bine cu exactitatea ştiinţei. R. Hooykaas, profesor de istoria ştiinţei la Universitatea din Utrecht, accentuează şi el ideea că imaginea biblică asupra lumii a contribuit la dezvoltarea ştiinţei moderne. De o importanţă specială a fost antiautoritarismul relativ cultivat de Biblie, atitudine care a eliberat ştiinţa de autoritatea teologilor7 • Unul dintre cei mai importanţi scriitori din acest domeniu este Stanley L. Jaki, care, cu doctoratele sale în fizică şi teologie, este profesor distins la Universitatea Seton Hall.Jaki argumentează că, în grade diferite, culturile hindusă, chineză, mayaşă, egipteană, babiloniană şi greacă au avut începuturi în ştiinţă, dar au eşuat. El atribuie acest fapt lipsei lor de încredere în raţionalitate a universului. Tradiţia iudeo-creştină a Bibliei a asigurat raţionalitatea necesară pentru naşterea ştiinţei 8 • De interes în această chestiune este teza mult mai controversată a lui Merton9 , care sugerează că protestantismul, în mod deosebit în Anglia secolului al XVII-lea, a ajutat la emanciparea ştiinţei prin poziţia antiautoritaristă pe care acesta a luat-o împotriva dogmelor acceptate. Chiar dacă nu se poate stabili rară echivoc teza larg acceptată a unei relaţii strânse între tradiţia iudeo-creştină şi ştiinţă, însăşi existenţa acestei teze sugerează că nu există o dihotomie atât de puternică între stiintă si universităţile

Scriptură.

. ..

ANGAJAMENTUL RELIGIOS AL PIONIERILOR STIINTEI , , MODERNE Relaţia

care ar putea exista între ştiinţă şi Biblie este demonstrată de puternicul angajament religios al oamenilor de ştiinţă care au pus bazele ştiinţei moderne în secolele al XVII -lea şi al XVIII -lea. Iată patru exemple: Robert Boyle (1627-1691), numit uneori şi părintele chimiei, a fost în mod cert părintele chimiei fizice. Contribuţia lui majoră în domeniul

,11<1( ,i"l - \1'111 .\.1<"1 II

ştiinţei a fost desfiinţarea ideii clasice că există doar patru elemente de bază: foc, aer, pământ şi apă. Acest savant englez inovator era un creştin devotat, care credea că Dumnezeu poate mişca materia în mod direct. Şi-a donat mare parte din avere pentru a susţine diverse cauze religioase din Irlanda şi Noua Anglie lO •

În Franţa, strălucitul matematician Blaise Pascal (1623-1662) a ajutat la stabilirea principiilor probabilităţii. El a mai afirmat că "întregul curs al lucrurilor trebuie să aibă ca scop consolidarea şi măreţia religiei"ll. Angajamentul lui religios, precum şi mintea sa calculată ne sunt dezvăluite de celebrul său rămăşag cu scepticii: dacă Dumnezeu nu există, scepticii nu pierd nimic crezând în El, dar, dacă El există, câştigă viaţa veşnică, crezând în El. Concluzia lui este că e mai bine să crezi în Dumnezeu. Biologul suedez Carl von Linne (1707-1778) a fost cel mai proeminent profesor de la Universitatea din Uppsala. Este în special renumit pentru că a atras atenţia asupra importanţei nivelurilor genului şi speciei în clasificarea organismelor şi pentru că a clasificat aproape toate lucrurile pe care le cunoştea. Faima sa a atras savanţi din toată lumea. Opunându-se oricăror idei contrare creaţiei, el credea că "natura este creată de Dumnezeu pentru onoarea Sa şi pentru binecuvântarea omenirii şi tot ce se întâmplă, se întâmplă doar la porunca şi sub îndrumarea Sa"12. În anii de mai târziu, şi-a modificat opiniile despre fixitatea speciilor, permiţând şi unele mici variaţii, poziţie adoptată în prezent de creaţioniştii moderni. Sir Isaac Newton (1624-1727), considerat de unii drept cel mai mare om de ştiinţă care a trăit vreodată, era şi un profund cercetător al Bibliei. Este cunoscut pentru stabilirea principiilor calculului infinitezimal şi pentru descoperirea legilor mişcării planetelor, însă şi-a găsit totuşi timp să scrie pe larg despre profeţiile biblice din Daniel şi Apocalipsa. Newton credea foarte mult că Dumnezeu este Creatorul şi că natura ne oferă informaţii despre ElI 3 • Ar putea fi citate zeci şi zeci de alte exemple similare pentru a arăta că bazele ştiinţei moderne s-au pus într-o atmosferă dominant biblică şi că nu există un antagonism fundamental între ştiinţă şi Scriptură. Diferenţa pare să fie mai mult o chestiune de atitudine. Pionierii în domeniul ştiinţei au avut o activitate ştiinţifică veritabilă, iar pentru ei ştiinţa însemna să descopere principiile pe care le-a stabilit Dumnezeu în natură. Creaţia era ipoteza acceptată şi, de obicei, necontestată privind originile, iar această atmosferă religioasă nu a împiedicat nasterea stiintei moderne. , " :;1

RELIGIA SI OAMENII DE STIINTĂ CONTEMPORANI

,

S-ar putea argumenta că

"

ştiinţa

s-a dezvoltat în ciuda religiei, aşa cum contemporane, însă, dat fiind că filosofia naturalistă nu mai este susţinută cu atât de multă tărie de oamenii de ştiinţă, acest argument este în mod cert mai puţin valid acum decât ar fi fost cu o jumătate de secol în urmă. Acceptarea generală a mecanicii cuantice (Max Planck, 1858-1947; Albert Einstein, 1879-1955; Niels Bohr, 1885-1962; Werner Heisenberg, 1901-1976) a introdus în ştiinţă un element fundamental de incertitudine. De exemplu, conform teoriei mecanicii cuantice, există o incertitudine ireductibilă în măsurarea simultană a vitezei şi a poziţiei. Acest lucru a pus sub semnul întrebării principiul simplu al cauzei şi efectului din ştiinţa clasică şi, împreună cu alţi factori, a generat o atmosferă de umilinţă şi de veneraţie. Dacă un număr de oameni de ştiinţă resping religia şi Scriptura, există însă o componentă categorică a gândirii contemporane, în special în rândul unora dintre specialiştii în ştiinţe fizice 14, favorabilă conceptului unui Dumnezeu sau organizator. Voi menţiona, ca exemplu, trei autori, toţi scriind pe larg despre această problemă. Paul Davies este profesor de fizică teoretică la Universitatea din Newcastle pe T yne, din Anglia. În populara sa carte God and the New Physics [Dumnezeu şi noua fizică], el îndrăzneşte să afirme că "ştiinţa oferă o cale mai sigură către Dumnezeu decât religia"15. Într-o carte ulterioară, el comentează pe tema "dovezilor puternice [că] «există ceva» în spatele tuturor lucrurilor"16. Mai mult, el vine în sprijinul tezei prezentate mai devreme în acest capitol, şi anume că oamenii de ştiinţă pot fi religioşi: "După ce am publicat cartea God and the New Physics, am fost uimit să descopăr cât de mulţi dintre colegii mei apropiaţi practică o religie convenţională"1? Arthur Peacocke este biochimist şi teolog şi a predat la universităţile Oxford şi Cambridge. Pentru el, Dumnezeu creează atât prin legile Sale, cât şi prin întâmplare. Şi Peacocke este de părere că realitatea supremă este Dumnezeu 18 . John Polkinghorne şi-a petrecut mai mult de 25 de ani lucrând ca teoretician în domeniul fizicii particulelor la Universitatea din Cambridge, până când a schimbat direcţia, devenind cleric anglican. S-a dedicat studiului si relatiei , dintre stiintă " , teologie, dar mai târziu a intrat în administratia , Universităţii din Cambridge. Printre tezele sale este ipoteza că Dumnezeu susţine universul şi este activ în cadrul lui şi, mai mult, că El încurajează libertatea noastră de alegere 19 . sugerează independenţa ştiinţei

52

Acesta este doar un eşantion foarte mic dintr-un important grup de care afirmă cât se poate de clar că ştiinţa şi religia trebuie abordate într-o manieră integrată. Concepţiile lor sunt extrem de diferite 20 , ceea ce nu corespunde nici portretului obişnuit al oamenilor de ştiinţă evoluţionişti, nici celui al creaţioniştilor care cred în Biblie. Astfel de opinii ilustrează faptul că ideile biblice şi cele ştiinţifice nu sunt opuse şi ireconciliabile. cercetători

IMPORTANTA , UNEI ABORDĂRI LARGI Discuţiile despre religie din rândul oamenilor de ştiinţă nu sunt un fapt neobişnuit. Unele din jurnalele ştiinţifice de frunte, cum ar fi Science şi Nature, iau parte în mod repetat la astfel de discuţii, îp special în cadrul sectiunii de răspunsuri pentru cititori. Ocazional, conclazia este că stiinta şi r~ligia nu sunt în conflict, deoarece ele reprezintă do~enii separate'. Alţii adoptă o poziţie exclusiv naturalistă, sugerând chiar că oamenii de ştiinţă ar trebui să-şi lase la uşă şi creierul, pe lângă pălărie şi palton, atunci când intră într-o biserică21 , iar altii , afirmă că credinta, , asociată de obicei cu religia, este indispensabilă pentru ştiinţă. Pentru Norbert Muller, profesor de chimie la Universitatea Purdue, "ştiinţa pur şi simplu nu se poate face rară religie", deoarece un om de ştiinţă trebuie să aibă "credinţă în premisele care fac ştiinţa posibilă"22. Alţi cercetători sunt de părere că religia are o contribuţie bogată şi chiar responsabilitatea de a le oferi scop şi adevăr oamenilor2 3 şi trebuie să fie încorporată într-un sistem de gândire plin de sens. Ce linie de gândire ar trebui urmată? În demersurile intelectuale, o abordare largă pare să fie cea mai înţeleaptă. Una din tragediile ignoranţei este aceea că victimele ei nu sunt conştiente de starea deplorabilă în care se află. Nu ştim ce anume şi cât nu ştim. Adevărul trebuie să fie căutat şi ar trebui să aibă sens în toate domeniile. Deoarece este atât de vast, adevărul cuprinde toată realitatea sau actualitatea; iar eforturile noastre de a-l afla ar trebui să fie la fel de cuprinzătoare. Este periculos să ne formăm o viziune despre lume pe baza unui câmp îngust de cercetare. Putem alege să examinăm doar lumea mecanică, aşa cum face ştiinţa naturalistă, sau să ne axăm pe domeniul gândirii, aşa cum face filosofia, dar ambele, la fel ca şi toate celelalte perspective, inclusiv dimensiunea spirituală a omului, sunt părţi ale unui întreg de care trebuie să ţinem cont. Figura 3.1 ilustrează avantajul unei abordări largi. Un cerc poate reprezenta ştiinţa, iar celălalt, Scriptura. Sunt zone care nu se suprapun, cum ar fi cele din stânga şi din dreapta, unde numai ştiinţa sau Scriptura ne poate

oferi informaţii. A ne forma o viziune de ansamblu doar pe baza uneia dintre ele pare inutil de restrictiv. Când ţinem cont de amândouă, nu numai că avem un fond de informaţii mai larg, ci şi o abundenţă de sensuri. În cazul marilor întrebări despre origini, nu ne putem permite să examinăm doar o arie îngustă de informaţii. Un motiv în plus pentru o abordare largă îl constituie faptul că, atunci când privim lucrurile din mai multe perspective, avem la dispoziţie un sistem de control în ce priveşte testarea şi stabilirea adevărului. "Adevărul este etern, iar conflictul acestuia cu eroarea nu va face decât să-i evidenţieze tăria. "24

Nu e greu să re prea îngustă a

găseşti

dovezi ale

adevărului.

Am

nemulţumirii

ţinut odată

""!I~.,.,...

./ /

iIII..

/

cauzate de o abordaun seminar de creaţionism

r""'1"'-r-.

~~

r\

f I

f

f

I

\

I

'"

'"'"

"' """"""

~

III ..............

... ~"

Figura 3.1. Diagramă care ilustrează avantajul unei abordări largi, cum ar fi combinarea ştiinţei şi a Scripturii. Luată singură, fiecare ne poate oferi informaţii valoroase, aşa cum ne demonstrează zonele din stânga şi din dreapta. Bogăţia de interpretări rezultă din combinarea celor două, aşa cum ne arată porţiunea centrală.

la Departa~entul de geologie al filialei Riverside a Universităţii din California. In prezentarea mea am formulat patru puncte de vedere 2s : (1) este foarte improbabil ca viaţa complexă să fi apărut în mod spontan, (2) numeroasele verigi lipsă din raportul fosilelor sugerează că nu a existat o evoluţie de la forme simple la forme complexe, (3) ştiinţa îşi schimbă opiniile în mod repetat şi (4) ştiinţa şi Biblia au o bază raţională comună şi largă. Am inclus ultimul punct în mod deosebit pentru că persoana care-mi solicitase serviLiiile mă informase că studenţii se plânge au de faptul că, la cursuri, li se

evoluţia şi doreau să audă şi argumentele celeilalte părţi. Erau cu o abordare prea îngustă. Din această perspectivă, întrebarea: "Cine are dreptate, ştiinţa ori Scriptura?" nu este una bună, deşi mulţi o pun. O întrebare mai bună este: "Ce adevăr găsesc după ce am studiat şi ştiinţa, şi Scriptura?". Antropologul cultural David Hess subliniază faptul că mişcarea spiritistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care căuta un mijloc de comunicare cu morţii, a fost "în mare măsură" un răspuns la fervoarea intelectuală generată de descoperirile în domeniile geologiei, biologiei şi astronomiei, care tindeau către un naturalism pur. El leagă indirect spiritismul de recenta mişcare New Age, care încearcă uneori să îmbine înţelepciunea neoccidentală cu ştiin­ ţa modernă26 • Tendinţele postmoderniste de îndepărtare de modernismul simplu în artă şi teologie dau şi ele mărturie despre acest interes pentru o varietate de abordări. Omul doreşte adesea, şi ar trebui să caute, întregul tablou. Nu se mulţumeşte cu o perspectivă îngustă. Ştiinţa, în sine, tinde să fie materialistă şi lipsită de sens. Demersurile religioase, în ele însele, pot duce la superstiţii. Religia şi ştiinţa se pot ajuta reciproc. Albert Einstein exprima acest lucru când afirma că "ştiinţa fără religie este şchioapă, iar religia fără ştiinţă este oarbă"27. Tot ce am spus mai sus confirmă necesitatea unei abordări largi atunci când ne ocupăm de întrebările mai profunde privind originile noastre.

preda numai nemulţumiţi

DEUS EX MACHINA Dumnezeu a fost folosit pentru a explica aproape orice. Cu mai bine de un secol în urmă, unii susţineau că numai El ar putea crea compuşi organici, cum ar fi zaharurile, proteinele, ureea etc. Aceste molecule relativ complexe erau asociate cu organismele vii şi cu misterul vieţii. De atunci, au fost sintetizaţi mii de compuşi organici diferiţi, iar Dumnezeu nu mai este considerat necesar pentru acest proces. În domeniul cosmic, Isaac Newton credea că Dumnezeu trebuie să ajusteze când şi când universul pentru a-l menţine în stare de funcţionare. Ideea aceasta nu mai este luată astăzi în serios. Cu secole în urmă, se credea că Dumnezeu a creat ploşniţele ca să-i împiedice pe oameni să doarmă prea mult, iar şoarecii, ca să-i înveţe pe oameni să pună hrană deoparte. Şi la aceste idei s-a renunţat. Odată cu progresul ştiinţei, nevoia de Dumnezeu ca factor explicativa scăzut, iar unii au impresia că El, chiar dacă există, este în mod cert inutil. Apelul la Dumnezeu ori de câte ori ne confruntăm cu dificultăţi de explicare a naturii este un procedeu numit adesea "Dumnezeullacunelor",

sau "deus ex machina" (expresie latinească, însemnând "dumnezeul din maşină"). Ultimul termen derivă din practica, specifică teatrului grec şi roman, ca un actor reprezentând un zeu să vină din cer pe scenă pentru a rezolva problemele majore; efectul se realiza folosind o macara (maşină), de unde şi conceptul de "dumnezeu din maşină" pentru rezolvarea dificultăţilor ştiinţifice. De regulă, acest concept este tratat cu dispreţ, dându-se de înţeles că, ori de câte ori există vreo problemă, Dumnezeu este invocat să o rezolve, pe când, dacă ar avea la dispoziţie timp suficient, stiinta , , ar rezolva în cele din urmă misterul. Dumnezeu nu ar trebui să fie folosit pentru a completa lacunele din informaţiile pe care le deţinem. Mulţi oameni de ştiinţă nu privesc cu ochi buni ideea unui Dumnezeu puternic, capabil să manipuleze natura după bunul plac şi să modifice, astfel, consecvenţa care face posibilă ştiinţa. Din acest punct de vedere, ei văd un veritabil conflict între Dumnezeu si " stiintă, , dar conflictul nu trebuie să fie unul atât de grav dacă, aşa cum credeau pionierii ştiinţei moderne, principiile ştiinţei au fost create de Dumnezeu, iar natura reflectă această consecvenţă. În gândire a acestor pionieri, Dumnezeu este autorul principiilor care formează fundamentul ştiinţei. Dumnezeu poate trece peste legile pe care le-a stabilit, dar numai rareori face acest lucru, ceea ce permite ştiinţei să funcţioneze. În timp ce critica la adresa conceptului "deus ex machina", sau "Dumnezeullacunelor", are oarecare validitate, a elimina în mod arbitrar toate activităţile lui Dumnezeu pe baza acestei critici este prea simplist. Trebuie să facem diferenţa dintre Dumnezeullacunelor, în accepţia comună a termenului, si , un "Dumnezeu allacunelor necesare"28. Pentru cazul din urmă, Dumnezeu pare esenţial. Sinteza compuşilor organici, menţiona­ tă mai sus, ar corespunde conceptului de "Dumnezeu allacunelor", în timp ce progresele recente din domeniul biologiei moleculare, care fac ca posibilitatea originii spontane a vieţii să fie tot mai puţin plauzibilă, ar veni în sprijinul conceptului de "Dumnezeu allacunelor necesare". În cazul din urmă, se pare că Dumnezeu devine din ce mai important, pe măsură ce descoperim noi şi noi relaţii biochimice complexe programate, care nu puteau să ia naştere singure 29 • Acelaşi lucru se poate spune despre ajustarea fină a universului, care implică valori extrem de precise pentru constantele fizice universale 30 • Într-adevăr, ştiinţa a reuşit să copieze anumite fenomene atribuite cândva lui Dumnezeu, însă nu ar trebui să folosim această realitate ca scuză pentru a-L elimina în totalitate, în special când vedem din ce în ce mai mult că natura este complexă şi precisă.

ESTE CREATIONISMUL STIINTĂ SI , " , EVOLUTIONISMUL RELIGIE? , În 1981, statul Arkansas (SUA) a promulgat o lege care cerea ca, în cadrul orelor de ştiinţe din şcolile publice, elevilor să li se prezinte în mod echilibrat şi creaţia, şi evoluţia. Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile (ACLU) s-a opus legii şi a dat în judecată statul; a urmat 3! faimosul proces numit adesea "Scopes II"32. "Scopes !" avusese loc în Tennessee, în 1925, cu evoluţionismul pe banca acuzaţilor. În procesul împotriva statului Arkansas, decizia finală împotriva creaţionismului nu s-a bazat pe meritele intrinseci ale celor două teorii. Preşedintele completului de judecată, judecătorul William Overton, a hotărât că noua lege era neconstituţională, pe baza prevederii constituţionale a separării bisericii de stat. Pentru a stabili că creaţionismul este o teorie religioasă, judecătorul Overton s-a bazat foarte mult pe mărturia lui Michael Ruse, filosof al ştiinţei la Universitatea din Guelph, Canada. Acesta a stabilit o definiţie îngustă a ştiinţeP3. După proces, un alt filosof al ştiinţei, Larry Laudan, de la Universitatea din Pittsburgh (SUA), a spulberat accepţia restrânsă în care a fost folosit termenul "ştiinţă" la proces. Laudan este favorabil evoluţiei, dar, referindu-se la decizia judecătorului Overton, a mcut comentarii aspre, cum ar fi: "decizia curţii se bazează pe o mulţime de denaturări cu privire la ce este stiinta ea", "aceas, " si cum functionează , tă istorie de aberaţii vrednice de plâns din procesul împotriva statului Arkansas", "perpetuarea şi canonizarea unui stereotip fals cu privire la ce este ştiinţa", folosind şi alte calificative, cum ar fi: "complet nepotrivită", "anacronică" şi "pur şi simplu scandaloasă"34. În mod evident, definiţia ştiinţei este controversată. S-au mai adus şi alte critici la adresa opiniei scrise a judecătoruluPs. Overton a argumentat că creaţionismul este religie, nu ştiinţă, şi că această încadrare îl face inadecvat pentru a fi predat în şcolile publice 36 . Disputa privind definiţia ştiinţeP7 acceptată în cadrul procesului împotriva statului Arkansas accentuează faptul că nu ştim să definim ştiinţa. Evoluţioniştii reacţionează mai degrabă negativ la termenul creaţionism ştiinţiji?8, argumentând că nu poate exista aşa ceva. Au reuşit în repetate rânduri să scoată creaţionismul din sala de curs, afirmând că acesta nu e ştiinţă, ci religie. Adesea, îşi bazează afirmaţia pe faptul că nu există nicio modalitate de a testa în mod ştiinţific un miracol, cum este creaţia, însă apoi se schimbă la 180 de grade şi scriu cărţi, cum ar fi Scientists Con/ront Creationism [Oamenii de ştiinţă confruntă creaţio37

nismul] şi folosesc ştiinţa pentru a dovedi netemeinicia creaţionismului. Pot, oare, evoluţioniştii să împace şi capra, şi varza? Din moment ce nu există o definiţie cuprinzătoare a ştiinţei care să fie unanim acceptată, problema dacă creaţionismul e ştiinţă nu este deloc tranşată. Dacă ştiinţa este, într-adevăr, o căutare deschisă după adevăr, atunci e loc şi pentru "creaţionismul ştiinţific", şi unii pionieri ai ştiinţei moderne descrişi mai devreme în acest capitol se califică în mod cert ca oameni de ştiinţă creaţionişti. Pe de altă parte, dacă ştiinţa este definită ca o filosofie pur naturali stă care, prin definiţie, exclude conceptul de creator, atunci nu poate exista creaţionism ştiinţific. Aşa cum era de aşteptat, evoluţioniştii sunt de partea celei din urmă interpretări, însă această interpretare înseamnă şi că ştiinţa nu este o căutare deschisă după adevăr, cum se pretinde adesea. Putem să ne întrebăm si sunt o formă , dacă stiinta , " si/sau evolutionismul , de religie. Loialitatea, patima şi înflăcărare a pe care le manifestă oamenii de ştiinţă la numeroasele audieri şi procese între creaţionism şi evoluţionism indică în mod cert că nu avem de-a face cu o evaluare pur obiectivă. Cartea Evolution as a Religion [Evoluţia ca religie], scrisă de Mary Midglef9, subliniază numeroasele moduri în care ştiinţa poate funcţiona ca o religie. Alţi scriitori au accentuat şi ei aspectele religioase ale evoluţionismului şi ale darwinismului 40 , dar, în general, argumentele aduse în instanţă pentru eliminarea evoluţionismului din sala de curs pe baza faptului că acesta este o religie nu au convins. Percepţia generală este că evoluţionismul este un soi de ştiinţă, iar creaţionismul este religie. De fapt, nu există o linie clară de demarcaţie între ştiinţă şi religie, deoarece ambele pot fi înţelese ca viziuni cuprinzătoare, cu trăsături care se suprapun.

PROBLEMA CU ADEVĂRAT IMPORTANTĂ La o audiere publică în faţa Comisiei de Stat pentru Educaţie din California, am propus comunităţii ştiinţifice să nu se teamă de creaţionism şi să-i permită să concureze liber cu evoluţionismul în sala de curs. Aceasta le-ar oferi elevilor libertatea de a alege între diversele opţiuni, favorizând astfel un oarecare grad de libertate academică41 • Evoluţioniştii au argumentat că creationismul nu este stiintă , , " si s-au refugiat în repetate rânduri în anumite definiţii cu privire la ce anume este ştiinţa, în încercarea de a ţine creaţionismul în afara sălilor de curs. Totuşi, cum spun francezii: "C'est magnifigue, mais ce n'est pas la guerre!" (E magnific, dar nu acesta este războiul!). Adevărata întrebare este: cine are dreptate - creaţia ori evo-

l ) 1'- 1(; 1:\ 1

\ Im. I

\.

1\ U

Iii

luţia?

Din nefericire, această întrebare este adesea îngropată sub o tonă de aspecte ce ţin de semantică, autoritarism şi mărunţişuri legale. La aceeaşi audiere publică, am fost impresionat de pledoaria unui cleric, care a precizat că enoriaşii săi încercau să le imprime copiilor lor principiile şi valorile Bibliei. Aceiaşi enoriaşi erau nevoiţi Să-şi trimită copiii la şcoli susţinute din propriile lor taxe, iar acolo, profesorii de ştiin­ ţă le distrugeau copiilor încrederea în Biblie şi în principiile ei, încredere pe care părinţii încercaseră s-o consolideze. Acestor părinţi puţin le păsa de diversele definiţii ale ştiinţei ori de bătăliile de pe tărâm academic. Ei încercau pur şi simplu să le cultive copiilor lor o moralitate şi o mentalitate bazată pe Biblie, lucruri pe care, în opinia lor, şcolile le distrugeau. Toate acestea aduc în atentie , necesitatea asocierii Bibliei cu stiinta. , , Desi, , în anumite aspecte, ele sunt complementare, după cum s-a precizat mai sus, cele două au totuşi multe în comun în ce priveşte raţionalitatea fundamentală 42 • Ambele se bucură la scară largă de respect, ambele au de adus o contribuţie unică şi ambele sunt utile în formularea viziunii de ansamblu asupra lumii.

CONCLUZII Conflictul dintre ştiinţă şi Biblie nu este atât de profund pe cât se presupune în mod curent. De fapt, este posibil ca raţionalitate a Bibliei să fi fost fundamentul dezvoltării ştiinţei moderne. Devotamentul pionierilor ştiinţei moderne faţă de Biblie indică şi o compatibilitate fundamentală între cele două. După cum am menţionat în capitolul 1, ştiinţa şi religia au drumuri diferite, în special când vine vorba de ştiinţa naturali stă şi de Biblie, dar prăpastia pare să aibă la bază mai mult atitudini şi interpretări decât principii fundamentale. În căutarea noastră după adevăr, şi ştiinţa, şi Biblia pot fi buni tovarăşi, care să se completeze şi să se susţină reciproc şi, din această cauză, întrebarea: "Cine are dreptate - ştiinţa ori Scriptura?" nu este la fel de bună ca întrebarea: "Ce adevăr găsesc atunci când examinez şi ştiinţa, şi Scriptura?"

-

N OTE DE FINAL

1 Browne, T, Religio Medici 1, [fa.], p. 34, citat în Mackay, 1991, A. L., A Dictionary of Scientific Quotations, Bristal/Philadelphia, Institute afPhysics Publishing, p. 42. 2 (a) Maatman, 1994, R. "The Galilea incident", Perspectives on Science and Christian Faith, 46, p. 179-182;n(b) Shea, W. R., 1986, "Galilea and the church", în Lindberg, D. C., şi

C·\PITOLtJL.1 - ~1I 'FPAK.\T, CI i~'IPRFII",A

R L. Numbers (ed.), God and Nature: Historica! Essays on the Encounter Between Christianity and Science, Berkeley/Los Angeles, University of California Press, 114-135. 3

(a) Acest incident este relatat în [Anonim], 1959, "Science: Evolution: a religion of science?",

Newsweek, 54n(7 decembrie) p. 94, 95; (b) Pentru textul tipărit al discursului lui Sir Julian Huxley, vezi Huxley,J., 1960,n"The evolutionary vision", în Tax, S., şi C. CalIender (ed.), Issues in Evo!ution: 7he University of Chicago Centennia! Discussions. Evo!ution after Darwin: 7he University of Chicago Centennia!, voI. 3, Chicago, University of Chicago Press, voI. 3, p. 249-261. 4 Vezi, de exemplu: (a) Collingwood, R G., 1940, An Essay on Metaphysics, Oxford/Londra,

Clarendon Press; (b) Cox, H., 1966, 7he Secular City: Secularization and Urbanization in 7heo!ogica! Perspective, ed. rev., New York, The Macmillan Co.; (c) Dillenberger,J., 1960, Protestant 7hought and Natura! Science: A Historica! Interpretation, NashvillelNew York, Abingdon Press; (d) Foster, M. B., 1934, "The Christian doctrine of creation and the rise of modern natural science", Mind, 43, p. 446-468; (e) Gerrish, B. A., 1968, "The Reformation and the rise of modern science", în Brauer,]. C. (ed.), 7he Impact of the Church upon Its Cu!ture: Reappraisa!s of the History of Christianity, Chicago/Londra, University of Chicago Press, p. 231-265; (f) Gruner, R, 1975, "Science, nature, and Christianity",journa! of7heo!ogica! Studies, serie nouă, 26(1):55-81 (acest autor nu susţine teza amintită, dar enumeră o serie de alte referinţe bibliografice care o susţin [p. 56]);nn (g) Hooykaas, R, 1972, Re!igion and the Rise of Modern Science, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Co.; (h) Jaki, S. L., 1974, Science and Creation: From Eterna! Cyc!es to an Oscillating Universe, New York, Science History Publications; (i) Jaki, S. L., 1978, 7he Road ofScience and the U'lJys to God. 7he Gijford Lectures 1974-1975 and 19751976, Chicago/Londra, University of Chicago Press; G) Jaki, S. L., 1990,n"Science: Western or what?", 7he Intercollegiate Review (FalI), p. 3-12; (k) Klaaren, E. M., 1985, Re!igious Origins of Modern Science: Be!ief in Creation in Seventeenth-century 7hought, Lanham, New York/Londra, University Press of America; (1) Whitehead, A. N., 1950, Science and the Modern World, Londra, Macmillan & Co. S Whitehead, p. 19 (nota 41). 6 Collingwood, p. 253-255 (nota 4a). 7 Hooykaas, p. 98-162 (nota 4g). BJaki 1974, 1978, 1990 (nota 4h-j). 9 Merton, R K., 1970, Science, Techno!ogy and Society In Seventeenth-century Eng!and, New York, Howard Fertig. 10 (a) Boyle, R, 1911, 1964, 7he Skeptica! Chemist, Everyman's Library, Londra,]. M. Dent & Sons, p. v-xiii;n (b) Dampier, W. c., 1948, A History of Science and Its Re!ations with Philosophy and Re!igion, ed. a 4-a rev., Cambridge, Cambridge University Press, p. 139-141. 11 Pascal, B., 1952, Pensies, traducere în engleză de Trotter, W. E, în Pascal, B., 1952, 7he Provincia! Letters; Pensies; Scientific Treatises, traducere în engleză de M'Crie, T., Trotter, W. E şi Scofield, R Great Books of the Western World Series, Chicago/Londra/foronto, Encyc10predia Britannica, p. 270 (titlul în original: Les !ettres provinciales; Pensies; LiEuvre scientifique). 12 Nordenski6ld, E., 1935, 7he History ofBio!ogy: A Survey, New York, Tudor Publishing Co., p.206,207. 13 (a) Brewster, D., 1855, 1965, Memoirs of the Lift, Writings, and Discoveries of Sir Isaac Newton, 2 voI., The Sources of Science, nr. 14, New York/Londra: Johnson Reprint Corp; (b) Christianson, G. E., 1984, In the Presence of the Creator: Isaac Newton and His Times, New York, The Free Press/Londra, Collier Macmillan Publishers; (c) ]. Fauvel, R. Flood,

OH.ll;[:,\:] -

,\RIFl. .\.I{OTII

M. Shortland şi R. Wilson (ed.), 1988, Let Newton Be!, OxfordINew Yorklfokyo, Oxford University Press; (d) Westfall, R. S., 1980, Never at Rest.·A Biography ofIsaac Newton, Cambridge, Cambridge University Press. 14 Vezi prima parte a capitolului 6. 15 Davies, P., 1983, God and the New Physics, New York, Simon & Schuster, p. ix. 16 Davies, P., 1988, The Cosmic Blueprint: New Discoveries in Nature's Creative Ability to Order the Universe, New York, Touchstone, Simon & Schuster, p. 203. 17 Davies, P., 1992, The Mind of God: The Scientific Basis for a Rational Wor!d, New York! Londra, Simon & Schuster, p. 15. 18 (a) Peacocke, A. R., 1971, Science and the Christian Experiment, LondraINew York! Toronto, Oxford University Press; (b) Peacocke, A. R. (ed.), 1981, The Sciences and Theology in the Twentieth Century, Northumberland, England, Oriel Press; (c) Peacocke, A. R., 1986, God and the New Biology, San Francisco/CambridgelNew York, Harper & Row; (d) Peacocke, A. R., 1990, Theology for a Scientific Age: Being and Becoming - Natural and Divine, Oxford! Cambridge, Massachusetts, Basil Blackwell. 19 (a) Polkinghorne, J., 1991, "God's action in the world", Cross Currents (Fali), p. 293-307; vezi şinnnnn(b) Polkinghorne, J., 1986, One World: The Interaction of Science and Theology, Londra, SPCK;nnnnnn (c) Polkinghome, J., 1989, Science and Creation: The Search for Understanding, Boston, New Science Library, Shambhala Publications; (d) Polkinghorne, J., 1989, Science and Providence: God's Interaction with the Wor!d, Boston, New Science Library, Shambhala Publications. 20 Vezi capitolul 21 pentru o discuţie a câtorva dintre aceste concepţii. 21 Provine, W., 1988, "Scientists, face it! Science and religion are incompatible", The Scientist, 2(16;nnnn 5 septembrie):10. 22 Muller, N., 1988, "Scientists, face it! Science is compatible with religion", The Scientist, 2(24;nnnnnn 26 decembrie):9 23 Reid, G. W., "The theologian as conscience for the church", Journal of the Adventist Theological Society, 4, 2/1993, p. 12-19. 24White, E. G., Counsels to Writers and Editors, Nashville, Tennessee, Southern Publishing Association., 1946, p. 44. 25 Pentru discuţii suplimentare pe marginea argumentelor care stau la baza acestor patru puncte de vedere, vezi capitolele 4, 11, 17 şi 18. 26 Hess, D. J., Science in the New Age: The Paranormal, Its Defenders and Debunkers, and American Culture, Madison, Wisconsin, University ofWisconsin Press, 1993, p. 17-40. 27 Einstein, A., 1950, Out ofMy Later Years, New York, Philosophical Library, p. 26. 28 Kenny, A., 1987, Reason and Religion: Essays in Philosophical Theology, OxfordlNew York, Basil Blackwell, p. 84. 29 Vezi capitolele 4 şi 8. 30 Vezi capitolul 6. 31 Milner, R., 1990, The Encyc!opedia ofEvolution, New York, Facts on File, p. 399. 32 Pentru diferite relatări, vezi: (a) Geisler, N. L., 1982, The Creator in the Courtroom: Scopes II. The 1981 Arkansas Creation-Evolution Trial, Milford, Michigan, Mott Media; (b) Gilkey, L, 1984, Creationism on Trial' Evolution and God at Little Rock, Minneapolis, Minnesota, Winston Press; (c) La Follette, M. C. (ed.), 1983, Creationism, Science, and the Law: The Arkansas Case, Cambridge, Massachusetts/Londra, The MIT Press;nn(d) Numbers, 1992, R. L., The Creationists, New York, Alfred A. Knopf, p. xv, 249-251.

61

Vezi Gilkey, p. 127-132 (nota 32b). Laudan, L., "Commentary on Ruse: science at the bar - causes for concern", în La Follette, p. 161-166 (nota 32c). 35 Bird, W. R., 1987, 1988, 1989, Philosophy of Science, Philosophy of Religion, History, 11

34

Education, and Constitutional lssues. 7he Origin

of Species Revisited: 7he 1heories of Evolution and

ofAbrupt Appearance, New York, Philosophical Library, voI. 2, p. 461-466. 36 Pentru un raport destul de fidel al mărturiei mele în acest proces, vezi Geisler, p. 461-466 (nota 32a). 37 Vezi capitolul 17 pentru mai multe comentarii pe marginea acestei chestiuni complexe. Vezi şi: (a) Roth, A. A., 1974, "Science against God?", Origins, 1:52-55; (b) Roth, A. A., 1978, "How scientific is evolution?", Ministry 51,(7): 19-21; (c) Roth, A. A., 1984, "Is creation scientific?", Origins, 11: 64,65. 38 Godfrey, L. R. (ed.), Scientists Confront Creationism, New York, W. W. Norton & Co., 1983. 39 Midgley, M., 1985, Evolution as a Religion: Strange Hopes and Stranger Fears, Londra/New York, Methuen & Co. 40 De exemplu, (a) Macbeth, N., 1971, Darwin Retried: An Appeal to Reason, Boston, Gambit Inc., p. 126;nn (b) Bethell, T., 1985, .Agnostic evolutionists", Harpers, 270( 1617; februarie): 49-52,56-58,60,61. 41 Pentru discuţii suplimentare, vezi: (a) Roth, A. A., 1975, ,,A matter of fairness", Origins, 2: 3,4; (b) Roth, A. A., 1978",Closed minds and academic freedom", Origins, 5:61, 62. 42 Pentru o discuţie caracteristică, vezi Murphy, N., 1994, "What has theology to learn from scientific methodology?", în Rae, M., H. Regan,]. Stenhouse (ed.), Science and 7heology: Questions at the lnterface, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Pub. Co., p. 101-126.

ORGANISMELE VII

CAPITOLUL

4

DE UNDE A APĂRUT VIATA? ,

'Dintre toate misterele biologiei, cea mai enigmatică este,Jără îndoială, problema modului în care a apărut viaţa pe Pământ. [(jordon 'R.gttray rr'ay/or I ]

S

uprafaţa Pământului mişună, la propriu, de organisme vii, care varia-

ză de la bacterii cu diametrul de 1/2~OO mm până la giganti cii sequoia, ce ating înălţimi de peste 100 m. In regnul animal, există balenele albastre, cu lungimi de 30 m, ceea ce le face să fie, poate, cele mai masive animale care au trăit vreodată pe Pământ. Candidatul la titlul de cea mai mare "plantă" e posibil să fie o ciupercă subterană din statul Washington (SUA), care acoperă o arie de 600 ha. Una dintre cele mai importante întrebări ale tuturor timpurilor este: Când, cum şi unde a apărut această mare varietate de viaţă? În acest capitol, vom examina idei legate de modul în care a început viaţa pe Pământ. Producerea spontană de molecule biologice simple, într-un cadru primordial, pare foarte dificilă. Producerea moleculelor biologice complexe necesare, cum ar fi proteinele şi ADN-ul, pare extrem de dificilă, în timp ce formarea spontană chiar şi a unei celule simple pare esenţialmente imposibilă.

CONVINGERI ISTORICE În Antichitate, şi chiar până destul de recent, puţini puneau la îndoială ideea că diferitele forme de viaţă ar fi apărut spontan din materie nevie. Părea să fie un fapt ce ţine de observaţie că puricii şi păduchii apar spontan pe pielea oamenilor şi a animalelor, că broaştele se nasc din noroi, că apa din iazuri produce o varietate aproape infinită de alge şi animale mici, că moliile se formează din ceată, iar viermii, în fructe si în excrescentele , " anormale ale plantelor. Se credea că o mulţime de viermi paraziţi, cum ar fi tenia, apar în mod spontan în oameni şi animale. Chimistul pionier Johannes van Helmont (1579-1644) a relatat că a văzut cu ochii lui scorpioni dezvoltându-se din planta de busuioc zdrobită între două cărămizi. Tot el a creat o formulă pentru producerea şoarecilor2. Dacă puneai nişte zdrenţe şi nişte grâu într-un vas, pe care îl ascundeai un timp într-un pod ori într-un hambar, în cele din urmă aveau să se nască şoareci din acel amestec! Experimentul este repetabil şi acum, cu aceleaşi rezultate, însă interpretarea care i se dă este diferită. Acest experiment constituie un exemplu de dovadă - şi există multe asemenea dovezi! - care a facut să înflorească conceptul de generaţie spontanee. Observaţiile care veneau în sprijinul acestei concepţii se puteau repeta cu uşurinţă. Cu puţin timp şi efort, puteai găsi viermi în mere şi broaşte în noroi etc. Ştiinţa funcţiona, iar a pune la îndoială ideea de generaţie spontanee însemna a pune la îndoială raţiunea însăşi. Cu toate acestea, au existat şi sceptici şi, între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, această problemă a fost subiectul unui conflict aprins. Unul dintre personajele-cheie care au invocat abordarea experimentală a fost Francesco Redi (1626-1697), medic din Arezzo, Italia. Se stia de multă , vreme că viermii - larvele muştelor - se dezvoltă în carnea în putrefacţie. RedP a experimentat cu o varietate de rămăşiţe animale, inclusiv de la şerpi, porumbei, peşti, oi, broaşte, cerbi, câini, miei, iepuri, capre, raţe, gâşte, găini, rândunele, lei, tigri şi bizoni. Ceea ce l-a izbit a fost faptul că, indiferent de tipul de carne folosită, apărea acelaşi soi de muşte. Era conştient şi de faptul că, vara, vânătorii îşi protejau vânatul de muşte cu cârpe şi suspecta că muştele ar putea fi sursa viermilor. Pentru a testa ideea, a pus carne în borcane închise şi în borcane deschise acoperite cu tifon fin. Pentru că, de data aceasta, viermii nu s-au mai dezvoltat pe carnea acoperită, el a conchis că viermii nu sunt produşi în mod spontan de carne, ci că aceasta este doar terenul pe care se înmulţesc muştele. Totuşi experimentele lui Redi nu au rezolvat problema, iar controversa a mai durat încă două secole. Alte experimente au dus la rezultate ameste-

cate. Au fost propuse diferite interpretări pe aceleaşi rezultate, fiecare parte argumentând pe baza propriilor presupoziţii. Ideea generaţiei spontanee a ajuns să fie şi mai acceptată în prima parte a secolului al XIX-Iea 4 • O preocupare majoră era modul în care apăreau viermii paraziţi în gazdele lor. Unii au argumentat că Dumnezeu, în creaţia Sa desăvârşită, nu ar face acest lucru, prin urmare este obligatoriu ca ei să apară spontan. Opinia din prezent - că astfel de organisme reprezintă în general o degenerare de la forme de viaţă neparazitare - nu era la modă. Presupusa "lovitură de moarte" dată teoriei generaţiei spontanee a venit din partea celebrului om de ştiinţă francez Louis Pasteur (1882-1895), care s-a implicat în această dispută înverşunată pe când studia microbii. Pasteur a folosit retorte cu tuburi contorsionate, care împiedicau praful, dar permiteau accesul aerului, considerat pe atunci vital pentru generarea spontană. A pus apă şi material organic în retorte, ca mediu de cultură. Încălzirea retortelor a împiedicat dezvoltarea vieţii, chiar dacă exista acces liber la aer. În stilul său exuberant, Pasteur a proclamat: "Niciodată nu-şi va mai reveni doctrina generaţiei spontanee de pe urma loviturii de moarte date de acest simplu experiment!"5 Pasteur însă greşea, iar povestea nu se sfârşeşte aici. Manualele de microbiologie în mod deosebit expun adesea bătălia care s-a dus în jurul chestiunii generaţiei spontanee ca pe un exemplu de triumf al ştiinţei, şi aşa ar fi fost dacă istoria s-ar fi încheiat cu Pasteur. Însă, în timp ce Pasteur câştiga bătălia lui, conceptul de evoluţie şi presupunerile asociate conform cărora viaţa a apărut în mod spontan pe Pământ cândva în trecutul îndepărtat începeau să fie acceptate, lucru care a produs multă confuzie. Pe de o parte experimentele elegante ale lui Pasteur şi ale altora arătau că numai viaţa naşte viaţă, pe de altă parte evoluţioniştii propuneau ideea că viaţa a apărut în trecut din neviaţă. Într-un anumit sens, pentru evoluţie problema era mai gravă. Ideile anterioare despre generarea spontană se bazau adesea pe conceptele de viaţă care apare din materie organică moartă (heterogeneză), în timp ce evoluţioniştii propuneau că viaţa a apărut din materie anorganică mai simplă (abiogeneză). În 1871, Charles Darwin se referea precaut la această din urmă posibilitate atunci când sugera că este posibil ca, "într-un iaz mic si , cald", proteinele să se fi format si , să fi "suferit schimbări şi mai complexe"6. Un pas major pentru teoria generaţiei spontanee a fost facut în 1924, când celebrul biochimist rus A. 1. Oparin a dat detalii privind felul în care compuşi organici şi anorganici simpli ar putea forma treptat compuşi organici complecşi, iar aceştia din urmă ar putea forma organisme simple.

\ li ([ ( ; 1'\ I

\ iil r I

(

. \. I~ II 1 [

Alţi

oameni de ştiinţă au adăugat idei în sprijinul teoriei lui şi concepţia a apărut cândva în trecut într-o "supă" bogată în astfel de compuşi organici a devenit un subiect de luat în serios. Oamenii de ştiinţă se referă adesea la acest proces sub numele de evoluţie chimică. Zeci de ani mai târziu, au apărut probleme majore. Biochimiştii şi biologii moleculari au început să descopere unele molecule foarte complexe şi unele sisteme biochimice deosebit de integrate. Improbabilitatea extremă a generării spontane a acestor sisteme complexe a devenit o provocare majoră. că viaţa

MOLECULE BIOLOGICE SIMPLE (BIOMONOMERI) Substanţele

chimice din organismele vii sunt adesea foarte complexe. Unele molecule organice relativ simple (biomonomeri) se combină pentru a forma molecule biologice complexe (biopolimeri), cum ar fi proteinele şi acizii nucleici (ADN). Aceşti biopolimeri pot conţine sute până la mii de molecule simple legate împreună. Aminoacizii (biomonomerii) sunt că­ rămizile simple ale proteinelor (biopolimerii). În organismele vii, sunt în general 20 de tipuri diferite de aminoacizi. Câteva sute de aminoacizi se pot combina pentru a forma o singură moleculă de proteină. Acizii nucleici (biopolimerii) sunt mai complecşi, implicând combinaţii de nucleotide (biomonomeri), care, la rândul lor, constau într-o zaharidă, un fosfat şi o bază nucleotidă (Figura 4.1). (Există în general patru tipuri diferite de baze nucleotide.) Acizii nucleici pot conţine milioane de nucleotide. Informaţiile ereditare şi metabolice de bază ale unui organism sunt codificate în secvenţa acestor tipuri diferite de baze nucleotide. Acizii nucleici sunt cunoscuţi sub numele de ADN (acid dezoxiribonucleic) şi ARN (acid ribonucleic). Diferenţa dintre cele două este aceea că în componenţa lor intră tipuri uşor diferite de zaharide. În 1953, Stanley Miller a publicat rezultatele unui experiment de acum celebru privind sinteza biomonomerilor8 . Nenumărate manuale au descris acest experiment ca pe un prim pas· în geneza spontană a vieţii. În timp ce lucra la Universitatea din Chicago, în laboratorullaureatului Premiului Nobel Harold Urey, Miller a produs cu succes aminoacizi în condiţiile pe care unii oameni de ştiinţă le postulaseră pentru un Pământ primitiv. El a realizat acest lucru folosind un aparat chimic închis în care a expus la descărcări electrice un amestec de gaze (metan, hidrogen, amoniac şi vapori de apă). De atunci, acest tip de experiment a fost repetat de multe ori şi îmbunătăţit. Mare parte din biomonomerii necesari pentru proteine sau acizi nucleici au fost produşi în astfel de experimente.

'------,yr---~

NUCLEOTIDĂ Figura 4.1. Reprezentare schematică a structurii ADN-ului. Spirala dublă este ilustrată în partea stângă. O nucleotidă ar fi combinaţia de F, Z şi una din bazele A, T, G sau C. Informaţia genetică umană are aprox. 3 miliarde de astfel de perechi în fiecare celulă. A, T, G şi C reprezintă bazele adenină, timină, guanină şi, respectiv, citozină. Z reprezintă o zaharidă, iar F este fosfatul. Cele două fire ale spiralei sunt unite prin legături de hidrogen (liniile punctate în diagrama din partea dreaptă) formate între anumite baze. Deşi, în

laborator, cercetătorii au sintetizat cu relativă uşurinţă mulţi biomonomeri, legarea acestor experimente de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în mod natural pe un Pământ primitiv este o încercare care se loveşte de numeroase probleme. De exemplu, aminoacizii se formează într-un mediu alcalin, în timp ce zaharidele sunt distruse rapid în respectivul mediu 9 • Totuşi ambele sunt esenţiale în organismele vii. Există o problemă legată şi de configuraţia aminoacizilor. Aminoacizii cu acelaşi număr şi aceleaşi tipuri de atomi pot exista în câteva forme diferite, în funcţie de modul de aranjare a atomilor. Identificăm adesea o formă L (levogiră) şi una D (dextrogiră), în funcţie de direcţia în care moleculele rotesc un plan de polarizare a luminii. Cele două forme sunt imagini în oglindă, ca mâna dreaptă şi cea stângă ale unei persoane (Figura 4.2). Se dovedeşte însă că organismele vii conţin aproape exclusiv forma L a aminoacizilor, în timp ce aminoacizii sintetizaţi în laborator au un număr egal de forme L şi D (un aminoacid este prea simplu pentru a avea o imagine în oglindă). Cum ar fi putut o "supă" primitivă conţinând un amestec egal de molecule D şi L să dea naştere unor organisme vii care să aibă numai tipul UD? Este dificil să ne imaginăm că diferitele tipuri de aminoacizi comune sistemelor

(11\1( ;1'\1 .. \l~!!' .\.I{,,!!!

biologice s-a întâmplat să fie toate de forma L înainte de a fi încorporate în proteinele primelor forme de viaţă. S-au Îacut multe sugestii în încercarea de a explica acest lucru. Un set recent de experimente sugera că un câmp magnetic ar putea produce forme individuale în oglindă aproape pure, dar raportul s-a dovedit a fi o înşelătorie ll . Problema imaginilor în oglindă se aplică şi zaharidelor. O altă problemă ţine de lipsa de dovezi din rocile Pământului pentru presupusa "supă primordială" în care s-ar fi format toate aceste molecule. Dacă la un moment dat în trecutul îndepărtat a existat un ocean bogat în molecule organice în care viaţa ar fi putut, din întâmplare, să apară, rocile nu arată niciun semn în acest sens. Roci care să fie bogate în materii organice sunt, în mod izbitor, absente din straturile profunde, care reprezintă perioada în care se presupune că ar fi evoluat viaţa 12 • S-au ridicat multe întrebări şi în legătură cu dificultatea de a obţine o concentraţie suficientă de biomonomeri în supa primordială pentru a permite sinteza moleculelor complexe cunoscute ca biopolimeri. ChimistuI Donald Huli, de la California Research Corporation 13, dă un exemplu folosind cel mai simplu dintre aminoacizi, glicocolul, care are formula NH 2CH 2COOH. El estimează că, dacă glicocolul ar fi

D

L .--------

( . 0. . . . . ).•·•

" "y

, ~9,~

(II)

. .:

,~

"

"'-.:"" .

~ ~.; ".

..•..........

~.-/e ' .•·. . ·... :•.t::.

.'.,::.•. .':.•.•. . .•.:

.i: ... . . . . . . '.' .; . ;.'i····· ( \. . . . . . . ,,----'

.

..

H! \...... I\' H.··.·.· . . . . . .. . .•. ... .. ..•·..• .:• : ~JY ~"

Figura 4.2. Izomeri optici (de forme D şi L) ai unui aminoacid. Literele reprezintă elementele chimice ale fiecărui atom. R este un radical care variază la diferiţi aminoacizi. De remarcat că fiecare formă este imaginea tridimensională în oglindă a celeilalte.

69

produs într-o atmosferă primitivă, 97% din el s-ar descompune înainte de a ajunge în ocean şi restul de 3% ar fi distrus acolo. El mai estimează că acest aminoacid ar avea o concentraţie maximă de mai puţin de 1/1000000000000 (10-12) moli şi afirmă: "Dar chiar şi cea mai înaltă valoare admisibilă pare disperat de scăzută ca material de start pentru generarea spontană a vietii." Problema subliniată mai sus ar fi chiar si , , mai serioasă pentru aminoacizii mai complecşi, care sunt mai delieaţi. Pentru a depăşi aceste probleme, au fost sugerate unele modele de concentrare şi protejare a "supei" în peşteri, ceea ce necesită condiţii foarte specializate, limitate şi întâmplătoare, condiţii care sunt improbabile. Unii cercetători 14 au evaluat în detaliu o altă problemă importantă legată de evoluţia chimică. În ce măsură prejudecăţile omului de ştiinţă afectează rezultatele experimentale pentru a obţine rezultatul dorit? Una este să formezi biomonomeri în laborator, folosind substanţe chimice selectate şi echipamente sofisticate, şi cu totul alta este ca ele să se formeze spontan pe un Pământ primitiv. Unii factori, cum ar fi folosirea unor concentraţii ridicate de reactanţi chimiei, pot fi folosiţi în mod legitim în laborator dacă sunt corectaţi prin extrapolare a concluziilor la condiţii naturale mai diluate, dar protejarea produselor de sursele de energie vătămătoare sau folosirea de sifoane pentru a izola produsul, aşa cum a facut Miller, sau îndepărtarea ingredientelor inutile din supă sunt nelegitime. Folosirea acestor manipulări de laborator reflectă mai degrabă acel tip de planificare inteligentă care ar fi de aşteptat de la un Creator, nu o activitate spontană a unei lumi prebiotiee lipsite de viaţă. Ele nu ar trebui folosite pentru a ilustra evoluţia chimieă.

MOLECULE BIOLOGICE COMPLEXE (BIOPOLIMERI) Adesea, manualele relatează despre sinteza biomonomerilor, dar mult mai puţine se spun despre originea lor. Dacă originea biomonomerilor are propriile-i probleme, acestea devin de multe ori mai acute atunci când ne ocupăm de acizii nucleici şi de proteine, care sunt de sute sau chiar de mii de ori mai complexe. Funcţionarea corespunzătoare a biopolimerilor necesită secvenţe corecte ale biomonomerilor din componenţa lor. Sunt implicate mai multe aspecte decât simpla folosire a unei cantităţi imense de energie pentru combinarea biomonomerilor. Poţi mişca un autovehicul detonând un butoi de explozibil sub el, însă aceasta nu înseamnă că mişcarea a fost şi utilă! Aceste molecule complexe sunt extrem de organizate şi, cu toate acestea se presupune că au apărut la întâmplare. Laureatul Premiului Nobel Jacques 70

\ ) I{ I ( ,1'\ [

.\,," 1\. [{Il 1 ! i

Monod, în clasica lui carte Chance and Necessiti5 [Întâmplare şi necesitate], descrie această concepţie: "Întâmplare a este în exclusivitate sursa fiecărei inovaţii, a întregii creaţii a biosferei. Întâmplarea pură, absolut liberă, dar oarbă, la rădăcina edificiului măreţ al evoluţiei: această concepţie centrală a biologiei moderne nu mai este una dintre ipotezele posibile sau imaginabile. Astăzi, este singura ipoteză imaginabilă, singura care concordă cu faptele testate şi observate." Însă, aşa cum au arătat numeroase calcule, probabilitatea ca molecule biologice complexe funcţionale să apară la întâmplare este neplauzibil de mică. Ştim cu toţii că şansa de a obţine "cap" sau "pajură" când aruncăm o monedă este de 1 din 2 sau că şansa de a obţine un 4 atunci când dăm cu zarul este de 1 din 6. Dacă avem o urnă cu 999 de bile albe şi o bilă roşie, şansa de a extrage bila roşie din prima încercare, rară să ne uităm, este de 1 din 1 000. Şansele de a obţine combinaţia corectă de biopolimeri este infinit mai mică. În organismele vii sunt mii de tipuri diferite de proteine. Acestea, la rândul lor, sunt constituite de obicei dintr-unul până la câteva sute de aminoacizi ataşaţi legaţi împreună în structuri lungi de forma unui lanţ şi, după cum menţionam mai sus, există 20 de tipuri diferite de aminoacizi. Mulţi dintre aceştia trebuie să se afle într-un anumit loc în lanţ pentru ca proteina să funcţioneze corect. Această aranjare este cumva analogă scrisului, literele alfabetului reprezentând aminoacizii, iar propoziţiile - în acest caz de obicei 100 sau mai multe litere - reprezentând proteinele. Sunt permise unele "greşeli de ortografie" la câteva poziţii din lanţul de aminoacizi. Pe de altă parte, substituirea unui singur aminoacid dintr-o poziţie critică poate fi letală pentru organisme. Maladii cum ar fi talasemia, anemia celulelor-seceră şi unele tipuri de cancer sunt rezultatul substituirii unui singur aminoacid l6 • Să presupunem că este nevoie de un tip specific de proteină. Care sunt şansele ca aminoacizii să se alinieze în ordinea necesară? Numărul de combinaţii posibile este inimaginabil de mare, deoarece există posibilitatea ca oricare din cele 20 de tipuri de aminoacizi să ocupe orice poziţie. Pentru o proteină care are nevoie de 100 de aminoacizi specifici, numărul este cu mult mai mare decât numărul total al atomilor din univers l ?, de unde şi şansa extrem de mică de a obţine o proteină necesară. Ce se Întâmplă Însă când avem nevoie de două proteine? Probabilitatea este mult mai scăzută, prea scăzută ca să mai fie plauzibilă l8 • Totuşi chiar şi pentru cea mai simplă formă de viaţă ar fi nevoie de multe tipuri specifice de proteine. Un studiu l9 estimează probabilitatea de a obţine 100 de ami71

noacizi în locul corespunzător din lanţul de aminoacizi al unei proteine. Nu sunt permise substituiri (greşeli de ortografie) la aceste 100 de puncte specifice, deşi sunt permise substituiri limitate în alte puncte intermediare. Pentru a forma o astfel de proteină, aminoacidul specific trebuie să fie selectat din 20 de posibilităţi (probabilitate de 1/20 ). Aminoacidul trebuie să fie de tipul L (probabilitate de 1/2 ) şi trebuie să formeze o legătură peptidică (probabilitate de 1/2). Când combinăm probabilităţile, ajungem la o probabilitate de l/gO pentru primul aminoacid, 1/6400 pentru al doilea etc. Când combinăm probabilităţile, trebuie să le înmulţim. Pentru 100 de aminoacizi specifici, probabilitatea de a obţine tipul corespunzător de proteină este de doar 1 din 49 urmat de 190 de zerouri (1 din 4,9 x 10191). Alte calcule similare dau ca rezultat numere care sunt şi ele dincolo de domeniul plauzibiluluFo. Problema nu este doar aceea de a obţine aminoacizii în succesiunea corectă şi de a-i lega chimic, ci şi de a selecta tipurile corespunzătoare de aminoacizi dintr-un vast număr de compuşi organici produşi aleatoriu într-o supă prebiotică. Experimentele cu descărcări electrice ale lui Miller, menţionate mai sus, au produs mai multe tipuri de aminoacizi care nu apar în organismele vii pe lângă cele 20 de tipuri care apar2 l . Ironia este că, exact în acelaşi an (1953) în care Miller îşi prezenta raportul despre sinteza aminoacizilor şi a altor biomonomeri, J. D. Watson şi Francis Crick publicau descoperirea structurii tridimensionale a acizilor nucleici (ADN)22, descoperire care le-a adus Premiul Nobel. Ei au descoperit că informaţiile ereditare sunt aranjate în de acum celebra structură în spirală dublă a ADN-ului (Figura 4.1). Pentru exprimarea informaţiilor ereditare, este nevoie de o secvenţă de trei baze nucleotide care să codifice un aminoacid. Moleculele de proteină sunt asamblate printr-un uimitor şi complex sistem de schimb de informaţii şi de interpretare. O simplă bacterie poate avea 4 milioane de astfel de baze nucleotide în repertoriul ei genetic, în timp ce organismele mai complicate, cum ar fi oamenii, au peste 3 miliarde. Este curios că unii amfibieni şi unele plante angiospermeau de 10 ori mai multe baze nucleotide decât oamenii. Cel mai mic organism viu independent (probabil) - o micoplasmă - are 580 000 de baze nucleotide, care asigură codul pentru 482 de gene 23 . În organismele avansate, funcţia unei mari părţi din acest ADN este necunoscută. O parte este evident vitală pentru viaţă, cum ar fi dirijarea procesului de producere a mii de molecule de proteine ce servesc ca structură a organismului sau ca enzime. Enzimele facilitează reacţii chimice, cum ar fi sinteza aminoacizilor, şi sute 72

UR!e!\:! -

,\:~III\.!~')1

Il

până la mii de alte schimbări. Uneori, o moleculă de enzimă poate dirija schimbarea chimică a mii de molecule pe secundă, dar cele mai multe schimbări sunt mai lente. Aceste enzime extrem de complexe, cu multe porţiuni esenţiale foarte organizate şi de multe forme, constituie o provocare pentru orice sugestie cum că originea lor este una spontană. De curând, s-a sugerat că viaţa a început cu un anumit tip de molecule autoreproducătoare 24 • Aceste sugestii ignoră nevoia de informaţii sofisticate care să dirijeze funcţiile metabolice în organismele vii. Improbabilităţile menţionate mai sus în legătură cu asocierea aminoacizilor pentru a forma o proteină sunt minore în comparaţie cu cele care rezultă în cazul asocierii nucleotidelor pentru a forma ADN-ul. Ar putea toate acestea să fi început la întâmplare? În 1965, la două picnicuri organizate în Geneva, Elveţia, ceea ce a început ca o discuţie destul de stranie a dus la efectuarea unui studiu care a ajuns de referinţă. Erau prezenţi patru matematicieni şi doi biologi. Matematicienii i-au provocat pe biologi exprimându-şi îndoielile cu privire la evoluţie din punctul de vedere al teoriei probabilităţii. Dezbaterea aprinsă a luat sfârşit cu propunerea de a studia într-un mod mai sistematic punctele aflate în dispută. Acel studiu a culminat cu un simpozion ţinut la Institutul Wistar din Philadelphia (SUA). Participanţii erau în principal biologi, alături de câţiva matematicieni care puseseră sub semnul îndoielii plauzibilitatea conceptelor evoluţioniste. A fost publicat raportul aproape cuvânt cu cuvânt al simpozionuluF5 şi, deşi este unul complex, nu este o lectură plictisitoare! Biologii nu au fost foarte încântaţi de provocările aduse la adresa evoluţiei şi au insistat că matematicienii nu înţeleg evoluţia, dar nu au oferit răspunsuri cantitative la provocările respective. De exemplu, Murray Eden, de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, a pus problema probabilităţii de a obţine gene în ordinea corectă de-a lungul biopolimerilor (cromozomilor) acidului nucleic al extrem de studiatei bacterii Escherichia coli. Acest organism este atât de mic, încât, pe un singur milimetru, am putea pune 500 de bacterii una lângă alta. Şi totuşi bacteria are un număr de gene aranjate exact în secvenţa în care sunt folosite. Cum au ajuns ele de la o origine aleatorie la această ordine corectă din întâmplare? Eden a calculat că, dacă bacteria ar fi întinsă pe suprafaţa Pământului într-un strat cu grosimea de 2 cm, şansa ca două gene să ajungă în poziţia corespunzătoare ar fi de 1 la 5 miliarde de ani (o estimare generoasă pentru durata vieţii pe Pământ). Însă această perioadă lungă de timp nu este suficientă pentru ca şi alte gene să ajungă în ordine sau ca genele să evolueze - un proces mult, mult mai complex. Nu

73

este suficientă nici pentru evoluţia altor organisme, dintre care unele sunt de sute de ori mai complexe. Este suficient să spunem că perioada extrem de lungă postulată pentru evoluţia vieţii pe Pământ este mult prea scurtă atunci când luăm în considerare şi evenimentele improbabile postulate. Acest simpozion de referinţă a dus la accentuarea nemulţumirii generale legate de explicaţiile contemporane ale originii vieţii şi i-a încurajat pe câţiva evoluţionişti să caute alte variante. CELULA

o problemă şi mai complexă pentru evoluţie o constituie cea a organizării biopolimerilor în unităţi funcţionale numite celule. Celula (Figura 4.3) este o unitate funcţională foarte importantă, deoarece ea păstrează informaţiile genetice ale acizilor nucleici aproape de locul în care sunt produse proteinele, iar pe acestea le păstrează în vecinătatea mulţimii de substanţe chimice asupra cărora acţionează (Figura 4.4). Prăpastia majoră dintre o aglomerare de biopolimeri şi o celulă funcţională constituie o altă întrebare importantă legată de originea vieţii. Pe lângă dificultatea de a obţine ADN-ul şi proteinele corespunzătoare, este nevoie de multe alte tipuri de molecule complexe, cum ar fi grăsimile şi carbohidraţii. Dacă apariţia tipurilor corecte de substanţe chimice pare nerezonabil de accidentală, cu cât mai puţin probabil este ca ele să apară toate în acelaşi timp şi loc, pentru ca apoi să fie integrate în membrana celulară pentru a da naştere unui organism viu. S-au !acut totuşi unele sugestii în această direcţie. O propunere este aceea că o anumită formă de celulă primitivă numită protocelulă ar fi putut să se formeze în mod spontan. Oparin26 sugera că celulele s-ar putea forma atunci când molecule mari se combină în mase sferice numite coacervate. Chimistul Sidney Fox2? a reuşit să facă aminoacizii să se combine în cele din urmă în mase sferice numite microsfere. Astfel de modele scapă însă din vedere complexitatea efectivă a celulelor28 • Comentând şi despre coacervate, şi despre microsfere, William Day, care este încă în favoarea unui anumit tip de proces evolutiv biologic, afirmă: "Indiferent din ce unghi priveşti problema, este un nonsens ştiinţific."29 La nivel superficial, ar putea fi posibil să pui semnul egalităţii între protocelule şi celulele reale. Ambele sunt mici şi constau în molecule organice, dar asemănările se opresc aici. O celulă vie este o structură de o imensă complexitate, o minune de activitate chimică integrată. Doi biologi moleculari au descris formarea celulei din macro molecule ca pe "un salt de dimensiuni fantastice, care se află dincolo de domeniul ipotezelor testabile.

În această zonă, totul este presupunere. Datele care ne sunt la dispoziţie nu ne oferă o bază pentru a postula că celulele au apărut pe această planetă."30 Viaţa este foarte specială! Folosind termodinamica (relaţia energetică dintre atomi şi molecule), Harold J. Morowitz a calculat că probabilitatea ca organizarea spontană a moleculelor organice să ducă la formarea unui microb foarte mic şi foarte simplu, cum ar fi Escherichia coli, este de numai 1 din 1 urmat de 100 de miliarde de zerouri (10- 1011 ). Pentru cele mai mici forme de viaţă neparazitară cunoscute, micoplasmele, care au circa 0,0002 mm în diametru, el calculează o probabilitate de 1 din 1 urmat de 5 miliarde de zerouri (10-5 x I09 ). Situatia cât31 . Multe alte calcule , nu se îmbunătăteste , , cine stie , similare arată cât de complexă este viaţa şi cât de extrem de puţin probabile sunt şansele ca ea să fi apărut de la sine. Laureatul Premiului Nobel George Wald a exprimat odată dilema evoluţiei: "Nu trebuie decât să contemplăm magnitudinea acestei sarcini pentru a recunoaşte că generarea spontană a unui organism viu este imposibilă. Şi totuşi iată-ne - ca rezultat, cred eu, al generării spontane."32 Este dificil să ne imaginăm modul în care ar fi putut să apară un sistem viu dacă luăm în calcul complexitatea chiar şi a celor mai simple organisme cunoscute. Între componente există o relaţie interdependentă obligatorie. De exemplu, sistemul pentru transportarea informaţiei de la acizii nucleici (ADN) către un produs proteic finit 33 necesită cel puţin 70,

Figura 4.3. Celulă animală tipică. Din Peter H. Raven şi George B. Johnson, Biology, updated version, ediţia a 3-a. Copyright © 19951he McGraw-Hill Companies, Inc. Retipărită cu permisiune. Toate drepturile rezervate. S2

:'/ " • ~

..

.': '

0'-

..

","

.

".-'

I

. .:

l' .:' .

.;.:G?;~~x.· ',',

r.. f ' •••.:,. ~ •

':

..

~.

'. \' •

f f

,~ ..: . ' 'f'

"

.', ;.....:"

....

-,,"-

"

1p

Figura 4.4. Micrograf electronic al şirurilor de ADN care codifică ARN-ul. Şirurile de ADN (Ş) sunt adesea acoperite de "ramuri" fine de ARN care formează o matrice conică (M). Codul lui Ş se reflectă în fiecare ramură a M pe măsură ce aceasta este produsă. Ramura este mai întâi scurtă, lungindu-se pe măsură ce se mută de-a lungul lui Ş, până când, ajungând completă, se desprinde. Multe molecule de enzime speciale (proteine) sunt implicate în acest proces complicat. Unitatea de măsură 1fl (micron) este egală cu 1/1000 dintr-un milimetru. Din Miller, O. L., şi Beatty, B. R., "Portrait of a gene", Journal ofCellular Physiology. Copyright © 1969 The Wistar Institute of Anatomy and Biology. Retipărit cu permisiunea Wiley-Liss, Inc., filială a John Wiley & Sons, Inc. 53 76

URIC;I:\I - ,\Inrl.\. Rl1lli

probabil până la 200, de proteine diferite 34 . Sistemul nu va funcţiona dacă nu sunt prezenţi la locul lor toţi aceşti biopolimeri speciali. În plus, proteinele sunt necesare pentru producerea de acizi nucleici, iar aceştia sunt necesari pentru producerea de proteine. Cum a început această interacţiune? Unii au sugerat că ARN-ul ar putea să pornească lucrurile prin autoreplicare (vezi mai jos). Din nefericire, aceasta nu explică cum a apărut ARN-ul însuşi, iar de la ARN-ul singur până la sistemul complex de transport care se regăseşte în organismele vii este un pas mare. Este dificil de imaginat o dezvoltare treptată, deoarece sistemul nu se divizează cu uşurinţă în unităţi funcţionale separate, ci funcţionează în general ca un întreg, cu cele mai multe părţi dependente de altele. Mai mult, un sistem viu nu este o simplă colecţie de biopolimeri etc., aflaţi într-un echilibru chimic normal în interiorul unei membrane celulare. Aceasta ar fi o celulă moartă. Miile de schimbări chimice care se petrec într-o celulă nu sunt în echilibru - o cerinţă de bază a procesului vieţii. Când vorbim de originea vieţii, motorul metabolic trebuie să fi pornit cumva. Biochimistul George T. Javor ilustrează acest lucru comparând apa dintr-un vas, care este statică (moartă, aflată în echilibru), cu apa care curge uşor dintr-o sursă printr-un vas (vie, aflată în dezechilibru)35. Însă nici măcar acest lucru nu este suficient. Una dintre caracteristicile organismelor vii este capacitatea de a se reproduce. Reproducerea este un proces complex, care implică o replicare precisă a celor mai complexe părţi ale celulei. Un astfel de proces trebuie să fie programat în repertoriul genetic al celulei. Este foarte dificil să crezi că totul s-a dezvoltat pur şi simplu la întâmplare 36 . Creaţioniştii sunt criticaţi uneori pentru faptul că cred în minuni, dar ideea că viaţa a apărut pe Pământ spontan, fără un proiect inteligent, pare să ţină mai degrabă de o "minune". şi

ALTE IDEI Deşi comunitatea ştiinţifică acceptă în general concepţia că viaţa s-a dezvoltat în mod spontan, faptul că probabilităţile nu au reuşit să ofere o explicaţie plauzibilă pentru cum s-ar fi putut întâmpla aceasta în maniera postulată a dus la o pletoră de variante speculative. Vom enumera şase dintre ele: (1) Se propune uneori că materia elementară ar fi putut avea unele proprietăţi deosebite necunoscute, care, inevitabil, trebuie să fi generat viaţa. Acest model a fost numit modelul predestinării biochimice 37 , însă nu avem nicio dovadă că informaţiile complexe, cum sunt cele codificate în acizii nucleici, există în elementele chimice ca atare 38 .

(2) O altă variantă ar fi că viaţa a apărut ca un sistem ciclic autogenerator interactiv de proteine şi acizi nucleici, ajutat de aportul de energie39 . Modelul are unităţi de bază atât de complexe, încât nu este foarte util40 • (3) Este posibil ca viaţa să fi apărut în izvoare hidrotermale din ocean41 • Un astfel de mediu ar oferi o oarecare protecţie împotriva anumitor efecte de mediu adverse, însă căldura putea fi letală pentru moleculele delicate şi rămâne încă de explicat improbabila dezvoltare a vieţii complexe, aşa cum o cunoaştem, într-un mediu foarte limitat şi specializat. (4) S-a sugerat că viaţa nu a apărut ca un tip de structură celulară, ci la suprafaţa unui solid, cum ar fi cristalul de pirită (aurul proştilor)42, dar nu avem absolut niciun motiv să credem că extrem de simpla aranjare a atomilor dintr-un cristal de pirită ar fi putut furniza tiparul necesar pentru moleculele biologice complexe43 . (5) O variantă similară este aceea că genele vieţii s-au organizat folosind ca tipar mineralele din argilă44 • Acest model suferă de acelaşi defect ca şi precedentul. Simpla ordine a mineralelor din argilă contribuie foarte puţin la complexitatea specifică mult superioară a proteinelor şi a acizilor nucleici. (6) S-a mai sugerat că tipul de acid nucleic numit ARN, care are unele proprietăţi enzimatice proprii, s-ar putea autoreplica, dând naştere astfel vietii , 45 . Ideea s-a bucurat de ceva atentie , în ultima vreme. Se fac adesea referiri la o veche "lume a ARN-ului"46 si , la "ribozime", care sunt molecuIe de ARN ce funcţionează ca enzime47 . Modelul are multe probleme48 . Cum a apărut primul ARN? Componentele ARN-ului sunt foarte greu de produs chiar şi în cele mai bune condiţii de laborator, cu atât mai puţin pe un Pământ primitiv. Discutând despre replicarea ARN -ului, biochimistullaureat al Premiului Nobel Christian de Duve, care susţine conceptul de lume a ARN-ului, admite: "Problema nu este aşa de simplă cum pare la prima vedere. Tentativele de a crea - cu mult mai multe cunoştinţe şi suport tehnic decât ar fi existat în lumea prebiotică - o moleculă de ARN capabilă să catalizeze replicarea ARN-ului au eşuat până acum"49. Chiar dacă tipul corespunzător de ARN ar fi cumva produs, cum dobândeşte el informaţiile cuprinzătoare necesare pentru ghidarea unor sisteme vii complexe? Din perspectiva evoluţiei chimice, originea complexităţii vieţii rămâne o problemă nerezolvată. Toate aceste idei diferite par destul de subiective, mărturie că explicaţiile curente nu reuşesc nici pe departe să aducă dovezi convingătoare. Laureatul Premiului Nobel Francis Crick recunoaşte în mod sincer: "De fiecare dată când scriu o lucrare despre originea vieţii, jur că nu voi mai scrie niciodată alta, deoarece se fac prea multe speculaţii în jurul a prea şi

l il·\!( ;l~l - .\iWI .\.l{IITII

puţine

date."5o Stanley Miller reflectă aceeaşi îngrijorare atunci când spune domeniul are nevoie de o descoperire spectaculoasă pentru a pune stavilă speculaţiilor exagerate. că

CONCLUZII Pasteur a demonstrat că numai viaţa naşte viaţă. De atunci şi până astăzi, s-au întreprins enorm de multe cercetări care să demonstreze cum ar fi putut apărea viaţa din material neviu. Ştiinţa a înregistrat un oarecare succes producând biomonomeri simpli în laborator, însă legătura dintre astfel de experimente şi ce s-ar fi putut petrece pe un Pământ brut, prebiotic, este suspectă. Probleme legate de concentraţie, stabilitate, imagini în oglindă specifice şi lipsa de dovezi geologice pentru o supă primordială fac ca scenariul evoluţiei chimice să fie extrem de improbabil. Cât priveşte originea biopolimerilor extrem de organizaţi, probabilitatea de apariţie este prea scăzută pentru ca generarea lor accidentală să fie luată în considerare în mod serios. Problema se complică şi mai mult atunci când luăm în calcul cerinţa ca sute până la multe mii de schimbări chimice să acţioneze simultan într-o celulă "simplă". Problemele asociate cu evoluţia chimică sunt rezolvate printr-un anume tip de creaţie. Datele legate de originea vieţii favorizează ideea unui intelect superior şi a unui proces direcţionat, nealeatoriu, implicat în crearea vieţii pe Pământ. Dacă alegem să eliminăm conceptul de creator, nu avem de ales decât să acceptăm un anumit fel de evoluţie chimică, dar datele ştiinţifice împotriva unor astfel de concepţii sunt atât de convingătoare, încât raţiunea sugerează că ar trebui să ne îndreptăm spre alte variante.

-

N OTE DE FINAL

Taylor, G. R, 1983, 1he Great Evo/ution Mystery, New York/Cambridge, Harper & Row, p. 199. Vezi Partington,}. R, 1961 ,A History ofCbemistry, voI. 2, Londra, Macmillan & Co., vo1.2, p. 217. .1 Farley,J., 1977, 1he Spontaneous Generation Controversyfrom Descartes to Oparin, Baltimorel Londra, The Johns Hopkins University Press, p. 14, 15. 1

1

• Ibidem, p. 6. 'Vallery-Radot, R, 1924, 1he Lift of Pasteur, Devonshire, R L. (trad.), Garden City, New York, Doubleday, Page and Co., p. 109 (titlul în original: La vie de Pasteur). 6 Darwin, F. (ed.), 1888, 1he Lift and Letters of Cbar/es Darwin, Londra, John Murray, voI. 3, p.18.

71)

C . \I'!T()Uil 4 - DE

t;'IllE A _~PA\{t'T VI.Yr.~'

7 Oparin, A. 1., 1938, Origin of Lift, ediţia a 2-a, Morgulis, S. (trad), New York, Dover Publications (titlul în original: Vozniknovenie zhizni na zemle). 8 Miller, S. L., 1953, ,,A production of amino acids under possible primitive earth conditions", Science, 117, p. 528, 529. 9Evard, R şi Schrodetzki, D., 1976, "Chemical Evolution", Origins, 3, p. 9-37. 10 0 scurtă trecere în revistă a problemei găsiţi la Cohen,J., 1995",Getting ali turned around over the origins oflife on Earth", Science, 267:1265,1266. 11 (a) Bradley, D., 1994, "A new twist in the tale of nature 's asymmetry", Science, 264:908; (b) Clery, D. şi Bradley, D., "Underhanded «breakthrough» revealed", Science, 265, p. 2l. 12 (a) Brooks, ]. şi Shaw, G., 1973, Origin and Development of Living Systems, Londra! New York, Academic Press, p. 359; (b) Thaxton, C. B., Bradley, W. L., şi Olsen, R L., 1984, 7he Mystery ofLift's Origin: Reassessing Current 7heories, New York, Philosophical Library, p. 65. 13 Huli, D. E., 1960, "Thermodynamics and kinetics of spontaneous generation", Nalure, 186, p. 693, 694. 14Thaxton, Bradley şi Olsen, p. 99-112 (nota 12b). 15 Monod,J., 1971, Chance and Necessity:An Essay on the Natural Philosophy ofModern Biology, New York, Alfred A. Knopf, p. 112, 113. 16 Radman, M., Wagner, R., 1988, "The high fidelity of DNA duplication", Scientijic American, 259(2):40-46. 17 Crick, F., 1981, Lift Itself Its Origin and Nature, New York, Simon & Shuster, p. 5I. 18 Erbrich, P., 1985, "On the probability of the emergence of a protein with a particular function",Acta Biotheoretica, 34: 53-80. 19 Bradley, W. L. şi Thaxton, C. B., 1994 "Information and the origin oflife", în Moreland, ]. P. (ed.), 7he Creation Hypothesis: Scientijic Evidence for an Intelligent Designer, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, p. 173-210. 20 (a) Thaxton, Bradley şi Olsen, p. 65 (nota 12b); (b) Yockey, H. P., 1977, ,,A calculation of the probability of spontaneous biogenesis by information theory" Journal oJ7heoretical Biology, 67: 377-398. 21 Miller, S. L., şi Orgel, L. E., 1974, 7he Origins of Lift on the Earth, Englewood Cliffs, New]ersey, Prentice-HalI, Inc., p. 85, 87. 22Watson,]. D., şi Crick, F. H. C., 1953, "Molecular structure of nucleic acids: a structure for deoxyribose nucleic acid", Nature, 171: 737,738. 23 (a) Avers, C. J., 1989, Process and Pattern in Evolution, New York/Oxford, Oxford University Press, Figura 4.24, p. 142, 143; (b) Fraser, C. M., Gocayne,]. D., White, O., Adams, M. D., Clayton, RA., Fleischmann, R. D., Bult, C.]., Keriavage,A. R., Sutton, G., Kelley,].M., şi alţii, 1995, "The minimal gene complement of Mycoplasma genitalium", Science, 270:397-403; (c) Goffeau, A., 1995, "Life with 482 genes", Science, 270, p. 445, 446. 24 (a) Dagani, R, 1992, "Synthetic self-replicating molecules show more signs oflife", Chemical and Engineering News (24 februarie), p. 21-23; (b) Reggia,]. A., Armentrout, S. L., Chou, H.-H., şi Peng, Y., 1993, "Simple systems that exhibit self-directed replication", Science, 259:1282-1287. 25 Moorhead, P. S., şi Kaplan, M. M. (ed.), 1967, Mathematical Challenges to the Neo-Darwinian Interpretation ofEvolution, The Wistar Institute Symposium Monograph No. 5, Philadelphia, The Wistar Institute Press. 26 Oparin, p. 150-162 (nota 7). 27 (a) Fox, S. W., Harada, K., Krampitz, G., şi Mueller, G., 1970, "Chemical origins of cells", Chemical and Engineering News (22 iunie), p. 80-94; (b) Fox, S. W., şi Dose, K., 1972, Molecular Evolution and the Origin ofLift, San Francisco, W. H. Freeman and Co.

ilO

28Thaxton, Bradley şi Olsen, p. 174-176 (nota 12b). 29 Day, W., Genesis on Planet Earth: 1he Search for Lift's Begin n ing, 1984, ediţia a 2-a, New Haven/Londra, Yale University Press, p. 204,205. 30 Green, D. E., şi Goldberger, R. F., 1967, Molecular Insights into the Living Process, New York/Londra, Academic Press, p. 406, 407. 31 Morowitz, H. J., 1968, Energy Flow in Biology: Biological Organization as a Problem in 1hermal Physics, New York/Londra, Academic Press, p. 67. 32Wald, G., 1954 "The origin oflife", Scientijic American, 191(2): 44-53. 33 Kenyon, D. H., 1989, "Going beyond the naturalistic mindset in origin-of-life research", Origins Research, 12(1, Spring/Summer): 1,5,14-16. 34 Mills, G. c., 1990, "Presuppositions of science as related to origins", Perspectives on Science and Christian Faith, 42(3):155-161. 3SJavor, G. T, 1987",Origin oflife: a look at late 20'h-century thinking", Origins, 14, p. 7-20. 36 Scott, A., 1985, "Update on Genesis", New Scientist (2 mai), p. 30-33. 37 Kenyon, D. H., şi Steinman, G., 1969, Biochemical Predestination, New York/Londra, McGraw-Hill Book Co. 38 Wilder-Smith, A. E., 1970, 1he Creation of Lift: A Cybernetic Approach to Evolution, Wheaton, Illinois, Harold Shaw Publishers, p. 119-124. 39 Eigen, M., şi Schuster, P., 1979 1he Hypercycle: A Principle of Natural Selforganization, Berlin/HeidelberglNew York, Springer-Verlag. 4OWalton,J. C., 1977",Organization and the origin oflife", Origins, 4, p. 16-35. 41 Corliss,J. B., 1990, "Hot springs and the origin oflife", Nature, 347, p. 624. 42Wăchtershăuser, G., 1988",Before enzymes and templates: theory of surface metabolism", Microbiological Reviews, 52:452-484. 43 Javor, G. T, 1989",A new attempt to understand the origin oflife: the theory of surfacemetabolism", Origins, 16: 40-44. 44 Cairns-Smith, A. G., şi Hartman, H. (ed.), 1986, Clay Minerals and the Origin of Lift, Cambridge, Cambridge University Press. 450rgel, L. E., 1986, "Mini review: RNA catalysis and the origins of life", Journal of 1heoretical Biology, 123: 127-149. 46 Gilbert, W., 1986, "The RNA world", Nature, 319: 618. 47 Pentru recenzii, vezi: (a) Maurel, M.-C., 1992, "RNA in evolution: a review",]ournal of Evolutionary Biology, 5: 173-188; (b) Orgel, L., 1994",The origin oflife on the Earth", Scientijic American (4 octombrie) 271: 76-83. 48 (a) Gibson, L. J., 1993, "Did life begin in an «RNA World,,?", Origins, 20:45-52; (b) Horgan,J., 1991",In the beginning ... ", ScientijicAmerican, 264(2):116-125; (c) Mills, G. C., şi Kenyon, D., 1996, "The RNA World: a critique", Origins & Design, 17(1):9-16; (d) Shapiro, R., 1984,,,The improbability of prebiotic nucleic acid synthesis", Origins ofLift, 14:565-570. 49 de Duve, C., 1995",The beginning oflife on Earth",American Scientist, 83:428-437. so Crick, p. 153 (nota 17). 51 Menţionat în Horgan (nota 48b). 52 Raven, P. H., şi Johnson, G. B., 1992, Biology, ediţia a 3-a, St. Louis, Mosby Year Book, p. 86. 53 Miller, O. L., şi Beatty, B. R., 1969 "Portrait of a gene",Journal ofCellular Physiology, 7 (2) Supplement, p. 225-232.

81

CAPITOLUL

5

ÎN CĂUTAREA UNUI MECANISM AL EVOLUTIEI ,

c5\Ilult prea adesea, ideile cad din pom înainte să fie coapte. [{udwig WittgensteinlJ

D

20 de copii liberi într-un magazin de jucării, un lucru se va întâmpla în mod cert: toate acele jucării ordonate nu vor mai fi la fel de bine organizate. Cu cât copiii se vor zbengui mai mult timp în magazin, cu atât mai amestecate vor fi jucăriile. Lucrurile active tind în mod firesc să se amestece. Moleculele de parfum dintr-un flacon deschis difuzează în aer, în niciun caz nu se strâng pentru a fi mai concentrate în flacon. Un fier înroşit adus într-o cameră va încălzi puţin camera pe măsură ce fierul se va răci şi căldura se va răspândi mai uniform. Substanţele poluante deversate în mare tind să se dilueze în marile oceane ale Pământului. Aceste exemple brute ilustrează a doua lege a termodinamicii, lege care formalizează fenomenul bine observat că procesele ce se produc în mod natural tind să devină aleatorii. Uneori, pentru a desemna acest caracter aleatoriu, oamenii de ştiinţă folosesc termenul entropie, care este echivalentul acestei "amestecări". Cu alte cuvinte, pe măsură ce lucrurile se amestecă, entropia creşte. Această creştere este ilustrată aproape zilnic pe biroul meu, când încerc să găsesc lucruri importante prin maldărul de scrisori, manuscrise, jurnale, faxuri şi reclame care se tot adună. S2

acă laşi

Tendinţa

spre "amestecare" în natură este contrară evoluţiei, care posde la molecule dezorganizate la forme "simple" de viaţă, care sunt, de fapt, extrem de organizate. Apoi, se presupune, evoluţia formează organisme mai complicate, cu ţesuturi şi organe specializate. Unii evoluţionişti sugerează că autoorganizarea ocazională a materiei simple, cum se întâmplă în cazul formării cristalelor sau al tiparului de undă care se formează uneori atunci când substanţele chimice migrează prin materie solidă2 , ar putea fi un model pentru autoorganizarea materiei în lucruri vii, dar există o prăpastie mare între simplitatea cristalelor şi complexitatea organismelor vii. Dezvoltarea spre complexitate funcţională se petrece contrar tendinţei generale spre "amestecare" haotică. Aceasta este una dintre problemele majore ale evoluţiei naturaliste. Chiar dacă tulează schimbări

NUME ŞI DATĂ

PRINCIPALII SUSŢINĂTORI

CARACTERISTICI

Lamarckism (1809-1859)

Lamarck

Uzul cauzează dezvoltarea unor noi caracteristici care devin transmisibile.

Darwinism (1859-1894)

Darwin, Waliace

Se produc mici schimbări În urma selecţiei naturale care face ca elementele mai adaptate să supravieţuiască. Transmiterea se realizează prin gemule.

Mutaţii

de Vries, Morgan

Accent pus pe modificări mutaţio· nale mai mari. Selecţia naturală nu este atât de importantă.

Cetverikov, Dobzhansky, Fisher, Haldane, Huxley, Mayr, Simpson, Wright

Atitudine unificată. Sunt importante schimbările la nivel de populaţii. Se produc mici mutaţii În urma selecţiei naturale. Legătură cu clasificarea tradiţională.

Eldredge, Gould, Grasse, Hennig, Kauffman, Kimura, Lewontin, Patterson, Platnick

Multiplicitate de idei care vin În conflict unele cu altele, nemulţumire cu sinteza modernă. Căutarea unei cauze a

(1894·1922) Sinteză modernă

(neodarwinism) (1922-1968)

Diversificare (1968-)

complexităţii.

Tabelul 5.1. Mecanisme ale

evoluţiei

au fost unele dezbateri legate de aplicabilitatea celei de a doua legi a termodinamicii la evoluţie 3 , puţini ar susţine că nu există o tendinţă spre un caracter aleatoriu în natură şi că evoluţia trebuie să explice opusul. Oamenii de ştiinţă au căutat îndelung şi stăruitor un mecanism plauzibil al evoluţiei care să producă forme de viaţă complexe şi organizate pornind de la evenimente aleatorii. În acest capitol, vom examina ultimele două secole din această căutare. Tabelul 5.1 oferă un rezumat al explicaţiilor propuse. X3

LAMARCKISMUL

Pe când intram în celebrul parc din Paris numit Jardin des Plantes, o statuie impunătoare mi-a atras atenţia. Inscripţia de la baza ei era în franceză şi suna astfel: "Lamarck, fondateur de la doctrine de l'evolution" [Lamarck, fondatorul doctrinei evoluţiei]. Dat fiind că auzisem de atâtea ori că Darwin era responsabil pentru teoria evoluţiei, am meditat la inscripţia aceea şi la atitudinile atât de des asociate cu superlativele şi cu mândria naţionalistă. Totuşi francezii se pot mândri pe bună dreptate cu eroul lor, deoarece Lamarck oferise o teorie destul de cuprinzătoare a evoluţiei cu multe decenii înaintea lui Darwin. Jean-Baptiste Antoine de Monet, Cavaler de Lamarck (1744-1829)4 credea într-un Iniţiator Suprem al existenţei şi considera că viaţa s-a diversificat de la sine pe parcursul unor lungi perioade de timp. Impresionat de varietatea de forme de viaţă, de la simple la complexe, el a postulat o serie a evoluţiei, atribuind absenţa unor intermediari între grupele de organisme lacunelor din cunoştinţele pe care le aveau oamenii. Lamarck este celebru pentru că a conceput un mecanism al evoluţiei bazat pe legea folosirii şi nefolosirii. El propunea ideea că folosirea unui organ îi accentuează dezvoltarea, îmbunătăţire care este transmisă generaţiei următoare. Astfel, caracteristicile care se accentuează prin folosire la un părinte sunt mai accentuate şi la urmaşi. De exemplu, un animal din familia căprioarelor care trebuie să ajungă la frunzele de pe cele mai înalte ramuri ale copacilor, după multe generaţii de întins gâtuI, va dobândi un gât mai lung şi, în cele din urmă, va ajunge să fie girafă. În mod asemănă­ tor, el declara că, dacă, timp de mai multe generaţii, copiilor li s-ar scoate ochiul stâng, în cele din urmă s-ar naşte indivizi cu un singur ochi. Pentru Lamarck, felul de viaţă determina evoluţia ulterioară a organismelor. Mecanismul de evoluţie al lui Lamarck este considerat acum nevalabil. La mulţi ani distanţă, evoluţionistul german August Wiesmann a căpătat notorietate tăind cozile şoarecilor. Deşi a făcut acest lucru multor generaţii de şoareci, aceştia au continuat să aducă pe lume urmaşi cu coada întreagă. El a conchis că experimentele lui demonstrează că nu se pot moşteni caracteristici dobândi te şi că, prin urmare, mecanismul de evoluţie al lui Lamarck este greşit. Cu toate acestea, problema nu a fost rewlvată atât de simplu. Mulţi omeni de stiintă l-au sustinut pe Lamarck într-o măsură limitată si o serie de experimente " , sugerează o anumită moştenire a caracteristicilor induse de factorii de mediu5• Totuşi, în multe cercuri de biologi, lamarckismul este un termen peiorativ. )

X4

DARWINISMUL 6 După

câteva decenii, Charles Darwin (1809-1882) şi Alfred Russel Wallace (1823-1913), doi naturalişti entuziaşti din Anglia, au studiat amândoi un articol important al lui T. R. Malthus despre populaţie. Malthus propunea ideea că populaţia creşte în progresie geometrică (prin înmulţire), în timp ce hrana pentru populaţie creşte în progresie aritmetică (prin adunare), un proces mult mai lent. În mod evident, în cele din urmă, resursele se vor termina. Această lipsă a stat la baza mecanismelor de evoluţie propuse şi de Darwin, şi de Wallace. În 1859, Darwin şi-a publicat celebra carte On the Origin of Species by Natural Selection, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Lift [Originea speciilor prin selecţie naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă). Darwin este recunoscut de obicei ca autor al teoriei, cu toate că idei privind evoluţia existaseră de sute de ani. În general, Wallace şi Darwin s-au susţinut reciproc, Wallace ocupând un loc secundar. Merită să amintim că Wallace credea şi în spiritism şi că a depus mărturie în favoarea celebrului mediu spiritist american Henry Slade, care era judecat pentru înşelătorie în timpul unei şedinţe de spiritism. Darwin s-a situat de cealaltă parte a problemei, contribuind cu fonduri la urmărirea în justiţie a lui Sladel. Darwin credea că, în organismele vii, există variaţie şi o supra producţie de urmaşi, care duce atât la lipsuri, cât şi la competiţie. Numai cele mai adaptate dintre noile varietăţi supravieţuiesc, iar acestea, la rândullor, dau naştere unor urmaşi la fel de adaptaţi. Astfel, cei mai adaptaţi la mediu, care sunt consideraţi cei mai avansaţi, supravieţuiesc procesului numit selecţie naturală. Acest mecanism este folosit pentru a explica dezvoltarea evolutivă în ciuda tendinţei contrare din natură. Darwin a mai accentuat şi teoria mai amplă a evoluţiei organismelor de la cel mai simplu la cel mai complex. În cadrul acestui proces, el a pus un accent deosebit pe semnificaţia schimbărilor minore, concept care, la scurtă vreme, a fost pus sub semnul întrebării. Filosoful Marjorie Grene a schiţat problema: "Cu ce drept extrapolăm noi modelul prin care sunt influenţate culoarea ori alte caracteristici superficiale la originea speciilor, ca să nu mai vorbim de clase, ordine, încrengături de organisme vii?"8 Charles Darwin şi-a dezvoltat ideile pe când nu existau foarte multe informaţii din domeniul geneticii. Pentru a explica transmiterea ereditară a unor caracteristici noi, el a propus un model de "pangeneză" care avea o cantitate însemnată de idei lamarckiste despre transmiterea ereditară a caracteristicilor dobândite de un anumit individ. El sugera că celulele

S5

reproducătoare ale organismelor aveau "gemule" care proveneau din tot organismul şi care transmiteau urmaşilor caracteristicile dobândite ale individului. Genetica modernă nu a găsit nicio bază pentru această concepţie. Deşi mulţi oameni de ştiinţă au acceptat ideea generală de evoluţie la scurt timp după ce Darwin şi-a publicat Originea specii/or, multe dintre ideile lui au fost contestate la vremea respectivă şi continuă să fie contestate până în ziua de azi. Charles Singer, un istoric al biologiei, admite în mod sincer că "argumentele [lui Darwin] sunt în mod frecvent amăgitoare"9. Printre criticile cele mai serioase care s-au adus, se numără lipsa eficienţei schimbărilor mici în lupta pentru supravieţuire, care nu sunt utile decât dacă pot funcţiona într-un tot complex, care încă nu a evoluat. De exemplu, în evoluţia unui nou muşchi la un peşte, ce utilitate ar avea muşchiul înainte să aibă o conexiune nervoasă pentru a se putea contracta? Şi ce utilitate ar avea nervul înainte ca creierul să fi dezvoltat un sistem care să controleze corespunzător activitatea acelui muşchPO? În plus, animalele cu organe inutile, dar care au potenţial ar putea, de fapt, să se afle în dezavantaj. Nu ne-am aştepta ca aceste stadii pline de dezavantaje să aibă valoare în procesul de supravieţuire şi ar fi eliminate de competiţia postulată drept model. Selecţia naturală poate servi în natură la eliminarea tipurilor aberante, nu însă şi la producerea de noi structuri complexe care nu ar avea valoare în procesul de supravieţuire înainte ca toate părţile componente să fi evoluat. Şi conceptul "supravieţuirii celui mai adaptat" a fost aspru criticat, în câteva rânduri poate pe nedrept. Uneori, a fost caracterizat ca o tautologie, deoarece implică un raţionament circular ll . Darwinismul propunea ideea că organismele supravieţuiesc prin intermediul unui proces evolutiv deoarece se schimbă treptat şi devin mai adaptate; iar dovada că sunt mai adaptate este tocmai faptul că au supravieţuit. Într-un anume sens, este cert că sistemul funcţionează. Nu este un sistem care să poată fi testat cu uşurinţă, totuşi aceasta nu înseamnă că este fals. În schimb, supravieţuirea celui mai adaptat nu demonstrează evoluţia, aşa cum se lasă uneori să se înţeleagă, deoarece este evident că cei mai adaptaţi vor supravieţui fie că au evoluat, fie că au fost creaţi. În ciuda acestor defecte, ideea de bază a lui Darwin se bucură de o puternică susţinere din partea multor evoluţionişti 12 •

MUTATIILE , Către sfârşitul

secolului al XIX-lea, evoluţioniştii au început Să-şi pună serioase privind mecanismul evoluţiei lui Darwin. Erau redescoperite principiile geneticii schiţate de călugărul morav Gregor Mendel, întrebări

llRll;!.'\!

\kll.I\.

ROIII

publicate cu 35 de ani mai înainte. Acestea ridicau anumite întrebări cu privire la părerile lui Darwin asupra moştenirii genetice. Dintre detractorii lui Darwin s-a remarcat botanistul olandez Hugo de Vries (1848-1935), care a combătut energic ideea că schimbările minore constituie principalul mecanism evolutiv. El a argumentat că aceste schimbări mici nu înseamnă nimic şi că, pentru ca organismul să reacţioneze la mediul înconjurător, ar fi necesare schimbări mai mari, numite mutaţii. De Vries a găsit susţinere pentru opiniile sale în ţara natală, în jurul Amsterdamului, unde primulele-de-seară importate din America se sălbăticiseră şi unele specimene se piperniciseră. El a considerat că transformarea aceasta este o mutaţie. De Vries a efectuat experimente ameliorând mii de plante prin cultivare selectivă şi a observat câteva schimbări majore, pe care le-a atribuit mutaţiilor. El credea că astfel de "forme noi" sunt etape ale unui proces evolutiv prelungit. Din nefericire pentru teoria lui de Vries, acele schimbări nu erau decât rezultatul unor combinaţii de caracteristici deja prezente în compoziţia genetică a plantelor respective, şi nu mutaţii noi. Cu toate acestea, conceptul de mutaţie ca informaţie ereditară nouă a ajuns să fie acceptat, în mare parte datorită americanului T. H. Morgan. Făcând experimente pe musculiţe-de-oţet, Morgan a descoperit noi schimbări permanente care se transmiteau în mod fidel generaţiilor următoare, dar schimbările pe care le-a observat erau în mare parte degenerative, nu progresive: pierderea aripilor, a perişorilor, a ochilor etc. Exemplul de evoluţie cel mai larg folosit, înnegrire a moliei sare-şi-pi­ per (Biston betularia), nu este o mutaţie, deşi a fost uneori descrisă astfeP3. Molia respectivă, care s-a înnegrit în timpul Revoluţiei Industriale, când funinginea a înnegrit mediul înconjurător, a fost numită ,,0 schimbare evolutivă izbitoare"14. Înnegrirea a protejat molia de păsările prădătoare, pentru că se asemăna la culoare cu mediul ambiant şi nu putea fi văzută cu uşurinţă. Schimbarea s-a produs prin manifestarea genelor pentru o culoare mai închisă care erau deja prezente la populaţia de molii. Este doar o fluctuaţie a diferitelor tipuri de gene, nu o informaţie genetică nouă "permanentă", aşa cum ne-am aştepta de la o mutaţie, fapt recunoscut acum 15 , deoarece, ca rezultat al tentativelor moderne de a controla poluarea şi de a curăţa mediul, populaţiile de molii revin la o culoare mai deschisă. Totuşi exemplul acesta este o ilustraţie bună a acţiunii selecţiei naturale asupra fluctuaţiei genelor. Conceptul de mutaţie este încă folosit astăzi, deşi progresele explozive ale geneticii moderne ameninţă utilitatea unui astfel de termen general. O mutaţie se poate referi la o varietate de schimbări genetice, cum ar fi: o schimbare 117

la nivelul unei baze nucleotide din lanţul ADN, o poziţie modificată a unei gene, pierderea unei gene, duplicarea unei gene sau inserarea unor secvenţe genetice străine. Toate acestea reprezintă schimbări mai mult sau mai puţin Cercetătorii iau în considerare si Permanente transmise urmasilor. , , idei mai noi, cum ar fi erezia că mediul ambiant sau celula însăşi poate stimula producerea de mutaţiP6. Ne aflăm abia la începutul descoperirilor despre nişte mecanisme biologice ce par a fi extrem de complicate. Organismele vii prezintă o capacitate remarcabilă de adaptare prin intermediul schimbărilor genetice. Muştele ajung să fie rezistente la insecticide, cum ar fi DDT, şi folosirea frecventă a antibioticelor de către oameni a creat nişte "supergermeni" rezistenţi la cele mai multe dintre ele. Persistenţa remarcabilă a organismelor vii în condiţii variate şi adverse este un indiciu că este posibil să existe sisteme cel puţin pentru o adaptare limitată. Pe de altă parte, mii de experimente de laborator cu bacterii, plante şi animale aduc dovezi că schimbările pe care le poate tolera o specie sunt limitate. Se pare că există o coeziune strânsă de sisteme care interacţionează şi care acceptă doar schimbări limitate pentru a evita dezastrul. După zeci sau sute de ani de experimente, musculiţele-de-oţet îşi păstrează planul de bază al corpului, rămânând tot musculiţe-de-oţet, iar oile de lână rămân în continuare oi. Tipurile aberante tind să fie inferioare, să nu supravieţuiască în natură şi, în urma înmultirii, să revină la tipurile initiale. Oamenii de stiintă , " , numesc acest fenomen inerţie genetică (homeostază genetică)17. Utilitatea mutaţiilor ca mecanism de evoluţie a fost multă vreme pusă la îndoială. Mutatiile favorabile sunt foarte rare, iar cele mai multe sunt , recesive, adică nu se manifestă dacă nu sunt prezente la ambii părinţi. Mai mult, deşi mutaţiile care produc schimbări minore pot supravieţui, cele care cauzează modificări semnificative sunt în special dăunătoare şi este improbabil să persiste. Douglas Erwin şi James Valentine, doi evoluţionişti de la Universitatea din California, filiala din Santa Barbara, comentează: "Mutaţiile viabile cu efecte morfologice sau fiziologice majore sunt extrem de rare şi, de regulă, infertile. Şansele ca doi indivizi cu mutaţii rare identice să apară într-un perimetru suficient de restrâns încât să producă urmaşi par prea reduse pentru ca acesta să fie considerat un eveniment evolutiv semnificativ."18 Ca mijloc de producere a schimbărilor evolutive majore, autorii propun schimbări în procesul de dezvoltare a organismelor, dar demonstraţiile experimentale în această direcţie nu au produs decât nişte sugestii pentru studii următoare.

(lRICI;\;1

'\1111:1

\.I{.HII

Ar fi nevoie de multe mutaţii nevătămătoare pentru a produce caracteristicile unei singure structuri utile. Problema este cum să faci ca astfel de evenimente extrem de rare să se întâmple simultan într-un organism pentru a produce o structură funcţională care să aibă o oarecare eficienţă în lupta pentru supravieţuire. Evoluţionistul E.]. Ambrose a schiţat problema: "Frecvenţa cu care o singură mutaţie nevătămă­ toare se produce este, din câte se ştie, de circa 1 la 1 000. Probabilitatea ca două mutaţii favorabile să se producă este de 1la 103 x 103 , adică 1la un milion. Studiile pe Drosophila [musculiţa-de-oţet] au relevat că, în formarea fiecărui element structural, sunt implicate foarte multe gene. Numai într-o singură structură de aripă e posibil să fie implicate 30 sau 40. Este extrem de improbabil ca, în formarea chiar şi a celei mai simple structuri noi, necunoscute anterior în organism, să fie implicate mai puţin de cinci gene. Probabilitatea devine acum de 1 la o mie de milioane de milioane. Ştim deja că mutaţiile din celulele vii apar cu o frecvenţă cuprinsă între 1 la zece milioane şi 1 la o sută de mii de milioane. Este evident că probabilitatea ca cinci mutaţii favorabile să apară în timpul unui singur ciclu de viaţă al unui organism este efectiv zero."19 Renumitul zoolog francez Pierre P. Grasse, care sugerează un alt mecanism evolutiv, exprimă unele îngrijorări identice şi afirmă apoi că, "oricât de numeroase ar fi, mutaţiile nu produc niciun fel de evoluţie"20. CONCEPTIA CREATIONISTĂ DESPRE MUTATII

"

,

Creaţioniştii sunt adesea acuzaţi că susţin că speciile nu se schimbă, idee eronată care se tot perpetuează. Însă creaţioniştii recunosc că există dovezi abundente privind mici variaţii în natură, fapt demonstrat cu prisosinţă în creşterea selectivă a câinilor, în observaţiile de teren Tacute pe multe organisme şi în experimentele de laborator. Creatorul e posibil să fi conceput speciile în aşa fel, încât să producă o varietate de culori etc. şi să aibă o capacitate limitată de adaptare. Creaţioniştii nu consideră că s-a adus vreo dovadă semnificativă care să indice că natura se schimbă prea mult dincolo de acest nivel. Pe de altă parte, evoluţioniştii propun ideea că procesul variaţiilor minore a produs toate organismele de pe Pământ, de la orhidee până la morsă. O întrebare care se pune frecvent este: "Începând cu care categorie a clasificării biologice (specii, genuri, familii) schimbările nu mai pot fi demonstrate?" Întrebarea este importantă pentru dezbaterea evolUţie-cre­ aţie, deoarece evoluţioniştii propun schimbări mult mai ample decât

l'\PlruIliL:; -

Î~~·.\liL\ln.\

11:",'!'1

\11.( \"\1'1,\1 ·\1

j·.\()]l·'III'.1

creaţioniştii. Nu există însă niciun răspuns sigur. În primul rând, clasificarea organismelor este atât subiectivă, cât şi provizorie. Caracteristicile grupurilor din clasificare, cum ar fi speciile, genurile, familiile etc., pot fi uşor schimbate. Uneori, termenii microevoluţie (schimbări minore) şi macroevoluţie (schimbări ample), pe lângă micromutaţie şi macromutaţie, desemnează niveluri diferite de schimbare. Creaţioniştii acceptă în general primul concept şi îl resping pe al doilea. Din nefericire, termenul macroevoluţie a fost folosit în atât de multe modurpl, încât abia dacă mai este util. În general, macroevoluţia se defineşte ca o schimbare care are loc la niveluri superioare celui de specie, dar mulţi creaţionişti ar recunoaşte că anumite genuri şi categorii superioare din clasificarea organismelor reprezintă schimbări survenite după creaţie, în special atunci când vorbim de paraziţi degeneraţi. Totuşi acestea sunt excepţii. În contextul creaţiei, s-ar putea spune că, în general, nivelul genului sau al familiei reprezintă probabil un tip creat original. G. A. Kerkut, de la Universitatea din Southampton, Anglia, a propus termenii "teorie specială a evoluţiei" şi "teorie generală a evoluţiei" care să exprime, în context evoluţionist, cât de avansate sunt schimbările produse. Terminologia lui este semnificativă pentru discuţia noastră: "Există o teorie care afirmă că se poate observa cum multe animale vii suferă schimbări în decursul timpului, ducând la formarea de noi specii. Aceasta se poate numi «teoria specială a evoluţiei» şi poate fi demonstrată, în anumite cazuri, prin experimente. Pe de altă parte, există teoria conform căreia toate formele de viaţă de pe această planetă au apărut dintr-o singură sursă, care, la rândul ei, a apărut dintr-o formă anorganică. Această teorie poate fi numită «teoria generală a evoluţiei» şi dovezile care o susţin nu sunt suficient de puternice încât să ne permită să o considerăm altceva decât o ipoteză de lucru. Nu este clar dacă schimbările care produc speciaţia sunt de aceeaşi natură cu cele care au dus la dezvoltarea de noi încrengături. Răspunsul va fi găsit prin muncă experimentală ulterioară, şi nu prin aserţiuni dogmatice cum că teoria generală a evoluţiei trebuie să fie corectă pentru că nu există nimic altceva care s-o înlocuiască în mod satisfăcător."22 Creaţioniştii ar fi de acord cu teoria specială a evoluţiei, dar nu şi cu cea generală. Schimbările

minore propuse de Darwin sau cele mai ample apărate de de Vries nu par a fi adecvate pentru a produce schimbările majore necesare pentru teoria generală a evoluţiei, cum ar fi transformarea dintr-un tip de burete-de-mare într-un tip de arici-de-mare. Evoluţia se confruntă cu cele mai serioase provocări la nivelul grupurilor majore {ordine, clase, divizi-

l )I~I(

;17\;1

\1!lI.L\.I.(u III

uni, încrengături şi regnuri). Dacă evoluţia s-a produs ca un proces treptat şi continuu, de ce există întreruperi atât de des întâlnite între grupurile majore de organisme, cum ar fi moluştele, râmele sau pinii? De fapt, la urma urmei, de ce există întreruperF3?

SINTEZA MODERNĂ Pe măsură ce gândire a evoluţionistă s-a dezvoltat în prima parte a secolului al XX-lea, câţiva savanţi influenţi au făcut ca atenţia lumii ştiinţifice să se îndrepte de la mutaţii din nou spre selecţia naturală. Cei mai importanţi au fost S. S. Cetverikov, din Rusia, R. A. Fisher şi J. B. S. Haldane, din Anglia, şi Sewall Wright, din Statele Unite. De data aceasta, accentul s-a pus mai degrabă pe procesul evoluţiei în cadrul unor populaţii întregi de organisme decât pe organisme individuale. Fisher a dezvoltat modele matematice sofisticate ale efectelor mutaţii­ lor asupra unor populaţii extrem de mari. Pentru el, mutaţiile minore erau cele importante, dat fiind că mutaţiile majore au un efect mult mai dăună­ tor asupra organismelor. Accentul s-a pus pe selecţia naturală a variaţiilor minore favorabile. Wright cunoştea multe despre ameliorarea speciilor şi, spre deosebire de Fisher, a subliniat utilitatea populaţiilor mici, în care o mutaţie rară ar avea şanse mai mari să se manifeste. Pe de altă parte, este mai probabil ca populaţiile mici să sufere de pe urma efectelor nocive ale consangvinizării. Wright a introdus conceptul schimbărilor aleatorii în frecvenţa genelor din interiorul unei populaţii ca rezultat al întâmplării. Importanţa acestui proces, numit derivă genetică, a fost şi continuă să fie una din cele mai prelungite şi mai aprinse dezbateri din rândul evoluţio­ niştilor. Fisher şi Wright au influenţat puternic procesul de cristalizare a gândirii evoluţioniste a anilor 1920 şi 193024 şi au sprijinit puternic dezvoltarea completă a "sintezei moderne". Sinteza modernă combină eforturile unui număr de evoluţionişti sclipitori, printre care se numără Theodosius Dobzhansky, de la Universitatea Columbia, biologul Sir Julian Huxley, din Anglia, şi Ernst Mayr şi George Gaylord Simpson, de la Universitatea Harvard. Conceptul a dominat în anii 1930-1960. Numele de "sinteză modernă" a fost dat de Huxlef5, nepotul apărătorului lui Darwin, Thomas Huxley, într-o laudă adusă "triumfului final" al darwinismulup6. În principal, această teorie combină variaţia prin mutaţii cu conceptul lui Darwin de selecţie naturală prin supravieţuirea celor mai adaptaţi, cu aplicaţie la populaţii, nu la indivizi. Cu toate acestea, sinteza modernă este dificil de caracterizat, deoarece s-au făcut încercări de a 'II

l'.\Pl rOLUL

~

-

b.

C\I'TARE.\ t'''I'1 \11C\"j'\1·\l. U"IUTIFI

încorpora în ea discipline variate, cum ar fi sistematica (clasificarea), variaţia paleontologia (studiul fosilelor)2? Mulţi dintre liderii sintezei moderne au accentuat faptul că, prin acumularea de schimbări relativ minore, se pot produce schimbările majore necesare pentru macroevoluţie. Totuşi mecanismul de bază al evoluţiei a rămas nerezolvat. Controversa dintre Fisher şi Wright privind dimensiunea optimă pentru populaţiile în curs de evoluţie a rămas şi ea nerezolvată. Istoricul biologiei William B. Provine (de la Universitatea Cornell) precizează: "Mecanismul primar al microevoluţiei a rămas încă nedecis; ( ... ) Elucidarea mecanismelor genetice ale speciaţiei nu este unul dintre marile triumfuri ale sintezei evoluţioniste."28 E posibil ca sinteza modernă să fi fost mai mult o atitudine de succes decât o sinteză precisă. În 1959, un număr de ceremonii în toată lumea au comemorat centenarul volumului lui Darwin Originea specii/or, încurajând încrederea în sinteza modernă. Am avut privilegiul de a participa la una dintre cele mai importante comemorări, care s-a ţinut la Universitatea din Chicago, unde i-am ascultat pe arhitecţii de frunte ai sintezei moderne, inclusiv pe Dobzhansky, Mayr, Hux1ey şi Simpson. În inocenţa mea de tânăr, am fost impresionat de cunoştinţele lor, dar în acelaşi timp încurcat de dogmatismul lor încrezător. Nici nu mă gândeam eu pe atunci că, în câţiva ani, spiritul unificat al sintezei moderne avea să intre în degringoladă. Între timp, îngrijorările exprimate de paleontologul Otto Schindewolf, din Germania, şi de geneticianul Richard Goldschmidt, din Statele Unite, erau în mod sistematic ignorate. În contrast cu mutaţiile minore sugerate de arhitecţii sintezei moderne, ambii propuneau schimbări majore, rapide, şi mecanisme diferite. Schindewolf, care era specializat în studiul fosilelor, sugera salturi foarte bruşte în dezvoltare pentru a explica golurile mari dintre tipurile de fosile. Goldschmidt, care era profesor de genetică la Universitatea din California, filiala din Berkeley, nu a fost niciodată de acord cu ideea că schimbările minore din cadrul speciilor se puteau acumula lent, producând schimbările majore necesare pentru transformările evolutive importante. El considera că etapele intermediare insuficient dezvoltate sunt inutile pentru supravieţuire şi era de părere că nu erau favorizate de selecţia naturală. Printre exemplele citate de el se numără formarea penelor, segmentarea structurii corpului ca aceea observată la insecte, dezvoltarea muşchilor, ochii compuşi ai crabilor etc. Goldschmidt pleda pentru schimbări genetice majore bruşte, care să fi produs ceea ce el numea "monştri dătători de speranţă". Unii dintre detractorii lui i-au numit "monştri lipsiţi de orice speranţă". Desigur, chiar dacă biologică şi

OI{IC;I~j

- ,\HIII

.\. R()TII

ar fi existat un monstru dătător de speranţă, rămânea problema găsirii unui partener, "pentru că cine s-ar împerechea cu un monstru, fie el dătător de speranţă sau nu?"29 Fiindcă Goldschmidt era în total dezacord cu promotorii sintezei moderne pe marginea valorii schimbărilor minore 30 , opiniile lui au fost în cea mai mare parte respinse. Mai târziu, pe măsură ce sinteza modernă era demontată, atitudinea aceasta s-a schimbat. Gordon Rattray Taylor afirma, cu referire la Goldschmidt: "În urmă cu douăzeci de ani, studentii , erau încuraJ· ati , să chicotească la auzul numelui său. Astăzi însă, mulţi biologi ajung la părerea că el sublinia adevărata problemă."3! Din perspectivă creaţionistă, se pare că Goldschmidt ridica într-adevăr o problemă importantă. Pentru o serie de evoluţionişti, sinteza modernă nu mai poate fi susţinută.

DIVERSITATE Embriologul S0ren L0vtrup, susţinător al evoluţiei, precizează: ,,Astăzi, sinteza modernă - neodarwinismul - nu este o teorie, ci o gamă de opinii care, fiecare în felul ei, încearcă să depăşească dificultăţile ridicate de lumea faptelor."32 Au apărut idei noi, unele dintre ele destul de speculative 33 . Noi descoperiri, în special în domeniul biologiei moleculare şi al geneticii, au indicat că vechile concepte genetice simple nu mai sunt valabile. Toate acestea au contribuit la un mozaic de idei care predomină până astăzi şi care ar putea fi caracterizate colectiv ca diversitate. Această etapă - pe care o putem numi perioada diversităţii - reprezintă un amestec de idei noi şi adesea în conflict unele cu altele. Pe unele le vom discuta în detaliu în capitolul 8. Acestea se învârt în jurul următoarelor întrebări: (1) Se pot identifica relaţiile evolutive dintre organisme? (2) Sunt schimbările evolutive treptate sau bruşte? (3) Este selecţia naturală importantă pentru procesul de evoluţie? (4) Cum evoluează complexitatea? Căutarea unui mecanism care să fie mai în armonie cu constrângerile realităţii continuă.

NEVOIA DE PRUDENTĂ , Oamenii de stiintă Desi în lumea stiintifică este , , spriJ·ină ferm evolutia. " , , un consens general că evoluţia este o realitate, părerile nu mai sunt atât de convergente când se ajunge la detalii. Sinteza modernă a dat naştere unora dintre cele mai aprinse bătălii din biologi a evoluţionistă. Bine-cunoscutul scriitor Tom Bethel1 accentuează faptul că",în mod deosebit în ultimii ani, 93

oamenii de ştiinţă s-au luptat între ei pe tema lui Darwin şi a ideilor lui"34. Publicul larg rareori află de aceste dispute şi cu atât mai puţin le înţelege. Există un contrast mare între bătăliile intelectuale interne ale comunităţii academice, aşa cum pot fi găsite în literatura de specialitate, şi stilul autoritar simplu al manualelor. Un anumit grad de simplificare din manuale poate fi util pentru a facilita învăţarea, dar oamenii obişnuiţi şi studenţii ar trebui să devină mai conştienţi de diferitele opinii din dezbaterea evoluţionistă.

CONCLUZII Putem privi cu oarecare respect la eforturile îndârjite ale evoluţioniş­ tilor de a găsi un mecanism plauzibil pentru teoria lor. Perseverenţa lor este lăudabilă. De-a lungul unei perioade de 200 de ani, s-a propus teorie după teorie, însă eşecul lor general ridică o întrebare serioasă: Este gândirea evoluţionistă mai mult o problemă de opinie decât de date ştiinţifice solide? Nu aş minimaliza faptul că unele date pot să favorizeze evoluţia şi că şi creaţioniştii au, la rândullor, probleme de opinie şi îndârjire din abundenţă, dar după o căutare atât de lungă şi, practic, inutilă a unui mecanism evolutiv:, s-ar părea că oamenii de stiintă evolutionisti ar trebui să ia serios în considerare posibilitatea creaţiei de către un Proiectant. ,

t

"

-

N OTE DE FINAL

1 Wittgenstein, L., 1980, Culture and Value, Winch, P. (trad.), von Wright, G. H. şi Nyman, H. (ed.), Chicago, University of Chicago Press, p 27e (titlul în orginal: Vermisehte Bemerkungen). 2 (a) Goodwin, B., 1994, How the Leopard Changed Its Spots: 7he Evolution of Complexity, New York/London, Charles Scribner's Sons, p. 1-76; (b) Kauffman, S. A., 1993, 7he Origins of Order: Self-organization and Se/eetion in Evolution, New York/Oxford, Oxford University Press; (c) Waldrop, M. M., 1992, Complexity: 7he Emerging Scienee at the Edge ofOrder and Chaos, New York/London, Touchstone Books, Simon & Schuster. 3 Unii argumentează că a doua lege a termodinamicii nu se aplică evoluţiei, ci doar sistemelor care sunt izolate şi care se află în echilibru termic; vezi, de exemplu, Trott, R., 1993, "Duane Gish and InterVarsity at Rutgers", Creation/Evolution, 13(2):31. Această dispută nu anulează faptul cât se poate de evident că majoritatea activităţilor nedirecţionate tind să devină aleatorii. În consecinţă, se depun eforturi intense pentru a găsi un mecanism al evoluţiei. 4 Pentru o privire de ansamblu asupra realizărilor lui Lamarck, vezi: (a) Nordenskiăld, E., 1942, 7he History of Biology: A Survey, traducere în limba engleză de Eyre, L. B., New York, Tudor Publishing Co., p. 316-330 (titlul în original: Biologins historia); (b) Singer, C., 1959,

OI{I(;I~1 - .\HIFI. .\. I{'HII

A History of Biology to about the Year 1900: A General Introduction to the Study of Living 1hings, ediţia

a 3-a revizuită, London/New York, Abelard-Schuman, p. 296-300. Pentru mai multe exemple, vezi Landman, O. E., 1991, "The inheritance of acquired characteristics", Annual Review of Genetics, 25: 1-20. n Discuţii pe marginea darwinismului sunt puzderie. Pentru un studiu care discută mecanismele evoluţiei, vezi Provine, W. B., "Adaptation and mechanisms of evolution after Darwin: a study in persistent controversies", În Kohn, D. (ed.), 1985, 1he Darwinian Heritage, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 825-833. 7 Vezi Milner, R., 1990, 1he Encyc!opedia of Evolution: Humanity's Search for Its Origins, New York/Oxford, Facts on File, p. 407-408, s. v. "Slade Trial (1876)". 8 Grene, M., 1959, "The faith of Darwinism", Encounter, 13(5):48-56. 9 Singer, p. 303 (nota 4b). 10 Vezi capitolul 6 pentru o discuţie mai amplă. 11 (a) Waddington, C. H., 1957, 1he Strategy of the Genes: A Discussion of Some Aspects of 1heoretical Biology, Londra, Ruskin House, George Allen & Unwin, p. 65; (b) Eden, M., 1967, "Inadequacies of neo-Darwinian evolution as a scientific theory", În: Moorhead, P. S. şi Kaplan, M. M. (ed.), Mathematical Challenges to the Neo-Darwinian Interpretation ofEvolution, The Wistar Institute Symposium Monograph No. 5., Philadelphia, The Wistar Institute Press, p. 5-12; (c) Peters, R. H., 1976",Tautology in evolution and ecology", 1he American Naturalist, 110:1-12. 12 Vezi, de exemplu, (a) volumul simpozion editat de Kohn (nota 6). Vezi şi: (b) Mayr, E., 1982, 1he Growth ofBiological 1hought: Diversity, Evolution, and Inheritance, Cambridge/Londra, The Belknap Press of Harvard University Press, p. 626-627; (c) Maynard, Smith J., 1989, Did Darwin Get It Right? Essays on Games, Sex and Evolution, New York/Londra, Chapman & Hali. 13 De exemplu, Sagan, C., 1977, 1he Dragons of Eden: Speculation on the Evolution of Human Inte!ligence, New York, Ballantine Books, p. 28. 14 Keeton, W. T., 1967, Biological Science, New York, W. W. Norton & Co., p. 672. 15 Jukes, T. H., 1990, "Responses of critics", În Johnson, P. E. (ed.), Evolution as Dogma: 1he Establishment ofNaturalism, DalIas, Texas, Haughton Publishing Co., p. 26-28. 16 (a) Cairns,J., Overbaugh,]. şi Miller, S., 1988, "The origin of mutants", Nature, 335:142145; (b) Opadia-Kadima, G. Z., 1987, "How the slot machine led biologists astray",journalof 1heoretical Biology, 124:127-135. Pentru un alt unghi de abordare, vezi (c) MacPhee, D., 1993, "Directed evolution reconsidered",American Scientist, 81:554-561. 17 (a) Edey, M. A. şi Johanson, D. C., Blueprints: Solving the Mystery of Evolution, Boston! Toronto/Londra, Little, Brown and Co., 1989, p. 125, 126; (b) Mayr, E., Population, Species, and Evolution: An Abridgment of Animal Species and Evolution, ediţie revizuită, Cambridge, The Belknap Press of Harvard University Press, 1970, p. 181-182. 18 Erwin, D. H. şi Valentine,]. W., 1984, ,,«Hopeful monsters,» transposons, and Metazoan radiation", În Proceedings ofthe National Academy of Sciences, 81:5482, 5483. 19 Ambrose, E. J., 1982, 1he Nature and Origin of the Biological World, Chichester, Ellis Horwood, Ltd., şi New YorkIToronto, Halsted Press, John Wiley & Sons, p. 120. 20 Grasse, P. -P., 1977, Evolution of Living Organisms: Evidence for a New 1heory ofTransformation Carlson, B. şi M., Castro, R.(trad), New York/San Francisco/Londra, Academic Press, p. 88 (titlul În original: L'Evolution du Vivant). 21 Hoffman, A., 1989, Arguments on Evolution: A Paleontologist's Perspective, New York/ Oxford, Oxford University Press, p. 87-92. 5

Kerkut, G. A., 1960, Implications ofEvolution, Oxford/Londra, Pergamon Press, p. 157. Pentru o discuţie cuprinzătoare, vezi Wise, K. P, 1994, "The origin oflife's major groups", in Moreland, J. P (ed.), The Creation Hypothesis: Scientijic Evidence for an Intelligent Designer, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, p. 211-234. 24 Pentru detalii suplimentare, vezi Provine, p. 842-853 (nota 6). 25 Huxley,J., 1943, Evolution: The Modern Synthesis, LondraINew York, Harper & Brothers. 26 Gould, S. J., 1982, "Darwinism and the expansion of evolutionary theory", Science, 216:380-387. 22 23

27 Ibidem.

Provine, p. 862 (nota 6). Patterson, c., 1978, Evolution, Londra, British Museum (Natural History)lIthaca, Cornell University Press, p. 143. 30 Goldschmidt, R., 1940, The Material Basis of Evolution, New Haven, Connecticut, Yale University Press. 31 Taylor, G. R., 1983, The Great Evolution Mystery, New York, Harper & Row, p. 5. 32 L0vtrup, S., 1987, Darwinism: The Refotation of a Myth, LondraINew York/Sydney, Croom Helm, p. 352. 33 Vezi capitolul 8 pentru detalii. 34 Bethell, T., 1985 "Agnostic evolutionists: the taxonomie case against Darwin", Harper's, 270 (1617, februarie):49-52, 56-58, 60-61. 28 29

CAPITOLUL 6

DE LA COMPLEX LA SI , MAI COMPLEX

:JI(y a existat

niciodată

o minune făcută de 'Dumnezeu pentru a converti un ateu, pentru că lumina naturii l-ar fi putut face să recunoască un 'Dumnezeu. !Yrancis CJ1acon 1}

C

elula este o structură incredibil de complicată, în care, de obicei, multe mii de enzime dirijează schimbări chimice interdependente. Cei mai mulţi, neştiind prea multe despre celule, le ignoră cu uşu­ rinţă, fără a-şi da seama că "mic" nu este neapărat sinonim cu "simplu". Ne este mult mai uşor să ne punem întrebări legate de originea organismelor şi a organelor mai mari. Învăluite în mister sunt minuni ca sistemul de ecolocatie alliliacului (un sonar), dezvoltarea unui elefant adult dintr-o singură celulă microscopică sau transformarea unei omizi în fluture. Ne mai miră şi minuni estetice, cum ar fi măreţia stelelor într-o noapte senină sau culorile irizate şi modelele complicate de pe aripile fluturelui brazilian. Omul meditează de multă vreme la astfel de întrebări, neîntrebându-se doar cum s-a întâmplat, ci şi de ce. Există un scop în lucrurile din natură? Ar fi posibil ca toate curiozităţile şi specializările din natură să se fi produs fără o anumită dirijare? În acest capitol, vom aborda întrebări despre proiectul care poate fi observat în natură şi despre alte subiecte asociate. Astfel de întrebări se apropie de "întrebarea persistentă" menţionată în primul capitol şi în mod deosebit de întrebarea asociată - dacă universul are un proiectant.

.

')7

ARGUMENTAŢIA BAZATĂ PE PROIECTAREA DELIBERATĂ Gradul de ordine şi specializare pe care îl găsim în natură pare să fie dincolo de caracterul aleatoriu care ar fi de aşteptat dacă nu ar exista un anumit proiect în spate. Această propunere este numită "argumentul din proiect", sau "argumentul pentru proiect". Universul şi în special Pământul par să fie în mod deosebit proiectate să susţină viaţa 2 , şi viaţa însăşi sugerează că la baza ei stă un proiect. Recent, argumentul din proiect a primit o susţinere specială din partea unui număr de fizicieni cosmologi care constată că universul nu ar putea găzdui viaţa dacă nu ar exista un set foarte întâmplător de circumstanţe. Universul pare să fi fost reglat fin până la toleranţe extrem de mici. Stephen Hawking, profesor de matematică (Lucasian) la Cambridge (post deţinut odinioară de Isaac Newton), comentează: "Probabilitatea ca un univers cum este al nostru să apară din ceva ca Big Bangul este enorm de mică. Cred că există în mod clar implicaţii religioase."3 Pentru el, problema este că, dacă energia respectivei explozii ar fi fost prea mare, stelele şi planetele nu s-ar fi putut forma 4 • Pe de altă parte, dacă ar fi fost prea mică, universul s-ar fi scufundat în insignifianţă. Hawking comentează în continuare: "Dacă rata de expansiune după o secundă de la Big Bang ar fi fost mai mică cu numai o parte dintr-o sută de mii de milioane de milioane, universul s-ar fi contras înainte să ajungă la dimensiunile din prezent."5 Pe lângă faptul că nu certifică Big Bangul, aceste date ilustrează lipsa de plauzibilitate a acestui concept larg acceptat în absenţa unui proiect care să stea la baza lui. De asemenea, puternica forţă nucleară care leagă nucleul atomului pare să aibă o valoare foarte precisă, permiţând formarea elementelof>. S-a mai demonstrat că există şi o serie de alţi factori extrem de fin regla ţi, cum ar fi gravitaţia şi electromagnetismul. O schimbare a forţei electromagnetismului de numai o parte din 1 urmat de 40 de zerouri (10- 4°) ar putea însemna un dezastru? lan Barbour descrie într-un mod extrem de adecvat acest fapt: "Cosmosul pare să fie echilibrat pe muchie de cuţit."8 Toate acestea sugerează mai degrabă un proiect, nu o activitate aleatorie nedirijată. În plus, mulţi se întreabă dacă nu există vreo forţă inteligentă călăuzitoare specială în funcţionarea organismelor vii, care le face să fie atât de diferite de cele nevii. Unii evoluţionişti au luat în considerare nevoia de o entitate călăuzitoare care să înlesnească inovaţiile în ce priveşte toate acele mecanisme complicate ale organismelor simple sau complexe. De-a lungul anilor, oamenii de ştiinţă au propus diverse tipuri de concepte ca factori speciali necunoscuţi responsabili pentru complexitatea, finalitatea sau proiectul care pare atât

de evident în lucrurile vii 9 • Pentru a desemna aceste concepte, s-au folosit mulţi termeni, printre care: entelehie, emergenţă, finalitate, tipostrofism, aristogeneză, elan vital, teleologie, vitalism, homogeneză, nomogeneză, preadaptare, saltaţie, ortogeneză etc. 10 - aproape orice cu excepţia Dumnezeului creaţiei. Abundenţa de termeni reflectă şi misterul, şi nevoia de un factor explicativ special. Din nefericire însă, unii dintre aceşti termeni sunt adesea definiti si folositi în moduri diferite de autori sau în cadrul diverselor discipline: Nu este ~ecesar să intrăm în detalii în acest sumar tratat. În plus, un astfel de demers este destul de plictisitor. Este importantă totuşi observaţia că, deşi teologii, oamenii de ştiinţă şi filosofii discută aceste probleme, este dificil de găsit o abordare comună. Pentru unii, proiectul nu trebuie să implice în mod necesar şi un proiectant, în timp ce pentru alţii proiectantul nu trebuie neapărat să fie Dumnezeul tradiţiei iudeo-creştine. Pentru alţii, întrebarea nu este care tip de proiect este adecvat, ci cum şi de ce a apărut proiectul. Voi simplifica acest capitol tratând numai întrebarea dacă natura reflectă un proiect inteligent. Ideea de proiect care stă în spatele naturipl a fost discutată timp de câteva milenii. O găsim în mitologie şi în manuscrisele biblice timpurii. Socrate (469-399 î.Hr.) era foarte preocupat de conceptul de scop, iar Aristotel (384-322 î.Hr.) sprijinea argumentul din proiect. Pentru el, universul tânjeşte spre forma perfectă, care este Dumnezeu. În lumea occidentală, cel mai influent filosof medieval care a sprijinit această idee este Toma de Aquino (1225-1274). Printre argumentele pe care le-a adus pentru existenţa lui Dumnezeu se numără acela că dovada unui proiect în natură implică existenţa unui Proiectant inteligent. Câteva secole mai târziu, majoritatea oamenilor de ştiinţă considerau proiectul în natură ceva de la sine înteles. Unii, cum ar fi Sir Issac Newton (1642-1727), , au promovat activ conceptul. Totuşi, scepticul scoţian David Hume 12 (1711-1776) a facut tot posibilul să distrugă acest argument, lăsând să se înţeleagă că dovezile pentru proiect nu faceau neapărat trimitere la Dumnezeul traditiei iudeo-crestine (adică biblice). El nu a oferit în schimb un , , mecanism care să răspundă la argumentul din proiect 13 , ci doar a sugerat o forţă organizatoare în natură. Cu toate acestea, cam pe la începutul secolului al XIX-lea, a început să fie luată în considerare ideea că organismele s-ar fi putut forma singure, ceea ce l-a stimulat14 pe filosoful şi eticianul englez William Paley (1743-1805) să-şi publice în 1802 celebra carte intitulată Natural Theology [Teologia naturală], care a cunoscut mai multe ediţii. Paley a ajuns faimos, în dezbaterea care s-a dus în jurul noţiunii de proiect, pentru exemplul l,ItJ

ceasomicului. El a judecat că, dacă cineva ar găsi pe jos un ceas, cu toate piesele lui specializate conlucrând ca să arate ora, ar trage concluzia că acel ceas trebuie să fi avut un creator. Apoi, a subliniat faptul că sistemele complexe din natură trebuie să aibă şi ele un creator, neputând să apară singure. A argumentat în continuare că, întrucât instrumente ca telescopul au un proiectant, şi ochiul, la rândullui, trebuie să aibă un proiectant; mai mult, schimbările mici, treptate, nu sunt adecvate pentru a produce o astfel de structură. A adus ca exemplu de inadecvare a dezvoltării treptate, în timp, epiglota, acea indispensabilă structură care închide traheea când înghiţim, împiedicând hrana şi lichidele să ne intre în plămâni. Paley a argumentat că epiglota ar fi fost inutilă în timpul oricărei etape ale unei dezvoltări evolutive treptate de-a lungul multor generaţii, deoarece nu ar fi închis traheea către plămâni înainte de a fi fost complet formată 15 • Cam după un sfert de secol, Charles Darwin a publicat Originea speciilor, în care propunea că, din schimbări mici, aleatorii, în combinaţie cu selecţia naturală, vor rezulta în timp organisme simple, care vor evolua către forme din ce în ce mai avansate, inclusiv omul. Conştient de argumentul din proiect, Darwin, în prima ediţie a Originii speciilor, a abordat problema "organelor de o perfecţiune şi o complexitate desăvârşite": ,,A presupune că ochiul, cu toate mecanismele lui inimitabile pentru ajustarea focarului la diferite distanţe, pentru permiterea intrării unor cantităţi diferite de lumină şi pentru corectarea aberaţiei sferice şi cromatice, ar fi putut fi format prin selecţie naturală pare - mărturisesc sincer - absurd în cel mai înalt grad posibil."!6 Darwin a invocat apoi selecţia naturală ca soluţie la dilema lui, dar, aşa cum vom discuta mai jos, rămân multe întrebări rară răspuns. Metodologia folosită de Darwin pentru a răspunde la problema proiectului a fost utilizată şi de câţiva dintre discipolii lui. Istoricul Gertrude Himmelfarb subliniază acest lucru: "Darwin a sesizat repede problema, dar nu a avut la fel de mult succes în rezolvarea ei. Tehnica lui aici, ca peste tot, a fost ca, mai întâi, să presupună că, dacă recunoaşte dificultatea, cumva o alungă şi, apoi, dacă actul său de confesiune nu a reuşit să-i îmbuneze pe critici, să exercite asupra dificultăţii respective greutatea de autoritate a exact acelei teorii care era pusă sub semnul întrebării."!7 Deşi Darwin s-a referit, în rare ocazii, la posibilitatea unui oarecare tip de proiect şi, în ultimul paragraf al ediţiilor a 2-a - a 6-a ale Originilor speciilor, chiar L-a menţionat pe Creator!8 ca stând la originea vietii , înainte ca aceasta să evolueze, o trecere în revistă a scrisorilor sale indică faptul că "avea mari îndoieli asupra acestui fapt"!9. Pentru el, selecţia naturală era răspunsul la problemele evoluţiei. IUO

()I~I("'\l·

\i
'i

Şi teologii, şi oamenii de ştiinţă încă discută originea structurilor complexe, deşi cei mai mulţi teologi tind acum să lase studiul naturii în seama oamenilor de ştiinţă şi să se concentreze asupra problemelor sociologice ori religioase 2o • Problema fundamentală este: Cum pot nişte mutaţiFl întâmplă­ toare, rară scop, împreună cu o selecţie naturală lipsită de viziune, să creeze organe de o complexitate extremă? Unii evoluţionişti minimalizează ori elimină procesul selecţiei naturale, lăsând evoluţia pur şi simplu la cheremul şansei. Mai mult, aşa cum am discutat în capitolul precedent, mutaţiile sunt considerate utile numai extrem de rar. O estimare de o mutaţie benefică la 1 000 de mutaţii este generoasă pentru evoluţie. Mutaţiile sunt, într-o proporţie zdrobitoare, dăunătoare şi, în general, recesive în manifestări, ceea ce înseamnă că nu se vor exprima într-un organism decât dacă sunt prezente la ambii părinţi. Cum ar putea vreodată un proces condiţionat de atâţia factori negativi puternici să asambleze un organ atât de complex ca urechea sau creierul? Mulţi salută ca soluţie selecţia naturală, care propune ideea supranumai în sensul vietuirii celui mai adaptat, însă această selectie , , actionează , avantajului imediat. Nu are un "ochi" îndreptat spre viitor, iar organele sau sistemele complexe necesită planificare pe termen lung. Raţiunea sugerează că ar trebui să căutăm alte soluţii, dar cei mai mulţi evoluţionişti nu sunt de acord cu acest lucru. Richard Dawkins, de la Universitatea Oxford, referindu-se la ceasornicul lui Paley, afirmă că "nu există alt ceasornicar în natură decât forţele oarbe ale fizicii" şi că "Darwin a racut posibilă situaţia de a fi un ateu împlinit intelectual."22 Unii evoluţionişti nu sunt de acord cu Dawkins, însă părerea lor este considerată una minoritară. Zoologul german Bernhard Rensch enumeră Peste 12 oameni de stiintă, , , unii dintre ei autorităti , în domeniu, cum ar fi E. Henning, Henry Fairfield Osborn şi Otto Schindewolf, care nu sunt satisracuţi de explicaţia prin mutaţii şi/sau selecţie naturală şi care cred, cum s-a menţionat mai sus, că în ecuaţie trebuie adăugat un factor special, misterios. Rensch subliniază faptul că "nu este deloc clar despre ce tip de factori sau forţe ar putea fi vorba."23 Ernst Mayr, de la Harvard, enumeră şi alţi oameni de ştiinţă24 care sunt de părere că e nevoie de mai mult pentru a explica dezvoltarea structurilor şi a organismelor complexe. Împărtăşind aceeaşi preocupare, eminentul zoolog francez Pierre Grasse afirmă: ,,0 singură plantă, un singur animal ar necesita mii şi mii de evenimente norocoase, potrivite. Astfel, miracolele ar deveni regula." În plus, el accentuează: "Ce jucător ar fi atât de nesăbuit, încât să joace ruletă cu evoluţia aleatorie? Probabilitatea ca praful purtat de vânt să reproducă «Melancolia» lui Diirer este mai puţin infinitezimală decât probabilitatea ca erori de copiere în molecula de ADN

101

C' '\1'1" i)11 1, () - 1)1. i .\ ~-()\11'J \-\ I \ "1 \1 \1 ~ (~'-.II): 1,\

să ducă

la formarea ochiului; în plus, aceste erori nu ar avea nicio legătură pe care ochiul ar avea-o de îndeplinit sau pe care ar începe să o îndeplinească. Nu există nicio lege împotriva visării cu ochii deschişi, dar ştiinţa nu trebuie să se complacă în ea."25 Lipsa unei relaţii între mutaţiile aleatorii şi structurile biologice complexe reprezintă o problemă majoră pentru evoluţie. cu

funcţia

INTERDEPENDENTA , Conceptul de proiect este în mod special semnificativ pentru sistemele biologice cu părţi interdependente din punct de vedere funcţional. Aceste sisteme sunt nefuncţionale până când nu sunt prezente şi nu lucrează împreună toate părţile necesare. De exemplu, o alarmă antiefracţie necesită: (1) senzori la uşi sau ferestre, (2) fire care să-i conecteze la un centru de comandă, (3) un centru de comandă complex, (4) o sursă de energie, (5) fire care să conecteze o alarmă şi (6) alarma însăşi. Până când toate aceste componente de bază nu sunt conectate şi funcţionale, sistemul nu va funcţiona. A sugera că un astfel de sistem ar putea să apară treptat, fiind funcţional la fiecare etapă, ar fi iraţional. Acelaşi tip de întrebări se pot pune despre piesele unui ceasornic sau despre componentele interdependente ale sistemelor biologice complexe. Pot nişte mutaţii pur aleatorii şi un proces de selecţie naturală lipsit de viziune să aibă ca rezultat structuri complexe, cum ar fi un plămân sau chiar o papilă gustativă, în situaţia în care structura respectivă nu ar avea nicio valoare de supravieţuire până când nu ar fi prezente toate părţile? O papilă gustativă este inutilă rară o celulă nervoasă care să o conecteze la creier, iar celula nervoasă este inutilă rară o functie , cerebrală care să interpreteze drept gust impulsul venit de la celula nervoasă. În aceste sisteme interdependente, nimic nu funcţionează până nu funcţionează totul. Multitudinea de schimbări simultane care ar fi necesare pentru a produce un sistem funcţional pare neplauzibilă din punct de vedere evoluţionist. Atunci când luăm în considerare un model de dezvoltare treptată a unui sistem interdependent, trebuie să postulăm prezenţa unor părţi inutile care aşteaptă până când, în cele din urmă, devin utile printr-o oarecare mutaţie finală aleatorie. În conformitate cu teoria evoluţiei, ar trebui să ne aşteptăm să găsim multe organe sau sisteme de organe noi în curs de dezvoltare, dar dacă examinăm cele mai mult de un milion de tipuri de organisme vii din lume, abia dacă găsim câteva astfel de sisteme postulate. Problema părţilor interdependente îi provoacă atât pe evoluţioniştii care cred în schimbări ale-

11)2

(lJ{l( ;1'\1

.\I(J)]\.l<"111

atorii ample, bruşte, cât şi pe cei care cred în schimbări mai mici, treptate. Pentru primii, printre probleme se numără: (1) setul extrem de întâmplător de schimbări complexe şi bruşte necesare pentru producerea unui nou sistem sau organ interdependent viabil şi (2) absenţa oricăror dovezi experimentale că un astfel de eveniment se întâmplă vreodată. Pentru cei care cred în schimbări mici, printre probleme se includ: (1) supravieţuirea multor etape intermediare nefuncţionale sau ciudate, inutile, în faţa unei selecţii naturale a cărei tendinţă este să le elimine şi (2) absenţa evidentă a unor astfel de intermediari în organismele vii. Uneori, evoluţioniştii sugerează că formele intermediare ar putea avea o funcţie utilă. De exemplu, o jumătate de aripă ar putea fi de folos pentru a plana când vântul este puternic. Nu este greu de postulat un oarecare scop pentru aproape orice. Scriitorul satiric francez Voltaire, în optimista sa operă Candide, spune pe un ton de glumă că "nasurile au fost !acute ca să poarte ochelari; de aceea avem ochelari"26. (Scuzele mele faţă de Voltaire pentru că i-am folosit remarca sarcastică într-un mod diferit decât a intenţionat el!) Mai aproape de realitate este un incident relatat de John C. Fentress pe când era la Cambridge. În timp ce studia şoarecii-de-câmp, el a observat ceea ce păreau să fie nişte tipare comportamentale bune, protectoare. O specie care trăieşte pe câmp tinde să fugă la adăpost atunci când un obiect se mişcă pe deasupra, ca să nu fie prinsă, în timp ce o specie care trăieşte în pădure stă nemişcată, ca să nu poată fi văzută. Le-a prezentat câtorva dintre prietenii lui zoologi observaţiile sale; numai că, pentru a-i supune la un test, a schimbat datele, spunându-le că şoarecii-de-câmp stau nemişcaţi, iar cei de pădure fug după adăpost. El relatează: ,,Mi-aş dori să fi înregistrat explicaţiile lor, pentru că erau, într-adevăr, foarte impresionante."27 Aşadar, problema nu este atât de mult dacă putem găsi vreo explicaţie, ci dacă găsim explicaţia corectă. În contextul de faţă, întrebarea este ce anume poate explica cel mai bine complexitatea extremă din natură: proiectul inteligent sau combinaţia de mutaţii aleatorii, de obicei dăunătoare, asociate cu o selectie , naturală rară viziune.

IMPORTANTA , ASEMĂNĂRILOR În timpul unui forum de discuţii deschise de la o mare universitate, l-am auzit pe un student plângându-se că evoluţioniştii dau unui anumit muşchi de la un tip de animal un nume, pe care îl dau apoi unui muşchi similar de la un tip diferit de animal şi numesc aceasta evoluţie. Similaritatea terminologică nu demonstrează evoluţia, iar studentul s-ar părea că avea o nemulţumire valabilă. Pe de altă parte, multe fiinţe vii prezintă

103

o serie de asemănări izbitoare, care sunt folosite frecvent pentru a susţine cauza evoluţiei. Implicit, ele reprezintă un argument împotriva proiectului. Cele mai multe manuale elementare de biologie şi alte publicaţii care sprijină evoluţia28 folosesc aranjarea similară a oaselor din membrele anterioare ale vertebratelor ca dovadă pentru evoluţie. Argumentul este că, întrucât există un tipar de bază, ele trebuie să fi evoluat dintr-un strămoş comun sau unele din altele, perpetuând astfel tiparul. La o varietate de animale, cum ar fi salamandrele, crocodilii, păsările, balenele, cârtiţele şi oamenii, există un os lung care susţine partea membrului anterior cea mai apropiată de corp (secţiunea dintre umăr şi cot, la oameni) şi două oase lungi în partea următoare, mai îndepărtată (secţiunea dintre cot şi încheietura mâinii, la oameni). Ca dovadă a unei origini comune mai sunt folosite un număr de alte asemănări, printre care universalitatea celulelor din organismele vii şi informaţia ereditară care utilizează aproape întotdeauna acelaşi cod genetic29 . Apoi, mai este şi asemănarea strânsă dintre secvenţe comparabile de ADN, cum ar fi cea dintre primate şi oameni. Nu trebuie totuşi să uităm că, în ce priveşte mintea, există o diferenţă uriaşă între oameni şi primate. Recent, s-a descoperit o asemănare izbitoare la genele speciale numite gene homeotice. Toate aceste gene conţin o secvenţă de ADN numită homeobox. Homeoboxurile constau în 180 de perechi de nucleotide şi sunt asociate cu o varietate de gene care controlează unele din procesele majore de dezvoltare ale organismelor, cum ar fi locul unde se vor forma părţile corpului. La musculiţele-de-oţet, o mutaţie într-o genă homeotică face ca acestea să dezvolte un set suplimentar de aripi, numai că musculiţele deformate supravieţuiesc cu greu. Secvenţa nucleotidă a homeoboxurilor este destul de asemănătoare la o largă varietate de organisme, cum ar fi miriapodele, râmele, musculiţele-de-oţet, broaştele, şoarecii şi oamenii30 • Am putea adăuga acestei liste o mulţime de alte asemănări biochimice între organismele vii. Argumentul care derivă din asemănări nu oferă un sprijin semnificativ pentru un model evoluţionist, întrucât se poate argumenta şi că asemănările respective reprezintă un tipar comun de proiectare. De ce să nu foloseşti acelaşi tipar de bază, cum ar fi o aranjare a oaselor în membrele anterioare care permite rotirea extremităţii (a mâinii, la oameni), la mai multe tipuri de organisme, în special dacă funcţionează bine? Celulele constituie o unitate biochimică funcţională bună, după cum o cameră este o unitate funcţională bună pentru o varietate de structuri: de la casele mici până la zgârie-nori. Dacă un sistem homeobox funcţionează bine într-un organism, de ce să nu fie folosit şi în altul? Nicio lege nu IO-t

interzice tipare programate de creaţie. Un creator nu este obligat să folosească sisteme diferite pentru funcţii similare. Similaritatea nu indică neapărat o origine evolutivă comună, după cum nu toate vehiculele cu motor în patru cilindri provin obligatoriu din aceeaşi fabrică. Asemă­ nările pot reprezenta la fel de bine un proiect inteligent, care foloseşte sisteme funcţionale bune.

OCHIUL SI , EVOLUTIA , Timp de două secole, ochiul a fost în centrul unei discuţii dacă o astfel de structură complexă ar putea rezulta din evoluţie sau dacă ar necesita un proiect inteligent. În timp ce unii evoluţionişti pretind că problema a fost rezolvată 3 !, alţii consideră o astfel de concluzie exagerată 32 . Problema este departe de a fi rezolvată. Ochiul vertebratelor (peşti, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere) (Figurile 6.1 şi 6.2) a fost adesea comparat cu o cameră fotografică, dar este un tip de cameră extrem de sofisticat, cu milioane de piese, care include capacităţi de autofocalizare şi autoexpunere. Pe de altă parte, nevertebratele (bureţi, viermi, moluşte, păianjeni etc.) au multe tipuri de "ochi", inclusiv unii extrem de simpli, cum ar fi punctul microscopic de pigment fotosensibil al protozoarelor unicelulare (protiste). Râmele au multe celule fotosensibile, aflate în număr mare în special la capete. Unii viermi marini au până la 11 000 de "ochi"33. Melcul marin are un ochi de forma unei cescute, , , în timp ce multe insecte au ochi compuşi complecşi şi, adesea, şi câţiva ochi simpli. Ochiul compus al insectelor (Figura 6.3) este o structură de formare a imaginii cu multe "tuburi de lumină", numite omatidii, îndreptate în direcţii diferite, fiecare contribuind la imaginea totală. Libelulele pot avea până la 28 000 de omatidii în ochii lor compuşi. Cea mai mare nevertebrată cunoscută este calamarul uriaş, care poate atinge o lungime de 21 m şi care are, de asemenea, cel mai mare ochi dintre toate animalele. Ochiul unui calamar eşuat pe o plajă din Noua Zeelandă avea diametrul de 40 cm, făcând ca fantezia lui Jules Veme Douăzeci de mii de leghe sub mări să fie cu atât mai realistă. Ochiul uman are doar 2,4 cm în diametru. Desi , calamarii diferă foarte mult de vertebrate, structura de bază a ochiului lor este remarcabil de asemănătoare. Remarcabili sunt şi ochii compuşi (cumva asemănători cu cel din Figura 6.3) ai anumitor trilobiţi fosili dispăruţi (organisme vag similare cu crabii-potcoavă), ochi care aveau multe cristaline din calcit mineral. Ca1citul este un mineral complicat, care are indici de refracţie diferiţi în direcţii 105

diferite. În ochii trilobiţilor, mineralul se forma în direcţia optică corectă pentru a asigura indicele de refracţie corespunzător. De asemenea, cristalinul era modelat într-o manieră complexă pentru a face legătura cu un al doilea mediu refractiv şi pentru a elimina problema aberaţiei sferice. Toate acestea sunt comparabile cu sofisticata ştiinţă optică modernă34 • Câteva încrengături de animale nu au organe fotosensibile. Unii ochi sunt atât de simpli, încât pot determina doar prezenţa sau absenţa luminii, în timp ce alţii, care sunt mai complecşi, pot forma o imagine. Există trei tipuri principale de ochi care formează imagini. Unul este ochiul de tip gaură de ac, cum este cel al nautilului, în cazul căruia razele de lumină cad direct pe retina fotosensibilă printr-un orificiu minuscul. Un al doilea tip, cum este cel pe care îl au oamenii şi majoritatea vertebratelor şi a calamarilor, are un cristalin (Figura 6.1) care concentrează lumina pe retină. Un al treilea tip este ochiul compus al multor insecte, crabi şi trilobiţi, în care, aşa cum a fost descris mai sus (Figura 6.3), multe tuburi de lumină formează o imagine compusă de tip mozaic. Un al patrulea tip rar se găseşte la crustaceul planctonic Copilia, care se pare că foloseşte un cristalin vibrant pentru a scana câmpul vizual, proiectând lumina asupra celulelor receptoare. Acest procedeu este vag analog modului în care se formează imaginea într-un tub de televizo~5. Problema originii ochiului a fost discutată de mai mulţi evoluţioniştP6, dar - bineînţeles - nu este unul dintre subiectele lor preferate 37 • Darwin, care era foarte conştient de problemă, i-a dedicat câteva pagini în Originea speciilo~8. El sublinia că există o gamă treptată de ochi, propunând ideea că selecţia naturală putea, pornind de la un organ simplu, cum ar fi un nerv înconjurat de pigment, să producă, în cele din urmă, chiar şi un ochi de vultur. Un secol mai târziu, George Gaylord Simpson de la Harvard39 a folosit aproximativ acelaşi argument. El a observat că toţi ochii animalelor, oricât de variati ar fi, sunt functionali si de aici a presupus că si ochii simpli, si cei com, " " plecşi puteau supravieţui procesului evolutiv. Mai recent, Richard Dawkins"O de la Oxford a accentuat din nou diversitatea de ochi funcţionali existentă în prezent, conchizând că treptele intermediare în procesul evolutiv ar fi şi ele funcţionale. Remarcile generale ale autorilor de mai sus ocolesc problemele cruciale ale părţilor funcţionale interdependente cu care ne confruntăm atunci când luăm în considerare diferitele tipuri de ochi. Prezenţa unor ochi funcţionali mai simpli nu demonstrează că ochii avansaţi au evoluat din aceştia. Simplul fapt că există o varietate de ochi nu sprijină ideea evoluţiei lor. Putem aranja multe lucruri în ordinea complexităţii. De exemplu, atunci când ne uităm prin bucătărie, vedem linguri simple, furculiţe mai complexe, apoi ceşti, ceainice şi tot aşa până la plite şi frigidere. O astfel de secvenţă

( ) j.( j(

;! '\ 1 - .\ In J 1.

\.

!{ 1)1

JJ

B Umoare

apoasă

Axă optică

s=;:;;;:;;;;::tt-===-=-=-==-=-=Ţ'--t=#"t--4- LUMINĂ Conuri

Bastonaşe şi conu~i Stratul celulelor nervoase

J

Cameră posterioară

IMAGINE MĂRITĂ

c

Stratul celulelor nervoase ale căror tenninaţii

Discuri

conţinând rodopsină

ajung la creier

IMAGINE MĂRITĂ

Bastonaş

(a)

-LUMINĂ Con(b)

Discuri conţinând fotopigment i

conector

bază a ochiului uman. A. secţiune transversală; B. imagine mărită a zonei foveolare; C. imagine mărită a peretelui ocular; D. imagine lărgită a bastonaşelor (a) şi conurilor (b) retinei. De reţinut că, în toate diagramele, lumina vine din dreapta, iar discurile sunt absorbite în celula pigmentară la capătul stâng al secţiunii D69.

Figura 6.1. Structura de

107

Trohlee ----+---::~_4.~~~~~ Tendonul muşchiului

oblic superior

Figura 6.2. Secţiune laterală a unora din muşchii exteriori ai ochiului uman. De remarcat că tendonul muşchiului oblic superior este trecut printr-un scripete (trohleea) în drum spre ochi io .

Cristalin cornean Miezul cristalinului Rabdom Celule retiniene

Omatidie

} Nerv optic 1111-----'>.

Secţiune transversală a unei omatidii Celule pigmentare

Figura 6.3. Ochi compus al unei insecte 71 •

nu spune mai nimic despre originea tuturor acestor accesorii, care adesea vin din surse diferite. Argumentul pe care aceşti evoluţionişti de frunte l-au propus pentru originea ochiului nu este foarte convingător. Evoluţia se confruntă cu probleme şi mai serioase. Am subliniat mai devreme faptul că există cel puţin trei sau patru sisteme de formare a imaginii în ochii avansaţi. Este greu de imaginat cum ar fi putut evolua astfel de sisteme diferite unul din altul, fiind totuşi funcţionale în etapele intermediare, întrucât fiecare tip necesită aranjamente foarte diferite. Conştienţi de varietatea de tipuri fundamentale de ochi, unii evoluţionişti au propus că diferitele tipuri de ochi trebuie să fi evoluat de multe ori independent, nu succesiv, poate chiar de până la 65 de ori 41 • Pe de altă parte, pe baza descoperirii unei gene similare care afectează dezvoltarea ochiului la o mare varietate de lOt!

O]{]C;]:'\]· .\lnIJ ,\.I{'liii

animale, alţi evoluţionişti sugerează o origine comună42 • Aceasta nu explică totuşi modul în care au evoluat o varietate de tipuri fundamentale de ochi, ci ilustrează cum în scenariul evoluţionist sunt adoptate cu mare uşurinţă opinii contradictorii, cum ar fi cele ale asemănărilor şi ale diferenţelor. Mai mult, o genă comună implicată în dezvoltarea ochiului nu explică aproape deloc originea multor altor gene necesare asociate cu acest proces. S-a estimat că în dezvoltarea ochiului musculiţei-de-oţet sunt implicate 5000 de gene 43 • O altă problemă este distribuirea acestor tipuri de ochi în rândul animalelor, în special la nevertebrate; gradul de sofisticare nu urmează niciun fel de tipar evolutiv aşteptat. În cuprinzătoarea sa trecere în revistă a diferitelor tipuri de ochi şi a evoluţiei lor, Stewart Duke-Elder precizează: ,,Aspectul curios însă este acela că, în distribuţia lor, ochii nevertebratelor nu formează nicio serie bazată pe contiguitate şi succesiune. Fără a exista o secvenţă filogenetică [evolutivă] evidentă, apariţia lor pare aleatorie; fotoreceptori analogi apar la specii neînrudite, organe elaborate -la specii primitive [meduze] sau structuri elementare - sus pe scara evoluţiei [unele insecte] ... "44 Din mai multe perspective, ochiul prezintă provocări destul de serioase pentru ipoteza evoluţionistă.

COMPLEXITATEA OCHIULUI Tipurile extrem de complexe de ochi, cum este cel al omului (vezi Figura 6.1 pentru detalii), reprezintă o minunăţie constând într-o mulţime de părţi coordonate care funcţionează împreună pentru a ne permite să vedem4s • Retina conţine peste 100 de milioane de celule fotosensibile de două tipuri principale: bastonaşe şi conuri. Bastonaşele servesc la vederea în condiţii de lumină insuficientă, în timp ce 3 tipuri de conuri funcţionează în lumină mai puternică şi asigură vederea în culori. Porţiunea din fiecare bastonaş îndreptată spre exteriorul (spatele) ochiului conţine până la 1 000 de discuri cu pigment fotosensibil (Figura 6.1D). Când lumina cade pe acest pigment, el stimulează o "avalanşă" biochimică în etape multiple, care, la rândul ei, schimbă sarcina electrică a membranei bastonaşului sau conului. Sarcina electrică este transmisă celulelor nervoase de legătură şi, în cele din urmă, ajunge la creier. Un sistem la fel de complex inversează avalanşa biochimică din bastonaşe, în timp ce acestea se pregătesc din nou pentru a detecta şi mai multă lumină. Vedem cu cea mai mare acuitate în centrul câmpului nostru vizual, regiunea foveei (Figura 6.1A,B). În această zonă, care este cam de jumătate de milimetru în diametru, avem în jur de 30 000 de conuri şi niciun bastonaş. În faţa unei mari părţi a retinei, în afara regiunii foveei, se află un complex de celule nervoase de multe tipuri, care încep să proceseze informaţiile primite de

C,-\!'!!()U'l h

Ih,

1-\ l'U\,j'I.)'\ L\ _':1 \' \1 !"()\il'll',\

la bastonaşe şi conuri. Aceste informaţii sunt "scoase" prin spatele ochiului şi transmise de celule nervoase prin cele 1,2 milioane de fibre ale nervului optic ce duce la creier. Milioanele de bastonaşe, conuri şi celule nervoase trebuie să fie asociate corespunzător pentru a forma o imagine coerentă în creier. Pe lângă schimbările fizice şi biochimice complexe din bastonaşe, conuri şi celulele nervoase ale retinei, ochii noştri prezintă alte câteva sisteme interdependente. Pupila (orificiul) prin care intră lumina în ochi se măreşte şi se micşorează ca răspuns la cantitatea de lumină ce pătrunde în ochi, precum şi la distanţă, ceea ce reduce aberaţia cristalinului sferic şi creşte adâncimea câmpului vizual. Pentru a dezvolta un sistem funcţional care să controleze cantitatea de lumină ce intră în ochi, trebuie să fie prezente cel puţin trei componente: (1) un sistem de analiză în creier, care să controleze dimensiunea pupilei pe baza cantităţii de lumină primite, (2) celule nervoase care să conecteze creierul la iris (partea specific colorată a ochiului nostru), locul unde se află muşchii ce controlează dimensiunea pupilei, şi (3) celule musculare care să modifice concret dimensiunea pupilei. Cel puţin toate aceste părţi trebuie să fie prezente şi conectate corect. De exemplu, conectarea unor celule nervoase menite să dilate pupila la muşchi care ar contracta-o ar fi, desigur, contraproductivă. De fapt, sistemul vizual uman este mai complex, având mai multe celule nervoase în tandem pentru fiecare conexiune dintre creier si , ochi; de asemenea, un alt sistem corelează activitatea ambilor ochi, care se sincronizează în această activitate de percepere şi prelucrare a imaginii46 • La fel de complex este şi sistemul rapid de focalizare automată, care schimbă forma cristalinului. La momentul actual, nu se cunosc foarte multe despre modul în care funcţionează acest sistem 47 , dar se ştie că este controlat de creier prin intermediul unui sistem dublu şi că în proces este implicat un întreg complex de conexiuni nervoase 48 • Pe părţile laterale şi în spatele fiecărui ochi există şase muşchi care controlează mişcarea ochiului, permiţându-ne să privim în direcţii diferite fără să ne mişcăm capul (Figura 6.2). Aceiaşi muşchi facilitează şi alte funcţii vizuale 49 , inclusiv abilitatea de a ne îndrepta ochii unul spre celălalt atunci când privim un obiect de aproape, astfel ca ambii ochi să se poată centra asupra aceluiaşi punct. Dacă mutaţiile aleatorii ar produce mai întâi un muşchi care roteşte ochiul spre stânga, acesta nu ar fi de mare folos, întrucât avem nevoie şi de muşchiul opus, care să mişte ochiul spre dreapta, precum şi de nervi care să stimuleze muşchii şi de un mecanism de control în creier care să coordoneze activitatea ambilor muşchi. Calea către muşchiul oblic superior al ochiului de asemenea susţine conceptul de proiect. Tendonul ataşat acestui muşchi trece printr-un sistem de 1111

~ l!{j( ;I'\!

\;(/11.

\.

!{(li

li

scripeţi numit trohlee (Figura 6.2) pentru a exercita o tracţiune laterală şi înainte (o rotire în jos) asupra globului ocular. Ca să simplificăm cazul pentru evoluţie, putem presupune că un muşchi deja existent ar fi fost modificat într-un astfel de sistem de scripeţi. Dar cum ar putea nişte schimbări aleatorii să producă ceva funcţional, în special într-o singură etapă? Problema este analogă cu cea tradiţională a oului şi a găinii - care a apărut primul? Oare tendonul muşchi ului s-a elongat mai întâi până a fost îndeajuns de lung încât să treacă prin scripete sau mai întâi a evoluat scripetele sau, cumva, s-a format mai întâi un mecanism care să introducă tendonul prin scripete? Apoi, sistemul de control din creier trebuie să fie schimbat, astfel încât să se adapteze la noua direcţie de tracţiune a muşchiului. În plus, este nevoie de o imagine în oglindă a acestui sistem pentru celălalt ochi. Până când nu sunt coordonaţi toţi aceşti factori, sistemul nu poate funcţiona corespunzător. Este dificil să ne imaginăm că toate acestea pot să se aşeze de la sine în mod accidental, rară un proiect inteligent în spate. Dar acesta nu este decât începutul poveştii. Mult mai complex şi mai puţin înţeles este sistemul format din numeroasele celule nervoase din retină (Figura 6.1B,C) care prelucrează informaţiile primite de la bastonaşe şi conuri. Chiar mai complex este procesul prin care creierul transformă informaţiile transmise de retină, rezultând ceea ce se numeşte văz, sau percepţie vizuală50 . Noi nu vedem direct de la ochi, deşi intuitiv am fi înclinaţi să credem astfel. Informaţiile transferate de la ochi la creier trec printr-o procesare complexă pentru a forma o imagine în minte. Se pare că diferite părţi ale creierului preiau milioanele de biţi de informaţie venite de la ochi, analizează diferitele componente în acelaşi timp şi le asamblează într-o imagine integrată51 . Aceste componente includ strălucire, culoare, mişcare, formă şi profunzime. În creierul unui macac, există peste 20 de zone majore diferite ale creierului care funcţionează pentru văz, iar oamenii ar trebui să aibă cel puţin la fel de multe. Procesul văzului este incredibil de complicat şi de rapid. În plus, în timpul procesului vizual, creierul integrează informaţii de la ambii ochi. În partea dorsală a creierului, sunt numeroase coloane de celule aranjate ordonat, fiecare coloană reprezentând, alternativ, un ochi. Unii teoreticieni care lucrează în această arie comentează că "cele mai simple sarcini vizuale, cum ar fi percepţia culorilor şi recunoaşterea figurilor familiare, necesită calcule elaborate şi mai mult circuit neuronal decât ne-am imaginatvreodată"52. Este, de asemenea, uluitor faptul că întreg procesul de analiză şi sinteză vizuală se desraşoară rară efort, aproape rară ca noi să fim conştienţi de el. Însă văzul este doar începutul. Recunoaşterea şi înţelegerea a ceea ce vedem sunt şi ele procese integrate de o complexitate descurajantă.

III

l . \I'IT()U'j

il

[)Ic 1,\ l'I)~ll'Ll.' L\ ~I \1,'\1, ')\II'U'\

Am putea întreba ce a apărut mai întâi în procesul evolutiv: ochiul avansat sau creierul avansat? Aceste unităţi interdependente sunt inutile una rară alta. Dacă privim la detalii, putem întreba şi ce a apărut prima: capacitatea de a analiza imaginile în diversele lor componente color sau capacitatea de a le combina într-o singură imagine vizuală? Şi lista de întrebări ar putea continua. Aceste întrebări sugerează că Paley şi ridiculizata lui teologie naturală (argumentul din proiect), de acum 200 de ani, ar putea să nu fie departe de adevăf53. ESTE OCHIUL CABLAT INVERS? Mai e de discutat un aspect al ochiului care pare dezavantajos. Bastonaşele şi conurile ochilor de vertebrate par să fie întoarse înapoi, cu părţile fotosensibile (discurile) îndreptate în sensul opus direcţiei din care vine lumina. Ne-am aştepta să fie orientate către lumină. Aşa cum este ilustrat în Figura 6.1A -D (unde, în fiecare caz, lumina vine dinspre dreapta) partea fotosensibilă a bastonaşelor şi a conurilor (discurile) este amplasată adânc în interiorul bazei retinei (spre stânga) şi în calea luminii se află mai multe celule nervoase. Lumina trebuie să treacă prin toate aceste celule înainte de a ajunge la discuri. În contextul teoriei unui proiectant, unii evoluţionişti iau în derâdere ideea de proiect inteligent şi pretind că ochiul este cablat invers. Cineva afirma că "de fapt este proiectat prosteşte"54. Alţii comentează că "un proiectant de camere care ar comite o astfel de gara ar fi concediat imediat"55 sau se întreabă dacă nu cumva, "în momentul «căderii în păcat», Dumnezeu a întors pe dos retina vertebratelor"56. De fapt, ochiul pare să fi fost foarte bine proiectat. În zona retinei numită fovee (Figura 6.1A), care este responsabilă pentru acuitate a vizuală, celulele nervoase care "interferează" lipsesc aproape complet, iar fibrele nervoase sunt dispuse în formă radială, îndepărtându-se de regiunea centrală şi asigurând astfel o zonă vizuală mult mai clară (Figura 6.1B). Probabil că există un motiv foarte solid pentru orientarea porţiunii fotosensibile a bastonaşelor şi a conurilor (discul) spre epiteliul pigmentar, care se află către exteriorul retinei. În bastonaşe şi în conuri, discurile cu pigment vizual sunt înlocuite continuu57 . Cele vechi sunt îndepărtate spre exterior, unde sunt absorbite de celulele epiteliului pigmentar (Figura 6.1D). Dacă ar fi eliminate spre lumină, ne-am putea trezi curând că vederea ni se întunecă. Bastonaşele şi conurile nu iau vacanţă, discurile fiind înlocuite permanent, pe toată durata vieţii. În cazul maimuţei rhesus, fiecare bastonaş produce 80-90 de discuri zilnic58 . Ritmul este probabil similar celui de la oameni, iar un om are 100 de milioane de bastonaşe în fiecare ochi (în paranteză fie spus, e un ritm lent, 112

în comparaţie cu cele 2 milioane de celule roşii pe care le producem în organism în fiecare secundă 59 )! Motivul acestei reînnoiri a discurilor din ochi nu este bine înţeles, dar s-a avansat drept cauză ideea întreţinerii preventive şi a asigurării unei provizii proaspete de substanţe chimice sensibile din punct de vedere vizual60 • S-ar părea că este important ca aceste discuri să fie absorbite la capătul bastonaşelor. Unii şobolani au o boală genetică în care celulele epiteliului pigmentar nu absorb discurile, care se acumulează în grămezi de reziduuri la capătul bastonaşelor; în aceste condiţii, bastonaşele degenerează si motl. La oameni nu s-a confirmat încă o situatie similară, dar omul este , ' mai dificil de studiat62 • Dacă partea cu discuri a bastonaşelor şi a conurilor ar fi inversată, astfel încât să fie orientată spre lumină, aşa cum sugerează unii evoluţionişti că ar trebui, probabil ca ne-am confrunta cu un dezastru vizual. Ce anume ar îndeplini funcţia de a absorbi cele aproximativ 10 miliarde de discuri produse zilnic în fiecare dintre cei doi ochi? Probabil că s-ar acumula în regiunea corpului vitros (Figura 6.1A) şi, curând, ar interfera cu lumina, în drumul ei către retină. Dacă stratul de epiteliu pigmentar ar fi amplasat pe interiorul retinei, astfel încât să absoarbă discurile, ar interfera si , el cu lumina care încearcă să ajungă la bastonaşe şi la conuri. Mai mult, epiteliul pigmentar, care este strâns asociat cu capătul cu discuri al bastonaşelor şi al conurilor, le asigură acestora şi nutrienţii necesari pentru a produce noi discuri. Epiteliul îşi ia nutrienţii din rezerva bogată de sânge din stratul de coroidă învecinat (Figura 6.1C). Pentru ca epiteliul pigmentar să funcţioneze corespunzător, are nevoie de această rezervă de sânge. Plasarea atât a epiteliului pigmentar, cât şi a rezervei sale de sânge din coroidă în interiorul ochiului, între sursa de lumina şi bastonaşele şi conurile fotosensibile, ar perturba grav procesul vizual. Dacă, într-un context darwinist, aranjamentul actual al bastonaşelor şi al conurilor este atât de greşit, de ce selecţia naturală, care a format iniţial ochiul, nu a schimbat acest lucru cu mult timp în urmă? Ochii noştri nu par să fie proiectaţi prost, întrucât funcţionează, de regulă, foarte bine. În lumina noilor descoperiri despre ochi, am putea foarte bine să revizuim exemplul ceasornicului, folosit de Paley, după cum urmează: Dacă am găsi o cameră video pe jos, am fi mai îndreptăţiţi să credem că a fost proiectată sau că a fost produsul vreunei mutaţii aleatorii sau al vreunui proces de selecţie naturală?

ALTE EXEMPLE DE PROIECT Am putea discuta pe larg mult mai multe exemple de sisteme complexe. Scurtul nostru studiu nu ne permite să enumerăm decât câteva. II]

Există

multe tipuri de substanţe chimice numite hormoni care efectuzeci de funcţii reglatoare în organismele complexe. Acţiunea şi reglarea lor implică interdependenţe complexe între celule şi organe separate de distanţe mari între ele. Unii hormoni afectează alţi hormoni care, la rândul lor, afectează alţi hormoni. Înainte de a avea un sistem funcţional, anumite componente interdependente trebuie să funcţioneze toate în acelaşi timp. De exemplu, pancreasul produce hormonul insulină, care reglează glicemia şi mulţi alţi factori legaţi de metabolizarea zahărului. Insulina, a cărei secvenţă fundamentală de aminoacizi este determinată de informaţia genetică din ADN, trece prin cel puţin trei etape înainte de a ajunge la o formă funcţională. Mai mult, pentru a fi eficientă în celulele corpului, trebuie să se ataşeze unui receptor de proteine mult mai complex, dar specific, de pe suprafaţa celulei, a cărui configuraţie este specificată, de asemenea, de o secvenţă separată de ADN. Acest receptor suferă alte două modificări înainte de a-i fi de folos insulinei în procesul de controlare a diferitelor funcţii celulare 63 • Fără toate aceste etape specifice, sistemul nu va funcţiona. În cadrul evoluţionist, tranziţia de la reproducerea asexuată, care este relativ simplă, la reproducerea sexuată complexă s-a discutat într-o manieră cât se poate de serioasă timp de câteva zeci de ani 64 • Întrebarea care se pune era de ce a fost nevoie să aibă loc această trecere. Una dintre probleme este că simpla diviziune pare mult mai eficientă pentru ca un organism să se reproducă, aşa cum este cazul câtorva organisme simple, decât un proces care necesită doi părinţi, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul organismelor complexe. De asemenea, noile schimbări aduse de evoluţie s-ar manifesta mai uşor dacă ar exista doar un părinte în loc să fie diluate, ca în situaţia în care sunt doi. Evoluţia are nevoie de variaţie, aşa că de ce să evolueze şi să supravieţuiască sistemul mai puţin eficient (reproducerea sexuată), care tinde să suprime această variaţie? Un evoluţionist a numit această întrebare "regina problemelor în biologia evoluţionistă"65. Evoluţioniştii au o serie de sugestii, printre care şi avantajul asigurării varietăţii genetice de la doi părinţi, însă este dificil să ne imaginăm cum ar fi putut nişte schimbări aleatorii să producă procesele interdependente de divizare a informaţiei genetice în jumătate, procese implicate în reproducerea sexuată. Când se produc sperma şi ovulul, este nevoie de un proces special - meioză. Apoi, este necesar un alt mecanism complex care să reunească cele două elemente în timpul fertilizării pentru a produce un sistem reproducător funcţional, întru totul biparental. Urechea este un alt organ uimitor, care, la om, are abilitatea de a detecta sunete transmise ca nişte schimbări fine în presiunea aerului cu o ează

11-'

rată

la 15 000 pe secundă. Apoi se produc impulsurile nervoase Urechea este foarte mică şi foarte complexă. Informaţiile pe care le generează trec prin 200 000 de fibre către o regiune a receptorilor din creier, unde este interpretat sunetu166 • Cea mai simplă ureche funcţională ar necesita cel puţin un sistem de detectare a sunetului (ureche), un nerv şi un creier care să interpreteze sunetul, toate asigurând o funcţie semnificativă. O complexitate şi mai mare se observă în sistemul sonar al liliecilor6Î , al balenelor, al delfinilor şi al chiţcani­ lor. Liliecii au mecanismul atât de bine reglat, încât pot separa propriile ecouri de cele ale multimii de lilieci din vecinătate; folosind acest sistem , de ecorezonanţă, reuşesc să evite şi un fir cu un diametru sub 1 mm. Sunt multe alte sisteme complexe, cu părţi interdependente, de care ne putem minuna. Oamenii şi animalele avansate au sute de acţiuni reflexe, cum ar fi controlul respiraţiei, care necesită un senzor, un mecanism de control şi nervi conectaţi la muşchi, asigurându-se astfel reacţia corespunzătoare. Mecanismul de coagulare a sângelui este un alt exemplu de sistem interdependent dificil de explicat în absenţa unui proiect inteligent. La om, sistemul necesită cel puţin 12 tipuri diferite de molecule complexe dependente unele de altele pentru a produce un cheag de sânge la locul unde s-a produs o rană. Pe lângă acestea, alţi aproximativ 12 factori controlează coagularea, astfel încât sângele nostru să continue să curgă atunci când nu suntem răniţi 68 • Oriunde investigăm sisteme biologice, găsim sisteme interdependente complexe, în care nimic nu funcţionează până nu funcţionează totul. Se estimează că oamenii au între 50 000 şi 200000 de gene diferite, care lucrează de obicei în armonie unele cu altele. Ar putea fi acesta rezultatul unor mutaţii la întâmplare şi al selecţiei naturale? Mutaţiile, care sunt aleatorii, sunt aproape întotdeauna dăunătoare, în timp ce selecţia naturală nu are viziune şi nu poate oferi niciun avantaj părţilor unui sistem interdependent până când nu funcţionează întregul sistem. Pentru o minte deschisă la mai multe opţiuni, situaţia pare să favorizeze teoria unui proiect inteligent. de

până

corespunzătoare.

CONCLUZII Timp de secole, s-a dezbătut dacă natura reflectă sau nu un proiect. La o privire superficială, ignorând detaliile, am putea crede că răspunsul este negativ, dar o examinare a complexităţii organismelor vii relevă o multitudine de părţi interdependente complexe care sugerează necesitatea unui proiect. În scenariul evoluţionist al selecţiei naturale, astfel de componente interdependente nu ar avea valoare de supravieţuire până când toate părţile 11:-

Aspectul ciudat pentru evoluţie este că, atunci când exanatura, nu vedem evoluând noi părţi sau organe. Multe exemple, cum ar fi ochiul şi urechea, sunt atât de complexe, încât nu pare posibil să fi apărut la întâmplare. Pare imposibil ca aceste structuri să fi apărut printr-un mecanism evolutiv al mutatiilor aleatorii, care sunt în cea mai mare , parte dăunătoare, şi printr-o selecţie naturală lipsită de viziune şi de plan; sau, conform unor evoluţionişti, printr-o şansă accidentală, în absenţa unei selecţii naturale. Datele favorizează ideea unui proiect inteligent. ar fi

funcţionale.

minăm

-

N OTE DE FINAL

Bacon, F., 1936, 1he Advancement cf Learning, cartea II, capitolul VI, secţiunea 1, 1605, în: The World's Classics, voI. 93: Bacon's Advancement cfLearning and 1he NewAtlantis, Londra/New Yorkfforonto, Henry Frowde, Oxford University Press, p. 96. 2 Pentru o discuţie cuprinzătoare, vezi: (a) Clark, R. E. D., 1961, 1he Universe: Plan or Accident? 1he Religious Implications cf Modern Science, Philadelphia, Muhlenberg Press, p. 15-151; (b) Templeton, J. M., 1995, 1he Humble Approach: Scientists DiscQver God, ed. rev., New York, Continuum Publ. Co .. 3 Vezi Boslough,J., 1985, Stephen Hawking's Universe, New York, William Morrow & Co., p.121. 4 Davies, P C. W, 1982, 1he Accidental Universe, Cambridge, Cambridge University Press, p. 88-93. 5 Hawking, S. W., 1988,A BriefHistory cfTime: From the Big Bang to Black Holes, Toronto/ New York/Londra, Bantam Books, p. 121, 122. 6 Carr, B.J., şi Rees, M. J., 1979, "The anthropic principle and the structure of the physical world", Nature, 278:605-612. Î Pentru mai multe discuţii, vezi: (a) Leslie,]., 1988, "How to draw conclusions from a fine-tuned cosmos", în Russell, R. J., Stoeger, W. R., şi Coyne, G. V. (ed.), Physics, Philosophy, and 1heology: A Common Quest for Understanding, Vatican City State, Vatican Observatory, p. 297-311. Pentru alte exemple, vezi: (b) Barrow, J. D., şi Tipler, F. J., 1986, 1he Anthropic Cosmological Principle, Oxford, Clarendon PresslNew York, Oxford University Press; (c) Carr şi Rees (nota 6); (d) Davies, P., 1994, "The unreasonable effectiveness of science", în Templeton, J. M. (ed.), Evidence cf Purpose: Scientists Discover the Creator, New York, Continuum Publ. Co., p. 44-56; (e) de Groot, M., 1992, "Cosmology and Genesis: the road to harmony and the need for cosmological alternatives", Origins, 19:8-32; (f) Gale, G., "The anthropic principle", Scientific American, 245:154-171; (g) Polkinghorne, J., ,,A potent universe", în Templeton, p. 105-115 (nota 7d); (g) Ross, H., 1993, 1he Creator and the Cosmos, Colorado Springs, Colorado, NAVPRES,p.105-135. 8 Barbour, 1. G., 1990, Religion in an Age cf Science. 1he Gi.fford Lectures 1989-1991, voI. 1, San Francisco, Harper & Row, p. 135. 9 Pentru descrieri, vezi: (a) Davies, P, 1988, 1he Cosmic Blueprint: New Discoveries in Nature's Creative Ability to Order the Universe, New York, Simon & Schuster. Davies ajunge totuşi la concluzia că "impresia existenţei unui proiect este copleşitoare" (p. 203). Pentru discuţii 1

retipărit

116

suplimentare, vezi: (b) Waldrop, M. M., Complexity: the Emerging Scienee at the Edge ofOrder and Chaos, New York/Londra, Touchstone Books, Simon & Schuster; (c) vezi şi capitolul 8. 10 Pentru definiţii, discuţii şi/sau referinţe ale acestor termeni, vezi: (a) Barbour, 1. G., 1966, Issues in Science and Religion, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, p. 53, 132; (b) Barbour, p. 24-26 (nota 8); (c) Beerbower, J. R., 1968, Search for the Past: An Introduction to Paleontology, ed. a 2-a, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, p. 175, 176; (d) Bynum, W. F., Browne, E.]., şi Porter, R. (ed.), 1981, Dictionary ofthe History of Science, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 123,296,415,416,439,440; (e) Grasse, P.-P., 1977, Evolution of Living Organisms: Evidence for a New 1heory of Transformation, Carlson, B. M., şi Castro, R.(trad.), New York/San FranciscolLondra, Academic Press, p. 240-242 (titlul în original: L'Evolution du Vivant); (f) Mayr, E., 1970, Populations, Species, and Evolution: An Abridgement of,Animal Species and Evolution", ed. rev., Cambridge, The Belknap Press of Harvard University Press, p. 351; (g) Rensch, B., 1959, Evolution above the Species Level, Altevogt, Dr.( trad.), New York, John Wiley & Sons, p. 57,58 (titlul în original: Neuere Probleme der Abstammungslehre, ed. a 2-a); (h) Simpson, G. G., 1967, 1he Meaning of Evolution: A Study of the History of Life and of Its Signijicance for Man, ed. rev., New HavenlLondra, Yale University Press, p. 174, 175; (i) Simpson, G. G., 1964, 1his View ofLife: 1he World ofan Evolutionist, New York, Harcourt, Brace & World, p. 22, 144,273. 11 Pentru treceri în revistă ale discuţiilor, vezi: (a) Baldwin,J. T., 1992, "God and the World: William Paley's Argument from Perfection Tradition-a Continuing Influence", Harvard 1heological Review, 85(1):109-120; (b) Barbour, 1966, p. 19-91, 132-134, 386-394 (nota lOa); (c) Barbour, 1990, p. 24-30 (nota 8); (d) Kenny, A., 1987, Reason and Religion: Essays in Philosophical1heology, OxfordINew York, Basil Blackwell, p. 69-84. 12 Tweyman, S. (ed.), 1991, David Hume: "Dialogues Concerning Natural Religion" in Focus, Routledge Philosophers in Focus Series, Londra/New York, Routledge, p. 95-185. 13 Dawkins, R., 1986, 1he Blind Watchmaker, New York/Londra, W. W. Norton & Co., p. 6. 14 Baldwin (nota 11a). 15 Paley, W., 1807, Natural1heology; or, Evidences of the Existence and Attributes of the Deity, ed. a 11-a, Londra, R. Faulder and Son, p. 1-8,20-46,193-199. 16 Darwin, C., 1968, On the Origin of Species by Means ofNatural Seleetion, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, Londra, John Murray, în Burrow, J. (ed.), retipărire, Londra/New York, Penguin Books, p. 217. 17 Himmelfarb, G., 1967, Darwin and the Darwinian Revolution, Gloucester, Massachusetts, Peter Smith, p. 338. 18 Peckham, M. (ed.), 1959, 1he Origin of Species by Charles Dar'win: A Variorum Text, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, p. 759. 19 Himmelfarb, p. 347 (nota 17). 20 Pentru o excepţie, vezi un articol scris de filosoful religiei Alvin Plantinga: Plantinga, A., 1991, "When faith and reason clash: evolution and the Bible", Christian Seholars Review, 21(1):8-32. 21 Vezi capitolul 7 pentru discuţii suplimentare despre mutaţii. 22 Dawkins, p. 5, 6 (nota 13). 23 Rensch, p. 58 (nota lOg). 24 Mayr, p. 351 (nota 10f). 25 Grasse, p. 103, 104 (nota 10e). 26 Block, H. M. (ed.), 1956, Candide and Other Writings by Voltaire, New York, The Modern Library, Random House, , p. 111.

IIi

L.\]lf j"')l.lil

h - t h:

1.. \ l"():'Ill'll ~\ 1..\ ~1 :'Il·\l l't).\11'{.F\

17 Fentress, ). e., 1967, "Discussion of G. Wald's Ihe problems of viearious seleetion", în Moorhead, P. S., şi Kaplan, M. M. (ed.), Mathematieal Challenges to the Neo-Darwinian Interpretation of Evolution, The Wistar Institute Symposium Monograph No. 5, Philadelphia, The Wistar Institute Press, p. 71. 2~ De exemplu: (a) Raven, P. H., şi Johnson, G. B., 1992, Biology, ed. a 3-a, St. Louis/Boston/ Londra, Mosby-Year Book, p. 14; (b) Diamond,J., 1985 ",Voyage of the overloaded ark", Diseover (iunie) p. 82-92; (c) Committee on Science and Creationism, National Academy of Sciences, 1984, Scienee and Creationism: A View Irom the National Aeademy of Scienees, Washington, D.e., National Academy Press. 29 Vezi capitolul 8 pentru discuţii suplimentare. 30 (a) Avers, e. J., 1989, Proeess and Pattern in Evolution, Oxford/New York, Oxford University Press, p. 139-140; (b) Carroll, S. B., 1995, "Homeotic genes and the evolution of arthropods and chordates", Nature, 376:479-485; (c) De Robertis, E. M., Oliver, G., şi Wright, e. E., 1990, "Homeobox genes and the vertebrate body plan", Scientifie American (iulie) p. 46-52; (d) Gehring, W.J., 1987,,,Homeoboxes in the studyof development", Scienee, 236: 12451252; (e) Schneuwly, S., KIemenz, R., şi Gehring, W. J., 1987, "Redesigning the body plan of Drosophila by ectopic expression of the homeotic gene Antennapedia", Nature, 325:816-818. 31 (a) Dawkins, R.",The eye in a twinkling", Nature, 368, 1994,p. 690, 691; (b) Nilsson, D.-E., şi Pelger, S., 1994, "A pessimistic estimate of the time required for an eye to evolve", Proeeedings ofthe Royal Society ofLondon, B 256:53-58. Aceste rapoarte sugerează că ochiul ar fi putut evolua rapid, pentru modelarea lui fiind nevoie de numai 400 000 de generaţii. Există însă o diferenţă imensă între modelarea unui ochi într-un program computerizat, aşa cum este cel pe care s-a făcut studiul, şi dezvoltarea de la sine a unui ochi funcţional real. Absenţe notorii din modelul computerizat sunt: originea retinei, care este extrem de complexă; mecanismele de control al cristalinului şi al irisului, care sunt, la rândul lor, complexe; şi, în special, evoluţia percepţiei vizuale. Ochiul ar fi inutil şi stadiile de dezvoltare nu ar avea nicio valoare de supravieţuire fără un proces de interpretare în creier care să recunoască schimbările. Sugestia că acest model computerizat incredibil de simplist ar dezvolta un ochi "într-o clipită" este simptomul unei probleme grave a gândirii evoluţioniste. 32 (a) Baldwin,). T., 1995, "The argument from sufflcient initial system organization as a continuing challenge to the Darwinian rate and method of transitional evolution", Christian Seholars Review, 14(4):423-443; (b) Grasse, p. 104 (nota 10e). 33 Duke-Elder, S., 1958, "The eye in evolution", în Duke-Elder, S. (ed.), System of Ophthalmology, voI. 1, St. Louis, The e. V. Mosby Co., p. 192. 34 (a) Clarkson, E. N. K., şi Levi-Setti, R., 1975",Trilobite eyes and the optics of Des Cartes and Huygens", Nature, 254:663-667; (b) Towe, K. M., 1973, "Trilobite eyes: calcified lenses in vivo", Scienee, 179:1007-1009. 35 Gregory, R. L., Ross, H. E., şi Moray, N., 1964, "The curious eye of Copilia", Nature, 201:1166-1168. 36 (a) Cronly-Dillon,). R., 1991",Origin ofinvertebrate and vertebrate eyes", în Cronly-Dillon, ). R., şi Gregory, R. L. (ed.), Evolution ofthe Eye and Visual System. Vision and Visual Dysfonetion, voI. 2, Boca Raton, Ann ArborlBoston, CRC Press, p. 15-51; (b) Duke-Elder(nota 33); (c) Land, M. F., 1981, "Optics and vision in invertebrates", în Autrum, H. (ed.), Comparative Physiology and Evolution ofVision in Invertebrates. B: Invertebrate Visual Centers and Behavior 1. Handbook of Sensory Physiology, voI. VII/6B, BerlinIHeidelberglNew York, Springer-Verlag, p. 471-594. Aceste referinţe nu tratează în mod special problema proiectului, ci iau evoluţia ca un fapt sigur.

v.

liN

(lRI(;J0:J\I!lLI

i\.

j{UIII

Grasse, p. 105 (nota 10e). Darwin, C., 1872, 1he Origin ofSpecies by Means ofNatural Selection or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, ed. a 6-a, New York, Mentor Books, The New American Library, p. 168-171. 39 Simpson, 1967, p. 168-175 (nota lOh). 40 Dawkins, 1986, p. 15-18 (nota 13). 41 (a) Salvini-Plawen, Lv., şi Mayr, E., 1977, "an the evolution of photoreceptors and eyes", Evolutionary Biology, 10:207-263; (b) M. E Land (nota 36c) sugerează că ochii compuşi "au evoluat independent în trei încrengături de nevertebrate: anelidele, moluştele şi artropodele" (p. 543). 41 (a) Gould, S.]., 1994, "Common pathways of illumination", Natural History, 103(12):1020; (b) O!Iiring, R., Walldorf, U, Kloter, u., şi Gehring, W.]., 1994, "Homology of the eyeless gene ofDrosophila to the small eye gene in mice and Aniridia in humans", Science, 265:785-789; (c) Zuker, C. S., 1994, "an the evolution of the eyes: would you like it simple or compound?", 17 18

Science,265:742,743. 43 Mestel, R., 1996",Secrets in a fly's eye", Discover, 17(7):106-114.

Duke-Elder, p. 178 (nota 33). Pentru unele detalii ale anatomiei şi fiziologiei ochiului uman, vezi, printre altele: (a) Newell, E W., 1992, Ophthalmology: Principles and Concepts, ed. a 7-a, St. Louis/Bostonl Londra, Mosby-Year Book, p. 3-98. Alte aspecte ale complexităţii ochiului se găsesc în: (b) Lumsden, R. D., 1992, "Not so blind a watchmaker", Creation Research Society Quarterly, 31:13-22. 46 Davson, H., 1990, Physiology of the Eye, ed. a S-a, New York/Oxford/Sydney, Pergamon Press, p. 758, 759. 47 Ibidem, p. 777, 778. 48 Kaufman, P L., 1992, "Accommodation and presbyopia: neuromuscular and biophysical aspect", în Hart, W. M., Jr. (ed.), Adler's Physiology of the Eye: Clinical Application, ed. a 9-a, St. Louis/BostonlLondra, Mosby-Year Book, p. 391-411. 49 Pentru mai multe informaţii despre dispunerea complexă şi funcţia muşchilor exteriori ai ochiului, vezi: (a) Davson, p. 647-666 (nota 46); (b) Duke-Elder, S., şi Wybar, K. c., 1961, "The anatomy of the visual system", în Duke-Elder, S. (ed.), System of ophthalmology, voI. 2, St. Louis, The C. V. Mosby Co., p. 414-427; (c) Hubel, D. H., 1988, Eye, Brain, and Vision, Scientific American Library Series, No. 22, New York/Oxford, W. H. Freeman and Co., p. 78-81; (d) Warwick, R. (rev.), 1976, Eugene WoIfJ's Anatomy ofthe Eye and Orbit, ed. a 7-a, PhiladelphiafToronto, W. B. Saunders Co., p. 261-265. 50 Pentru o introducere în acest subiect complex şi fascinant, vezi: (a) Gregory, R. L., "Origins of eyes-with speculations on scanning eyes", în Cronly-Dillon şi Gregory, p. 52-59 (nota 36a); (b) Griisser, 0-]. şi Landis, T., 1991, Visual Agnosias and Other Disturbances of Visual Perception and Cognition. Vision and Visual Dysfunction, voI. 12, Boca RatoniAnn Arbori Boston, CRC Press, p. 1-24; (c) Spillmann, L., şi Werner,]. S. (ed.), 1990, Visual Perception: the Neurophysiological Foundations, San DiegolNew York/Londra, Academic Press. SI Lennie, P, Trevarthen, c., Van Essen, D., şi Wăssle, H., 1990, "Parallel processing of visual information", în Spillmann şi Werner, p. 103-128 (nota SOc). 51 Shapley, R., Caelli, T., Grossberg, S., Morgan, M., şi Rentsch1er, 1.,1990, "Computational theories of visual perception", în Spillmann şi Werner, p. 417-448 (nota SOc). 53 Parafrazat din Hoyle, E, şi Wickramasinghe, N. c., 1981, Evolution from Space: A 1heory of Cosmic Creationism, New York, Simon & Schuster, p. 96, 97. 44

45

119

CAPI fUl.lIL h -

Lh

L\ ('O,'II'LEX 1.,\ ';'1 ".·\1 CO~lrl.F.\

54 Williams, G. c., 1992, Natural Seleetion: Domains, Levels, and Challenges, New York/ Oxford, Oxford University Press, p. 73. 55 Diamond (nota 28b). 56 Thwaites, W. M., 1983, "An answer to Dr. Geisler-from the perspective of biology", Creation/Evolution, 13, p. 13-20. 57 Mai demult, se credea că doar bastonaşele îşi pierd discurile, însă acelaşi proces s-a demonstrat că are loc şi în conuri. Vezi: Steinberg, R H., Wood, I., şi Hogan, M. J., 1977, "Pigment epithelial ensheathment and phagocytosis of extrafoveal cones in human retina", Philosophieal Transaetions ofthe Royal Society ofLondon, B, 277:459-471. 58Young, R W., 1971, "The renewal of rod and cone outer segments in the rhesus monkey", 1heJournal ofCell Biology, 49:303-318. 59 Leblond, C. P., şi Walker, B. E., 1956",Renewal of cell populations", Physiologieal Reviews,

36:255-276. 60Young, R W., 1976, "Visual cells and the concept of renewal",Investigative Ophthalmology, 15:700-725. 61 (a) Bok, D., şi Hali, M. O., 1971, "The role of the pigment epithelium in the etiology of inherited retinal dystrophy in the rat", 1heJournal ofCell Biology, 49:664-682. Pentru mai multe discuţii privind funcţia epiteliu/ui pigmentar, vezi: (b) Ayoub, G., 1996, "On the design of the vertebrate retina", Origins & Design, 17( 1):19-22, şi referinţele de acolo. 62 (a) Bok, D., 1994, "Retinal photoreceptor disc shedding and pigment epithelium phagocytosis", în Ogden, T. E. (ed.), Retina, ed. a 2-a, voI. 1: Basie science and inherited retinal disease, St LouislBaltimore/Boston/Londra, Mosby, p. 81-94; (b) Newell, p. 304, 305 (nota 45a). 63 Berne, R M., Levy, M. N. (ed.), 1993, Physiology, ed. a 3-a, St. Louis/Boston/Londra, Mosby-Year Book, p. 851-875. 64 (a) Eldredge, N., 1995, Reinventing Darwin: 1he Great Debate at the High Table of Evolutionary 1heory, New York, John Wiley & Sons, p. 215-219; (b) Halvorson, H. O., şi Monroy,A. (ed.), 1985, 1he Origin and Evolution ofSex, New York,Alan R. Liss; (c) Margulis, L., şi Sagan, D., 1986, Origins of Sex: 1hree Billion Years of Genetic Reeombination, New Haven/ Londra, Yale University Press; (d) Maynard Smith,J., 1988, Did Darwin Get It Right? Essays on Games, Sex and Evolution, New York/Londra, Chapman & Hali, p. 98-104, 165-179, 185-188. 65 Bell, G., 1982, 1he Masterpieee ofNature: 1he Evolution and Genetics ofSexuality, Berkeleyl Los Angeles, University of California Press, p. 19. 66 Berne şi Levy, p. 166-188 (nota 63). 67 (a) Dawkins, 1986, p. 22-41 (nota 13); (b) Griffin, D. R, 1986, Listening in the Dark: 1he Aeoustic Orientation ofBats and Men, Ithaca/Londra, Comstock Publishing Associates, Cornell University Press. 68 (a) Behe, M. J., 1996, Darwin's Blaek Box, New York, The Free Press, p. 77-97; (b) Berne şi Levy, p. 339-357 (nota 63). 69 Preluare din: (a) Berne şi Levy, p. 143 (nota 63); (b) Dawkins, 1986, p. 16 (nota 13); (c) Newell, p. 29 (nota 45a); (d) Snell, R S. şi Lemp, M. A., 1989, Clinical Anatomy ofthe Eye, Boston/Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications, p. 163; (e) Young, 1971 (nota 58). 70 Preluare din Newell, p. 38 (nota 45a). 71 Preluare din Raven şi Johnson, p. 831 (nota 28a).

1211

CAPITOLUL

7

ORIGINILE OMULUI

Ce este omul, ca

să

te gândeşti la el? [Psalmii 8:4J

D

escoperirea, în 1971, a tribului Tasaday în sudul Filipinelor a fost aclamată drept "cea mai importantă descoperire antropologică a acestui secol- şi cred că am putea spune a tuturor secolelor"!. Caracterizaţi ca ultraprimitivi, pierduţi, din "Epoca de Piatră", cei 26 de indivizi care trăiau în peşteri, într-o pădure tropicală, duceau un trai paleolitic, supravieţuind la un nivel extrem de elementar al existenţei umane. Aveau doar frunze ca îmbrăcăminte şi nu aveau absolut deloc cunoştinţe despre vânat sau agricultură. Supravieţuiau cu fructe de pădure, rădăcini şi banane sălbatice, precum şi cu crabi, larve şi broaşte. Nu ştiau de existenţa unui sat mare la o distanţă de numai trei ore de mers pe jos şi nici de oceanul aflat la 30 km distanţă; de asemenea, se pare că se considerau singurii oameni de pe pământ. Limba lor era unică, dar destul de apropiată de o limbă cunoscută folosită în apropiere pentru a permite traducerea. Descoperirea tribului Tasaday a atras atenţia lumii întregi, şi agenţi guvernamentali au reglementat strict vizitele la ultimii 26 de oameni ai peşterii din Epoca de Piatră. Mass-media şi aproximativ 12 oameni de ştiinţă au primit permisiunea de a-i vedea şi a-i intervieva pe cei din tribul l21

l

.\ J' j ! ( ) 1 !; I

- \,)!~! (,l" 1; _\._ ():\ J 1 : !' 1

Tasaday prin intermediul translatorilor, dar numai timp de câteva ore pe zi. În timp ce relatările media pentru publicul larg abundau, rapoartele ştiinţifice erau mult mai limitate. National Geographic Society, al cărui jurnal are un tiraj de 8 milioane de exemplare, a publicat două articole despre acest grup. Această societate şi National Broadcasting Corporation din Statele Unite au pregătit, fiecare, programe de televiziune difuzate în toată lumea. O carte intitulată The Gentle Tasadaj [Blânzii Tasaday] a fost tipărită şi difuzată la scară largă. După trei ani, toate comunicaţiile cu tribul Tasaday au fost oprite şi nu au mai fost reluate decât după 12 ani, când schimbări majore în guvernul filipinez au modificat condiţiile de izolare forţată. Atunci, un reporter antropolog elveţian şi-a croit drum până la peşteri şi le-a găsit goale. I-a găsit mai apoi pe cei din Tasaday purtând tricouri colorate, folosind cuţite din metal şi dormind în paturi. Un membru al grupului a relatat că, odinioară, locuiseră în colibe şi se ocupaseră cât de cât cu agricultura, însă agenţii guvernamentali îi forţaseră să locuiască în peşteri, astfel încât să fie numiţi oameni ai peşterilor3 • După câteva zile, nişte reporteri din Germania i-au contactat şi ei pe cei din tribul Tasaday şi le-au făcut fotografii aceloraşi indivizi care fuseseră fotografiaţi de reporterul elveţian. De data aceasta, "oamenii peşterilor" erau îmbrăcaţi din nou cu frunze, însă pe sub acestea se vedea lenjeria intimă din material textil. Aceste incidente, la care s-au mai adăugat şi altele, au dus la concluzia că tribul T asaday fusese o farsă şi au generat o controversă majoră în comunitatea antropologică. Întors acasă, reporterul elveţian care îi descoperise pe cei din tribul Tasaday trăind în condiţii mult mai moderne i-a contactat imediat pe cei de la National Geographic Society, oferindu-Ie noile informaţii pe care le deţinea. Aceştia i-au trimis a doua zi o telegramă, anunţându-l că nu erau interesaţi de informaţiile sale, şi nu i-au răspuns la scrisoarea pe care le-a trimis-o ulterior. După doi ani, National Geographic Magazine anunţa că ideea că tribul Tasaday este o farsă fusese "în mare parte discreditată"4. Pe de altă parte, două filme documentare au identificat povestea tribului Tasaday drept o înşelătorie. Unul era intitulat "Tribul care n-a existat niciodată", iar celălalt - "Scandal: Tribul pierdut". Mulţi se întreabă dacă tribul Tasaday este într-adevăr un trib veritabil din "Epoca de Piatră". Ar putea un astfel de grup să supravieţuiască şi să rămână izolat, în condiţiile în care ar trăi atât de aproape de alte grupuri mai avansate? Cei mai mulţi dintre antropologii care au văzut iniţial "tribul" sustin autenticitatea si primitivitatea acestuia. Totusi, " , întrucât s-a sugerat că ar putea fi o farsă, s-au ţinut cel puţin trei conferinţe antropo12~

()!.(!I;!'\!

\'·[11·.1

\.!.("III

logice internaţionale care au avut ca temă această problemă provocatoare. În joc sunt corectitudinea agenţiilor guvernamentale care i-au supervizat pe cei din tribul Tasaday, integritatea tribului respectiv şi credibilitatea antropologiei, ca ştiinţă. Fără îndoială că tribul Tasaday reprezintă un grup unic, care trăieşte în condiţii oarecum primitive. De asemenea, pare să existe un oarecare acord în ce priveşte faptul că, din motive economice ori de publicitate, au fost forţaţi să orchestreze un spectacol de "oameni ai peşterilor", numit uneori "scandalul Watergate din pădurea tropicală"s. S-a căzut de acord, de asemenea, că ei ar fi putut suferi multe transformări între descoperirea lor iniţială, în 1971, şi redescoperirea lor în 1986. Dincolo de toate acestea, rămân multe întrebări fără răspuns, unele născându-se din diferenţele dintre poziţiile adoptate atunci când au fost descoperiţi prima dată şi noile interpretări. Una dintre întrebările mai importante despre tribul Tasaday este dacă limba lor e suficient de diferită pentru a justifica afirmaţia că au fost izolaţi de vecinii lor, indiferent pe ce perioadă. Opiniile oamenilor de ştiinţă diferă. În 1971, membrii tribului aveau trei unelte de piatră, care au dispărut în mod misterios înainte ca cineva să aibă ocazia de a le fotografia. Acestea reprezentau singurul caz contemporan de utilizare a uneltelor de piatră în Filipine. Unele unelte înlocuitoare făcute de cei din tribul Tasaday ori de vecinii lor la solicitarea autorităţilor guvernamentale au fost calificate drept falsuri evidente. O altă controversă are în centru acurateţea datelor genealogice colectate de antropologi, controversă cu implicaţii importante privind gradul de izolare al tribului. Mult disputată este şi chestiunea caracterului adecvat al presupusei diete a celor din tribul Tasaday. Unii investigatori cred că pădurea în care se presupune că trăiau izolaţi membrii tribului nu le-ar fi putut susţine viaţa, carbohidraţii fiind, în special, insuficienţi; alţii nu sunt de acord cu aceasta. Am putea enumera multe alte puncte de dispută, însă exemplele de mai sus ar trebui să fie suficiente pentru a ilustra diversitatea de relatări contradictorii 6 • Când încercăm să evaluăm controversa din jurul tribului Tasaday, trebuie să ne întrebăm cum e posibil ca atâtea lucruri să meargă prost. Incidentul ilustrează dificultatea care ne stă în faţă în demersul de a interpreta corect trecutul şi uşurinţa cu care tragem concluzii pripite pe baza ideilor preconcepute, fără să ne asigurăm că aceste concluzii sunt susţinute de date solide. Aceste probleme au afectat în special studiul originilor omului. În acest capitol, vom vedea că datele care susţin evoluţia omului sunt, în cel mai bun caz, lipsite de o bază solidă, iar originea evolutivă a minţii omeneşti este un mister şi mai mare. 123

C\I'! IO!I", -; - n!(i(,!:\lI.E (),\IILI'I

DE UNDE VINE OMUL? Pe o scară biologică de la simplu la complex, Homo sapiens se află la capă­ tul complex. Fiinţele umane sunt cele mai remarcabile dintre toate organismele de pe pământ, cu capacităţi de raţionare avansate şi abilitatea de a avea realizări precum pictarea Capelei Sixtine şi călătoria pe Lună. Deşi oamenii sunt mici ca dimensiune, în comparaţie cu balenele, nu putem nega uşor complexitatea noastră biologică. Corpul nostru conţine în jur de 100 000 de miliarde de celule. În nucleul fiecărei celule, se află peste 3 miliarde de baze ADN. Dacă tot ADN-ul dintr-un nucleu ar fi întins, ar avea cam 1 m lungime. Combinat, ADN-ul de la toate celulele din corpul nostru s-ar întinde de la Pământ la Jupiter şi înapoi de mai bine de 60 de ori. Deşi admirăm tehnologia avansată a calculatoarelor care conţin câteva milioane de tranzistori pe un singur cip plat cu puţin mai mare de 1 cm2 , aceasta este extrem de grosolană în comparaţie cu nucleul unei celule, care poate avea de 100 de milioane de ori mai multă informaţie pe unitatea de volum decât un cip de calculator1. Chestiunea originii omului a fost una dintre cele mai sensibile probleme ridicate de cartea lui Darwin, Originea specii/ar. Ideea că animalele şi plantele au evoluat era de domeniul discuţiilor academice pentru oamenii de rând, dar a sugera că omenirea a evoluat din forme de viaţă inferioare era cu totul altceva. Această propunere contrazicea afirmaţia Bibliei că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Cum se raportează capacităţile speciale ale minţii omeneşti şi valorile spirituale ale omului la o origine animală? La câţiva ani de la apariţia Originii specii/ar, Darwin a publicat o altă carte, intitulată 1he Descent ofMan [Descendenţa omului], în care şi-a promovat mai direct poziţia în problema descendenţei omului din animale. În argumentaţia sa, el a inclus câteva relatări menite să mai atenueze resentimentele împotriva unei asocieri prea strânse între oameni şi animale. Una dintre relatări era cea a unui "adevărat erou" - un babuin care şi-a riscat viaţa pentru a salva un babuin mai tânăr ameninţat de o haită de câini. În alt loc, a povestit cum un babuin l-a atacat pe un îngrijitor de la o grădină zoologică, dar o maimuţă, care şi-a văzut "prietenul" în pericol, l-a salvat, ţipând şi muşcându-l pe babuinul agresiv. Prin contrast, Darwin a povestit despre oamenii "sălbatici" pe care-i văzuse lângă extremitatea sudică a Americii de Sud, care-şi torturau duşmanii, practicau infanticidul şi-şi tratau soţiile ca nişte sclave. Darwin a conchis că s-ar bucura mai degrabă să descindă dintr-un babuin viteaz sau dintr-o maimuţă altruistă decât dintr-un sălbatic 8 .

O!<'!C!'\:! -

\l
Deşi ilustraţiile

lui Darwin erau în mod cert impresionante, argumenlui ilustrează practica selectării datelor. A pune în opoziţie cele mai crunte fapte ale oamenilor cu cele mai amabile fapte ale animalelor nu este un argument foarte convingător. Babuinul viteaz pe care Darwin l-a ales pentru comparaţia cu oamenii sălbatici nu este acelaşi cu babuinul care l-a atacat pe îngrijitorul de la grădina zoologică. Darwin nu a menţionat gesturile de dragoste părintească sau iniţiativele umanitare ale oamenilor. Mai mult, în termeni de inteligenţă primară, probabil că cei mai mulţi dintre noi ar prefera să fie asociaţi cu oamenii, nu cu maimuţele sau cu babuinii. Originea rasei umane a fost intens dezbătută, în special începând de pe vremea lui Darwin încoace. Mulţi cred că omenirea are un scop şi un destin speciale. Pe de altă parte, interpretarea evoluţionistă clasică adoptă poziţia că omul este produsul unor procese evolutive oarbe. George Gaylord Simpson, de la Universitatea Harvard, afirma că "omul este rezultatul unui proces fără scop şi natural, care nu-l avea în vedere pe el"9. Din multe motive, paleoantropologia (ştiinţa care studiază fosilele umane) este plină de controverse. Ultimii 40 de ani, în care s-au făcut descoperiri majore, au fost deosebit de tumultuoşi. Scriitorul şi antropologul Roger Lewin, în cartea Bones ojContention [Oasele conflictului], accentuează faptul că disputa este mult mai serioasă în acest domeniu decât în alte arii ale ştiinţepo. Ironic, s-a spus că nu poţi găsi doi antropologi care să cadă de acord unde să ia prânzul împreună! Problema este recunoscută în mod sincer. S. L. Washburn, un antropolog de la Universitatea din California, filiala din Berkeley, comenta odată că "este util să privim studiul evoluţiei omului ca pe un joc, un joc cu reguli incerte, în care jucătorii demult morţi sunt reprezentaţi doar de fragmente. Vor trece mulţi ani până când acest joc va deveni ştiinţă, până când vom putea şti cu siguranţă care sunt «datele»."l1 David Pilbeam, de la Yale şi Harvard, reflectă asupra aceleiaşi probleme: ,,Am ajuns să cred că multe dintre afirmaţiile pe care le facem despre maniera şi cauzele evoluţiei omului spun la fel de multe despre noi, paleoantropologii şi societatea mai largă în care trăim, decât despre lucrurile care s-au întâmplat «cu adevărat»."12 Iar Roger Lewin adaugă că paleoantropologia este ,,0 ştiinţă care adesea are puţine date, dar multe opinii"13. Unul dintre motivele unei astfel de disensiuni îl constituie absenţa datelor solide necesare pentru a confirma teoriile propuse. Antropologii dezbat la nesfârşit relaţiile dintre diversele fosile descoperite 14 şi validitatea lor ca specii adevărate. Cu o jumătate de secol în urmă, problema era "năucitoare"15, existând peste 100 de "specii" de oameni fosili cu care antropologii aveau de luptat. Din fericire, revizuirile modului de clasificare taţia

12~

au redus numărul la mai puţin de 10, însă acesta este din nou în creştere l6 • Ca o ilustraţie suplimentară a gradului de subiectivitate pe care îl presupun schemele de clasificare, Louis Leakey a redefinit genul Homo, căruia îi aparţinem noi, incluzând în el şi organisme cu creiere mai mici (Homo habilis), pentru ca această clasificare să se potrivească teoriilor sale l7 •

DESCOPERIRILE DE FOSILE Creaţioniştii

au facut adesea referire la insuficienţa descoperirilor de antice şi la reconstrucţiile subiective de cranii din doar câteva fragmente, considerându-Ie puncte slabe ale modelului evoluţionist. Deşi probele continuă să fie relativ puţine, acest argument a devenit mai puţin valabil pe măsură ce numeroasele descoperiri din ultimii zeci de ani au adăugat informaţii semnificative. Cele mai multe grupări de fosile sunt acum bine reprezentate. Dăm mai jos o scurtă schiţă. rămăşiţe omeneşti

Australopitecii Există

patru specii din acest grup de creaturi asemănătoare unei maimuţe de dimensiuni mici spre medii care este posibil să fi avut mers biped. Rămăşiţele lor au fost găsite în estul şi sudul Africii. Cutia craniană avea volumul de circa 350-600 cm3, dimensiune întrunită la unele maimuţe. Unele exemple notabile sunt copilul Taung şi Lucy. Ultimul este posibil să fi fost mascuP8. Relaţia evolutivă dintre diferiţii reprezentanţi şi dintre aceştia şi formele mai avansate este obscură. PaIe ontologii au propus cel puţin şase modele l9 • cel

puţin

Homo habilis Este o "specie" controversată. Unii evoluţionişti o consideră o "enigmă"20, "unii lucrători preferă să-i nege existenţa"2I, iar alţii sugerează că ar trebui să fie împărţită în două specii22 • Descoperită în 1959 de Louis Leakey în faimosul defileu Olduvai din nordul Tanzaniei, este considerată o verigă crucială între australopitecii primitivi şi Homo erectus, specie cu înraţişare umană. Cutia craniană variază, după estimări, între 500 şi 800 cm J • S-au recuperat fragmente de la peste 24 de specimene din Mrica, însă rămân multe întrebări. Este posibil ca unele specimene să nu aparţină grupului, iar altele, care nu aparţin grupului, să fie incluse în el. Despre unele se spune că au alţii comentează că

1~6

() 1\ I ( , I '\ I

\ ':1 i l . \ 1< () III

caracteristici umane, despre altele, că sunt foarte asemănătoare maimuţelor, iar despre altele, că au caracteristici de la ambele 23 • Nu este un grup bine definit.

Homo erectus Această specie avea o statură apropiată de cea a oamenilor moderni şi o capacitate craniană de 750-1 200 cm J • Este reprezentată de descoperiri clasice ale paleoantropologiei, cum ar fi omul de Java şi omul de Beijing. O serie de specimene au fost găsite în alte părţi ale Asiei, iar în Africa, specia este bine reprezentată. Există şi câteva specimene europene care sunt considerate uneori membre ale acestei specii. Unii antropologi o consideră o verigă de legătură între Homo habilis şi oamenii moderni, în timp ce alţii sugerează că ar putea fi o varietate de Homo sapiens.

Homo sapiens arhaic Această nouă

grupare include un mare număr de descoperiri fosile, considerate mai apropiate de omul modern decât Homo erectus. Capacitatea craniană medie variază între 1 100 şi 1 750 cm 3 • Au fost găsite specimene în Africa, Asia, Europa şi Orientul Mijlociu. O specie inclusă de obicei este bine-cunoscutul om de Neanderthal, caracterizat adesea ca primitiv, cu fruntea joasă şi o postură aplecată. Această imagine, bazată în principal pe un specimen cu artrită severă, pare să fie eronată. După reinvestigarea omului de Neanderthal, doi antropologi comentează că, dacă un Neanderthal sănătos "s-ar putea reîncarna şi ar intra în metroul din New York îmbăiat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne -, e îndoielnic că ar atrage mai multă atentie , decât unii din obisnuitii , , locului"2s. Omul de Neanderthal pare să fi fost destul de avansat. Capacitatea lui craniană medie, după cum se estimează de regulă, ar fi mai mare decât a oamenilor moderni, adică 1 625 cm3 , faţă de 1 450 cm3 , în cazul oamenilor modernF6. Într-un sens foarte general, grupurile cu organisme mici din lista de mai sus, cum ar fi australopitecii, sunt şi mai vechi, însă în privinţa datării s-au dus unele dintre bătăliile majore din paleoantropologie. Despre un strat de cenuşă de lângă Lacul T urkana, din Kenya, s-a considerat că are o vechime de 2,61 milioane de ani, pe baza metodei de datare cu potasiu-argon27 • Importanţa acestui strat este că pe baza lui se data o descoperire importantă a unui Homo habilis. Data însă nu se potrivea cu părerile acceptate şi a fost dezbătută ani de zile. O redatare ulterioară, prin aceeaşi metodă, a oferit o 127

L'\I'lr')!.l'1 ~ , ( h l \ , l ' ; l l l "\11:1 ['1

dată

mai acceptabilă - de 1,88 milioane de anF8. O altă controversă care a generat un "scepticism intens"29 se leagă de originea lui Homo erectus, despre care, tradiţional, se crede că a evoluat în Mrica în urmă cu circa 1,8 milioane de ani. Pe de altă parte, în dreptul lui Homo erectus din Java - care se presupune că a venit din Mrica în urmă cu circa 1 milion de ani în urmă - s-a ajuns la o vechime de 1,8 milioane de ani atunci când a fost datat cu un sistem modificat de potasiu-argon. O dată similară pentru primele exemplare din genul Homo vine din China30 , ceea ce a ridicat întrebarea dacă Homo erectus a apărut mai întâi în Mrica ori în Asia, împreună cu o întrebare mai largă care derivă din prima - dacă originea evolutivă a omenirii este în Mrica sau în Asia. Există unele arii din paleoantropologie în care cercetătorii cad de acord. Descoperirile mai noi arată că mai multe verigi intermediare propuse în lanţul evoluţiei au trăit în acelaşi timp 3!, cu o suprapunere considerabilă în timp a diferite specii. Totuşi problemele de identificare încurcă adesea datele. Oamenii de ştiinţă pun la îndoială ideea mai veche a unei evoluţii liniare treptate a oamenilor, de la australopitecii primitivi la speciile mai avansate. Unele date sugerează că Homo erectus e posibil să fi trăit recent, cu doar 27 000 de ani în urmă32 , şi, prin urmare, în conformitate cu interpretările evoluţioniste, ar fi fost contemporan cu Homo sapiens timp de 500 000 de ani. Suprapunerea reduce din importanţa multor relaţii temporale. S-a ajuns cât de cât la un acord şi asupra faptului că primii strămoşi ai genului Homo nu au fost găsiţp3 şi că relaţia evolutivă dintre cele dintâi primate (pongidele [maimuţele antropoide] şi maimuţele) este de asemenea necunoscută34 . O bătălie majoră s-a dat în privinţa întrebării dacă unii dintre australopiteci fac parte din linia de evoluţie a rasei umane, idee susţinută de Donald Johanson35 , sau dacă este necesar un alt organism încă nedescoperit, aşa cum subliniază Richard Leakef6. Mai mulţi oameni de ştiinţă sugerează că diverşi oameni ar fi putut evolua independent, în locuri diferite 3? Comparaţia unor molecule organice complexe similare (biopolimeri) din diferite grupuri de primate (maimuţe, oameni etc.) a jucat un rol important în studiul evoluţiei omului. Cu cât asemănarea este mai strânsă, cu atât este mai strânsă presupusa relaţie evolutivă. Surprinzător, unele din aceste teste, bazate pe estimări ale unor rate de schimbare evolutivă, indică faptul că tipurile umane şi pongidele s-au desprins de strămoşul lor comun în urmă cu doar 5 milioane de ani, nu cu 20 de milioane de ani, asa , cum se stabilise anterior în urma unor studii asupra fosilelor, ceea ce a declanşat alte dezbaterP8. O altă problemă o constituie faptul că ipotezele privind relaţiile de evoluţie emise pe baza datelor moleculare diferă de cele care au la bază date 12S

morfologice (forma oaselor), după cum o arată Figura 7.1A-C. Figurile ar trebui să fie citite în direcţie ascendentă. Liniile diverg în punctul în care se presupune că a avut loc separarea evolutivă. Discrepanţa dintre datele oferite de anticorpi, fosile şi moleculele similare indică un tipar inconsecvent pentru evoluţia omului. Deosebiri între datele moleculare şi cele morfologice s-au descoperit şi la o varietate de grupuri de nonprimate 39 • Creaţioniştii nu sunt de acord nici cu interpretările tipurilor de fosile antropoid-umanoide. S-ar părea că s-a ajuns la un consens general că australopitecii mici sunt dintr-un tip de primate create care a dispărut. Despre tipurile de Neanderthal, care au lăsat dovezi considerabile privind existenţa lor în peşteri, se crede în genere că reprezintă migra ţi a umană care a început cu potopul biblic. Diferenţele apar în ce priveşte enigmaticul Homo habifis şi mai modernul Homo erectus (omul de Java şi omul de Beijing etc.)40. O interpretare este că în rândul oamenilor creaţi se numără tipurile umane avansate (grupele: Homo sapiens, omul de Neanderthal, Homo sapiens arhaic şi Homo erectus). Enigmaticul grup Homo habifis este insuficient definit şi necesită un studiu suplimentar. Încă un aspect merită să fie menţionat. Pare ciudat faptul că, în condiţiile în care omenirea (Homo sapiens) există de cel puţin o jumăta­ te de milion de ani, dovezile clare ale activităţii sale par foarte recente. Istoria, scrisul, arheologia (inclusiv dovezi de civilizaţie, cum ar fi cetăţi, rute antice de comunicatie , etc.) - toate reflectă doar câteva mii de ani de activitate. Datele de bază prezintă o problemă pentru evoluţie: Dacă omenirea există de o jumătate de milion de ani, de ce dovezile cu adevărat convingătoare ale activităţilor sale din trecut apar atât de recent? Dacă omenirea a evoluat treptat, de ce să fi aşteptat pentru astfel de progrese până la ultimul procent din perioada ocupată în istoria Pământului? Uneori, creaţioniştii se întreabă de ce dovezile pentru oamenii antediluvieni - care, conform raportului biblic, au trăit mai mult de 1 000 de ani între momentul creaţiei şi cel al potopului - sunt reprezentate atât de sărac în descoperirile din roci. Dovezile oamenilor fosili din partea mediană şi inferioară a coloanei geologice sunt extrem de îndoielnice. Dovezile solide, cum ar fi rămăşiţe scheletice convingătoare, par să fie limitate la partea cea mai de sus a coloanei geologice (Figura 10.1). Unele explicaţii sugerate în cadrul ipotezei creaţiei sunt: (1) E posibil ca înainte de potop să nu fi trăit atât de mulţi oameni, iar şansa de a-i găsi este extrem de mică. Ratele de reproducere, aşa cum sunt sugerate în raportul biblic pentru perioada de dinainte de potop, par să fi fost mult mai lente decât în prezent. De exemplu, Biblia indică faptul că Noe a avut doar trei fii în 600 de ani, iar primii 129

fii ai patriarhilor de dinainte de potop li s-au născut în medie la mult timp după vârsta de 100 de ani. (2) Este de aşteptat ca, în timpul potopului, oamenii, mai mult decât celelalte fiinţe, să-şi fi folosit inteligenţa superioară pentru a scăpa către regiunile cele mai înalte. Odată ajunşi acolo, şansele de conservare prin îngropare sub sedimente nu ar fi foarte mari. (3) Înainte de potopul descris în Geneza, e posibil ca oamenii să fi locuit în regiunile mai înalte şi mai răcoroase ale Pământului antediluvian, prin urmare nu ar fi reprezentaţi în părţile inferioare ale coloanei geologice. (4) Activitatea apelor potopului a distrus dovezile despre oamenii antediluvieni. Dificultatea creaţioniştilor de a explica numărul mic de rămăşiţe umane în scurta perioadă de dinainte de potop probabil că nu este la fel de serioasă ca dificultatea evoluţioniştilor de a explica slaba prezenţă a rămăşiţelor şi activităţii umane în timpul celor pe puţin 500 000 de ani de presupusă evoluţie a omului (Homo sapiens). Indiferent de părerile cuiva, dovezile fosile pentru istoria trecută a oamenilor nu sunt suficient de bune în sine pentru a furniza concluzii ferme. GIBON

GORILĂ

OM

lJRA~GI

GIBON

'lAN

C1\1I'AN/HI

OM

B Figura 7.1. Relaţiile evolutive dintre unele primate superioare pe baza diverselor tipuri de teste. Diagrama A se bazează pe asemănările de ADN, diagrama B este dedusă din reacţiile anticorpilor, iar diagrama C are la bază dovezile fosile. sl

ORIGINEA MINTII , UMANE Cea mai complicată structură pe care o cunoaştem în univers este creierul uman. Acest organ uluitor găzduieşte, la rândullui, misterioasa noastră minte. Complexitatea creierului este greu de imaginat. Fiecare dintre noi probabil că are cel puţin 100 de miliarde de celule nervoase (neuroni) în creier42 • Toate aceste celule sunt conectate între ele de circa 400 000 km de fibre nervoase, care adesea se ramifică de mai multe ori pe măsură ce se conectează la alte celule nervoase. Schimbările de sarcină electrică conduc impulsurile de-a lungul fibrelor într-o activitate frenetică. Pentru a transmite informatii , de la o celulă nervoasă la alta, la conexiunile dintre celule se folosesc cel puţin 30 de tipuri diferite de substanţe chimice, deşi probabil

\l!{\(

,[:\1

-\1:111

\. [{,nil

că sunt mult mai multe. Unele dintre cele mai mari celule nervoase se pot conecta chiar şi la alte 600 de celule, folosind în jur de 60 000 de conexiuni. Se estimează că, în creier, există 100000000 000 000 (10 14 ) de conexiuni. Aceste cifre sunt prea mari pentru a ni le imagina sau pentru a le raporta la o experienţă obişnuită. Poate că ne-ar fi de ajutor în acest demers dacă am şti că, în regiunea externă a părţii mai mari a creierului (creierul mare), acolo unde celulele nervoase sunt mai puţin concentrate decât în partea dorsală a creierului, un singur milimetru cub de ţesut conţine 40 000 de celule nervoase şi, probabil, 1 miliard de conexiuni. Deşi aceste cifre sunt doar estimative, cu siguranţă este extrem de provocator să ne gândim la complexitatea maşinăriei cu care gândim. Deşi complexitatea creierului nostru este dificil de cuprins, problema minţii (a proceselor gândirii) este şi mai obscură. Oamenii de ştiinţă încep să studieze fenomenul inefabil al conştiinţei, adică al faptului că suntem conştienţi de propria existenţă. De acest fapt se leagă tentativele de a produce inteligenţă artificială pentru computere, care să le facă să fie conşti­ ente de propria existenţă43 • Este mintea doar o maşină complexă, dotată cu conştiinţă de sine, care ar fi putut evolua din maşini mai simple 44, sau este o entitate de nivel superior? Nu cunoaştem suficient de multe despre felul în care funcţionează mintea, încât să abordăm fructuos această problemă. Este clar totuşi că, atunci când fiinţe gânditoare produc maşini care gândesc, acest act se apropie mai mult de conceptul de creaţie după un proiect decât de o origine prin evoluţie, Iară vreun aport de inteligenţă. Puţine animale prezintă un grad de inteligenţă apropiat de cel al oamenilor45 • O formă limitată de comunicare simbolică a fost raportată la cimpanzei46, iar câinii par să prezinte un anumit grad de înţelegere, deşi adesea mult mai mic decât pretind loialii lor stăpâni, dar prăpastia dintre inteligenta , umană si , cea animală este încă enormă. Ne întrebăm cum şi-ar fi putut dezvolta oamenii o minte care pare cu mult peste cerinţele necesare pentru supravieţuirea evolutivă. Babuinii au supravieţuit destul de bine şi Iară un astfel de creier complex. Problema a fost ridicată de Alfred Russel Wallace (1823-1913), care a dezvoltat, împreună cu Darwin, conceptul de selecţie naturală. El a simţit că e nevoie de ceva mai mult decât forţele oarbe ale naturii pentru a explica mintea. Unii evoluţionişti continuă să pună această problemă. Se sugerează uneori că oamenii au mai multă capacitate mintală decât este bună pentru supravieţuirea lor, având în vedere că, practic, distrug mediul de care au nevoie 47 • Referindu-se la ratele ridicate de reproducere care sunt de aşteptat la competitorii superiori (adică supravieţuirea celui mai adaptat), evoluţionistul John Maynard

Dt

Smith comentează în mod inteligent şi onest că "puţini oameni au avut mai mulţi copii pentru că au putut să rezolve ecuaţii diferenţiale sau să joace şah legaţi la ochi"48. Poate că trăsăturile speciale ale omenirii nu pot fi explicate printr-un simplu proces evoluţionist. Darwin, care a trăit în Anglia, avea un bun prieten şi susţinător în Statele Unite, botanistul Asa Gray, căruia îi împărtăşea multe dintre gândurile lui intime. Odată, i-a scris: "Îmi aduc bine aminte de timpul când mă gândeam la ochi şi mă treceau fiori reci prin tot corpul, dar am depăşit această etapă a bolii, iar acum măruntele detalii de structură mă fac adesea să nu mă simt deloc în largul meu. La simpla vedere a unei pene din coada unui păun, mă îmbolnăvesc!"49 De ce oare vederea unei pene de păun îl îmbolnăvea pe Darwin? Nu sunt foarte sigur că pot răspunde la această întrebare, dar presupun că puţini oameni pot contempla frumuseţea cozii irizate a păunului rară să se întrebe dacă aceasta nu este cumva rezultatul unui proiect, şi nu doar datorită complexităţii ei, ci în special datorită frumuseţii ei. De ce apreciem frumuseţea, de ce savurăm muzica şi de ce ne minunăm atât de mult în faţa existenţei? Aceste caracteristici mintale par să se afle dincolo de nivelul mecanicist şi de cerinţele de supravieţuire care sunt de aşteptat de la selecţia naturală. Originea minţii umane este o enigmă pentru orice explicaţie naturalistă. Când examinăm creierul, ne confruntăm cu realitatea uimitoare că aici, în acest organ de 1,5 kg, se află sediul a "cine sunt eu". Cum s-a aranjat multitudinea de conexiuni astfel încât să putem raţiona 50 (speranţa e că majoritatea oamenilor gândesc corect!), să putem dezvolta teoreme matematice, să punem întrebări despre originile noastre, să învăţăm limbi noi şi să compunem simfonii? Şi mai provocatoare pentru teoriile naturaliste ale originilor omului este puterea noastră de alegere şi caracteristici cum ar fi responsabilitatea morală, loialitatea, iubirea şi dimensiunea spirituală. Atât complexitatea fizică a creierului, cât şi activităţile excepţionale ale minţii sugerează un înalt nivel de proiect inteligent, nu o origine evolutivă mecanicistă.

CONCLUZII Studiul originilor omului a fost şi este o zonă deosebit de conflictuală a investigaţiei ştiinţifice. Putem atribui acest fapt, cel puţin în parte, lipsei unor date solide şi implicării personale a oamenilor de ştiinţă. Dovezile pentru evoluţia omului sunt puţine şi supuse unei varietăţi de interpretări. Prezenţa caracteristicilor superioare ale minţii umane, cum ar fi conştiinţa, creativitatea, liberul arbitru, simţul estetic, moralitatea şi spiritualitatea, 1J2

()I{I( ;1;-';1 .. \IU}L

.\. j{0I!1

sugerează că că

nu

îşi

oamenii au fost proiectaţi special ca un tip superior de fiinţe şi au originea în animale, printr-un proces evolutiv pur mecanicist.

-

N OTE DE FINAL

I Nance, J., 1975, 7he Gentfe Tasaday: A Stone Age People in the Philippine Rain Forest, New York/Londra, Harcourt, Brace,Jovanovich, p. 134. 2 Ibidem. J !ten, O., 1992, "The «Tasaday» and the press", în Headland, T. N. (ed.), 7he Tasaday controversy: assessing the evidence, Scholarly series, Special Publications of the American Anthropological Association, No. 28, Washington, D.C., America Anthropological Association, p.40-58. 4 McCarry, c., 1988, "Three men who made the magazine", National Geographir, 174:287-316. 5 Berreman, G. D., 1982, "The Tasaday: Stone Age survivors or space age fakes?", în Headland, p. 21-39 (nota 3). 6 Pentru referinţe generale cu privire la tribul Tasaday, vezi: (a) [Anonim], 1971, "First glimpse of a Stone Age tribe", National Geographic, 140( 6):880-882b; (b) Bower, B., 1989a, "A world that never existed", Science News, 135:264-266; (c) Bower, B., 1989b, "The strange case ofthe Tasaday", Science News, 135:280,281,283; (d) Headland (nota 3); (e) MacLeish, K., 1972, "Stone Age cavemen ofMindanao", National Geographic, 142(2): p. 219-249; (f) Nance (nota 1). 7 Este o cifră conservatoare. Ar putea fi cu uşurinţă de 100-1 000 de ori mai mare, însă supercipurile de astăzi sunt şi ele din ce în ce mai rafinate. 8 Darwin, C., 1874, 7he Descent of Man, and Selection in Relation to Sex, ed. rev., Chicago, National Library Association, p. 116, 118,643. 9 Simpson, G. G., 1967, 7he Meaning of Evolution: A Study of the History of Lift and of Its Significance for Man, ed. rev., New Haven/Londra, Yale University Press, p. 345. 10 Lewin, R., 1987, Bones of Contention: Controversies in the Search for Human Origins, New York, Simon & Schuster, p. 20. Il Washburn, S. L., 1973, "The evolution game",JournalofHuman Evolution, 2:557-561. 12 Pilbeam, D., 1978, "Rethinking human origins", Discovery, 13(1):2-10. lJ Lewin, p. 64 (nota 10). 14 Pentru varietatea de relaţii propuse, vezi: (a) Avers, C. J., 1989, Process and Pattern in Evolution, New York/Oxford, Oxford University Press, p. 496-498; (b) Bower, B., 1992, "Erectus unhinged", Science News, 141, p. 408-411; (c) Edey, M. A., şi Johanson, D. C., 1989, Blueprints: Solving the Mystery of Evolution, Boston/Toronto/Londra, Little, Brown and Company, p. 337-353; (d) Martin, R. D., 1993, "Primate origins: plugging the gaps", Nature, 363:223-233; (e) Wood, B., 1992, "Origin and evolution of the genus Homo", Nature, 355:783-790. 15 Mayr, E., 1982, "Reflections on human paleontology", în Spencer, F. (ed.), A History of American Physical Anthropology, 1930-1980, New York/Londra, Academic Press, p. 231-237. 16 De exemplu, (a) Leakey, M. G., Feibel, C. S., McDougall, 1., şi Walker, A., 1995, "New four-million-year-old hominid species from Kanapoi and Allia Bay, Kenya", Nature,

133

376:565-571; (b) White, T. D., Suwa, G., şi Asfaw, B., 1994, ,,Australopithecus ramidus, a new species of early hominid from Aramis, Ethiopia", Nature, 371, p. 306-312. 17 (a) Leakey, L. S. B., şi Leakey, M. D., 1964, "Recent discoveries of fossil hominids in Tanganyika: at Olduvai and near Lake Natron", Nature, 202:5-7; (b) Leakey, L. S. B., Tobias, P. v., şi Napier,]. R., 1964, ,,A new species of the genus Homo from Olduvai Gorge", Nature, 202:7-9; (c) Lewin, p. 137 (nota 10). 18 (a) Hausler, M., şi Schmid, P., 1995, "Comparison of the pelvis of Sts 14 and AL 288-1: implications for birth and sexual dimorphism in australopithecines",journalofHuman Evolution, 29:363-383; (b) Shreeve,]., 1995, "Sexing fossils: a boy named Lucy", Science, 270:1297,1298. 19 (a) Grine, F. E., 1993, "Australopithecine taxonomy and phylogeny: historical background and recent interpretation", în Ciochon, R. L., şi Fleagle,]. G., 1he Human Evolution Source Book, Advances in Human Evolution Series, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice Hali, p. 198-210; (b) Wood, B., 1992, "Origin and evolution of the genus Homo", Nature, 355:783-790. 20 Avers, p. 509 (nota 14a). 21 Stanley, S. M., 1981, 1he New Evolutionary Timetable: Fossils, Genes, and the Origin of Species, New York, Basic Books, p. 148. 22Wood (nota 14c). 23 (a) Bromage, T. G., şi Dean, M. c., 1985, "Re-evaluation of the age at death of immature fossil hominids",Nature, 317:525-527; (b) Johanson, D. C., Masao, F. T., Eck, G. G., White, T. D., Walter, R. c., Kimbel, W. H.,Asfaw, B.,Manega, P., Ndessoia, P., şi Suwa, G., 1987, "New partial skeleton of Homo habilis from Olduvai Gorge, Tanzania", Nature, 327:205-209; (c) Smith, B. H., 1986",Dental development in Amtralopithecus and early Homo", Nature, 323:327-330; (d) Susman, R. L., şi Stern,]. T., 1982, "Functional morphology of Homo habilis", Science, 217:931-934. 24 Boule, M., şi Vallois, H. v., 1957, Fossil Men Bullock, M.(trad.), New York, The Dryden Press, p. 193-258 (titlul în original: Les Hommes Fossiles). 25 Straus, W. L.,Jr., şi Cave, A.]. E., 1957, "Pathology and the posture ofNeanderthal man", Quarterly Review ofBiology, 32:348-363. 26 Aceste cifre sunt expuse la Muzeul American de Istorie Naturală, din New York, conform lui Lubenow, M. L., 1992, Bones of Contention: A Creationist Assessment of Human Fossils, Grand Rapids, Michigan, Baker Book House, p. 82. 27 Vezi capitolul 14 pentru o discuţie asupra acestei metode. 28 Lewin, p. 189-252 (nota 10). 29 Gibbons, A., 1994, "Rewriting-and redating-prehistory", Science, 263:1087,1088. 30 (a) Huang, W., Ciochon, R., Yumin, G., Larick, R., (liren, F., Schwarcz, H., Yonge, c., de Vos,]., şi Rink, W., 1995",Early Homo and associated artefacts from Asia", Nature, 378:275278; (b) Swisher III, C. C., Curtis, G. H., Jacob, T., Getty, A. G., Suprijo, A., şi Widiasmoro, A., 1994",Age of the earliest known hominids in Java, Indonesia", Science, 263:1118-112l. 31 (a) Leakey, R., şi Lewin, R., 1992, Origins Reconsidered' In Search ofWhat Makes Us Human, New YorklLondralSydney, Doubleday, p. 108; (b) Lubenow, p. 169-183 (nota 26). 32 Swisher III, C. c., Rink, W.]., Anton, S. c., Schwarcz, H. P., Curtis, G. H., Suprijo, A., şi Widiasmoro, A., 1996, "Latest Homo erectm of Java: potential contemporaneity with Homo sapiens in Southeast Asia", Science, 274:1870-1874. 33 (a) Edey şi Johanson, p. 352 (nota 14c); (b) Wood (nota 14e). 34 (a) Martin (nota 14d); (b) Martin, L., şi Andrews, P., 1993, "Renaissance of Europe's ape", Nature, 365:494; (c) Moya SoIa, S., Kohler, M., 1993, "Recent discoveries of Dryopithecus shed new light on evolution of great apes", Nature, 365:543-545.

URiel".;!

35

(a) Edey

şi

]ohanson, p. 353 (nota 14c); (b) ]ohanson, D.

c.,

şi

,\JUJ·J. :\. 1{'lllJ

Edey, M. A., 1981,

Lucy: 1he Beginnings ofHumankind, New York, Simon & Schuster, p. 286.

Leakey şi Lewin, p. 110 (nota 31a). Aitken, M. J., Stringer, C. B., şi Mellars, P. A. (ed.), 1993, 1he Origin ofModern Humans and the Impact ofChronometric Dating, Princeton, New]ersey, Princeton University Press. 38 Edey şi ]ohanson, p. 355-368 (nota 14c). 39 De exemplu, Patterson, c., Williams, D. M., şi Humphries, c.]., 1993, "Congruence between molecular and morphological phylogenies" ,Annual Review ofEcology and Systematics, 24:153-188 . .w De exemplu, D. T. Gish ([a] 1985 Evolution: 7he Challenge of the Fossil Record, El Cajon, California, Creation-Life Publishers, p. 130-206) trage linia, în general, deasupra lui Homo erectus, în timp ce M. L. Lubenow ([b] nota 26, p. 162) include unele tipuri de Homo habilis, iar A. W. Mehlert ([c] 1992",A review of the present status of some alleged early hominids", Creation Ex Nihilo TechnicalJournal, 6:10-41) aparent îl plasează pe Homo erectus alături de om. 41 Geneza 5; 7:11-13. 42 Estimările privind numărul de neuroni din creier variază extrem de mult. Cerebelul conţine mult mai mulţi neuroni decât creierul mare. Pentru detalii cu privire la aceste estimări, vezi Williams, P. L., Warwick, R., Dyson, M., şi Bannister, L. H. (ed.), 1989, Gray's anatomy, ed. a 37-a, Edinburgh/LondralNew York, Churchill Livingstone, p. 968, 972, 1043. Cifrele date de ei sugerează că în cerebel ar fi în jur de 300 de miliarde de neuroni. 4.1 Davidson, c., 1993,,,1 process therefore I am", New Scientist ( 27 martie) p. 22-26. 44 (a) Calvin, W. H., 1994, "The emergence of intelligence", Scientific American, 271: 101-107; (b) Penrose, R., 1994, Shadows of the Mind: A Search for the Missing Science of Consciousness, Oxford/New YorkIMeibourne, Oxford University Press. 45 Putem face referire aici la dezbaterea privind evoluţia altruismului prin selecţia pe bază de rudenie, care oferă o bază evoluţionistă pentru altruism, dar care tinde să nege existenţa liberului arbitru. Pentru unele discuţii recente, vezi: (a) Barbour, 1. G., 1990, Religion in an Age of Science. 1he Gi.fford Lectures 1989-1990, voI. 1, San FranciscolNew York, Harper & Row, p. 192-194; (b) Brand, L. R., Carter, R. L., 1992,,,Sociobiology: the evolution theory's answer to altruistic behavior", Origins, 19:54-71: (c) Dawkins, R., 1989, 1he Se!fish Gene, ed. nouă, Oxford! New York, Oxford University Press, p. 189-233; (d) Maynard Smith,J., 1988, Did Darwin Get It Right? Essays on Games, Sex, and Evolution, New York/Londra, Chapman & Hall, p. 86-92; (e) Peacocke, A. R., 1986, God and the New Biology, San Francisco/CambridgelNew York, Harper & Row, p. 108-115. 46 (a) Lewin, R., 1991",Look who's talking now",New Scientist (27 aprilie), p. 49-52; (b) Seyfarth, R., şi Cheney, 0., 1992,,,lnside the mind of a monkey",New Scientist (4 ianuarie), p. 25-29. 47 Edey şi ]ohanson, p. 371-390 (nota 14c). 48 Maynard Smith, p. 94 (nota 45d). 49 Darwin, F. (ed.), 1887-1888, 1he Lift and Letters ofCharles Darwin, voI. 2, Londra, ]ohn Murray, p. 296. 50 Pentru unele explicaţii propuse care nu abordează complexitatea specifică necesară pentru complicatele tipare de gândire etc., vezi: (a) Lee, D., şi Malpeli, ]. G., 1994, "Global form and singularity: modeling the blind spot's role in lateral geniculate morphogenesis", Science, 263:1292-1294; (b) Stryker, M. P., 1994, "Precise development from imprecise rules", Science, 263:1244,1245. SI Diagramele sunt preluate din Edey şi ]ohanson, p. 367 (nota 14c). 36

37

135

CAPITOLUL

8

ALTE ÎNTREBĂRI DE BIOLOGIE

Totul dintr-un ou. [William Warveyl}

M

inunile biologiei sunt aproape rară sfârşit. Oamenii de ştiinţă au descoperit acum că un limbric minuscul are 100 de milioane de perechi de baze nuc1eotide în ADN-ul fiecărei celule. Acest ADN dirijează o largă varietate de procese care-i permit viermelui să fie "viu". Informaţii similare au apărut şi continuă să apară în dreptul foarte multor organisme, fapt care este şi fascinant, şi năucitor, ca să nu spunem mai mult. Perioada de "diversitate" a gândirii evoluţioniste, la care s-a făcut referire în capitolul 5, se datorează în parte progreselor remarcabile care s-au făcut în domeniul biologiei moleculare. Nu este o exagerare să afirmăm că aceste descoperiri au deschis perspective vaste şi importante în biologie, a căror existenţă ne era necunoscută cu câţiva ani în urmă. În acest capitol, vom discuta câteva subiecte din domeniul biologi ei, începând cu unele întrebări care s-au născut în perioada de diversitate a gândirii evoluţioniste. Vom continua cu o sumară analiză a unora dintre noile descoperiri complexe şi apoi vom examina schimbările pe care astfel de probleme şi descoperiri le-au produs în gândirea unor evoluţionişti. Do

\l R I ( ; 1'\ 1 .\ 1<11

1

\. I~ (11 II

TRADITIONALISTII SI CLADISTII , " , Evoluţia presupune că toate organismele vii sunt înrudite. Pornind, la origine, de la o formă de viaţă simplă şi trecând prin schimbări care au loc pe parcursul a miliarde de ani, organismele au evoluat, ajungându-se la varietatea din zilele noastre. Pe măsură ce organismele au evoluat în forme din ce în ce mai complexe, numărul speciilor a crescut şi el. Se presupune că o specie originară a produs o varietate de specii, care, la rândullor, au produs şi mai multe specii ş.a.m.d. Acest proces repetat a produs arborele evoluţionist tipic, cu speciile originare aflate la bază (trunchi), tipurile mai avansate formând ramurile, iar speciile actuale constituind "frunzele" arborelui (Figura 11.1). Modul de aranjare a ramurilor în arborele evoluţionist poate varia considerabil, Întrucât foarte puţine specii au caracteristicile corespunzătoare pentru a reprezenta trunchiul ori ramurile. Pentru că strămoşii plauzibili sunt atât de rari, ipotezele privind relaţiile evolutive pot varia destul de mult. Metoda evoluţionistă tradiţională este de a stabili relaţii prin analizarea asemănărilor globale dintre organisme. Cu cât este mai mare asemănarea dintre nişte organisme, cu atât mai recent se presupune că au evoluat unele din altele. Unii sistematicieni (cei care clasifică organismele în conformitate cu presupusele relaţii evolutive dintre ele) atribuie caracteristicilor valori cantitative şi calculează un indice de asemănare. Procesul de selectare a caracteristicilor care să fie evaluate şi de determinare a importanţei fiecărei caracteristici este destul de subiectiv. Ernst Mayr, un evoluţionist tradiţionalist important de la Harvard, subliniază faptul că clasificarea organismelor este un fel de "artă"2. Lipsa rigorii şi a obiectivităţii a stimulat o altă abordare faţă de sistematică, numită cladistică, termen care nu este bine definit. Cladiştii, care au fost extrem de influenţi, argumentează că asemănările generale spun puţine despre evoluţie, deoarece se pot aplica multor căi de evoluţie. Ei consideră că numai asemănările unice împărtăşite (sinapomorfiile) sunt importante pentru stabilirea relaţiilor, dar acestea sunt rare şi unii cladişti cred că nu pot fi niciodată siguri de relaţiile evolutive. Controversa dintre cladişti şi tradiţionalişti este ilustrată de afirmaţia unui cladist de frunte, Norman Platnick, care studiază păianjenii la Muzeul American de Istorie Naturală: "Biologii evoluţionişti au de facut o alegere: fie suntem de acord cu Mayr că elementul esenţial îl constituie explicaţiile narative şi continuăm să rămânem despărţiţi de restul biologiei Într-o arie ghidată doar de autoritate şi de consens, fie insistăm ca, acolo unde este posibil, explicaţiile noastre să fie testabile şi potenţial falsificabile şi ca biologia evoluţionistă să se alăture iarăşi comunităţii ştiinţifice Iărgite."3

\37

~'\i'!·l()!.ll.,'\

,\1']-'- 1~
j:l(lj(l(,!1. f

Cladiştii

cred în evoluţie, dar pentru ei poate fi mai mult o chestiune de decât de afirmare categorică 4 • Pe ei îi preocupă în special descoperirea unor caracteristici verificabile, importante pentru stabilirea relaţiilor dintre organisme. credinţă

GRADUALISTII SI PUNCTUALISTII

,

"

Observaţiile

natură indică faptul că până şi speciile strâns înrutipuri de lăcuste verzi, pot fi foarte diferite între ele. Neodarwiniştii propun ideea că un proces lent şi treptat de schimbări minore produce, în cele din urmă, noi forme distincte. Această schimbare lentă este cunoscută sub numele de gradualism. Pe măsură ce schimbările se acumulează, grupurile diverg, creându-se un spaţiu din ce în ce mai mare între ele. Singurul loc în care s-ar putea găsi din abundenţă forme intermediare este în mărturiile fosile ale vietii , din trecut, însă si , fosilele prezintă acelaşi tipar de discontinuitate. Lipsa aceasta de dovezi a fost atribuită adesea caracterului incomplet al datelor fosile, cauzat de faptul că fosilele necesare nu s-au păstrat ori nu s-au descoperit. În 1972, doi paleontologi importanţi, Niles Eldredge, de la Muzeul American de Istorie Naturală, şi Stephen Jay Gould, de la Harvard, au propus o explicaţie diferită pentru discontinuităţile dintre fosile 5 • Ei au sugerat că evoluţia se produce într-un ritm neregulat, cu lungi perioade de stabilitate între perioade de schimbări rapide. I-au dat acestui nou concept numele de "echilibru întrerupt", întreruperea referindu-se la schimbări, iar echilibrul - la perioadele de stabilitate. Propunerea a "declanşat o dezbatere neobişnuit de aprinsă"6, care continuă şi astăzi. Ideea, numită - uneori cu afecţiune, alteori într-un spirit cu totul diferit! - "punk eck" [de la "punctuated equilibrium" în engleză - n.r.], susţine că schimbările evolutive importante nu se petrec în populaţii numeroase. Dacă, dintr-un motiv anume, un mic grup de indivizi ajunge să fie izolat, evoluţia ar trebui să aibă loc mai rapid, fiindcă schimbările pot dobândi un caracter stabil mai rapid în populaţiile mici. Prin urmare, formele intermediare sunt arareori conservate ca fosile, deoarece au existat relativ puţine astfel de forme. Conceptul echilibrului întrerupt nu rezolvă problema mai serioasă cu care se confruntă evoluţionismul, şi anume absenţa unor serii întregi de forme intermediare între principalele grupuri mari de organisme fosile ori viF. Acest concept se aplică la nivel de specie. Nu abordează problema critică a găsirii unui mecanism de evoluţie capabil să producă clase, încrengături şi diviziuni noi.

dite, cum ar fi

din

două

SELECTIONISTII SI NEUTRALISTII , " , Probabil cel mai sever conflict din perioada de diversitate în gândirea evoluţionistă a avut loc între selecţionişti şi neutralişti şi ne aminteş­ te de vechea dezbatere asupra derivei genetice, dezbatere care a căpă­ tat amploare la începutul perioadei de sinteză modernă. Selecţioniştii accentuează importanţa selecţiei naturale. Neutraliştii cred că evoluţia avansează în principal prin mutaţii neutre, care nu sunt selectate de mediul înconjurător. Ei cred că schimbările evolutive majore se produc prin acumularea unor astfel de mutaţii neutre 8 • Într-un articol din 1968 din revista Nature 9 , Motoo Kimura a accentuat importanţa mutaţiilor neutre. La scurt timp, ideea a primit susţinere din partea altor doi biologi moleculari, J ack Lester King şi Thomas H.Jukes, care au publicat un articol în revista Science lO • Selecţioniştii, incapabili să conceapă o mutaţie genetică care să nu aibă nicio semnificaţie evolutivă, fie ea pozitivă ori negativă, au criticat virulent noul concept. De atunci, s-au formulat o mulţime de conjecturi, atât în favoarea conceptului, cât şi împotriva lui. Controversa poate fi înţeleasă mai bine din perspectiva noilor tehnici ale biologiei moleculare, care le permit oamenilor de ştiinţă să determine secvenţa specifică de baze nucleotide care compun genele. Aceste informaţii şi modificările genetice observate nu se reflectă întotdeauna în alcătuirea fizică a organismului, prin urmare, nu e necesar ca ele să fie influenţate de mediul înconjurător, aşa cum ar fi de aşteptat în cazul selecţiei naturale. Astfel de modificări genetice se potrivesc mai bine modelului unei mutatii , neutre. S-au ridicat întrebări si , în legătură cu cât de importante sunt pentru supravieţuire schimbările minore (adică încă un perişor pe corpul unei muşte). Neutraliştii, care nu resping întru totul selecţia naturală, afirmă că modificările neutre se răs­ pândesc prin deriva aleatorie a genelor într-o populaţie. De cealaltă parte, selecţioniştii se îndoiesc că acest proces poate produce modificări semnificative fără ajutorul selecţiei naturale. Problema rămâne nerezolvată.

CEASUL MOLECULAR EVOLUTIV Dacă discuţia dintre selecţionişti şi neutralişti pare să fie în principal un conflict intern în sânul comunităţii evoluţioniste, există un aspect cu implicaţii importante pentru evoluţie şi creaţie: problema ceasului molecular evolutiv. Chiar înainte ca teoria neutră să fi fost postulată, se sugerase că,

139

GRUPE PRIMATE

Omul Maimuţa

10

41

12 11 10 9 10

42 41 41 41 42

curcanul Pinguinii Raţa Peching Porumbelul

13 13 11 12

41 40 41 41

Ţestoasa-clămpănitoare Şarpele-eu-clopoţei

14 13

44 44

AMFIBIENI

Broasca-bou

17

43

PEŞTI

Tonul

20 20 17

43 41 42

REPTILE

PăIămida

Crapul

Muscul~a-de-oţet

27 25 29 29

42 42

Fasolea-mung Susanul Ricinul Floarea-soarelui Grâul

40 35 37 38 38

45

Candida kruses Debaryomyces kloeckeri Drojdie uscată

44

41 41

25 27 O

MUCEGAI

Neurospora crassa

44

38

BACTERII

Rhodospirillum rubrum c,

65

69

INSECTE

Porcul. bovinele, oaia Calul Câinele

Găina,

45 45

PEŞTI

ALTELE

pASĂRI

B

23 19

41 41

MAMIFERE

Iepurele Cangurul

A Câinele-de-mare Lampreta

B

O rhesus

Balena-cenuşie

GRUPE

A

Viermele-şurub

(musca adultă) Viermele-de-mătase (molia adultă)

44

42

Viermele-cu-com-{je-tutun (molia adultă) PLANTE

DROJDII

44

42 43 42

Tabelul 8.1. Diferenţa de procentaj între secvenţa de aminoacizi din enzima citocrom c în comparaţie cu omul (coloana A) şi cu drojdia (coloana B)62 .

în ADN, schimbările s-ar putea produce într-un ritm mai mult sau mai constant, ceea ce ar face ca tiparul diferenţierii proteinelor produse de ADN să reflecte schimbările evolutive produse de-a lungul timpului l1 • Au fost observate unele exemple în care diferenţele dintre organisme păreau să formeze un tipar corespunzător celui aşteptat de la nişte relaţii de evoluţie. Ceasul molecular evolutiv se bazează pe supoziţia că moleculele mari (biopolimerii) se schimbă continuu în timp; prin urmare, cu cât sunt mai mari diferenţele observate, cu atât mai lung este timpul necesar diferenţie­ rii de un strămoş evolutiv comun. Tabelul 8.1, coloana A, compară, pentru o varietate de organisme, procentele în ce priveşte diferenţa de aminoacizi din enzima omniprezentă citocrom c. Citocromul c funcţionează în transportul de electroni în timpul eliberării de energie chimică din celulă. Se poate vedea o creştere generală a diferenţei când se compară omul cu organismele din ce în ce mai simple, despre care se presupune că ar fi avut o evoluţie divergentă din ce în ce mai devreme. Coloana B arată diferenţele uniforme dintre alte organisme şi celulele de drojdie, despre care se consideră că au evoluat foarte devreme. Această constanţă a fost interpretată ca indiciu al unui ceas molecular extrem de uniform, pe baza căruia timpul scurs de la divergenţă poate fi estimat din gradul de diferenţă moleculară. Citocromul c este considerat a fi unul dintre cele mai bune ceasuri. Această puţin

I.tO

ORIC!;-\! -

,\PIFL '\. ROTll

dovadă este folosită adesea în manualele de biologie şi de evoluţie în sprijinul teoriei generale a evoluţiei, însă este posibil ca datele să nu reflecte deloc o evoluţie, ci să reprezinte factori biologi ci care să aibă legătură cu gradul de complexitate al diverselor organisme. Există câteva întrebări legate de ipoteza ceasului molecular. Oamenii de ştiinţă nu sunt siguri cu privire la efectul mutaţiilor neutre, tipul de mutaţii care este cel mai satisfăcător pentru ceasul molecular. Dacă modificările nu sunt neutre sau sunt doar aproape neutre, atunci nu avem o bază teoretică pentru ceasul molecular. Schimbările non-neutre controlate de selecţia naturală nu ar funcţiona ca un ceas; ele ar reflecta influenţele de mediu, nu de timp. S-au ridicat o serie de probleme privind ceasul molecular, multe născute din controversa dintre selecţionişti şi neutralişti, în care ultimii se pronunţă mai mult în favoarea ceasului. Deşi în unele studii ale variaţiei citocromului c s-au obţinut rezultate care concordă cu ceasul molecular, în alte cazuri, ratele schimbărilor variază de până la 10 ori. Enzima superoxid-dismutază, ce atenuează toxicitatea oxigenului în majoritatea organismelor vii, este cunoscută pentru faptul că dă rezultate neregulate ale ceasului molecular. În cazul pongidelor şi al oamenilor, rezultatele sunt interpretate ca indicând o încetinire considerabilă a ceasului 14 • Din cauza unor astfel de diferenţe, ceasul molecular a fost considerat "episodic"15, adică are perioade în care rata schimbărilor este mai lentă şi perioade în care este mai rapidă. Tabelul 8.2 compară diferenţele de secvenţă ale aminoacizilor din hormonul insulină la vertebra te; acest hormon este folosit pentru controlul nivelului glicemiei. Conform ipotezei ceasului molecular, toate rozătoarele ar trebui să aibă aproximativ aceeaşi diferenţă în raport cu oamenii, întrucât strămoşii lor ar fi evoluat unii din alţii în acelaşi timp. În mod clar însă, nu aşa stau lucrurile. Oamenii diferă de şoarecele de casă cu 8%, dar de coypu (un rozător din America de Sud) cu 38%. Această din urmă cifră este chiar mai mare decât diferenţa înregistrată între oameni şi câteva tipuri de peşti. În alte comparaţii ale acestui hormon 16 , diferenţa dintre un şoarece şi un cobai (35%), care se presupune că sunt strâns înrudiţi, este mai mare decât cea dintre un şoarece şi o balenă (12%), dintre un om şi un şarpe-cu-clopoţei (24%), dintre o găină şi o pălămidă (16%) sau dintre multe alte organisme înrudite mai de departe. O multitudine de inconsecvenţe similare au fost înregistrate în literatura şti­ inţifică 17 • Există puţine dovezi ale unei rate constante de schimbare pe baza căreia să fie stabilit ceasul molecular. Având în vedere curiozităţile pe care tocmai le-am observat, nu ar trebui să ne surprindă că, atunci când comparăm secvenţele de aminoacizi ale diferitelor tipuri de proteine, ajungem la rezulta-

l-ll

te evolutive diferite. Un astfel de test, care a comparat relaţia evolutivă dintre mai multe ordine de mamifere pe baza secvenţelor de aminoacizi a patru tipuri diferite de proteine, a dat ca rezultat "o lipsă generală de congruenţă" între cele patru proteine folosite şi doar o "congruenţă moderată" în cazul relaţiilor bazate pe forma generală (morfologia) a diverselor organisme 18 • Aşa-numitele "fosile vii" prezintă o altă enigmă pentru ipoteza ceasului molecular. "Fosilele vii" sunt specii extrem de asemănătoare cu strămoşii fosili care se presupune că ar fi trăit cu sute de milioane de ani înainte. Un exemplu este crabul-potcoavă comun 19 , de pe coasta de est a Americii de Nord. Acesta pare aproape identic cu omologi fosili despre care se presupune că ar fi trăit cu cel puţin 200 de milioane de ani mai devreme. Ar putea oare mutaţiile să se acumuleze continuu timp de 200 de milioane de ani rară să afecteze vizibil organismul respectiv? Datele din Tabelul 8.1, coloana B, sunt atât de uniforme, încât ridică alte întrebări despre ceasul molecular, atunci când sunt abordate într-un context evoluţionist şi când se ţine cont şi de alte considerente biologice. Cum ar putea aceste rezultate să fie atât de uniforme, când, aşa cum s-a mentionat mai sus, cercetările au arătat că ceasul citocromului c este atât , de variabil? Întrucât schimbările din proteine (care au la bază schimbări în ADN) au loc de regulă în momentul diviziunii celulare, este oare posibil să se fi menţinut o rată atât de constantă a mutaţiilor de-a lungul tuturor căilor de evoluţie, pentru toate tipurile de plante şi animale? Este dificil de imaginat o astfel de situaţie, având în vedere că, uneori, reproducerea se face sexuat, alteori asexuat; unele căi de evoluţie ar implica ORGANISMUL

% DIFERENŢE

ORGANISMUL

% DIFERENŢE

Omul

O

Găina şi

Iepurele

2

Raţa

Şoarecele-spinos

4

Şarpele-eu-clopoţei

24

Şoarecele

8

Opsamustau

34

Cobaiul

35

Codul

31

Coypu

38

Peştele-undiţar

29

Elefantul

4

Tonul

29

Oaia

8

PăIămida

22

Caşalotul

6

Myxine glutinosa

37

curcanul

14 12

Tabelul 8.2. Diferenţele de procentaj ale secvenţei de aminoacizi din hormonul insulină între diverse organisme în comparaţie cu omul 63 •

1-42

în principal animale cu sânge cald, altele - doar animale cu sânge rece; unele specii se reproduc foarte rapid, altele - foarte lent. Astfel de rezultate uniforme pentru căi de evoluţie atât de diferite ridică întrebări şi în ce priveşte supoziţiile pe care se bazează ipoteza ceasului molecular, sugerând că ar trebui să căutăm explicaţii alternative. Până nu aflăm mai multe despre ceea ce face ca ceasul să funcţioneze - dacă într-adevăr există un astfel de ceas -, este necesar să fim precauţi. Roger Lewin a rezumat statutul ipotezei ceasului molecular într-un articol intitulat "Ceasul molecular în criză de timp". El conchide că una dintre constantele care încep să se consolideze cu privire la tică­ itul ceasului molecular pare să fie variabilitatea ritmului acestui ticăitl°. Siegfried Scherer, biolog de la Universitatea din Konstanz, ajunge la concluzia că "ipoteza ceasului molecular proteic ar trebui să fie respinsă"21, iar biologulJeffPalmer, de la Universitatea Indiana, afirmă că "totul se bazează pe supoziţia că ceasul molecular este constant, dar cu cât examinăm mai îndeaproape schimbările moleculare, cu atât găsim mai multe dovezi că nu este astfel"22. Doi biologi moleculari, Lisa Vawter şi Wesley Brown, sunt şi ei categorici, propunând ,,0 respingere fermă a unei ipoteze generalizate a ceasului molecular"23.

COMPLEXITATEA SCOASĂ LA IVEALĂ DE BIOLOGIA MOLECULARĂ

o multitudine de descoperiri recente din biologia moleculară au contribuit la diversificarea gândirii evoluţioniste. Acestea descoperă caracteristici care erau de neconceput în urmă cu 30 de ani. Multe mistere ale sistemelor genetice uimesc imaginaţia atât a evoluţioniştilor, cât şi a creaţioniştilor. De ce ar trebui ca o secvenţă de doar câteva baze nucleotide să se repete de circa 100000 de ori în mijlocul unui cromozom al musculiţei-de-oţet? Care este funcţia cantităţii mari de ADN necodant, sau repetitiv, care se găseşte în toate organismele, cu excepţia celor mai simple? La oameni, e posibil ca acesta să reprezinte până la 97% din ADN. Cei care presupun că reprezintă vreun tip de rest genetic dintr-un trecut evolutiv îl numesc "junk ADN". Pseudogenele sunt alt tip de secvenţă de ADN aparent necodant. Par să fie similare genelor funcţionale, dar au porţiuni care, aparent, împiedică funcţionarea lor normală 24 . Nu suntem însă siguri că aceste secvenţe necodante chiar sunt nefuncţionale. Există sugestii cum că acest "junk ADN" este funcţional, iar termenul este în prezent respins de Ion

CII'lTtlIXI

~ -

,\1'1

E

i0:

I I
oamenii de ştiinţă. Unii evoluţionişti se întreabă care este motivul pentru care supravieţuieşte într-o manieră atât de "pură" dacă nu are nicio funcţie; ar fi de aşteptat ca mutaţiile să îl modifice. Alţii au propus existenţa unei funcţii a ADN-ului neco dant, inclusiv un limbaj ascuns 25 • Vechea idee că genele sunt înşirate în lungi lanţuri de ADN şi că, din când în când, suferă mutaţii şi produc în cele din urmă organisme noi este departe de ceea ce se descoperă în realitate. În schimb, genele par să fie organizate în sisteme complexe ce interacţionează între ele, inclusiv în unele mecanisme de feedback care ar fi dificil de dezvoltat printr-un proces evolutiv treptat şi aleatoriu, din cauza lipsei de valoare de supravieţuire a schimbărilor până când sistemul nu ar fi pe deplin funcţional. Iată mai jos câteva exemple. 1. Codul genetic. Descoperirea codului genetic a arătat cum combinarea a patru tipuri diferite de baze nucleotide în unităţi de cod a câte trei baze fiecare pe lanţul ADN (Figura 4.1) poate dicta ordinea fiecăruia dintre cele 20 de tipuri diferite de aminoacizi care formează o proteină. Informaţiile din ADN care se găsesc în nucleul unei celule sunt folosite pentru a produce mii de proteine diferite printr-un complex proces codat. Cum poate un proces evolutiv aleatoriu să producă un sistem codat? Sistemul necesită nu numai informaţii codate complicate, dar şi un sistem de citire a codului; altfel, nu se va realiza nimic. 2. Sistemul de control al genelor. Procesul de producere a proteinelor din informaţiile pe care le conţin genele este complex şi extrem de reglementat. Genele trebuie să fie pornite şi oprite după cum este necesar. S-au descoperit diverse mecanisme de control al genelor, unele reprimând genele, altele activându-Ie; unele gene au mai multe mecanisme de control. Sistemul ,,Lac operon", descoperit într-o bacterie comună, a devenit un exemplu clasic de sistem de control al genelor2 7, care reglementează producerea a trei enzime folosite în metabolizarea lactozei. Cele trei enzime sunt codate una lângă cealaltă pe lanţul de ADN. Patru regiuni speciale de ADN codat, necesar pentru reglementarea şi producerea enzimelor în funcţie de nevoile organismului, precedă codurile. Acest tip fundamental de sistem şi sistemele regulatoare mai complexe apar şi în organismele superioare28 • Este clar că există foarte multe schimbări chimice în celule, iar acestea au sisteme complexe de control. 3. Sisteme de corecţie a erorilor. În organismele pluricelulare, în procesul normal de întreţinere şi reparare sunt produse multe celule noi. Întrucât fiecare celulă se divide, sunt copiate milioane până la miliarde de baze nucleotide. La om, ori de câte ori se formează ADN pentru o celulă nouă, se reproduc peste 3 miliarde de perechi de baze nucleotide. În procesul de copiere a acestei informaţii, pot apărea destul de frecvent erori. Dacă unele dintre

ele par să nu afecteze cu nimic organismul, altele pot fi fatale. Rata de eroare rară intervenţia enzimelor editoare poate fi de până la 1%, ceea ce ar avea ca rezultat miliarde de erori pentru fiecare diviziune celulară. Din fericire, există sisteme eficiente care împiedică acest lucru. Aceste mecanisme complicate pot îmbunătăţi de milioane de ori precizia procesului de copiere, astfel încât rămân foarte puţine erorj29. Aceste elegante sisteme de corectare caută erorile şi corectează orice secţiune eronată de ADN. La bacteria Escherichia coli, s-au identificat cel puţin 15 enzime implicate în repararea ADN-ului, şi încă mai avem multe de învăţat despre aceste sisteme3o . Din perspectivă evoluţionistă, se ridică anumite întrebări atunci când luăm în considerare acest sistem de corectare a ADN-ului. De exemplu, cum ar putea un sistem predispus la erori să fie suficient de consecvent, încât să permită evoluţia unui mecanism de autocorectare? Această dificultate a fost descrisă drept ,,0 problemă nerezolvată în biologia teoretică"3!. Pe măsură ce studiază ADN-ul, oamenii de ştiinţă descoperă o mulţi­ me de funcţii specializate, care copiază, taie, lipesc, editează, mută şi inversează ADN-ul. Vechea idee a unui tipar simplu de ADN care dictează dezvoltarea şi funcţionarea organismelor este înlocuit de conceptul unui ADN "fluid", cu capacităţi de programare. J. A. Shapiro, de la Universitatea din Chicago, reflectă ideile mai noi atunci când afirmă: "Trebuie să concepem genomii [ADN-ul] în termenii unor sisteme de prelucrare a informaţiilor."32 Mai departe, subliniază ideea că "multe (probabil cele mai multe) modificări ale ADN-ului nu se datorează unor evenimente chimice întâmplătoare sau unor erori de copiere, ci rezultă mai degrabă din acţiu­ nea unor sisteme biochimice extrem de sofisticate, care pot fi concepute ca nişte funcţii de reprogramare a genomului [ADN-ului]". În biologia moleculară, căutarea adevărului este de-abia la început.

CONCEPTE EVOLUTIONISTE EXTRAORDINARE , Perioada de diversitate în gândire a evoluţionistă nu a generat doar varietatea obisnuită de idei si " conflicte. Esecul de a găsi explicatii , convingătoare pentru dezvoltarea evolutivă a stimulat unele sugestii neobişnuite. Voi menţiona doar trei exemple. În Anglia, chimistulJames Lovelock a promulgat ipoteza Gaia. Lynn Margulis, distins biolog de la Universitatea din Boston, l-a susţinut puternic. Ideea a dobândit o popularitate semnificativă, dar nu printre evoluţioniştii clasici. Gaia este ideea că întreaga planetă este un organism viu, în care viaţa interacţionează armonios cu Pământul neînsufleţit, ca )

l',\;'l

j

()Lt'l. S

,\11-1' j\, i'I~FI'; \1-<1 ]-~ll)1 ti(,]l'l

un întreg corelat33 . Gaia implică mai degrabă un proces simbiotic, în care organismele cooperează, nu concurează pentru supravieţuire. În sprijinul acestui nou concept, Margulis afirmă că neodarwinismul "trebuie să fie respins şi considerat o sectă religioasă măruntă din secolul al XX-lea, din sânul extrem de răspânditei religii a biologiei anglo-saxone"34. Christopher Wills, de la filiala din San Diego a Universităţii din California, a propus ideea că genele au evoluat în direcţia unei abilităţi tot mai crescute de autoîmbunătăţire 35 . Deşi porneşte de la o perspectivă ştiinţifică tradiţională, Wills afirmă că unele dintre sistemele complexe ale organismelor avansate sunt rezultatul faptului că genele dezvoltă "înţelepciunea" de a gestiona funcţii mai complexe pe măsură ce evoluţia progresează. El oferă puţine dovezi convingătoare, dar se bazează pe o multitudine de exemple care indică faptul că organismele avansate au mecanisme genetice extrem de integrate. Deşi sistemele vii sunt incontestabil extrem de complexe, presupunerea că această "înţelepciune" s-a dezvoltat de la sine nu prea se susţine. Pe aceeaşi linie de gândire sunt şi studiile computerizate care încearcă să descopere modul în care s-ar fi putut organiza viaţa. După cum menţionam mai SUS 36 , a doua lege a termodinamicii sugerează că în univers există o tendinţă inexorabilă către dezordine. Evoluţia sugerează opusul, iar studiile respective încearcă să explice acest lucru 3? În scopul acesta, cercetătorul creează pe computer o lume biologică virtuală. Viruşii informatici obisnuiti , , contin , unele elemente ale acestei "vieti , artificiale". Sunt adăugate programe care să observe efectele factorilor simulaţi, cum ar fi variabilitatea, concurenţa şi selecţia naturală. Se speră că astfel de studii vor putea explica autoorganizarea care este de aşteptat în cazul evoluţiei. Studiile au un oarecare succes, dar există mulţi factori care complică lucrurile, chiar şi în acest "univers de siliciu" simplificat. Cercetarea s-a concentrat în jurul Institutului Santa Fe, din New Mexico, SUA, dar există specialişti şi în alte câteva centre de cercetare. Tema dominantă este problema originii complexităţii, care este studiată într-o perspectivă largă, incluzând evoluţia, ecologia, sistemele umane şi Gaia. Se caută un tip de explicaţie universală pentru apariţia complexităţii. Există un anume consens că această complexitate se dezvoltă la "frontierele haosului", ceea ce se bazează pe faptul că sistemele extrem de ordonate şi stabile, cum ar fi cristalele, urmează un tipar stabilit şi nu generează nimic nou. Pe de altă parte, sistemele complet haotice, cum ar fi un gaz încălzit, sunt mult prea amestecate şi lipsite de formă pentru a fi semnificative. Prin urmare, sistemele complexe ar trebui să se dezvolte între aceste două extreme, la frontierele haosului. 146

Activitatea institutului a fost criticată din mai multe perspective. Speranunei explicaţii universale pentru complexitate pălesc38 . Unii biologi cred că selecţia naturală este suficientă pentru a explica complexitatea, nemaifiind necesare alte explicaţiP9. Alţii îşi exprimă îngrijorarea că simplificarea ne-ar putea ajuta să înţelegem, dar ar trebui să sacrificăm conformitatea cu realitatea.JO. Un evoluţionist important,John Maynard Smith, caracterizează acest tip de viaţă artificială drept ,,0 ştiinţă în principal rară fapte"41, în timp ce ecologul Robert May consideră activitatea institutului "interesantă din punct de vedere matematic, dar Iară valoare din punct de vedere biologic"42 . Una dintre cele mai serioase critici vine dintr-o perspectivă logică, subliniindu-se că "verificarea şi validarea modelelor numerice ale sistemelor naturale este imposibilă, deoarece sistemele naturale complexe nu sunt niciodată închise"43. Nu putem fi niciodată siguri că avem toate informaţiile. O abordare diferită vine din partea celebrului zoolog francez Pierre Grasse, care a scris un volum instructiv, intitulat L'ivolution du vivant [Evoluţia organismelor vii]44. Grasse, fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe şi editor al unui tratat de zoologie în 35 de volume, este pe deplin familiarizat cu organismele vii. El este extrem de critic la adresa unora din conceptele evoluţioniste actuale şi neagă în mod categoric puterea mutaţiei şi a selecţiei în evoluţie. Pentru a trece peste întreruperile dintre grupele majore de organisme, el sugerează existenţa unor gene speciale şi a unei activităţi biochimice speciale, dar este de acord că evoluţia este un mister despre care se ştiu, sau se pot şti, puţine. El conchide afirmând: "Poate că, în această arie, biologia nu poate merge mai departe: restul este metafizică."4s ţele

ÎNCOTRO SE

ÎNDREAPTĂ

EVOLUTIA? ,

În ultimii câţiva ani, a apărut un potop de cărţi care critică teoria evoluţionistă, multe dintre ele scrise de autori care fie cred în evoluţie, fie cel puţin nu cred în creaţie. Iată mai jos câteva exemple. 1. Michael Behe, Darwin's Black Box: Ihe Biochemical Challenge to Evolution [Cutia neagră a lui Darwin: provocarea biochimiei la adresa evoluţiei]46. Acest biochimist de la Universitatea Leigh, care nu este creaţionist - în mod cert nu creaţionist în accepţia tradiţională a termenului -, oferă multe exemple a ceea ce el numeşte "complexitate ireductibnă", despre care crede că nu ar fi putut apărea printr-un proces aleatoriu. 2. Francis Crick, Lift Itself: Its Origin and Nature [Viaţa în sine: originea şi natura ei]47. Acest laureat al Premiului Nobel atrage atenţia că problemele privind originea vieţii pe Pământ sunt atât de mari, încât 147

aceasta trebuie să-~i fi avut originea în alt loc din univers şi să fi fost apoi transferată aici. 3. Michael Denton, Evolution: A 7heory in Crisis [Evoluţia: o teorie în criză]48. Acest microbiolog australian respinge uşor creaţia, considerând-o mit, însă afirmă: "În ultimă instanţă, teoria darwinistă a evoluţiei nu este nici mai mult, nici mai puţin decât marele mit cosmogenic al secolului al XX-lea. "49 4. Francis Hitching, 7he Neck of the Giraffe: Where Darwin Went Wrong [GâtuI girafei: unde a greşit Darwin]5°. Hitching respinge creaţia, dar ridică multe probleme serioase pentru evoluţie. 5. Mae-Wan Ho şi Peter Saunders, Beyond Neo-Darwinism An Introduction to the New Evolutionary Paradigm [Dincolo de neodarwinism o introducere la noua paradigmă evoluţionistă]51. Aceşti doi academicieni din Anglia, ambii evoluţionişti, subliniază că "toate semnele indică faptul că teoria evoluţiei trece printr-o criză şi că o schimbare este pe punctul de a avea loc"52. 6. S0ren L0vtrup, "Darwinism: 7he Refutation ofa Myth [Darwinismul: respingerea unui mit]53. Acest embriolog suedez, care crede într-o formă de evoluţie prin paşi mari, afirmă: "Eu cred că, într-o zi, mitul darwinist va fi clasificat drept cea mai mare înşelătorie din istoria ştiinţei. Atunci când se va întâmpla acest lucru, mulţi vor întreba: Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva?"54 7. Mark Ridley, 7he Problems of Evolution [Problemele evoluţiei]55. Acest evoluţionist de la Universitatea din Oxford pune câteva întrebări privind evoluţia, dintre care pe unele le consideră minore, iar pe altele, cum ar fi modul în care au loc schimbările evolutive majore, le consideră categoric problematice. 8. Robert Shapiro, Origins: A Skeptic's Guide to the Creation of Life on Earth [Origini: ghidul scepticului în ce priveşte crearea vieţii pe Pământ]56. Acest chimist remarcabil de la Universitatea din New York ridică multe probleme legate de evoluţie. El îşi afirmă credinţa în ştiinţă şi speră că va fi capabilă să formuleze un model plauzibil. 9. Gordon RattrayTaylor, 7he Great Evolution Mystery [Marele mister al evoluţiei]57. Acest bine informat autor ştiinţific britanic îşi afirmă credinţa în evoluţie, dar afirmă, cu referire la un posibil mecanism pentru evoluţie: "Pe scurt, dogma care a dominat aproape toată gândire a biologică mai mult de un secol se prăbuşeşte."58 Nu ar trebui să interpretăm această abundenţă de critici drept un indiciu că oamenii de stiintă renuntă la evolutie; nu asa stau lucrurile. Totusi "

,

"

I

,

OIZICL'\1 -\RliI.\. Rmll

ele indică faptul că ultimele descoperiri ale ştiinţei nu furnizează nimic care să semene a model aplicabil evoluţiei. Nu stim ce îi rezervă viitorul teoriei evolutiei, dar vânturi le schim, , bării se fac simtite. În ciuda nepotrivirilor si a conflictelor interne, evo, , luţia este încă prezentată de oameni de ştiinţă, profesori şi manuale ca o realitate care nu are nevoie de nicio reevaluare. Richard Dawkins, de la Universitatea din Oxford, afirmă că, "astăzi, teoria evoluţiei se poate Pune la îndoială cam în aceeasi, măsură ca si, teoria că Pământul se învârte în jurul Soarelui"59, iar Ernst Mayr, de la Harvard, comentează că "nu există nicio justificare pentru afirmaţia că paradigma darwinistă a fost respinsă şi înlocuită de ceva nou"60. În ciuda acestor declaraţii optimiste, un număr semnificativ de oameni de ştiinţă ridică probleme care privesc teoria generală a evoluţiei.

CONCLUZII Una dintre problemele majore cu care se confruntă evoluţioniştii este aceea că însăsi pare să afirme că nu " stiinta , pe care o îmbrătisează , s-a găsit încă o explicaţie plauzibilă pentru teoria lor. Cum de au ajuns evoluţioniştii în acest impas? Această întrebare este una dintre cele mai importante 61 . În prezent, mecanismele evolutive propuse par să fie mai implauzibile ca oricând. Multe sisteme biologice par prea complexe pentru a li se putea atribui o origine spontană în urma unor evenimente aleatorii. Astfel de exemple demne de reţinut sunt: (1) un sistem pentru sinteza proteinelor, în care informaţiile sunt furnizate printr-un cod genetic, decodat apoi în timpul sintezei; (2) un sistem complex de control al genelor; şi (3) sisteme complexe de editare pentru corectarea erorilor de copiere a ADN-ului. Am putea să dăm mult mai multe exemple. Aceste sisteme par să fie complexe şi să aibă un grad înalt de programare. Nu pare să fie posibil ca ele să fi apărut în mod spontan. Nu ne-am aştepta ca un computer preprogramat să apară spontan pe o planetă pustie şi nici ca acelaşi lucru să se întâmple în cazul sistemelor de feedback biologic. Pe lângă origine, e nevoie şi de reproducere, astfel că aceste computere ar trebui să aibă capacitatea de a se reproduce în mii de duplicate. Alternativa creaţiei sugerează că o varietate de organisme cu adaptabilitate limitată au fost proiectate cu un scop. Creaţioniştii nu au toate răspunsurile, dar opiniile diferite şi numărul de probleme ştiinţifice pe care le implică evoluţia pot sugera că modelul creaţiei merită să fie luat în considerare în mod serios. )

1~9

NOTE DE FINAL 1Citat în Mackay, A. L., 1991, A Dictionary of Scientijic Quotations, BristollPhiladelphia, Institute ofPhysics Publishing, p. 114. 2Mayr, E., 1976, Evolution and the Diversity of Lift: Selected Essays, Cambridge/Londra, The Belknap Press of Harvard University Press, p. 41l. 3 Platnick, N. 1., 1977, "Review of Mayr's Evolution and the diversity of lift", Systematic Zoology, 26:224-228. 4Bethell, T, 1985, ,,Agnostic evolutionists", Harpers, 270(1617):49-52, 56-58, 60, 6l. 5 Eldredge, N., şi Gould, S. J., 1972, "Punctuated equilibria: an alternative to phyletic gradualism", în Schopf, T J. M. (ed.), Models of Paleobiology, San Francisco, Freeman, Cooper, and Co., p. 82-115. 6 (a) Eldredge, N., 1995, Reinventing Darwin: 7he Great Debate at the High Table of Evolutionary 7heory, New York, John Wiley & Sons, Inc.; (b) Hoffman, A, 1989, Arguments on Evolution: A Paleontologist's Perspective, New York/Oxford, Oxford University Press, p. 93; (c) Kerr, R. A., 1995, "Did Darwin get it ali right?", Science, 267:1421,1422. 7Acest subiect va fi discutat în capitolul 11. S Pentru o bună introducere la acest concept, vezi: (a) Kimura, M., 1979, "The neutral theory of molecular evolution", Scientijic American, 241 (5):98-126. Pentru o discuţie mai tehnică, vezi: (b) Kimura, M., 1983, 7he Neutral7heory ofMolecular Evolution, Cambridge/Londra/New York, Cambridge University Press. 9Kimura, M., 1968, "Evolutionary rate at the molecular level", Nature, 217:624-626. 10 King,]. L., şi Jukes, T H., 1969, "Non-Darwinian evolution", Science, 164:788-798. 11 Zuckerkandl, E., şi Pauling, L., 1965, "Evolutionary divergence and convergence in proteins", în Bryson, şi Vogel, H. ]. (ed.), Evolving Genes and Proteins: A Symposium, New York/Londra, Academic Press, p. 97-166. 12Baba, M. L., Darga, L. L., Goodman, M., şi Czelusniak,J., 1981, "Evolution of cytochrome c investigated by the maximum parsimony method" ,Journal ofMolecular Evolution, 17: 197-213. 13 Ayala, F. J., 1986, "On the virtues and pitfalls of the molecular evolutionary clock", 7he Journal ofHeredity, 77:226-235. 14 (a) Easteal, S., 1991, "The relative rate of DNA evolution in primates", Molecular Biology and Evolution, 8(1):115-127; (b) Goodman, M., Koop, B. F., Czelusniak,J., Fitch, D. H. A, Tagle, D. A, şi Slightom,]. L., 1989",Molecular phylogeny of the family of apes and humans", Genome, 31:316-335. 15 (a) Gillespie,]. H., 1984, "The molecular clock may be an episodic clock", Proceedings of the National Academy ofSciences USA, 81:8009-8013; (b) Gillespie,]. H., 1986, "Natural selection and the molecular clock", Molecular Biology and Evolution, 3(2):138-155. 16 Dayhoff, M. O., 1976, Atlas of protein sequence and structure, voI. 5, Supplement 2, Washington, D.C., National Biomedical Research Foundation, p. 129. 17 Pentru 12 dintre acestea, vezi Mills, G. c., 1994, "The molecular evolutionary clock: a critique", Perspectives on Science and Christian Faith, 46:159-168. 18Wyss, AR., Novacek, M. J., şi McKenna, M. C., 1987, ,,Amino acid sequence versus morphological data and the interordinal relationships of mammals", Molecular Biology and Evolution, 4(2):99-116. 19 Fisher, D. c., 1990",Rates of evolution-living fossils", în Briggs, D. E. G., şi Crowther, P. R. (ed.), Palaeobiology: A Synthesis, Oxford, Blackwell Scientific Publications, p. 152-159.

v.,

1511

Lewin, R., 1990",Molecular clocks run out of time", New Scientist (10 februarie), p. 38-41. Scherer, S., 1990, "The protein molecular clock: time for a reevaluation", în Hecht, M. K., WalIace, B., şi Maclntyre, R.]., Evolutionary Biology, voI. 24, New York/Londra, Plenum Press, p.83-106. 22 Vezi Morell, v., 1996, "Proteins «clock» the origins of ali creatures-great and small", Science, 271:448. 23 Vawter, L., şi Brown, W. M., 1986, "Nuclear and mitochondrial DNA comparisons reveal extreme rate variation in the molecular clock", Science, 234: 194-196. 24 Pentru o discuţie şi o evaluare a pseudogenelor, vezi Gibson, L.]., 1994",Pseudogenes and origins", Origins, 21:91-108. 25 (a) Flam, F., 1994, "Hints of a language in junk DNA", Science, 266:1320; (b) Nowak, R., 1994, "Mining treasures from «junk DNA»", Science, 263:608-610. 26 Ptashne, M., 1989",How gene activators work", Scientijic American, 260(1):40-47. 27Jacob, F., şi Monod,J., 1961, "Genetic regulatory mechanisms in the synthesis of proteins", Journal ofMolecular Biology, 3:318-356. 28 Vezi şi Ptashne (nota 26). 29 Pentru o prezentare semitehnică, vezi Radman, M., şi Wagner, R., 1988, "The high fidelity ofDNA duplication", Scientijic American, 259(2):40-46. 30 Pentru dicuţii tehnice, vezi: (a) Grilley, M., Holmes,]., Yashar, B., şi Modrich, P., 1990, "Mechanisms of DNA-mismatch correction", Mutation Research, 236:253-267; (b) Lambert, G. R., 1984, "Enzymic editing mechanisms and the origin of biologic al information transfer", Journal of1heoretical Biology, 107:387-403; (c) Modrich, P., 1991, "Mechanisms and biologica! effects of mismatch repair", Annual Review ofGenetics, 25, p. 229-253. II Lambert (nota 30b). 32 Shapiro,]. A., "Genomes as smart systems", Genetica, 84, p. 3, 4. 33 Vezi Lovelock,]. E., 1987, Gaia, a New Look at Lift on Earth, ed. rev., Oxford/New York, Oxford University Press. 14 Margulis, L., 1990, "Kingdom Animalia: the zoologica! ma!aise from a microbi al perspective",American Zoologist, 30: 861-875. 35 Vezi Wills, C., 1989, 1he Wisdom of the Genes: New Pathways in Evolution, New York, Basic Books, Inc. 36 Vezi capitolul 5. 37 Iată câteva referinţe: (a) Bak, P., Chen, K., 1991, "Self-organized criticality", Scientijic American, 264:46-53; (b) Horgan,]., 1995, "From complexity to perplexity", Scientijic American, 272:104-109; (c). Kauffman, S. A., 1he Origins of Order: Self-organization and Selection in Evolution, Oxford/New York, Oxford University Press; (d) Lewin, R., 1992, Complexity: Lift al the Edge of Chaos, New York, Collier Books, Macmillan Publishing Co.; (e) McShea, D. W., 1991, "Complexity and evolution: what everybody knows", Biology and Philosophy, 6:303-324; (f) Oreskes, N., Shrader-Frechette, K., şi Belitz, K., 1994, "Verification, validation, and confirmation of numerical models in the earth sciences", Science, 263:641-646; (g) Wa!drop, M. M., 1992, Complexity: 1he Emerging Science at the Edge of Order and Chaos, New York/ Londrafforonto, Simon & Schuster. 38 Vezi Horgan (nota 37b). 39 De exemplu, Dawkins, R., 1986, 1he Blind Watchmaker, New York/Londra, W. W Norton & Ca. 4OLewin,p.101 (nota 37d). 20

21

\5\

CAPITOLUL

X-

:\LTE j"THFBĂRI BIO!.O(;ILE

41 Horgan (nota 37b). 42 Lewin, p. 184 (nota 37d). 43 Oreskes et al. (nota 37f). 44 Grasse, P-P, 1977, Evolution of Living Organisms: Evidence for a New 7heory of Transformation, Carlson, B. M., şi Castro, R.(trad.), New York/San Francisco/Londra, Academic Press (titlul în original: L'ivolution du vivant). 45 Ibidem, p. 246. 46 Behe, M. J., 1996, Darwin's Black Box: 7he Biochemical Challenge to Evolution, New York/ Londra, The Free Press. 47 Crick, F., 1981, Lift Itse!! Its Origin and Nature, New York, Simon & Schuster. 48 Denton, M., 1985, Evolution: A 7heory in Crisis, Londra, Burnett Books. 49 Ibidem, p. 358. 50 Hitching, F., 1982, 7he Neck of the Giraffi: Where Darwin Went Wrong, New Haven/ New York, Ticknor & Fields. SI Ho, M. -W., şi Saunders, P (ed.), 1984, Beyond Neo-Darwinism: An Introduction to the New Evolutionary Paradigm, LondraiOrlando, Academic Press. 52 Ibidem., p. ix. 53 L0vtrup, S., 1987, Darwinism: 7he Refotation of a Myth, LondraINew York/ Sydney, Croom Helm. 54 Ibidem, p. 422. 55 Ridley, M., 1985, 7he Problems ofEvolution, New York/Oxford, Oxford University Press. 56 Shapiro, R., 1986, Origins: A Skeptic's Guide to the Creation of Lift on Earth, New York, Summit Books. 57Taylor, G. R., 1983, 7he Great Evolution Mystery, New York, Harper & Row. 58 Ibidem, p. 15. 59 Dawkins, R., 1989, 7he Se!fish Gene, ed. nouă, OxfordINew York, Oxford University Press, p.l. 60 Mayr, E., 1985, "Darwin's five theories of evolution", în Kohn, D. (ed.), 1he Darwinian Heritage, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 755-772. 61 Vezi capitolul 20 pentru o sugestie. 62 Date preluate din Dayhoff, M. O., 1972, Atlas of protein sequence and structure, voI. 5, Washington, D.C., National Biochemical Research Foundation, p. D-8. 63 Date preluate din Dayhoff, M. O., 1976, Atlas of protein sequence and structure, voI. 5, Supplement 2, Washington, D.C., National Biochemical Research Foundation, p. 129.

1~2

FOSILELE

CAPITOLUL

9

MĂRTURIILE FOSILE

Cât de greu

găsesc că

este să văd ceea ce se află chiar în faţa ochilor mei! [.(udwig Wittgenstein J)

T

ocmai mă căţărasem pe o stâncă abruptă şi ajunsesem într-o cavitate dintr-un strat de lavă aflată deasupra Lacului Albastru din statul Washington, SUA. Priveliştea din interior era uluitoare. Mă aflam într-o formă a unui rinocer care fusese îngropat în valul de lavă. Când lava s-a răcit, a format un mulaj al corpului rinocerului. Deşi nu rămăsese nicio parte a corpului, mă aflam în ceea ce, odinioară, incontestabil fusese un rinocer şi era fascinant să descopăr povestea "din interior". Atunci când a fost conservat, animalul era întins pe partea stângă; cavităţile unde fuseseră picioarele lui scurte se vedeau clar, iar mulajul rocii era atât de detaliat, încât puteam recunoaşte cu uşurinţă pliurile pielii şi ale ochilor. Oasele rinocerului fuseseră găsite mai devreme în respectivul mulaj şi trimise la un muzeu, confirmând identificarea cavitătii. , Orice dovadă de viaţă din trecutul îndepărtat este considerată fosilă. Astfel, fie mulajul rinocerului, fie oasele din el s-ar califica drept fosile. Acestea se prezintă în multe forme, cum ar fi corpul unei insecte prins şi conservat în răşina scursă dintr-un copac şi transformată mai apoi în chihlimbar sau o cochilie într-o rocă, înlocuită complet de alte minerale. În alte cazurF, ele pot

URICJ;-"';I - :\RIE:L

,\. EmIl

fi rămăşiţe din scheletele unor dinozauri (Figura 9.1) sau ale altor animale neobişnuite, cum ar fi o reptilă zburătoare cu o deschidere a aripilor de 15,5 m. De asemenea, s-ar mai include aici şi simplele urme ale picioarelor unei ţestoase, păstrate între nişte straturi de gresie. În acest capitol, vom examina câteva informaţii generale despre fosile, inclusiv formarea acestora şi problemele de identificare a lor. De o importanţă deosebită este ordinea fosilelor în coloana geologică. Aceste informaţii sunt esenţiale pentru înţelegerea următoarelor două capitole.

, Figura 9.1. Oase de dinozauri într-un strat de gresie din formaţiunea jurasică Morrison. Aceste oase sunt din Monumentul Naţional al Dinozaurilor, din apropiere de Jensen, Utah. Cele mai lungi au 1,5-2 m lungime. Dispunerea lor dezordonată sugerează că au fost transportate înainte de a fi, în cele din urmă, depuse.

FASCINATIA , PENTRU FOSILE

o parte a fascinaţiei pentru fosile provine rară îndoială din curiozitatea în legătură cu ceea ce uneori este numită "marea istorie", adică istoria tuturor formelor de viaţă de pe Pământ. Fosilele sunt extrem de importante pentru problema originilor, deoarece furnizează cele mai bune indicii ştiinţifice disponibile despre natura vieţii din trecut. Deşi se ocupă de forme lipsite de viaţă, vânătorilor de fosile le place să creadă că, într-un fel, le "învie"3 atunci când interpretează şi reinterpretează viaţa din trecut pe baza a ceea ce văd. Aceasta duce la o fascinaţie greu de explicat, dar demonstrată de nenumărate­ le fosile expuse în muzeele private şi publice din toată lumea. Până în prezent, au fost descrise în jur de un sfert de milion de specii de fosile, adică o cincime

155

C·\rITOlIIL '1 - ;\L\llTtII{IILE 1-1)'11.1

din numărul de specii în viaţă identificate, însă comparaţia e posibil să nu stea în picioare, deoarece, la identificare, sunt folosite adesea criterii diferite. Numărul de specii fosile nu se compară, probabil, cu cel al speciilor vii. Mulţi oameni de ştiinţă şi-au dedicat întreaga viaţă studiului fosilelor, iar unii cu un aşa devotament, încât acţiunile lor caraghioase au devenit parte integrantă a folclorului adesea amuzant, şi uneori morbid, al paleontologiei - termen care desemnează studiul fosilelor. Edward Drinker Cope (1840-1897), care în cele din urmă a ajuns să predea la Universitatea din Pennsylvania, şi Othniel Charles Marsh (18311899), de la Universitatea Yale, pot fi consideraţi pe drept cuvânt pionerii paleontologiei vertebratelor (animale cu coloană vertebrală) din America. Fiecare a descris multe sute de organisme fosile pe care fie le-a colectat, fie a pus pe alţii să le colecteze pentru el în timpul explorării Vestului american, plin de vaste aflorimente de formaţiuni geologice. Cope şi Marsh iubeau fosilele mai mult decât se iubeau unul pe altul şi continuu încercau să se depăşească reciproc în "marea goană după oase". Din nefericire, partea de vest a Statelor Unite era prea mică pentru a-i cuprinde pe ambii colecţionari pasionaţi. În biologie şi paleontologie, prima persoană care descrie un organism are prioritate când vine vorba să-I denumească şi, adesea, numele descoperitorului este asociat cu numele speciei. Cope şi Marsh concurau frecvent, fiecare încercând să fie primul care să descrie orice nouă specie descoperită. Marsh avea acces, pentru publicare rapidă, la American Journal of Science, iar Cope deţinea şi edita American Naturalist. Un incident din istoria infamei lor vrajbe s-a produs la o întâlnire în Philadelphia, la care au participat amândoi. Cope a anunţat prima descoperire a reptilelor permiene în Vest. Se povesteşte că Marsh a plecat de la întâlnire devreme, s-a dus în laboratorul său, s-a uitat la nişte specimene şi a publicat rapid un articol neglijent în care pretindea că este primul care raportează vertebrate permiene în Statele Unite. Făcând astfel, a ignorat total anunţul lui Cope. Tulburat, Cope şi-a publicat propriul raport, pretinzând că fusese distribuit cu trei săptămâni mai devreme 4 • Într-un alt incident, Cope a asamblat la repezeală un schelet de reptilă, amestecând între ele nişte oase de la gât şi de la coadă. Marsh l-a acuzat imediat că a pus capul la coadă, racându-l pe Cope să depună un efort considerabil pentru a retrage de pe piaţă numerele din Transactions ofthe American Philosophical Society în care îşi publicase reconstituirea greşită5 • În 1890, detaliile războiului dintre cei doi oameni de ştiinţă au ajuns pe paginile cotidianului Herald, din New York. Printre numeroasele acuzaţii ale lui Cope era aceea că Marsh plagiase de la omul de ştiinţă rus Vladimir 156

ORICI:\I - .\RJFI.

:\. ROTii

Kowalevsky celebra serie evoluţionistă de cai fosili care apare şi astăzi în multe manuale de biologie şi de paleontologie. Într-un număr ulterior al cotidianului respectiv, Marsh a negat orice astfel de delict şi i-a acuzat pe Cope şi Kowalevsky că jefuiesc de fosile muzeele din întreaga lume. Ba chiar a racut următoarea afirmaţie: "Kowalevsky a fost, în cele din urmă, lovit de remuşcări şi şi-a sfârşit nefericita carieră zburându-şi creierii. Cope este încă în viaţă, rară să se căiască de nimic."6 După articolele din Herald, vrajba s-a domolit, dar numai cu puţin. Trebuie să recunoaştem că, într-un anume sens, concurenţa a fost salutară pentru paleontologie. Cantitatea de literatură ştiinţifică produsă de cei doi este prodigioasă, deşi o parte din ea este scrisă cam neglijent. În 38 de ani, Cope a publicat 1 400 de articole ştiinţifice 7 •

CUM SE FORMEAZĂ FOSILELE De obicei, o urmă lăsată de o broască în nămol sau o lăcustă care moare pe câmp nu se conservă, deoarece descompunerea mecanică şi chimică are loc cu mult înainte ca organismele sau urmele lor să fie îngropate. Fosilizarea este un eveniment rar. "În general, cu cât un organism este îngropat mai rapid şi cu cât este mai etanş mormântul sedimentar, cu atât sunt mai mari şansele de conservare."8 Recifele de corali sunt o excepţie notabilă, datorită faptului că scheletele de corali care formează cadrul fosilizat al recifului sunt conservate pe măsură ce se acumulează material nou peste ele. Fosilele se găsesc aproape exclusiv în rocile sedimentare, cum ar fi calcarul, şistul argilos, gresia ori conglomeratele. Sunt complet absente din multe formaţii stâncoase şi se găsesc din abundenţă în doar câteva locuri. În condiţii anormale, pot fi încorporate în depunerile vulcanice şi, mai rar, apar în granit9• În timpul procesului de fosilizare, schimbările au adesea loc în timp. Ele pot fi minimale, ca în cazul mamuţilor îngheţaţi, dar cel mai frecvent rămân doar părţile tari, cum se întâmplă de obicei cu oasele fosile sau cu cochiliile. Unele fosile, cum ar fi lemnul sau oasele, nu sunt aproape deloc modificate. Uneori, "porii" iniţiali se umplu cu minerale, în timp ce, în alte cazuri, cochilia, lemnul sau oasele originale sunt complet înlocuite de minerale. În timpul procesului de conservare, mare parte din hidrogenul, oxigenul şi azotul materiei (ţesutu­ lui) organice originale se degajă. Ocazional, materia organică lasă o peliculă subţire de carbon sub forma unei amprente. Multe fosile sunt bine conservate, altele nu atât de bine, iar în cazul altora nu putem fi siguri dacă sunt într-adevăr fosile. 157

\

'. ~'i I ' ) I

Il!

\,: \ :',

I

1 ;,'! 1 i 1 \

1.

"

1

I

PROBLEMA PSEUDOFOSILELOR Mă

minunez de acei paleontologi care pot să indice o mare varietate de forme fosile pe ceea ce pare să fie o bucată obişnuită de rocă. Am avut totuşi întotdeauna o doză sănătoasă de scepticism privind unele dintre afirmaţiile pe care le fac, iar acuzaţiile lor că ceilalţi nu au "ochiul format" nu au reuşit să-mi alunge dubiile. În unele cazuri, poate fi extrem de greu să stabileşti dacă o anumită formă dintr-o rocă este o fosilă veritabilă. Încreţiturile de nămol conservate prin uscare au fost adesea interpretate ca părţi din corpul crabilor, urmele de târâre cauzate de mişcarea obiectelor în timpul furtunilor pot semăna cu nişte urme de viermi, precipitările chimice sub formă de trandafiri ale piritei au fost interpretate ca meduze, ca şi urmele de bule de gaz lO , iar unele organisme sub formă de bureţi (arheociatidele) s-au dovedit a fi

pseudofosilă. Această lespede de rocă şlefuită - numită pisolit - este din formaţiunea permiană Yates, situată în canionul Walnut, New Mexico. Despre straturile concentrice care compun corpurile sferice s-a crezut cândva că se formează ca un stromatolit, d~ către microorganism ele care trăiesc pe suprafaţa pisolitelor cu aspect de cristal de stâncă. In conformitate cu interpretările mai noi, ele sunt rezultatul precipitării unor substanţe chimice anorganice, proces care are loc sub suprafaţa solului, dar deasupra pânzei freatice. Printre dovezi se numără modul în care tiparele de creştere a pisolitelor sunt uneori turtite unul de altul, precum şi lamelele care cresc în jurul câtorva pisolite. Specimenul din

Figura 9.2. O

imagine are 12 cm lungime. A se vedea textul pentru detalii suplimentare.

()I
\"111. .\.I\I)i

II

forme produse de cristalizarea materiei anorganice Jl • Termenii pseudofosile şi dubiofosile sunt folosiţi pentru a descrie fosilele false sau dubioase. Venerabila lucrare Treatise on Invertebrate Paleontology!2 [Tratat de paleontologie nevertebrată] enumeră 69 de descrieri ale unor "organisme fosile" identificate iniţial ca alge, corali, ciuperci, bureţi, melci etc., care, cel mai probabil, nu sunt de origine biologică; descrierile acestea au fost publicate. Astfel de obiecte greşit identificate par să fi rezultat în urma unor condiţii neobişnuite de sedimentare. Brooksella canyonensis este o "fosiIă" care seamănă cu o crăpătură în formă de stea. Pedigriul de interpretări care i s-au dat este impresionant: (1) corpul fosil al unei meduze, (2) amprenta inversă a unui sistem anorganic de fracţionare, produsă de emanarea gazului, (3) rezultatul unei compactări, (4) amprenta unei guri de hrănire sub formă de stea sau (5) posibil opera unui vierme 13. Deşi nu ar trebui să ignorăm aceste exemple, se impune totuşi să reţinem şi faptul că există multe fosile excelente. Problema pseudofosilelor este crucială în special în părţile inferioare ale coloanei geologice, unde evoluţioniştii se aşteaptă la cele mai timpurii şi mai simple forme. Găsirea acestor forme timpurii de viaţă a devenit aproape o obsesie pentru unii paleontologi. Mulţi candidaţi au fost propuşi în literatura de specialitate. Pe de altă parte, mai mulţi cercetători au reuşit să simuleze forma acestor forme simple de viaţă prin precipitare anorganică sau prin condiţii speciale de sedimentare. Formele sferice, tubulare sau spiroidale, caracteristice formelor fosile, pot fi cu uşurinţă reproduse în laborator pornind de la substanţe chimice anorganice simple!4. Astăzi, spre lauda lor, mulţi paleontologi manifestă o doză considerabilă de precauţie faţă de autenticitatea celor mai multe afirmaţii privind fosilele din ceea ce se consideră a fi cele mai vechi sedimente, cele din era arhaică (vezi Tabelul 9.1). Doi specialişti în acest domeniu, William Schopf şi Bonnie Packer, referindu-se la microfosilele găsite în cel puţin 28 de locuri din arhaic, afirmă: "În orice caz, aproape toate au fost recent reinterpretate ... ca dubiofosile sau nonfosile: pseudofosile, artefacte sau agenţi de contaminare."!5 Paleontologul Richard Cowen declară: "Doar câteva celule fosile din arhaic par să fie autentice, din cincizeci sau mai multe propuse."!6 Roger Buick, de la Harvard, se referă la o mulţime de probleme legate de identificarea celor mai multe dintre aceste fosile primitive descoperite în North Pole, Australia!7. (I se spune North Pole [Polul Nord - n.r.] deoarece, ca şi adevăratul Pol Nord, este o zonă remarcabil de pustie.) Se pare că vechiul dicton geologic, care spune că "n-aş fi văzut niciodată dacă n-aş fi crezut", se aplică multora dintre aceste cazuri. Problema pseudofosilelor este şi mai stringentă în cazul stromatolitelor, care sunt structuri sedimentare fin laminate, cu dimensiuni care variază de

L',\l'll OU'l. t) -

\lAR lli«ll U:

H >SIli·

obicei de la câţiva centimetri la câţiva metri, având adesea o formă ondulată sau conică. Stromatolitele se formează sub apă, pe măsură ce straturile fine de organisme microscopice care trăiesc pe suprafaţa lor blochează sau precipită minerale, care sunt mai apoi încorporate într-o structură stratificată. Se pune întrebarea dacă ceea ce pare a fi un stromatolit fosil s-a format biologic sau dacă este doar o acumulare pasivă de straturi fine de sediment supuse deformării. Sedimentologul Robert Ginsburg scoate în evidenţă faptul că "aproape tot ce ţine de stromatolite a fost şi rămâne în diverse grade controversat"18. Specialistul în stromatolite Paul Hoffman remarcă: "Ceea ce-i bântuie pe geologii care cercetează vechile stromatolite este gândul că e posibil să nu fie deloc biogenice."19 Pentru a-şi ilustra afirmaţia, el citează exemplul "pisolitelor algale" (roci compuse din sfere de mărimea unui bob de mazăre depuse stratificat), din permian, descoperite în vestul Texasului (Figura 9.2). Iniţial, s-a crezut că se formaseră biologic într-un fel similar cu stromatolitele, dar s-a dovedit că se dezvoltaseră prin precipitare chimică2o • Bine-cunoscutul paleontolog Charles Walcott, care a fost timp de 20 de ani directorul Institutului Smithsonian din SUA, a descris 5 genuri noi şi 8 specii noi de stromatolite despre care se crede că sunt de origine biologică. De atunci, fiecare dintre acestea a fost reinterpretată ca fiind de origine anorganică de cel puţin un cercetător2 1 . Chiar şi în prezent, formarea "stromatolitelor" poate fi enigmatică. Un număr de "stromatolite" descoperite în diverse părţi ale Scandinaviei au fost reinterpretate ca fiind de origine nebiologică22 ; totuşi există multe stromatolite vii incontestabile pe toată suprafaţa globului. COLOANA GEOLOGICĂ "Coloana geologică" se referă la o reprezentare compozită sub forma unei coloane reprezentând părţi din secvenţa completă a unităţilor de roci din scoarţa terestră 23 • Este oarecum analogă unei hărţi. În astfel de reprezentări, straturile cele mai vechi se află în partea de jos. Ne putem imagina coloana geologică ca o secţiune verticală subţire prin straturile groase de rocă, cum sunt cele vizibile în regiunea Marelui Canion din Arizona (Figura 13.1). În acea zonă, este reprezentată doar o parte din porţiunea inferioară a coloanei geologice. Termenii folosiţi pentru diversele diviziuni majore ale coloanei apar în partea stângă a Tabelului 9.1. Secvenţa nu este completă în niciun loc de pe Pământ, deşi în câteva locuri se găsesc părţi ale tuturor diviziunilor majore. Geologii asamblează această coloană prin corelarea informaţiilor din mai multe zone. Sunt des întâlnite variaţii minore de interpretare a secvenţei idealizate, dar aranjarea generală pare 16U

să

de încredere. Corelarea detaliată dintre diferitele părţi se baadesea pe fosilele şi/sau pe tipul de rocă găsite, în timp ce imaginea generală se bazează atât pe datarea radiometrică a vârstei, cât şi pe relaţia dintre straturile de fosile. Uneori corelare a este bună, alteori este îndoielnică. Un strat inferior ar fi, desigur, depus primul şi ar fi mai vechi. Ordinea fosilelor găsite în coloana geologică este crucială pentru orice interpretare a vieţii din trecut. Fosilele pot să ne ofere indicii despre originea şi mediul în care trăiau organismele pe care le reprezintă. Adesea, la imaginea de ansamblu a originilor se adaugă şi dimensiunea temporală şi vârsta fosilelor, fie ea de câteva mii de ani, cum sugerează creaţioniştii, sau miliarde de ani, cum sugerează evolutionistii. , , fie

demnă

zează

o ASCENSIUNE SUMARĂ PRIN COLOANA GEOLOGICĂ Cei care caută fosile găsesc frecvent tipuri diferite de fosile în straturi geologice diferite. Tabelul 9.1 oferă o imagine generală a tipurilor dominante de viaţă din coloana geologică, aşa cum sunt ele reprezentate de fosile, în timp ce Figura 10.1 arată distribuţia tipurilor majore de fosile din coloana geologică. Cititorii pot consulta ambele ilustraţii atunci când au întrebări privind terminologia şi aranjarea coloanei geologice. Marea diferenţă care există între cele două principale diviziuni ale coloanei - precambrianul, care se situează sub diviziunea importantă a cambrianului, şi fanerozoicul, care se extinde în sus de la cambrian - nu poate fi subliniată îndeajuns. Timp de secole, în precambrian nu s-au găsit fosile, deşi în straturile imediat superioare fuseseră descoperite multe mii de fosile. De curând, au fost descrise un număr de fosile precambriene, dar marea abundenţă şi varietate din fanerozoic rămâne într-un contrast izbitor. Orice model al istoriei vieţii de pe Pământ trebuie să ia în considerare această disparitate. Căutarea formelor de viaţă care au evoluat cel mai de timpuriu, în arhaic (straturile cele mai de jos), s-a concentrat pe sedimentele din supergrupul Swaziland, din Africa de Sud, şi din grupul Warrawoona, de lângă North Pole, Australia - ambele locuri, considerate vechi de circa 3,5 miliarde de ani. Au fost descrise mici tipuri filamentoase de fosile în ambele regiuni. Datorită posibilei lor autenticităţi, acestea prezintă un interes considerabil 24 . Unii evolutionisti le consideră cele mai Pentru comunitatea stiintifică , , , , vechi forme de viaţă cunoscute. În proterozoic Qumătatea superioară a precambrianului), stromatolitele sunt relativ din abundenţă. Trebuie menţionat în special şistul silicios Gunfljnt din regiunea Marilor Lacuri, Statele Unite. Acest şist silicios din 111 I

TIPURI DOMINANTE DE ORGANISME

DIVIZIUNI

CUATERNAR

CENOZOIC TERŢIAR

MEZOZOIC

u

a N

JURASIC

Cicade. conifere. dinozauri şi alte reptile

TRIASIC

Ecvisetacee. pteridosperme. conifere. reptile şi unii amfibieni

PERMIAN

Copaci de ecvisetacee. de pteridosperme de licopodii. crini-de-mare. peşti. am.fibieni. reptile şi

CARBONIFER

Păduri de "cărbune". formate din copaci de ecvisetacee. de pteridosperme şi de licopodii. rechini. moluşte. amjibieni. organisme marine mici

DEVONIAN

Mici plante terestre. peşti jără maxi/arul inferior. peşti acoperiţi de plăci osoase. peşti cu schelet. rechini. organisme marine mici

SILURIAN

Peştijără maxilarul inferior. organisme marine mici. plante terestre neobişnuite

ORDOVICIAN

Multe organisme marine. inclusiv tri/obili. brahiopode şi crini-de-mare

CAMBRIAN

Tri/obiţi. brahiopode şi alte organisme marine mici. explozia cambriană

UJ

z

PALEOZOIC

Lafel ca mai sus. alte mamifere. plante ca in cretacicul superior

şi

Cicade. conifere. plante cuflori. reptile. mamifere şi organisme marine mici

a:

<1: u..

Plante cu flori (din abundenţă). unele conifere. om. păsări. mamifere. peşti şi insecte din abundenţă

CRETACIC

O

GRADUL DE ABUNDENŢĂ

Fosile relativ abundente

Ediacarane (organisme marine ciudate) Acritarhi (alge?) Bacterii

PROTEROZOIC

z

Stromatolite

<1:

ii:

Fosile foarte rare

Acritarhi (alge?)

ca

:2 <1:

U

Bacterii

UJ

a:

Presupuse bacterii fotosintetice şi eucariote

el.

Forme jilamentoase?

ARHAIC Stromatolite?

Fosi/e extrem de rare sali inexistente

Multe pseudofosile

Tabelul 9.1. Tipurile dominante de organisme din coloana geologică.

11>2

\ )\{J(

;1'\\

.\I'JII

\.I((liii

partea inferioară a proterozoicului are fosile filamentoase bine păstrate, care seamănă extrem de mult cu cianobacteriile moderne Lyngbya şi OscilIatoria (alge albastre-verzi)25. În jumătatea superioară a proterozoicului, se găsesc fosile speciale sferice, numite acritarhi. Având în mod obişnuit un diametru de circa 0,05 mm, se crede că ar fi o formă de chisturi algale26 . Spre partea superioară a perioadei menţionate sunt şi mai diverşi, şi mai mari. Acritarhii sunt consideraţi forme de viată , mai avansate (eucariote), întrucât celulele lor au nucleu; această interpretare a fost însă contestată. În rândul eucariotelor se numără majoritatea tipurilor de organisme, de la microscopica amibă până la uriaşii copaci kauri din Noua Zeelandă. Despre bacteriile care nu au nucleu (procariote) se consideră că au evoluat mai devreme. Au mai fost descrise câteva tipuri minore de fosile, printre care obiecte mici în formă de vază (0,07 mm), în dreptul cărora nu se cunosc legăturile structurale cu alte tipuri de fosile. In partea cea mai de sus a proterozoicului, foarte aproape de cambrian, găsim tipuri de animale pluricelulare (fauna ediacarană)27, întâlnite în special în Australia şi Rusia. Unele seamănă a ferigi, viermi, roţi cu spiţe etc. şi nu pot fi asociate uşor cu forme de viaţă cunoscute. Până acum, niciunul din tipurile mai avansate (pluricelulare) de animale nu a apărut mai jos de acest nivel, unde sunt prezente doar câteva forme simple, adesea prost definite, înrudite probabil cu algele 28 . În ciuda tuturor problemelor de identificare a fosilelor precambriene, există câteva exemple bune, incontestabile: cianobacteriile din şistul silicios Gunflint, acritarhii, cianobacteriile de la Bitter Springs şi fauna animală ediacarană; toate sunt din jumătatea superioară a precambrianului (proterozoicul). La ele putem adăuga alte forme filamentoase mai dubioase, din regiunile Fig Tree (Africa) şi North Pole (Australia), care sunt în partea inferioară a precambrianului (arhaicul). Imediat după semipustietatea din precambrian, ne lovim de apariţia bruscă a tuturor formelor majore de animale (vezi Tabelul 9.1 şi Figura 10.1). Această tranziţie abruptă este cunoscută în mod curent sub numele de "explozia cambriană". În funcţie de schema de clasificare utilizată, în această parte a coloanei geologice apar în jur de 30-40 şi ceva de încrengături de animale (categoriile majore ale regnului animal). Peste acest nivel nu întâlnim deloc sau aproape deloc tipuri fundamentale noi. Această apariţie bruscă pune sub semnul întrebării orice idee a unui proces evolutiv lung şi treptat. Ar trebui să menţionăm în mod special contrariantele fosile din celebrul şist argilos cambrian Burgess, din Munţii Stâncoşi canadieni, unde au fost colectate peste 73 000 de specimene29 . Tipuri similare au fost găsite în IhJ

China şi în Groenlanda. Aceste organisme fosile cu corpul destul de moale sunt celebre pentru starea excelentă în care s-au păstrat. Unele sunt atât de unice, încât au fost propuse un număr de încrengături noi de animale care să acopere clasificarea lor. Un organism este atât de enigmatic, încât i s-a dat o denumire ştiinţifică adecvată - Hallucigenia. Iniţial, a fost considerat un animal cu un corp alungit, deplasându-se pe şapte perechi de ţepi, cu tentacule deasupra corpului (Figura 9.3). Alţii au propus poziţia inversă, cu ţepii îndreptaţi în sus. Este posibil să fie înrudit cu viermii de catifea (Onychophora), care au picioare lobate, dar nu au spinpo. O altă sugestie este că ar putea reprezenta o parte dintr-un animal mult mai mare 3!. Mai multe varietăţi de plante şi animale terestre (de uscat), cum ar fi ferigile şi insectele, apar în straturi de rocă de deasupra exploziei cambriene. Mamiferele apar pentru prima dată în mezozoicul inferior, în timp ce plantele cu flori nu apar decât în partea superioară a mezozoicului. Reptilele domină mezozoicul, în timp ce mamiferele şi plantele cu flori monopolizează cenozoicul. În general, organismele marine predomină în paleozoicul inferior, în timp ce organismele terestre domină multe din părţile superioare ale acestuia. Nu avem fosile umane bune, autentice, decât în ultima parte din presupusa scală geologică a timpului, reprezentând !/IO 000 din întreaga coloană. De un interes special este poziţia diferiţilor membri ai încrengăturii cordatelor, care include animalele cu coloană vertebrală, cum ar fi peştii sau oamenii. Cordatele par să prezinte o creştere generală în complexitate pe măsură ce urcăm mai sus prin straturi şi mulţi consideră această caracteristică drept o bună dovadă pentru evoluţie. Vom examina explicaţiile alternative în capitolul următor. Extincţiile în masă apar la câteva niveluri din fanerozoic. Un orizont de dispariţie în masă este acolo unde foarte multe specii fosile prezente la un nivel nu mai apar în straturile următoare. Dispariţia dinozaurilor este un exemplu celebru, dar încă discutat. Dispariţiile majore se găsesc în partea de sus a cambrianului, ordovicianului, devonianului, permianului, triasicului şi cretacicului, precum şi în partea mediană a terţiaruluP2. Au fost sugerate atât cauze terestre, cum ar fi inundaţiile şi vulcanii, cât şi extraterestre, cum ar fi meteoriţi marP3. Indiferent de cauză, fosilele dau mărturie despre o semnificativă activitate catastrofică în trecut.

AGITATIA PRIVIND ORIGINEA FOSILELOR , Cu câteva secole în urmă, erau puţine încercările de a face distincţie între fosilele care semănau cu organisme vii şi alte structuri unice găsite în roci, cum ar fi cristale anorganice mari. Se credea că ambele provin 16-1

I

)Rjt,i',j

\"1 .. 1 \ . i~,,, li

de la un soi de fluid de concentrare sau de la acţiunea vreunui tip de putere specială sau spirit. Mai târziu, în timpul ultimei părţi a secolului al XVII -lea, dezbaterea s-a concentrat asupra întrebării dacă fosilele erau de origine anorganică (nevie) sau organică (vie). Odată cu trecerea timpului, chestiuni legate de potopul biblic au intrat din ce în ce mai mult în dezbaterea despre fosile. Se accepta în general că potopul s-a produs cu câteva mii de ani înainte şi era considerat principalul eveniment producător de fosile. Erau unele întrebări care vizau modul de repartizare a fosilelor în depozitele care se observă astăzi, în timpul unui

Figura 9.3. Interpretare mai veche a enigmaticu1ui animal Hallucigenia, din cambrian Burgess, din Canada. Interpretările mai noi aşază ţepii în sus.

şistul

argilos

astfel de eveniment. A fost luată serios în calcul ideea că sortarea se datorase diferenţelor de densitate, fosilele mai grele scufundându-se mai adânc. Mai erau şi unele întrebări legate de motivul pentru care unele fosile erau atât de diferite de orice organism viu cunoscut, iar unii se întrebau dacă putea exista suficientă apă la potop pentru a acoperi Alpii Europei. Ideea unor ridicări majore ale munţilor după potop nu era în vogă la vremea respectivă, dar, cu toate acestea, la mijlocul secolului al XVIII -lea, potopul biblic era acceptat la scară largă ca eveniment istoric, iar despre fosile se considera că erau rămăşiţe ale vechilor organisme îngropate de potop. Secolul al XIX-lea a fost martorul unor schimbări radicale de gândire, nu în mod special cu privire la originea fosilelor, ci la sursele organismelor care le produseseră. Conceptele unor ere lungi de dezvoltare a rocilor şi a vieţii prin evoluţie au introdus multe întrebări privind interpretarea fosilelor. Erau acestea rezultatul potopului biblic descris în Geneza sau 165

L 11'11',lU'1 \) . .\1.\1(1

,'lnlLi

1'''111

consecinţa a milioane de ani de evoluţie? Aceste concepţii despre originea fosilelor vor fi analizate în amănunţime în următoarele două capitole.

CONCLUZII Fosilele sunt fascinante şi au multe de spus în legătură cu originea vieţii şi a istoriei ei. Interpretarea lor se leagă de conceptele-cheie de evoluţie şi creaţie şi sunt strâns legate de esenţa controversei dintre ştiinţă şi Scriptură. Studiul fosilelor constituie o provocare şi a fost marcat de controverse semnificative. Precauţia este justificată. Deşi multe fosile sunt bine conservate, unele sunt descompuse parţial sau aproape integral, ceea ce le face dificil de identificat. Uneori nu putem fi siguri dacă o anumită formă este o fosilă autentică. Coloana geologică are organisme simple în părţile inferioare. Cele mai multe tipuri de animale apar brusc, în cadrul "exploziei cambriene". În straturile de rocă de deasupra acestei explozii, apar diverse tipuri de plante, reptilele, mamiferele şi plantele cu flori. De-a lungul secolelor, au fost luate în considerare o varietate de concepte despre originea fosilelor. Unii au sugerat că fosilele se formează prin acţiunea lichidelor de concentrare, alţii au crezut că ele reprezintă organisme îngropate de potopul biblic, iar alţii le-au considerat rămăşiţe ale organismelor care au evoluat.

-

N OTE DE FINAL 1 Wittgenstein, L., 1980, Cu/ture and Va/ue, traducere Winch, P. (trad.), von Wright, G. H. şi Nyman, H. (ed.), Chicago, The University of Chicago Press, p. 3ge (titlul în original: Vermischte

Bemerkungen). 2 Lawson, D. A., 1975",Pterosaur from the latest Cretaceous ofWest Texas: discovery of the largest flying creature", Science, 187:947-948. J Simpson, G. G., 1983, Fossi/s and the History ofLift, New York, Scientific American Books, p. 2. • Sunt îndatorat lui A. S. Romer pentru detalii ale acestui incident. Vezi Romer, A. S., 1964, "Cope versus Marsh", Systematic Zo%gy, 13(4):201-207. 5 Pentru raportul detaliat al lui Marsh, vezi: (a) Shor, E. N., 1974, 1he Fossi/ Feud: Between E. D. Cope and O. C. Marsh, Hicksville, New York, Exposition Press, p. 184-186. Pentru detalii suplimentare, vezi şi: (b) Plate, R., 1964, 1he Dinosaur Hunters: Othnie/ C. Marsh and Edward D. Cope, New York, David McKay Ca. 6 Shor, p. 174 (nota Sa).

)MI

( ) i{ 1( ; 1"\ 1

7

Pentru

relatări

ale acestui

război

faimos, precum

şi

,\ I{ I J L

pentru rapoartele extinse

.'\.

1\ () II J

apărute

în

Herald, vezi ibidem. H Beerbower, J. R., 1968, Search for the Past: An Introduction to Paleontology, ed. a 2-a, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, p. 39. 'Malakhova, N. P., şi Ovchinnikov, L. N., 1969, ,,A find of fossils in granite of the central Urals", Doklady Akademii Nauk SSSR, 188:33-35 (titlul în original: ,,0 nakhodke organicheskîkh ostatkov v granitakh Srednego Urala"). 10 Cloud, P., 1973, "Pseudofossils: a plea for caution", Geology, 1(3):123-127. Il Glaessner, M. F, 1980, "Pseudofossils from the Precambrian, including «Buschmannia" and «Praesolenopora»", Geological Magazine, 117(2):199-200. 12 Hăntzschel, W., 1975, Treatise on Invertebrate Paleontology, Part W: Miscellanea, Supplement 1, ed. a 2-a, Boulder, Colorado, The Geological Society of AmericalLawrence, Kansas, The University of Kansas, p. WI69-179. 13 Ibidem, p. W146. 14 (a) Glaessner, M. F, 1988, "Pseudofossils explained as vortex structures in sediments", Senckenbergiana lethaea, 69(3/4):275-287; (b) Gutstadt, A. M., 1975, "Pseudo- and dubiofossils from the Newland Limestone (Belt Supergroup, late Precambrian), Montana", Journal of Sedimentary Petrology, 45(2):405-414; (c) Jenkîns, R. J. F, Plummer, P. S., şi Moriarty, K. C., 1981, "Late Precambrian pseudofossils from the Flinders Ranges, South Australia", Transactions ofthe Royal Society ofSouthAustralia, 105(2):67-83; (d) Merek, E. L., 1973, "Imaging and life detection", BioScience, 23(3):153-159; (e) Pickett, J., şi Scheibnerovâ, 1974, "The inorganic origin of «anellotubulates,,", Micropaleontology, 20(1 ):97-102; (f) Service, R. F, 1995 ",Prompting complex patterns to form themselves", Science, 270:1299-1300. 15 Schopf,J. W., şi Packer, B. M., 1987, "Early Archean (3.3-billion to 3.5-billion-year-old) microfossils from Warrawoona Group, Australia", Science, 237:70-73. 16 Cowen, R., 1995, History of Lift, ed. a 2-a, Boston/Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications, p. 39. 17 Buick, R., 1990, ,,Microfossil recognition in Archean rocks: an appraisal of spheroids and filaments from a 3500 m.y. old chert-barite unit at North Pole, Western Australia", Palaios, 5:441-459. 18 Ginsburg, R. N., 1991, "Controversies about stromatolites: vices and virtues", în Miiller, D. W., McKenzie, J. A., şi Weissert, H. (ed.), Controversies in Modern Geology, Londra! San DiegolNew York, Academic Press, p. 25-36. l ' (a) Hoffman, P., 1973, "Recent and ancient algal stromatolites: seventy years of pedagogic cross-pollination", în Ginsburg, R. N. (ed.),Evolving concepts in sedimentology, The Johns Hopkîns University Studies in Geology, No. 21, Baltimore/Londra, The Johns Hopkîns University Press, p. 178-191. Vezi şi: (b) Grotzinger,J. P., şi Rothman, D. H., 1996",An abiotic model for stromatolite morphogenesis", Nature, 383:423-425. (c) Lowe, D. R., 1994, ,,Abiological origin of described stromatolites older than 3.2 Ga", Geology, 22:387-390. 20 (a) Hoffman (nota 19a). Vezi şi: (b) Estaban, M., şi Pray, L. C., 1975, "Subaqueous, syndepositional growth of in-place pisolite, Capitan Reef Complex (Permian), Guadalupe Mountains, New Mexico and West Texas", Geological Society of America Abstracts with Programs 7: 1068-1069; (c) Thomas, C., 1968, "Vadose pisolites in the Guadalupe and Apache Mountains, West Texas", în Silver, B. A. (ed.) GuadaluPian facies, Apache Mountains area, West Texas. Symposium and guidebook 1968 jield trip, Permian Basin Section Society of Economic Paleontologists and Mineralogists Publication, 68-11:32-35.

v.,

167

l',ll'n')II'1 <) - ;\L\H1TI~III.E 10,111

Gutstadt (nota 14b). Bjrerke, T., şi Dypvik, H., 1977, "Qyaternary «stromatolitic» limestone of subglacial origin from Scandinavia",Journal of Sedimentary Petrology, 47:1321-1327. 13 Pentru o trecere în revistă foarte pătrunzătoare a dezvoltării conceptului de coloană geologică, vezi: (a) Ritland, R., 1981, "Historical development of the current understanding of the geologic column: Part 1", Origins, 8:59-76; (b) Ritland, R., 1982, "Historical development of the current understanding of the geologic column: Part II", Origins, 9:28-50. 24 (a) Schopf, J. W., 1993, "Microfossils of the Early Archean Apex chert: new evidence of the antiquity of life", Science, 260:640-646; (b) Schopf şi Packer (nota 15); (c) Walsh, M. M., şi Lowe, D. R., 1985, "Filamentous microfossils from the 3,500-Myr-old Onverwacht Group, Barberton Mountain Land, South Mrica",Nature, 314:530-532. 25 Stewart, W. N., şi Rothwell, G. W., 1993, Paleobotany and the Evolution ofPlants, ed. a 2-a, CambridgelNew York, Cambridge University Press, p. 35, 36. 26 Mendelson, C. v., 1993, ,,Acritarchs and prasinophytes", în Lipps, J. H. (ed.), Fossil Prokaryotes and Protists, BostonlOxfordILondra, Blackwell Scientific Publications, p. 77-104. 27 Poziţia exactă a acestor organisme este încă în discuţie. Vezi: (a) Grotzinger,J. P., Bowring, S. A., Saylor, B. Z., şi Kaufman, A.J., 1995, "Biostratigraphic and geochronologic constraints on early animal evolution", Science, 270:598-604; (b) Kerr, R. A., 1995, ,,Animal oddballs brought into the ancestral fold?", Science, 270:580-581. 28 (a) Bengtson, S., Fedonkin, M. A., şi Lipps,J. H., 1992, "The major biotas ofProterozoic to Early Cambrian multicellular organisms", în Schopf,J. W., şi Klein, C. (ed.), 1he Proterozoic Biosphere: A Multidisciplinary Study, CambridgelNew York, Cambridge University Press, p. 433-534; (b) Han, T.-M" şi Runnegar, B., 1992, "Megascopic eukaryotic algae from the 2.1-billion-year-old Negaunee Iron-Formation, Michigan", Science, 257:232-235; (c) Shixing, Z., şi Huineng, C., 1995, "Megascopic multicellular organisms from the 1700-million-year-old Tuanshanzi Formation in the Jixian area, north China", Science, 270:620-622. 29 Pentru un rezumat general, vezi: (a) Briggs, D. E. G., Erwin, D. H., şi Collier, F J., 1994, 1he Fossils of the Burgess Shale, Washington, D.C./Londra, Smithsonian Institution Press; (b) Gould, S. J., 1989, Wonderful Lift: 1he Burgess Shale and the Nature of History, New York! Londra, W. W. Norton & Co. 30Cowen, p. 83-84 (nota 16). 31 Gould, p. 157 (nota 29b). 32 Publicaţia clasică este: (a) Newell, N. D., 1967, "Revolutions in the history of life", în Albritton, C. C., Jr. (ed.), Uniformity and Simplicity: A Symposium on the Principle of the Uniformity ofNature, Geological Society of America Special Paper, 89:63-91. Vezi şi: (b) Cutbill, J. L., şi Funnell, B. M., 1967, "Numeric al analysis of 1he Fossil Record', în Harland, W. B., Holland, C. H., House, M. R., Hughes, N. F, Reynolds, A. B., Rudwick, M.J. S., Satterthwaite, G. E., Tarlo, L. B. H., şi Willey, E. C. (ed.), 1he Fossil Record: A Symposium with Documentation, Londra, Geological Society of Londra, p. 791-820; (c) Raup, D. M., şi Sepkoski, J. J.,Jr., 1984, "Periodicity of extinctions in the geologic past", Proceedings of the National Academy of Sciences USA, 81:801-805. JJ (a) Hallam, A., 1990, "Mass extinction: processes. Earth-bound causes", în Briggs, D. E. G., şi Crowther, P. R. (ed.), Palaeobiology:A Synthesis, Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications, p. 160-164); (b) Jablonski, D., 1990, "Mass extinction: processes. Extra-terrestrial causes", în Briggs şi Crowther, p. 164-171 (nota 33a). 21

22

IMI

CAPITOLUL 10

COLOANA GEOLOGICĂ SI , CREATIA ,

Este doresc

destulă lumină

să vadă şi

pentru cei care chiar destul întuneric pentru cei cu o înclinatie , contrară. [Pas ca fl}

c

u greu ar putea exista două concepţii mai diferite decât creaţia şi evoluţia. Creaţia propune ideea că viaţa are o origine recentă, de câteva mii de ani, fiind proiectată de Dumnezeu; ulterior, această creaţie a fost distrusă în marele diluviu (potop) descris în Geneza. Fiindcă nu a existat viaţă înainte de creaţie, toate fosilele s-ar fi format după creaţie. Evoluţia, pe de altă parte, propune o origine spontană a vieţiF, acum câteva miliarde de ani, şi o dezvoltare treptată a acesteia spre forme avansate, incluzând si , evolutia , relativ recentă a omului. Mărturiile fosile ar trebui să aibă multe de spus când vine vorba să stabilim care dintre opinii este corectă. Creaţioniştii şi evoluţioniştii privesc fosilele din perspective contrastante. Evoluţioniştii le văd ca reprezentând dezvoltarea treptată a formelor de viaţă, în timp ce creaţioniştii le văd ca pe mărturii ale îngropării din timpul potopului. Pentru primii, fosilele reprezintă progres de tip evoluţionist; pentru cei din urmă, ele ilustrează distrugere bruscă. Când evaluăm interpretările, trebuie să reţinem aceste perspective contrastante. În acest capitol, vom evalua interpretările creaţioniste importante ale coloanei geologice şi le vom compara cu unele interpretări evoluţioniste. 169

t _ \ 1):

! )! _\ 1 1_

I () - C \ ): ( ) \ " _\

{,II! i ()( , Il' \ "! l'!·:!·., I ! _\

SECVENTA FOSILELOR SI CREATIA

,

"

Mărturiile fosile sunt considerate adesea unul dintre cele mai puternice argumente în sprijinul evoluţiei. Fără îndoială, mulţi evoluţionişti şi-ar abandona teoria dacă nu ar exista imaginea foarte generală, dar limitată, a unei complexităţi crescânde a organismelor începând de jos în sus în coloana geologică, precum şi un grad însemnat de unicitate a fosilelor la diverse niveluri. Tipurile de fosile nu sunt deloc amestecate, cum s-ar aştepta unii să fie în urma potopului. Mai mult, în sânul grupului vertebratelor (animale cu coloană vertebrală, cum ar fi şerpii şi caprele), se poate observa, de asemenea, o tendinţă de creştere a complexităţii începând de jos în sus în porţiunea fanerozoică a coloanei geologice. Peştii sunt primele vertebrate care apar, urmaţi de amfibieni, reptile, mamifere şi păsări, ceea ce reflectă o tendinţă generală către progres. Grupul reprezentat (vertebratele) este mic şi cuprinde numai 3% din toate speciile vii, însă vertebratele sunt animalele care ne sunt cele mai familiare. Astfel de date sunt considerate o bună dovadă în favoarea evoluţiei, dar există explicaţii alternative. Restul organismelor (bacterii, protiste, nevertebrate şi plante) nu prezintă secvenţe evolutive la fel de bune 3 • Unii creaţionişti încearcă să răspundă provocării coloanei geologice subliniind că, în unele locuri, coloana este dezordonată, cu fosile şi roci mai vechi aşezate peste cele mai noi. Ei argumentează că astfel de anomalii anulează complet validitatea coloanei geologice. George McCready Price, campionul de frunte al creaţionismului în prima parte a secolului al xx:lea, a fost primul şi cel mai important promotor al acestei idei\ şi mulţi alţi creaţionişti l-au urmat5 • Printre exemplele favorite de fosile şi/sau straturi nelalocul lor, se numără şariajul Lewis din Montana (SUA) şi Canada, pânza de şariaj Heart Mountain din Wyoming (SUA) şi vârful Matterhorn din Elveţia. În cazul şariajului Lewis, rocile precambriene se suprapun peste rocile cretacice, care, conform interpretărilor geologice standard, se crede că sunt cu 900 de milioane de ani mai tinere. Straturile mai vechi de deasupra au fost împinse orizontal dinspre vest peste rocile mai tinere pe o distanţă de cel puţin 50-65 lan. Unii creaţionişti neagă orice dovadă a unei acţiuni de împingere, încercând astfel să nege validitatea coloanei geologice. Aceasta a fost o problemă foarte dezbătută în rândul creaţio­ niştilor, implicând identificarea greşită a zonei de contact dintre straturi6 şi alte reinterpretări. Am examinat zona de contact a şariajului Lewis şi am ajuns la concluzia că zgârieturile şi crestăturile evidente în roci indică faptul că a avut loc cel puţin o oarecare împingere.

171)

Trebuie să recunoaştem că toate exemplele extraordinare de fosile într-o ordine greşită provin din zone montane unde există ample dovezi ale unor perturbări ale scoarţei terestre, printre care se numără adesea şi împingerea. Mai important este faptul că, în multe părţi ale zonelor montane şi în zonele întinse, mai puţin perturbate şi mai plate ale continentelor, fosilele sunt ordonate în general consecvent. Creaţioniştii trebuie să ţină cont de acest lucru. Nu putem ignora imaginea de ansamblu, iar ordinea generală globală a fosilelor în coloana geologică pare să fie autentică. Voi oferi explicaţii pornind de la această premisă. aşezate

VIATA , DIN ROCI LE PROFUNDE Părţile

cele mai de jos ale coloanei geologice, numite uneori precambrian (arhaic şi proterozoic; Figura 10.1 , Tabelul 9.1), se află de obicei la mare adâncime în pământ. Cu toate acestea, ridicarea terenului şi eroziune a le aduc câteodată la suprafaţă. Mostre din astfel de roci mai pot fi obţinute şi în urma operaţiunilor de foraj petrolier, care ating adesea adâncimi de câţiva kilometri. În ultimele decenii, s-a pus foarte mult accentul pe puţi­ nele fosile descoperite în aceste roci inferioare. Astfel de fosile reprezintă cele mai simple organisme. O excepţie o constituie fosilele ediacarane mai complexe, care sunt foarte aproape de cambrian (Figura 10.1) şi par mai îndeaproape înrudite cu tipurile din cambrian. În scopul acestei discuţii, le putem pune la un loc cu abundentele tipuri de fosile din fanerozoic (din cambrian până recent). Dar cum stau lucrurile cu organismele mai simple găsite mai jos în coloană? Nu reprezintă ele forme timpurii de viaţă, în plin proces de evoluţie spre tipuri mai complexe? Creaţioniştii nu trebuie să accepte neapărat această idee evoluţionistă, deoarece şi astăzi există forme de viaţă simple care trăiesc în aceste roci profunde şi care ar putea foarte uşor să fie fosilizate acolo. Suntem cu toţii familiarizaţi cu animalele şi plantele de pe uscat, precum şi cu planctonul, peştii şi balenele din oceanele lumii, dar un nou domeniu biologic este din ce în ce mai mult în centrul atenţiei - cel al vieţii din rocile profunde. Roci1e scoarţei Pământului, în mod deosebit cele aflate la adâncimi mai mari, sunt relativ inaccesibile şi nu este surprinzător că, deşi ştim de câteva decenii de existenţa anumitor forme de viaţă în rocile profunde, doar de curând oamenii de ştiinţă au acordat o atenţie serioasă acestui domeniu biologic ascuns. Se ştie de mult că organisme ca bacteriile, viermii şi larvele de insecte abundă în primul metru de sol de la suprafaţă. Mai jos de acest nivel, numărul organismelor scade dramatic, dar există într-un număr surprinzător la mari 171

FAl'\EROZOIC

PRECAMBRIAN

:::j

;;-

-:1

;;-.

'"

~

r

~

z

...,

~

!::

o

m m ;;-

PALEOZOIC o o ;;;

PROTEROZOIC

ARHAIC

N ;:

c

~

;;2

p.

~

~

n p :;::

...,

3:: S

~

'"z

c=

I

'" '"r

m

8< c o r; :; '" Z :; z :; z Z

CXI

:;

MEZOZOIC -o m

'")

r

'" :;::'" :; ;E Z :; iQ ~ 5 z ;:;;

<

'" '"

~ ~ ~

CE~O·

ZOIC r-

o =<

"'.., ~

::lS ., r. ..... :'!'l

~~

~

"'~

'" 8 8 " " BACTERII ••••••••••••• ••u .......................n .........;................................~ Al.Cir", ................................. ...IIH........-....-.,-, <-

§

§

§

§

0'0

W

iS

8

~

::::::::::::==...

FORR\"g,~J't~~1l

IIMRt AN Ilmlll !il

8'"

:3

8

~ll;~CIII \f~_I~!~~~11 l I

:_

:-

)

:

I-

.:

:-

1-_

I'LA"-ll (U SPORI lJIS):'ĂRUTE

1_

I FERfGI i ICVISETACEE! PTERlDrSPERME i

41COPODII

i

L1COPOlJIACEE GIGANTICE i PLA'JTE lJlN CiFNljL

GLosbg~~~~,~ 1

~~-ii55§5i::~

-

~",.--_..~

I CICADE i q:ONIFERE ! PLANTI' ;CU FLORI i V FAUNĂ EDIAC!\RANĂ { :: I i ::ii ARIIFOCIMIIJE ASI:MĂNĂTOARE :.. IlURETILOR " ........ ...,.. . . _.'_ . STROMATOI'()RIDE: ...... _ _ ~ ('ONULARIDI ........... . . - . ...,.. -' IIIDROIDE J................_"".................... :;::' MElJUZI'

;
!

CORALI)I

,.....

rAI ;N(·: DJ\i ~lsn;1 At{(iILOS H! 'l{(iFSS

:::::: :.....

1..... ......

::::::

(jrupuri dominant

terestre sau de

apă

Ullk ..."

CENTIPED~ SI. MII~~f~m .INSECTE Mn.c·1 MOII:S rE S('.'\I·OPUIJE

I imita inferioară a gnJpuril(lr leJ"t"<.;Irt' limita dintrl' l,.'ambn;1I1 şi pl1."C:imbrian

Rl.'g.iulll·\,·ullrganisflll..'

Kc!!iunc cu

nrl!;tOl'iITIC

dm',in,n.marin<

D

Kl,.'giuol.'l.'uurganismc slmpk

.....

~

C/'J~

i

!

1.

5

i..········~ .................... i . '. I

PAIANJENI ' C'IIITONI:

D·. 'e,,;s'r< D

i

!î

VIERMI SEUMI:-\lAII :...........~ ... _ _ .... _ .........._ ..: ....... ;;o IRltORl fJ ,......................,.... ('RARI-POl('OAVA ' •••••••••••~..- -..-!!!!!..Iff!!.~

LEGE\D,l _

r____------

*............._..._..___...... ~. -

ANE~1ONLr· ::~~::•••••

.. " ... ' . . ........., . . . . . . . . . . . . . .- . . . . "..

=:="=====

I ••••••••••• . . , ._ _ ~..." .. • _ _ _ _

":'=====

I

. . . . . . . . .. .. '.. " "" "" .. " .__ ...••_ .. _ . _ .'.....

(RI~I~ge,~l~~[:

.:::::======:

CARACAlIll:~INAliTILOIlJE I . . . . . . .~•• flRAHlorODE :,.........".,.",....,..~.!.!

CRINI-IJI'-MARF BI.ASTOIZI I . . . . . . . . . . ._ _. . STFI.E-DE-MARE I . . . . .~",_""....,... . . . ARll'j-DE-MARE :.................._ _ _ . .. .iiiiil GRAPTOLr~-J I ••••••••~. CONODON I " ............. . - . . . . . . . . ...... PL~TI FARA MAXII.ARl!1 INFERIO : ....... . , . . . . . . . " ' P~·S II PI !\CODf'RMI ........... '. -' RECIllNI SI:CALCANj ! _ _ _ _ _ _.~

__

PEŞTI

.'~MFIBIENI j

~-~~·~·~"~'":·~··~·~-~·!'!-~·ei·ii~'

I REPTILE r 1' C\)oSCHFLET

WĂRI i! OMMIFERE

.I

Figura 10.1. Distribuţia principalelor tipuri de organisme din coloana geologică. Vârsta din coloana 4, dată în milioane de ani, se bazează pe scara standard a timpului geologic, la care autorul nu subscrie. De observat că scara temporală nu este liniară. Fanerozoicul este de cinci ori mai extins decât precambrianul41 •

adâncimi. Singurul tip de viaţă care este înfloritor la aceste adâncimi îl reprediversele microorganisme. Exemplele abundă? Bacteriile reducătoare de sulf se găsesc din abundenţă în straturile acvifere (care conţin apă) de la adâncimi de 800-1 000 m din districtul Baku, Azerbaidjan (fosta URSS). Acestea dau o culoare roz apei care provine din operaţiunile de foraj petrolier. O sondă a produs în jur de 5 000 l de apă roz pe zi, timp de 6luni8 • Un filon carbonifer din Germania, situat la o adâncime de 400 m, adăposteşte circa 1 000 de bacterii pe gramul de cărbune. Aproximativ aceeaşi concentraţie de bacterii s-a găsit în pânza de apă freatică din calcarele de la Madison, în nord-vestul Statelor Unite, aflată la o adâncime de peste 1 km în subteran9 • În Carolina de Sud (SUA), s-au !acut studii extinse în trei puţuri forate la adâncime a de 500 m. S-au găsit între 100000 şi 10 milioane de bacterii pe gramul de sediment şi au fost izolate peste 4 500 de tulpini diferite. În straturile sedimentare de argilă mai puţin permeabile, situate între straturile acvifere, numărul bacteriilor a fost mult mai mic, de obicei sub 1 000 pe gram lO • Au mai fost găsite şi protozoare (animale unicelulare, clasificate acum ca protiste) şi ciuperci, dar în concentraţii semnificativ mai mici decât cele ale bacteriilorll . Protozoarele şi bacteriile au mai apărut şi în câteva alte sedimente subterane profunde l2 • Surprinzător, în siturile din Carolina de Sud, la mai multe niveluri până la adâncimea de 210 m, au fost găsite alge filamentoase vii de culoare verde, care de obicei au nevoie de lumină ca să crească 13 • Prezenţa lor la astfel de adâncimi mari a fost explicată ca un posibil indiciu al unui soi de conexiune cu suprafaţa sau al unei foarte lungi viabilităţi pentru aceste alge. Un alt studiu a demonstrat că acele tipuri de viruşi care trăiesc în bacterii sunt prezenţi chiar şi la adâncimi de 405 m 14 • Probabil că microorganisme există în toate rocile sedimentare l5 , găsin­ du-se din abundenţă în special în straturile acvifere. Au mai fost descoperite şi în granit, iar Thomas Gold 16 oferă dovezi privind activitatea lor la o adâncime de 6 km într-un puţ de explorare petrolieră forat în craterul de impact Siljan, din Suedia (44 km în diametru). Mai mult, el raportează că au fost izolate mai multe tulpini de bacterii vii descoperite la adâncimi mai mari de 4 km, în acelaşi loc. Sugerează chiar că volumul tuturor organismelor vii din roci poate fi comparabil cu cel al tuturor organismelor care trăiesc pe suprafaţa PământulupÎ. Având în vedere grosimea straturilor de rocă, se pare că există viaţă din abundenţă sub picioarele noastre. Capacitatea microorganismelor de a trăi în roci se datorează parţial dimensiunii lor mici, ceea ce le permite să existe în porii minusculi dintre granulele mineralelor. Bacteriile au în mod obişnuit circa 1/1000 mm în diametru. Protozoarele, algele, ciupercile şi cianobacteriile (bacterii cu zintă

173

capacitate fotosintetică) sunt în general de 10-100 de ori mai mari, dar pot să încapă cu uşurinţă între particulele sedimentelor cu granulaţie mai mare, cum ar fi nisipul. Umezeala este esenţială ca să supravieţuiască, dar la adâncimi de 1 km şi adesea mult mai în profunzime se găseşte de obicei apă. Mişcările laterale şi verticale lente ale apei din straturile acvifere favorizează răspândirea pasivă a microorganismelor. Diferitele microorganisme descoperite la mari adâncimi prezintă o multitudine de sisteme biochimice care le permit să supravieţuiască în condiţii neobişnuite 18 • Unora pare să le meargă bine la temperaturi de peste 1S0°C, dar aceste date sunt discutabile. Multe au nevoie de oxigen, în timp ce unele nu pot supravieţui în prezenţa acestuia. Altele pot supravieţui în ambele situaţii. Adesea, apele de la aceste adâncimi conţin o cantitate moderată de oxigen, în timp ce pungile fără oxigen sunt un lucru obişnuit. Organismele îşi obţin energia atât de la compuşii organici, cât şi de la cei anorganici. Din cele de mai sus, este evident că, în roci, locuieşte o lume întreagă de organisme vii, lume anterior necunoscută. Din nefericire, aceste organisme "secretoase" sunt relativ inaccesibile. Prezenţa lor pune câteva probleme interesante legate de fosilele de microorganisme descoperite în rocile profunde.

CREATIA SI VIATA DIN ROCILE PROFUNDE

"

,

Adesea, datele pot fi interpretate în mai multe feluri. Ipoteza că fosilele formelor simple de viaţă descoperite în rocile profunde reprezintă forme de viaţă timpurii aflate în proces de evoluţie spre forme mai avansate este una din interpretări. Recentele descoperiri ale vieţii în rocile profunde permit şi interpretarea că aceste fosile reprezintă organisme care trăiesc în mod normal ori care s-au infiltrat în aceste roci profunde. Prezenţa demonstrată a vieţii în rocile de astăzi sugerează că ar trebui să luăm în calcul o astfel de interpretare înainte de a considera fosilele precambriene unicelulare simple dovezi ale evoluţiei. Algele filamentoase vii găsite în aceste straturi adânci ar putea reprezenta sursa fosilelor filamentoase a căror vechime se consideră a fi de 3,S miliarde de ani. De asemenea, potopul catastrofic descris în Geneza ar fi putut înlesni transportul algelor microscopice atunci când apele de la suprafaţă s-au infiltrat în rocile profunde permeabile sau fisurate. Stromatolitele 19 apar şi ele în rocile profunde, iar interpretarea lor este mai echivocă atât din perspectiva creaţionistă, cât şi din cea evoluţionistă. Stromatolitele sunt o parte importantă a scenariului evoluţionist al vieţii timpurii (Tabelul 9.1), dar, ca multe alte fosile din rocile profunde, identificarea lor este 17-1

()]{IC ;1:\1 -

\I{!II .\.1\<1111

problematică. Unele exemple de stromatolite vechi, acceptate la scară largă, au fost re interpretate ca exemple de precipitare şi deformare a sedimentelor moFo. Paleobotanistul A. H. Knoll, de la Harvard, subliniază că "nu se cunoas, te niciun stromatolit din arhaicul timpuriu care să conţină microfosile. Prin urmare, trebuie să fie luate în calcul variante abiologice."21 Identificarea corectă a stromatolitelor fosile din rocile profunde este importantă pentru problema originii vieţii. Un fapt care complică estimarea vârstei acestor fosile este recenta descoperire a unor stromatolite vii care se formează în mod activ în cavităţile rocilor, cum ar fi recifele de corali. Aceste depozite se numesc endostromatolite. Acumularea de sedimente pe un endostromatolit este înlesnită de bacteriile care nu au nevoie de lumină ca sursă de energie. Claude Monty, un biosedimentolog de la Universitatea din Liege, Belgia, sugerează că endostromatolitele se pot forma în cavităţi de rocă la adâncimi de cel puţin 3 km 22 , ceea ce dă naştere întrebării dacă nu cumva unele stromatolite din rocile profunde, care trăiesc probabil în peşteri, ar putea fi endostromatolite de origine recentă. Cunoştinţele actuale privind aceste stromatolite vechi sunt încă insuficiente, de aceea nu se pot emite concluzii ferme. Se pare că dovezile din rocile profunde în favoarea evoluţiei timpurii a vieţii pot avea şi interpretări alternative. Trebuie să avem în vedere trei factori: (1) problema identificării corecte a tipurilor de fosile, (2) faptul că formele de viaţă fosilizate pot reprezenta forme create care au trăit în roci, fiind ulterior fosilizate, şi nu stadii timpurii de evoluţie a vieţii, şi (3) infiltrarea organismelor de la suprafaţă în rocile profunde, în special în timpul evenimentelor catastrofice.

CREATIA SI SECVENTA FOSILELOR DIN FANEROZOIC

"

,

Relativa abundenţă de fosile bine conservate în partea superioară a coloanei geologice - numită fanerozoic (din cambrian până recent; Figura 10.1 şi Tabelul 9.1) - oferă un cadru de referinţă şi de interpretare diferit faţă de cel adecvat în cazul fosilelor rare şi adesea discutabile din straturile inferioare (precambrian). Aici, aşa cum s-a menţionat anterior, există sugestii ale unei creşteri în complexitate a fosilelor, mergând de la straturile inferioare ale coloanei geologice înspre cele superioare. Vom discuta o serie de soluţii pe care le propun creaţioniştii pentru a explica acest tipar, între care se numără sortarea după (1) mobilitate, (2) flotabilitate şi (3) ecologie. Orice model al potopului ar trebui să ia în calcul toţi aceşti factori şi să considere că au un

oarecare efect. Niciunul dintre factori nu ar putea exista de unul singur şi nu ar putea fi singurul responsabil de succesiunea fosilelor; rară îndoială că ar si alti, factori. Nu trebuie să uităm că, întrucât ne confrunmai fi implicati " tăm cu un eveniment unic şi complex din trecut, despre care nu avem multe date, explicaţiile trebuie în mod necesar să fie considerate simple conjecturi.

FACTORUL DE MOBILITATE Sortarea după mobilitate s-ar aplica animalelor în încercarea lor de a de ridicarea treptată a nivelului apei în cazul unui potop global. De exemplu, fosilele de păsări sunt rare. Rămăşiţe bine conservate nu au fost încă descoperite mai jos de jurasic. E de aşteptat ca ele să se fi retras treptat către zone mai înalte în timpul lunilor potopului, lăsând numai urme în sedimentele moi, ceea ce ar putea explica relativa abundenţă a urmelor de păsări din triasic, urme care apar sub orice os fosil cert al vreunei păsărj23. În mod similar, în comparaţie cu fosilele corpurilor de amfibieni şi de reptile, urmele acestora tind să domine la un nivel inferior în coloana geologică 24 • Animalele terestre mari par mai capabile să scape spre zonele mai înalte în timpul potopului decât animalele mici. Aceasta ar putea sta la baza regulii lui Cope, care afirmă că, în cursul evoluţiei, organismele tind către dimensiuni mai mari 2S • Această regulă derivă din observaţia lui Cope că un anumit tip de fosilă creşte în dimensiuni pe măsură ce urcăm de-a lungul coloanei geologice. În contextul unui potop, organismele mai mari de acelaşi tip ar fi fugit către un nivel mai înalt pe coloană decât echivalentele lor mai mici. (Este acelaşi celebru Cope care s-a luat la întrecere cu Marsh în studiul vertebratelor din vestul Statelor Unite 26 .) Desi , rolul mobilitătii , în distribuţia animalelor din coloana geologică în timpul potopului trebuie să rămână speculativ, regula lui Cope şi date cum ar fi distribuţia urmelor se potrivesc bine cu conceptul de sortare după mobilitate. scăpa

FACTORUL DE FLOTABILITATE Timp de secole, sortarea după densitate în timpul potopului descris în Geneza a fost sugerată ca mecanism pentru explicarea mărturiilor fosile. Astfel, se întâmplă că multe organisme mai simple, cum ar fi coralii, melcii, moluştele, brahiopodele şi alte organisme marine, au o densitate mai mare, precum şi o reprezentare mai bună în părţile inferioare ale coloanei geologice decât vertcbratele cu care suntem mai familiarizaţi, cum ar fi broaştele 1711

(l!{!<,!'\!

\1:111. .\.

Ro,

II

şi felinele. Ar putea oare densitatea care a acţionat în timpul potopului să fie responsabilă pentru o astfel de distribuţie? La nivel local, ar fi posibil, dar este foarte îndoielnic că sortarea după densitatea animalelor vii ar putea fi o explicaţie generală pentru întreaga coloană, deoarece şi animale cu carapacea mai grea apar mai sus în coloana geologică. Flotabilitatea cadavrelor de vertebrate este un factor mai probabil. După moarte, unele vertebrate tind să plutească mult mai mult decât altele. Experimente preliminare pe organisme recente indică faptul că păsările plutesc în medie 76 de zile, mamiferele - 56 de zile, reptilele - 32 de zile şi amfibienii - 5 zile 27 • Trebuie să recunoaştem că reprezentanţii de astăzi ai acestor grupuri diferă întrucâtva de omologii lor fosili, ceea ce ar duce la cifre diferite pentru aceleaşi tipuri de vertebrate. Totuşi această secvenţă se potriveşte bine atât cu aranjarea din coloana geologică, cât şi cu durata potopului descris în Geneza. Astfel, sortarea după flotabilitate ar fi putut fi un factor în potopul din Geneza.

TEORIA ZONĂRII ECOLOGICE

o altă explicaţie creaţionistă pentru tendinţele observate în secvenţa fosilelor din coloana geologică se bazează pe distribuţia ecologică a organismelor. Este rezonabil să presupunem că, înainte de potop, distribuţia plantelor şi a animalelor era diferită de la un loc la altul, asa , cum este si , în zilele noastre. Urşii polari nu trăiesc la tropice. Putem de asemenea observa cu uşurinţă diferenţe ecologice în zonele montane, unde plantele şi animalele de la altitudini mai joase diferă semnificativ de cele aflate mai sus în aceeaşi regiune generală. De exemplu, nu se găsesc şerpi şi broaşte în apropiere de vârful munţilor mai înalţi, deşi unele mamifere supravieţuiesc acolo. O explicaţie creaţionistă pentru coloana geologică, numită "teoria zonării ecologice", propune o distribuţie ecologică antediluviană oarecum similară cu distribuţia fosilelor din coloana geologică. Cu alte cuvinte, se presupune că secvenţa fosildor din coloana geologică reflectă în general ecologia antediluviană. În acest model, dinozaurii şi oamenii au trăit în acelaşi timp, dar în medii ecologice diferite, oamenii trăind la înălţimi mai mari. Când analizăm modul în care potopul ar fi putut cauza secvenţa fosildor, inundatiile obisnuite mici, locale, de un eveniment ar trebui să diferentiem , " neobişnuit, global, ca cel descris în Geneza. Uneori, ne imaginăm că inundaţiile cară sedimentde dintr-o zonă superioară într-una mai joasă, amestecând totul într-un tipar dezorganizat. Totuşi depunerile cauzate de inundaţii sunt adesea bine sortate, formând straturi plate foarte întinse. La o scară mai 177

l

,\J'\-,(lll'!_

!l)

l",)I()\'\_~ l.!-tl,(ll,!:'" "1 \ 1'.1-\;-1 \

largă, amestecarea

este mai dificilă. O secvenţă de fosile ar rezulta pe măsură ce apele potopului, ridicându-se lent, ar distruge secvenţial diversele regiuni antediluviene împreună cu organismele lor unice, redepunându-Ie în ordine în bazinele de depunere mari de pe continente. Nu ne-am aştepta ca ploaia singură să disloce animale şi copaci, dar marile valuri ale apelor în creştere ale potopului ar fi putut face acest lucru. Adesea, fluxuri submarine rapide de nămol, numite curenţi de turbiditate 28 , ar căra sedimente şi organisme în aceste bazine adânci. Ordinea fosilelor din astfel de bazine sedimentare ar reflecta ordinea regiunilor erodate şi distruse de apele care s-au ridicat treptat. Ideea aceasta a fost dezvoltată de Harold W. Clark29 , care, spre deosebire de mentorul său, George McCready Price, a acceptat dovezile în favoarea unei secvenţe a fosilelor în coloana geologică. Figura 10.2 ilustrează o presupusă regiune antediluviană. Dacă o astfel de regiune ar fi distrusă de un potop ale cărui ape cresc treptat, aşa cum a fost descris mai sus, ar rezulta secvenţa generală a fosilelor pe care o avem astăzi. În acest model, succesiunea de peşti, amfibieni, reptile şi mamifere la care se face referire mai sus s-ar datora distribuţiei originale antediluviene a acestor organisme. Uneori, teoria zonării ecologice este simplificată prea mult comparându-se în detaliu ecologia actuală cu cea antediluviană. Deşi ecologia de astăzi are legătură, în general, cu secvenţa fosilelor, nu ar trebui să ne aşteptăm ca tiparele ecologice să supravieţuiască în amănunt unui potop global. E de aşteptat ca o catastrofă majoră, cum este potopul descris în Geneza, să provoace anumite schimbări în ecologia Pământului. Distribuţia precisă a organismelor înaintea unei astfel de catastrofe ar fi, cel mai probabil, diferită de cea din prezent. Mai mult, compararea ecologiei din trecut cu cea din prezent este complicată de faptul că, în cazul oricărei inundaţii majore, ar fi de aşteptat să existe o transportare laterală a sedimentelor şi a organismelor, atât la nivel restrâns, cât şi la nivel extins. Această transportare, împreună cu ridicarea sau subsidenţa zonelor-sursă şi a zonelor de depozitare, ar introduce complicaţii suplimentare în secvenţa fosilelor. Amestecarea într-o măsură limitată, flotabilitatea şi mobilitatea organismelor ar putea, de asemenea, modifica ordinea fosilelor. Teoria zonării ecologice nu presupune şi nu propune o congruenţă exactă între ecologia antediluviană şi mărturiile fosile, ci sugerează o secvenţă ecologică generală, nu specifică, rezultată din creşterea treptată a nivelului apelor potopului. Unele aspecte generale ale mărturiilor fosile nu pot fi puse cu uşurinţă în relaţie cu secvenţele ecologice moderne şi, în cadrul teoriei zonării ecologice, a fost uneori propusă o lume antediluviană modificată. De pildă, organismele marine din zilele noastre trăiesc aproape exclusiv la nivelul mării sau mai jos, însă în secvenţa fosilelor găsim din abundenţă organisme marine la mai multe 171\

Figura 10.2. O sugestie a distribuţiei generale a organismelor înainte de potopul descris în Geneza. Teoria zonării ecologice propune ideea că distrugerea treptată a acestor medii de apele în creştere ale potopului ar produce secvenţa fosilelor prezentă acum în scoarţa Pământului.

niveluri. De aceea, s-a propus ideea că, înainte de potop, existau mări majore la diferite niveluri pe continente (Figura 10.2). Ele ar putea fi sursele principalelor niveluri de fosile marine din coloana geologică. Aceste mări propuse ar fi fost mult mai întinse decât mările cu apă sărată din zilele noastre, cum ar fi Marele Lac Sărat, Marea Caspică şi Marea Moartă, care există acum pe Pământ deasupra sau sub nivelul global al măriPo. Secvenţa ecologică antediluviană propusă (Figurile 10.1 şi 10.2) începe cu forme simple de viaţă în rocile din zonele de mai jos. Multe grupe de animale s-ar găsi în cele mai de jos mări antediluviene, iar pădurile de "cărbune", amfibienii si , reptilele ar exista din abundentă , în câmpiile J' oase calzi si , mlăstinoase. , Plantele cu flori şi animalele cu sânge cald, cum ar fi păsările şi mamiferele, inclusiv omul, ar trăi în regiunile mai înalte şi mai răcoroase. Această secvenţă generală se potriveşte cu mărturiile fosile.

PROBLEMELE TEORIEI ZONĂRII ECOLOGICE Problemele majore cu care se confruntă această teorie sunt legate de sortarea extremă a multor organisme, după cum se poate observa în straturile de fosile. O astfel de sortare nu se întâlneşte prea des în distribuţiile ecologice din prezent. O parte din acest tipar de sortare ar putea fi explicat prin transportarea laterală extinsă a organismelor din zone-sursă limitate în timpul potopului, dar problema este mai generală şi nu se mărgineşte doar la zone-sursă singulare.

C \ :'1

j {Il.

t'!

i (1

l \ li

(/.-\ '''.\ ,,!

I Ij

l

1(.!

t. .\ -" \ 1.. ].:.. 1· \ [

! \

Raritatea sau absenţa totală a mamiferelor, a plantelor cu fiori şi a polenului acestora3 ! în paleozoicul superior şi mezozoicul inferior sunt probabil cele mai serioase probleme la care trebuie să răspundă teoria zonării ecologice atunci când compară distribuţia fosilelor cu ecologia actuală. Modelul zonării ecologice presupune o distribuţie ecologică mai ordonată (stratificată) decât există în prezent, cu plantele cu fiori, inclusiv ierburile, şi mamiferele la altitudini mai mari. În mod cert, nu iese din discuţie o creaţie cu o ecologie antediluviană mai ordonată. Se poate specula în privinţa cauzelor posibile: (1) mamiferele cu sânge cald ar fi putut fi excluse din câmpiile antediluviene joase din cauza temperaturilor prea ridicate de aici; dovezi în favoarea acestei idei vor fi prezentate mai jos; (2) plantele cu fiori ar fi putut fi excluse din aceste câmpii joase din cauza unei abundenţe de fioră adaptată diferit. În zonele inferioare ale secvenţei fosile din fanerozoic găsim dovezi ale unor păduri vaste compuse din arbori neobişnuiţi, cum ar fi licopodiile, pteridospermele şi ecvisetaceele uriaşe 32 • Ele au constituit pădurile de "cărbune" din carbonifer (Tabelul 9.1), care au format unele dintre cele mai bune rezerve de cărbune. Există unele dovezi din roci şi fosile care indică faptul că ecologia din trecut este posibil să fi fost într-o oarecare măsură diferită. Exemplele nu sunt greu de găsit. În mijlocul porţiunii fanerozoice a coloanei geologice (permian-triasic), sunt multe roci roşii - "straturile roşii" pline de oxigen33 • Sub "straturile roşii" şi, de asemenea, aproape de vârful coloanei, găsim din abundenţă şisturi negre, care indică oxigen insuficient34 • Ambele condiţii ecologice sunt neobişnuite în ecologia de astăzi. Unele organisme vii par identice cu echivalentele lor fosile 35 , dar multe, cum ar fi dinozaurii şi unii copaci, sunt foarte diferite, permiţând relaţii ecologice diferite. Mediile temperaturilor par şi ele să fi fost semnificativ mai mari în trecut. Acest lucru se poate estima pe baza organismelor fosile de climă caldă sau rece sau a proporţiei izotopilor de oxigen, care sunt dependenţi de temperatură. Aproape de vârful coloanei geologice, există fosile de copaci de pădure atât în regiunea arctică, cât şi în cea antarctică36 • Or, astăzi nu mai există păduri vii acolo. Pe insula Ellesmere 37 , în apropierea Polului Nord, întâlnim fosile de salamandre, şerpi, şopârle şi aligatori, ceea ce indică o climă mult mai caldă în trecut. În Antarctica, pădurile din perioada mediană a fanerozoicului, despre care se presupune că au fost la numai 5-10 grade latitudine de Polul Sud atunci când au crescut, par să fi crescut într-o climă mai caldă; nu prezintă nici măcar inele de vătămare din cauza îngheţuluPs. În general, dovezile indică o climă mai caldă în trecut decât în prezent pentru cea mai mare parte a coloanei geologice. EsUlii

ti mările aproximative sugerează posibilitatea ca temperatura să fi fost mai cu circa 7-20°C la latitudinile mai înalte ale ambelor emisfere39 • Astfel de dovezi indică faptul că trecutul a fost oarecum diferit de prezent; şi totuşi a fost suficient de asemănător pentru a susţine viaţa unor tipuri de organisme identice cu cele care trăiesc acum pe Pământ. ridicată

DOVEZI CARE CONCORDĂ CU TEORIA ZONĂRII ECOLOGICE Deşi

este posibil ca trecutul să fi fost întrucâtva diferit de prezent, e de ca aceleaşi relaţii ecologice generale să fi predominat şi înainte de potopul descris în Geneza. Pe baza acestui fapt, sunt posibile câteva comparaţii interesante între trecut şi prezent. Unele date concordă cu teoria zonării ecologice. 1. Când examinăm distribuţia organismelor pe Pământ, descoperim organisme simple care trăiesc la mari adâncimi în straturile de roci. Intr-o interpretare a fosilelor conform teoriei zonării ecologice, acestea ar corespunde rarelor fosile simple pe care le descoperim în straturile inferioare precambriene (Figura 10.1; observaţi în special distribuţia bacteriilor şi a algelor în precambrian). Fosilizarea acestor organisme simple ar fi putut avea loc înainte, în timpul sau după potopul descris în Geneza, în rocile profunde în care trăiau. AIgele care au nevoie de lumină şi care sunt găsite ocazional în rocile profunde au ajuns probabil acolo în urma infiltrării apelor de la suprafaţă. 2. Organismele găsite în zona de culoare gri deschis, între liniile punctate şi întrerupte din Figura 10.1, sunt aproape integral marine. Ele ar reprezenta organismele care trăiau în mările antediluviene joase, mări în care ar fi existat din abundenţă forme de viaţă marină, ceea ce explică problema exploziei cambriene 40 cu care se confruntă teoria evoluţionistă - şi anume faptul că majoritatea încrengăturilor de animale, care se întâmplă să fie aproape în totalitate marine, apar brusc, rară strămoşi pe linia de evoluţie. Teoria zonării ecologice explică uşor explozia cambriană ca reflectând amplasarea mărilor antediluviene joase. 3. Multe tipuri de organisme terestre apar prima dată cam la acelaşi nivel în coloana geologică. Printre acestea se numără: ciuperci, multe grupe de plante dispărute, ecvisetacee, ferigi, pteridosperme, licopodii, insecte, miriapode (centipede şi milipede), păianjeni şi amfibieni. Observaţi organismele de deasupra liniei punctate din Figura 10.1. Apariţia la aproximativ acelaşi nivel al atât de multor grupuri terestre diferite pare neobişnuită din punct de aşteptat

IN I

\.

\)'j 1·1) ~;!

lI!

\

(l]l)'\;<",'"

(

11;1

',~\

1,

\

"1

LI \

II

vedere evolutiv, dar se armonizează mult mai bine cu ceea ce ar fi de aşteptat dacă admitem că apele în creştere ale potopului au distrus cele mai joase zone de uscat ale lumii antediluviene, păstrând aceste tipuri terestre ca fosile. 4. Tiparul general de distribuţie al fosilelor este similar cu cel din ecologia de azi. Secvenţa actuală de pe Pământ prezintă organisme mici, unicelulare, în rocile profunde ale Pământului, o abundenţă de organisme marine în mări, iar formele de uscat la niveluri mai înalte. Aceeaşi secvenţă generală este urmată şi de fosile (Figura 10.1). Conform zonării ecologice, lăcustele şi vacile nu apar în cele mai de jos straturi geologice, deoarece nu ar fi trăit în mările antediluviene. În secţiunea din coloana geologică unde se află multe fosile (fanerozoic), în partea inferioară a acesteia (de la cambrian la silurian), s-au păstrat aproape numai fosile de organisme marine, în timp ce în partea superioară (terţiar) se găsesc din abundenţă organisme terestre; în partea mediană, proporţiile variază. O astfel de secvenţă ar fi de aşteptat în cazul unui singur eveniment diluvian în care primele dislocări ar provoca îngroparea celor mai joase medii marine (explozia cambriană), iar ultimele stadii, formând vârful coloanei geologice, ar implica numai mediile terestre cele mai înalte, cu un climat posibil mai răcoros, în care trăiau mamiferele. Poate că sugestia generală de progresie a organismelor pe măsură ce urcăm pe coloana geologică nu reprezintă o evoluţie, ci ecologia antediluviană de pe Pământ. Un număr semnificativ de date se potrivesc cu aşteptările generale ale teoriei zonării ecologice.

CONCLUZII Discuţia prezentată

mai sus este destul de diferită de interpretările tradiţi­ onale, însă diverse descoperiri, cum ar fi organismele care trăiesc în rocile profunde şi tiparul neregulat de distribuţie a fosilelor, pun sub semnul întrebării interpretările evoluţioniste ale unei dezvoltări treptate, sugerând că ar trebui să luăm în considerare alte opţiuni. În general, când examinăm secvenţa fosilelor, găsim o unicitate semnificativă a organismelor la diferite niveluri şi o sugestie generală a unei progresii ascendente a formelor de viaţă de la simple la complexe. Uneori, acest tipar este considerat drept o dovadă convingătoare în favoarea evoluţiei, însă această progresie limitată nu reflectă în mod necesar o evoluţie. Mobilitatea şi flotabilitatea ar putea cauza o anume progresie în cazul unui potop global. Este semnificativ şi faptul că, în prezent, organismele trăiesc în şi pe scoarţa terestră într-o secvenţă generală ascendentă, de la simple la complexe. Mai întâi sunt organismele unicelulare, care trăiesc în rocile

IX~

profunde, apoi organismele mai complexe, care trăiesc în mediile marine joase, şi mai sus trăiesc organismele terestre mult mai complexe. În contextul unei catastrofe globale în creştere, cum ar fi potopul descris în Geneza, ar fi de aşteptat o asemenea ordine generală a fosilelor - şi exact aşa ceva găsim.

-

N OTE DE FINAL

Pascal, B., 1966, Pensees, Krailsheimer, A.J. (trad.), LondralNew York, Penguin Books, p. 80. se opun ideii că evoluţia include conceptul de origine spontană a vieţii, preferând să limiteze evoluţia la dezvoltarea formelor de viaţă după organizarea vieţii. Voi folosi termenul mai mult în sensul cu care este folosit de obicei în manuale şi în jurnalele ştiinţifice, sens care include atât evoluţia formelor simple de viaţă, cât şi dezvoltarea ulterioară a formelor de viaţă mai complexe. JTotuşi, dacă vom compara speciile în viaţă cu cele fosile similare, vom observa o proporţie crescândă de ciudăţenii (raportându-ne la speciile actuale) pe măsură ce coborâm pe coloana geologică. Acest aspect a fost interpretat ca dovadă a unei schimbări treptate a speciilor de-a lungul timpului. Argumentul trebuie însă să fie evaluat în raport cu aşteptarea ca, în orice catastroÎa majoră, cum e potopul, acele specii care au fost îngropate cel mai adânc în coloana geologică să aibă cele mai mici şanse de a avea reprezentanţi care să scape şi să supravieţuiască potopului. • (a) Price, G. M., 1923, 1he New Geology, Mountain View, California, Pacific Press Publishing Assn., p. 619-634. Pentru o recenzie, vezi: (b) Numbers, R. L., 1992, 1he Creationists, New York, Alfred A. Knopf, p. 72-10l. 5 Vezi, de exemplu: (a) Nelson, B. C., 1968, 1he Deluge Story in Stone: A History of the Flood 1heory of Geology, Minneapolis, Bethany Fellowship, Inc.; (b) Rehwinkel, A. M., 1951, 1he Flood in the Light ofthe Bible. Geology. andArchaeology, St. Louis, Concordia Publishing House, p. 268-274; (c) Whitcomb, J. C., 1988, 1he World 1hat Perished, ed. a 2-a, Grand Rapids, Michigan, Baker Book House, p. 86, 87; (d) Whitcomb, J. C., Jr., şi Morris, H. M., 1966, 1he Genesis Flood: 1he Biblical Record and Its Scientijic Implications, Philadelphia, The Presbyterian and Reformed Publishing Co., p. 180-21l. 6 Numbers, p. 218, 219 (nota 4b). 7 (a) Fliermans, C. B., Hazen, T. C. (ed.), 1990, Proceedings of the First International Symposium on Microbiology of the Deep Subsurface, WSRC Information Services Section Publications Group; (b) Fredrickson,J. K., şi Onstott, T. C., 1996, "Microbes deep inside the Earth", Scientijic American 275(4):68-73; (c) Ghiorse, W. c., şi Wilson, J. T., 1988, "Microbial ecology of the terrestrial subsurface",Advances in Applied Microbiology 33:107-172; (d) Pedersen, K,. 1993, "The deep subterranean biosphere", Earth-Science Reviews 34:243-260; (e) Stevens, T. O., şi McK.inley, J. P, 1995, "Lithoautotrophic Microbial Ecosystems in Deep Basalt Aquifers", Science 270:450-454. 8Ivanov, M. v., 1990, "Subsurface microbiological research in the USSR", în Fliermans şi Hazen,p.l.7-l.15 (nota 7a). 9 Ghiorse şi Wilson (nota 7c). 1

1

Câţiva evoluţionişti

ISJ

10 Balkwill, D. L., 1990, "Density and distribution of aerobic, chemoheterotrophic bacteria in deep southeast coastal plain sediments at the Savannah River Site", în Fliermans şi Hazen, p. 3.3-3.13 (nota 7a). 11 (a) Sinclair, ]. L., 1990, "Eukaryotic microorganisms in sub surface environments", în Fliermans şi Hazen, p. 3.39-3.51 (nota 7a); (b) Sinclair,]. L., şi Ghiorse, W. C., 1989, "Distribution of aerobic bacteria, protozoa, algae, and fungi in deep subsurface sediments", Geomicrobiology Journal7: 15 -31. 12 Sinclair,]. L., şi Ghiorse, W. c., 1987, "Distribution of protozoa in sub surface sediments of a pristine groundwater study site in Oklahoma", Applied and Environmenlal Microbiology 53(5):1157-1163. 13 (a) Sinclair (nota 11a); (b) Sinclair şi Ghiorse (nota 11b). 14 Bradford, S. M., şi Gerba, C. P., 1990, "Isolation of bacteriophage from deep subsurface sediments", în Fliermans şi Hazen, p. 4.65 (nota 7a). 15 Ourisson, G., Albrecht, P., şi Rohmer, M., 1984, "The microbial origin of fossil fuels",

Scientific American 251(2):44-51. 16 17

Gold, T., 1991",Sweden's Siljan ring well evaluated", Oii & GasJourna/89(2):76-78. Gold, T., 1992, "The deep, hot biosphere", Proceedings of lhe National Academy of Sciences

USA 89:6045-6049. 18 Pentru un exemplu, vezi: (a) Kaiser,J., 1995, "Can deep bacteria live on nothing but rocks and water?", Science 270:377; (b) Stevens şi McKinley (nota 7e). I~ Vezi capitolul 9. 20 Lowe, D. R., 1994, ,,Abiological origin of described stromatolites older than 3.2 Ga",

Geology 22:387-390. 21 Knoll, A. H., 1990, "Precambrian evolution of prokaryotes and protists", în Briggs, D. E. G., şi Crowther, P. R. (ed.), Palaeobiology:A Synthesis, Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications, p. 9-16. 22 (a) Monty, C. L. v., 1986, "Range and significance of cavity-dwelling or endostromatolites. Sediments down-under", Abstracts of the 12'h International Sedimentological Congress, Canberra, Australia, p. 216; (b) Vachard, D., şi Razgallah, S., 1988, "Survie des genres Tharama et Renalcis (Epiphytales, algues probIematiques) dans le Permien superieur du Djebel Tebaga (Tunisie)", Comples Rendus de l'Academie des Sciences Paris 306 (Ser 2):1137-1140. 23 Lockley, M. G., Yang, S. Y, Matsukawa, M., Fleming, F., şi Lim, S. K., 1992, "The track record of Mesozoic birds: evidence and implications", Philosophical Transactions of the Royal Society ofLondon, B, 336:113-134. 24 Brand, L., Florence, J., 1982, "Stratigraphic distribution of vertebrate fossil footprints compared with body fossils", Origins 9:67-74. 25 Pentru o discuţie a regulii lui Cope, vezi Benton, M. J., 1990, "Evolution of large size", în Briggs şi Crowther, p. 147-152 (nota 21). 26 Vezi capitolul 9. 27 Brand, L. R., comunicare personală. 28 Vezi capitolul 13. 29 Clark, H. W., 1946, The New Diluvialism, Angwin, California, Science Publications, p. 37-93. 30 Vezi capitolul 12 pentru o sugestie alternativă la transportarea sedimentelor marine. De remarcat în special Figura 12.2,A,B. 31 Cantitatea mică de polen de la plantele cu flori găsită în straturile geologice inferioare este considerată de unii o problemă serioasă pentru teoria zonării ecologice, dat fiind că ar fi de aşteptat

ca paie nul să fie distribuit la scară largă. Însă Biblia sugerează că, Înainte de potop, nu ploua ([a] Geneza 2:5), ceea ce implică un sistem climateric diferit, din care să fi lipsit şi vânturile puternice. Fără ploi şi vânturi puternice, e posibil ca distribuţia polenului să fi fost limitată, până când apele potopului au distrus acumulările locale. Totuşi ar fi de aşteptat o oarecare transportare a polenului În urma ploilor care au produs potopul şi, În plus, există câteva referinţe despre ţesuturi de plante aflate neobişnuit de jos în coloana geologică şi despre spori şi polen din straturi considerate mai vechi decât cele în care se găsesc plantele care i-au produs. De exemplu, (b) Axelrod, D. 1., 1959, "Evolution of the psilophyte paleoflora", Evolution 13:264-275; (c) Coates,]., Crookshank, H., Gee, E. R., Ghosh, P. K., Lehner, E., şi Pinfold, E. S., 1945, ,,Age of the Saline Series in the Punjab Salt Range", Nature 155:266-267; (d) Cornet, B., 1989, "Late Triassic angiosperm-like pollen from the Richmond Rift Basin of Virginia, USA", Palaeontographica, Abteilung B, 213:37-87; (e) Cornet, B., 1986",lhe leafvenation and reproductive structures of a Late Triassic angiosperm, Sanmiguelia lewisit, Evolutionary 1heory 7(5):231-291; (f) Cornet, B., 1979, "Angiosperm-like pollen with tectate-columellate wall structure from the upper Triassic (and Jurassic) of the Newark Supergroup, U.S.A ", Palynology 3:281-282; (g) Gray, ]., 1993, ,,Major Paleowic land plant evolutionary bio-events", Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology 104:153-160; (h) Leclercq, S., 1956, "Evidence of vascular plants in the Carnbrian", Evolution 10:109-114; (i) Sahni, B., 1944, ,,Age of the Saline Series in the Salt Range of the Punjab", Nature 153:462-463, şi referinţele din articol; (i) Wadia, D. N., 1975, Geology of India, New Delhi, Tata McGraw-Hill Publishing Company Ltd., p. 135-137. Astfel de date, care se potrivesc cu un model al creaţiei-potopului, dar nu şi cu un model al evoluţiei treptate şi lente, în care sporii şi polenul nu ar trebui să apară înainte să fi evoluat plantele care îi produc, sunt - desigur - extrem de controversate şi au fost adesea reinterpretate. 32 De exemplu, Knoll, AH., Rothwell, G. W., 1981, "Paleobotany: perspectives in 1980", Paleobiology 7(1):7-35. 33 Straturile roşii sunt abundente în special în permian şi triasic. Originea lor este extrem de discutată. Vezi, de exemplu, (a) Krynine, P. D., 1950, "lhe origin of red beds", American Association ofPetroleum Geologists Bulletin 34: 1770; (b) Weller,]. M., 1960, Stratigraphic Principles and Practice, New York, Harper & Brothers, p. 133-135. 34 Extrem de răspânditele şisturi negre din cretacic sunt în mod deosebit considerate speciale. Vezi (a) Arthur, M. A, 1994, "Marine black shales: depositional mechanisms and environments of ancient deposits", Annual Review ofEarth and Planetary Sciences 22:499-551; (b) Schlanger, S. 0., şi Cita, M. B., 1982, "Introduction ta the symposium «On the Nature and Origin of Cretaceous Organic Carbon-Rich Facies,,", în Schlanger, S. O., şi Cita, M. B. (ed.), Nature and Origin of Cretaceous Carbon-rich Facies, Londra/New York, Academic Press, p. 1-6. Vezi şi restul volumului. 35 Vezi capitolele 8 şi 9. 36 Pentru o trecere în revistă a unora dintre date, vezi Axelrod, D. 1., 1984, "An interpretation of Cretaceous and Tertiary biata in polar regions", Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology 45:105-147. 37 Estes, R., şi Hutchison,]. H., 1980, "Eocene lower vertebrates from Ellesmere Island, Canadian Arctic Archipelago", Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology 30:325-347. 38Taylor, E. L., Taylor, T. N., şi Cuneo, N. R., 1992, "lhe present is not the key to the past: a polar forest from the Permian of Antarctica", Science 257:1675-1677. 39 Vezi (a) Allegre, C. J., şi Schneider, S. H., 1994, "lhe evolution of the Earth", Scientific American 271(4):66-74; (b) Brooks, C. E. P., 1949, Climate 1hrough theAges:A Study ofthe

C/imatic Factors and 1heir Variations, New Yorkfforonto, McGraw-Hill Book Co.; (c) Emiliani,

c., 1987, "Paleoclimatology, isotopic", în Oliver,]. E., şi Fairbridge, R. W. (ed.), 1he Encyclopedia of C/imatology, Encyclopedia of Earth Sciences, voI. 11, New York, Van Nostrand Reinhold Co., p. 670-675; (d) Frakes, L. A, 1979, Climates 1hroughout Geologic Time, Amsterdam/Oxford/ New York, Elsevier Scientific Publishing Co., p. 261; (e) Goudie, AS., 1987,,,Paleoclimatology", în Oliverşi Fairbridge, p. 660-670 (nota 39c); (f) Karhu,]., şi Epstein, S., 1986,.,The implication of the oxygen isotope records in coexisting cherts and phosphates", Geochimica et Cosmochimica Acta 50:1745-1756; (g) Menzies, R.]., George, R. Y, şi Rowe, G. T., 1973, Abyssal Environment and Ecology ofthe World Oceans, New York!Londra, John Wiley & Sons, p. 349, 350. 40 Vezi capitolul 9 pentru o scurtă descriere a exploziei cambriene. <1 Pe baza următoarelor surse: (a) Benton, M.]. (ed.), 1993, 1he Fossil Record 2, Londra! GlasgowlNew York, Chapman and Hali; (b) Boardman, R. S., Cheetham, A H., şi Rowell, A ]. (ed.), 1987, Fossil Invertebrates, Palo Alto/Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications; (c) Cutbill,]. L., şi Funnell, B. M., 1967",Numerical analysis ofThe Fossil Record", în Harland, W. B., Holland, C. H., House, M. R., Hughes, N. F., Reynolds, A B., Rudwick, M.]. S., Satterthwaite, G. E., Tarlo, L. B. H., şi Willey, E. C. (ed.), 1he Fossil Record.·A Symposium with Documentation, Londra, Geological Society of London, p. 791-820; (d) Eicher, D. L., şi McAlester, A L., 1980, History of the Earth, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-HalI; (e) Gould, S.]., 1989, Wonderful Lift: 1he Burges Shale and the Nature of History, New York! Londra, W. W. Norton & Co.; (f) Knoll, AH., 1992, "The early evolution of eukaryotes: a geological perspective", Science 256:622-627; (g) Knoll şi Rothwell (nota 32); (h) Lipps, ]. H. (ed.), 1993, Fossil Prokaryotes and Protists, Boston/Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications; (i) Moore, R. C. (ed.), 1955-1981, Treatise on Invertebrate Paleontology, părţile F, 1, K, O, S, Boulder, Colorado, The Geological Society of America!Lawrence, Kansas, The University of Kansas Press; G) Simonetta, A. M., şi Conway Morris, S. (ed.), 1991, 1he Early Evolution o/Metazoa and the Significance ofProblematic Taxa, CambridgelNew York, Cambridge University Press; (k) Simpson, G. G., 1983, Fossils and the History ofLift, New York, Scientific American Books; (1) Stanley, S. M., 1989, Earth and Lift 1hrough Time, ed. a 2-a, New York, W. H. Freeman and Co.; (m) Stewart, W. N., şi Rothwell, G. W., 1993, Paleobotany and the Evolution ofPlants, ed. a 2-a, CambridgelNew York, Cambridge University Press, p. 510, 511.

CAPITOLUL

11

CE SPUN FOSILELE DESPRE EVOLUTIE ,

Tot uităm să mergem chiar la temelie. :l\& punem semnele de întrebare suficient de adânc. {.(udwig Wittgenstein 1)

F

osilele au multe de spus în privinţa întrebării puse la începutul cărţii: Cine are dreptate - Scriptura sau ştiinţa? Au fost salutate ca "ultimă instanţă de recurs atunci când doctrina evoluţiei este adusă la judecată"2. Însă ce au fosilele să ne spună cu adevărat despre evoluţie? Este pretinsa lor susţinere în favoarea evoluţiei chiar atât de solidă? Vom examina două probleme majore: ratele schimbărilor evolutive şi verigile dintre grupurile de fosile. RATELE SCHIMBĂRILOR EVOLUTIVE SI , FOSILELE Unele descoperiri importante de fosile, cum ar fi formele foarte simple din cea mai mare parte a precambrianului aflate imediat sub o mulţime de animale complexe, inclusiv neobişnuitele organisme ediacarane şi cele din şistul Burgess 3 (Figura 10.1), pun sub semnul întrebării presupoziţia comună că există un anumit progres evolutiv general de-a lungul timpului. În cel mai bun caz, evoluţia ar trebui considerată extrem de neregulată în ce priveşte ritmul de operare. IS7

Conform modelului evoluţionist, viaţa a apărut cu cel puţin 3,5 miliarde de ani în urmă, dar a rămas într-o stare unicelulară relativ simplă timp de aproape 3 miliarde de ani. Apoi, brusc, în mai puţin de 100 de milioane de ani, aproape toate încrengăturile regnului animal (circa 40 dintre ele 4) au rezultat în cadrul aşa-numitei "explozii cambriene" şi de atunci încoace practic nicio încrengătură de animale nu a mai evoluat. Datarea exploziei cambriene cu 100 de milioane de ani în urmă este generoasă pentru evoluţie. Unii sugerează o datare cu numai 5-10 milioane de ani în urmă pentru majoritatea încrengăturilor, ceea ce înseamnă mai puţin de 1h oo din timpul postulat pentru întreaga evoluţie. Samuel Bowring, de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, comentează: "Întrebarea pe care îmi place să le-o pun colegilor mei biologi este: cât de rapidă poate să ajungă evoluţia înainte ca ei să înceapă să se simtă incomod?"5 S-au mai raportat şi creşteri notabile ale numărului de alge în regiunea cambriană 6 • În general, plantele, care reprezintă numai o pătrime din speciile existente astăzi, au apărut ceva mai târziu şi treptat (Figura 10.1). Mai sus în coloana geologică, continuă să existe apariţii bruşte. De exemplu, majoritatea ordinelor de mamifere se presupune că au apărut în numai 12 milioane de ani (terţi­ arul inferior). Evoluţionistul Steven M. Stanley subliniază că, deoarece speciile medii de mamifere fosile persistă mai mult de 1 milion de ani, este timp ca numai 10 sau 15 generaţii de specii succesive (cronospecii) să evolueze în mamifere atât de variate ca balenele şi liliecii. El afirmă: "Aceasta este în mod clar absurd"? şi, pentru a justifica apariţia bruscă a unei varietăţi atât de mari de tipuri de mamifere într-o perioadă atât de scurtă, sugerează soluţii alternative, cum ar fi schimbări rapide ale genelor reglatoare şi populaţii mici, în care mutaţiile s-ar manifesta mai rapid. O "evoluţie extraordinar de explozivă" a fost raportată şi la păsări, în cazul cărora toate ordinele vii au evoluat într-o perioadă de ,,5 -1 O milioane de ani"8. Mai devreme, am subliniat că modelul echilibrului întrerupt 9 , care are în vedere schimbările de la nivelul speciei, nu rezolvă problema mai serioasă a originii rapide a unor grupuri mai mari, cum ar fi ordinele, clasele, încrengăturile şi diviziunile. De fapt, mărturiile fosile sugerează o reducere a tipurilor de bază, atât la plante, cât şi la animale, începând cu fanerozoicul inferior. Stephen J. Gould scoate în evidenţă faptul că există un număr semnificativ mai mare de tipuri fundamentale de animale în depozitele cambriene decât există în prezent. El propune ideea că tiparul arborelui evoluţionist tradiţional (Figura 11.1), în care se pornea de la un singur tip originar (trunchiul) şi se I!I!!

r~

____________

~~

--,q

____________-Tr____________

Monophyletischer Slammbawn ~r Organismen ~ull'l'UII_1

PlA·_fin

waJ 9",IWAA- ..n

J:rrul lfu.",ld .Ima 1~.6

Figura 11.1. Arborele evoluţionist al vieţii, aşa cum a fost reprezentat de Emst Haeckel acum mai bine de un secol. Remarcaţi că ramurile sunt conectate la trunchiul principal solid. Grupele de organisme formează frunzele arborelui, însă pentru ramurile sau trunchiul arborelui nu există deloc sau aproape deloc reprezentanţi fie ai organismelor vii, fie ai organismelor fosile. Etichetele de pe ramuri şi trunchi reprezintă în principal categorii de clasificare. Compară cu Figura 11.2.

\.

o

\

1) 1 i ( ) i \; i

ii

l

I

o,,

l' i' : t

o (

) ....

j

I ~ 1 j' !'! ~ l' J'

t I \ \ )! 0\ I i i

trecea la organisme din ce în ce mai diverse (ramurile şi frunzele), ar trebui să fie inversat, întrucât acum există mai puţine planuri anatomice decât în trecut 10 • Paleobotaniştii Wilson Stewart şi Car Rothwell enumeră 31 de "grupe majore de plante" în paleozoicul inferior, în comparaţie cu numai 23 în prezent ll . Putem observa varietatea mai mare de tipuri majore de organisme din paleozoicul inferior în Figura 10.1, unde apar 67 de grupuri în paleozoic şi numai 42 mai sus, în cenozoic. Această diferenţă poate fi chiar mai mare, deoarece câteva grupe mai mici din paleozoic au fost omise în figura respectivă. E posibil să existe mai multe specii în straturile superioare din coloana geologică 12 , dar aceasta implică numai variaţii minore în cadrul tipurilor de bază. Cu alte cuvinte, mai jos în coloană apar mai multe categorii primitive, dar în regiunile superioare întâlnim o variaţie mai mare a mai puţinor categorii. Din cauza dispariţiilor, există mai puţine structuri anatomice primare care supravieţuiesc mai sus în coloană, deşi ne-am aş­ tepta ca evoluţia să producă treptat mai multe, odată cu trecerea timpului. Un ritm neregulat al schimbărilor evolutive ar însemna că, atunci când s-au produs schimbări, acestea trebuie să fi fost rapide. A existat puţină activitate evolutivă în timpul primelor cinci şesimi din timpul geologic de sub cambrian. Evoluţia ulterioară ar fi urmat un tipar intermitent, care ar fi inclus un echilibru întrerupt cu frecvente, perioade de stază între schimbări evolutive rapide, ceea ce lasă relativ puţin timp pentru procesul concret de schimbare evolutivă; probabil mai puţin de 1% din scara timpului geologic, conform unor mode evoluţioniste. Astfel de tipare observate în cazul fosilelor reduc în mod semnificativ miliardele de ani propuse pentru întregul proces evolutiv. Din cauza lipsei de timp, aceste aprecieri cresc şi mai mult improbabilitatea serioasă cu care se confruntă evoluţia 13 • În timp ce mărturiile fosile ar presupune ca schimbările evolutive majore să se producă foarte rapid, alte date privind fosilele sugerează că schimbările evolutive ar fi fost extrem de lente. Unele organisme vii sunt remarcabil de similare cu echivalentele lor fosile. Căpuşele din devonianul inferior, despre care se presupune că au evoluat cu circa 400 de milioane de ani în urmă, se aseamănă îndeaproape cu speciile moderne 14 .J. William Schopf a găsit mai multe specimene fosile de alge albastre-verzi (cianobacterii) în rocile din Bitter Springs, în centrul Australiei, cu o vârstă probabilă de 850 de milioane de ani, care par identice cu speciile care trăiesc în prezent. Tot el mai menţionează în jur de 90 de specii străvechi, de diverse vârste presupuse, care au echivalente moderne 1s • Wilson Stewart şi Car Rothwell, comentând pe marginea unor organisme similare din perioada cuprinsă între arhaicul târziu şi proterozoicul mijlociu (2,7-1,2 miliarde de

ani în urmă), afirmă: "Deşi nu se pot stabili multe despre ratele de evoluţie ale sistemelor lor biologice, este evident că morfotipurile [forma] lor au rămas destul de constante din precambrian până în prezent."16 Unele forme din şariajul Gunflint din regiunea Marilor Lacuri din America de Nord, şariaj care se presupune că are aproape 2 miliarde de ani vechime, sunt şi ele foarte asemănătoare cu corespondentele lor vii. Vorbind în termeni mai generali, Andrew Knoll afirmă: "Multe procariote [organisme fără nucleu] din proterozoicul târziu prezintă diferenţe mici din punctul de vedere al morfologiei, al dezvoltării sau al comportamentului faţă de populaţiile vii de cianobacterii."17 Evoluţioniştii încearcă să explice această lipsă de schimbare pe baza unei rate episodice (neregulate) a schimbărilor evolutive sau pe baza unor schimbări evolutive interne care nu se pot vedea. Însă, în context creaţionist, aceste asemănări ar putea fi şi rezultatul infiltrării în roci a unor organisme care au trăit recent 18 . Faptul că, pentru ca teoria să se potrivească cu mărturiile fosile, evoluţionismul postulează acum rate de evoluţie care variază de la extrem de lent la extrem de rapid, ilustrează modul în care teoria generală a evoluţiei se adaptează prompt la date diverse. Ratele de evoluţie extrem de variate pun sub semnul întrebării opinia tradiţională a unui proces evolutiv lent şi treptat şi ne putem întreba de ce unele bacterii sau organisme simple similare au evoluat în fiinţe umane pe parcursul a 600 de milioane de ani, în timp ce alte organisme nu par să se fi schimbat timp de 2 miliarde de ani? Pentru modelul evolutionist, fosilele relevă, în cel mai bun caz, rate , evolutive extrem de neregulate. Perioadele lungi de evoluţie lentă sau de stagnare indicate de fosile lasă puţin timp în trecutul geologic pentru schimbări evolutive complexe extrem de improbabile.

ÎNTRERUPERILE DIN

MĂRTURIILE

FOSILE

Când eram student, profesorul de teoria evoluţiei m-a informat că profesorii din cadrul Departamentului de zoologie erau îngrijoraţi de convingerile mele creaţioniste şi se întreba dacă le puteam explica. I-am răspuns că înţeleg cum o anumită linie de gândire ar putea duce la o credinţă în evoluţie, dar că eu aveam câteva întrebări privind această teorie. A devenit interesat. Unul dintre argumentele pe care i le-am prezentat era acela că nu vedeam cum ar fi putut evolua broasca-ţestoasă din altă reptilă fără să lase în urmă intermediari fosili. Ţestoasa este un organism unic şi în procesul de dezvoltare a acestei unicităţi - în special a carapacei - s-ar fi format multe forme intermediare; cu toate acestea, nu există nicio astfel de dovadă 1<J}

printre fosile. S-au descoperit mii de ţestoase fosile, unele de aproape 4 m lungime, care se presupune că au evoluat cu peste 200 de milioane de ani în urmă, dar în straturile de sub locul unde apar pentru prima dată, nu există nicio secvenţă treptată de evoluţie a neobişnuitei lor carapace 19 . După ce am discutat şi alte aspecte, profesorul a părut satisfăcut de răspunsurile mele şi a fost de acord că teoria evoluţionistă are unele probleme. Mai târziu, mi s-a spus că singurul motiv pentru care mi s-a permis să absolv facultatea era acela că profesorii nu au căzut de acord ce să facă cu mine! Întrebări cum ar fi cele legate de originea broaştei-ţestoase pot fi repetate de sute de ori. În fiecare porţiune succesivă a coloanei geologice, există multe apariţii bruşte a unor noi tipuri de organisme. Căutarea strămoşilor lor în straturile inferioare nu a avut până acum foarte mare succes. Charles Darwin era pe deplin conştient de această problemă. În Originea specii/or (1859), el afirmă: "Dar exact în măsura în care acest proces de exterminare a acţionat la o scară enormă, tot astfel trebuie ca numărul de varietăti, intermediare, care au existat anterior pe Pământ, să fie într-adevăr enorm. Şi atunci, de ce nu sunt fiecare formaţiune geologică şi fiecare strat pline de astfel de verigi intermediare? În mod sigur, geologia nu ne descoperă niciun lanţ organic atât de fin gradat; şi aceasta, poate, este cea mai evidentă şi mai serioasă obiecţie care se poate aduce teoriei mele."20 Darwin a făcut un pas mai departe, atribuind această problemă "imperfecţiunii extreme" a mărturiilor geologice; totuşi, aşa cum el însuşi a recunoscut, părerea lui era combătută de autorităţile contemporane de frunte în domeniul fosilelor - de ,,Agassiz, Pictet şi de nimeni altul mai viguros ca de profesorul Sedgwick"21. Imaginea generală a intermediarilor lipsă nu s-a schimbat semnificativ din vremea lui Darwin şi până astăzi. După 120 de ani, David M. Raup, curator de geologie la Muzeul Field de Istorie Naturală din Chicago şi fost preşedinte al Societăţii de Paleontologie, afirma că, "în loc să găsească o desfăşurare treptată a vieţii, ceea ce găsesc de fapt geologii din vremea lui Darwin şi cei din zilele noastre sunt mărturii extrem de inegale sau intermitente; adică speciile apar în secvenţă foarte brusc, nu prezintă nicio schimbare sau aproape nicio schimbare pe durata existenţei lor în cadrul coloanei, pentru a dispărea apoi pe neaşteptate."22 Cu numai câţiva ani înainte, paleontologul David B. Kitts de la Universitatea din Oklahoma a recunoscut şi el că, "în ciuda promisiunii strălucite că oferă un mijloc de a «vedea» evoluţia, paleontologia le-a pus câteva dificultăţi meschine evoluţioniştilor, dintre care cea mai notorie este prezenţa «întreruperilor» din mărturiile fosile. Evoluţia are nevoie de forme intermediare între specii, iar paleontologia nu le furnizează."23

Stephen]ay Gould evocă aceeaşi idee: "Raritatea extremă a formelor de în rândul fosilelor persistă ca secret de breaslă în paleontologie. Arborii evoluţionişti care ne împodobesc manualele au date numai la vârfuri şi la nodurile ramurilor; restul, oricât de rezonabile ar fi, sunt deducţii, nu dovezi de fosile."24 Tiparele din secvenţa fosilelor i-au obligat pe evoluţionişti să sugereze că evoluţia se produce prin explozii rapide. Ei mai postulează şi că schimbările s-au produs în cadrul unor populaţii mici, în care şansele de păstrare a formelor intermediare ca fosile ar fi mai puţin probabile; un astfel de model propus este cel al echilibrului întrerupt25 . Această explicaţie ar putea justifica lipsa formelor intermediare între specii strâns înrudite, dar nu reuşeşte să rezolve problema mult mai importantă a absenţei intermediarilor între grupele majore de organisme. Organismele vii şi cele fosile se împart în nişte categorii majore numite încrengături şi diviziuni. Acestea sunt grupele majore din schema clasificării ierarhice. Peste 1 milion de specii vii diferite se grupează în mai puţin de 80 de grupe majore (încrengături şi diviziuni). De ce sunt grupele atât de distincte? Şi, atunci când examinăm fosilele, de ce nu descoperim formele intermediare, în proces de evoluţie, dintre aceste grupe majore? Aici, modelul evoluţionist nu trece unul din testele sale cruciale. Speranţa unei minuni evolutive care să transforme un tip de bază în altul rămâne nedemonstrată. Probabil că, în viitor, se vor găsi multe specii noi de fosile, dar, aşa cum s-a întâmplat de secole, e de aşteptat să aparţină grupurilor majore izolate deja26 . S-ar putea sugera, aşa cum a Îacut-o Darwin, că mărturiile fosile sunt imperfecte, dar au fost colectate multe milioane de fosile. Faptul că acestea se împart în grupe majore, în timp ce întreruperile mari dintre ele rămân nereprezentate este dificil de explicat pentru evoluţionişti. Nu pare posibil ca accidentele sau catastrofele care au favorizat formarea şi conservarea fosilelor să aibă loc doar atunci când nu se produce nicio evoluţie între grupele majore. Venerabilul paleontolog de la Harvard George Gaylord Simpson a conturat problema scăderii numărului de intermediari pe măsură ce avansăm în schema de clasificare. Tabelul 11.1 schiţează evaluarea lui27 • Conform modelului evoluţionist, ne-am aştepta ca cel mai mare număr de forme intermediare să fie între grupele majore, adică exact acolo de unde lipsesc în mod remarcabil. Câteva exemple vor ilustra problema verigilor lipsă dintre grupele majore 28 • Explozia cambriană nu înseamnă doar că toate încrengăturile majore de animale au apărut aproximativ în acelaşi loc în coloana geologică, ci şi că nu există strămoşi care să sugereze cum ar fi putut acestea tranziţie

l' .\!' t t ( II

t -J

11

<--

'1' .'-" l' \ :'-. ! ( ) '-" 1 I 1· i ~

111 "1)' f·~ 1 1 \. ( \ It' T Il

să

evolueze. Au fost studiate în detaliu rocile în care era de aşteptat să se găsească forme intermediare, şi anume cele de sub explozia cambriană, dar căutarea a fost zadarnică. În absenţa unor dovezi fosile, paleontologii s-au aflat în impas în privinţa modului în care grupele ar putea fi NIVELUL DE CLASIFICARE

ABUNDENŢA

increngături

Niciuna

DE FORME INTERMEDIARE

Câteva

Clase

Multe

Genuri Specii

o multitudine

Tabelul 11.1. Formele intermediare în schema de clasificare 27

înrudite între ele. Frederick Schram, de la Institutul de Oceanografie Scripps, comentează: "Probabil că niciun alt subiect nu a fost vreodată marcat de atât de multe speculaţii subiective ca cel privind relaţiile dintre încrengăturile de nevertebrate. Abia dacă găseşti două autorităţi care să fie de acord. Mai mult, abundenţa de interpretări rivale ale unor aspecte individuale ale anatomiei nevertebratelor şi multitudinea derutantă de nume aplicate la tot soiul de «strămoşi ipotetici» sau unor animale care există doar pe hârtie sunt de natură să intimideze."29 În ce priveşte fosilele, întrebările privind evoluţia plantelor nu diferă cu mult (Figura 10.1). Harold C. Bold, de la Universitatea din Texas, şi coautorii au afirmat că ei, "după ce au cântărit cu atenţie dovezile disponibile în prezent în domeniile morfologiei comparate, citologiei, biochimiei şi mărturiilor fosile, nu sunt dispuşi în prezent să amalgameze oricare două sau mai multe dintre cele 19 diviziuni în care au clasificat de probă organismele din regnul vegetal"30. Ca exemplu, plantele cu flori apar brusc, complet formate şi din abundenţă în mărturiile fosile. Darwin a numit originea plantelor cu flori "un mister abominabil". După mai bine de un secol, unii dintre paleontologii de frunte (Axelrod, Bold, Kno11 şi Rothwe11) încă numesc problema "abominabilă"31. Există patru grupe principale de organisme zburătoare: insecte, pterozauri (reptile zburătoare), păsări şi lilieci (scuzele mele faţă de omenire şi de industria ei aeronautică!). Zborul este o funcţie extrem de specializată, care necesită multe caracteristici, pe lângă aripi. De exemplu, structura unui avion mic este vizibil diferită de cea a unui automobiL Ne-am aştepta ca evoluţia treptată a zborului să lase anumite dovezi în rândul fosilelor, dar când insectele fosile apar pentru prima dată în coloana geologică, zborul este pe deplin dezvoltat32 . Pterozaurii zburători, păsările şi liliecii apar de 19-t

(11{[( ;1'\1

\l111\.I·:"')i

asemenea brusc, ca organisme zburătoare complet funcţionale. Schimbările anatomice necesare pentru dezvoltarea zborului, inclusiv transformarea oaselor, a musculaturii, a penelor, a respiraţiei, a sistemului nervos etc., ar dura mult timp, iar organismele care ar trece printr-o astfel de schimbare ar trebui să lase anumite mărturii fosile ale stadiilor intermediare. Se presupune că penele păsărilor au evoluat din solzii unei reptile ancestrale. Oricine a analizat penele la microscop îşi dă seama că sunt structuri complexe şi extrem de specializate. Oare procesele extinse de creare a tuturor acestor părţi din solzi de reptilă, prin evoluţie nedirecţionată, incluzând linii falimentare de dezvoltare, nu ar lăsa mărturii în roci? Până acum, niciuna nu este evidentă.

VERIGILE LIPSĂ În ciuda faptului că secvenţa fosilelor este esenţialmente discontinuă, există câteva organisme care par totuşi să reprezinte verigile "lipsă". Aceste organisme sunt considerate etape intermediare într-un gol din procesul evolutiv. Este de înţeles că evoluţioniştii vor să se asigure că astfel de exemple nu sunt ignorate. Cea mai celebră este pasărea-reptilăArchaeopteryx, descrisă în majoritatea textelor de biologie şi paleontologie. Descoperită în Germania la doi ani după ce Darwin şi-a publicat Originea speciilor, a servit la confirmarea ideii de evoluţie, deoarece era atât o formă intermediară din punct de vedere anatomic, cât şi o formă aflată la locul potrivit în coloana geologică. Archaeopteryx are câteva caracteristici reptiliene, cum ar fi dinţi, o coadă lungă, gheare la aripi şi câteva trăsături osoase reptiliene, dar şi caracteristici de pasăre, cum ar fi pene complet dezvoltate, iadeş şi deget opozabil 13 • Unele dintre principalele caracteristici reptiliene ale Archaeopteryxului nu sunt unice pentru reptile. Un număr de păsări fosile au dinţi, iar ghearele apar şi la aripile unor păsări vii. Archaeopteryx prezintă o suită completă de pene de zbor pe deplin dezvoltate, ceea ce o clasifică drept pasăre 34 ; probabil că a fost o pasăre cu anumite caracteristici reptiliene. Au existat două descoperiri mai recente de "păsări" ancestrale, însă la niciuna nu s-au găsit pene. Una a fost descoperită cam la acelaşi nivel din coloana geologică ca Archaeopteryx, iar cealaltă puţin mai jos. Dovezile sunt extrem de contestate J '. Manualele înraţişează adesea celebra serie de fosile care ilustrează o evoluţie treptată a calului. Creaţioniştii nu au acordat prea mare atenţie argumentului, probabil din cauză că schimbările propuse sunt mici şi nu vizează problema formelor intermediare dintre tipurile majore de animale create. Cu toate acestea, este interesant de observat că evoluţioniştii pun acum sub semnul întrebării valabilitatea aranjării tradiţionale a cailor aşa cum a fost

ea Îacută de O. C. Marsh 36 • Simpson afirmă că "cea mai celebră dintre toate tendinţele ecvideelor [cailor], «reducerea treptată a degetelor laterale», este categoric fictivă"37. La rândullui, Raup afirmă că "mărturiile evoluţiei sunt încă surprinzător de intermitente şi, în mod ironic, avem chiar mai puţine exemple de tranziţie evolutivă decât aveam pe vremea lui Darwin. Prin asta, înţeleg că unele din cazurile clasice de schimbare darwinistă în rândul fosilelor, cum ar fi evoluţia calului în America de Nord, au trebuit să fie abandonate sau modificate ca urmare a unor informaţii mai detaliate - ceea ce părea o frumoasă progresie simplă atunci când aveam la dispoziţie puţine date pare acum mult mai complexă şi mult mai puţin treptată"38. Prezentarea originară a evoluţiei calului, de la Muzeul American de Istorie Naturală, nu mai este în prezent disponibilă publiculuP9. Cercetătorii iau acum în considerare noi idei privind evoluţia calului. O opinie recentă este aceea că problema necesită mai mult studiu40 • Evoluţioniştii se referă adesea la o serie de organisme dispărute, intermediare între reptile şi mamifere, numite sinapside. O serie de caracteristici scheletice ale unui grup au fost puse în legătură cu celălalt grup, iar anumite trăsături ale maxilarelor constituie un exemplu interesant, deşi foarte limitat, de pretinsă secvenţă evolutivă între reptile şi mamifere. Paleontologul T. S. Kemp, de la Oxford, afirmă că "într-adevăr, aceasta este singura astfel de tranziţie majoră din regnul animal care este cât de cât bine sprijinită de o fosilă concretă"41. Grupul este extrem de variat. O serie de trăsături ale unui anumit tip de sinapside se potrivesc cu o parte din criteriile unui strămoş mamifer propus, în timp ce altele nu se potrivesc. Deşi unele caracteristici sunt intermediare, ele nu oferă o linie de descendenţă convingătoare între reptile şi mamifere. Paleontologul Robert CaroU, de la Universitatea McGill, afirmă că "nu putem încă să recunoaştem linia de descendenţă concretă care a dus la mamifere"42. Au fost propuse şi alte verigi lipsă. Unele sugerează o anumită succesiune pentru evoluţia balenelor, însă, în general, numărul verigilor lipsă găsite este extrem de redus în comparaţie cu sutele de mii de astfel de verigi necesare pentru a lega între ele întreruperile dintre grupele majore de organisme. Accentul care se pune pe puţinele organisme intermediare care există este o dovadă a insuficienţei lor. Chiar şi acele fosile despre care se pretinde că ar fi verigi evolutive nu se află între încrengături şi diviziuni, acolo unde apar cele mai mari întreruperi. Când ne dăm seama că oamenii de ştiinţă au identificat peste 250 000 de specii fosile, care se împart în mai puţin de 80 de grupe majore, dar că au descoperit foarte puţine organisme care pot fi considerate intermediare, evoluţia pare să aibă o problemă. 1%

(l"ICl:\I\!{lIl .\.

R(!!,[

Cum s-a mentionat mai sus, evolutionistii construiesc arbori ai evolutiei care ilustrează calea pe care se presupune că au parcurs-o organismele pe măsură ce speciile au evoluat de la simple la complexe, însă omniprezentele întreruperi dintre grupele de fosile permit numeroase aranjamente şi rareori două propuneri de arbore evoluţionist cad de acord. Este un fapt bine cunoscut că aceşti arbori nu conţin organisme reale care să reprezinte trunchiul şi ramurile. Paleontologii au devenit de ceva timp mai precauţi şi identifică frecvent drept incerte porţiunile nereprezentate ale arborilor evoluţionişti. Figura 11.1 este un arbore evolutiv vechi, din 1886, bazat pe lucrarea de pionierat a lui Ernest Haeckel, un înflăcărat apărător al evoluţiei de pe continentul european. Observaţi că totul este bine conectat. Figura 11.2 este o reprezentare modernă, din 1988, a fosilelor de amfibieni. Observaţi cât de neconectate sunt majoritatea grupelor. Discontinuitatea grupelor fosile este un argument în favoarea creaţiei, nu a evoluţiei. În cazul evoluţiei, ne-am aştepta ca grupele majore să fie conectate. Figura 10.1 arată multe grupe majore în care au fost clasificate organismele. Dacă evoluţia ar fi avut loc, grupele ar trebui să fie conectate la forme intermediare găsite mai jos în măr­ turiile fosile, însă intermediarii lipsesc. ,

,

,

t

CARACTERUL COMPLET AL MĂRTURIILOR FOSILE Se sugerează uneori că fosilele organismelor intermediare lipsesc fiindaveau corpul moale şi nu s-ar fi conservat la fel de uşor ca organismele cu părţi dure. Acest argument nu pare să aibă importanţă, deoarece multe organisme cu corp moale sunt bine conservate ca fosile. Una dintre cele mai mari probleme pentru teoria evoluţionistă este explozia cambriană. Organismele ediacarane de sub cambrian şi organismele din şistul Burgess din cambrian sunt în principal organisme cu corp moale, multe fiind excelent păstrate; cu toate acestea, presupusele forme intermediare de mai jos de explozia cambriană lipesc. Evoluţioniştii au mai sugerat şi că mărturiile fosile sunt imperfecte, deoarece condiţiile pentru fosilizare sunt rare 4\ şi totuşi pot fi mult mai cuprinzătoare decât s-a crezut. Şansele ca un organism individual să devină fosilizat sunt scăzute, dar populaţia totală a unei specii este atât de vastă, încât reprezentarea unei specii de-a lungul timpului de evoluţie prin fosile bine conservate este foarte probabilă. Diferite studii care compară speciile vii cu cele păstrate ca fosile în aceeaşi regiune, alături de alte estimări mai puţin directe, arată o proporţie mare de păstrare a speciei (nu a indivizilor). La moluşte, nivelul general de reprezentare fosilă este estimat la 83-95%, că

197

. -g

..

1 -;

~

-;

-l

c

ţ

~

-1 hl--ll llll

i

t,

~

=l

"1,

•

I

,:

~:, ~,

]

,,

.g i i ~

\

\

~

\

;E

\

:;

L-____

m;

i ,,

/

, ,,, ,

~ '1,1' ~S~------_1-~------

1 .,

:,

,,,

GYMNOPHIONA

~e____-+__

144

ANURA

URODELA

I ~, ""I, I

1 I

,, 1

1

,, ,,, , ,, I

1

,I ,, I

,,

TEMN()~)I()NLJYU

"1.EPOSONllYIJ"

Figura 11.2. O reprezentare recentă a unei părţi din arborele evoluţionist al vieţii, pe amfibienii fosili. Remarcaţi absenţa cvasitotală a formelor intermediare propuse, ceea ce reflectă acceptarea faptului că mărturiile fosile nu ne oferă astfel de forme. Sunt mult mai multe familii de amfibieni în paleozoic decât în cenozoic. Grupa Eryopoidea include 12 familii, în comparaţie cu reprezentarea singulară pentru grupele din cenozoicso • bazată

1911

( >1< J ( ,1'\ 1

\

i': 111\.

1<"

1 '1

scoicile şi melcii au un nivel de 77-85%45, iar ostracodele (crustacee cu cochilie) au un nivel de 60%46. Categoriile mai mari de organisme, care reprezintă multe grupe mai mici, sunt, desigur, mai bine reprezentate: ordinele de vertebrate terestre sunt conservate într-o proporţie de 98%, iar familiile, într-o proporţie de 79%47. Aceste cifre sugerează că mărturiile fosile sunt relativ complete, şi nu extrem de imperfecte, aşa cum propunea Darwin, ceea ce implică faptul că întreruperile care se observă între tipurile de fosile sunt reale. IMAGINEA PREDOMINANTĂ Atunci când în mass-media se discută problema evoluţiei, ipotezele şti­ mult prea adesea caracter de autoritate. Precauţiile exprimate de paleontologii profesionişti par să lipsească. Un exemplu îl constituie problemele pe care le ridică fosilele în ce priveşte originea peştilor, întrucât presupusele forme intermediare lipsesc. Cu toate acestea, într-o poveste tipică prezentată publicului, David Attenborough, bine-cunoscutul ghid din serialul Zoo Quest, difuzat de BBC, afirmă: "În timpul acestei imense perioade de timp, coralii au apărut şi au început să clădească recifuri, iar animalele segmentate s-au dezvoltat în forme care în curând au părăsit marea şi au stabilit un avanpost pe uscat. Schimbări importante au avut loc şi în protopeşti. Fantele din lateralele gâtului, care fuseseră la origine mecanisme de filtrare, au fost acoperite cu vase fine de sânge, ajungând să servească şi ca branhii. Acum, pilonii de carne dintre ele s-au întărit cu bare osoase şi, lent de-a lungul mileniilor, prima pereche de astfel de oase a început treptat să se balanseze înainte. În jurul ei s-au dezvoltat muşchi, astfel că extremităţile frontale ale barelor puteau fi mişcate în sus şi în jos. Aceste creaturi dobândiseră maxilare. Solzii osoşi de pe pielea care îi acoperea s-au făcut mai mari şi mai ascuţiţi, devenind dinţi. Acele creaturi marine cu coloană vertebrală nu mai erau nişte simple organisme care filtrau noroiul şi apa. Acum puteau să muşte. Falduri ale pielii le-au crescut pe ambele laturi, în partea inferioară a corpului, ajutându-Ie să se ghideze prin apă. În cele din urmă, acestea au devenit aripioare. Acum puteau înota. Şi astfel, pentru prima dată, vânătorii vertebraţi au început să se propulseze singuri cu îndemânare şi precizie prin apele mărilor."48 Cu toate acestea, nu există practic nicio dovadă în rândul fosilelor ori în altă parte pentru vreuna dintre schimbările propuse pe durata acestei "imense perioade de timp"; dar publicului nu i se spune nimic despre această problemă. Unii susţinători ai evoluţiei sunt şi mai categorici. Ronald Ecker inţifice capătă

1'11)

scrie: "Este cu siguranţă corect să spunem că mărturiile fosile sunt imperfecte şi conţin foarte multe întreruperi, însă aceasta nu discreditează în niciun fel teoria evoluţionistă."49 În faţa unei astfel de opinii, ne putem întreba ce fel de dovezi ar fi necesare pentru a dis credita teoria evoluţionistă.

CONCLUZII În loc să fie o ultimă instanţă de recurs care să vină în sprijinul evoluţiei, fosilele ar putea fi mai bine o instanţă care să sprijine creaţia. Omenii de ştiinţă sugerează adesea că noile idei ar trebui supuse la ceea ce ei denumesc testul falsificării. Cu alte cuvinte, să căutăm orice date care ar putea demonstra că respectivul concept este fals. O modalitate de a testa ipoteza evoluţionistă ar fi aceea de a vedea dacă fosilele arată o secvenţă continuă de-a lungul coloanei geologice, în special între grupele majore. Dacă evoluţia ar fi avut loc, ar trebui să ne aşteptăm la o serie aproape continuă de fosile, de la organismele simple la toate tipurile majore de forme de viaţă din prezent. Ar fi de aşteptat ca toate grupele majore să fie conectate între ele în straturile inferioare, nu să apară brusc. După cum bine ştim, în rândul fosilelor se constată o lipsă teribilă de forme intermediare. Problema se extinde dincolo de nivelul încrengăturilor şi al diviziunilor, mergând până la apariţia bruscă a sute de grupe mai mici, izolate, de-a lungul coloanei. La aceasta trebuie să adăugăm problema ratelor extrem de neregulate de evoluţie, care lasă puţin timp pentru schimbări evolutive. Dezvoltările majore foarte complexe şi improbabile, cum ar fi explozia cambriană, sunt restrânse la câteva milioane de ani. Datele sugerează că modelul general al evolutiei , a fost în esentă , falsificat.

-

N OTE DE FINAL 1 Wittgenstein, L., 1980, Culture and Value, Winch, P., (trad.), ediţie de Wright, G. H. von (cu Nyman, H.), Chicago, University of Chicago Press, p. 62e (titlu în original: Vermischte

Bemerkungen). 2 Lull, R. S., 1935, Fossils: What 1hey Tell Us of Plants and Animals of the Past, ed. a 2-a, New York, The University Society, p. 3. J Vezi capitolul 9 pentru o descriere a acestor grupe şi Figura 10.1 pentru distribuţia lor. 4 Se pare că unii paleontologi optimişti au sugerat că ar putea fi până la 100 de încrengături în explozia cambriană. Vezi Lewin, R., 1988, ,,A lopsided look at evolution",

Science 241:291-293.

2UO

()Rlel;":l -

,\I{ILI .\.l~mll

5 (a) Bowring, S. A, Grotzinger, J. P., Isachsen, C. E., Knoll, A. H., Pelechaty, S. M., Kolosov, P., 1993, "Calibrating rates of Early Cambrian evolution", Science 261:1293-1298. Citatul este din (b) Nash, M., 1995",When life exploded", Time 146(23):66-74. 6 Kerr, R. A, 1995, ..Timing evolution's early bursts", Science 267:33-34. 7 Stanley, S. M., 1981, 1he New Evolutionary Timetable: Fossils, Genes, and the Origin of Species, New York, Basic Books, p. 93. 8 Feduccia, A., 1995, "Explosive evolution in Tertiary birds and mammals", Science 267:637-638. 9 Vezi capitolul 8. 10 (a) Gould, S. ].. 1989, Wonderful Lift: 1he Burgess Shale and the Nature of History, New York/Londra, W. W. Norton & Co., p. 39-50. Cum era de aşteptat, conceptul nu a fost ocolit de critici. Vezi: (b) Briggs, D. E. G., Fortey, R. A, şi Wills, M. A, 1992, "Morphological disparity in the Cambrian", Science 256:1670-1673, şi o discuţie ulterioară la: (c) Foote, M., Gould, S. ].. şi Lee, M. S. Y., 1992, "Cambrian and recent morphological disparity", Science 256:1816-1817, cu un răspuns al lui Briggs, Fortey şi Wills în Science 256:1817-1818. 11 Stewart, W. N., Rothwell, G. W., 1993, Paleobotany and the Evolution of Plants, ed. a 2-a, CambridgelNew York, Cambridge University Press, p. 510, 511. 12 S-a sugerat că diversitatea speciilor în rândul nevertebratelor este în strânsă corelaţie cu volumul şi aria de roci sedimentare. Vezi: (a) Raup, D. M., 1976, "Species diversity in the Phanerozoic: an interpretation", Paleobiology 2:289-297; (b) Raup, D. M., 1972, "Taxonomie diversity during the Phanerozoic", Science 177:1065-1071. Deoarece volumul şi expunerea sedimentelor este mai mare în părţile superioare ale coloanei geologice, aceasta ar putea influenţa concluziile, creând impresia unui număr mai mare de specii mai sus în coloană. Tipurile de bază sunt mai puţine. \3 Vezi capitolele 4 - 8 pentru exemple. 14 Bernini, F., 1991, "Fossil Acarida", în Simonetta, A M., şi Conway Morris, S. (ed.), 1he Early Evolution ofMetazoa and the Significance of Problematic Taxa, CambridgelNew York, Cambridge University Press, p. 253-262. 15 (a) Pennisi, E., 1994, "Static evolution: is pond scum the same now as billions of years ago?", Science News 145:168-169; (b) Schopf, J. W., 1968, "Microflora of the Bitter Springs Formation, Late Precambrian, central Australia",Journal ofPaleontology 42:651-688. 16 Stewart şi Rothwell, p. 44 (nota 11). 17 Knoll, A. H., 1990, "Precambrian evolution of prokaryotes and protists", în Briggs, D. E. G., şi Crowther, P. R. (ed.), Palaeobiology: A Synthesis, Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications, p. 9-16. 18 Vezi capitolul 10. 19 (a) Carroll, R. L., 1988, Vertebrate Paleontology and Evolution, New York, W. H. Freeman and Co., p. 207. Pentru o încercare de a explica evoluţia ţestoasei pe baze embriologice, nu paleontologice, vezi: (b) Petto, A].. 1983, "The turtle: evolutionary dilemma or creationist shell game?", Creation/Evolution 3(4):20-29. Pentru o încercare de a-i explica anatomia bazată pe oase, vezi: (c) Lee, M. S. Y., 1993, "The origin of the turtle body plan: bridging a famous morphological gap", Science 261:1716-1720. 20 Darwin, C., 1859, 1he Origin of Species by Means of Natural Selection, or the Preservation of Favoured Ram in the Struggle for Lift, Londra, John Murray, în Burrrow, J. W. (ed.), 1968, retipărire, LondraINew York, Penguin Books, p. 291, 292.

şi

201

Ibidem, p. 309. Raup, D. M., 1979, "Conflicts between Darwin and paleontology", Fie/d Museum ofNatura/ History BU//elin 50:22-29. 23 Kitts, D. B., 1974, "Paleontology and evolutionary theory", Evo/ution 28:458-472. 24 Gould, S.]., 1980, 1he Panda's 1humb: More ReJlections in Natura/ History, New York/Londra, W. W. Norton & Co., p. 18I. 25 Vezi capitolul 8. 21

22

26 Cowen sugerează că au fost descoperite toate încrengăturile de animale marine de suprafaţă bine-scheletizate. Cowen, R., 1995, History of Lift, ed. a 2-a, Boston/Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications, p. 97. 17 Simpson, G. G., 1967, 1he Meaning of Evo/ution: A Study of the History of Lift and of Its Significancefor Man, ed. rev., New Haven/Londra, Yale University Press, p. 232, 233. 28 Evoluţionişti, creaţionişti şi alţii au scris mult despre aceste întreruperi. Câteva exemple de cercetători care recunosc o problemă sunt: (a) Denton, M., 1985, Evo/ution: A 1heory in Crisis, Londra, Burnett Books; (b) Grasse, P. - P., 1977, Evo/ution of Living Organisms: Evidence for a New 1heory ofTransformation, Carlson, B. M., şi Castro, R. (trad.), New York/San Francisco/ Londra, Academic Press (titlul în original: L'ivo/ution du vivant); (c) Hitching, F., 1982, 1he Neck of the Giraffe: Where Darwin Went Wrong, New HavenINew York, Ticknor & Fields; (d) Hoffman, A., 1989, Arguments on Evo/ution: A Pa/eont%gist's Perspective, New York/ Oxford: Oxford University Press; (e) Johnson, P. E., 1993, Darwin on Tria/, ed. a 2-a, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press; (f) L0vtrup, S., 1987, Darwinism: 1he Refutation of a Myth, LondralNew York/Sydney: Croom Helm; (g) Pitman, M., 1984, Adam and Evo/ution, Londra! Melbourne/Sydney: Rider & Co. 29 Schram, F. R., 1991, "Cladistic analysis of metazoan phyla and the placement of fossil problematica", în Simonetta şi Conway Morris, p. 35-46 (nota 14) . .10 Bold, H. c., Alexopoulos, C. J., şi Delevoryas, T., 1987, Morph%gy of P/ants and Fungi, ed. a 5-a, New York/Cambridge: Harper & Row, p. 823. 31 (a) Axelrod, D.I., 1960, "The evolution of f10wering plants", în Tax, S. (ed.), 1he Evo/ution of Lift: Its Origin, History and Future, Evolution after Darwin: The University of Chicago centennial, voI. 1, Chicago, University of Chicago Press, p. 227-305; (b) Bold, H. c., 1973, Morph%gy of P/ants, ed. a 3-a, New York/Londra, Harper & Row, p. 601 (la ediţiile a 4-a şi a 5-a ale acestui text au fost cooptaţi alţi doi autori, iar cuvântul "abominabil" nu a mai fost folosit; totuşi ideea aceasta încă predomină în carte); (c) Knoll, A. H., şi Rothwell, G. W., 1981, "Paleobotany: perspectives in 1980", Paleobiology 7(1):7-35. 32Wootton, R.]., 1990",Flight: arthropods", în Briggs şi Crowther, p. 72-75 (nota 16). 33 Pentru o discuţie mai extinsă, vezi Gibson, L.]., ,,Are the links still missing?", material nepublicat, distribuit de Institutul de Cercetări în Geoştiinţă (Geoscience Research Institute), Universitatea din Loma Linda, California. 34 A existat o dispută cu privire la autenticitatea fosilelor de Archaeopteryx, dar ele par a fi autentice. Vezi: (a) Charig, A.]., Greenaway, F., Milner, A. c., Walker, C. A., şi Whybrow, P. ]., 1986, ,,Archaeopteryx is not a forgery", Science 232:622-626; (b) Clausen, V. E., 1986, "Recent debate over Archaeopteryx", Origins 13:48-55. 35 (a) Wheeler, T. ]., 1993, "Were there birds before Archaeopteryx?", Creation/Evo/ution 13(2):25-35; (b) Zimmer, C., 1992, "RufRed feathers", Discover (mai), p. 44-54. 36 Vezi capitolul 9 pentru originea dezbătută.

202

( ) R1( ,1'\ f .\ In 1 1

.\.

F
"

37 Simpson, G. G., 1953, The Major Features of Evolution, New York/Londra, Columbia University Press, p. 263. 38 Raup, 1979 (nota 22). 39 Milner, R., 1990, "Horse, evolution of", în The Encyc/opedia of Evolution, New York, Facts on File, p. 222 . .j() MacFadden, B. J., 1992, Fossil Horses: Systematics, Paleobiology, and Evolution ofthe Family Equidae, CambridgelNew York, Cambridge University Press, p. 330. 41 Kemp, T. S., 1982, Mammal-fike Reptiles and the Origin of Mammals, LondraINew York, Academic Press, p. 296. 42 Carroll, p. 398 (nota 19a). 43 Patterson, c., 1978, Evolution, Londra, British Museum (Natural History)lNew York, Cornell University Press, p. 133. Patterson enumeră această explicaţie, dar nu o susţine în mod special.

44

Ibidem.

Kerr, R. A., 1991, "Old bones aren't so bad after alI", Science 252:32-33. Paul, C. R. c., 1990, "Complete ness of the fossil record", în Briggs şi Crowther, p. 298-303 (nota 17). 47 (a) Denton, p. 190 (nota 28a). Datele lui Denton se bazează pe: (b) Romer, A. S., 1966, Vertebrate paleontology, ed. a 3-a, Chicago/Londra, University of Chicago Press, p. 347-396. 48 Attenborough, D., 1979, Lift on Earth: A Natural History, Londra, William Collins Sons and the British Broadcasting Corporation, p. 112. 49 Ecker, R. L., 1990, The Dictionary of Science and Creationism, Buffalo, New York, Prometheus Books, p. 94. 50 Din Carroll, p. 157 (nota 19a). Retipărit cu permisiune. 45 46

ROCILE

CAPITOLUL

12

CATASTROFELE MAJORE

Junt momente când adevărul nu pare deloc probabil. [:J(jeolas CJ1oileau I]

C

atastrofele mondiale majore sunt extrem de neobişnuite şi le încorporăm cu dificultate în gândirea noastră. În acest capitol, vom urmări istoria acceptării, a respingerii şi apoi a reacceptării conceptului de catastrofă majoră. Vom discuta şi unele exemple, printre care potopul descris în Scriptură.

SCURT ISTORIC În 1923, geologul independent Harlen Bretz a descris unul dintre cele mai neobişnuite peisaje găsite pe suprafaţa planetei noastre. Acoperind mai bine de 40 000 km 2 din regiunea sud-estică a statului Washington (SUA), acest relief este caracterizat de o vastă reţea de canale secate uriaşe, uneori largi de câţiva kilometri, care formează un labirint de dealuri abrupte şi teşite la vârf şi de canioane tăiate în rocile vulcanice dure şi aride. Spre deosebire de văile obişnuite ale râurilor, care au în general o formă de V atunci când sunt secţionate transversal, aceste canale prezintă adesea maluri abrupte şi albii plate. În plus, uriaşe movile de prundiş adus de curent apar 2UI>

la diverse înălţimi. Dovezile a sute de cascade străvechi, unele de până la 100 m înălţime, având la bază întinse bazine de prăbuşire erodate, sunt mărturii ale unei situaţii foarte neobişnuite. Cum s-a putut forma acest peisaj straniu? Bretz a avut o idee, dar a fost suficient de scandaloasă pentru a aprinde scânteia unei controverse geologice care a dăinuit 40 de ani. În primul lui articol publicat pe această temă, Bretz nu şi-a exprimat bănuiala că ar fi vorba de o inundaţie catastrofică majoră, ci doar a indicat că ar fi fost nevoie de cantităţi extraordinare deapă 2 . În acelaşi an însă, a publicat un al doilea articol, exprimându-şi pe deplin opinia că acel peisaj luase naştere în urma unei inundaţii catastrofice cu adevărat uriaşe, dar de scurtă durată, care erodase regiunea, săpase canalele şi depozitase imensele aluviuni de prundi{ La vremea aceea, climatul de gândire din geologie se opunea puternic oricărei explicaţii asociate cu vreo catastrofă, iar Bretz cunoştea acest lucru. Uniformismul- ideea că schimbările geologice s-au produs lent, pe parcursul unor lungi perioade de timp - era opinia acceptată. Geologii admiteau activitatea vulcanică şi seismică, dar o considerau neimportantă; celelalte schimbări geologice trebuiau să fie interpretate ca decurgând extrem de lent. Catastrojismul- ideea unor schimbări catastrofice majore bruşte - era anatemizat. Făcea parte din aceeaşi categorie în care este inclusă creaţia în multe cercuri ştiinţifice de astăzi - a teoriilor total inacceptabile. Comunitatea geologică trebuia s-o scoată la capăt cu tânărul şi insolentul Bretz, care era complet deplasat. Ideile eretice ale lui Bretz erau de asemenea incomod de apropiate de ideea respinsă a potopului biblic4• Adoptarea ideilor lui ar fi însemnat o întoarcere la catastrofism, ceea ce implica o retragere în "Evul Mediu întunecat"5. Pe măsură ce Bretz, care era profesor de geologie la Universitatea din Chicago, îşi continua studiile şi activitatea de publicare, unii geologi s-au hotărât să-I convingă pe îndărătnicullor coleg să renunţe la ideile sale. În 1927, a fost invitat să-şi prezinte părerile la Societatea Geologică din Washington, D.C. Invitaţia avea un scop special: ,,0 veritabilă falangă de sceptici fuseseră convocaţi pentru a dezbate ipoteza potopului."6 După ce Bretz şi-a expus prezentarea, cinci membri ai prestigioasei Agenţii de Inspecţie Geologică a Statelor Unite (US Geological Survey) au prezentat obiecţii şi explicaţii alternative, cum ar fi glaciaţiunea şi alte schimbări lente 7• Doi dintre aceşti geologi nici măcar nu vizitaseră zona! Ca răspuns, Bretz, epuizat, a comentat că "poate, oricum, atitudinea mea de finalitate dogmatică se dovedeşte a fi contagioasă"8. O problemă majoră pentru Bretz a rămas fără răspuns: De unde a venit toată apa aceea atât de brusc? ~n7

C.\I'lTLJI.I'1

12

l'

\L\'I'HOiTI/\I\I'''{I'

Aparent, întâlnire a nu a schimbat nicio părere; pentru cei mai mulţi, ideea unei inundaţii catastrofice părea absurdă. În anii care au urmat, comunitatea geologică s-a concentrat pe dezvoltarea de soluţii alternative la modelul propus de Bretz. În propriile-i cuvinte, "erezia trebuie să fie curmată blând, dar ferm"9. Cu toate acestea, dovezile de pe teren au continuat să genereze idei favorabile unei interpretări catastrofice, iar moderarea conflictului a început. Bretz şi alţii au găsit o sursă pentru apele inundaţiei. Vechiul lac Missoula, de la est, adăpostise cândva 2 100 km 3 de apă. Unele dovezi indicau faptul că lacul fusese îndiguit de gheaţă. O spărtură bruscă în gheaţă ar fi putut elibera volumul de apă necesar pentru a explica eroziunea rapidă observată la vest. Cel mai bun argument în favoarea unei astfel de explicaţii a venit mai târziu, când s-au găsit dune de nisip gigantice atât pe fundul lacului Missoula, cât şi în regiunea canalelor de la vest. Vă sunt familiare, probabil, liniile de dune paralele care se observă frecvent pe albiile nisipoase ale pâraielor. Distanţa dintre dune, în cazul pâraielor, este de numai câţiva centimetri. Dunele de pe fundul lacului Missoula şi cele de la vest erau însă gigantice, cu înălţimi de peste 15 m şi distanţe de 150 m între creste lO • Numai nişte cantităţi imense de apă care se mişcă rapid ar putea produce un astfel de efect. Studiile mai recente s-au concentrat asupra detaliilor. Unele sugerează că e posibil să fi fost chiar 8 sau mai multe episoade de inundaţie ll . Un volum de apă estimat la 7,2 km 3 a curs cu viteza de 108 kmlh şi au fost propuse şi mecanisme pentru săparea de canale adânci în rocile vulcanice dure în câteva ore sau zile 12 . În cele din urmă, cea mai mare parte a comunităţii geologice a acceptat interpretările abile ale lui Bretz, bazate pe un studiu atent al rocilor. În 1965, Asociaţia Internaţională pentru Cercetarea Cuaternarului (International Association for Qyaternary Research) a organizat o vizită pe teren în regiune. La încheierea conferinţei, Bretz, care nu a putut participa, a primit o telegramă de la participanţi, care-i trimiteau salutările lor încheiate cu următoarea propoziţie: ,,Acum suntem cu toţii catastrofişti."13 În 1979, Bretz a primit Medalia Penrose, cel mai prestigios premiu din Statele Unite în domeniul geologiei. Bretz câştigase; la fel şi catastrofismul. Acest "Noe" al zilelor noastre şi potopul lui la fel de nedorit fuseseră reabilitaţi.

CATASTROFISMUL SI , UNIFORMISMUL Ideea unor evenimente geologice majore rapide şi neobişnuite - catastro/ismul- şi conceptul opus al unor schimbări lente - uniformismul- au jucat un rol important în interpretarea istoriei lumii noastre. Erele lungi 2f1S

(ll
~

\1'111..\

ROI II

necesare pentru nişte schimbări uniforme lente ne pretind să renunţăm la raportul biblic al unui început recent atunci când explicăm straturile geologice uriaşe descoperite pe Pământ. Pe de altă parte, potopul biblic reprezintă un exemplu perfect de catastrofism, cu evenimente majore petrecându-se rapid. Uneori, uniformismul este exprimat sub forma raţiona­ mentului "prezentul este cheia trecutului", ceea ce, în parte, înseamnă că ritmullem de schimbare din prezent reprezintă ritmul în care s-au petrecut dintotdeauna schimbările. Aşa cum era de aşteptat, atât definiţia catastrofismului, cât si , cea a uniformismului au fost examinate atent, de unde si multitudinea de re definiri si , , de utilizări contradictoriF4. Vom rămâne la sensul mai general al termenilor, aşa cum a fost prezentat mai sus. Aproape pe tot parcursul istoriei omenirii, catastrofismul a fost o părere bine primită l5 • O întâlnim des în mitologia antică şi în Antichitatea greco-romană. În vremurile medievale, interesul pentru ea păleşte, deşi arabii îl urmau îndeaproape pe Aristotel, care credea în catastrofe. Renaşterea aduce cu ea un interes reînnoit, îndeosebi faţă de potopul descris în Geneza. Abundenţa de fosile marine descoperite pe munţi era adesea explicată ca rezultat al acestui eveniment catastrofic. În cea mai mare parte a secolelor al XVII -lea şi al XVIII -lea, au existat încercări de a armoniza ştiinţa cu rapoartele creaţiei biblice şi ale potopului. Au fost şi unii detractori importanţi, cum ar fi Rene Descartes (1596-1650), care a sugerat că Pământul s-a format în urma unui proces de răcire. Alţii au modificat ideile tradiţionale, sugerând că potopul ar fi putut rezulta din cauze naturale şi că e posibil ca acesta să nu fi format toate straturile de roci sedimentare. Georges Cuvier (1769-1832), în Franţa, a propus catastrofe multiple, iar uniformismul a fost sprijinit de câţiva savanţi, printre care se numără M. V. Lomonosov (1711-1765), în Rusia, şi James Hutton (1726-1797) împreună cu susţinătorullui,]ohn Playfair (1748-1819), în Scoţia şi Anglia. Ultimii doi au ajutat foarte mult la răspândirea acestei idei. În acelaşi timp, tot în Anglia, exista o susţinere fermă pentru potopul biblic, în special de la autorităţi de frunte în domeniu, cum ar fi William Buckland, Adam Sedgwick, William Conybeare şi Roderick Murchison. În acest context, a apărut o carte care urma să aibă mai multă influenţă asupra gândirii geologice decât oricare alta. Principles of Geology [Principii de geologie] a apărut în 1830. Scrisă de Charles Lyell, punea un accent puternic pe uniformism. A avut un mare succes, cunoscând 11 ediţii. Această carte a schimbat climatul predominant în gândirea geologică, făcând să se treacă de la catastrofism la schimbările lente şi stricte ale uniformismului - şi anume la "efectele permanente ale

... ;' I I

I

~ Iii

I t ' . , I . \"

I ':: '. ) I , : I

\ \ '.; \ \ I ;

unor cauze aflate acum în acţiune", cum le-a prezentat Lyell 16 . Cartea nu a influenţat doar geologia, ci a avut un efect semnificativ asupra ştiinţei în ansamblu. Se spune că a fost "cea mai preţuită avere"li a lui Charles Darwin în timpul voiaj ului său de descoperire la bordul vasului H. M. S. Beagle. Pe la mijlocul secolului, uniformismul era conceptul dominant, în timp ce catastrofismul era o părere pe cale să apună. Putem atribui o parte din succesul cărţii lui Lyell eforturilor sale abile de a-şi promova părerile. Scrisorile către prietenul şi susţinătorul său Poulett Scrope ilustrează bine acest fapt: "Dacă nu irităm, lucru pe care mă tem că e posibil să-I facem ... , îi vom aduce pe toţi de partea noastră. Dacă nu venim cu un aer de triumratori, ci lăudăm liberalismul si candoarea erei actuale, episcopii si sfintii iluminati se vor uni cu , '" noi în acţiunea de a-i dispreţui pe fizico-teologii [catastrofiştii] antici şi moderni. Este timpul să lovim, deci bucură-te că, aşa păcătos cum eşti, QR. [Quarterry Review] îţi este deschis ... Dacă Murray [editorul] îmi va promova volumele, iar tu vei influenţa geologia Q R. -ului, în scurt timp vom putea produce o întreagă schimbare a opiniei publice."18 Aşa cum sperase, Lyell a reuşit să producă această schimbare, dacă nu în dreptul opiniei publice, în mod cert în dreptul comunităţii geologice. Timp de mai bine de un secol, interpretările bazate pe catastrofe majore nu au mai fost tolerate. Privind înapoi la modul în care a fost stabilită această paradigmă, Stephen J. Gould, de la Harvard, comentează: "Charles Lyell era format ca avocat, şi cartea lui este mai mult o pledoarie în favoarea uniformismului decât o prezentare imparţială a dovezilor. .. Lyell a denigrat catastrofismul, prezentându-l ca pe un efort învechit şi disperat al unor negustori de minuni care încercau să menţină cronologia stabilită de Moise pentru Pământ, o cronologie care cuprindea numai câteva mii de ani. Nu cred că există o perspectivă ştiinţifică respectabilă asupra lumii care să fi avut parte de o caracterizare atât de nedreaptă."19 Pe la mijlocul secolului al XX-lea, unii geologi au observat că uniformismul strict vine în conflict cu datele obtinute de la roci. Bretz, care a , fost menţionat mai sus, a descoperit dovezi ale unei acţiuni foarte rapide. Alţi oameni de ştiinţă au descoperit straturi sedimentare în care existau şi componente de apă adâncă, şi componente de apă puţin adâncă20 . Cum ar fi putut toate acestea să se amestece în condiţii liniştite? Soluţia: curenţi submarini de noroi, produşi în urma unei catastrofe, care au curs dinspre apele puţin adânci spre cele adânci. Astfel de curenţi rapizi, numiţi curenţi de turbiditate, produc depuneri speciale, numite turbidiţi. S-a dovedit că turbidiţii sunt surprinzător de comuni în toată lumea21 . Câţiva îndrăzneţi nu

au sugerat alte activităţi catastrofice, cum ar fi dispariţii în masă cauzate de influxuri de radiaţii cosmice de înaltă energie 22 şi brusca revărsare a apelor arctice dulci peste oceanul mondial 23 • Toate aceste teorii indicau o îndepărtare crescândă de uniformismul strict. Lovitura de graţie pentru dominaţia explicaţiilor uniformiste nu a venit însă din direcţia studiului rocilor, ci de la fosilele pe care le conţineau acestea. De ce dinozaurii au dispărut aproape de sfârşitul cretacicului şi de ce alte dispariţii în masă puteau fi observate 24 la alte niveluri ale mărturiilor fosile 2>? Trebuia găsită o cauză rezonabilă. S-au propus diferite motive pentru dispariţia dinozaurilor, variind de la foamete până la ciuperci otră­ vitoare sau chiar polinoză. Cu toate acestea, dispariţia lor a fost considerată în general un mister. Apoi, în 1980, laureatul Premiului Nobel Luis Alvarez, de la Universitatea din California, filiala din Berkeley, şi alţiF6 au sugerat că neobişnuita abundenţă de iridiu descoperită în câteva locuri din lume în partea superioară a straturilor cret aci ce ar fi putut proveni de la un asteroid care a lovit Pământul, ucigând toţi dinozaurii în acelaşi timp. Ideea a dat nastere la reactii mixte. Unii au arătat că dinozaurii si " , alte organisme nu păreau să fi dispărut atât de brusc din straturile fosile. Alţii au propus o întinsă activitate vulcanică şi incendii globale sau un impact cu o cometă, nu cu un asteroid n . Dezbaterea pe marginea detaliilor continuă, dar acum uşa este larg deschisă interpretărilor catastrofice. Literatura ştiinţifică semnalează în prezent o gamă largă de schimbări majore bruşte. Unele dintre ideile catastrofice mai noi sugerează că asteroizii sau carnetele ar putea produce valuri oceanice de până la 8 krn înălţime 28 şi mase de substanţe volatile la sute de kilometri deasupra suprafeţei terestre 29 • Alte efecte propuse includ rafale cu o temperatură de SOOoC şi viteze de 2500 krn/h care ar fi ucis jumătate din viaţa de pe Pământ, precum şi cutremure globale cu valuri ale solului de 10 metri înălţime. Au mai fost propuse şi producerea de crăpături pe o întindere de 10-100 krn sau formarea rapidă de munţPo. Există până şi o sugestie conform căreia aceste impacturi ar fi putut iniţia ruperea străvechiului supercontinent numit Gondwana31 • Catastrofismul a revenit rapid în gândire a geologică, dar nu mai este acel catastrofism clasic de acum două secole, care încorpora potopul biblic ca eveniment geologic major. Un fapt interesant este că unii geologi au sugerat de curând că un impact extraterestru ar putea fi legat de raportul potopului din Geneza32 • În prezent, sunt acceptate cu uşurinţă catastrofe majore rapide, dar în contrast cu potopul biblic, care a durat numai un an, între numeroase catastrofe majore este introdusă o perioadă lungă. Termenul neocatastrrjism (catastrofism nou) pare să devină tot mai acceptat pe măsură ce se încearcă 211

diferenţierea noilor concepte de vechiul catastrofism. În mod similar este introdus termenul neodiluvialism (concepte noi despre potop), pentru a desemna ideile mai noi privind activitatea diluviană majoră din timpul catastrofelo~3. Întoarcerea la interpretările catastrofice a fost identificată drept "un mare progres filosofic"34 şi se admite faptul că "rolul important al furtunilor majore de-a lungul istoriei geologice este tot mai mult recunoscut"35. Această ultimă părere se potriveşte cu modelul biblic al potopului ca o serie extinsă de furtuni în timpul anului cât a durat acest eveniment. Neocatastrofismul a stimulat reinterpretarea multor trăsături geologice. De exemplu, multe depuneri sedimentare despre care se credea că s-au acumulat lent sunt interpretate acum ca fiind rezultatul unor curenţi de turbiditate rapizi, iar un număr de recife de corali fosile despre care s-a crezut că s-au format lent sunt reinterpretate drept curenţi rapizi de grohoti ş 36. Aceste interpretări mai noi se potrivesc cu conceptul biblic al potopului. Mai importantă este lecţia pe care trebuie să o învăţăm din istoria acestor interpretări. Timp de mii de ani, catastrofele au fost acceptate, iar apoi, timp de mai bine de un secol, au fost practic eliminate din toate interpretările geologice; acum sunt din nou acceptate. Ar trebui să fim precauţi în ceea ce priveşte acceptarea unor paradigme bazate pe opinii sau pe o cantitate restrânsă de informaţii.

EXEMPLE DE ACTIUNE RAPIDĂ , În condiţii normale, liniştite, schimbările de pe suprafaţa Pământului se produc extrem de lent. Există însă multe exemple de activitate catastrofică, iar acestea ne permit să concepem ideea unor schimbări majore într-un timp scurt. Eroziunea se poate produce foarte rapid. În 1976, în nou-construitul baraj Teton din ldaho a apărut o scurgere care nu a putut fi oprită, iar apa şi-a croit drum prin sedimente până la o adâncime de 100 m în mai puţin de 1 oră 37 • Barajul era făcut din sedimente moi; totuşi acest eveniment a dus la postularea unei posibile eroziuni rapide, de numai câteva zile, la o adâncime asemănătoare, şi în balast dur, ca în cazul canalelor lui Bretz menţionate mai sus. Cercetările au stabilit că, în cazul apei, puterea de transport creşte cu viteza la puterea a treia sau a patra38 , ceea ce înseamnă că, dacă viteza de curgere creşte de 10 ori, apa poate transporta de 1 000 până la 10 000 de ori mai multe sedimente. Oamenii de ştiinţă care nu aderă la creaţionism atrag uneori atenţia că, ' luată în ansamblu, coloana geologică este prea groasă pentru a fi fost depusă 212

în acel singur an cât a durat potopuP9, dar acesta nu poate fi un argument important. Deşi majoritatea creaţioniştilor le exclud din rândul sedimentelor depuse de potop pe cele din porţiunile inferioară (precambrian) şi superioară ale coloanei geologice (vezi mai jos), unele rate de depunere din prezent sunt atât de rapide, încât nu ar fi nicio problemă să considerăm că întreaga coloană geologică a fost depusă în câteva săptămâni. Curenţii de turbiditate pot depune sedimente într-un singur loc în câteva minute sau mai puţin, iar pe o suprafaţă de mii de kilometri pătraţi - în câteva ore. Megaturbidiţii descoperiţi în Spania40 au o grosime de până la 200 m şi un volum imens, de 200 krn 3 • Mai există şi alte metode de depunere rapidă de sedimente, pe lângă curenţii de turbiditate. Un potop intens, care să dureze un an, ar putea depune foarte multe sedimente. Se presupune adesea că, pentru acumularea de straturi groase de organisme microscopice, cum se întâmplă la White Cliffs (Stâncile Albe), în Dover, Anglia, este nevoie de perioade lungi de timp, dar astfel de acumulări se pot produce rapid. De-a lungul coastei statului Oregon (SUA), o furtună de vânturi puternice şi ploaie care a ţinut trei zile a depus 10-15 cm de diatomee microscopice pe o distanţă de 32 krn 41 . Am văzut o pasăre fosilă bine păstrată şi mulţi peşti în depuneri groase de diatomee microscopice lângă Lompoc, California; tot în aceste depuneri s-a găsit şi o balenă. O astfel de conservare ar necesita o îngropare rapidă, înainte de a se produce dezarticularea organismului. Este evident că organismele microscopice pot fi depuse rapid. Un alt exemplu de acţiune rapidă este formarea insulei vulcanice Surtsey, din sudul Islandei, în 1963. În cinci zile, unde înainte nu existase decât imensitatea oceanului, s-a format o insulă de 600 m lungime, care a atins în cele din urmă un diametru de aproape 2 krn. Uimitor este faptul că, atunci când insula a fost vizitată, arăta ca şi cum ar fi existat acolo de multă vreme. În circa cinci luni, s-au dezvoltat o plajă şi o faleză care arătau mature (vezi Figura 12.1). Unul dintre cercetători comentează: "Ceea ce, altundeva, ar putea dura mii de ani. .. aici poate dura câteva săptămâni sau chiar câteva zile. Pe Surtsey, numai câteva luni au fost suficiente ca să se creeze un peisaj atât de variat şi de matur, încât era aproape incredibil."42 Se pare că ne este greu să gândim "catastrofic", poate pentru că, pe de o parte, catastrofele sunt rare şi, pe de altă parte, nu ne place să le luăm în calcul. Această împotrivire poate explica parţial şi motivul pentru care oamenii ajung să fie prinşi în capcana acestor evenimente neobiş­ nuite, în ciuda avertismentelor privind un dezastru iminent. În 1902, pe insula Martinica, muntele Pelee a explodat, producând un curent vul-

canic care a acoperit o fabrică de zahăr şi a ucis peste 150 de oameni. Această activitate a vulcanului, precum şi altele, a provocat nelinişte în rândul locuitorilor oraşului St. Pierre din apropiere, şi unii au plecat în zone mai sigure. Pentru a domoli panica, autorităţile guvernamentale au continuat să-i asigure pe locuitori că nu există niciun pericol iminent; ba chiar guvernatorul insulei, împreună cu soţia, s-a mutat în St. Pierre pentru a-i încuraja pe oameni să rămână în oraş. O erupţie vulcanică majoră pe o insulă învecinată a contribuit la liniştirea populaţiei, ajungându-se la concluzia că presiunea vulcanică de pe muntele Pelee a scăzut, asa , că multi , oameni s-au reîntors în St. Pierre. În dimineata , următoare, muntele Pelee a erupt brusc, expulzând un nor de cenuşă şi de vapori cu temperatura de 700°C (curent piroclastic care poartă numele de nuee ardente, denumire folosită prima dată în cazul acestei explozii de pe insula Martinica), care a omorât peste 30 000 de oameni în două minute 43 • Istoria relatează că numai 2-4 persoane au supravieţuit. Unul era un deţinut, protejat de faptul că se afla într-o celulă subterană. După ce a fost salvat, a fost imediat reîncarcerat. Ar trebui să reţinem că şi alţi agenţi, cum ar fi cutremurele şi vântul, provoacă schimbări rapide în condiţii catastrofice. Nu ducem lipsă de exemple care să arate că schimbările geologice majore se pot produce rapid, însă din cauză că sunt rare, ne este greu să le încorporăm în gândire a noastră.

POTOPUL DESCRIS ÎN GENEZA acopere întreaga suprafaţă a Pământului este extrem de neobişnuit, însă interpretările geologice recente în direcţia catastrofismului care implică distrugerea rapidă a vieţii sugerează că acest concept e posibil să nu fie chiar atât de excepţional. Mai mult, ideea unui potop global nu apare doar în Biblie. Faptul că acest tip de potop este o trăsătură atât de dominantă a legendelor antice 44 ne oferă un motiv întemeiat să presupunem că a avut loc, chiar dacă nu luăm deloc în seamă raportul biblic. Cu toate acestea, dintre documentele antice, Biblia ne oferă cel mai cuprinzător raport al acestui eveniment4s • Din nefericire, detaliile geologice din Biblie sunt puţine, însă o trecere în revistă a informaţiilor legate de acest eveniment poate fi de folos. Biblia descrie un Pământ antediluvian oarecum diferit de cel actual. Probabil că nu exista ploaie 46 , dar era umezeală din abundenţă, şi existau inclusiv râuri 47 , ceea ce sugerează un sistem hidrologic diferit de cel din zilele noastre. Un potop care

21-1

să

Figura 12.1. Noua insulă Surtsey, din sudul Islandei. Remarcaţi plaja, faleza şi oamenii, pentru a vă face o imagine a dimensiunilor ei. Cu cinci luni şi două zile mai înainte, în această zonă nu era altceva decât ocean. Micile obiecte albe de pe plajă, din prim-plan, sunt krilli, o specie de crustacee comestibile. Rocile din orizontul îndepărtat nu fac parte din noua insulă77 •

Se sugerează următoarea cronologie a potopului48 : după şapte zile de la intrarea lui Noe în corabie, au erupt apele subterane, însoţite de ploi puternice care au durat 40 de zile. Apele potopului nu au crescut brusc; textul biblic sugerează că a existat un proces extins 49 • Perioada de 40 de zile pare să fie inclusă în perioada următoare de 150 de zile, timp în care apele fie că au rămas la acelaşi nivel, fie, mai probabil, au crescut, acoperind şi cei mai înalţi munţi de pe Pământ. Întrucât textul biblic pare să afirme că "stă­ vilarele cerurilor" şi "izvoarele Adâncului" nu s-au închis până la sfârşitul celor 150 de zileso , este mai probabil că apele au continuat să crească timp de 150 de zile, asa , cum indică anumiti , traducători ai Biblieis1 • Au urmat un vânt puternic, retragerea apelor şi uscarea solului timp de mai multe luni. Când Noe a ieşit din corabie, după 1 an şi 17 zile de când intrase, cel puţin zonele cele mai înalte din apropierea imediată erau uscate S2 şi, probabil, vegetaţia nouă încolţi se deja. Fără îndoială că au urmat un număr 215

de ajustări geologice semnificative ale scoarţei terestre, care au scăzut în intensitate pe parcursul secolelor şi chiar al mileniilor care au urmat. Uneori se pun întrebări legate de arca lui Noe, în special cum au reuşit să încapă în ea toate animalele. Creaţioniştii sugerează că, în momentul potopului, existau mai puţine specii. Din cauza variaţiei limitate care a urmat după potop, cel mai probabil la nivel de specie, acum există mai multe soiuri decât cele păstrate de arcă. Mai mult, Noe a luat cu el în arcă numai tipurile terestre de animale; e de aşteptat ca organismele marine să supravieţuiască unui potop. Unele calcule indică faptul că, în limita acestor restricţii, se pare că a existat loc suficient în arcă, posibil chiar de două până la de trei ori mai mult decât minimul necesar5 3 • Unii se mai întreabă şi de ce anumite animale unice, cum ar fi marsupialele din Australia, apar, atât ca fosile, cât şi ca animale care trăiesc în prezent, în aceeaşi regiune a lumii. Dacă ar fi fost în arcă, oprită probabil în Orientul Mijlociu, cum s-au întors ele în Australia? Pornind de la premisa că adunarea animalelor în arcă ar fi implicat o îndrumare specială, unii creaţionişti cred că nu este nepotrivit să presupunem că acelaşi lucru s-a întâmplat şi când s-au întors în teritoriul natal54, deşi Biblia nu menţio­ nează nimic în acest sens. Se sugerează uneori că instinctele de întoarcere la locul de baştină, cum se observă acum la mamifere, păsări şi peşti, le-ar fi putut facilita întoarcerea în regiunea natală. Problema întoarcerii nu se aplică la mare parte din celelalte continente, unde congruenţa dintre fosile şi tipurile vii nu este atât de unică.

POTOPUL SI , SĂPTĂMÂNA CREATIEI , Prea rar este apreciată importanţa potopului pentru relatarea creaţiei 55 • Dacă cea mai mare parte a fosilelor nu s-au format în timpul potopului, atunci o creaţie completă, pe durata a şase zile 56 , pare să iasă din calcul, şi aceasta deoarece straturile fosile conţin diferite tipuri de fosile la niveluri diferite din coloana geologică. Dacă, între două tipuri fundamentale de fosile din coloana geologică, există o distanţă de milioane de ani, atunci Dumnezeu nu le-a creat pe toate într-o singură perioadă de şase zile. De exemplu, dacă presupunem că un burete a fost creat cu 550 de milioane de ani în urmă, iar un dinozaur, cu 180 de milioane de ani în urmă, atunci este evident că Dumnezeu nu le-a creat pe ambele într-un eveniment al creaţiei care a durat şase zile, aşa cum afirmă EP7. Dacă însă aceste organisme îşi au originea în săptămâna creaţiei, fiind apoi îngropate la niveluri diferite din coloana geologică în timpul potopului global care a durat un an, nu mai 211>

()I~IC;L"J -\I
există

nicio neconcordanţă. Potopul descris în Geneza împacă săptămâna cu coloana geologică. Fără potop, ne-ar fi greu să punem în acord cu o creaţie recentă şi straturile groase de sedimente. Sedimentele se acumulează acum cu o rată medie de câţiva centimetri la mia de ani. Straturile sedimentare au grosimi medii de multe sute de metri, iar în câteva locuri de pe Pământ, întâlnim mai mulţi kilometri de sedimente fanerozoice care conţin fosile. În absenţa unui potop la scară planetară care să depună rapid aceste straturi, creaţia recentă descrisă în Scriptură se confruntă cu o provocare serioasă. creaţiei

A FOST

POTOPUL DESCRIS ÎN GENEZA UN EVENIMENT LOCAL?

Potopul descris în Geneza este considerat în mod frecvent un eveniment local, care s-a produs în Mesopotamia. Din mai multe motive 58 , se pare că această idee nu este în armonie cu raportul biblic şi cu distribuirea globală a sedimentelor şi a fosilelor: 1. Relatarea din Geneza accentuează în mod repetat ideea unui potop globaP9, cu afirmaţii ca: "toţi munţii înalţi, care sunt sub cerul întreg, au fost acoperiţi", "a pierit orice Îaptură care se mişca pe pământ", "tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat a murit", "toate Îapturile care erau pe faţa pământului au fost nimicite"60. 2. După potop, Dumnezeu a promis să nu mai distrugă lumea iarăşi prin această metodă61 • Întrucât inundaţiile locale sunt destul de întâlnite, orice inundaţie locală ulterioară ar însemna că Dumnezeu nu-Şi ţine promisiunile. În schimb, promisiunea amintită priveşte distrugerea întregii suprafeţe a Pământului, iar această promisiune a fost respectată. 3. De ce i-ar fi cerut Dumnezeu lui Noe să construiască o arcă 62 în care să păstreze diversele animale de pe Pământ dacă potopul ar fi fost doar unul local? Ne-am aştepta ca animalele să fi avut o distribuţie largă şi ca un eveniment local să nu le elimine. 4. Relatarea creaţiei din Geneza pare să vină în conflict cu conceptul unui potop local, fiindcă Îară un potop la scară planetară, nu pare să existe nicio modalitate de a explica straturile groase ale coloanei geologice care se găsesc pe toate continentele. Cum menţionam mai sus, potopul este necesar pentru a pune în armonie coloana geologică cu o creaţie recentă, de şase zile. Întrucât coloana geologică este destul de bine reprezentată pe toate continentele, această reconciliere este necesară pentru toate continentele. Negarea potopului global implică respingerea 211

l\.l' I

unei pare

J (

II 1,;

1::

creaţii

t \I

"i.'-

i' i,'( '1 'i 1 ;

) i' \

globale, de şase zile. Nu acesta este modelul biblic. Scriptura atât de o creaţie globală, cât şi de un potop global.

să vorbească

MODELE ALE POTOPULUI Creaţioniştii

au propus un număr de modele pentru potop63, însă este mult mai multă muncă şi precauţia dictează ca fiecare model să fie considerat provizoriu. În general, modelele se împart în trei mari categorii: (1) schimbul între continente şi oceane în timpul potopului, (2) contracţia şi extinderea Pământului şi (3) subsidenţa (cufundarea) continentelor în timpul potopului şi ridicarea lor ulterioară. Sunt posibile combinaţii ale acestor modele şi ale altora. Configuraţia tipurilor de roci din scoarţa terestră este importantă în orice apreciere a unui model al potopului. Continentele de astăzi sunt acoperite de straturi sedimentare care au de obicei o origine fie terestră (continentală), fie marină, dar uneori de ambele feluri. Originea poate fi indicată prin intermediul organismelor terestre sau marine reprezentate în rândul fosilelor. Sedimentele din oceanele de astăzi sunt destul de subţiri în comparaţie cu cele de pe continente (Figura 12.2C). Oceanele se sprijină pe un tip de rocă bazaltică (vulcanică) de mare densitate, în timp ce continentele au la bază o rocă granitică de o densitate mai mică. Această aranjare menţine continentele noastre practic într-o stare de plutire deasupra rocilor mai dense, racându-Ie să rămână deasupra nivelului mării, astfel încât să avem uscat pe care să trăim. Modelul schimbului între continente şi oceane propune că actualele continente au fost mările antediluviene şi invers64 • În timpul potopului, ar fi avut loc transferuri majore de sedimente dinspre continentele antediluviene spre mările antediluviene, transferuri însoţite de procese geochimice complexe, care au implicat ajustări ale tipurilor de roci, precum şi schimbări ale topografiei Pământului ca reacţie la încărcare (ajustări izostatice), ducând astfel la formarea continentelor de astăzi. Acest model necesită o cantitate mare de sedimente diluviene. O modificare a acestui model sugerează o prăbuşire a extinselor straturi continentale acvifere de dinainte de potop, ceea ce a produs oceanele de astăzi. Ideea unui Pământ în expansiune a constituit o părere constantă, dar minoritară printre interpretările ştiinţifice contemporane65 . Pot fi găsite dovezi credibile care să spriJ·ine această conceptie. Unii creationisti si-au , " , însuşit-o pentru a sugera un model simplu, dar elegant. Pentru producerea potopului, Pământul se contractă, împingând apa deasupra continentelor. necesară

llX

01{!C;10;1 -

\IUI:l.\. EUIII

A. ETAPAANTEDlUJVlANĂ

B. ETAPA D1LUVIANĂ

C. ETAPA POSTDlbUVIANĂ

LEGENDĂ

_

ROCI VULCANICE ŞI ROCI TOPITE

~SEDIMENTE ~MARINE

f====:::====j SEDIMENTE ---------- TERESTRE

~';::-::-:::d SEDIMENTEAMESTECATE: I/~/:-,I ROCI :.:o:.:::~-~? PRECAMBRIENE ŞI TERESTRE -/ -!!I " GRANITICE

~ APĂ _

~ SEDIMENTE ~ PREC AMBRIENE

lllllI1ll1TIlI1 llillIlillillIl

~ BAZALTURI ~ ŞI ŞISTURI

~~~I SEDIMENTE TERESTRE : POSTDILUVIENE

E

STRATURI ACVIFERE

~ SEDIMENTE MARINE

~ POSTDILUVIENE

reprezintă o secţiune transversală a unei părţi dintr-un continent (stânga) şi a unei părţi din ocean (dreapta). A: Pământul antediluvian, cu oceane majore la diferite niveluri şi mase granitice mari care sprijină de dedesubt continentul. B: etapa potopului, cauzată de cufundarea continentelor şi ridicarea oceanelor (săgeţile scurte). Săgeţile lungi indică mişcarea diverselor sedimente din regiunea lor de origine. C: etapa postdiluviană, în care are loc ridicarea şi comprimarea laterală a continentelor, acţiune însoţită de deformarea, eroziunea şi re-

Figura 12.2. Un exemplu de model al potopului. Diagrama

depunerea tipurilor de roci. 219

Pentru a pune capăt potopului, Pământul se extinde, continentele se separă, iar apele se reîntorc în oceane. O problemă ar fi aceea că nu s-a găsit încă o modalitate potrivită de extindere şi contractare a Pământului. Uneori, se sugerează o schimbare a constantei gravitaţionale 66 . Subsidenţa şi ridicarea continentelor este cel mai simplu model (Figura 12.2). În acest exemplu, potopul ar fi cauzat de curgerea unora dintre straturile moi, profunde, ale Pământului (astenosfera) şi mutarea lor de sub continente sub oceane. Acest proces ar ridica fundul oceanelor şi ar coborî continentele (săgeţile mici din Figura 12.2B), ceea ce ar avea ca rezultat inundarea continentelor şi transportarea unor sedimente marine pe continente. Cei mai mulţi geologi acceptă în prezent mişcarea unei astenosfere parţial topite ca mijloc de mutare a continentelor prin mişcarea plăcilor de la baza lo~7. În timpul potopului descris în Geneza, apele care au crescut treptat ar eroda sedimentele antediluviene, inclusiv unele sedimente precambriene, care ar fi redepuse cu tot cu organismele vii care s-ar fosiliza. Sedimentele provenind de pe uscat ar alterna cu sedimente din mările antediluviene, deoarece sedimente din diferite zone-sursă ar fi transportate în bazinele de depunere (săgeţile lungi din Figura 12.2B). La finalul potopului, continentele, care sunt făcute din roci granitice, de densitate mai mică, s-ar ridica, făcând ca apele să se retragă înapoi în oceane, ceea ce ar duce la eroziune a unora dintre depunerile lăsate în urmă de potop pe continente. O problemă cu care se confruntă acest model este abundenţa sedimentelor marine de pe continente care nu au niciun tip de fosile de uscat sub ele. Este posibil ca acest tip de aranjament să-şi aibă originea în întinsele mări antediluviene care se aflau deja pe continente (mările epicontinentale), la care s-au adăugat sedimente marine suplimentare provenind din oceanele mai întinse de dincolo de continente (săgeata cea mai lungă din Figura 12.2B). Acest model ar complica o interpretare simplă prin teoria zonării ecologice (Figura 10.2) a fosilelor, însă potopul nu este considerat, de regulă, un eveniment simplu. Aceste modele ale potopului reprezintă doar sugestii introductive. Este necesară o cercetare cuprinzătoare a unui eveniment atât de complex. În această zonă, studiile sunt de-abia la început.

FACTORI GEOLOGICI LEGATI , DE POTOP Cel mai probabil, apa potopului era deja prezentă pe Pământul antediluvian. Mare parte din ea ar fi fost conţinută de mările antediluviene, o parte - în "izvoarele Adâncului"68 şi o cantitate mică - în atmosferă.

2111

01\1< ,1'\;

\EIII. ,\ R()III

Geologii, şi nu numai, critică adesea conceptul potopului descris în Geneza, deoarece Pământul nu pare să aibă suficientă apă cu care să acopere vârful Everest69 , care este la aproape 9 km peste nivelul mării, în timp ce Biblia afirmă că întregul Pământ a fost acoperit. Totuşi critica aceasta este posibil să nu fie atât de semnificativă, întrucât creaţioniştii propun adesea o topografie antediluviană mai plană, necesitând mult mai puţină apă ca s-o acopere (de exemplu, Figura 12.2B). Dacă suprafaţa Pământului ar fi perfect plană, un ocean cu o adâncime de peste 2,44 km ar fi suficient pentru a o acoperi compleeo. Se presupune că, după potop, s-a produs o ridicare semnificativă a munţilor. Atât geologii care acceptă potopul, cât şi cei care nu-l acceptă sunt de acord că vârful Everest şi multe alte vârfuri muntoase reprezintă o ridicare care a avut loc după depunerea straturilor lor sedimentare. Nu ar trebui să folosim topografia din prezent pentru a estima volumul de apă necesar pentru un potop la scară planetară. Am fost adesea întrebat de ce un eveniment de o asemenea magnitudine cum este un potop global nu ar amesteca totul. Acesta este aşa-numitul "model al căzii de baie", în care totul poate fi cu uşurinţă amestecat. De fapt, strahlrile sedimentare de pretutindeni tind să fie destul de ordonate şi unice când sunt privite la o scară suficient de mare. Din mai multe motive, nu ar trebui să ne aşteptăm ca potopul să amestece totul. O astfel de amestecare ar fi extrem de dificilă în condiţiile în care straturile sedimentare erau răs­ pândite pe mii de kilometri pătraţi şi combinate în depuneri cu o grosime uneori de câţiva kilometri. Poate că este uşor să amesteci câţiva metri de nămol, dar nu este la fel de usor , să faci acelasi , lucru cu kilometri de nămol. Odată ce un strat s-a depus, tinde să-şi păstreze integritatea. Evenimentele potopului se întind pe durata unui an întreg şi nu ar produce depuneri amestecate instantanee. Până şi inundaţiile noastre locale de scurtă durată produc depuneri bine ordonate. În timpul potopului, straturile ar fi depuse treptat, într-o secvenţă în general ordonată, o situaţie care nu ar fi favorabilă amestecării. Apa este un bun agent de sortare a sedimentelor, depunându-Ie de obicei într-un tipar aproape orizontal. Acest fenomen este denumit în geologie "legea orizontalităţii originare". În laborator, oamenii de ştiinţă pot să depună cu uşurinţă un strat moale de turbidit peste un alt strat moale fără a tulbura semnificativ stratul inferior. La nivel local, este de aşteptat o anumită amestecare şi, ocazional, ridicarea locală ar înlesni eroziune a depunerilor diluviene şi antediluviene, reciclând astfel fosilele şi rocile pe care le conţineau şi mutându-Ie în straturi stratigrafic superioare ale coloanei geologice, cum s-au descoperit ocazional. Însă pentru a amesteca majoritatea straturilor sedimentare ale scoarţei terestre, este nevoie

l_\I'II(~II!

1~

t

li\"1

1,'/;1

:',:\i·,\i,:

de evenimente convulsive extrem de puternice, un scenariu improbabil în cazul unui eveniment care se întinde pe durata unui an. Se nasc întrebări şi cu privire la cât anume din coloana geologică ar trebui să fie atribuită potopului. La această întrebare este mai greu de răspuns, din cauza complexităţii sedimentelor şi a fosilelor. Varietatea opiniilor din rândul creaţioniştilor în ce priveşte această problemă sugerează că nu se cunoaşte răspunsul. Deoarece cele mai multe straturi sedimentare sunt depuse de apă, nu ne aşteptăm să găsim o diferenţă izbitoare între straturile diluviene şi cele depuse înainte ori după potop. Mai mult, probabil că potopul nu a început sau nu s-a terminat exact în acelaşi punct de pe coloana geologică în toate locurile. Ca o primă aproximare, aş sugera că depunerile diluviene au început în zona cambrianului şi s-au încheiat ca punct maxim în regiunea superioară a terţiarului (vezi Figura 10.1). În unele locuri, potopul s-a încheiat sub acest nivel maxim. Poate părea că este vorba de o cantitate enormă de sedimente - şi chiar aşa este! Totuşi, având în vedere mărimea Pământului, toate aceste sedimente nu reprezintă decât o peliculă foarte fină. Proporţional, pe un glob obişnuit, cu diametru de 30 cm, grosimea medie a acestor sedimente ar fi de mai puţin de un sfert din grosimea unei coli obişnuite de hârtie. La sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, când ideea derivei continentale şi a tectonicii plăcilor a fost acceptată, mulţi creaţionişti au salutat-o, deoarece astfel de schimbări majore pe suprafaţa Pământului sugerau unele posibilităţi de schimbare în timpul potopului. Pământul nu mai era interpretat ca fiind solid şi stabil. Creaţioniştii propun în general mişcări rapide ale plăcilor, în special în timpul ultimelor etape ale potopului, mişcări care au produs ridicarea munţilor şi au format continentele actuale. În general, cauzele mişcării plăcilor nu sunt încă bine înţelese de oamenii de ştiinţă, iar interpretările creaţioniştilor trebuie să fie, la rândul lor, doar provizorii. Trebuie să reţinem de asemenea că literatura ştiinţifică standard încă menţine o notă mică, dar persistentă de îndoială cu privire la valabilitatea conceptului de tectonică a plăcilor?!. Sunt necesare mai multe informaţii înainte ca teoria tectonicii plăcilor să poată fi abordată în mod adecvat într-un model al potopului. Se sugerează uneori că miile de ani necesare pentru numeroasele ere glaciare ar pune sub semnul întrebării orice model de tip creaţie recentă-di­ luviu. Pe lângă evidentele ere glaciare recente, se cunosc şi alte episoade de glaciaţie în straturile inferioare ale coloanei geologice. Modelele diluviene includ, de obicei, date destul de convingătoare ale unei activităţi glaciare recente ca rezultat al potopului. Au fost propuse condiţii plauzibile care ar fi putut produce şi topi mari cantităţi de gheaţă pe parcursul câtorva 222

( ) iU ( , I '< I

\ " ,I

I

\

I{,) 1"

secole, nu milenii 72 • Scenariul general este acela că activitatea vulcanică din timpul potopului a blocat energia radiantă a Soarelui, cauzând o tendinţă de răcire. Umezeala din oceanele calde şi aerul rece ar favoriza o perioadă scurtă şi intensă de activitate glaciară postdiluviană. În straturile inferioare ale coloanei geologice, dovezile în favoarea glaciaţiei sunt mai discutabile. După cum subliniază Robert P. Sharp, de la Institutul de Tehnologie din California, "identificarea glaciaţiilor antice nu este uşoară"73. Unele presupuse dovezi pot fi cu uşurinţă luate drept activitate neglaciară. Un alt specialist scoate în evidenţă faptul că "numeroase studii" au arătat că aşa-numitele depuneri glaciare s-au dovedit a fi curenţi uriaşi de grohotiş şi depuneri care au legătură cu aceştia 74 • Unele striaţii (zgârieturi) cauzate, după cum se credea, de mişcări glaciare au fost reinterpretate ca alunecări ale rocilor de-a lungul unei falii sau simple şanţuri lăsate de cablurile cu care se execută operaţiuni de exploatare forestieră 75 • Multe alte exemple de presupusă glaciaţie antică au suferit reinterpretări 76 şi există motive întemeiate pentru a menţine o oarecare doză de scepticism faţă de glaciaţia din părţile timpurii ale coloanei geologice.

CONCLUZII Interpretările ştiinţifice

ale istoriei lumii s-au schimbat de mai multe ori. Timp de secole, catastrofele majore au fost acceptate, apoi, timp de mai bine de un secol, au fost respinse aproape complet. Acum, importanţa le este din nou recunoscută. Unele re interpretări recente ale acţiunii rapide se potrivesc bine cu conceptul biblic al unui potop global. Creaţioniştii au de reinterpretat acum mai puţine opinii geologice acceptate decât în trecut, deoarece multe interpretări catastrofice mai noi se armonizează cu un model al potopului; au totuşi încă multe de facut pentru a-şi dezvolta modelele. Deşi un potop la scară planetară este străin de modelul nostru normal de gândire, există dovezi puternice care sugerează că schimbările geologice se pot produce rapid.

_.

NOTE DE FINAL 1 Boileau, N., 1674, L'art poitique, 1, citat în Mencken, H. L. (ed.), 1942,A New Dictionary 0/ Quotations on Historical Principles from Ancient and Modern Sources, New York, Alfred A. Knopf,

p.1222.

21.'

C,\PI 1<)J{'l. I~ ~ C,\T,\';I!{(1lll F \HI()~l

2 Bretz, J. H., 1923a, "Glacial drainage on the Columbia Plateau", Geological Society of America Buffetin, 34:573-608. 3 Bretz, J. H., 1923b, "The Channeled Scabland~ of the Columbia Plateau", Journal of Geology, 31:617-649. 4Allen,J. E., Burns, M., Sargent, S. C., 1986, Cataclysms on the Columbia. Scenic Trips to the Northwest's Geologic Past, No. 2, Portland, Oregon, Timber Press, p. 44. 5 Bretz, J. H., 1978, "The Channeled Scabland: introduction", în Baker, V. R (ed.), 1981, Catastrophic Flooding: The Origin of the Channeled Scabland, Benchmark Papers in Geology 55, Stroudsburg, Pennsylvania, Dowden, Hutchinson & Ross, p. 18, 19. 6Baker, p. 60 (nota 5). 7 Pentru un raport al prezentărilor şi al discuţiilor, vezi Bretz, J. H., 1927, "Channeled Scabland and the Spokane flood", în Ibidem, p. 65-76. 8 Ibidem, p. 74. 9 Bretz, J. H., Smith, H. TU., şi Neff, G. E., 1956, "Channeled Scabland of Washington: new data and interpretations", Geological Sodety ofAmerica Buffetin 67:957-1049. 10 (a) Ibidem; (b) Pardee,J. T, 1942, "Unusual currents in Glacial Lake Missoula, Montana", Geological Society ofAmerica Buffetin 53:1569-1600. 11 (a) Bretz, J. H, 1969, "The Lake Missoula floods and the Channeled Scabland", Journal of Geology 77:505-543; (b) Pariit,M., 1995",The floods that carved the West", Smithsonian 26(1):48-59. 12 (a) Baker, V. R, 1978, "Paleohydraulics and hydrodynamics of Scabland floods", în Baker, p. 255-275 (nota 5); detalii suplimentare se găsesc în (b) Smith, G. A, 1993, ,,Missoula flood dynamics and magnitudes inferred from sedimentology of slack-water deposits on the Columbia Plateau, Washington", Geological Society ofAmerica Buffetin 105:77-100. 13 Bretz, 1969 (nota lla). 14 (a) Albritton, C. c.,Jr., 1967, "Uniformity, the ambiguous principle", în Albritton, C. C., Jr. (ed.), Uniformity and Simplicity: A Symposium on the Principle of the Uniformity of Nature, Geological Society ofAmerica Special Paper 89: 1-2; (b) Austin, S. A, 1979",U niforrnitarianism-a doctrine that needs rethinking", The Compass of Sigma Gamma Epsilon 56(2):29-45; (c) Gould, S.J., 1965, "ls uniformitarianism necessary?",AmericanJournalofScience 263:223-228; (d) Hallam, A, 1989, Great Geological Controversies, ed. a 2-a, OxfordINew York, Oxford University Press, p. 30-64; (e) Hooykaas, R, 1959, Natural Law and Divine Miracfe: A Historical-Critical Study ofthe Principle ofUniformity in Geology, Biology and Theology, Leiden, E.J. Brill; (f) Hooykaas, R, 1970, Catastrophism in Geology, Its Scientific Character in Relation to Actua/ism and Uniformitarianism, Amsterdam/Londra, North-Holland Publishing Co.; (g) Huggett, R., 1990, Catastrophism: Systems of Earth History, LondraINew York, Edward Arnold, p. 41-72; (h) Shea, J. H, 1982, "Twelve fallacies of uniformitarianism", Geology 10:455-460. 15 Pentru nişte recenzii generale, vezi: (a) Ager, D., 1993, The New Catastrophism: The Importance of the Rare Event in Geological History, CambridgelNew York, Cambridge University Press; (b) Hallam, p. 30-64,184-215 (nota 14d); (c) Huggett, R, 1989, Cataclysms and Earth History: The Deve/opment ofDiluvialism, Oxford, Clarendon Press; (d) Huggett, 1990, p. 41-200 (nota 14g). 16 Lyell, C., 1857, Principles ofGeology; Or, the Modern Changes of the Earth and Its Inhabitants Considered as Iffustrative ofGeology, ed. rev., New York, D. Appleton & Co., p. v. 17Hallam,p.55 (nota 14d). 18 Lyell, K. M. (ed.), 1881, Lift, Letters andJournals of Sir Charles Lyelf, Bart., voI. 1, Londra, John Murray, p. 271 (14 iunie 1830),273 (20 iunie 1830).

224

19 Gould, S.]., 1989",An asteroid to die for", Discover 10(10):60-65. 20 (a) Natland, M. L., Kuenen, Ph. H., 1951, "Sedimentary history of the Ventura Basin, California, and the action of turbidity currents", Society ofEconomic Paleontologists and Mineralogists Special Publication 2:76-107; (b) Phleger, F. B., 1951, "Displaced foraminifera faunas", Society of Economic Paleontologists and Mineralogists Special Publication 2:66-75. 21 Vezi capitolul 13 pentru mai multe discuţii. 22 Schindewolf, H., 1977",Neocatastrophism?", Firsoff, V. A. (trad.), în Catastrophist Geology 2(1):9-21. 2J Gartner, S., şi McGuirk, ]. P., 1979, "Terminal Cretaceous extinction scenario for a catastrophe", Science 206:1272-1276. 24 Un articol clasic despre extincţii este cel al lui Newell, N. D., 1967, "Revolutions in the history oflife", în Albritton, p. 63-91 (nota 14a). 25 Pentru o listă, vezi capitolul 9. 26 Alvarez, L. W., Alvarez, W., Asaro, F., şi Michel, H. v., 1980, "Extraterrestrial cause for the Cretaceous-Tertiary extinction", Science 208:1095-1108. 27 Pentru recenzii şi discuţii suplimentare, vezi: (a) Ager, D. v., 1993, 7he Nature of the Stratigraphical Record, ed. a 3-a, ChichesterlNew York, John Wiley & Sons; (b) Emiliani, c., Kraus, E. B., şi Shoemaker, E. M., 1981, "Sudden death at the end of the Mesozoic", Earth and Planetary Science Letters 55:317-334; (c) Gibson, L. ]., 1990, ,,A catastrophe with an impact", Origins 17:38-47; (d) Hallam, p.184-215 (nota 14d); (e) Sharpton, V. L., şi Ward, P. D. (ed.), 1990, Global Catastrophes in Earth History; An Interdisciplinary Conference on Impacts, Vo/canism, and Mass Mortality, Geological Society of America Special Paper 247; (f) Silver, L. T., 1982, "Introduction", în Silver, L. T., şi Schultz, P. H. (ed.), GeologicalImplications ofImpacts ifLargeAsteroids and Comets on the Earth, Geological Society of America Special Paper 190:xiii-xix. 28 Napier, W. M., şi Clube, S. V. M., 1979, "A theory of terrestrial catastrophism", Nature 282:455-459. 29 Melosh, H.]., 1982, 7he Mechanics ofLarge Meteoroid Impacts in the Earth's Oceans, Geological Society of America Special Paper 190:121-127. 30 Clube, v., Napier, B., 1982, "Close encounters with a million comets", New Scientirt 95:148-151. 31 Oberbeck, V. R., Marshall,]. R., şi Aggarwal, H., 1993, "Impacts, tillites, and the brealcup of Gondwanaland",Journal ifGeology 101:1-19. 32 Kristan-Tollmann, E., şi Tollmann, A., 1994, "The youngest big impact on Earth deduced from geological and historical evidence", Terra Nova 6:209-217. 33 Huggett, 1989, p. 186-189 (nota 15c). 34 Kauffman, E., 1983, citat în Lewin, R., "Extinctions and the history of life", Science 221:935-937. 35 Nummedal, D., 1982, "Clastics", Geotimes 27(2):22-23. 36 Pentru comentarii despre turbidiţi, vezi Walker, R. G., 1973",Mopping up the turbidite mess", în Ginsburg, R. N. (ed.), Evolving Concepts in Sedimentology, Baltimore/Londra, The Johns Hopkins University Press, p. 1-37. Vezi capitolul 14 pentru discuţii suplimentare recifele de corali. 37 Pentru detalii ale unui martor ocular, vezi Anonim, 1976, "Teton: cyewitness to disaster", Time (21 iunie), p. 56. 38 Holmes, A., 1965, Principles ofPhysica! Geology, ed. rev., New York, The Ronald Press Co., p. 512. 39De exemplu, Ecker, R. L., 1990, Dictionary ifScience and Creationism, Buffalo, New York, Prometheus Books, p. 102.

o.

-1() Seguret, M., Labaume, P., şi Madariaga, R., 1984, "Eocene seismicity in the Pyrenees from megaturbidites of the South Pyrenean Basin (Spain)", Marine Geology 55: 117 -131. 41 (a) Campbell, A. S., 1954, "Radiolaria", în Moore, R. C. (ed.), Treatise on Invertebrate Paleontology, Part D (Protista 3), New York, Geological Society of AmericalLawrence, Kansas, The University of Kansas Press, p. D17. Pentru discuţii suplimentare pe acest subiect, vezi: (b) Roth, A. A., 1985",Are millions of years required to produce biogenic sediments in the deep ocean?", Origins 12:48-56; (c) Snelling, A. A., 1994, "Can flood geology explain thick chalk layers?", Creation Ex Nihilo Technicaljournal8: 11-15. 42Thorarinsson, S., 1964, Surtsey: 1he New Island in the NorthAtlantic, Eysteinsson, S. (trad.), New York, The Vik.ing Press, p. 39 (titlul în original: Surtsey: eyjan nyja i Atlantshaji). 43 (a) Encyclopaedia Britannica (ed.), 1978, "Disaster! When nature strikes back", NewYork,BantamlBritannicaBooks,p.6 7-71; (b) Waltham,T., 1978, Catastrophe: 1he Violent Earth, New York, Crown Publishers, p. 36-38. «Vezi capitolul 18 pentru o discuţie a legendelor despre potop. 45 Geneza, capitolele 6 - 8. 46 Geneza 2:5. 47 Geneza 2:6,10-14. 48 Geneza, capitolele 7, 8. 49 Geneza 7:17-19. 50 Geneza 8:2. 51 Vezi Geneza 7:24 în: (a) Smith,]. M. P. (trad.), 1935, 1he Bible: an American translation, Chicago, University of Chicago Press; şi (b) 1he New English Bible, 1972. ed. a 2-a rev., New York, Cambridge University Press. 52 Geneza 8:14. 53 (a) Hitching, F., 1982, 1he Neck of the Giraffe: Darwin, Evolution, and the New Biology, New York/Scarborough, Ontario, Meridian, New American Library, p. 110, 111; (b) Morris, J. D., 1992, How Could AII the Animals Have Got on Board Noah's Ark?, Back to Genesis, No. 392, Acts and Facts 22, Santee, California, Institute for Creation Research; (c) Whitcomb, ]. C.,Jr., şi Morris, H. M., 1961, 1he Genesis Flood, Philadelphia, The Presbyterian and Reformed Publishing Co., p. 67-69; (d) Woodmorappe, J., 1996, Noah's Ark: A Feasibility Study, Santee, California, Institute for Creation Research, p. 15-21. 54 Gibson, L. J., f.d., "Patterns of mammal distribution", manuscris nepublicat distribuit de Geoscience Research Institute, Loma Linda University, Loma Linda, CA 92350 USA. 55 Numbers, R. L., 1992, 1he Creationists, New York, Alfred A. Knopf, p. 335-339. 56 Geneza, capitolele 1,2. 57 Exodul 20:11; 31:17. 58 Pentru o dezvoltare a acestor motive, vezi: (a) Davidson, R. M., 1995, "Biblical evidence for the unîversality of the Genesis flood", Origim 22:58-73. (b) Younker, R. W., 1992, ,,A few thoughts on Alden Thompson's chapter: «Numbers, Genealogies, Dates»", în Holbrook, F., şi Van Doison, L. (ed.), Issues in Revelation and Impiration, Adventist Theological Society Occasional Papers, voI. 1, Berrien Springs, Michigan, Adventist Theological Society Publications, p. 173-199 (în special p. 187-193). 59 Hasel, G. F., 1975, "The biblic al view of the extent of the flood", Origim 2:77-95. 60 Din Geneza 7:19-23, Revised Standard Version. 61 Vezi Geneza 9:11-15 şi Isaia 54:9. 62 Geneza 6:19 - 7:9.

63 Pentru unele investigaţii semnificative, vezi: (a) Austin, S. A., Baumgardner, J. R., Humphreys, D. R., Snelling, A. A., Vardiman, L., şi Wise, K. P., 1994, "Catastrophic plate tectonics: a global flood model of earth history", în Walsh, R. E. (ed.), Proceedings of the 1hird International Conference on Creationism, Pittsburgh, Pennsylvania, Creation Science Fellowship, Inc., p. 609-621; (b) Baumgardner,J. R., 1994, "Computer modeling of the large-scale tectonics associated with the Genesis flood", în Ibidem, p. 49-62; (c) Baumgardner,J. R., 1994, "Runaway subduction as the driving mechanism for the Genesis flood", în Ibidem, p. 63-75); (d) Molen, M., 1994, "Mountain building and continental drift", în Ibidem, p. 353-367. 64 Flori, J., şi Rasolofomasoandro, H., 1973, Evolution ou Creation?, Dammarie-Ies-Lys, Franţa, Editions SDT, p. 239-25l. 65 Pentru o trecere în revistă şi o evaluare a acestui concept, vezi: (a) Mundy, B., 1988, "Expanding Earth?", Origins 15:53-69. O pledoarie cuprinzătoare este oferită de: (b) Carey, S. W. (ed.), 1981, The Expanding Earth: A Symposium, lhe Earth Resources Foundation, The University of Sydney, Brunswick, Australia, Impact Printing; (c) Carey, S. W., 1988, Theories of the Earth and Universe: A History of Dogma in the Earth Seiences, Stanford, California, Stanford University Press; (d) Jordan, P., 1971, The Expanding Earth.· Some Consequences of Dirac's Gravitation Hypothesis, Beer, A. (ed. şi trad.), în ter Haar, D. (ed.), International series of monographs in natural philosophy, VoI. 37, OxfordINew York, Pergamon Press (titlul în original: Die Expansion der Erde). 66 Smirnoff, L. S., 1992, "lhe contracting-expanding Earth and the binary system of its megacydicity", în Chatterjee, S., şi Hotton, N., III (ed.), New Concepts in Global Tectonics, Lubbock, Texas, Texas Tech University Press, p. 441-449. 67 De exemplu: (a) Gurnis, M., 1988, "Large-scale mantle convection and the aggregation and dispersal of supercontinents", Nature 332:695-699; (b) Gurnis, M., 1990, "Plate-mantle coupling and continental flooding", Geophysical Research Letfers 17(5):623-626. 68 Geneza 8:2. 69(a) Ecker (nota 39); (b) Newell, N. D., 1982, Creation and Evolution: Myth or Reality?, New York, Columbia University Press, p. 37-39; (c) Ramm, B., 1954, The Christian View ofScience and Seripture, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., p. 244; (d) Walker, K. R. (ed.), 1984, The Evolution-Creation Controversy: Perspeeitves (sic) on Religion, Philosophy, Science and Education, lhe Paleontological Society Special Publication No. 1, Knoxvi11e, Tennessee, University ofTennessee, p. 62. 70 Flemming, N. C., şi Roberts, D. G., 1973, "Tectono-eustatic changes in sea level and seafloor spreading", Nature 243:19-22. 71 (a) Pentru două volume care se ocupă de probleme şi soluţii alternative, vezi: Beloussov, v., Bevis, M. G., Crook, K. A. W., Monopolis, D., Owen, H. G., Runcorn, S. K., Scalera, C., Tanner, W. F., Tassos, S. T., Termier, H., Walzer, U, şi Augustithis, S. S. (ed.), 1990, Critical Aspects of the Plate Tectonics Theory, 2 voI. Atena, lheophrastus Publications, S. A.; (b) Meyerhoff, A. A., şi Meyerhoff, H. A., 1972a, ,,«lhe new global tectonics»: major inconsistencies", The American Association of Petroleum Geologists Bu!!etin 56:269-336; (c) Meyerhoff, A. A., şi Meyerhoff, H. A., 1972b, ,,«lhe new global tectonics,,": age of linear magnetic anomalies of ocean basins", The American Assoeiation of Petroleum Geologists Bu!!etin 56:337-359; (d) Smith, N., şi Smith, J., 1993, "An alternative explanation of oceanic magnetic anomaly patterns", Origins 20:6-21; (e) pentru vreo 20 de articole scrise de tot atâţia autori care pun la îndoială opinia standard, vezi Chatterjee şi Hutton (nota 66).

72

Oard, M. J., 1990, ,,A post-flood ice-age model can account for Qyaternary features",

Origins 17:8-26. 73 Sharp, R. P., 1988, Living Ice: Understanding GlacÎers and Glaciation, Cambridgel New York, Cambridge University Press, p. 18I. 74 Rampino, M. R., 1993, ,,Ancient «glacial" deposits are ejecta of large impacts: the Ice Age paradox explained", EOS, Transactions of the American Geophysical Union 74( 43):99. 75 (a) Crowell, J. C., 1964, "Climatic significance of sedimentary deposits containing dispersed megaclasts", în Nairn, A. E. M. (ed.), Problems in Palaeoc/imatology: Proceedings ofthe NATO Palaeoc/imates Conference 1963, Londra/New YorklSydney,John Wiley & Sons, p. 86-99; (b) Dunbar, C. 0.,1940, "Validity of the criteria for Lower Carboniferous glaciation in western Argentina", American Journal ~f Science 238:673-675; (c) McKeon, J. B., Hack, J. T., Newell, W. L., Berkland, J. O., şi Raymond, L. A., 1974, "North Carolina glacier: evidence disputed", Science 184:88-9l. 76 Pentru alte exemple de reinterpretări ale aşa-numitelor depuneri glaciare, vezi: (a) Bailey, R. A., Huber, N. K., şi Curry, R. R., 1990, "The diamicton at Deadman Pass, central Sierra Nevada, California: a residuallag and colluvial deposit, not a 3 Ma glacial till", Geological Society ofAmerica Bul/etin 102:1165-1173; (b) Crowell, J. c., şi Frakes, L. A., 1971, "Late Palaeozoic glaciation of Australia", Journal of the Geological Society of Australia 17:115-155; (c) Dott, R. H., Jr., 1961, "Squantum «tillite,» Massachusetts-evidence of glaciation or subaqueous mass movements?", Geological Society of America Bul/etin 72:1289-1306; (d) Engel, B. A., 1980, "Carboniferous biostratigraphy of the Hunter-Manning-Myall Province", în Herbert, C., şi Helby, R. (ed.), A Guide to the Sydney Basin, Department of Mineral Resources, Geological Survey of New South Wales Bulletin 26:340-349; (e) Lakshmanan, S., 1969, "Vindhyan glaciation in India", Vikram University Institute of Geology Journal 2:57-67; (f) Newell, N. D., 1957, "Supposed Permian tillites in northern Mexico are submarine slide deposits", Geological Society ofAmerica Bul/etin 68:1569-1576; (g) Oberbeck, Marshall şi Aggarwal (nota 31); (h) Schermerhorn, L. J. G., 1974, "No evidence for glacial origin of late Precambrian tilloids in Angola", Nature 252:114-115; (i) Schwarzbach, M., 1964, "Criteria for the recognition of ancient glaciations", în Nairn, p. 81-85 (nota 75a); 0) Winterer, E. L., 1964, "Late Precambrian pebbly mudstone in Normandy, France: tillite or tilloid", în Nairn, p. 159-187 (nota 75a). 77 Thorarinsson, Figura 39 (nota 42). Reprodusă cu permisiunea editurii.

CAPITOLUL 13

DOVEZI GEOLOGICE ÎN FAVOAREA UNUI POTOP GLOBAL

Cei care cunosc adevărul nu sunt totuna cu cei care-l iubesc. [ Conjucius J]

U

n geolog a oferit odată 5 000 de dolari pentru "dovezi de pe teren în favoarea unui potop universaJ"2. Oferta lui reflectă un comentariu des repetat cum că nu există astfel de dovezi. Cititorul este invitat să evalueze, pe baza informaţiilor prezentate în acest capitol, dacă există sau nu dovezi geologice în favoarea potopului descris în Geneza. Modelul biblic al potopului este nu numai intrigant, ci şi uimitor şi nerecomandat celor slabi de înger! Se consideră de regulă că acest eveniment implică o mare parte din porţiunea fanerozoică a coloanei geologice, care este relativ bogată în fosile. Ea reprezintă o medie de multe sute de metri de sedimente pe întregul Pământ. Una dintre cele mai mari diferenţe dintre modelele evoluţionist şi creaţionist este intervalul de timp propus pentru depunerea acestor sedimente fanerozoice. Evoluţia sugerează sute de milioane de ani, în contrast cu raportul biblic al unui potop care a durat un an. Există câteva teste prin care putem distinge între cele două modele, însă reînnoita acceptare a interpretărilor catastrofice de către comunitatea geologică a redus contrastul dintre unele trăsături distinctive. Unele dovezi pentru potop folosite de creaţionişti nu mai sunt la fel de pertinente, de-

<..

,', l' I I \. \ I I 1

I ~

1 ); ) \

1

,1 I

\,',

) i

~

I( , \ \ -:

1"" . '

, \ i'

1.'" I ' ! " , \

I \ l'

r

"

':',

'"

I

oarece au fost încorporate în neocatastrofism. De exemplu, ca dovadă în favoarea îngropării rapide care este de aşteptat în cazul unui potop, creationistii au citat uneori calitatea multor fosile de a fi bine conservate, , , însă deoarece atât creationistii, cât si necreationistii pot încorpora acum " , " îngroparea rapidă în repertoriile lor catastrofice, starea bună de conservare a fosilelor nu mai poate fi considerată o caracteristică valoroasă care să distingă între cele două modele. În acest capitol, vom examina datele culese din straturile geologice şi de la fosilele conţinute de acestea, date care indică o activitate diluviană majoră sau un timp scurt pentru depunerea lor, cum ar fi de aşteptat în cazul unui potop universal. Informaţii suplimentare legate de dimensiunea acestuia, timpul implicat şi legendele despre potop sunt discutate în altă parte3 •

ACTIVITATE SUBMARINĂ ABUNDENTĂ PE CONTINENTE Continentele Pământului sunt făcute dintr-o rocă de tip granitic mai uşoară, care literalmente pluteşte pe deasupra rocilor mai grele (vezi Figura 12.2C), menţinând astfel continentele deasupra nivelului mării. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, am fi avut un potop permanent. Bătând de-a lungul şi de-a latul aceste continente, găsim o neaşteptată abundenţă de straturi de roci cu fosile de tip oceanic, cum ar fi corali marini, scoici, crinoide etc. Ne-am aştepta să întâlnim fosilele marine în oceane. Geologul]. S. Shelton subliniază această dilemă: "Rocile sedimentare marine sunt mult mai întâlnite şi mai răspândi te pe uscat astăzi decât toate celelalte tipuri de roci sedimentare luate împreună. Acesta este unul dintre acele fapte simple care cer imperativ o explicaţie şi care se află în centrul eforturilor continue ale omului de a înţelege mai pe deplin geografia în schimbare a trecutului geologic."4 Deşi unii cred că acesta este "un simplu fapt care cere imperativ o explicaţie", se potriveşte remarcabil de bine cu ceea ce ar fi de aşteptat de la potop. Pe 18 noiembrie 1929, un cutremur a zguduit coasta Noii Anglii şi Provinciile Maritime ale Canadei. Cunoscut drept cutremurul de la Grand Banks, a provocat prăbuşirea unei mari mase de sedimente care se aflau în ocean la marginea platoului continental. A mai eliberat şi alte sedimente, formând noroi afânat care a alunecat pe panta continentală în părţile mai adânci ale Atlanticului de Nord. Sedimentele s-au răspândit de-a lungul câmpiei abisale de la baza pantei. Unele sedimente s-au deplasat pe o distanţă de peste 700 km 5 . Am putea crede că o masă de nămol afânat care curge în ocean s-ar amesteca rapid cu apa de mare, pierzându-şi integritatea ca

unitate separată, dar nu aşa stau lucrurile. Nămolul afânat are o densitate mai mare decât a apei de mare, deoarece este o combinaţie de apă şi o mulţime de roci mai grele, nisip, mâl şi particule de argilă. Un astfel de noroi curge pe sub apa de mare, care este mai uşoară, într-o manieră oarecum asemănătoare cu cea în care curge apa pe sub aer, pe uscat. Noroiul şi apa de deasupra se amestecă numai într-o măsură mică. Tipul de curent care s-a produs la Grand Banks a fost un curent de turbiditate, care, atunci când curgerea a încetat, a depus un strat sedimentar complex unic, numit turbidit. Din fericire pentru ştiinţă, dar din nefericire pentru telegrafia comercială, 12 cabluri transatlantice care se aflau în calea curentului de turbiditate de la Grand Banks au fost rupte, unele în două sau trei locuri. Momentul primei ruperi a fiecărui cablu s-a stabilit cu precizie în funcţie de întreruperea transmisiunii telegrafice, iar locul ruperii a fost determinat prin teste de rezistenţă şi de capacitanţă. Cablurile cele mai apropiate de epicentrul cutremurului, lângă vârful pantei continentale, s-au rupt aproape instantaneu, probabil din cauza prăbuşirii bruşte a sedimentelor. Mai departe în larg, se putea urmări o succesiune ordonată, pe măsură ce curenţii de turbiditate au rupt cabluri succesive. S-a calculat că rata de deplasare a fost uneori de peste 100 kmIh. Ultimul cablu, la mai bine de 650 km distanţă de ţărm, s-a rupt după ceva mai mult de 13 ore de la cutremur. Turbidiţii rezultaţi din acest curent de noroi au acoperit peste 100 000 km 2, având o grosime medie cu puţin sub 1 m; se estimează6 că volumul întregii mase de turbidit a fost de 100 km3 • Acest curent de turbiditate s-a izbit şi de coca Titanicului, care se scufundase în 191Y Turbidiţii sunt interesanţi îndeosebi ca dovezi ale potopului. Ei se formează rapid şi numai sub apă. Un turbidit nu dovedeşte potopul, dar abundenţa lor în straturile sedimentare de pe continente vorbeşte despre o activitate submarină intensă. Conceptul de turbidit nu a fost acceptat până la mijlocul secolului trecut, dar cu numai 20 de ani mai târziu, se putea afirma că "zecile de mii de straturi treptate îngrămădite unele peste altele au fost interpretate ca depuneri ale curenţilor de turbiditate"8. Turbidiţii sunt consideraţi acum "unul dintre cele mai obişnuite tipuri de roci sedimentare"9. Chiar şi unele tipuri rare de roci, cum ar fi gipsul, care se consideră că s-au format prin evaporarea apelor încărcate cu sare, au fost interpretate ca turbidiţi lO • Aceş­ tia apar adesea în interiorul unor trăsături de depunere mai întinse, numite evantaie submarine, care se găsesc, la rândullor, din abundenţă pe continente, deşi, ca şi turbidiţii, se formează sub apă. Necreaţioniştii explică dovezile activităţii geologice submarine pe continente sugerând că, în timpul celei mai mari părţi a fanerozoicului, nivelul mării era substanţial mai ridicat, uneori cu peste o jumătate de

kilometru faţă de cât este în prezent ll . Ei propun continente mai plane şi oceane mai înalte 12 , dar, folosind această explicaţie, geologii se apropie, rară să vrea, de un model al potopului (cu excepţia timpului implicat). Însă chiar şi aşa, abundenţa de fosile marine, de turbidiţi şi de evantaie marine constituie dovezi în favoarea unei activităţi submarine larg răs­ pândite pe continente. Legate tot de subiectul activităţii submarine sunt şi dovezile unei larg răspândite direcţionalităţi a curenţilor de apă. Atunci când studiază rocile sedimentare, geologii găsesc adesea indicii ale direcţiei pe care a avut-o curentul în timpul depunerii sedimentelor. Descoperirea unei direcţii dominante a curentului de-a lungul unor porţiuni majore ale fanerozoicului din America vine să întărească ideea unei catastrofe diluviene singulare. În condiţii obişnuite, apa curge în direcţii diferite, cum se întâmplă în diferitele râuri de pe continentele din zilele noastre. Pe de altă parte, dacă apa ar fi acoperit continentele în timpul unui potop global, ne-am putea aştepta ca acest curent să aibă o singură direcţie dominantă. O analiză cuprinză­ toare a 15 000 de locuri din America de Nord indică un tipar puternic către sud-vest pentru partea inferioară a fanerozoicului, cu o schimbare treptată către est în straturile superioare. Acelaşi tipar pare să se aplice şi Americii de Sud, ceea ce ar reprezenta forţele mai intense din timpul părţii principale a potopului. Aproape de vârful coloanei geologice nu se mai distinge niciun tipar dominant 13 . Această absenţă a direcţiei poate fi explicată fie prin drenarea continentelor la finalul potopului, fie printr-o activitate postdiluviană, cum se întâmplă astăzi.

DEPUNERI SEDIMENTARE LARG RĂSPÂNDITE Într-un eveniment de talia unui potop global, ne-am putea aştepta la depuneri de sedimente relativ larg răspândite, şi chiar există unele exemple remarcabile. Referindu-se la depunerile de calcare, Norman Newel1, de la Muzeul Naţional din New York, sugerează existenţa unor "mări întinse pe zone imense şi incredibil de plane"14. Derek Ager, geolog şi susţinător fervent al catastrofismului, descrie unităţi de rocă cu grosimi de 30 m sau mai puţin în permianul din vestul Canadei, unităţi care acoperă zone de până la 470 000 km 2. El se referă şi la un strat subţire "de aproximativ un metru grosime" care "poate fi găsit pe tot lanţul Alpilor"15 europeni. În Statele Unite, formaţiunea Dakota, din vestul Statelor Unite, cu o grosime medie de 30 m acoperă în jur de 815 000 km 2 • 2-'2

\ )1\1(;1'\1 .. \lm L

.\.I{()111

Larga răspândire a unor depuneri sedimentare unice care conţin fosile provenind de pe uscat este dovada unei activităţi catastrofice pe continente rară corespondent în zilele noastre. Un exemplu extraordinar îl constituie conglomeratul triasic Shinarump, care conţine lemn fosil şi care face parte din formaţiunea Chinle, din sud-vestul Statelor Unite l6 • Acest conglomerat, care pe alocuri se transformă într-o gresie rugoasă, are de obicei o grosime de mai puţin de 30 m, dar este răspândit ca o unitate aproape continuă pe mai bine de 250 000 km 2 • Conglomeratele şi gresiile, cum este Shinarump, constau în particule voluminoase care, pentru a fi deplasate, necesită o energie considerabilă. Ar fi nevoie de forţe diferite de cele cu care suntem obişnuiţi astăzi pentru a răspândi o depunere atât de continuă pe o arie atât de întinsă. Este dificil de conceput că o astfel de continuitate a fost produsă de activităţi locale de sedimentare, cum ar fi cele din râuri. Orice vale, canion sau munte care se formează în timp ar fi putut cu uşurinţă să întrerupă această continuitate. Conglomeratele bazale şi alte unităţi descoperite în multe formaţiuni geologice prezintă aceleaşi dovezi. Este dificil de apreciat cât de subţiri şi de întinse sunt unele dintre aceste formaţiuni. De exemplu, reprezentând conglomeratul Shinarump printr-o zonă de dimensiunea acestei pagini de carte, atunci, proporţional, grosimea lui ar fi în medie cam de 1/5 din grosimea paginii. Astfel de depuneri subţiri unice larg răspândite par să amintească mai mult de o activitate de inundare plană (întinderi largi şi subţiri, de apă în mişcare) decât de o sedimentare locală, cum se pretinde uneori. Răspândire a largă, continuitatea şi unicitatea semnificativă a unor întregi formaţiuni geologice indică o distribuţie extinsă a sedimentelor, la o scară ce sugerează un potop major. Roşiaticul grup Chinle l ?, care include formaţiunea Chinle menţionată mai sus, acoperă circa 800 000 km 2• Multicolora formaţiune jurasică Morrison, din vestul Statelor Unite, care conţine fosile de dinozauri, se întinde pe mai bine de 1 000 000 km 2 , din Canada până în partea sudică a Statelor Unite, în Texas; cu toate acestea, grosimea medie este de circa 100 m. Asemenea formaţiuni larg răspândite, numeroase la număr, reflectă tipare de depunere neobişnuite şi extrem de întinse. Poate că aceste tipare constituie o parte din motivul pentru care tipurile de fosile tind să aibă o distribuţie mult mai largă decât organismele vii omoloage 19 • Ar putea aceste depozite de o asemenea întindere să fie rezultatul unor catastrofe de tipul impacturilor cu meteoriţi imaginate de neocatastrofiştFO, şi nu ale potopului? Această posibilitate se loveşte de câteva probleme. Straturile sedimentare ale Pământului nu sunt aproape niciodată acel tip 233

de depuneri produse de impacturile cu meteoriţi. De exemplu, la Craterul Meteoritului, din Arizona21 , mica depunere locală provocată de impactul meteoritic constă în blocuri amestecate de rocă, şi nu în acele sedimente sortate şi larg răspândite care se găsesc de obicei pe Pământ. Ar putea valurile gigantice de apă produse de impacturile cu asteroizi să ducă la apariţia unor straturi sedimentare atât de larg răspândite? Un astfel de scenariu se apropie de evenimentele care e posibil să se fi produs în timpul potopului. Trebuie să reţinem şi ideea că neocatastrofismul are câteva implicaţii care pun probleme modelului evoluţionist. Depunerile catastrofice rapide de sedimente ar tinde să elimine milioanele de ani postulate ca necesare pentru evoluţia organismelor din cadrul acestor formaţiuni. Folosirea repetată a catastrofismului de către geologi nediluvieni reduce îndelungata perioadă sugerată şi se apropie de un model al potopului.

ECOSISTEME INCOMPLETE Dacă porţiunea fanerozoică

a coloanei geologice s-a format lent pe parcursul multor sute de milioane de ani, organismele descoperite la oricare nivel ar trebui să reprezinte sisteme ecologice viabile, suficient de complete pentru a permite supravieţuirea acelor organisme. În lanţul trofic primar, animalele îşi iau hrana de la plante, care, la rândul lor, îşi obţin energia de la soare. Fosilele ridică probleme deoarece există dovezi ale existenţei animalelor rară dovezi corespunzătoare ale existenţei unei cantităţi suficiente de plante care să le asigure hrana. Ce au mâncat animalele pentru a supravieţui? Geologul diluvian consideră acest lucru o dovadă că animalele au fost deplasate din habitatul lor obişnuit şi/sau plantele au fost duse de ape în altă parte, unde se poate să fi format unele dintre straturile neobişnuit de groase de cărbune, cum ar fi stratul carbonifer Morwell (Australia), cu o grosime de 165 m. Formaţiunea Morrison, din vestul Statelor Unite, menţionată mai sus, pare să reprezinte un sistem ecologic vast, dar incomplet. A fost una dintre cele mai bogate surse de fosile de dinozaur (Figura 9.1); şi totuşi plantele sunt rare, în special în vecinătatea rămăşiţelor de dinozauri 22 . Ce au mâncat aceşti monştri? Paleontologul Theodore White comentează că, "deşi câmpia Morrison a fost o zonă în care sedimentele s-au acumulat într-un ritm rezonabil de rapid, plantele fosile sunt practic inexistente"23. El remarcă în continuare că, în comparaţie cu un elefant, un apatozaur "ar consuma 3 1;2 tone de nutreţ verde zilnic". Dacă dinozaurii au trăit acolo milioane de ani, ce au mâncat, dat fiind că plantele erau atât de rare? Şi alţi cercetători au mai comentat în privinţa acestei lipse de plante fosile. Unul afirmă că partea

din Montana a formaţiunii Morrison "este practic lipsită de plante fosile pe aproape întreaga secvenţă"2\ iar alţii comentează că "absenţa, în mare parte din formaţiunea Morrison, a dovezilor unei vieţi vegetale abundente sub forma straturilor de cărbune şi de argile bogate în substanţe organice este enigmatică"25. Aceşti cercetători îşi exprimă şi "frustrarea" că 10 până la 12 mostre studiate la microscop erau esenţialmente lipsite de "palinomorfele" (polen şi spori) produse de plante. Cu o sursă de energie atât de săracă, ne întrebăm cum ar fi putut supravieţui dinozaurii pe parcursul milioanelor de ani cât se presupune că a durat ca formaţiunea Morrison să fie depusă. Pentru a explica dilema, s-a sugerat că plantele au existat, dar nu s-au fosilizat. Această idee nu pare să fie întemeiată, întrucât o serie de animale şi câteva plante sunt bine conservate. Probabil că Morrison nu a fost locul în care au trăit dinozaurii, ci un loc de îngropare a acestora creat de potop, iar plantele au fost sortate şi transportate în alt loc. O situaţie similară este cea a dinozaurului Protoceratops descoperit în partea centrală a deşertului Gobi din Mongolia. Cercetătorii care studiază diferite aspecte ale acestor depuneri cretacice conchid că "prezenţa unui erbivor cert (Protoceratops) şi o faună fosilă bogată în urme [probabil canale !acute de insecte] reflectă o regiune de mare productivitate. Absenţa dovezilor unei co10nizări bine dezvoltate cu plante este, prin urmare, aberantă şi derutantă."26 Şi mai surprinzătoare sunt datele din gresia Coconino, unitatea deschisă la culoare care se poate observa în apropierea vârfului Marelui Canion din Arizona (Figura 13.1, chiar deasupra săgeţii de sus). Această unitate, cu o grosime medie de 150 m este răspândită pe multe sute de kilometri pătraţi. În jumătatea ei inferioară, s-au găsit sute de cărări cu urme de paşi, !acute probabil de amfibieni sau de reptile. Şi totuşi nu par să fi fost prezente niciun fel de plante. Pe lângă urmele de paşi, au mai fost descoperite doar câteva canale !acute de viermi şi urme de nevertebrate 27 . Dacă unitatea Coconino a fost depusă în decurs de milioane de ani, ce hrană au avut la dispoziţie animalele care au lăsat toate aceste urme? Nu există nicio dovadă a prezenţei hranei vegetale. Dacă nişte simple urme sunt bine conservate, ne-am aştepta să găsim şi impresiuni sau mulaje ale unor rădăcini, tulpini şi frunze de plante. Aproape toate cărările de la Coconino indică faptul că animalele mergeau în sus, la deaF8, şi aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul formaţiu­ nii de gresie De Chelly, de la est 29 . Animalele care au produs urmele de la Coconino nu au fost găsite, dar urmele sunt bine conservate şi în număr mare. Mai mult, există dovezi puternice că animalele au !acut aceste cărări sub apă, şi nu cum se interpretează de obicei că au fost !acute pe

dune deşertice 30 . Este posibil ca toate aceste cărări care duc în sus să fi fost formate de animalele care încercau să scape de apele potopului? Unele seturi de fosile par să fie ecosisteme complexe, în timp ce altele nu. Cum ar putea un model evoluţionist al sedimentării lente să explice seturile de fosile incomplete? Se presupune că întregul proces de depunere a formaţiunilor Morrison sau Coconino a durat cel puţin 5 milioane de ani. Cum au supravieţuit animalele reprezentate în straturile lor rară o sursă adecvată de hrană? Sortarea organismelor de către un potop major poate rezolva dilema. Cerinţele ecologice implică faptul că formaţiunile Morrison şi Coconino au fost depuse rapid, ceea ce sugerează acel tip de activitate care ar fi de aşteptat în timpul unui potop global. ÎNTRERUPERI ÎN STRATURILE SEDIMENTARE31 Când analizăm expunerile majore de sedimente din pereţii văilor şi ai canioanelor, de obicei nu ştim că părţi semnificative din coloana geologică lipsesc adesea între unele din straturi. Porţiunile absente nu sunt observate uşor dacă nu suntem bine familiarizaţi cu coloana geologică. Ca ilustraţie, putem reprezenta un şir complet de straturi în coloană prin literele alfabetului. Dacă într-un loc găsim numai a, d şi e, vom conchide pe bună dreptate că b şi c lipsesc dintre între a şi d. Ştim acest lucru pentru că straturile b şi c sunt reprezentate la locul lor potrivit în altă zonă. Straturile de deasupra şi de dedesubtul întreruperilor (adică a şi d în exemplul nostru) sunt adesea în contact plat între ele. Conform scării standard a timpului geologic, intervalul de timp lipsă reprezentat într-o întrerupere se calculează pe baza timpului îndelungat considerat necesar pentru dezvoltarea straturilor lipsă, cum ar fi b şi c în exemplul de mai sus. Marele Canion din Arizona (SUA) este una dintre cele mai mari vitrine geologice ale lumii. Săgeţile din Figura 13.1 indică porţiuni semnificative care lipsesc (întreruperi, sau hiatusuri) din coloana geologică. De sus în jos, întreruperile reprezintă aproximativ 6, 14 şi peste 100 de milioane de ani de straturi absente din scara standard a timpului geologic. În dreptul săgeţii de jos, lipsesc în întregime perioadele ordoviciană şi siluriană (vezi Figura 10.1 pentru terminologie). Ştim că există această întrerupere deoarece depunerile ordoviciene şi siluriene sunt prezente în alte părţi ale lumii. Într-un context evoluţionist, aceste depuneri ar necesita lungi perioade de timp pentru a se forma şi pentru ca organismele care formează fosilele lor caracteristice să evolueze. Stabilirea porţiunilor lipsă se face în principal 236

prin compararea fosilelor din straturile sedimentare cu secvenţele complete din coloana geologică. Se mai foloseşte şi datare a radiometrică, în special la stabilirea perioadei largi de existenţă a straturilor. Geologii au de mult timp cunoştinţă de aceste întreruperi şi le numesc de obicei "neconformităţi", deşi termenul este folosit uneori în diferite moduri, în funcţie de ţară. Sunt câteva tipuri de neconformităţi. Dacă straturile de deasupra şi de dedesubt sunt în unghi unele faţă de altele, se foloseşte termenul neconformitate unghiulară; dacă sunt, în general, paralele, dar cu anumite dovezi de eroziune între ele, contactul este uneori

Figura 13.1. Marele Canion de pe râul Colorado, din Arizona, văzut din partea de nord. Săgeţile de sus în jos indică 3 presupuse întreruperi (straturi lipsă) de aproximativ 6, 14 şi 100 de milioane de ani.

numit disconjormitate; dacă linia de contact nu este vizibilă sau dacă nu există semne de eroziune, se numeşte paraconjormitate. În această discuţie, suntem interesaţi îndeosebi de ultimele două tipuri. Întrebarea importantă este: De ce nu vedem un tipar neregulat de eroziune a straturilor inferioare la aceste întreruperi, dacă ele reprezintă intervale de timp atât de extinse? Ar fi trebuit să aibă loc multă eroziune înainte ca stratul de deasupra întreruperii să fie depus. În condiţii normale, ne-am aştepta la o medie regională minimă de mai bine de 100 m de eroziune în numai 4 milioane de anp2. Geologul Ivo Lucchitta, care nu este creaţionist şi care şi-a petrecut o mare parte din viaţă studiind Marele Canion - adânc de mai bine de 1 km -, sugerează că "aproape toată tăierea canionului s-a produs în intervalul fenomenal de scurt de 4 până la 5 milioane de ani"33. Această lipsă a eroziunii sugerează că nu a existat deloc sau aproa-

pe deloc o perioadă de timp în care să se formeze aceste întreruperi. Figura 13.2A-D arată cum tiparele neregulate şi complicate se dezvoltă pe parcursul unor ere geologice, dar tiparul pe care îl vedem arată mai mult ca cel din Figurile 13.1 şi 13.2E cu eroziune absentă sau aproape absentă. Ne-am aştepta să existe o oarecare eroziune datorată activităţii potopului, dar numai arareori găsim văi şi canioane străvechi în straturile sedimentare ale Pământului. Putem obţine o mai bună reprezentare a acestor întreruperi dacă prezentăm straturile sedimentare pe baza presupusei scări standard a timpului geologic. Figura 13.3 ilustrează straturile din nord-estul regiunii Marelui Canion, aranjate după o scară temporală, nu după grosime, deşi în cazul straturilor sedimentare, ambele categorii tind să fie legate între ele. În această figură, părţile care lipsesc din coloana geologică sunt evidenţiate cu negru. Observaţi scara standard a timpului geologic din coloana a doua. Diagrama accentuează timpul necesar depunerii straturilor şi timpul care lipseşte dintre straturi. Este evident că întreruperile (în negru) sunt obişnuite şi reprezintă părţi semnificative din scara timpului geologic. Totuşi sunt prezentate doar întreruperile majore. Există multe întreruperi mai mici în straturile sedimentare ilustrate (porţiunile albe). Diagrama are o exagerare verticală de 16x. Cu alte cuvinte, pentru înăl­ ţimea reprezentată, extinderea laterală ar trebui să fie de 16 ori mai lată decât ce apare în ilustraţie. Distanţa orizontală reprezintă circa 133 krn, iar grosimea straturilor (porţiunile albe) este de numai aproximativ 3,5 krn, ceea ce ilustrează cât de plate şi de larg răspândite sunt aceste straturi şi întreruperi, care se întind adesea pe câteva sute de mii de kilometri pătraţi. Lipsa eroziunii la aceste întreruperi sugerează că straturile sedimentare au fost depuse rapid în timpul potopului. Dacă ar fi trecut perioade lungi, la suprafaţa straturilor de sub întreruperi am vedea semne ale proceselor geologice care s-au petrecut în tot acest timp. Pe suprafaţa actuală a uscatului şi a fundului oceanelor, putem vedea adesea efectele trecerii timpului, deoarece eroziune a afectează continentele, formând neregularităţi de tipul făgaşelor, văilor şi canioanelor. Alte efecte ale timpului, cum ar fi formarea solului, dezagregarea şi creşterea plantelor, lasă urme care ar trebui de asemenea să fie evidente la aceste întreruperi, însă straturile imediat inferioare sunt de obicei plate şi nedezagregate, sugerând că întreruperile reprezintă perioade scurte sau, dimpotrivă, că nu reprezintă nicio perioadă. Contrastul dintre aceste presupuse întreruperi plate şi topografia actuală a Pământului este ilustrat şi în Figura 13.3, unde linia ondulată continuă şi linia ondulată întreruptă reprezintă suprafaţa din prezent a uscatului în aceeaşi regiune, care diferă de contactele mult mai plate dintre straturi. Dacă

OI{I( ;1:\1\1,,1

::;;,;-

,--.

1. . . \

-,//

-

\ ...

1,

-"'-

-

'"

.........

,...

\ ...........

,/\/;/,<..'

1,\

1. .\.I~1l111

-:"/;/,<. . '

1,\

,/

--",..

Figura 13.2. Tipare de depunere-eroziune. A - tipar de depunere continuă. Sedimentele sunt depuse de regulă urmând un tipar plat, orizontal, după cum se poate vedea. B - eroziune. C - reluare a sedimentării. Vechea suprafaţă de eroziune este încă vizibilă. Acest tipar ar trebui să fie des întâlnit în straturile sedimentare ale Pământului în 10curile unde lipsesc părţi din coloana geologică. D - un al doilea ciclu de eroziune şi depunere complică şi mai mult tiparul. E - tiparul mai normal care se întâlneşte de obicei. În E, ar fi de aşteptat să existe o eroziune semnificativă între straturile 2 şi 3 (din partea stângă), dacă acest proces ar implica o perioadă extinsă de depunere a straturilor a şi b inserate în partea dreaptă. Diagramă ipotetică, cu exagerări verticale variabile, în funcţie de condiţiile de eroziune.

(.

\

\,'1\1! ~

!)\'\\,'I

\,i(),(J\,,\!

!'.

T \\','.\:'1" ~

'"',!,

i i';~i(\~'

,'(,~','\'

au trecut milioane de ani între aceste straturi, atunci de ce contactele dintre presupusele întreruperi sunt atât de plate în comparaţie cu suprafaţa actuală a Pământului? Este greu de crezut că nu s-a întâmplat nimic pe suprafaţa NE

SV

CRETACIC

--- .. - - - - _

OAKOTA

.. ANCO$

... ---- ... --- __ _

JURASIC

TRIASIC

DEVONIAN SILURIAN

ORDOVICIAN

CAMBRIAN

Figura 13.3. Reprezentare a straturilor sedimentare din estul statului Utah şi din o mică parte din vestul statului Colorado, pe baza scării standard a timpului geologic (şi nu a grosimii, deşi cele două sunt legate). Zonele clare (albe) reprezintă straturi de roci sedimentare, iar zonele negre reprezintă timpul pentru principalele întreruperi (hiatusuri) dintre straturi, acolo unde, în această regiune, lipsesc părţi ale coloanei geologice. Straturile (zonele albe) se află, de fapt, exact unul deasupra altuia, cu planuri de contact plate. Zonele negre reprezintă intervalul de timp sugerat între straturile sedimentare. Liniile neregulate, continuă şi întreruptă, din straturile superioare reprezintă două exemple ale suprafeţei actuale a solului din regiune, aşa cum a fost ea săpată de eroziune. Linia întreruptă (---) reprezintă una dintre cele mai plate suprafeţe din regiune, care se găseşte de-a lungul autostrăzii interstatale 70, în timp ce linia continuă (-) se află mai la sud, într-o regiune deluroasă. Acest lucru constituie o dovadă a unui model al potopului, în care straturile (zonele albe) au fost depuse rapid, în succesiune, fără să existe prea mult timp de eroziune între ele. Eroziunea de la sfârşitul potopului şi de după el a produs topografia ne regulată existentă astăzi (liniile întreruptă şi continuă). Dacă ar fi trecut milioane de ani între straturi (zonele negre), aşa cum postulează scara timpului geologic, ne-am aştepta ca între straturile albe să existe tipare de eroziune întrucâtva similare tiparului suprafeţei actuale (liniile continuă şi întreruptă). Principalele diviziuni ale coloanei geologice sunt date în coloana din stânga, urmate de presupusa lor vârstă în milioane de ani. Numele din cadrul unităţilor sedimentare reprezintă doar formaţiunile sau grupurile majore. Exagerarea verticală este în jur de 16x. Distanţa orizontală reprezintă aproximativ 133 krn, în timp ce grosimea totală a straturilor (partea albă) este de circa 3,5 krn 44 •

()J{IC; 1:\ I - \ 1!ll.1.

.\. ROi l'

întreruperilor timp de milioane de ani, pe o planetă cu un tipar de vreme suficient de normal încât să susţină viaţa, aşa cum reiese din mărturiile fosile. Când stăm la marginea Marelui Canion (Figura 13.1), ne impresionează imediat paralelismul extrem al straturilor de rocă. Acest fenomen este într-un contrast izbitor cu profilul canionului, ceea ce ilustrează neregularitatea eroziunii. De ce nu se observă trăsături similare şi la întreruperi? Având în vedere timpul dat pentru aceste întreruperi, ar fi existat timp mai mult decât suficient pentru eroziune. Ratele medii de eroziune din prezent sunt atât de rapide, încât întreaga coloană geologică ar fi putut fi erodată integral de mai multe orp4 în timpul îndelungilor ere postulate pentru trecutul geologic. Şi totuşi, la întreruperea de peste 100 de milioane de ani (indicată prin săgeata de jos din Figura 13.1), fie se observă numai o eroziune minoră, fie contactul pare uneori fin sau este invizibil. Referindu-se la o secţiune prin această întrerupere, geologul Stanley Beus afirmă: "Aici, neconformitatea, chiar dacă reprezintă mai mult de 100 de milioane de ani, poate fi dificil de localizat."35 În ce priveşte săgeata din mijloc (Figura 13.1), reprezentând o presupusă întrerupere de circa 14 milioane de ani, un alt geolog subliniază faptul că dovezile sunt atât de puţine, încât linia de contact "poate fi dificil de stabilit, şi de la distanţă, şi din apropiere"36. Dacă s-ar fi scurs timpul postulat, ar trebui să fie evidente o mulţime de semne ale eroziunii. De-a lungul coastei estice a Australiei sunt nişte aflorimente excelente de straturi de cărbune (Figura 13.4). Între rocile stratului Bulli Coal şi rocile de deasupra lui este o întrerupere de circa 5 milioane de anP7. Această întrerupere, care se întinde cu mult dincolo de depunerile Bulli Coal, acoperă circa 90 000 km 2 din această regiune. Acolo unde este prezent stratul Bulli Coal, este îndeosebi dificil să ne imaginăm cum a fost posibil ca stratul de cărbune sau vegetaţia care l-a produs să rămână acolo timp de 5 milioane de ani rară a fi distruse. Alpii europeni sunt, în parte, un complex de alunecări gigantice şi de straturi pliate numite pânze de şariaj. Între straturile din aceste pânze de şariaj, sunt presupuse întreruperi care prezintă aceeaşi lipsă de eroziune observată în alte locuri. Figura 13.5 arată o parte a pânzei de şariaj Mordes, văzută de pe Valea Ronului, din Elveţia. Săgeata indică o presupusă întrerupere de circa 45 de milioane de ani (cretacicul superior şi mai sus), care prezintă puţine urme de eroziune. Întâmplător, succesiunea straturilor din jurul săgeţii (partea superioară a imaginii) este complet răsturnată, fiind răsturnată ca unitate de sine stătătoare atunci când straturile au fost împinse spre nord în timpul formării Alpilor. 241

Unii geologi au comentat lipsa de dovezi în favoarea schimbărilor geologice care ar fi fost de aşteptat în punctul acestor întreruperi. Referindu-se la tipul de întreruperi numite paraconformităţi, Norman Newell, de la Muzeul American de Istorie Naturală din New York, comentează: "Un aspect remarcabil al paraconformităţilor din secvenţele de calcare este lipsa generală de dovezi de deradare a suprafeţei inferioare. SoIurile reziduale şi suprafeţele carstice pe care ne-am aştepta să le întâlnim ca rezultat al lungii expuneri în aer liber lipsesc sau nu sunt identificabile." "Speculând" pe marginea originii acestor suprafeţe de contact plate, autorul afirmă în continuare că "originea paraconformităţilor este incertă şi cu siguranţă nu am o soluţie simplă la această problemă"38. Într-un articol ulterior, Newel1 comentează:"O caracteristică enigmatică a limitelor unui eratem [unitate cronostratigrafică compusă din rocile formate în timpul unei ere geologice - n.r.] şi a multor altor limite stratigrafice majore [limitele dintre seturi diferite de fosile] este lipsa generală a dovezilor fizice de expunere la aer. Tind să lipsească urmele de de radare profundă, de spălare, de tăiere de albii şi de prundişuri reziduale, chiar şi acolo unde rocile de la bază sunt calcare silicioase. [ ... ] Aceste limite sunt paraconformităţi identificabile de obicei numai prin dovezi paleontologice [fosile]."39 T. H. van Andel, de la Universitatea Stanford, afirmă:,,Am fost influenţat mult la începuturile carierei mele de recunoaşterea faptului că două straturi subţiri de cărbune din Venezuela, separate de 30 cm de argilă gri şi depuse într-o mlaştină cos ti eră, erau din paleocenul inferior şi, respectiv, din eocenul superior. Aflorimentele erau excelente, dar chiar şi cea mai minuţioasă examinare nu a reuşit să identifice poziţia precisă a acelei întreruperi de 15 milioane de ani."40 Este foarte posibil ca cei 15 milioane de ani să nu fi existat deloc. Întrebarea contrariantă cu privire la lipsa dovezilor de trecere a timpului în cazul acestor întreruperi sedimentare a dat naştere uneori unor sugestii altemative 41 • Unii indică spre zonele plate ale Pământului, cum ar fi valea inferioară a fluviului Mississippi, însă aici nu avem de-a face cu o întrerupere, deoarece aici sunt depuse încontinuu sedimente şi în mărturiile fosile nu va apărea nicio întrerupere cât timp sedimentele continuă să fie depuse. Alţii sugerează că eroziunea ar fi putut fi împiedicată dacă întreruperile ar fi fost sub apă, însă faptul de a fi sub apă nu împiedică nici depunerea, nici eroziunea, după cum este bine demonstrat de sedimentările submarine şi de eroziune a neregulată a marilor canioane întâlnite de-a lungul marginilor platourilor continentale. Canionul Monterey, situat în ocean în largul coastei Califomiei, este aproape la fel de adânc şi de larg ca Marele Canion. Apa în mişcare poate eroda, fie la suprafaţă, fie la adâncime. 2-t!

(l!\!( )1,"\1

\!;;,

I

\

!\;II!1

Figura 13.4. Coasta de est a Australiei, în New South Wales. Săgeata indică o întrerupere de 5 milioane de ani, deasupra stratului negru de cărbune .

presupusă

..,

Figura 13.5. Valea Ronului, Elveţia. Săgeata indică o presupusă întrerupere a sedimentării de 45 de milioane de ani sau mai mult. Toate straturile superioare, începând de sub săgeată până în vârf, sunt răsturnate cu susul în jos, datorită plierii pe măsură ce straturile au alunecat dinspre sud (dreapta).

Unii sugerează că suprafeţele de contact ale acestor întreruperi ar putea fi plate datorită straturilor de roci rezistente aflate imediat sub întreruperi. Aceasta nu reprezintă însă o soluţie, deoarece, adesea, straturile de sub întreruperi sunt formate din sedimente moi. Un exemplu este întreruperea dintre stratul Chinle şi stratul moale Moenkopi, de sub el (Figura 13.3). Alţii se întreabă dacă nu cumva eroziunea ar putea produce o suprafaţă plată, dar nu avem exemple bune din prezent care să vină în sprijinul unei astfel de sugestii, şi în mod cert nu exemple care să se întindă pe jumă­ tate de continent, cum este cazul întreruperilor discutate în acest capitol. Referindu-se la asemenea exemple, geomorfologul Arthur Bloom afirmă simplu: "Nu se cunoaşte niciunul."42 Unii, la rândullor, se întreabă dacă nu cumva sunt dovezi de eroziune la aceste întreruperi. Există adesea o oarecare eroziune, rareori într-o măsură mai mare, dar este insuficientă pentru a fi o dovadă în sprijinul perioadelor îndelungate sugerate pentru aceste întreruperi. Eroziunea este minoră şi în comparaţie cu topografia actuală a Pământului (Figura 13.3). O oarecare eroziune este de aşteptat în timpul unui potop global, dar Evereşti şi Mari Canioane par să lipsească în mod izbitor din mărturiile unui trecut care este bine reprezentat în straturile sedimentare ale Pământului. În mod cert, trebuie să recunoastem că , aforismul "prezentul este cheia trecutului" nu se aplică acestor întreruperi, unde se sugerează o activitate rapidă. Trecutul este în mod clar diferit. Dificultatea pe care o prezintă intervalele mari de timp propuse pentru diferitele întreruperi din mărturiile sedimentare este aceea că nu sunt evidente nici semne de depunere, nici de multă eroziune. Dacă există depunere, nu există întrerupere, deoarece sedimentarea continuă. Dacă există eroziune, ne-am aştepta la o mulţime de canale şi la formarea de Îagaşe, canioane şi văi adânci, însă suprafeţele de contact (întreruperile), descrise uneori ca fiind "de dimensiuni continentale", sunt de obicei "aproape plane"43 (plate). Este dificil să concepem că nu s-a întâmplat nimic sau aproape nimic timp de milioane de ani pe suprafaţa planetei noastre. În timp, are loc fie depunere, fie eroziune. Pentru a împiedica aceste activităţi, ar trebui să suspendăm condiţiile meteorologice. Poate că timpul propus pentru aceste întreruperi nu a existat niciodată, iar dacă timpul lipseşte într-un loc anume, atunci lipseşte peste tot. Problema presupuselor întreruperi plate din straturile sedimentare dă mărturie despre un trecut diferit de prezent. Această diferenţă se împacă uşor cu modelele catastrofice, cum ar fi potopul descris în Geneza, care propune depunerea rapidă a straturilor, rară intervale lungi de timp între ele.

2-1-1

CONCLUZII Marea cantitate de straturi marine, turbidiţi şi evantaie submarine, precum şi o anumită direcţionalitate puternică a depunerilor pe care o prezintă sedimentele de pe continente demonstrează că pe continente a avut loc o intensă activitate submarină în straturile sedimentare. Aceste dovezi se potrivesc cu un model al potopului. Depunerile incredibil de răspândite din straturile sedimentare ale Pământului par şi ele să susţină un model al potopului. Alte dovezi ale potopului se leagă în principal de factori temporali. Ce au mâncat dinozaurii şi alte vertebrate în timpul presupuselor milioane de ani ai formaţiunilor Morrison şi Coconino, în care plantele fie sunt puţine, fie lipsesc în totalitate? Putem explica acest lucru prin sortarea care ar avea loc în timpul unui potop global. Eroziunea minoră de la întreruperile din straturile sedimentare - punctele în care lipsesc părţi semnificative din coloana geologică - indică o depunere rapidă, aşa cum ar fi de aşteptat în timpul potopului, rară intervale lungi de timp între straturi. Unele dintre aceste date sunt dificil de explicat dacă se neagă un potop global.

-

N OTE DE FINAL 1 Confucius,Analects,

XV, citat în Mencken, H. L. (ed.), 1942,A New Dictionary ofQuotations

on Historical Principles Irom Ancient and Modern Sources, New York, Alired A. Knopf, p. 1220. 2 Roth, A. A., 1982, "The universal flood debate", Liberly 77(6):12-15. 3 Vezi capitolele 12, 15 şi 16 pentru informaţii despre dimensiunea potopului, durata lui şi, respectiv, legendele despre potop. 4 Shelton,]. S., 1966, Geology il/ustrated, San Francisco/Londra, W. H. Freeman and Co., p. 28. S Pentru informaţii despre acest eveniment, vezi: a) Heezen, B. c., şi Ewing, M., 1952, "Turbidity currents and submarine slumps, and the 1929 Grand Banks earthquake", American Journal of Science 250:849-873; (b) Heezen, B. c., Ericson, D. B., şi Ewing, M., 1954, "Further evidence for a turbidity current following the 1929 Grand Banks earthquake", Deep-Sea Research 1:193-202; (c) Heezen, B. C., şi Drake, C. L., 1964, "Grand Banks slump", American Association

ofPetroleum Geologisls Bul/elin 48:221-233. 6

Kuenen, Ph. H., 1952, "Estimated size of the Grand Banks turbidity current", American

Journal of Science 250:874-884. 7 Ballard, R. D., 1985, "How we found Titanic", National Geographic 168(6):696-697. 8Walker, R. G., 1973, "Mopping up the turbidite mess", în Ginsburg, R. N. (ed.), Evolving Concepts in Sedimentology, Baltimore/Londra, The Johns Hopkins University Press, p. 1-37. 9 Middleton, G. v., 1993, "Sediment deposition from hlrbidity currents", Annual Review of

Earth and Planetary Sciences 21:89-114.

2-1:;

C·\l'II()'_lil.l_~

1)0\1"/1 (,I"I)!lH,!CI 1:-. 1".\\(1.\1<1.\ l'r....:l,j 1'(lTnpCj()]),\1

10 Schreiber, B. C., Friedman, G. M., Decima, A., şi Schreiber, E., 1976, "Depositional environments of Upper Miocene (Messinian) evaporite deposits of the Sicilian Basin", Sedimentology 23:729-760. II (a) Hallam, A., 1984, "Pre-O!Iaternary sea-level changes", Annual Review of Earth and Planetary Sciences 12:205-243; (b) Hallam, A., 1992, Phanerozoic Sea-Ievel Changes, New York, Columbia University Press, p. 158; (c) Vaii, P. R, Mitchum, R M.,]r., şi Thompson, S., III, 1977, "Seismic stratigraphy and global changes of sea level, Part 4: global cycles of relative changes of sea level", în Payton, C. E. (ed.), Seismic stratigraphy-applications to hydrocarbon exploration, American Association ofPetroleum Geologists Memoir 26:83-97. 12 (a) Burton, R, Kendall, C. G. St. c., şi Lerche, 1., 1987, "Out of our depth: on the impossibility of fathoming eustasy from the stratigraphic record", Earth-Science Reviews 24:237-277; (b) Cloetingh, S., 1991, "Tectonics and sea-level changes: a controversy?", în Mliller, D. W., McKenzie,J. A., şi Weissert, H. (ed.), Controversies in Modern Geology: Evolution of Geological 1heories in Sedimentology, Earth History and Tectonics, Londra/San DiegolNew York, Academic Press, p. 249-277; (c) Hallam, 1992 (nota 11b); (d) Sloss, L. L., şi Speed, R C., 1974, "Relationships of cratonic and continental-margin tectonic episodes", în Dickînson, W. R. (ed.), Tectonics and sedimentation, Society of Economic Paleontologists and Mineralogists Special Publication 22:98-119. 13 (a) Chadwick, A. v., 1993, ,,Megatrends in North American paleocurrents", Society of Economic Paleontologists and Mineralogists Abstracts with Programs 8:58; (b) Chadwick, A. V., 1996 (comunicare personală). Pentru o investigaţie mai restrânsă, vezi: (c) Potter, P. E., şi Pryor, W. A., 1961, "Dispersal centers of Paleozoic and later clastics of the Upper Mississippi Valley and adjacent areas", Geological Society ofAmerica Bul/etin 72:1195-1250. 14 Newell, N. D., 1967, "Paraconformities"', în Teichert, C., Yochelson, E. L. (ed.), Essays in Paleontology and Stratigraphy, volum omagial, în memoria lui R. C. Moore, Department of Geology, University of Kansas Special Publication 2:349-367. 15 Ager, D. V., 1993, 1he Nature ofthe Stratigraphical Record, ed. a 3-a, ChichesterlNew York, ]ohn Wiley & Sons, p. 23. 16 Gregory, H. E., 1950, "Geology and geography of the Zion Park region, Utah and Arizona", US Geological Survey Professional Paper 220:65. 17 (a) Lucas, S. G., 1993, "The Chinle Group: revised stratigraphy and biochronology of Upper Triassic nonmarine strata in the western United States", în Morales, M. (ed.), Aspects ofMesozoic Geology and Paleontology ofthe Colorado Plateau, Museum ofNorthern Arizona Bulletin 59:27-50. Acest articol dă 2 300 000 km 2 , cifră care pare eronată. Sunt dezbateri pe marginea nomenclaturii "Grupului Chinle". Vezi (b): Dubiel, R. F., 1994, "Triassic deposystems, paleogeography, and paleoclimate of the Western Interior", în Caput, M. V., Peterson,J. A., şi Franczyk, K. J. (ed.), Mesozoic Systems of the Rocky Mountain Region, USA, Denver, The Rocky Mountain Section of the Society for Sedimentary Geology, p. 133-147. 18 Hintze, L. F., 1988, "Geologic history of Utah", Brigham Young University Geology Studies Special Publication 7:51. 19 (a) Barghoorn, E. S., (1953) 1970, "Evidence of climatic change in the geologic record of plant life", în Cloud, P. (ed.), Adventures in Earth History, San Francisco, W. H. Freeman and Co., p. 732-741; (b) Signor, P. W., 1990, "The geologic history of diversity", Annual Review of Ecological Systems 21:509-539; (c) Valentine,]. W., Foin, T. C., şi Peart, D., 1978, ,,A provincial model of Phanerozoic marine diversity", Paleobiology 4:55-66. 20 Vezi capitolul 12.

140

(11{1(,1;\1

.\1:11·.1

\.I\"lll

21 (a) Kieffer, S. W., 1974, "Shock metamorphism of the Coconino Sandstone at Meteor Crater", în Shoemaker, E. M., şi Kieffer, S. W., Guidebook to the Geology ofMeteor Crater, Arizona, Center for Meteorite Studies, Arizona State University, Publication 17:12-19; (b) Shoemaker, E. M., 1974, "Synopsis of the geology ofMeteor Crater", în Ibidem, p. 1-11. 22 (a) Dodson, P., Behrensmeyer, A. K., Bakker, R. T., şi Mclntosh,J. S., 1980, "Taphonomy and paleoecology of the dinosaur beds of the Jurassic Morrison Formation", Paleobiology 6(2):208-232. Pentru discUţii suplimentare, vezi: (b) Roth,A. A., 1994",Incomplete ecosystems", Origins 21:51-56. 23 (a) White, T. E., 1964, "The dinosaur quarry", în Sabatka, E. F. (ed.), Guidebook to the Geology and Mineral Resources of the Uinta Basin, Salt Lake City, Intermountain Association of Geologists, p. 21-28. Vezi şi: (b) Herendeen, P. S., Crane, P. R., şi Ash, S., 1994, "Vegetation of the dinosaur world", în Rosenberg, G. D., şi Wolberg, D. L. (ed.), Dino Fest, The Paleontological Society Special Publication No. 7, Knoxville, Tennessee, Department of Geological Sciences, The University of Tennessee, p. 347-364; (c) Petersen, L. M., şi Roylance, M. M., 1982, "Stratigraphy and depositional environments of the Upper Jurassic Morrison Formation near Capitol Reef National Park, Utah", Brigham Young University Geology Studies 29(2):1-12; (d) Peterson, F., şi Turner-Peterson, C. E., 1987, "The Morrison Formation of the Colorado Plateau: recent advances in sedimentology, stratigraphy, and paleotectonics", Hunteria 2(1): 1-18. 24 Brown, R. W., 1946, "Fossil plants and Jurassic-Cretaceous boundary in Montana and Alberta", American Association ofPetroleum Geologists Bul/etin 30:238-248. 25 Dodson, Behrensmeyer, Bakker şi Mclntosh (nota 22). 26 Fastovsky, D. E., Badamgarav, D., Ishimoto, H., Watabe, M., şi Weishampel, D. B., 1997, "The paleoenviroments ofTugrikin-Shireh (Gobi Desert, Mongolia) and aspects of the taphonomy and paleoecology of Protoceratops (Dinosauria: Ornithishichia)", Palaios 12:59-70. 27 (a) Middleton, L. T., Elliott, D. K., şi Morales, M., 1990, "Coconino Sandstone", în Beus, S. S., şi Morales, M. (ed.), Grand Canyon Geology, New York/Oxford, Oxford University Press, p. 183-202; (b) Spamer, E. E., 1984, "Paleontology in the Grand Canyon of Arizona: 125 years of lessons and enigmas from the Late Precambrian to the present", The Delaware Valley Paleontological Society, The Mosasaur 2:45-128. 28 Gilmore, C. W., 1927, "Fossil footprints from the Grand Canyon: second contribution", Smithsonian Miscel/aneous Collections 80(3):1-78. 29 (a) Lockley, M. G., Hunt, A. P., şi Lucas, S. G., 1994, ,,Abundant ichnnofaunas (sic) from the Permian DeChelley Sandstone, NE Arizona: implications for dunefield paleoecology", Geological Society ofAmerica Abstracts with Programs 26(7):A374; (b) Vaughn, P. P., 1973, "Vertebrates trom the Cutler Group of Monument Valley and vicinity", înJames, H. L. (ed.), Guidebook ofMonument Valley and Vicinity, Arizona and Utah, New Mexico Geological Society, p. 99-105. 30 (a) Brand, L. R., 1978, "Footprints in the Grand Canyon", Origins 5:64-82; (b) Brand, L. R., şi Tang, T., 1991, "Fossil vertebrate footprints in the Coconino Sandstone (Permian) of northern Arizona: evidence for underwater origin", Geology 19: 1201-1204. 31 Pentru informaţii suplimentare, vezi: (a) Roth, A. A., 1988, "Those gaps in the sedimentary layers", Origins 15:75-92. Vezi şi: (b) Austin, S. A. (ed.), 1994, Grand Canyon: Monument to Catastrophe, Santee, California, Institute for Creation Research, p. 42-45; (c) Price, G. M., 1923, The New Geology, Mountain View, California, Pacific Press Publishing Assn., p. 620-626; (d) Rehwinkel, A. M., 1951, The Flood in the Light of the Bible, Geology, and Archaeology, St. Louis, Concordia Publishing House, p. 268-272.

2~7

C·\PlTOJ.lIL

I.j - [)OVfJ.1 Gr.Ol.llCIU: iCI FAV(J-\RF ..\ ['I\;UI POTOl' CI ()iI.\L

Ratele regionale actuale medii pentru America de Nord sunt de peste două ori mai rapide de cifra sugerată, iar pentru regiunea Marelui Canion, sunt de peste patru ori mai rapide faţă de cifra folosită. Vezi capitolul 15 pentru discuţii suplimentare. 33 Lucchitta, 1., 1984, "Development of landscape in northwest Arizona: the country of plateaus and canyons", în Smiley, T. L., N ations,]. D., Pewe, T. L., şi Schafer,]. P. (ed.), Landscapes of Arizona: The Geological Story, Lanham, MarylandlLondra, University Press of America, p.269-30l. 34 Vezi capitolul 15 pentru o discuţie despre ratele de eroziune. 3; Beus, S. S., 1990, "Temple Butte Formation", în Beus şi Morales p. 107-117 (nota 27a). 36B1akey, R. C., 1990, "Supai Group and Hermit Formation", în Beus şi Morales, p.147-182 (nota 27a). 37 Pe baza informaţiilor din: (a) Herbert, C., şi Helby, R. (ed.), 1980, A Guide to the Sydney Basin, Department of Mineral Resources, Geological Survey of New South Wales Bulletin 26:511; (b) Pogson, D. J. (ed.), 1972, Geological Map of New South Wales, Scale 1:1,000,000, Sydney, Geological Survey of New South Wales. 38 Newell, p. 356, 357, 364 (nota 14). 39 Newell, N. D., 1984, ,,Mass extinction: unique or recurrent causes?" în Berggren, W. A., şi Van Couvering,J. A. (ed.), Catastrophes and Earth History: The New Uniformitarianism, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 115-127. 40 van Andel, T. H., 1981, "Consider the incompleteness of the geological record", Nature 294:397-398. 41 Pentru o discuţie mai extinsă a acestor sugestii alternative, vezi Roth, 1988 (nota 31a). 42 Bloom, A. L., 1969, 7he Surface ofthe Earth, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hali, p.98. 43 Ibidem. 44 Diagramă bazată pe (a) Bennison, A. P., 1990, Geological Highway Map ofthe Southern Rocky Mountain Region: Utah, Colorado, Arizona, New Mexico, ed. rev., US Geological Highway Map No. 2. Tulsa, Oklahoma, The American Association of Petroleum Geologists; (b) Bil1ingsl[e]y, G. H., şi Breed, W. J., 1980, Geologic Cross Section from Cedar Breaks National Monument through Bryce Canyon National Park to Escalante, Capitol ReefNational Park and Canyonlands National Park, Utah, Torrey, Utah, Capitol ReefNatural History Assn.; (c) Molenaar, C. M., 1975, "Correlation chart", în Fassett,]. E. (ed.), Canyonlands Country: Eighth Field Conference, September 22-25,1975, Four Corners Geological Society guidebook, p. 4; (d) Tweto, 0.,1979, Geologic Map ofColorado, Scale 1:500,000, Reston, Virginia, US Geological Survey. 32

faţă

CAPITOLUL

14

PROBLEME LEGATE DE TIMP

Puţine

probleme sunt mai fascinante decât cele care se leagă de îndrăzneaţa întrebare: Ce vârstă are Pământul? Cu o curiozitate insaţiabilă, oamenii încearcă de mii de ani să străpungă secretul acesta păzit cu grijă. [geologul cÂrthur CJfolmes 1]

C

e este timpul? Cu toţii ştim ce este! ... Oare? De fapt, este un concept pe care ne este greu să îl definim. Nu avem niciun organ de simţ special pentru timp, aşa cum avem pentru văz şi auz, ceea ce permite unele definiţii inovatoare, cum ar fi: timpul este modalitatea prin care Mama-Natură evită situaţia ca toate lucrurile să se întâmple deodată; sau timpul este ceea ce ne place să omorâm, dar care ajunge, în cele din urmă, să ne omoare. Este timpul o realitate sau doar un concept abstract al minţii noastre? Poate fi el schimbat? Teoria mecanicii cuantice sugerează că spaţiul îl poate modifica. A existat timpul dintotdeauna? Va exista el mereu? Care este sensul eternităţii? Dacă timpul nu a existat dintotdeauna, ce s-a întâmplat înainte de asta? Acestea sunt întrebări contrariante, la care nu e uşor de răspuns. Numeroasele invenţii pe care le avem ca să măsurăm timpul, cum sunt calendarele, faimosul ceas Big Ben din Londra sau ceasurile atomice, dau toate mărturie despre utilitatea conceptului de timp. Este greu să dăm un sens existenţei noastre Îară a lua în considerare trecutul, prezentul şi viitorul - toate, legate de timp. Deşi natura lui ne scapă, timpul pare să

real. Atunci când alergi spre gară doar ca să vezi ultimul tren tinzi să fii mai conştient de realitatea timpului. Timpul ridică una dintre problemele care a cauzat cele mai multe controverse între punctul de vedere ştiinţific şi cel biblic, ceea ce este de aşteptat, deoarece diferenţele marcante sunt ferm şi adânc înrădăcinate. Biblia vorbeşte despre o creaţie recentă, cel mai probabil cu mai puţin de 10 000 de ani în urmă, în timp ce evoluţia sugerează că viaţa s-a dezvoltat pe parcursul a multe miliarde de ani. Această diferenţă nu trebuie să fie atât de mare pe cât se presupune, deoarece nu există nimic în Biblie care să excludă un univers foarte vechF, însă, conform Scripturii, crearea vieţii pe Pământ este un eveniment relativ recent. A existat viaţă pe Pământ timp de miliarde de ani, aşa cum se dă de înţeles în nenumărate manuale ştiinţifice sau există doar de câteva mii de ani, cum sugerează istoria sacră? Evoluţia tuturor formelor de viaţă are nevoie de tot timpul din lume pentru extrem de improbabilele evenimente postulate3 , iar explicaţiile evoluţioniste se bazează foarte mult pe ere lungi. Dacă transformi în mod spontan un peşte într-un elefant, se numeşte fantezie; dacă faci acest lucru de-a lungul a milioane de ani, se numeste , evolutie. , Mai multe studii indică însă că vârsta foarte mare a universului este mult prea scurtă pentru a cuprinde improbabilităţile evoluţiei 4 . Pe de altă parte, crearea vieţii de către un Dumnezeu atotştiutor şi atotputernic, având la bază un proiect, nu necesită un timp îndelungaf. Ideile despre vârsta Pământului şi a universului au variat considerabil de-a lungul istoriei. Grecii şi hinduşii antici o concepe au adesea în termenii a numeroase cicluri de timp. Evreii şi primii creştini credeau că de la creatie , se scurseseră numai câteva mii de ani. Conceptul unei creatii , recente a predominat şi în Evul Mediu, fiind întărit de Reforma protestantă. Pentru Martin Luther, Biblia oferea istoria supremă a începuturilor, iar potopul descris în Geneza era cel mai puternic factor din istoria geologică6 • În general, fondatorii ştiinţei moderne credeau într-o creaţie recentă datând din jurul anului 4000 î.Hr. şi numai de la jumătatea secolului al XVIII-lea a început să prindă rădăcini ideea unor perioade lungi; totuşi, înainte de secolul al XIX-lea, au avut loc puţine schimbări serioase 7• După aceea, s-a observat o creştere lentă, dar constantă, a vârstei Pământului 8 • Problema vârstei Pământului a fost abordată din multe perspective. Unele dintre primele estimări 9 , bazate pe rata de răcire a Soarelui şi a scoarţei Pă­ mântului, dădeau de regulă date sub 100 de milioane de ani. Alte studii se bazau pe timpul necesar pentru acumularea sodiului din râuri în oceane, presupunând că în oceane nu existase iniţial sodiu. Astfel de calcule duceau la aproximativ aceeaşi vârstă ca cele bazate pe ratele de răcire, iar valori puţin mai fie

totuşi

îndepărtându-se,

(\I\I('I~I

\'1>1

\I
i

mari au rezultat atunci când s-au evaluat ratele de acumulare a sedimentelor pe suprafaţa Pământului. La începutul secolului trecut, studiul ratei lente de dezintegrare a elementelor radioactive instabile (datarea radiometrică) a crescut estimările vârstei Pământului la 2 până la 3 miliarde de ani, şi mai târziu până la 4,6 miliarde de ani lO • Estimările tipice plasează vârsta universului la circa 15 miliarde de ani, deşi unii sugerează chiar că este de două ori mai mare 11 ,iar alţii o estimează la numai jumătate din cifra respectivă 12 • În acest capitol, vom lua în considerare argumentele temporale folosite împotriva creaţiei recente, de la marile recife de corali până la minusculii atomi radio activi de potasiu-40 şi carbon-14. Spaţiul ne împiedică să acoperim toate problemele care au fost ridicate, însă vom lua în considerare un număr suficient de probleme pentru a permite o evaluare generală a întrebărilor legate de timp. Deoarece probabil cel puţin de 100 de ori mai mulţi oameni de ştiinţă interpretează datele în cadrul unei paradigme a erelor lungi, în comparaţie cu paradigma unei creaţii recente, nu este surprinzător că s-au pus multe întrebări legate de o creaţie recentă. Argumentele care pun sub semnul întrebării valabilitatea unor lungi ere geologice sunt discutate în capitolele 13 şi 15. RECIFELE VII

Într-o noapte liniştită, cu lună, din anul 1890, vasul de linie indiano-britanic Q,yetta naviga prin strâmtoarea Torres, în apropiere de insula Thursday, la nord de Australia. Această strâmtoare este situată la capătul nordic al Marii Bariere de Corali, cel mai răspândit complex de recife de corali din lume. Vasul a lovit brusc vârful unui recif, care i-a sfâşiat o mare parte din cocă, şi s-a scufundat într-un interval de trei minute. Au pierit aproape jumătate din cei 293 de pasageri. Strâmtoarea fusese cartografiată cu grijă între 1820 şi 1860 şi nimeni nu se aştepta să dea peste un recif în locul în care s-a scufundat vasul. Unii s-au întrebat dacă era posibil ca un recif de corali să crească atât de rapid între momentul sondării şi anul 1890, încât să provoace această tragedie J3 • Recifele de corali sunt produse de o varietate de organisme care extrag calcarul (carbonatul de calciu) dizolvat în apa mării şi creează apoi lent cele mai mari structuri de pe Pământ compuse din organisme vii. Moluştele, foraminiferele şi briozoarele pot furniza cantităţi substanţiale de minerale pentru creşterea recifului, însă biologii consideră că algele coraliere şi coralii au cea mai importantă contribuţie. Rata de creştere a recifelor de corali prezintă un interes considerabil nu doar prin prisma faptului că recifele constituie un potenţial pericol pentru 251

l'\i'l

rn!1'1

1-1·

!'IWlll.l.,'·.ll iH.\rI Il 1', rl'll'

navigaţie, ci şi din punctul de vedere al întrebărilor legate de intervalul de timp necesar pentru formarea lor. Unii se întreabă dacă astfel de structuri uriaşe s-ar putea forma în câteva mii de ani, cum ar sugera modelul biblic. Marea Barieră de Corali din Australia nu pare să pună probleme prea serioase pentru Scriptură în ce priveşte timpul necesar pentru formare. Deşi se întinde pe o lungime de mai bine de 2 000 km şi are o lăţime de 320 km în larg, operaţiunile de foraj în recif au scos la iveală nisip de cuarţ (un tip de sediment care nu este caracteristic recifelor) la mai puţin de 250 m l 4, ceea ce arată că reciful este o structură de mică adâncime, care nu necesită o perioadă lungă pentru a se dezvolta. Pe de altă parte, operaţiunile de foraj în atolul Enewetak (Eniwetok), din vestul Pacificului, au străbătut 1 405 m de material caracteristic recifelor, înainte de a ajunge la o bază de rocă vulcanică (bazalt)15. Ratele de creştere presupuse de cei mai mulţi cercetători ar impune ca formarea unui recif de o asemenea grosime să dureze cel puţin zeci de mii până la sute de mii de ani. Criticând modelul biblic, un autor subliniază faptul că reciful Enewetak ar fi trebuit să aibă o rată de creştere de 140 mm/an ca să se fi putut forma în mai puţin de 10000 de ani. El afirmă: "S-a demonstrat că astfel de rate sunt de-a dreptul imposibile."16 Există multe probleme în ce priveşte stabilirea ritmului de creştere a recifelor. Faptul că unele estimări indică creşteri de peste 500 de ori mai rapide decât altele (Tabelul 14.1) indică faptul că ştim extrem de puţin despre aceste sisteme ecologice complexe şi delicate. Insuficienta distribuţie a coralilor în unele studii reflectă condiţiile deloc ideale de măsurare a ratelor de creştere a recifelor. Cele mai bune rate de creştere par să fie imediat sub suprafaţa oceanulup7. Recifele nu pot creşte deasupra nivelului mării şi, uneori, vechile suprafeţe ale recifelor sunt folosite pentru a stabili nivelurile mării în trecut. Deoarece nivelul mării limitează creşterea recifelor, estimările ratei de creştere în apropierea suprafeţei oceanului pot fi puternic influenţate de circumstanţe care limitează creşterea. Mareele joase pot ucide coralul care formează reciful prin expunere prelungită la aer. Colmatarea şi poluarea de pe uscat pot afecta şi ele negativ creşterea. Mai mult, un număr de recife din zilele noastre sunt pe moarte sau deja moarte 18 . Este posibil ca poluarea redusă din timpul când Pământul nu era atât de populat să fi favorizat o creştere mai rapidă a organismelor delicate care formează aceste recife. Trebuie să reţinem şi faptul că recifele de corali îşi încetează creşterea sub o anumită adâncime, din lipsa luminii. De aceea, se presupune că baza

RATA ÎN MM/AN

ANI NECESARI CREŞTERII UNUI RECIF DE 1 400 M

Datare cu carbon-14

6 -15

233 000 - 93 300

Creşterea coralilor şi

0,9 - 74

1550000 -18 900

AUTOR(I) (DATA)

METODA DE EVALUARE

Adey(1978) Chave et al. (1972)

estimarea potenţialului Davies & Hopley (1983)

Datare cu carbon-14

1 - >20

1 400 000 -

Hubbard et al. (1990)

Inele de creştere (şi maximu/J

0,7 (3,3)

2 000 000 - 424 000

Odum & Odum (1955)

Estimare a potenţialului

80

17500

< 70 000

Sewell (1935)

Sondări

280

5000

Smith & Kinsey (1976)

2-5

700 000 - 280 000

Smith & Harrison (1977)

ca, Sistemul ca,

0,8 -1,1

1 750000 - 1 270000

Verstelle (1932)

Sondări

414

3380

Sistemul

RATA MAXIMĂ DE CREŞTERE A CORALI LOR CARE CONSTRUIESC CADRUL RECIFELOR AUTOR(I) (DATA)

SPECIE

RATA ÎN MM/AN

ANI NECESARI CREŞTERII UNUI RECIF DE 1 400 M

Earle (1976)

Antipathes sp

143

9790

Gladfelter et al. (1978)

Acropora palma ta

99

14100

Gladfelter (1984)

Acropora cervicornis

120

11700

264-432

5300 - 3 240

Lewis et al. (1968)

Acropora cervicornis

Shinn (1976)

Acropora cervicornis

100

14000

Tamura & Hada (1932)

Acropora pucchra

226

6190

Tabelul 14.1. Câteva măsurători ale creşterii recifelor de corali lls vulcanică

a atolului Enewetak, aflată acum la 1 405 m sub nivelul mării, s-ar fi aflat aproape de nivelul mării atunci când a început creşterea coralilor pe ea. Baza s-a scufundat treptat, iar creşterea coralilor a ţinut pasul cu această tendinţă. Împreună cu câţiva dintre studenţii mei, am studiat organismele care construiesc reciful de la Enewetak şi recife din alte locuri pentru a stabili modul în care diversi O crestere mo, factori de mediu afectează cresterea. " de rată a temperaturii de numai câteva grade favorizează o creştere mai rapidă, în timp ce lumina ultravioletă de la suprafaţa oceanului inhibă creşterea 19 • Aceşti factori, dar şi alţii, pot afecta în mod semnificativ ratele noastre nu exclude de crestere a recifelor. Stadiul actual al cunostintelor , , , o creştere mai rapidă a recifelor de corali în trecut. În timp ce unii corali duri, de forma "creierului", şi unele alge coraliere cresc lent, formele cu ramificaţii se dezvoltă rapid. O concentraţie densă (Figura 14.1) de corali

~_

" j'

I

t ( )i '

I

i -~

I )! ~ \

I _', ii,

I

r : , • ___ I

I

:: \

I

ramificaţi sănătoşi care cresc în ritmuri optime (a doua parte a tabelului 14.1) ar putea duce la o creştere rapidă a recifelor. Mulţi dintre aceşti corali formează frecvent ramuri unul peste celălalt, coroborându-şi ratele de creştere. Potenţialul este impresionant: dacă 10 ramificaţii cresc, fiecare, cu rata de 100 mmlan şi se subdivid în 3 ramuri în fiecare an, ar rezulta o creştere totală de 59 km de ramuri unice în 10 ani 20 • Un număr de cercetători au studiat ratele de creştere a coralilor şi a recifelor de corali. Unele estimări sunt date în Tabelul 14.1. Secţiunea superioară, intitulată "Rate de creştere a recifelor", se bazează pe observaţii ale recifelor luate în ansamblu, în timp ce secţiunea intitulată "Rata maximă de creştere a coralilor care construiesc cadrul recifelor" prezintă cea mai rapidă rată de creştere a acelor corali care ar putea furniza un cadru fizic pentru recif. Acest cadru ar oferi şi protecţie pentru alte organisme mai mici care ajută la construirea recifului, servind de asemenea la retenţia sedimentelor transportate de apă. Observaţi că cele mai rapide rate pentru recife 21 şi coralii care construiesc cadrul recifelor2 2 permit creşterea atolului Enewetak, care are o grosime de 1 405 m, în mai puţin de 3 400 de ani. Aceste rate din seria celor mai rapide se bazează pe sondări, măsurătorile cele mai directe şi mai simple, fiind probabil mai de încredere decât metodele mai puţin directe, care dau rate de creştere mai lente. Aceste date

Figura 14.1. Coral crescând peste un vârf din laguna atolului Enewetak, din Insulele Marshall. Cei mai înalţi corali sunt la circa 7 m sub suprafaţa oceanului.

indică faptul că rata de creştere a recifelor de corali nu prezintă o mare provocare pentru conceptul biblic al creaţiei recente, cu câteva mii de ani în urmă, aşa cum se pretinde uneori.

LINIILE DE CRESTERE ZILNICĂ ALE CORALI LOR , Unii corali produc linii de creştere zilnică, pe măsură ce se dezvoltă. Aceste linii formează tipare sezoniere, care au fost folosite pentru a deduce o vârstă foarte mare pentru corali. Unii autori au observat la coralii devonieni, care se presupune că au crescut cu 375 de milioane de ani în urmă, 400 de linii de creştere zilnică pe an. Acest fapt este interpretat drept dovadă că Pământul se rotea mai repede în trecut2 3 şi mai este considerat un indiciu că Pământul a avut nevoie de câteva sute de milioane de ani pentru a-şi încetini mişcarea de rotaţie la ritmul actual de aproximativ 365 zile pe an, însă întregul argument implică o incertitudine considerabilă. Numărarea liniilor de creştere ale coralilor este destul de subiectivă, deoarece adesea nu sunt bine definite, iar unii găsesc de două ori mai multe decât alţii pe aceeaşi mostră24 • De asemenea, factorii de mediu, cum ar fi adâncimea, afectează numărul liniilor de creştere formate 25 •

RECIFELE FOSILE Pe

lângă

recifele vii discutate mai sus, în straturile geologice mai adânci ale Pământului se găsesc şi recife fosile. Un recif fosii bine-cunoscur26 , numit reciful Nubrygin, este situat în interiorul continentului, lângă satul Stewart Town, din estul Australiei. Acest recif este important din mai multe motive. În loc să fie format în principal din corali, se consideră că este format de alge. Este clasificat ca devonian timpuriu, cu o vârstă presupusă de circa 400 de milioane de ani. În aranjarea straturilor coloanei geologice, multe straturi de fosile se află dedesubtul devonianuluişi multe deasupra lui. Cu alte cuvinte, acest recif este bine stabilizat în mijlocul straturilor fosilifere ale Pământului. Deoarece dezvoltarea unui recif durează mult, un astfel de recif fosil nu ar fi putut creşte în timpul anului potopului biblic, aspect important, care are legătură cu întrebarea dacă mărturiile fosile reprezintă viaţa care s-a dezvoltat pe durata a multe milioane de ani ori dacă ele au rezultat în principal în urma potopului descris în Geneza, după o creaţie recentă. Când am văzut pentru prima dată reciful Nubrygin, am fost surprins. Acest extrem de cunoscut exemplu de complex de recife algale nu seamănă cu

l,\I'1 1 ()II '1

i-l

1'1«(l!:II . .\II· 11.';,\ II. I l i i 1 \11'

o structură de recif. Era un amestec de bucăţi de alge fosile rupte şi tipuri de roci necaracteristice recifelor plutind literalmente într-o matrice de sedimente fine. Am înţeles de ce unii cercetători deciseseră recent că este o curgere de grohotiş, şi nu un recif27. Deoarece curgerile de grohotiş se pot forma foarte rapid, acest aşa-zis recif nu mai poate fi considerat un argument împotriva timpului scurt propus de modelul biblic al originilor. Totuşi problema timpului şi a recifelor nu se rezolvă prin acest exemplu unic, deoarece literatura ştiinţifică descrie multe alte recife fosile, care au fost raportate de-a lungul întregii coloane geologice, de la precambrian în SUS28 . În comparaţie cu recifele vii din prezent, aceste recifele fosile sunt de obicei foarte mici, dar, dacă fiecare a crescut ca un recif adevărat, atunci ar reprezenta, colectiv, multe mii de ani. Autentificarea recifelor fosile întâmpină multe probleme, reflectate chiar şi în definirea confuză a recifului. Un recif adevărat reprezintă construirea lentă de către organisme marine a unei structuri rezistente la valuri. Multe aşa-numite recife fosile par să fie numai o acumulare de sedimente aduse de ape şi s-ar fi putut forma rapid. O relatare descrie un număr de "recife" fosile care sunt re interpretate acum drept curgeri de grohotiş care se acumulează rapid 29 , iar clasicul recif fosil Steinplatte, din Alpii austrieci, a fost reinterpretat drept o "grămadă de nisip"30. Unii specialişti în sedimentologie subliniază că ,,0 cercetare mai minuţioasă a multor din aceste străvechi «recife» de carbonat scoate la iveală faptul că sunt compuse în mare parte din mâl de carbonat, particulele scheletice mai mari «plutind» în matricea de nămol. În majoritatea movilelor antice de carbonat, nu există dovezi decisive ale unui cadru organic rigid. În acest sens, ele sunt remarcabil de diferite de recifele moderne coralier-algale."3! Particulele scheletice care plutesc într-o matrice de nămol ar fi cel mai probabil depuse rapid. Alţi cercetători "şi-au exprimat frustrarea în ce priveşte folosirea recifelor moderne pentru interpretarea corespondenţilor lor antici"32. Uneori, pentru a se stabili dacă un "recif" antic reprezintă o entitate biologică autentică, se analizează orientarea componentelor sale fosile. În cazul în care coralii sunt în poziţie verticală (de creştere), se presupune că au crescut în locul în care au fost găsiţi. Remarcile obişnuite necantitative privind orientarea, din literatura ştiinţifică, nu înseamnă mult, deoarece, în urma transportării materialului recifului, unele componente ar putea ajunge să fie depuse în aproape orice poziţie. Un studiu cantitativa arătat că, în anumite recife fosile, orientarea preferată a componentelor producă­ toare de recif este în sus, aşa cum este de aşteptat dacă sunt în poziţie de creştere 33 . Astfel de date nu exclud transportarea şi depunerea, în timpul 256

catastrofelor, a unor nuclee masive de recif formate anterior. Geologii uneori blocuri de material de recif transportate, iar în Alpii austrieci, în procesul de formare a lanţului muntos, straturi uriaşe de sedimente conţinând ceea ce se sugerează a fi recife fosile au fost împinse peste alte straturi sedimentare pe multe sute de kilometrp4. Dacă recifele fosile reprezintă unităţi transportate, problema timpului necesar formării lor în punctul din coloana geologică unde se află în prezent este mai puţin semnificativă. În contextul istoriei biblice, formarea unor recife între momentul creaţiei şi cel al potopului şi transportarea acestora în timpul ridicării apelor potopului constituie un scenariu plauzibil, însă scenariile care includ transportare nu sunt deloc restrânse la modelele potopului. Atunci când luăm în considerare noile tendinţe ale interpretă­ rilor geologice în direcţia catastrofismului şi a mişcării continentelor pe suprafaţa Pământului, mişcarea unui mic recif nu este atât de dramatică. De asemenea, trebuie să luăm în considerare faptul că ar putea exista recife fosile care să fi crescut între creaţie şi potop şi care să nu fi fost transportate în alt loc. Ele continuă să fie situate în locul unde au crescut. Îndeosebi recifele situate pe rocile de bază (precambriene) pot primi o astfel de interpretare. Dacă examinăm interpretările care se dau atât recifelor vii, cât şi celor fosile, suntem izbiţi de abundenţa de conjecturi. Deşi în prezent multe recife de corali par să crească lent, altele se formează rapid şi, deşi nu s-a stabilit că toate "recifele" fosile antice sunt rezultatul unei transportări rapide, identificarea lor ca structuri in situ este adesea discutabilă. Cunoş­ tinţele noastre din prezent indică faptul că problema timpului recifelor nu este o provocare pentru teoria creaţiei recente. raportează

CUIBURILE DE DINOZAURI DIN MĂRTURIILE FOSILE Întrucât creaţioniştii propun ideea că aproape toată coloana geologică a fost depusă în timpul perioadei de un an cât a durat potopul descris în Geneza, nu ar trebui să ne aşteptăm să găsim nicio dovadă a vreunui proces care ar necesita intervale mai lungi de timp. O problemă pertinentă este prezenţa cuiburilor cu ouă ale dinozaurilor în mărturiile fosile, uneori în straturi suprapuse. Se presupune că fiecare nivel de cuib ar reprezenta cel puţin un an. Grupări de ouă de dinozaur, reprezentând probabil cuiburi, au fost descrise într-o varietate de locuri, printre care America de Nord şi de Sud, Mongolia, China, India, Franţa şi Spania35 • Un exemplu extraordinar este în Montana, SUA, unde John Homer, de la Muzeul Munţilor Stâncoşi, din cadrul Universităţii de Stat Montana, a descris cel puţin 10 cuiburi cu ouă de

(',I\'II()\\'\

1..

j'\!()\'I.I\lF \ \'(,1\ \

\'\

11,\1\'

dinozau~6, fiecare având între 2 şi 24 de ouă. Un cuib conţinea ouă aranjate cu grijă, pe direcţie verticală. Aceste cuiburi se găsesc la trei niveluri, pe o distanţă verticală de 3 m. În apropiere s-au găsit din abundenţă fragmente de ouă şi alte cuiburi. Un cuib avea rămăşiţe scheletice ale embrionilor din ouă. S-au găsit şi pui abia eclozaţi şi dinozauri tineri, iar un "cuib" adăpostea 11 dinozauri mici, de circa 1 m lungime, o dimensiune de trei ori mai mare decât cea a unui pui proaspăt eclozat. Aceste cuiburi de dinozauri apar în sedimentele din cretacic, strat pe care cei mai mulţi creaţionişti l-ar interpreta ca fiind depus în timpul potopului descris în Geneza. Ce ar trebui să facă creaţioniştii cu aceste dovezi ale unui comportament reproductiv lent, "normal", aflate în interiorul coloanei geologice? Urmează unele variante, dar orice discuţie privind cuiburile de dinozauri rămâne extrem de conjecturală. Mai întâi, puţină precauţie în identificarea cuiburilor de dinozauri pare îndreptăţită. Un cuib format din sedimente şi acoperit cu şi mai multe sedimente nu se distinge chiar atât de bine. Simplul fapt că s-au găsit câteva ouă în imediata apropiere poate să nu reprezinte un cuib, deşi adesea la concluzia aceasta se ajunge. Este posibil să existe mult mai puţine cuiburi decât se pretinde, însă un număr de cuiburi cu ouăle bine aranjate par indiscutabil autentice. În unele locuri, găsim coji de ouă de dinozaur larg răspândite sau chiar ouă întregi, însă acestea ar putea proveni de la ouăle depuse înainte de potop şi e posibil să nu reprezinte potenţiala problemă legată de timp pe care o pun cuiburile. Unii creaţionişti au sugerat că aceste cuiburi s-ar fi putut forma la scurt timp după potop3?, dar locul lor în coloana geologică poate prezenta o problemă. O porţiune importantă a coloanei geologice (cenozoicul) se află deasupra straturilor în care sunt raportate de obicei cuiburile. Pentru creaţioniştii care propun că o parte a cenozoicului ar trebui să fie inclusă în rândul depunerilor cauzate de potop, aceasta nu este o soluţie. Situaţia din Montana pare neobişnuită şi ar putea fi un caz izolat, deoarece exemplele de dinozauri care se dezvoltă în ouă sunt rare în restul lumip8. Am putea sugera o oarecare reinterpretare. De exemplu, un cuib care conţine 12-15 dinozauri tineri (fiecare, de 1 metru) poate să reflecte un comportament gregar de criză în condiţii catastrofice, şi nu sugestia că au murit de foame. Să fi stat pur şi simplu acolo şi să fi murit pare un comportament neobişnuit. Dinozaurii mici nu arată niciun semn de atac din partea unui prădător; nu au fost, aşadar, mâncaţP9. În Mongolia, descoperirea unui dinozaur conservat într-o poziţie de aparentă clocire deasupra a circa 22 de ouă este contrariantă 40 şi ar putea reflecta condiţii de stres şi de catastroÎa.

UI~I(

;I'\;J

.\I'lll\.I{('TII

E de aşteptat ca dinozaurii să fi depus ouă în timpul lunilor în care apele potopului erau în creştere. Se estimează că unii dinozauri depuneau până la 100 de ouă pe an 41 • Totuşi este posibil ca embrioni avansaţi sau dinozauri tineri, aşa cum se găsesc ocazional în aceste cuiburi, să se formeze, în cel mai bun caz, în câteva săptămâni, în timpul unui eveniment de talia potopului descris în Geneza? Ne-am aştepta la o anumită dezvoltare a ouălor după depunere, ba chiar şi înainte de depunere. De asemenea, e posibil ca unii dinozauri să se fi născut ca nişte pui vii. Anumite şopârle şi şerpi îşi reţin în interior embrionii pentru dezvoltare şi protecţie. Şopârla-aligator, care trăieşte de-a lungul coastei de vest a Statelor Unite, depune ouă în sud, dar mai la nord o specie similară reţine embrionii în nişte membrane fine ale corpului femelei până când aceştia îşi încheie dezvoltarea. O altă specie de şopârle din Australia depune ouă în anumite regiuni, naşte pui vii în altele şi reţine embrionii şi ouăle cu coajă incompletă în altele 42 . Astfel de exemple sugerează că reţinerea embrionilor pentru dezvoltare poate să fie o adaptare uşor de realizat la reptile. Un ou de dinozaur găsit în cariera de dinozauri Cleveland-Lloyd, din Utah, conţinând un embrion probabil, are o coajă dublă, caracteristică atribuită faptului că acesta a fost reţinut în oviductul femelei în timpul unei perioade de stres43 . Mai mult, fosilele de dinozauri apar adesea în grupuri. Este posibil ca un grup să-şi !acut cuiburi unul peste altul, în timpul unei serii de furtuni diluviene, pe măsură ce nivelurile inferioare erau îngropate? Un rând de ouă ar putea fi depus repede. Ouăle de dinozauri prezintă şi alte fapte contrariante. În timp ce majoritatea ouălor de dinozauri par a fi normale, în mai multe regiuni, în special în Franţa, India, Argentina şi China, s-au găsit ouă patologice (anormale)44. O anormalitate comună este coaja dublă, atribuită retenţiei neintenţionate de către femelă a oului în timpul producerii acestuia. Se ştie că păsările produc ouă anormale în perioade de stres ori atunci când sunt bolnave şi se crede că unii dinozauri prezintă asemănări importante cu păsările 45 • Până când vom putea deduce mai multe despre fiziologia reproductivă a dinozaurilor, în special în perioade stresante, aşa cum ar fi de aşteptat în timpul potopului, se impune o oarecare precauţie în ce priveşte interpretarea dovezilor de cuiburi de dinozauri. Poate fi semnificativ faptul că majoritatea acestor ouă şi cuiburi se găsesc strict în porţiunea superioară a cretacicului 46 , în timp ce dinozaurii adulţi apar în tot mezozoicul (vezi Figura 10.1 pentru terminologie). De ce cuiburile nu sunt distribuite uniform cu adulţii? Ar fi posibil ca aceste ouă să fie depuse într-o perioadă mai calmă (partea superioară a cretacicului) a potopului descris în Geneza, chiar având timp în unele locuri

să se şi dezvolte într-o oarecare măsură? Dar de ce embrionii aflaţi în curs dezvoltare sunt atât de rari în ouăle de dinozauri? Din perspectivă evoluţionistă, ne-am aştepta ca nişte evenimente aleatorii de conservare catastrofică întâmplate în decursul timpului geologic să prindă embrionii de dinozaur în multe stadii de dezvoltare. În contextul creaţiei, potopul poate furniza un răspuns la această enigmă, dacă presupunem că a întrerupt dezvoltarea embrionilor la scurt timp după ce ouăle au fost depuse. O altă surpriză este prezenţa proteinei în ouăle de dinozaur47 . Acest lucru este considerat "într-adevăr remarcabil, deoarece ele [proteinele] nu sunt foarte stabile chimic"48. Se presupune că ouăle există de 60 de milioane de ani. Într-un timp atât de lung, ne-am aştepta să existe degradare chimică, în special deoarece apa freatică s-a filtrat prin sedimentele din jurul ouălor. Poate că ouăle nu sunt chiar atât de vechi. Deşi cuib urile de dinozauri par să pună o problemă legată de depunerea lor în decurs de un an cât a durat potopul, diferitele anomalii menţionate mai sus dau naştere unor întrebări interesante cu privire la interpretările standard. Mai mult, faptul că aceste cuiburi sunt îngropate poate reflecta nişte condiţii catastrofice, cum ar fi cele din timpul potopului descris în Geneza.

CANALELE TUBULARE

Unele roci conţin canale tubulare fosile şi vizuini fosile de animale. Acestea sunt structuri produse de o varietate de organisme, inclusiv viermi, sau de emanaţiile de fluide sau gaze din sedimente. Formarea lor de către organisme vii necesită ceva timp şi a fost considerată o problemă pentru un model al potopului. De fapt, ar trebui să ne aşteptăm să găsim din abundenţă dovezi de activitate biologică a organismelor vii în timpul perioadei de un an cât a ţinut potopul. Pentru a contesta în mod serios modelul potopului, ar trebui să fie propuşi factori care ar necesita mai mult de câteva luni sau un an. Vizuinile pot fi produse cu o rapiditate de 1 mlh, deşi rata obişnuită este mult mai lentă49 • Activitatea biologică se poate desÎaşura rapid; atât de rapid, încât în medii marine de mică adâncime, lipsa unor asemenea dovezi de activitate poate indica formarea rapidă a unor straturi sedimentare. Am locuit odată pe fundul oceanului, în apropierea organismelor din reciful de corali pe care le studiam. Lucram la o adâncime de 15 metri, folosind Hydro-Labul subacvatic situat atunci în Bahamas. Într-o noapte, nu am putut adormi din cauza unei furtuni destul de puternice încât să ne zguduie laboratorul submarin. Dimineaţa următoare, spre surprinderea mea, am ob2110

l ) 1< 1( ; 1"\ 1 -

,\ I~ I l !

.\. I~

()[

!I

servat că furtuna lăsase un tipar clar de semne de valuri pe tot fundul nisipos al oceanului. Trei zile mai târziu, peştii, crabii, scoicile, melcii şi viermii, care scotocesc insistent nisipul în căutarea hranei, şterse seră tiparul. Cercetătorii au raportat de asemenea că, în Insulele Virgine, acest proces de distrugere se petrece în 2-4 săptămâni 50 • Aceste observaţii indică faptul că, în condiţiile unui interval de timp semnificativ şi în prezenţa organismelor în căutare de hrană, canalele tubulare, straturile fine şi urmele de valuri nu se vor conserva. Astfel de structuri se găsesc frecvent în straturile vechi de depuneri marine, sugerând că ele trebuie să fi fost îngropate suficient de rapid pentru a evita distrugerea lor de către o varietate de organisme.

LAMINELE

o altă problemă de timp care se aminteşte în legătură cu creaţia recentă o constituie multitudinea de straturi fine din straturile sedimentare ale Pământului. Având de regulă mai puţin de 1 mm grosime, aceste straturi numite lamine sunt compuse de obicei fie din sedimente care, pornind de jos în sus, se schimbă treptat de la rugoase la fine, fie dintr-un strat de sedimente fine, netede, cuplat cu un strat bogat în materie organică. O lamină care se consideră că s-a format într-un an este numită "varvă". Deoarece timpul propriu-zis de formare este discutabil, în această discuţie vom folosi termenul mai puţin restrictiv "lamină". În formaţiunea cu fosile de peşti Green River, din Wyoming, SUA, au fost descrise câteva milioane de lamine. Dacă, aşa cum se interpretează adesea, fiecare strat s-a format într-un an, nu putem reconcilia milioanele de ani invocate cu o creaţie recentă. Unele lacuri conţin depuneri de multe mii de lamine. Uneori, cercetătorii au corelat laminele din mai multe lacuri antice, potrivind tiparele grosimilor diferite ale straturilor. Astfel de corelări au dus uneori la secvenţe combinate interpretate ca fiind vechi de zeci de mii de ani. Şi acestea neagă conceptul unei creaţii recente, cu câteva mii de ani în urmă. Pe de altă parte, mai multe studii pun la îndoială interpretarea conform căreia laminele reprezintă evenimente anuale. Analiza sedimentării recente din Walensee, Elveţia, demonstrează că, în medie, se produc două lamine pe an, iar în unii ani se depun până la cinci lamine51 • Într-un alt studiu, s-au numărat laminele dintre două straturi întinse de cenuşă vulcanică din formaţiunea Green River, din Wyoming (SUA). Dacă acestea ar reprezenta evenimente anuale, ar fi de aşteptat să întâlnim acelaşi număr în locuri diferite; cu toate acestea, numărul dintre aceleasi , două straturi de cenusă , a 52 variat, în diferite locuri, de la 1 089 la 1 566 • În Colorado (SUA), în timpul 261

unei inundaţii de 12 ore, s-au depus peste 100 de lamine53 . Alte observaţii din teren şi experimente de laborator sugerează că ele se pot forma chiar şi în numai câteva minute, câteva secunde sau aproape instantaneu54 • Alte experimente arată că sedimentele se pot sorta în lamine într-un ritm de câteva pe secundă55 • Totuşi, despre unele lamine se crede că se formează printr-un proces de decan tare în apă calmă, şi nu prin transportare laterală. Există însă experimente care sugerează că, în câteva ore, se pot forma mai multe lamine într-un singur eveniment de decantare a unei suspensii de sedimente 56 • Deşi astfel de rate rapide nu demonstrează depunerea milioanelor de straturi din formaţiunea Green River în intervalul de timp presupus de creaţie, ele indică soluţii alternative la lungile ere propuse pentru această formaţiune. E nevoie să se facă experimente mai cuprinzătoare în acest sens. Au fost probleme de corelare a laminelor din locuri diferite 57 . Şi în Suedia, şi în America de Nord, studii extinse care încercau să combine într-un tot unitar secventele câtorva sute de lamine, multe dintre ele con, siderate varve glaciare, au întâmpinat probleme. O cronologie combinată de 28000 de ani care fusese sugerată pentru America de Nord a fost reinterpretată, ajungându-se la mai puţin de 10000 de ani, atunci când a fost verificată din nou prin metoda de datare cu carbon-14 58 • O altă problemă legată de lamine care pune la îndoială creaţia recentă o constituie listele lungi de mai bine de 30 de date rezultate uneori în urma datării cu carbon-14, date care, în general, cresc proporţional cu adâncimea de-a lungu1laminelo~9. Datele obţinute pe baza laminelor şi a datării cu carbon-14 se extind uneori la 10 000-13 000 de ani. Există însă probleme în ce priveşte corelare a dintre lamine şi datarea cu carbon-14, printre care: (1) laminele sunt considerate în general mai sigure decât datarea cu carbon-14, fiind folosite pentru a corecta datele obţinute prin această metodă - cele două sisteme nu dau aceleaşi rezultate; (2) dificultăţi serioase apar şi la numărarea laminelor, deoarece unele secţiuni se presupune că lipsesc ori se descoperă că sunt nedefinite, iar unele lamine sunt atât de fine, încât sunt dificil de identificat; aşa se face că diferiţi cercetători raportează cifre diferite; (3) se admite o oarecare selecţie a datelor obţinute prin datarea cu carbon-1460 • Până nu avem exemple mai multe şi mai bune, se impune precauţie.

PĂDURI FOSILE SUCCESIVE Se ridică uneori probleme legate de timpul necesar pentru a se dezvolta fosile" succesive. Mai multe astfel de păduri au fost găsite îngropate, mulţi dintre copaci fiind în poziţie verticală. Uneori, câteva păduri se "păduri

262

\ ) R I ( ; I '\ I . \ ;(1 I

1.\.

1\ i l

I !I

găsesc

în straturi succesive. S-ar părea că, în Parcul Naţional Yellowstone, a fost nevoie de zeci de mii de ani pentru ca aceste păduri fosile succesive să crească şi să fie îngropate. Însă unele date indică faptul că îngroparea întregului şir de păduri succesive a rezultat în urma unei activităţi vulcanice rapide 61 şi un număr de caracteristici sedimentare ale depunerilor de la Yellowstone sugerează că aceşti copaci fosili nu au fost într-un mediu de creştere normal62 . De asemenea, s-a raportat că mii de copaci au plutit vertical pe lacul Spirit după explozia vulcanică din 1980 a muntelui St. Helens din statul Washington (SUA)63. Aceste descoperiri pot sugera că îngroparea rapidă a unor copaci aflaţi în poziţie verticală este mai degrabă asociată cu apele şi activitatea vulcanică din timpul potopului descris în Geneza, şi nu cu creşterea lentă a unor păduri succesive.

ALTE PROBLEME LEGATE DE TIMP Unii se întreabă şi cât de rapid se pot pietrifica copacii, cât de rapid se poate forma cărbunele şi cât de rapid se poate inversa câmpul magnetic al Pământului. Copacii se pot pietrifica în câţiva aniM. În împrejurările potrivite, în special la temperaturi înalte, cărbunele se poate forma într-un interval de câteva ore până la câţiva ani 65 , iar schimbări magnetice majore se pot produce în decurs de câteva luni sau zile; un cercetător sugerează că se poate realiza o inversare completă într-o singură zi 66 • Pe baza cunoş­ tinţelor din prezent, aceste probleme legate de timp nu par să constituie provocări semnificative pentru un model al creaţiei recente.

SISTEMUL DE DATARE CU CARBON-14 Rata lentă de dezintegrare a unor elemente radioactive instabile a devenit baza unor metode de datare. S-au publicat câteva sute de mii de determinări ale vechimii pe baza acestor metode 67 • Deşi multe date vin în conflict cu interpretările geologice standard68 , multe dintre ele concordă şi merită să fie analizate. Vom examina foarte pe scurt două sisteme folosite în mod obişnuit. În această secţiune, vom examina datare a cu carbon-14; datarea cu potasiu-argon va fi discutată în următoarea secţiune. Cum pot atomii de carbon-14 (14C) să indice cât de vechi este un os? Principiul de bază este destul de simplu. Carbonul-14 este o substanţă instabilă din oase şi din alte materii vii care se schimbă lent în azot-14. Pe măsură ce osul îmbătrâneşte, cantitatea de 14C rămasă scade. Astfel, cu cât este mai

l

IITI
puţin

l.t

1"«)I\L1,\IF 1 H;,\I!

1>111\11'

14C în os, cu atât acesta este mai vechi. Datarea cu carbon-14, numită datare cu radiocarbon (carbon radioactiv) este utilă în special pentru rămă­ şiţele de organisme, cum ar fi lemnul, carapacele etc., care au o mostră reprezentativă de carbon. Metoda poate fi folosită şi pentru depunerile de calcar şi chiar pentru apă impură, atunci când se acceptă nişte premise speciale. Plantele îşi obţin carbonul în principal din dioxidul de carbon atmosferic, care are o proporţie mică de 14C. Când animalele mănâncă plante, ele încorporează această proporţie de 14C în organismul lor. Acest 14C este radioactiv şi se dezintegrează cu o rată medie de 13,6 atomi pe minut pentru fiecare gram de carbon total. O persoană medie are în jur de 170 000 de atomi de 14C care se dezintegrează în organism în fiecare minut. Proporţia de 14C rămâne constantă pe tot parcursul vieţii, deoarece noi înlocuim constant carbonul prin hrana pe care o consumăm. Când un organism moare, carbonul nu se mai înlocuieşte şi proporţia de 14C începe să scadă. În circa 5 730 de ani, jumătate din atomii de 14C se vor fi dezintegrat, în alţi 5 730 de ani, jumătate din cantitatea rămasă de atomi de 14C se va fi dezintegrat, lăsând doar un sfert din cantitatea iniţială. Prin urmare, cu cât este mai puţin 14C, cu atât organismul este mai vechi. Din cauza constrângerilor privind măsurarea rarilor atomi de 14C şi din cauza problemelor de contaminare destul de severe la niveluri joase de 14C în mostrele mai vechi, metoda nu mai este aproape deloc utilă dincolo de 40 000-50 000 de ani 69 • Deşi datarea cu 14C pare destul de simplă şi, când se face până la câteva mii de ani în urmă, adesea dă rezultatele aşteptate, există de fapt multe complicaţii. De exemplu, unii muşchi acvatici care trăiesc acum în Islanda au o vechime de circa 6 000-8 000 de ani în urma datării prin metoda 14C70. Unii melci vii din Nevada (SUA) au vârste aparente de 27 000 de anFl şi majoritatea specimenelor marine vii din oceanele lumii au cel puţin câteva sute de ani 72 • Astfel de exemple ilustrează ceea ce uneori este numit "efectul de rezervor", care este probabil cea mai serioasă problemă cu care se confruntă datare a cu 14C. Motivul pentru care unele exemple vii au o vârstă 14C nerezonabilă este acela că mediul lor de viaţă conţine cantităţi de 14C mai mici decât cele normale, astfel încât "datează" ca vechi chiar dinainte să moară. Alte anomalii se datorează probabil altor factori, cum ar fi schimbul de atomi dintre 14C şi alte forme de carbon. De exemplu, muşchiul scalpului unui bou moscat din Alaska a dat o vârstă 14C de 24 140 ani, în timp ce părul lui avea o vârstă 14C de 17210 ani 73 • Scoicile marine din Hawaii înregistrează vârste mai mici dacă sunt păstrate în cenuşă vulcanică, şi nu în calcar74 . Pentru a stabili o dată 14C, trebuie să cunoaştem ce proporţie de 14C exista la data încorporării în organismul care este testat. Putem fi siguri că proporşi

264

URI( ;1'\:1\"111 .\.I~lliii

ţia aceasta, în special cea din atmosfera care furnizează carbon organismului, a fost suficient de constantă în trecut, pentru a justifica încrederea în această metodă? Toţi sunt de acord că există dovezi semnificative de schimbare. Creaţioniştii sugerează că schimbările au fost majore, în timp ce necreaţi­ onistii , încearcă să corecteze metoda luând în calcul discrepante , mai mici. Datarea cu 14C se confruntă şi cu alte probleme mai mici. SoIurile sunt cunoscute pentru faptul că sunt dificil de datat'5, din cauza migrării substanţelor organice în sus şi în jos. Organismele selectează de preferinţă 12C în locul lui 14C (fracţionare). Problema poate fi corectată cu uşurinţă prin nişte calcule destul de simple. Exploziile nucleare cresc concentraţia de 14C, în timp ce Revoluţia Industrială a diluat 14C prin adăugarea în atmosferă de carbon neradioactiv din combustibilii fosili. Şi aceste efecte pot fi corectate cu uşurinţă, dar astfel de exemple ilustrează cât de uşor pot fi afectate datele de schimbările din mediul înconjurător. Din cauza câtorva posibile incertitudini, "nu este surprinzător că unii arheologi îşi ridică mâinile în semn de disperare"76 în faţa metodei. Deşi datare a cu 14C are multe probleme, ea supravieţuieşte pentru că nu există nicio metodă mai simplă care să pară mai sigură pentru datarea în intervalul ultimilor 50 000 de ani. Totuşi dificultatea datării în cadrul acestei perioade este ilustrată de datare a a 11 schelete umane timpurii din America de Nord. Primele date publicate, bazate pe mai multe metode de datare, dădeau o medie de 28 000 de ani. Reinvestigarea a produs date revizuite care erau, în medie, mai mici de 4 000 de ani, dar şi datele revizuite au fost puse sub semnul întrebării 77 • Există unele discrepanţe între datele provenite din măsurătorile cu 14C şi alte sisteme de măsurare a timpului. Willard F. Libby, care a primit Premiul Nobel pentru dezvoltarea sistemului de datare cu 14C, remarca acum câţiva ani diferenţa dintre vârsta copacilor pe baza inelelor de creş­ tere anuală şi vârsta obţinută cu 14C. Pentru a o corecta, el a sugerat că, adesea, copacii produc mai mult de un inel de creştere pe an 78 • Ideea nu a avut câştig de cauză şi, în prezent, se acceptă în general că datarea cu 14C este greşită şi că inelele copacilor constituie un sistem mai precis de măsurare a timpului. Au fost publicate liste, care indică modul în care trebuie convertite datele 14C în ceea ce se consideră timp real bazat în principal pe inelele copacilor79 • Discrepanţa este de obicei mai mică de 10%. Îndeosebi în ultimii 3 000 de ani, diferenţa este mică, deşi inele ale copacilor din jurul anului 600 d.Hr. sunt cu 150 de ani mai vechi atunci când sunt datate cu 14C, iar cele din jurul anului 2000 î.Hr. sunt cu 300 de ani mai tinere. Nu avem astăzi copaci vii datând tocmai din anul 3000 î.Hr. 80 şi, dincolo de această dată, intriga se amplifică considerabil.

265

l'\!'!'!U!,I'l.!-'+

!'U\)!l/\\1\-, [,/(,\-11

!11

Q\ll'

Mostre de lemn subfosil datate, prin corelarea inelelor de creştere, în jurul anului 9000 î.Hr. sunt interpretate ca având cu până la 1 200 de ani mai puţin prin datarea cu 14C, însă stabilirea vârstei unei mostre de lemn cu o astfel de vechime prin corelarea inelelor de creştere este problematică. Aceasta se face de obicei prin încercarea de corelare corectă a seriilor de tipare de inele de creştere marcate de neregularităţi produse de factori de mediu schimbători, cum ar fi cantitatea de apă de ploaie. Dacă tiparele a două bucăţi de lemn corespund, atunci se presupune că acele inele au crescut în acelaşi timp. Corelarea inelelor de creştere este adesea un proces dificil şi subiectiv. Uneori, inelele de creştere nu prezintă suficientă variaţie pentru a fi utile sau două serii de inele pot prezenta corespondenţe la fel de convingătoare în mai multe locuri, dintre care doar una poate fi cea corectă. O mostră de brad Douglas prezenta corespondenţe în 113 locuri, grupate în 10 regiuni diferite, atunci când a fost comparată într-un simplu test statistic cu cronologia etalon a inelelor de creştere 81 . Sunt în curs de elaborare metode statistice de corectare a acestei probleme, dar cronologiile inelelor de creştere pentru Pinus aristata şi stejarul european, care constituie baza corecţiilor datării cu 14C, au fost caracterizate de unii statisticieni ca "suspecte" şi conţinând "corelări contrafăcute"82. Mai există şi problema inelelor lipsă 83 . C. W. Ferguson de la laboratorul de studiere a inelelor de creştere din cadrul Universităţii Arizona a dezvoltat cronologia pe bază de inele de creştere pentru datare a cu 14C folosind arborii de Pinus aristata din White Mountains, California. El a folosit copaci uscaţi găsiţi în zonă pentru a extinde cronologia dincolo de cea a inelelor de creştere ale copacilor vii, folosind în acest sens procedeul corelării inelelor. Uneori însă, 10% din inele păreau să lipsească 84 . Mai mult, el sublinia: "Adesea, mă văd incapabil să datez specimene cu una sau două mii de inele în baza unei cronologii etalon de 7 500 de ani, chiar şi cu amplasarea aproximativ corectă pe care o oferă datare a cu radiocarbon." Faptul că Ferguson nu a publicat niciodată datele neprelucrate ale cronologiei lui a aruncat o umbră de neîncredere în ce priveşte validitatea ei. Şi în Europa s-a dovedit dificilă folosirea specimenelor de stejari şi pini antici pentru a extinde cronologia până dincolo de anul 9000 î.Hr. Chiar dacă s-au studiat până acum peste 5 000 de specimene şi datarea cu 14C este şi ea folosită pentru a ajuta la corelare 85 , rezultatele nu sunt certe 86 . În cel mai bun caz, specimenele individuale acoperă de obicei doar câteva secole, în extinderea măsurătorilor înapoi până la anul 9000 î.Hr. fiind implicate multe corelări, care sunt adesea dificil de realizat. Corelarea cronologiei stejarului cu cea a pinului este caracterizată ca "temporară"87.

()RI(;I".:I· ,\,-(11' .'\.I\()III

Mai mult, există un element de raţionament circular atunci când se foloseşte mai întâi 14C pentru datare a specimenelor, apoi, după corelare, se foloseşte această corelare ca bază pentru o calibrare fină a meProcedura tinde să pună la îndoială argumentul că inelele todei cu de creştere coroborează datare a cu 14C. Am avea mai multă încredere în corecţiile propuse dacă corelările inelelor de creştere ar fi făcute complet independent. Corecţiile propuse pentru datare a cu 14 C reflectă un tipar general în care datele obţinute prin această metodă sunt mai puţin vechi (cantitate mai mare de 14C) în comparaţie cu cele obţinute din corelarea inelelor copacilor, în special la specimenele mai vechi. Variaţiile privind tendinţa generală sunt de aşa manieră 88 , încât, în anumite cazuri, există trei sau mai multe date calibrate pentru o singură dată 14C89. Au existat tentative de a extinde corecţia datării cu 14C la 30 000 de ani, folosind sistemul de datare toriu-230/uraniu-234 pe corali 90 . Diferenţele de 1 000 de ani (în ambele direcţii) obţinute de alţi cercetători 91 fac ca astfel de încercări de calibrare să fie într-o oarecare măsură neconvingătoare. Sistemul acceptat în prezent pentru corectarea datelor rezultate în urma datării cu 14C pare să fie o structură fragilă. Unele date 14C sunt evident selectate. O serie de date 14C obţinute pentru straturi de sol organic aflate la adâncimi care creşteau progresiv, în sedimentele din Insula de Sud, Noua Zeelandă, au dat secvenţa: 9 900, 12 000, 27 200, 17 300, 15 650 ani 14C92. Determinările evident aberante, 17 300 şi 15 650, găsite sub data de 27 200, au fost îndepărtate dintr-un articol ulterior93 . Acest fel de "purificare" se face pe faţă şi cu toată onestitatea, deoarece cercetătorii au încredere în premisele sistemului de datare. Totuşi, în cazul de mai sus, trebuie să ne întrebăm dacă unii din factorii consideraţi responsabili pentru anomaliile din părţile inferioare ale secvenţei nu ar putea fi, de asemenea, o cauză de îngrijorare privind acceptarea celorlalte date. Raportul biblic al începuturilor dă de înţeles că viaţa îşi are originea în urmă cu câteva mii de ani. Datarea cu carbon-14 a produs multe date dincolo de acest punct. Unele dintre acestea sunt în secvenţe ordonate, cum s-a menţi­ onat mai sus în cazullaminelor. E posibil să existe explicaţii alternative pentru astfel de secvenţe de datare. Potopul global descris în Geneza ar provoca fără îndoială o schimbare majoră în ciclul carbonului de pe planeta noastră. Se presupune în general că, în atmosfera şi în plantele de dinainte de potop, exista o concentraţie mai scăzută de 14C. O astfel de presupunere este în concordanţă cu proporţia extrem de scăzută de 14C din cărbune şi din petrol. Se consideră94 că, după acea catastrofă, s-au produs ajustări treptate, care sunt responsa-

14c.

bile pentru o creştere graduală a 14C. Această creştere graduală timp de circa 1 000-2000 de ani după potop ar fi putut să ducă la datele mai vechi şi la secvenţele găsite în lamine şi în alte depuneri. Factorii propuşi de creaţionişti pentru schimbările concentraţiei de 14C includ unele dintre explicaţiile folosite şi de necreaţionişti pentru anomaliile carbonului-14. Ar trebui să menţi­ onăm95 în mod special: (1) un rezervor mai mare de carbon care a diluat 14C înainte de potop, (2) un câmp magnetic mai puternic înainte de potop, ce devia radiaţiile cosmice producătoare de 14C, (3) o rată de amestecare a 14C în oceane după potop care ar afecta şi concentraţia atmosferică şi pe cea oceanică de 14C şi (4) schimbarea intensităţii radiaţiilor cosmice care produc 14C. Atât creaţioniştii, cât şi cei care cred că viaţa s-a dezvoltat pe parcursul unor lungi ere de timp presupun existenţa unor condiţii diferite în trecut pentru a explica şi a ajusta datele brute furnizate de metoda datării cu 14C. Diferenţa ţine de tipul de schimbări avute în vedere şi în special de ritmul acestor schimbări. Din cauza potopului descris în Geneza, creaţioniştii propun schimbări atât majore, cât şi rapide ale concentraţiei de 14C.

SISTEMUL DE DATARE CU POTASIU-ARGON Datarea cu 14C se foloseşte în principal pentru a data rămăşiţele organismelor vii. Pentru datare a rocilor Pământului, se folosesc şi alte sisteme, dintre care cel mai important este sistemul potasiu-argon (K-Ar). Acesta a fost deosebit de important pentru stabilirea scării generale a timpului geologic acceptate în prezent. Este util să reţinem că vârsta rocilor şi cea a organismelor fosile găsite în ele pot fi foarte diferite. Dacă o persoană este îngropată într-o peşteră, rămăşiţele acesteia vor fi, desigur, mai tinere - mult mai tinere - decât rodle care formează peştera. În mod similar, nu este obligatoriu ca vârsta rocilor să reprezinte în vreun fel vârsta fosilelor descoperite în ele, decât dacă se poate demonstra că ambele s-au format aproximativ în acelaşi timp, aşa cum se poate întâmpla în timpul exploziei unui vulcan. Ca şi în cazul datării cu 14C, principiul de bază al datării cu K-Ar este simplu96 • O parte din elementul potasiu-40 (4OK) se schimbă extrem de lent în gazul argon-40 (4OAr). Prin compararea cantităţii de 40K cu cea de 40Ar dintr-o rocă, putem calcula cât de veche este. Cu cât este mai mult 40Ar, cu atât este mai veche 97 • Acest sistem funcţionează pentru date mult mai vechi în comparaţie cu cel bazat pe 14C.]umătate din atomii de 40K se vor descompune în circa 1,28 miliarde de ani. Numai câteva minerale, unele roci magmatice fin granulate şi câteva sedimente pot fi datate cu uşurinţă prin această metodă. 2611

Tehnica de datare cu K-Ar are un număr de probleme. Deoarece argonul este un gaz nobil, care rămâne liber din punct de vedere chimic, el poate intra şi ieşi cu uşurinţă dintr-un sistem a cărui vârstă încercăm s-o stabilim. Deosebit de problematic este excesul de argon descoperit în roci îngropate la mari adâncimi. Roca topită din interiorul Pământului poate transporta acest exces de argon, du când la date anormal de vechi. De exemplu, o curgere de lavă din Hawaii, datată istoric în anul 1801 d.Hr., are 1,1 milioane de ani vechime prin metoda K-Ar98. Similar, curgerile de lavă de la vulcanul Rangitoto, din Noua Zeelandă, conţin lemn care înregistrează date 14C de mai puţin de 1 000 de ani, în timp ce lava înregistrează date K-Ar de câteva sute de mii de ani 99 . Datele obţinute din analiza diamantelor printr-o metodă "izocronă" mai sofisticată duc la o vârstă de 6 miliarde de ani lOo , ceea ce înseamnă cu 1,4 miliarde de ani mai mare decât vârsta general acceptată a Pământului. Aceste anomalii şi multe altele sunt atribuite argonului în exces. Deoarece argonul poate să fie şi degajat cu uşurinţă, datele K-Ar pot fi anormal de recente. Gunter F aure, un specialist în acest domeniu, enumeră 7 factori care pot provoca degajarea argonului 101 . Se crede că, în mod frecvent, temperaturile înalte şi srarâmarea rocilor din cauza presiunii, aşa cum se întâmplă în procesele de formare a munţilor, sunt factori care contribuie la acest lucru. Când, uneori, se foloseşte metoda K-Ar pentru datarea episoadelor formării munţilor, ar trebui să putem fi suficient de siguri că tot argonul anterior a fost degajat. Pierderea sau acumularea de potasiu din sistemul de datare este, de asemenea, considerată o posibilă cauză a datelor anormale. În ciuda potenţialului de a da erori, multe secvenţe de date publicate par să concorde cu erele geologice general acceptate. Deşi datele care nu concordă nu sunt puţine, creaţioniştii trebuie să ia în considerare numeroasele date care concordă 102 . În literatura ştiinţifică se recunoaşte faptul că datele se selectează. Un om de ştiinţă sublinia: "În interpretarea convenţională a datelor privind vârsta K- Ar, este o practică obişnuită să înlăturăm vârstele care sunt considerabil prea mari sau prea scăzute în comparaţie cu restul grupului sau cu alte date disponibile, cum ar fi scara timpului geologic."lo3 El sugerează folosirea mult mai complexei determinări izocrone pentru a ameliora discrepanţele. Pledând pentru o analiză a diverselor minerale individuale pentru a avea informaţii mai precise, un alt om de ştiinţă afirma: "În general, se presupune că datele din «intervalul corect» sunt corecte şi, prin urmare, se publică, însă cele care sunt în dezacord cu alte date rareori sunt publicate, iar discrepanţele nu sunt pe deplin explicate."104 În ciuda acestui nor de incertitudine privind această metodă, mi se pare totuşi că creaţioniştii ar trebui să trateze problema datelor care concordă cu scara standard a timpului

geologic. Necreaţioniştii propun cu uşurinţă explicaţii pentru datele care nu se potrivesc cu modelul lor, iar creaţioniştii au dreptul la acelaşi privilegiu. Mai jos sunt enumerate o serie de sugestii provizorii, bazate pe descoperiri ştiinţifice, pentru reconcilierea secvenţelor de K-Ar cu o creaţie recentă. 1. Presiunea apei de deasupra poate împiedica degajarea argonului în exces din rocile profunde. Rocile din adâncul oceanului pot conţine concentraţii ridicate de gaze datorită presiunii hidrostatice a apei de deasupra. Uneori, aceste gaze fac ca rocile să explodeze atunci când sunt aduse la suprafaţă. De exemplu, nişte "roci pocnitoare" aduse la suprafaţă de la o adâncime de 2 490 m au continuat să explodeze trei zile la rând. Unele fragmente au fost aruncate în sus până la o înălţime de 1 m!05. Un efect similar al presiunii a fost sugerat şi pentru lava care curge în ocean de pe coasta Hawaiiului. Mostrele, despre care se consideră că au doar câteva mii de ani vechime, conţin argon în exces şi prezintă o tendinţă generală de a da vârste K-Ar tot mai mari pe măsură ce creşte adâncimea. Unele mostre ale acestor curgeri recente datează de acum 19,5 milioane de ani, la o adâncime de 5 000 m!06. Aparenta creştere a vârstei proporţional cu adâncimea a fost atribuită efectului de sporire a presiunii hidrostatice a apei de deasupra. Ne putem întreba dacă presiunea hidrostatică provocată de apele potopului ar putea avea ca rezultat secvenţe de date care să crească proporţional cu adâncimea. 2. Argonul în exces ar putea proveni din mantaua profundă a Pămân­ tului. Unele minerale din părţile inferioare ale coloanei geologice conţin cantităţi suplimentare de heliu şi de argon!07. O mostră avea o cantitate de argon de peste 1 000 de ori mai mare decât cea care ar fi fost produsă în cei 2,75 miliarde de ani din potasiul pe care îl conţinea. Este interesant că excesul de heliu şi de argon a fost cel mai mare în cazul mostrelor luate din părţile inferioare ale coloanei geologice, fiind atribuit transferului acestor gaze din mantaua profundă a Pământului. Ar putea să funcţioneze un proces de transfer în timpul unui potop global şi să contribuie la o succesiune a datelor de la vechi la recente, pe măsură ce se trece de la rocile mai profunde la cele de mică adâncime? 3. Unele caracteristici ale activităţii vulcanice ar putea produce succesiuni de date. Uneori, temperatura lavei extrudate creşte pe măsură ce vulcanul continuă să erupă 108 • Se ştie că temperaturile înalte favorizează degajarea de argon în exces din lava topită 109 • Ambii factori, operând împreună, ar putea produce o secvenţă ascendentă de date K-Ar descrescătoare ale depunerilor vulcanice, cel puţin la nivel local. Lava care formează straturile inferioare, fiind expulzată prima şi fiind mai rece, va reţine mai mult argon în exces şi va da o vârstă mai mare. 2711

Mai există alte câteva sisteme de datare care se bazează pe ratele de descompunere radioactivă, fiecare cu specificul ei. Atunci când sisteme diferite dau vârste similare pentru o mostră, unii pot considera acest lucru drept o dovadă împotriva unei creaţii recente. Un exemplu excepţional este Asuka, un meteorit descoperit în Antarctica, care se presupune că provine de pe Lună. Cinci sisteme de datare diferite aplicate acestui meteorit au dat vârste care au variat foarte puţin, între 3,798 şi 3,94 miliarde de anillO. Deşi o astfel de congruenţă este neobişnuită, ea pare să valideze unele dintre principiile de bază ale datării radiometrice, cum ar fi constanţa ratelor de descompunere. Nu ar trebui totuşi să ignorăm mulţi alţi factori modificatori, cum s-a sugerat mai sus pentru metoda K-Ar. În cazul mostrelor de provenienţă evident terestră, dintre care unele sunt asociate cu fosilele, întâlnim adesea atât congruenţă, cât şi disparitate între metode. Vârstele radiometrice mai mari, care sunt de ordinul milioanelor de ani, sunt explicate de unii creaţionişti ca dovezi că materia din care este Tacut Pământul (nu viaţa de pe el) şi Luna, inclusiv Asuka, e posibil să fi existat cu mult înainte de săptămâna creaţiei ll1 • Astfel de date vechi ar putea reprezenta doar roci vechi sau produse provenind din aceste roci vechi. Ne-am aş­ tepta ca evenimentele potopului să recicleze (redepună) o multitudine de roci vechi pentru a forma unele mai noi. Pentru creaţionistul care crede că materia anorganică de pe Pământ a fost creată abia recent, cea mai bună explicaţie ar putea fi să propună ideea că rata de descompunere radioactivă s-ar fi putut schimba, dar datele ştiinţifice care se referă la asemenea schimbări sunt minime şi sugerează doar modificări minore. În rezumat, metodele de datare radiometrică, aşa cum sunt ele ilustrate de 14C şi K-Ar, sunt complexe şi influenţate de o varietate de factori. Încrederea în aceste date pe care o găsim în literatura populară şi în manualele ştiinţifice de bază se risipeşte repede la o examinare a literaturii de cercetare 112 • Abundenţa datelor anormale sau/şi deosebit de vechi pune probleme pe care şi necreaţioniştii, şi creaţioniştii le rezolvă invocând diverşi factori modificatori. Creaţioniştii trebuie în mod deosebit să studieze mai mult aceşti factori modificatori.

CONCLUZII Am prezentat exemple a ceea ce eu consider a fi cele mai dificile probleme legate de timp cu care se confruntă modelul creaţiei 113. Două caracteristici predomină în aproape toate aceste exemple. În primul rând: datele sunt supuse la diferite interpretări şi corecţii. Încercarea de a reconstrui 271

C,'ll'lT(H.l:1.

14 -

I'I(()lll./\lF. IFl,Xl

r

I.H TI~IP

un trecut necunoscut este şi dificilă, şi subiectivă. În al doilea rând: atunci când potopul descris în Geneza este încorporat într-un model al Pămân­ tului, opţiune implicită în istoria sacră, apar o serie de posibilităţi care pot rezolva multe dintre problemele de timp sugerate pentru creaţie. Trebuie să reţinem că există şi probleme serioase cu care se confruntă datele geologice lungi 114 • Mai avem multe de învăţat despre metodele de datare. Ultimul capitol pe acest subiect nu a fost încă scris.

-

N OTE DE FINAL

Holmes, A, 1937, Ihe Age of the Earth, ed. rev., LondraiEdinburghINew York, Thomas Nelson & Sons, p. 11. 2 Vezi capitolul 19 pentru o discuţie a diverselor posibilităţi. 3 Vezi capitolele 4, 6 şi 11. 4 (a) Foster, D., 1985, Ihe Philosophical Scientists, New York, Dorset Press, p. 54-57; (b) Bird, W. R, 1987, 1988, 1989, Ihe Origin of Species Revisited' Ihe Iheories ofEvolution and ofAbrupt Appearance, voI. 1, New York, Philosophical Library, p. 78-83, 301-308. SPentru o discuţie a câtorva soluţii alternative, vezi Yang, S.-H., 1993",Radiocarbon dating and American evangelical Christians", Perspectives on Science and Christian Faith 45:229-240. 6Toulmin, S., Goodfield,J., 1965, Ihe DiscoveryofTime, New York, Harper & Row,p. 74, 75. 7 (a) Ibidem, p. 55; (b) Toulmin, S., 1989, "The historicization of natural science: its implications for theology", în Kiing, H., Tracy, D. (ed.), Paradigm Change in Iheology: A Symposium for the Future, Kăhl, M. (trad.), New York, The Crossroad Publishing Co., p.233-241 (titlul în original: Iheologie-Wohin? and Das Neue Paradigma von Iheologie). 8 Pentru o reprezentare grafică a acestei tendinţe, vezi Figura 1 în Engel, A E. J., 1969, "Time and the Earth",American Scientist 57(4):458-483. 9 Pentru o trecere în revistă a diferitelor estimări ale vârstei Pământului, vezi Tabelul 2.1 în Dalrymple, G. B., 1991, Ihe Age of the Earth, Stanford, California, Stanford University Press, p.14-17. 10 Pentru scara timpului geologic acceptată în prezent, vezi Harland, W. B., Armstrong, R. L., Cox, A V., Craig, L. E., Smith, A G., şi Smith, D. G., 1990,A Geologic Time Scale 1989, ed. rev., Cambridge/New York, Cambridge University Press. 11 De exemplu, Gribbin, J., 1992, "Astronomers double the age of the Universe", New Scientist 133(4 ianuarie):12. 12 (a) Freedman, W. L., Madore, B. F., Mould,J. R., Hill, R, Ferrarese, L., Kennicutt, R c., ]r., Saha, A, Stetson, P B., Graham,J. A., Ford, H., et al., 1994, "Distance to the Virgo cluster galaxy M100 from Hubble Space Telescope observations of Cepheids", Nature 371:757-762. Vezi totuşi şi: (b) Chaboyer, B., Demarque, P, Kernan, P ]., şi Krauss, L. M., 1996, ,,A lower limit on the age of the universe", Science 271:957-961. 13 Ladd, H. S., 1961, "Reefbuilding", Science 134:703-715. 14 (a) Flood, P G., 1984, A Geological Guide to the Nor/hem Great Barrier ReeJ, Australasian 1

Sedimentologists Group Field Guide Series No. 1. Sydney, Geological Society of Australia; (b) Stoddart, D. R., 1969,,,Ecology and morphologyofRecent coral reefs", Biologica! Reviews 44:433-498. 15 Ladd, H. S., şi Schlanger, S. O., 1960, "Drilling operations on Eniwetok Atoll: Bik.ini and nearby atolls, Marshall Islands", US Geological Survey Professional Paper 260Y:863-905. 16 Hayward, A., 1985, Creation and Evolution: 1he Facts and the Fal/acies, Londra, Triangle (SPCK), p. 85. 17 Acest lucru a fost remarcat de mai mulţi cercetători, printre care Hubbard, D. K., Miller, A. 1., şi Scaturo, D., 1990, "Production and cycling of calcium carbonate in a shelf-edge reef system (St. Croix, U.S. Virgin Islands): applications to the nature of reef systems in the fossil record",Journal ofSedimentary Petrology 60:335-360. 18 Pentru câteva rapoarte, vezi: (a) Anonim, 1994, "Coral bleaching threatens oceans, life", EOS, Transactions American Geophysical Union 75(13):145-147; (b) Charles, D., 1992, "Mystery ofFlorida's dying coral", New Scientist 133 (11 ianuarie):12; (c) Peters, E. c., şi McCarty, H. B., 1996, "Carbonate crisis?", Geotimes 41(4):20-23; (d) Zorpette, G., 1995, "More coral trouble", Scientific American 273(4):36-37. 19 (a) Clausen, C. D., şi Roth,A. A., 1975a",Estimation of coral growth-rates from laboratory 45C-incorporation rates", Marine Biology 33:85-91; (b) Clausen, C. D., şi Roth, A. A., 1975b, "Effect of temperature and temperature adaptation on calcification rate in the hermatypic coral Pocil/opora damicornis", Marine Biology 33:93-100; (c) Roth, A. A., 1974, "Factors affecting light as an agent for carbonate production by coral", Geological Society ofAmerica Abstracts with Programs 6(7):932; (d) Roth, A. A., Clausen, C. D., Yahiku, P. Y., Clausen, V. E., şi Cocs, W. W., 1982",Some effects oflight on coral growth", Pacific Science 36:65-81; (e) Smith, A. D., şi Roth, A. A., 1979, "Effect of carbon dioxide concentration on calcification in the red coralline alga Bossiel/a orbigniana", Marine Biology 52:217-225. 20 Shinn, E. A., 1976, "Coral reef recovery in Florida and the Persian Gulf", Environmental Geology 1:241-254. 21 Verstelle, J.Th., 1932, "The growth rate at various depths of coral reefs in the Dutch East Indian Archipelago", Treubia 14: 117 -126. 22 (a) Buddemeier, R. W., şi Kinzie, R. Au III, 1976, "Coral growth", Oceanographyand Marine Biology:AnAnnual Review 14:183-225; (b) Lewis,J. B.,Axelsen, F., Goodbody, 1., Page, C., şi Chislett, G., 1968, Comparative Growth Rates ofsome ReefCorals in the Caribbean, Marine Science Manuscript Report 10, Montreal, Marine Sciences Centre, McGill University. 23 Wells,J. W., 1963",Coral growth and geochronometry", Nature 197:948-950. 24 (a) Clausen, C. D., 1974, ,,An evaluation of the use of growth lines in geochronometry, geophysics, and paleoecology", Origins 1:58-66; (b) Crabtree, D. M., Clausen, C. D., şi Roth, A. A., 1980, "Consistency in growth line counts in bivalve specimens", Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology 29:323-340; (c) Lienard, J. - L., 1986, Factors Affecting Epithecal Growth Lines in Four Coral Species, with Paleontological Implications (Ph.D. dissertation), Department of Biology, Loma Linda, California, Loma Linda University. 25 Lienard (nota 24c). 26 Percival, 1. G., 1985, 7he Geological Heritage ofNew South Wales, voI. 1, Sydney, New South Wales National Parks and Wildlife Service,p.16, 17. 27 Conaghan, P. J., Mountjoy, E. W., Edgecombe, D. R., Talent, J. A., şi Owen, D. E., 1976, "Nubrigyn algal reefs (Devonian), eastern Australia: allochthonous blocks and megabreccias", Geological Society ofAmerica Bul/etin 87:515-530. 28 Heckel, P. H., 1974, "Carbonate buildups in the geologic record: a review", în Laporte, 273

l',\I'IT()Ll'1

1-4

I'IWI~U'\II'. L1t:.\IT. I l l . l l \ l l '

L. E (ed.), Reefs in Time and Space, Society of Economic Paleontologists and Mineralogists Special Publication 18:90-154. 29 Mountjoy, E. W., Cook, H. E., Pray, L. c., şi McDaniel, P. N., 1972, ,,Allochthonous carbonate debris flows-worldwide indicators of reef complexes, banks or shelf margins", în McLaren, D.]., şi Middleton, G. V. (ed.), Stratigraphy and Sedimentology, Section 6, International Geological Congress, 24th Session, Montreal, International Geological Congress, p. 172-189. 30 Stanton, R.]., Jr., şi Fliigel, E., 1988, "The Steinplatte, a classic upper Triassic reef-that is actuallya platform-edge sandpile", Geological Society ofAmericaAbstractswith Programs 20(7):A201. 31 Blatt, H., Middleton, G., Murray, R, 1980, Origin ofSedimentary Rock, ed. a 2-a, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, p. 447. 32 (a) Hubbard, Miller şi Scaturo (nota 17). Pentru discuţii suplimentare, vezi: (b) Wood, R, Dickson, ]. A. D., şi Kirkland-George, B., 1994, "Turning the Capitan Reef upside down: a new appraisal of the ecology of the Permian Capitan Reef, Guadalupe Mountains, Texas and New Mexico", Palaios 9:422-427; (c) Wood, R, Dickson,]. A D., şi Kirkland, B. L., 1996, "New observations on the ecology of the Permian Capitan Reef, Texas and New Mexico", Paleontology 39:733-762. 33 Hodges, L. T., şi Roth, A A, 1986, "Orientation of corals and stromatoporoids in some Pleistocene, Devonian, and Silurian reeffacies",journalofPaleontology 60:1147-1158. 34 (a) Giles, K. A, 1995, ,,Allochthonous model for the generation of Lower Mississippian Waulsortian mounds and implications for prediction of facies geometry and distribution", Annual Meeting Abstracts, Houston, Texas, American Association ofPetroleum Geologists and Society of Economic Paleontologists and Mineralogists 4:33A; (b) Janoschek, W. R, şi Matura, A, 1980, "Outline of the geology of Austria", Abhandlungen der Geologischen Bundesanstalt 34:40-46. Vezi şi porţiuni din ghidurile de excursie în acelaşi volum, la p. 142-144, 200-208; (c) Lein, R., 1987, "On the evolution of the Austroalpine realm", în Fliigel, H. W., şi Faupl, P. (ed.), Geodynamics ofthe EasternAlps, Vienna, Franz Deuticke, p. 85-102; (d) Polan, K. P., 1982,

1he a//ochthonous origin of ..bioherms" in the early Devonian Stewart Bay Formation of Bathunt Island, Arctic Canada (MSc thesis), Department of Geological Sciences, Montreal, McGill

University; (e) Tollmann, A, 1987, "Geodynamic concepts of the evolution of the Eastern Alps", în Fliigel şi Faupl (nota 34c), p. 361-378. Pentru o privire de ansamblu asupra problemei, vezi: (f) Hodges, L. T., 1987",Fossil binding in modern and ancient reefs", Origins 14:84-91; (g) Roth, A. A., 1995, "Fossil reefs and time", Origins 22:86-104. 35 (a) Andrews, R C., 1932, "The new conquest of Central Asia: a narrative of the explorations of the Central Asiatic expeditions in Mongolia and China, 1921-1930", în Reeds, C. A (ed.), Natural History of Central Asia, voI. 1, New York, The American Museum of Natural History, p. 208-211; (b) Carpenter, K., Hirsch, K. E, şi Horner,]. R. (ed.), 1994, Dinosaur Eggs and Babies, CambridgelNew YorkIMelbourne, Cambridge University Press; (c) Cousin, R, Breton, G., Fournier, R, şi Watte,].-P., 1989, "Dinosaur egg-laying and nesting: the case of an Upper Maastrichtian site at Rennes-le-Chateau (Aude, France)", Historical Biology 2:157 -167; (d) Mateer, N.]., 1989",Upper Cretaceous reptilian eggs from the Zhejiang Province, China", în Gillette, D. D., şi Lockley, M. G. (ed.), Dinosaur Track and Traces, Cambridge/ New YorkIMelbourne, Cambridge University Press, p. 115-118; (e) Mohabey, D. M., 1984, "The study of dinosaurian eggs from infratrappean limestone in Kheda District, Gujarat", Journal 0/ the Geological Society 0/ India 25(6):329-335; (f) Sanz, J. L., Moratalla, ]. J., Diaz-Molina, M., L6pez-Martinez, N., Kălin, O., şi Vianey-Liaud, M., 1995",Dinosaur nests at the sea shore", Nature 376:731-732; (g) Srivastava, S., Mohabey, D. M., Sahni, A, şi Pant, 274

l )1~1C;1:\1 - ,\RIII.

.\. l~(n II

S. c., 1986,,,Upper Cretaceous dinosaur egg clutches from Kheda District (Gujarat, India): their distribution, shell ultrastmcture and palaeoecology", Palaeontographica Abstracts A 193:219-233. 36 (a) Homer,]. R, 1982",Evidence of colonial nesting and «site fidelity" among omithischian dinosaurs", Nature 297:675-676; (b) Homer,]. R, 1984, "The nesting behavior of dinosaurs", Scientific American 250(4): 130-137; (c) Homer,]. R., şi Gorman,]., 1988, Digging Dinosaurs, New York, Workman Publishing; (d) Homer,]. R, şi Makela, R., 1979, "Nest of juveniles provides evidence of family stmcture among dinosaurs", Nature 282:296-298. 37 Mehlert, A. W., 1986, "Diluviology and uniformitarian geology-a review", Creation Research Society Quarterly 23: 104-109. 38 (a) Carpenter, K., Hirsch, K. F., şi Homer,]. R., 1994, "Introduction", în Carpenter, Hirsch şi Homer, p. 1-11 (nota 35b). Pentm discuţii suplimentare ale diferitelor opinii, cititoml ar trebui să consulte: (b) Oard, M.]., 1997",The extinction of the dinosaurs", Creation Ex Nihilo Technical Journa/11: 13 7-154, şi referinţele incluse acolo. 39 Homer 1984 (nota 36b). 40 Norell, M. A., Clark,]. M., Chiappe, L. M., şi Dashzeveg, D., 1995, ,,A nesting dinosaur", Nature 378:774-776.

41 Paul, G. S., 1994, "Dinosaur reproduction in the fast Iane: implications for size, success, and extinction", în Carpenter, Hirsch şi Homer, p. 244-255 (nota 35b). 42 (a) ~alls, C. P., Shine, R., Donnellan, S., şi Hutchinson, M., 1995, "The evolution of viviparity within the Australian scincid lizard Lerista bougainvillii",Journal of2oology (Londra) 237:13-26; (b) Stebbins, R. C., 1954, Amphibians and Reptiles of Western North America, New Yorkfforonto/Londra, McGraw-Hill Book Co., p. 299-301. 43 Hirsch, K. F., Stadtman, K. L., Miller, W. E., şi Madsen,]. H., Jr., 1989, "Upper Jurassic dinosaur egg from Utah", Science 243:1711-1713. 44 (a) Erben, H. K., Hoefs,]., şi Wedepohl, K. H., 1979, "Paleobiological and isotopic studies of eggshells from a declining dinosaur species", Paleobiology 5(4):380-414; (b) Hirsch, K. F., 1994, "Upper Jurassic eggshells from the westem interior of North America", în Carpenter, Hirsch şi Homer, p. 137-150 (nota 35b); (c) Zhao, Z.-K., 1994, "Dinosaur eggs in China: on the stmcture and evolution of eggshells", în Carpenter, Hirsch şi Homer, p.184-203 (nota 35b). 45 Pentm o discuţie, vezi Carpenter, Hirsch şi Homer, p. 1-11 (nota 35b). 46 Carpenter, K., Alf, K., 1994, "Global distribution of dinosaur eggs, nests, and babies", în Carpenter, Hirsch şi Homer, p. 15-30 (nota 35b). 47 (a) Kolesnikov, C. M., şi Sochava, A. v., 1972, "A paleobiochemical study of Cretaceous dinosaur eggshell from the Gobi", Paleontological Journal 6:235-245 (titlul în original: "Paleobiokhimicheskoye issledovaniye skorlupy yaits melovykh dinozavrov Gobi"); (b) Vianey-Liaud, M., Mallan, P., Buscail, O., şi Montgelard, C., 1994, "Review of French dinosaur eggshells: morphology, stmcture, mineral, and organic composition", în Carpenter, Hirsch şi Homer, p. 151-183 (nota 35b); (c) Wyckoff, R W. G., 1972, 7he Biochemistry ofAnimal Fossils, Bristol, Scientechnica, p. 53. 48Carpenter, Hirsch şi Homer, p. 1-11 (nota 35b). 49 (a) Howard,]. D., şi Elders, C. A., 1970, "Burrowing pattems of haustoriid amphipods from Sapelo Island, Georgia", în Crimes, T. P., şi Harper,]. C. (ed.), Trace Fossils, Geological Joumal Special Issue No. 3. Liverpool, Seel House Press, p. 243-262; (b) Kranz, P. M., 1974, "The anastrophic burial of bivalves and its paleoecological significance", Journal of Geology 82:237-265; (c) Stanley, S. M., 1970, "Relation of shell form to life habits of the Bivalvia (Mollusca)", Geological Society ofAmerica Memoir 125. 27~

lAI'ITDU'1.

1-1 -

I'kl)[\1 F~IF IX(;,\ 1 E Il!- 11'-11'

50 Clifton, H. E., şi Hunter, R. E., 1973, "Bioturbational rates and effects in carbonate sand, St.]ohn, U.S. Virgin Islands", 1he]ournal of Geology 81:253-268. 51 Lambert, A., şi Hsii, K. ]., 1979, "Non-annual cyeles of varve-like sedimentation in Walensee, Switzerland", Sedimentology 26:453-461. 52 Buchheim, H. P., 1994, "Paleoenvironments, lithofacies and varves of the Fossil Butte Member of the Eocene Green River Formation, Southwestern Wyoming", Contributions to Geology, University ofUJoming 30(1):3-14.

53 McKee, E. D., Crosby, E.]., şi Berryhil1, H. L., ]r., 1967, "Flood deposits, Bijou Creek, Colorado, June 1965",]ournal of Sedimentary Petrology 37(3):829-851. De remarcat în special Figura 12d. 54]opling, A V., 1966, "Some deductions on the temporal significance oflaminae deposited by current action in elastic rocks",Journal oJSedimentary Petrology 36(4):880-887. 55 (a) Berthault, G., 1986, "Experiences sur la lamination des sediments par granoelassement periodique posterieur au depat. Contribution il l'explication de la lamination dans nombre de sediments et de roches sedimentaires", Comptes Rendus de l'Academie des Sciences Paris 303(Ser 2): 1569-1574; (b)] ulien,P. Y., şi Berthault, G .,f.d.,FundamentalExperiments on Stratijication (Videocassette), Colorado Springs, Rocky Mountain Geologic Video Society, 1 videocasetă: sunet, culoare. Pentru discuţii suplimentare, vezi şi: (c) Heman, AM., Havlin, S., King, P. R., şi Stanley, H. E., 1997, "Spontaneous stratification in granular mixtures", Nature 386:379-382. 56 (a) Berthault (nota 55a); (b) Mendenhall, C. E., şi Mason, M., 1923, "The stratified subsidence of fine partieles", Proceedings oi the National Academy of Sciences 9: 199-202; (c) Twenhofel, W. H., 1950, Principles oJSedimentation, ed. a 2-a, New York/Londra, McGrawHill Book Co., p. 549, 550; (d) Twenhofel, W. H., 1961 (1932), Treatise on Sedimentation, ed. a 2-a, New York, Dover Publications, Inc., voI. 2, p. 611-613. Am văzut până la 12 lamine formându-se peste noapte în nişte cilindri mari de laborator. 57 Pentru o trecere în revistă a acestei probleme, vezi: (a) Oard,M.]., 1992",Varves-the first «absolute" chronology. Part I-Historical development and the question of annual deposition", Creation Research Society Quarterly 29:72-80; (b) Oard, M. ]., 1992,,, Varves-the first «absolute» chronology. Part II-Varve correlation and the post-glacial time scale", Creation Research Society Quarterly 29:120-125. 58 Flint, R. F., 1971, Glacial and Quaternary Geology, New YorkILondra,]ohn Wiley & Sons, p. 406.

59 (a) Stuiver, M., 1971, "Evidence for the variation of atmospheric C14 [sic!] content in the late O1Iaternary", în Turekian, K. K. (ed.), 1he Late Cenozoic Glacial Ages, New Haven/Londra, Yale University Press, p. 57-70; (b) Hajdas, 1., Zolitschka, B., Ivy-Ochs, S. D., Beer,]., Bonani, G., Leroy, S. A. G., Negendank,]. W., Ramrath, M., şi Suter, M., 1995, ,,AMS radiocarbon dating of annually laminated sediments from Lake Holzmaar, Germany", Quaternary Science Reviews 14:137-143; (c) Hajdas, 1., Ivy-Ochs, S. D., şi Bonani, G., 1995, "Problems in the extension of the radiocarbon calibration curve (10-13 kyr BP)", Radiocarbon 37(1):75-79; (d) Hajdas, 1., Ivy, S. D., Beer,]., Bonani, G., Imboden, D., Lotter, A, Sturm, M., şi Suter, M., 1993,,,AMS radiocarbon dating and varve chronology of Lake Soppensee: 6000 to 12000 14C years BP", Climate Dynamics 9:107-116. 60 Pentru detalii, vezi referinţele date în nota 59. Vezi şi Bjărck, S., Sandgren, P., şi Holmquist, B., 1987, ,,A magnetostratigraphic comparison between 14C years and varve years during the late Weichselian, indicating significant differences between the time-scales", ]ournal of Quaternary Science 2(2): 133-140.

276

ORI(;I;\I\RIF.L ,\.

ROTII

Webster, C. L., comunicare personală. Coffin, H. G., 1979",The organic levels of the Yellowstone petrified forests", Origins 6:71-82. 63 (a) Coffin, H. G., 1983, "Erect floating stumps in Spirit Lake, Washington", Geology 11:298-299; (b) Coffin, H. G., 1983, "Mount St. Helens and Spirit Lake", Origins 19:9-17; (c) Coffin, H. G., 1971, "Vertical flotation of horsetails (Equisetum): geological implications", 61

62

Geological Society ofAmerica Bul/etin 82:2019-2022.

Brown, R. H., 1978, "How rapidly can wood petrif}r?", Origins 5:113-115. (a) Larsen,J., 1985",From lignin to coal in a year", Nature 314:316; (b) Stutzer, O., 1940, Geology ofCoal, Noe, A. C. (trad.lrev.), Cady, G. H. (ed.), Chicago, The University of Chicago Press, p. 105,106 (titlul în original: Kohle (allgemeine kohlengeologiej). 66 (a) Brown, R. H., 1989, "Reversal of Earth's magnetic field", Origins 16:81-84; (b) Coe, R. S., şi Prevot, M., 1989, "Evidence suggesting extremely rapid field variation during a geomagnetic revers al", Earth and Planetary Science Lefters 92:292-298; (c) Coe, R. S., Prevot, M., şi Camps, P., 1995, "New evidence for extraordinarily rapid change of the geomagnetic field during a revers al", Nature 374:687-692; (d) Huggett, R., 1990, Catastrophism: Systems of Earth History, LondraINew YorkIMeibourne, Edward Arnold, p. 120-124; (e) Ultre-Guerard, P., şi Achache,J., 1995",Core flow instabilities and geomagnetic storms during reversals: The Steens Mountain impulsive field variations revisited", Earth and Planetary Science Lefters 135:91-99. 67 Osmond, J. K., 1984, "The consistency of radiometric dating in the geologic record", în Walker, K. R. (ed.), 7he Evolution-Creation Controversy: Perspecitves [sic] on Religion, Philosophy, Science and Education: A Handbook, The Paleontological Society Special Publication No. 1. Knoxville, The University ofTennessee, p. 66-76. Autorul estimează că, la data publicării lucrării sale (1984), numărul acestora era de 300 000. 68 (a) Brown, R. H., 1983, "How solid is a radioisotope age of a rock?", Origins 10:93-95; (b) Giem, P. A. L., 1997, Scientific Theology, Riverside, California, La Sierra University Press, p. 111-190. În acest articol se evaluează o serie de metode de datare radiometrică. 69 Pentru treceri în revistă generale ale datării cu 14C, vezi: (a) Aitken, M. J., 1990, Science-based Dating in Archaeology, Longman archaeology series, LondraINew York, Longman Group, p. 56-119; (b) Faure, G., 1986, Principles of Isotope Geology, ed. a 2-a, New York, John Wiley & Sons, p. 386-404; (c) Geyh, M. A., şi Schleicher, H., 1990, Absolute Age Determination: Physical and Chemical Dating Methods and Their Application, Newcomb, R. C. (trad.), Berlin! HeideiberglNew York/Londra, Springer-Verlag, p. 162-180; (d) Taylor, R. E., Miiller, R. A., 1988, "Radiocarbon dating", în Parker, S. P. (ed.), McGraw-Hil/ Encyclopedia ofthe Geological Sciences, ed. a 2-a, New York/St. Louis/San Francisco, McGraw-Hill Publishing Co., p. 533-540; (e) Taylor, R. E., 1987, Radiocarbon Dating: An Archaeological Perspective, Orlando/ San DiegolNew York/Londra, Academic Press. 70 Sveinbjiirnsd6ttir, Â. E., Heinemeier, J., Rud, N., şi Johnsen, S. ]., 1992, "Radiocarbon anomaHes observed for plants growing in Icelandic geothermal waters", Radiocarbon 34(3):696-703. 71 Riggs, A. c., 1984, "Major carbon-14 deficiency in modern snai! shells from southern Nevada springs", Science 224:58-61. 72 (a) Stuiver, M., şi Braziunas, T. F., 1993, "Modeling atmospheric 14C influences and 14C ages of marine samples to 10,000 BC", Radiocarbon 35:137-189. Vezi şi: (b) Keith, M. L., şi Anderson, G. M., 1963, "Radiocarbon dating: fictitious results with mollusk shells", Science 141:634-637; (c) Rubin, M., şi Taylor, D. W., 1963, "Radiocarbon activity of shells from living clams and snails", Science 141:637. 64 65

l'\I'!lc)j IiI.

1.:1

1'j{(lI\I.L\!1. U.e.\T!

il!·:I.'!I'

73 Stuckenrath, R., Jr., şi Mielke, J. E., 1970, "Smithsonian Institution radiocarbon measurements VI", Radiocarbon 12:193-204. 74 Dye, T, 1994, ,,Apparent ages of marine shells: implications for archaeological dating in Hawaii", Radiocarbon 36:51-57. 75 (a) Chichagova, O. A., şi Cherkinsky, A. E., 1993, "Problems in radiocarbon dating of soils", Radiocarbon 35(3):351-362; (b) Scharpenseel, H. W., şi Becker-Heidmann, P., 1992, "Twenty-five years of radiocarbon dating soils: paradigm of erring and learning", Radiocarbon 34(3):541-549. 76 Aitken, p. 99 (nota 69a). 77 (a) Taylor, R. E., Payen, L. A., Prior, C. A., Slota, P. J., Jr., Gillespie, R., Gowlett, J. A. J., Hedges, R. E. M.,Jull,A.J. T, Zabel, T H., Donahue, D.J., şi Berger, R. 1985, "Major revisions in the Pleistocene age assignments for North American human skeletons by C-14 accelerator mass spectrometry: none older than 11,000 C-14 years B.P.", American Antiquity 50(1):136140. Unele din aceste concluzii au fost puse la îndoială şi de: (b) Stafford, T W.,Jr., Hare, P. E., Currie, L., Jull, A. J. T, şi Donahue, D., 1990, "Accuracy of North American human skeleton ages", Quaternary Research 34:111-120. 78 Libby, W. F., 1963, "Accuracy of radiocarbon dates", Science 140:278-280. 79 Pentru unele exemple de acum două decenii, vezi: (a) Kromer, B., şi Becker, B., 1993, "German oak and pine 14C calibration, 7200-9439 BC", Radiocarbon 35(1):125-135; (b) Pearson, G. W., şi Stuiver, M., 1993, "High -precision bidecadal calibration of the radiocarbon time scale, 500-2500 BC", Radiocarbon 35(1):25-33; (c) Stuiver şi Braziunas (nota 72a); (d) Stuiver, M., şi Pearson, G. W., 1993, "High -precision bidecadal calibration of the radiocarbon time scale, AD 1950-500 BC and 2500-6000 BC", Radiocarbon 35(1):1-23; (e) Stuiver, M., şi Reimer, P. J., 1993, "Extended 14C data base and revised CALIB 3.0 14 C age calibration program", Radiocarbon 35(1):215-230. 80 S-a sugerat că un copac din Tasmania ar putea avea o vechime de 10000 de ani, însă până acum dovezile care să susţină această afirmaţie sunt foarte slabe. Vezi: articol de tip ştire, 1995, "Living tree «8000 years older than Christ»(?)", Creation ex Nihilo 17(3):26-27. 81 (a) Yamaguchi, D. K., 1986, "Interpretation of cross correlation between tree-ring series", Tree-Ring Bul/etin 46:47-54. Pentru discuţii suplimentare, vezi: (b) Brown, R. H., 1995, "Can tree rings be used to calibrate radiocarbon dates?", Origins 22:47-52. 82 (a) Monserud, R. A., 1986, "Time-series analyses of tree-ring chronologies", Forest Science 32(2):349-372; (b) Yamaguchi (nota 81). 83 Pentru discuţii suplimentare ale unor probleme legate de datarea cu ajutorul inelelor arborilor, vezi notele 81, 82 şi: (a) Baillie, M. G. L., Hillam, J., Briffa, K. R., şi Brown, D. M., 1985, "Re-dating the English art-historical tree-ring chronologies", Nature 315:317319; (b) Becker, B., şi Kromer, B., 1993, "The continental tree-ring record-absolute chronology, 14C calibration and climatic change at 11 ka", Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology 103:67-71; (c) Sorensen, H. c., 1973, "The ages of Bristlecone pine", Pensee (primăvară/vară), p. 15-18; (d) Porter, R. M., 1995, "Correlating tree rings (letter)", Creation Research Society Quarterly 31:170-171.

84 Sorensen (nota 83c). 85 Becker, B., 1993",An 11 ,OOO-year German oak and pine dendrochronology for radiocarbon calibration", Radiocarbon 35(1):201-213. 86 Vezi, de exemplu, Ibidem, Figurile 4 şi 6.

2711

87 Kromer şi Becker (nota 79a). RRVezi Figura 4 în: Becker şi Kromer (nota 83b). 89 Aitken p. 100 (nota 69a). 90 (a) Bard, E., Hamelin, B., Fairbanks, R. G., şi Zindler, A., 1990, "Ca1ibration of the I~C timescale over the past 30,000 years using mass spectrometric U-Th ages from Barbados corals", Nature 345:405-410; (b) Bard, E., Arnold, M., Fairbanks, R. G., Hamelin, B., 1993, ,, 23 "1h_ 234U and 14C ages obtained by mass spectrometry on corals", Radiocarbon 35(1):191-199. 91 (a) Fontes, ].-C., Andrews, ]. N., Causse, c., şi Gibert, E., 1992, ,,A comparison of radiocarbon and UfIh ages on continental carbonates", Radiocarbon 34(3):602-610; (b) Eisenhauer, A., Wasserburg, G. J., Chen,]. H., Bonani, G., Collins, L. B., Zhu, Z. R., şi Wyrwoll, K. H., 1993, "Holocene sea-Ievel determination relative to the Australian continent: UfIh (TIMS) and 14C (AMS) dating of coral cores from the Abrolhos Islands", Earth and Planetary Science Letters 114:529-547; (c) Hajdas et al., 1995 (nota 59c). 92 Runge, E. C. A., Goh, K. M. şi Rafter, T. A., 1973, "Radiocarbon chronology and problems in its interpretation for Qyaternary loess deposits-South Canterbury, New Zealand", Soil Science Society ofAmerica Proceedings 37:742-746. 93 Tonkin, P J., Runge, E. C. A., şi Ives, D. W., 1974, "A study of Late Pleistocene loess deposits, South Canterbury, New Zealand. Part 2: Paleosols and their stratigraphic implications", Quaternary Research 4:217-231. 94 Pentru calculele propuse, vezi: (a) Brown, R. H., 1990, "Correlation of C-14 age with the biblical time scale", Origins 17:56-65; (b) Brown, R. H., 1992, "Correlation of C-14 age with real time", Creation Research Society Quarter/y 29:45-47; (c) Brown, R. H., 1994, "Compatibility of biblic al chronology with C-14 age", Origins 21:66-79. 95 (a) Brown, R. H., 1979, "The interpretation of C-14 dates", Origins 6:30-44; (b) Brown, R. H., 1986", I~C depth profiles as indicators of trends of climate and 14Cf1 2C ratio", Radiocarbon 28(2A):350-357; (c) Clementson, S. P, 1974, ,,A critical examination of radiocarbon dating in the light of dendrochronological data", Creation Research Society Quarter/y 10:229-236; (d) Brown, 1994 (nota 94c). 96 Pentru recenzii ale metodei, vezi: (a) Dalrymple, G. B., şi Lanphere, M. A., 1969, Potassium-Argon Dating: Principles, Techniques and Applications to Geochronology, San Francisco, W. H. Freeman & Co.; (b) Dickin, A. P., 1995, Radiogenic Jsotope Geology, Cambridge, Cambridge University Press, p. 245-276; (c) Faure, p. 66-112 (nota 69b); (d) Faure, G., 1988, "Rock age determination", în Parker, p. 549-552 (nota 69d); (e) Geyh şi Schleicher, p. 53-74 (nota 69c). 97 Spaţiul nu ne permite să discutăm şi metoda de datare cu 39Ar-~°Ar, care se bazează pe aceleaşi principii. Este mai complexă şi caută să corecteze unele probleme legate de temperatură. Metoda se confruntă cu obişnuita problemă a excesului de 4DAr şi cu alte complicaţii. Pentru câteva discuţii, vezi referinţele din nota 96 şi: (a) Ozima, M., Zashu, S., Takigami, Y, şi Turner, G., 1989,,,Origin ofthe anomalous 4DAr_ 39Ar age ofZaire cubic diamonds: excess 4DAr in pristine mantie fluids", Nature 337:226-229; (b) Richards,]. P, şi McDougall, 1., 1990",Geochronology of the Porgera gold deposit, Papua New Guinea: resolving the effects of excess argon on K-Ar and 4DArf39Ar age estimates for magmatism and mineralization", Geochimica et Cosmochimica Acta 54:1397-1415; (c) Ross,]. G., şi Mussett,A. E., 1976",~DArf39Ar dates for spreading rates in eastern Iceland", Nature 259:36-38. 98 Dalrymple şi Lanphere, p. 133 (nota 96a). 99 McDougall, 1., Polach, H. A., Stipp, ]. J., 1969, "Excess radiogenic argon in young

279

L-\rIT()L!iL

J..f -

l'IWBLL,\IE LI-:t;ATE Dt: Tl~II'

subaerial basalts from the Auckland volcanic field, New Zealand", Geochimica et Cosmochimica Acta 33:1485-1520.

lOoOzima (nota 97a). Faure, 1986, p. 69 (nota 69b). 102 Sunt multe astfel de liste: (a) Harland, Armstrong, Cox, Craig, Smith şi Smith (nota 10); (b) Kulp,]. L., 1961",Geologic time scale", Science 133:1105-1114. 103 Hayatsu, A., 1979, "K-Ar isochron age of the North Mountain Basalt, Nova Scotia", Canadian Journal ofEarth Sciences 16:973-975. 104 Mauger, R. L., 1977, ,,K-Ar ages of biotites from tuffs in Eocene rocks of the Green River, Washakie, and Uinta Basins, Utah, Wyoming, and Colorado", Contributions to Geology, University ofWyoming 15(1):17-41. 105 Hekinian, R., Chaigneau, M., şi Cheminee, J. L., 1973, "Popping rocks and lava tubes from the Mid-Atlantic Rift Valley at 36° N", Nature 245:371-373. 106 Dalrymple, G. B., şi Moore,]. G., 1968, ,,Argon-40: excess in submarine pillow basalts from Kilauea Volcano, Hawaii", Science 161:1132-1135. 107 Damon, P. E., şi Kulp,]. L., 1958, "Excess helium and argon in beryl and other minerals", 1he American Mineralogist 43:433-459. 108 Smith, R L., şi Bailey, R. A., 1966, "The Bandelier Tuff: a study of ash-f1ow eruption cyeles from zoned magma chambers", Bulletin volcanologique 29:83-103. 109 (a) Dymond, J., 1970, "Excess argon in submarine basalt pillows", Geological Society of America Bulletin 81:1229-1232. Vezi şi: (b) Dalrymple şi Moore (nota 106). 110 Misawa, K., Tatsumoto, M., Dalrymple, G. B., şi Yanai, K., 1993, ,,An extremely low UI Pb source in the Moon: U-Th-Pb, Sm-Nd, Rb-Sr, and 4OArf39Ar isotopic systematics and age of lunar meteorite Asuka 881757", Geochimica et Cosmochimica Acta 57:4687-4702. 111 Vezi capitolul 19 pentru o discuţie privind acest model. 112 Pe lângă tehnicile de datare radiometrică, s-au mai încercat şi alte câteva metode de datare, printre care rezonanţa electronică de spin, termoluminiscenţa, ceasul molecular, hidratarea obsidianului şi racemizarea aminoacizilor. Toate aceste metode sunt mai discutabile, iar validitatea lor este dezbătută. Pentru comentarii privind unele dintre acestea, vezi: (a) Lewin, R, 1988, "Mammoth fraud exposed", Science 242: 1246; (b) Marshall, E., 1990, "Paleoanthropology gets physical", Science 247:798-801. Pentru o evaluare a racemizării aminoacizilor, vezi: (c) Brown, R H., 1985",Amino acid dating", Origins 12:8-25. 113 Ar mai putea fi menţionate şi alte probleme, care au primit de asemenea interpretări echivoce. Pentru o discuţie privind problemele cu care se confruntă modelul creaţiei, vezi: (a) Hayward (nota 16); (b) Morton, G. R, 1994, 1995 ,Foundation, Fali and Flood:A Harmonization of Genesis and Science, Dallas, Texas, DMD Publishing Co.; (c) Ross, H., 1994, Creation and Time: A Biblical and Scientific Perspective on the Creation-date Controversy, Colorado Springs, Colorado, NavPress Publishing Group; (d) Wonderly, D. E., 1987, Neglect of Geologic Data: Sedimentary Strata Compared with Young-Earth Creationist Writings, Hatfield, Pennsylvania, Interdisciplinary Biblical Research Institute; (e) Young, D. A., 1988, Christianity and the Age of the Earth, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Corporation. Pentru opinii în favoarea creaţiei, vezi: (f) Brown, W., In the Beginning: Compelling Evidence for Creation and the Flood, Phoenix, Arizona, Center for Scientific Creation; (g) Coffin, H. G., 1983, Origin by Design, Washington, D. C.lHagerstown, Maryland, Review and Herald Publishing Assn.; (h) Morris,]. D., 1994, 1he Young Earth, Colorado Springs, Colorado, Master Books Division of Creation-Life 101

2XII

Publishers; (i) Van Bebber, M., Taylor, P. S., 1994, Creation and Time: A Report on the Progressi~Je Creationist Book byHugh Ross, Mesa, Arizona, Eden Productions; G) Whitcomb,]. C.,Jr.,şi Morris, H. M., 1961, 7he Genesis Flood, Philadelphia, The Presbyterian and Reformed Publishing Co.; (k) Woodmorappe, ]., 1993(?), Studies in Flood Geology: A Compilation of Research Studies Supporting Creation and the Flood, distribuită de Institute for Creation Research, PO Box 2667, El Cajon, CA 92021; (1) capitolele 12, 13 şi 15 ale prezentului tratat. 114 Vezi capitolele 13 şi 15. 115 Referinţele pentru secţiunea din tabel intitulată "Estimări ale ratelor de creştere a recifelor" sunt: (a) Adey, W. H., 1978, "Coral reef morphogenesis: a multidimensional model", Science 202:831-837; (b) Chave, K. E., Smith, S. V., şi Roy, K.]., 1972, "Carbonate production by coral reefs",Marine Geology 12:123-140; (c) Davies, P.J., şi Hopley, D., 1983, "Growth fabrics and growth rates of Holocene reefs in the Great Barrier Reef", BMR Journal of Australian Geology & Geophysics 8:237-251; (d) Hubbard, Miller şi Scaturo (nota 17); (e) Odum, H. T., şi Odum, E. P., 1955, "Trophic structure and productivity of a windward coral reef community on Eniwetok Atoll", Ecological Monographs 25(3):291-320; (f) Sewell, R. B. S., 1935, Studies on Coral and Coral-jormations in Indian l#iters, Geographic and oceanographic research in Indian waters, No. 8, Memoirs of the Asiatic Society of Bengal 9:461-539; (g) Smith, S. V., şi Kinsey, D. W., 1976, "Calcium carbonate production, coral reef growth, and sea level change", Science 194:937-939; (h) Smith, S. V., şi Harrison,]. T., 1977, "Calcium carbonate production of the Mare Incognitum, the upper windward reef slope, at Enewetak Atoll", Science 197:556-559; (i) Verstelle (nota 21). Referinţele pentru secţiunea din tabel intitulată "Rata maximă de creştere a coralilor care construiesc cadrul recifelor" sunt: G) Earle, S. A., 1976, "Life springs from death in Truk Lagoon", National Geographic 149(5):578-613; (k) Gladfelter, E. H., Monahan, R. K., şi Gladfelter, W. B., 1978, "Growth rates of five reef-building corals in the northeastern Caribbean", Bul/etin of Marine Science 28:728-734; (1) Gladfelter, E. H., 1984, "Skeletal development in Acropora cervicornis. III. A comparison of monthly rates of linear extension and calcium carbonate accretion measured over a year", Coral Reefi 3:51-57; (m) Lewis, Axelsen, Goodbody, Page şi Chislett (nota 22b); (n) Shinn (nota 20); (o) Tamura, T., şi Hada, Y., 1932, "Growth rate of reef building corals, inhabiting in the South Sea Island", Scientijic Report ofthe Tohoku Imperial University 7(4):433-455. Calculele pe care s-a bazat cercetarea lor au fost date in Buddemeier şi Kinzie (nota 22a).

CAPITOLUL

15

CÂTEVA PROBLEME LEGATE DE TIMPUL GEOLOGIC

uldesea descoperim ce merge descoperind ce nu merge. [Jamuel Jmiles 1}

A

uzim multe despre vârsta enormă a Pământului şi a fosilelor lui. Se spune că unele fosile de dinozaur sunt vechi de peste 200 de milioane de ani. Despre rocile din Defileul Interior al Marelui Canion din Arizona se afirmă că au o vechime de 1,8 miliarde de ani, iar primele forme de viaţă din Africa de Sud se spune că ar fi apărut în urmă cu 3,5 miliarde de ani. Aceste date vechi, dar şi multe altele, se bazează pe scara standard a timpului geologic (vezi coloana 2 din Figura 10.1), care postulează formarea Pământului cu circa 4,6 miliarde de ani în urmă, straturile sedimentare formându-se ulterior, treptat, pe măsură ce viaţa a evoluat. Capitolul de faţă ridică unele întrebări despre aceste ere geologice lungi. În prezent, un număr de schimbări geologice se produc atât de rapid, încât pun sub semnul întrebării ideea că straturile de roci au existat de-a lungul eonilor de timp postulaţi de scara standard a timpului geologic. Aceste schimbări se leagă în special de straturile sedimentare ale Pă­ mântuluF, care pot suferi multe schimbări în timp. În urma acţiunii apei, sedimentele pot fi erodate, transportate şi depuse. Ca rezultat al mişcării 2l!2

(l!{!( ;!'.;I

\1'111

\.I\lll il

rocilor de sub ele, se pot scufunda sau se pot ridica şi pot fi mărite de ori prin adăugarea de materiale vulcanice sau de altă natură. Deşi se presupune că Pământul are o vârstă de peste 4 miliarde de ani, condiţiile originare se crede că nu erau identice cu cele de astăzi. Totuşi majoritatea geologilor sunt de acord că cea mai mare parte a continentelor s-a format cu 2,5 miliarde de ani în urmă 3 • Cu toate că unii geologi folosesc date mai vechi pentru începutul sedimentării\ noi vom folosi vârsta de 2,5 miliarde de ani, care este prudentă din punctul de vedere al acestei discuţii. Chiar dacă se iau în considerare doar ratele de schimbare pentru fanerozoic (570 de milioane de ani), discrepanţele rămân foarte mari. Informaţiile despre ratele proceselor geologice nu sunt întotdeauna atât de precise cum am spera. Mai mult, este periculos să extrapolăm prea departe în trecut, întrucât condiţiile se pot schimba. Cu toate acestea, neconcordanţele pe care le vom sublinia mai jos între observaţiile din prezent şi geocronologia (timpul geologic) standard sunt atât de mari, încât aceste incertitudini nu afectează mai deloc concluzia că pare să existe un conflict între cele două. Mai mult, datele se bazează în general pe condiţii normale, necatastrofice. Adăugarea unor schimbări rapide, catastrofice, va face ca discrepanţele să fie cu atât mai nefavorabile geocronologiei standard. precipitaţii

EROZIUNEA CONTINENTELOR Fiecare râu are bazinul lui de drenare - zona ce colectează apa de ploaie care, în cea mai mare parte, ajunge în râu. Atunci când se scurge, această apă de ploaie transportă adesea particule erodate (sedimentare) care, în cele din urmă, ajung în râu şi, apoi, în oceanele lumii. Prin colectarea repetată de mostre de apă de râu de la gura de vărsare, se pot face estimări ale cantităţii de sedimente transportate şi ale ratei cu care se erodează bazinul de drenare. Astfel de estimări s-au făcut pentru un mare număr de râuri din lume. Unele rezultate sunt date în Tabelul 15.1. Ratele pot părea la început destul de lente, dar, dacă le extindem pe durata timpului geologic standard, nu ar mai rămâne niciun continent. Această contradictie , este recunoscută de multi , ani. Folosind o rată de eroziune medie estimată la 61 mm/1 000 de ani s, un număr de geologi subliniază că America de Nord ar fi putut fi erodată complet în "numai 10 milioane de ani"6. Cu alte cuvinte, la rata de eroziune din prezent, în 2,5 miliarde de ani continentul nord-american ar fi dispărut prin eroziune de circa 250 de ori. Desigur, nu putem lua această analogie în sens literal. După ce continentele au fost erodate o dată, nu prea mai e nimic 283

FLUVIU/RÂU WeiHo Huang He Gange Rinul alpin şi Ronul alpin San Juan (SUA) Irrawaddy TIgru Isere TIbru Ind

ERODARE MEDIE (milimetri/l 000 de ani) 1350 900 560 340 340 280 260 240 190

180

ERODARE MEDIE

FLUVIU/RÂU

(milimetri/l 000 de ani)

Yangtze Po Garonne şi Colora do Amazon Adige Savannah Potomac Nil Sena Connecticut

Tabelul 15.1. Eroziunea provocată de unele din râurile

170 120 100 71

65 33 15 13 7

şi

fluviile planetei3?

care să fie erodat. Analogia ne permite totuşi să punem întrebarea: De ce continentele Pământului încă există, dacă sunt atât de vechi? Cea mai lentă rată din Tabelul 15.1 este de 1 mm/l 000 de ani. Continentele sunt în medie cu 623 m peste nivelul mării. La o rată medie de doar 1 mm/l 000 de ani, ele ar fi fost erodate şi aduse la nivelul mării în 623 de milioane de ani. În minimum 2,5 miliarde de ani, de când se presupune că există continentele, acestea ar fi fost erodate până la nivelul mării de 4 ori. Dar ele continuă să existe, şi unele fluvii erodează de 1 350 de ori mai rapid (Tabelul 15.1). Referindu-se la aceste rate rapide, geologul B. W. Sparks, de la Cambridge, comentează: "Unele din aceste rate sunt evident uluitoare: Fluviul Galben [Huang He] ar putea eroda complet o zonă cu o înălţime medie cât cea a Everestului în 10 milioane de ani."7 Discrepanţa este semnificativă îndeosebi atunci când luăm în considerare lanţurile muntoase, cum ar fi Munţii Caledonieni din vestul Europei şi Apalaşii din partea estică a Americii de Nord, care se presupune că au o vechime de câteva sute de milioane de ani. De ce mai există şi astăzi aceste lanţuri muntoase, dacă sunt atât de vechi? Ratele de eroziune sunt mai rapide în munţii înalţi şi mai lente în regiunile cu relief joS8. În masivul Hydrographers Range, din Papua Noua Guinee, au fost înregistrate 9 rate de eroziune de 80 mm/l 000 de ani lângă nivelul mării şi de 520 mm/l 000 de ani la o altitudine de 975 m. Rate de 920 mm/l 000 de ani au fost înregistrate în munţii de la frontiera dintre Guatemala şi Mexic lO , iar în Himalaya - de 1 000 mm/l 000 de ani 11. În regiunea muntelui Rainier, din Washington, ratele pot atinge până la 8 000 mm/l 000 de ani 12. Probabil că cea mai rapidă rată regională înregistrată este de 19 000 mm/l 000 de ani, la un vulcan din Noua Guinee 13.

semnificativă decât aceste rate rapide este rata globală medie, care efectele pe termen lung asupra continentelor. Un alt mod de a privi ratele de eroziune se bazează pe mai mult de zece studii care estimează cât de rapid ajung în ocean sedimentele de pe continente. Cele mai multe sedimente de pe continente sunt transportate în ocean de râuri. O parte mică din ele ajung în ocean transportate de vânt şi de gheţari, precum şi în urma acţiunii valurilor care lovesc coastele continentelor. Estimările la nivel global se bazează în principal pe cantitatea totală de sedimente pe care o transportă râurile atunci când se varsă în ocean. Calculele variază de la 8 la 58 de miliarde de tone pe an (vezi Tabelul 15.2). Multe dintre evaluări nu iau în calcul aluviunile, adică sedimentele rostogolite sau împinse pe albia (fundul) unui râu şi care nu se observă cu uşurinţă la staţiile de măsurare a debitelor. Uneori, aluviunile sunt estimate arbitrar la 10%, deoarece sunt atât de greu de măsurat 14 • Rezultatele raportate sunt probabil scăzute pentru că evenimentele catastrofice rare în timpul cărora transportul creşte considerabil nu sunt uşor de evaluat. Rata medie a celor 12 studii enumerate în Tabelul 15.2 este de 24108 de milioane de tone pe an. La această rată, înălţimea medie a continentelor lumii deasupra nivelului mării (623 m) ar fi erodată în circa 9,6 milioane de anP5, o cifră apropiată de cea de 10 milioane de ani dată mai sus pentru America de Nord. Se sugerează adesea că munţii există încă deoarece se reînnoiesc constant prin procesul de ridicare 16 • Deşi munţii într-adevăr se ridică (vezi mai jos), după o perioadă nu foarte lungă de ridicare şi eroziune, straturile de coloană geologică pe care le conţin ar fi distruse. Un singur episod complet de ridicare şi eroziune a straturilor sedimentare, dintre care unele ar trebui să fie ridicate din locul lor de sub nivelul mării, le-ar elimina. Ratele de eroziune din prezent ar elimina rapid sedimentele lanţurilor muntoase ale Pământului, precum şi pe cele din alte locuri; totuşi aceste sedimente,

Mai

reflectă

AUTOR

(dată)

Fournier (1960) Gilluly (1955) Holeman (1968) Holmes (1965) Jansen şi Painter (1974) Kuenen (1950) Lopatin (1952) McLennan (1993) Milliman şi Meade (1983) Milliman şi Syvitski (1992) Pechinov (1959) Schumm (1963)

MILIOANE DETONE PE AN 58100 31800 18300 8000 26700 32500 12700 21000 15500 20000 24200 20500

Tabelul 15.2. Câteva estimări ale ratei în care ajung aluviunile în ocean38

de la cele mai recente până la cele mai vechi, sunt bine reprezentate l ? În contextul unor ere geologice lungi şi al ratelor rapide de eroziune, reînnoirea munţilor prin ridicare nu pare a fi o soluţie. Printre alte încercări de a împăca ratele medii de eroziune din prezent cu timpul geologic se numără şi luarea în calcul a faptului că activităţile umane, în special practicile agricole, au crescut rata de eroziune, Iacând ca ratele actuale să fie neobişnuit de rapide. O astfel de explicaţie nu ajută prea mult la rezolvarea discrepanţei. Studiile sugerează că ocupaţiile agricole doar au dublat rata de eroziune globală l8 • Cu toate acestea, factorul este semnificativ. Eliminând practicile agricole ale omului, care ar fi mai reduse în trecut, continentele ar fi fost erodate până la nivelul mării în circa 20 milioane de ani, în loc de 10 milioane. Aceasta însă tot nu explică prezenţa continentelor, care se presupune că au o vechime de 2,5 miliarde de ani, ceea ce înseamnă că, Iară prezenţa agriculturii, ar fi putut fi erodate până la nivelul mării de 125 de ori în această perioadă. Alţii au propus că o climă mai uscată în trecut a dus la rate de eroziune mai lente, însă vegetaţia luxuriantă, evidentă pe porţiuni semnificative din mărturiile fosile, indică cel puţin o climă uşor mai umedă în trecut, iar estimări ale precipitaţiilor globale sugerează o stare a vremii variabilă, dar cu o umiditate medie sau uşor mai ridicată în ultimii 3 miliarde de anP9. La fel de problematice pentru erele geologice lungi sunt şi unele suprafeţe considerate a fi extrem de vechi, dar care nu prezintă nicio dovadă sau aproape nicio dovadă de eroziune. Acestea se întind pe arii semnificative şi nu prezintă nicio dovadă că ar fi avut vreodată un alt strat peste ele. Un exemplu este Insula Cangurului, din sud-estul Australiei, care are aproape 140 krn lungime şi 60 krn lăţime. Se estimează că suprafaţa ei are cel puţin 160 de milioane de ani vechime, vârstă la care s-a ajuns pe baza fosilelor şi a datării cu potasiu-argon2o • Când am vizitat insula, am fost impresionat de planitatea extremă a celei mai mari părţi a ei. Figura 15.1 arată numai o mică regiune privită dinspre golful Kingscote. Cum ar putea să existe o astfel de suprafaţă timp de 160 de milioane de ani rară să fie erodată până la dispariţia ei completă21 ? În acest interval de timp, corectat în raport cu practicile agricole, ratele actuale de eroziune ar elimina un strat de sedimente gros de 5 krn. Probabil că Insula Cangurului nu este veche de 160 de milioane de ani.

ACTIVITATEA VULCANICĂ Straturile sedimentare ale Pământului prezintă mult mai puţine dovezi de activitate vulcanică decât ne-am aştepta să existe în urma eonilor de timp 2XCi

geologic postulaţi pentru vârsta planetei. Vulcanii eliberează în atmosferă o varietate de materii, cum ar fi lavă, cenuşă, zgură etc. Erupţiile singulare produc de la volume foarte mici până la mulţi kilometri cubi de astfel de materii. Cu câteva zeci de ani în urmă, folosind sugestia foarte prudentă că toţi vulcanii Pământului ar produce în medie 1 krn 3 de material vulcanic pe an, un geolog a calculat că, în 3,5 miliarde de ani, întregul Pământ ar fi fost acoperit de o pătură groasă de material vulcanic cu grosimea de 7 krn. Întrucât cifrele actuale indică doar o mică parte din acea cantitate, el a conchis că rata activităţii vulcanice trebuie să fie neregulată 22 • Se pare că, în prezent, vulcanii Pământului eliberează o medie de circa 4 krn 3/an. Exploziile singulare majore pot produce volume semnificative, de exemplu23 : Tambora (Indonezia, 1815) a eliberat 100-300 krn-', Krakatoa (Indonezia, 1883) 6-18 krn 3 şi Katmai (Alaska, 1912),20 krn 3 • O estimare doar a erupţiilor vulcanice majore care au avut loc în decurs de 40 de ani (1940-1980) sugerează o medie de 3 krn 3/an 24 • Această cifră nu include o multitudine de erupţii mai mici, cum ar fi cele care au loc periodic în Hawaii, Indonezia, America Centrală şi de Sud, Islanda, Italia etc. A fost propus un volum mediu de 4 krn 3/an 25 .

Figura 15.1. Parte a Insulei Cangurului, din sudul Australiei, văzută dinspre golful Kingscote. Planitatea generală a insulei se poate vedea de peste golf. Suprafaţa insulei, după cum se presupune, are 160 de milioane de ani vechime şi ar fi trebuit să fie erodată complet cu mult timp în urmă. 2X7

C·\PIIOU'1.

J:"

l'.irIT·\ 1'!i()BII \111 H,ITI

IH TJ,\II'L'1. c;I (li tlt,l,

Lucrarea clasică a celebrului geochimist rus A. B. Ronov sugerează că, pe suprafaţa Pământului, se găsesc 135 de milioane km 3 de sedimente de origine vulcanică. Aceasta înseamnă 14,4% din volumul total de sedimente ale Pământului estimat de el 26 • Deşi 135 de milioane km 3 de material vulcanic este o cantitate impresionantă, nu este mult în comparaţie cu cantitatea la care ne-am aştepta. Dacă luăm rata actuală de producere şi o extindem la cei 2,5 miliarde de ani, ar trebui să existe de 74 de ori mai mult material vulcanic decât se găseşte în prezent, ceea ce ar corespunde unui strat de material vulcanic cu o grosime ce ar depăşi 19 km pe toată suprafaţa Pământului. Eliminarea acestui material prin eroziune nu reprezintă o soluţie bună pentru cei ce cred în ere geologice lungi. Eroziunea nu ar face decât să transfere materialul vulcanic dintr-un loc în altul. S-ar putea sugera şi eliminarea lui prin cufundare în sol, conform modelului tectonicii plăcilor, dar nici aceasta nu pare a fi o soluţie. Îndepărtarea materialului vulcanic ar duce şi la îndepărtarea straturilor geologice care-l conţin. Cu toate acestea, coloana geologică, deşi conţine acest material vulcanic, continuă să fie bine reprezentată peste tot în lume. Poate că vulcanii nu erup încontinuu de 2,5 miliarde de ani.

RIDICAREA MUNTILOR , Aşa-numitul "teren sigur" pe care ne place să-I avem sub picioare nu este atât de sigur pe cât presupunem. Măsurători atente indică faptul că unele zone ale continentelor se înalţă lent, în timp ce altele se scufundă. Lanţurile muntoase majore se ridică lent, cu o rată de câţiva milimetri pe an. Acest lucru se detectează prin măsurători directe, precise şi atente, în cadrul cărora se înregistrează înălţimea exactă a muntelui la un anumit moment, după care înălţimea se remăsoară peste câţiva ani. S-a propus ideea că, în general, munţii se înalţă într-un ritm ce se apropie de 7,6 mm/an27 • Alpii din centrul Elvetiei , se înaltă , mai lent, cu circa 1-1,5 mm/an28 • Rate de 0-10 mm/an. si , 1-10 mm/an s-au înregistrat pentru Apalaşi şi, respectiv, Munţii StâncoşF9. Nu cunosc nicio măsurătoare directă făcută pentru munţii Himalaya, însă pe baza descoperirii unor fosile de rinoceri şi de plante tropicale destul de recente care par să fi fost înălţate cu 5 km şi pe baza albiilor înclina te, au fost propuse estimări ale unei rate de ridicare de 1-5 mm/an, pornindu-se de la premisele că, de-a lungul erelor îndelungate, au existat conditii , uniforme. Se pare că si , Tibetul s-a ridicat într-un ritm similar. Pe baza structurii muntoase si , a datelor de eroziune, s-a estimat o rată de înălţare de circa 3 mm/an pentru Anzii centrali30 • Porţiuni din Alpii

sudici, din Noua Zeelandă, se ridică într-un ritm de 17 mm/an 3 !. Probabil că cea mai rapidă ridicare treptată (necatastrofică) a munţilor cunoscută este în Japonia, unde s-a înregistrat o ridicare de 72 mm/an în decurs de 27 de anp2. Nu putem extinde foarte mult în trecut ratele actuale rapide de ridicare a munţilor fără a intra în dificultăţi. Folosind o rată medie de 5 mm/ an, am ajunge la munţi înalţi de 500 km în numai 100 de milioane de ani. Nu putem nici să rezolvăm incongruenţele sugerând că munţii se erodează la fel de rapid cum se înalţă. Rata de ridicare (circa 5 mm/an) este de peste 100 de ori mai rapidă decât estimările ratelor medii de eroziune dinaintea apariţiei agriculturii (cam 0,03 mm/an). După cum s-a menţionat mai sus, eroziunea este mai rapidă în regiunile muntoase, scăzând treptat către altitudinile mai reduse; prin urmare, cu cât munţii sunt mai înalţi, cu atât sunt erodaţi mai rapid. Calculele arată totuşi că un munte ar trebui să aibă înălţimea de 45 km pentru ca eroziune a să ţină pasul cu ceea ce este numită "rata tipică de înălţare a munţilor", care este de 10 mm/an 33 • Aceasta înseamnă de 5 ori mai înalt decât cel mai înalt vârf muntos, Everestul. Mai mulţi cercetători au tratat problema ratelor relativ lente de eroziune în comparaţie cu ratele mai rapide de înălţare a munţilo~4, iar discrepanţa este explicată prin propunerea că acum ne aflăm într-o perioadă de înălţare neobişnuit de rapidă a munţilor (o formă de episodism). O altă provocare pentru geocronologia standard provine din faptul că, dacă munţii s-ar fi înălţat în ritmul actual sau chiar şi mult mai lent, coloana geologică, inclusiv părţile ei inferioare, care se consideră că au o vârstă de multe sute de milioane până la miliarde de ani, ar fi trebuit să se înalţe şi să fie erodate cu mult timp în urmă. Totuşi aceste porţiuni mai vechi, precum şi cele mai recente, sunt bine reprezentate în munţi şi în continente, aşa cum o relevă un scurt studiu pe teren sau examinarea hărţilor geologice. Acolo unde eroziunea şi înălţarea sunt neobişnuit de rapide, munţii nu par să fi trecut nici măcar printr-un ciclu complet de înălţare şi eroziune; şi totuşi, dacă ratele actuale de eroziune şi de înălţare a munţilor ar fi fost menţinute şi în trecut, ne-am putea aştepta, prin analogie, la cel puţin 100 de cicluri de înălţare şi eroziune în decursul timpului geologic propus.

CONCLUZII Ratele de eroziune observate, activitatea vulcanică şi înălţarea munţilor par să fie prea rapide pentru a putea fi în armonie cu scara standard a timpului geologic, care presupune miliarde de ani pentru dezvoltarea straturilor sedimentare ale Pământului şi pentru evoluţia formelor de viaţă 2Wi

L':\PITtlUI!~

l'_\TI\'\/'l\(ll~LI':\li-,I,!('_\II,J)I-

11:\11'\'1

CI,\)/.(I(,'!I.

reprezentate în ele. Discrepanţele nu sunt minore (vezi Tabelul 15.3) şi nu pot fi respinse cu uşurinţă. Nu este de aşteptat ca, în trecut, condiţiile să fi fost în mod obligatoriu suficient de constante pentru a postula aceleaşi rate pe durata atâtor eoni. Ratele de schimbare din trecut ar putea fi mai rapide sau mai lente, dar cifrele din Tabelul 15.3 ilustrează cât de mari sunt discrepanţele când comparăm ratele din prezent cu scara timpului geologic. Geologii au sugerat diferite explicaţii pentru a împăca datele, dar acestea implică în general un grad nesatisfăcător de conjectură. Pe de altă parte, se poate argumenta şi că multe dintre aceste rate sunt prea lente pentru a se potrivi cu eroziunea, activitatea vulcanică şi înălţarea munţilor care se observă pentru cei mai puţin de 10000 de ani sugeraţi de modelul creaţiei. Acesta nu este un argument foarte bun, deoarece modelului creaţiei îi este inerent un potop catastrofic global, de la care ne-am aştepta să crească sensibil ratele fiecărui factor. Deşi este regretabil că, în dreptul acestui diluviu unic, cunoştinţele noastre sunt prea nesemnificative pentru a putea face o cuantificare, noua tendinţă din geologie în direcţia interpretărilor catastrofice oferă câteva indicii cu privire la cât de repede se pot produce unele dintre aceste schimbărps. Putem încerca să împăcăm ratele rapide de schimbare din prezent cu timpul geologic sugerând rate mai lente în trecut sau cicluri de activitate rapidă şi lentă, însă unii factori ar trebui să opereze de zeci de ori mai lent decât în prezent, ceea ce este dificil de imaginat pe un Pământ care este suficient de similar cu cel actual, încât să susţină tipul de viaţă descoperit în rândul fosilelor. De exemplu, pădurile fosile din trecut ar necesita la fel de multă umiditate ca pădurile moderne. Mai mult, schimbările lente din trecut par contrare scenariului geologic general, care presupune că Pă­ mântuI a fost mai activ la începutul istoriei luP6. Se consideră că fluxul de căldură şi activitatea vulcanică au fost mult mai intense atunci. Pot inter-

FACTOR

ILUSTRARE A GRADULUI DE NECONCORDANŢA DACA AR FI EXISTAT CONDIŢIILE ACTUALE

Rata actuală de eroziune a continentelor

Continentele ar fi fost erodate până la nivelul mării de 125 de ori În 2,5 miliarde de ani

Rata actuală de producţie a emanaţiilor vulcanice

In 2,5 miliarde de ani, s-ar fi produs de 74 de ori mai mult material vulcanic decât ceea ce se găseşte În prezent

Rata actuală de Înălţare a lanţurilor muntoase

Lanţurile muntoase ar avea o Înălţime de 500 km În 100 de milioane de ani

Tabelul 15.3. Factori care vin în conflict cu geocronologia standard

Oi{[C

;l~l

-

.\1(111. .\_I~(JIII

pretările geologice să inverseze acest model şi să sugereze că schimbările sunt mult mai rapide acum? Se poate face o asemenea sugestie, dar o atare tendinţă este opusul a ceea ce am aştepta de la modelul evoluţionist, în care un Pământ fierbinte iniţial ajunge la un echilibru şi la o stare mai stabilă, iar ratele schimbărilor geologice încetinesc în timp. O întrebare care ne vine continuu în minte atunci când analizăm ratele prezente de eroziune şi de înălţare a munţilor este de ce încă există o parte însemnată din coloana geologică, dacă aceste procese au loc de miliarde de ani. Ratele actuale de schimbare geologică se potrivesc cu conceptul unei creaţii recente şi al unui potop catastrofic ulterior. Apele în retragere ale potopului ar fi lăsat părţi semnificative ale coloanei geologice in situ. În contextul unui potop, ratele relativ lente de eroziune, activitate vulcanică şi înălţare montană pe care le observăm în prezent pot reprezenta rămăşiţe ale acelui eveniment catastrofic. Ratele actuale de schimbare geologică par să pună sub semnul întrebă­ rii valabilitatea scării standard a timpului geologic.

-

N OTE DE FINAL

I Smiles, S., f.d., Self-help, cap. 11, citat în: Mackay, A. L., 1991, A Dictionary of Scientific QuotatiollS, BristollPhiladelphia: ,nstitute of Physics Publishing, p. 225. 2 Pentru o discuţie mai cuprinzătoare a acestor factori şi a altora înrudi ţi cu ei, vezi: Roth, A A., 1986, "Some questions about geochronology", Origins 13:64-85. Secţiunea 3 a acestui articol, care se ocupă de acumularea sedimentelor, necesită o aducere la zi. 3 (a) Huggett, R., 1990, Catastrophism: Systems ofEarth History, LondraINew YorkIMelbourne, Edward Arnold, p. 232; (b) Kroner, A, 1985, "Evolution of the Archean continental crust",Annual Review of Earth and Planetary Sciences 13:49-74; (c) McLennan, S. M., şi Taylor, S. R., 1982, "Geochemical constraints on the growth of the continental crust",]ournalofGeology 90:347-361; (d) McLennan, S. M., şi Taylor, S. R., 1983, "Continental freeboard, sedimentation rates and growth of continental crust", Nature 306:169-172; (e) Taylor, S. R., şi McLennan, S. M., 1985, 7be Continental Crust: Its Composition and Evolution: An Examination of the Geochemical Record Preserved in Sedimentary Rodu, Hallam, A (ed.), Geoscience texts, Oxford/LondraiEdinburgh, Blackwell Scientific Publications, p. 234-239; (f) Veizer,]., şi Jansen, S. L., 1979",Basement and sedimentary recycling and continental evolution',]ournalofGeology 87:341-370. , Garrels, R. M., şi Mackenzie, F. T., 1971, Evolution of Sedimentary Rocks, New York, W. W. Norton & Co., p. 260. 5 Judson, S., şi Ritter, D. F., 1964, "Rates of regional denudation in the United States", Journal of Geophysical Research 69:3395-3401. h (a) Dott, R. H., Jr., şi Batten, R. L., 1988, Evolution of the Earth, ed. a 4-a, New York! St. Louis/San Francisco, McGraw-Hill Book Co., p. 155. Alţi geologi care folosesc aceeaşi

C.'\l'lTUlUJ.

1:' - l·';'-n.v·\

l'!{O[l1 1'..\11'. LEGATE IlE TI:\IPlil. GEOLOGIC

valoare sunt: (b) Garrels şi Mackenzie, p. 114 (nota 4); (c) Gilluly, J., 1955, "Geologic contrasts between continents and ocean basins", în Poldervaart, A. (ed.), Crust of the Earth, Geological Society of America Special Paper 62:7-18; (d) Schumm, S. A., 1963, 1he Disparity Between Present Rates of Denudation and Orogeny, Shorter Contributions to General Geology, US Geological Survey Professional Paper 454-H. 7 Sparks, B. W., 1986, Geomorphology, ed. a 3-a, Beaver, S. H. (ed.), Geographies for advanced study, LondraINew York, Longman Group, p. 510. 8 (a) Ahnert, F., 1970, "Functional relationships between denudation, relief, and uplift in large mid-Iatitude drainage basins", American Journal of Science 268:243-263; (b) Bloom, A. L., 1971, "The Papuan peneplain problem: a mathematical exercise", Geological Society ofAmerica Abstracts with Programs 3(7):507-508; (c) Schumm (nota 6d). 9 Ruxton, B. P., şi McDougall, I., 1967, "Denudation rates in northeast Papua from potassium-argon dating oflavas", American Journal of Science 265:545-56l. lOCorbel,J., 1959",Vitesse de l'erosion", Zeitschrijtfor Geomorphologie 3:1-28. 11 Menard, H. W., 1961",Some rates of regional erosion",journalofGeology 69:154-16l. 12 Mills, H. H., 1976, "Estimated eros ion rates on Mount Rainier, Washington", Geology 4:401-406. L1 Ollier, C. D., şi Brown, M. J. F., 1971, "Erosion of a young volcano in New Guinea", Zeitschrijt for Geomorphologie 15:12-28. 14 (a) Blatt, H., Middleton, G., şi Murray, R., 1980, Origin of Sedimentary Rocks, ed. a 2-a, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, p. 36; (b) Schumm (nota 6d). 15 Aria continentelor noastre este în jur de 148 429 000 km 2 • La o înălţime medie de 623 m, am avea un volum peste nivelul mării de 92 471269 km 1. La o densitate medie estimată de 2,5 pentru roci, aceasta ne-ar da 231 178 x 1012 t. Împărţind această cifră la 24 108 x 106 t de sedimente transportate de râuri în oceane într-un an, rezultă o rată medie de eroziune a continentelor de 9,582 milioane de ani. Prin analogie, în 2,5 miliarde de ani, la această rată continentele ar fi erodate de (2 500 .;. 9,582 =) 261 de ori. 16 De exemplu, Blatt, Middleton şi Murray, p. 18 (nota 14a). 17 Nu ar trebui să mai rămână prea mult din vechile sedimente. Toate sedimentele (inclusiv o mare parte din ele care se află acum sub nivelul mării) ar fi erodate de multe ori. Sedimentele totale ale Pământului sunt de 2,4 x 1018 t. Înainte de dezvoltarea agriculturii, râurile cărau aproximativ 1 x 1010 tlan' l ; prin urmare, ciclurile medii ar fi: 2,4 x 1018 t împărţit la 10 x 109 tlan- I , ceea ce ar însemna 240 de milioane de ani sau 10 cicluri complete ale tuturor sedimentelor în 2,5 miliarde de ani. Această cifră este una moderată; unii sugerează că reciclarea s-a facut de "trei până la zece ori din cambrian şi până acum" ([a] Blatt, Middleton şi Murray, p. 35-38; nota 14a). Mai mult, reziduurile de sedimente pe unitate de timp sunt mai abundente în unele perioade mai vechi (de exemplu, silurian şi devonian) decât în cele mai recente (de la mississippian la cretacic) (vezi: [b] Raup, D. M., 1976, "Species diversity in the Phanerozoic: an interpretation", Paleobiology 2:289-297). Datorită acestui lucru, unii au sugerat două serii ciclice de schimbări ale ratelor de eroziune în fanerozoic (de exemplu, [c] Gregor, C. B., 1970, "Denudation of the continents", Nature 228:273-275). Acest tipar este în contradicţie cu sugestiile conform cărora reciclarea este responsabilă de volumul mai mic de sedimente vechi. De asemenea, bazinele noastre sedimentare tind să fie mai mici în regiunile mai profunde, ceea ce ar restrânge automat volumul de sedimente mai joase (mai vechi). Se mai poate sugera şi ideea că, în trecut, din rocile granitice au fost produse mult mai multe sedimente decât avem acum şi că numai o cantitate mică rămâne. E posibil ca

292

OR1Cl:,\! -

,\l{lLL .'\. ECllll

sedimentele să fi fost reciclate de câteva ori în roci granitice. Probabil că cea mai serioasă problemă pe care o are de înfruntat acest tip de model este nepotrivirea chimică dintre sedimente şi scoarţa granitică a Pământului. Rocile (magmatice) de tip granitic au în medie mai puţin de jumătate din cantitatea de calciu pe care o au rocile sedîmentare, de trei ori mai mult sodiu şi mai puţin de o sutime din cantitatea de carbon. Pentru date şi discuţii suplimentare, vezi: (d) Garrels şi Mackenzie, p. 237, 243, 248 (nota 4); (e) Mason, B., şi Moore, C. B., 1982, Principles ofGeochemistry, ed. a 4-a, New YorklChichesterfforonto, John Wiley & Sons, p. 44, 152, 153; (f) Pettijohn, F. J., 1975, Sedimentary Rodu, ed. a 3-a, New YorklSan Francisco/Londra, Harper & Row, p. 21, 22; (g) Ronov, A. B., şi Yaroshevsky,A. A., 1969",Chemical composition of the Earth's crust", în Hart, P.]. (ed.), The Earth's Crust and Upper Mantie: Structure, Dynamic Processes, andTheir Relation to Deepseated Geological Phenomena, American Geophysical Union, Geophysical Monograph 13:37-57; (h) Othman,D. B.,White,W.M.,şi Patchett,J., 1989",The geochemistryofmarine sediments,island arc magma genesis,and crust-mantle recycling" ,EarthandPlanetary Science Letters 94: 1-21. Calculele bazate pe premisa că toate rocile sedîmentare îşi au originea în roci magmatice dau rezultate incorecte. Ar trebui folosite cele bazate pe măsurarea actuală a tipurilor de sedimente. Pare dificil de pendulat între roci granitice şi sedimentare în ce priveşte reciclarea, în situaţia în care există o nepotrivire atât de mare între elementele de bază. Una dintre cele mai mari probleme este cum se poate forma calcarul (carbonatul de calciu) din roci granitice comparativ sărace în calciu şi carbon. Mai mult, reciclarea sedimentelor într-o anumită regiune de pe continente nu pare să rezolve problema eroziunii rapide, deoarece cifrele folosite pentru calcule se bazează pe cantitatea de sediment care ajunge de pe continente în ocean, excluzând reciclarea locală. În plus, secţiuni de regulă majore ale coloanei geologice sunt expuse şi erodate în marile bazine ale râurilor. Această eroziune se produce extrem de rapid în munţii care au din abundenţă sedîmente străvechi. De ce mai există încă aceste sedimente vechi dacă au fost reciclate? 18 (a) Gilluly, J., Waters, A. c., şi Woodford, A. O., 1968, Principles of Geology, ed. a 3-a, San Francisco, W. H. Freeman & Co., p. 79; (b) Judson, S., 1968, "Erosion of the land, or what's happening to our continents?", American Scientist 56:356-374; (c) McLennan, S. M., 1993, "Weathering and global denudation",Journal ofGeology 101:295-303; (d) Milliman,]. D., şi Syvitski, J. P. M., 1992, "Geomorphicltectonic control of sediment discharge to the ocean: the importance of small mountainous rivers",JournalofGeology 100:525-544. 19 Frakes, L. A., 1979, Climates Throughout Geologic Time, Amsterdam/Oxford/New York, Elsevier Scientific Publishing Co., Fig. 9-1, p. 261. 20 Daily, B., Twidale, C. R., şi Milnes, A. R., 1974, "The age ofthe lateritized summit surface on Kangaroo Island and adjacent areas of South Australia", ]ournal of the Geological Society of Australia 21(4):387-392. 21 Problema şi câteva sugestii generale pentru rezolvarea ei sunt prezentate în: Twidale, C. R., 1976",On the survival of paleoforms", American]ournal ofScience 276:77-95. 22 Gregor, G. B., 1968, "The rate of denudation in post-Algonkian time", Koninklijke Nederlandse Academie van Wetenschapper 71:22-30. 23Izett, G. A., 1981, "Volcanic ash beds: recorders of upper Cenozoic silicic pyroclastic volcanism in the western United States",Journal of Geophysical Research 86B:10200-10222. 24 Vezi listele în: Simkin, T., Siebert, L., McClelland, L., Bridge, D., Newhall, C., şi Latter, ]. H., 1981, Volcanoes of the World: A Regional Directory, Gazetteer, and Chronology of Volcanism During the Last 10,000 Years, Smithsonian Institution, Stroudsburg, Pennsylvania, Hutchinson Ross Publishing Co.

293

L'IPl'ltlIlJ I~

-

C·\'[[VI I'l!tlHU,[! [H;\[T [li': 1[\11'1;[ CI.,,[OCI,

25 Decker, R, şi Decker, B. (ed.), 1982, Vo/canoes and the Earth's Interior: Readings from Scientific American, San Francisco, W. H. Freeman & Co., p. 47. 26 (a) Ronov şi Yaroshevsky (nota 17g); (b) Doar pentru fanerozoic, se sugerează că acest volum reprezintă 18% din totalul materiilor vulcanice în: Ronov, A B., 1982, "The Earth's sedimentary shell (quantitative patterns of its structure, compositions, and evolution). The 20th V. 1. Vernadskiy Lecture, March 12, 1978. Part 2", International Geology Review 24(12):1365-1388. Estimările volumului de sedimente făcute de Ronov şi Yaroshevsky sunt mari în comparaţie cu altele. Discrepanţele nu le-au afectat însă aproape deloc concluziile. Grosimea totală estimată se bazează pe cifra de 2 500 x 106 ani x 4 km 3/an = 10 000 x 106 km 3 .;. 5,1 x 108 km 2 ai Pământului = 19,6 km înălţime. 27 Schumm (nota 6d). 28 Mueller, St., 1983, "Deep structure and recent dynamics in the Alps", în Hsii, K.]. (ed.), Mountain Building Processes, New York, Academic Press, p. 181-199. 29 Hand, S. H., 1982, "Figure 20-40", în Press, F., şi Siever, R., 1982, Earth, ed. a 3-a, San Francisco, W. H. Freeman & Co., p. 484. 30 (a) Gansser, A., 1983, "The morphogenic phase of mountain building", în Hsii, p. 221-228 (nota 28); (b) Molnar, P., 1984, "Structure and tectonics of the Himalaya: constraints and implications of geophysical data",Annual Review ofEarth and Planetary Sciences 12:489-518; (b) Iwata, S., 1987, "Mode and rate of uplift of the central Nepal Himalaya", Zeitschrift for Geomorphologie SupplementBand 63:37-49. 31 Wellman, H. W., 1979, ,,An uplift map for the South Island of New Zealand, and a model for uplift of the Southern Alps", în Walcott, R 1., şi Cresswell, M. M. (ed.), The Origin of the Southern Alps, Bulletin 18, Wellington, The Royal Society of New Zealand, p. 13-20. 32 Tsuboi, C., 1932-1933, "Investigation on the deformation of the Earth's crust found by precise geodetic means",]apaneseJournal ofAstronomy and Geophysics Transactions 10:93-248. 3J (a) Blatt, Middleton şi Murray, p. 30 (nota 14a), pe baza unor date din: (b) Ahnert (nota 8a). 34 (a) Blatt, Middleton şi Murray, p. 30 (nota 14a); (b) Bloom, A. L., 1969, The surface of the Earth, McAlester, AL. (ed.), Foundations of earth science series, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, p. 87-89; (c) Schumm (nota 6d). 35 Vezi capitolul 12 pentru câteva exemple. 36 (a) Kriiner (nota 3b); (b) Smith,]. V., 1981, "The first 800 million years of Earth's history", Philosophical Transactions of the Royal Sociely ofLondon A 301 :401-422. 37 (a) Sparks, p. 509 (nota 7); calculele mai sunt preluate şi de la: (b) Holleman,]. N., 1968, "The sediment yield of major rivers of the world", Water Resources Research 4:737-747; (c) Milliman şi Syvitski (nota 18d). 38 (a) Holeman (nota 37b); (b) Holmes, A, 1965, Principles of Physical Geology, ed. rev., New York, The Ronald Press Co., p. 514; (c)Jansen,]. M. L., şi Painter, R. B., 1974",Predicting sediment yield from climate and topography" ,]ournal ofHydrology 21 :371-380; (d) McLennan (nota 18c); (e) Milliman,]. D., şi Meade, R H., 1983, "World-wide delivery of river sediment to the oceans",]ournalofGeology 91:1-21; (f) Milliman şi Syvitski (nota 18d).

o EVALUARE A STIINTEI SI , A SCRIPTURII

CAPITOLUL

16

STIINTA: O ÎNTREPRINDERE " "" EXTRAORDINARA

"Jă luăm

seama la umbletele noastre, să le cercetăm."

[Plângerile lui Ieremia 3:40}

A

tunci când încercăm să armonizăm stiinta cu Scriptura, este necesar să evaluăm ambele surse de info:maţie. În acest capitol, vom prezenta câteva exemple care ilustrează punctele tari ale şti­ inţei. Dacă nu se specifică altfel, termenul ftiinţă folosit în acest capitol şi în cel următor se referă la ştiinţă ca proces de aflare a adevărului şi a explicaţiilor despre natură. Trăim într-o epocă de progres ştiinţific şi tehnologic rară precedent şi cei mai mulţi dintre noi sunt recunoscători pentru toate avantajele epocii noastre moderne. Dispozitive uimitoare sunt dovada că principiile ştiinţei funcţionea­ ză. Asteptăm zilnic următoarea descoperire stiintifică, întrebându-ne ce va mai , , , descoperi ştiinţa ca să ne îmbunătăţească viaţa. În acest capitol, vom arunca o scurtă privire asupra unora dintre impresionantele realizări ale ştiinţei, pentru a ne asigura că nu sunt trecute cu vederea.

INGINERIA GENETICĂ Un

şir

de experimente complexe care s-au facut la filiala din San Diego a Universităţii din California a produs plante care strălucesc în întuneric.

Niciodată până

acum nu a mai fost observat la plantele avansate fenomenul producerii de lumină prin activitate biologică (bioluminiscenţă). O varietate de organisme, printre care banalul licurici şi în mod special o serie de animale marine, produc "lumină rece" (numită aşa deoarece se generează foarte puţină căldură) prin mijloace biochimice, dar fenomenul este necunoscut la plantele şi la animalele mai complexe. Acum însă, avem o plantă de tutun care străluceşte în întuneric. Cercetătorii au selectat planta de tutun deoarece sistemul ei genetic este destul de bine cunoscut şi are un bun vector care să transfere noile informaţii în acest sistem genetic!. Această nouă varietate de plantă a fost dezvoltată prin utilizarea tehnicilor de inginerie genetică. Ingineria genetică este unul dintre numeroasele progrese ştiinţifice care ar trebui să ne impresioneze cu succesul ei. Esenţialmente, metodologia foloseşte tehnica inserării unei gene de la un organism în mecanismul ereditar al altuia. În cazul plantelor de tutun strălucitoare, cercetătorii au încorporat în sistemul genetic (ADN-ul) al plantei de tutun gena pentru enzima luciferază, necesară producerii luminii la licurici. Când au fost udate cu substanţele chimice corespunzătoare (adenozintrifosfat şi luciferină), plantele au strălucit uşor, confirmând că gena pentru luciferază a fost încorporată. Alte plante, tratate în acelaşi fel, dar rară această genă, nu au strălucit. La plantele strălucitoare, lumina a fost emisă de majoritatea părţilor lor, dar a fost mai puternică în rădăcină, în frunzele tinere şi în ţesutul vascular. Procesul de transferare a genelor este o manipulare complexă a informaţi­ ilor ereditare de bază codificate în lungile molecule complexe de ADN. Ingineria genetică a furnizat tehnici prin care secţiuni de ADN dintr-un organism pot fi izolate şi transferate într-un alt organism, în care se vor reproduce şi vor funcţiona. Transferul se realizează prin utilizarea unui virus sau a unei plasmide (ADN special de la o bacterie) ca vehicul al ADN-ului dorit. Acest ADN combinat, denumit ADN recombinant, poate transfera informaţii între o mare varietate de organisme. În cazul "succesului strălucitor" al plantelor de tutun descris mai sus, cercetătorii au combinat gena pentru enzima producă­ toare de lumină luciferază de la licurici cu un ADN "promotor" de la un virus, au inserat combinaţia într-o plasmidă şi, în cele din urmă, în plantele de tutun, care au dobândit abilitatea de a străluci. Aceste proceduri nu sunt simple. Asemenea rezultate dramatice au mai multă semnificaţie decât noutatea unei forme avansate de viaţă vegetală care străluceşte. Deoarece lumina este detectabilă cu uşurinţă, acest sistem a furnizat o modalitate de identificare şi studiere a comportamentului genelor. Ne putem imagina şi cum ar fi să avem mai multe organisme care strălucesc noaptea. Copiii luminiscenţi ar fi mai uşor de găsit noaptea într-o pădure întune297

cată!

Deja s-a înregistrat un oarecare succes în ce priveşte inserarea genei luciferazei în celulele de maimuţă 2 , însă promisiunile ingineriei genetice sunt mai puţin optimiste pentru formele complexe de viaţă, deoarece flexibilitatea genetică a acestora este supusă unor limite mai stricte. La organismele mai simple, ingineria genetică a înregistrat deja o listă impresionantă de succese. Câteva molecule extrem de specializate necesare în tratamentul medical, care se obţineau anterior numai printr-un procedeu laborios şi costisitor de extragere din organisme vii, pot fi acum produse în cantităţi mari prin bacterii modificate genetic pentru a produce acele substanţe. Interferonul, proteina care sporeşte rezistenţa umană la infecţiile cu viruşi, şi insulina, hormonul care controlează nivelul glicemiei, sunt exemple în acest sens. Prin intermediul diverselor tehnici, genele hormonilor de creş­ tere au fost folosite pentru a produce şoareci şi porci mai mari, precum şi vaci care să dea mai mult lapte. Folosind ingineria genetică, oamenii de ştiinţă creează noi tipuri de enzime complexe care guvernează modificările chimice3 • Una dintre cele mai dramatice dezvoltări promite ameliorarea mai multor boli imunodeficitare. Persoanele cu aceste tipuri de boli nu pot opune rezistenţă germenilor şi trebuie să rămână în izolare sterilă strictă, cum a fost cazul copilului care a trăit într-un balon protector de plastic, fiind cunoscut ca "băiatul din balon". Mai de curând, cercetătorii au prelevat celule de la două fete care sufereau de o boală imunodeficitară, le-au modificat genetic şi le-au reinjectat fetelor, oferindu-Ie astfel rezistenţa imunologică necesară. Realizări extraordinare în agricultură au ajutat la producerea unor fructe modificate genetic care rămân proaspete mai mult timp şi a unor plante mai rezistente la viruşi şi la dăunători. Aceste realizări dau naştere şi la îngrijorări privind un posibil impact negativ al noilor varietăţi de organisme asupra mediului înconjurător, îngrijorări care nu pot fi tratate cu indiferenţă. Ingineria genetică ne spune însă că ştiinţa este un instrument puternic.

DEZVOLTAREA ORGANISMELOR Cum se dezvoltă organismele avansate dintr-o singură celulă într-un adult complex? Şi de ce o celulă se dezvoltă într-o râmă, iar alta într-un rechin? Deşi ne lipsesc multe răspunsuri, ştiinţa a făcut câteva descoperiri relevante. În teorie cel puţin, fiecare celulă conţine ADN-ul care are instrucţiunile pentru producerea tuturor părţilor unui organism şi fiecare celulă are informaţiile pentru orice funcţie a organismului în ansamblu. Aşadar, o celulă care face parte din cortex, acolo unde au loc procesele gândirii, conţine şi instrucţiuni 29/1

(l!(!( ,I'\!

\1'"

I .\.!~(' III

pentru producerea unghiilor. Cu toate acestea, fiecare parte a corpului nostru s-a dezvoltat în felul ei specific pentru a produce muşchiul cardiac, ficatul sau un dinte, după cum este necesar pentru un organism funcţional. Cum are loc această dezvoltare ordonată specifică? Ştiinţa a arătat că, pe măsură ce un organism se dezvoltă pe parcursul etapelor iniţiale, diferitele părţi devin din ce în ce mai specifice în conformitate cu dezvoltarea lor potenţială. Majoritatea organismelor încep să se dezvolte de la o singură celulă. La multe animale, diviziunea acelei prime celule în alte două stabileşte viitoarele jumătăţi - dreaptă şi stângă - ale organismului. Uneori, aceste două celule se separă, rezultând două organisme complete în loc de unul. Deoarece fiecare celulă are aceleaşi informaţii ereditare complete, se dezvoltă urmaşi extrem de asemănători, cum ar fi gemenii identici. În mod normal, tatuul aduce pe lume cvadrupleţi identici. Evident că fiecare dintre celulele primare ale unui organism are capacitatea de a produce un organism complet. Invers, puţinele celule care formează un embrion primar de amfibian pot fi separate în celule simple care, atunci când sunt reuni te, pot produce un embrion normal complet. Unele experimente ingenioase au aruncat lumină asupra diferenţierii din timpul dezvoltării. Printre cele mai impresionante se numără cele Tacute pe broaştele aflate în curs de dezvoltare4 • S-a folosit cu succes broasca-cu-ghiare sud-africană. Printre particularitătile acesteia se numără abilitatea de a-si regenera membrele pierdute în stadiul de adult, ceea ce constituie o problemă atunci când se utilizează metoda tăierii degetului mare de la picioare pentru a identifica animalele folosite în experimente, deoarece în curând ele îşi regenerează un deget nou. În experimentele care s-au Tacut pe aceste broaşte, cercetă­ torii au eliminat din ouă nucleele celulelor, care contin ADN-ul de control, si le-au înlocuit cu nuclee din celule de la forme mai dezvoltate, pentru a determina cât de bine aceste nuclee mai vechi transferate vor controla dezvoltarea. S-a descoperit că era mult mai probabil ca nucleele de la stadiile embrionare primare să producă mormoloci normali decât nucleele luate de la stadii mai avansate, ca de exemplu un mormoloc care înota5• În câteva situaţii, s-a raportat că nucleele din celulele intestinelor mormolocilor au produs broaşte adulte fertile, însă acest rezultat a fost contestaf>. Nucleele care proveneau din pielea broastelor adulte au stimulat numai dezvoltarea stadiului mai rudimentar, de mormoloc care nu se hrăneşte 7 • Un progres major s-a înregistrat în cazul oilor. Un pas considerat imposibil de majoritatea experţilor a fost clonarea unui mamifer. Deşi experimentul s-a realizat cu unele dificultăţi, el atestă într-adevăr progresul ştiinţei. Cercetătorii au implantat nucleul unei celule din glanda mamară a unei oi în vârstă de şase

.

.

.

.

.

ani într-un ou nefertilizat de la o altă oaie, din care nucleul fusese eliminat în prealabil. Apoi au implantat noul "embrion' cu informaţiile genetice din glanda mamară în uterul altei oi, unde s-a dezvoltat aparent normal, având informaţii genetice identice cu cele ale glandei mamare a "mamei" de şase ani 8 • Cu plantele se pare că e mai uşor de lucrat. Specialişti în fiziologia plantelor de la Universitatea Come1l9 au cultivat celule de la o plantă matură de morcov în lapte de cocos. În această cultură, celulele de morcov formează o masă amorIa de ţesut. Când celulele din aceste mase au fost transferate într-un mediu solid, ele s-au dezvoltat producând o plantă de morcov complet activă din punct de vedere reproducător. Această informaţie confirmă încă o dată ipoteza că fiecare celulă are informaţiile necesare pentru a produce un organism complet. O altă ilustraţie a capacităţilor biologilor de dezvoltare este procesul de amestecare a celulelor primare de dezvoltare a două organisme pentru a produce un singur organism "amestecat". De exemplu, celulele unor embrioni de şoarece extrem de tineri (constând în doar câteva celule) pot fi separate cu uşurinţă. Atunci când acest lucru se face în dreptul a două tipuri diferite de şoareci şi apoi celulele sunt combinate, celulele de la cei doi embrioni diferiţi vor fuziona formând un singur organism. Când este implantat într-o mamă adoptivă, acest mozaic de embrioni se poate dezvolta, devenind în cele din urmă un adult cu un amestec de celule de la cei doi embrioni. Asemenea organisme au patru părinţi în loc de doi, cum e normal. Dacă cei doi embrioni originari au gene pentru culori diferite ale blănii, unii urmaşi vor dezvolta un tipar coloristic pestriţ, fiecare culoare provenind de la fiecare embrion originar. Dacă cei doi embrioni originari sunt de sexe diferite, unii urmaşi sunt hermafrodiţi 10.

Se poate stimula şi dezvoltarea embrionară a unor părţi neaşteptate ale corpului prin transferul de celule care induc informaţia respectivă. Anumite celule de la embrionii mai avansaţi stimulează formarea capului, a trunchiului şi a cozii. Experimentele !acute pe embrioni ai salamandrei Triturus arată că, dacă o anumită porţiune de la un embrion este transferată la altul, partea transferată poate stimula creşterea unui cap suplimentar la embrionul gazdă. Ceea ce este contrariant la acest experiment este că partea transferată nu ajunge, în cele din urmă, să fie cap într-un embrion normal, ci este o bucată din intestinul primitiv al organismului. O nouă arie de studiu, care este abia la început, este aceea a funcţiilor pe care le au în dezvoltare genele homeotice (genele care conţin secvenţe homeobox) 11. Aceste gene influenţează dezvoltarea, dar dezvoltarea pe care o controlează ele este modificată de mediul în schimbare în care se află părţile în curs 300

de creştere, astfel că acest proces este complicat. Eliminarea experimentală sau transferul experimental de gene pot produce organisme bizare, unele cu ochi, aripi sau antene în plus, dar acesta este abia începutul unor cercetări complicate care promit descoperiri entuziasmante despre procesul de dezvoltare. Nu mai puţin surprinzătoare sunt progresele înregistrate în privinţa facilitării fertilităţii şi a dezvoltării umane. Procesul de fertilizare a unui ovul uman cu spermă într-un vas de laborator devine o procedură tot mai obişnuită. Organismele produse astfel pot fi transferate apoi unei persoane neînrudite genetic, care serveşte timp de nouă luni ca incubator surogat pentru bebeluşul în curs de dezvoltare. Este posibil de asemenea să se congeleze şi să se conserve pe timp nelimitat un embrion uman aflat la stadiul divizării în opt celule, pentru ca, la momentul oportun, să fie implantat într-un uter surogat, în vederea dezvoltării. Aceste progrese în modul de înţelegere a dezvoltării organismelor ridică problema clonării umane. Multe scrieri populare au speculat pe marginea acestei posibilităţi. Dictatorii s-ar putea clona ad injinitum, putând să conducă astfel pentru totdeauna! Putem deja clona direct morcovi, oi şi, probabil, broaş­ te, iar datele ştiinţifice actuale sugerează că probabil şi omul poate fi clonat din celulele deja dezvoltate ale corpului, cum a fost posibil şi în cazul oii. Este disponibilă şi o altă tehnologie de producere a clonelor umane, pornind de la nivelul embrionar timpuriu, iar procedeul a fost efectuat la un nivel rudimentar pe embrioni cu defecte. Pentru obţinerea unei clone, stadiul embrionar foarte timpuriu al omului poate fi divizat în două - lucru care se şi întâmplă atunci când se formează natural gemeni identici. O jumătate ar putea fi reimplantată pentru dezvoltare imediată, iar cealaltă - păstrată congelată ani la rând. Dacă s-ar dori obţinerea unei clone a primei persoane, embrionul identic, care este congelat, ar putea fi implantat într-o mamă surogat pentru a se dezvolta, însă nu trebuie să uităm că fiinţele umane nu sunt doar produsul formulei lor genetice. Mediul nostru de viaţă, libertatea de alegere şi alţi factori determină ceea ce devenim. Clonarea unei minţi dezvoltate poate fi un lucru formidabil, de aceea clonarea unui om întreg poate fi mult mai dificilă decât clonarea animalelor de rând. Problemele sociologice, morale şi etice ridicate de procedurile de clonare sunt uimitoare; dar la fel sunt şi progresele înregistrate de ştiinţă.

MANEVRAREA ELECTRONILOR Una dintre realizările majore ale secolului trecut a fost miniaturizarea tranzistorilor şi a altor componente electronice, cum ar fi diodele, rezistoarele şi condensatoarele, într-un mic cip de siliciu, producându-se un circuit integrat,

complex şi coordonat, care poate conţine milioane de unităţi electronice funcţionale, fiecare - o mărturie că principiile ştiinţei funcţionează. Persoanele care dezvoltă circuite integrate ordinare pe cipuri plate sunt privite deja de sus de noua generaţie de tehnologi care construiesc motoare microscopice pe aceleaşi cipuri plate. Este incredibil, dar cercetătorii de la Universitatea din California, filiala din Berkeley, au construit motoare cu diametre de mai puţin de o zecime de milimetru. Spre deosebire de motorul electric tradiţional, care funcţionează pe baza forţelor magnetice, aceste motoare utilizează atracţia şi respingerea forţelor electrostatice. Din nou, principiile ştiinţei funcţionează. O serie de utilizări sugerate pentru aceste motoare sunt asociate cu explorarea şi curăţarea microscopică. S-a mai sugerat chiar că ele ar putea servi ca roboţi minusculi în fluxul sanguin al unei persoane pentru a curăţa stratul de colesterol care căptuşeşte arterele. Dovezi că principiile de bază ale ştiinţei funcţionează sunt nenumărate. Pe lângă cele menţionate mai sus, putem adăuga o mulţime de produse ale tehnologiei care se bazează pe principii ştiinţifice, cum ar fi televizorul,

~

Figura 16.1. Peisajul planetei Marte, văzut de pe landerul Mars Pathfinder (rampa în colţul din stânga jos, airbagul în colţul din dreapta jos). Roverul de explorare Sojouroer (în prim-plan, în partea stângă) este echipat cu un spectroscop cu raze X ce emit particule alfa pentru analiza rocilor marţiene. Astfel de realizări dau mărturie de succesul ştiinţei şi al tehnologiei asociate ei. Fotografie publicată prin bunăvoinţa NASAlJPLlCaltech.

JII2

O!{lCI:\I·

.\nlll .'\. [{"TII

computerul, sateliţii, explorarea spaţiului cosmic (Figura 16.1), acceleratoarele nucleare etc. Nu este necesar să dedicăm alte pagini descrierii valorii şi succesului ştiinţei. Ştiinţa funcţionează.

CONCLUZII Ştiinţa

are un succes atât de mare, încât noi, oamenii, suntem înconjuraţi de o tehnocraţie care ameninţă să ne înghită. Pe tărâm experimental, stiinta , , are foarte multe succese si , a făcut mult bine. În acest domeniu, ştiinţa merită mult respect. Orice respingere generală a ştiinţei, după cum îndeamnă unii, nu este justificată, însă aceasta nu înseamnă că ştiinţa nu are şi nişte puncte slabe serioase.

-

N OTE DE FINAL

v.,

1 Ow, D. W., Wood, K. De Luca, M., de Wet,]. R, Helinski, D. R., şi Howell, S. H., 1986, "Transient and stable expression of the firefly luciferase gene in plant cells and transgenic plants", Science 234:856-859. 2 de Wet,]. R, Wood, K. DeLuca, M., Helinski, D. R, şi Subramani, S., 1987",Firefly luciferase gene: structure and expression in mammalian cells", Molecular and Cellular Biology 7(2):725-737. 3 Flam, F., 1994, "Co-opting a blind watchmaker", Science 265:1032-1033. 4 (a) Gurdon,]. B., 1968, "Transplanted nuclei and cell differentiation", Scientific American 219(6):24-35; (b) Gurdon,]. B., Laskey, R A., şi Reeves, O. R, 1975",The developmental capacity of nuclei transplanted from keratinized skin cells of adult frogs",JournalofEmbryology and Experimental Morphology 34:93-112; (c) Gurdon,]. B., 1977",Egg cytoplasm and gene control in development. The Croonian Lecture, 1976", Proeeedings ofthe Royal Society ofLondon B 198:211-247. 5 McKinnell, R. G., 1978, Cloning: Nuclear Transplantation in Amphibia, Minneapolis, University ofMinnesota Press, p. 101. 6 Pentru discuţii, vezi Ibidem, p. 110-112. 7 Gurdon, Laskey şi Reeves (nota 4b). "Wilmut, 1., Schnieke, A. E., McWhir,]., Kind, A.]., şi Campbell, K. H. S., 1997, "Viable offspring derived from fetal and adult mammalian cells", Nature 385:810-813. • (a) Steward, F. c., cu Mapes, M. O., Kent, A. E., şi Hoisten, R. D., 1964, "Growth and development of cultured plant cells", Science 143:20-27; (b) Steward, F. c., 1970, "From cultured cells to whole plants: the induction and control of their growth and morphogenesis. The Croonian Lecture, 1969", Proceedings ofthe Royal Society ofLondon B 175:1-30. J() (a) Mintz, B., 1965, "Experimental genetic mosaicism in the mouse", în Wolstenholme, G. E. W., şi O'Connor, M. (ed.), Preimplantation Stages of Pregnancy, Ciba Foundation Symposium, Boston, Little, Brown and Co., p. 194-207; (b) Mintz, B., şi Illmensee, K., 1975, "Normal genetically mosaic mice produced from malignant teratocarcinoma cells", Proceedings of the National Academy of Sciences USA 72:3585-3589. 11 Vezi capitolul 6 pentru o scurtă descriere a secvenţei de ADN numite homeobox.

v.,

CAPITOLUL

17

STIINTA , " SI ADEVĂRUL CÂTEVA ÎNTREBĂRI

Valorile, sensurile vieţii, scopurile fi calităţile se scurg prin ftiinţă afa cum se scurge apa mării prin mrejele pescarilor. Ji totufi omul înoată în această mare, afa că n-o poate exclude din preocupările sale. [CJ!uston Jmith I }

S

tiinţa

a avut un succes atât de mare, încât am putea uita că are şi ea limitele ei. Cum ar putea ceva care ne-a adus antibioticele, ingineria , genetică, călătoriile în spaţiu şi bombele nucleare să nu fie atotputernic? Unii oameni de ştiinţă, profund impresionaţi de disciplina lor, cred că ştiinţa are răspunsul la toate problemele majore ale lumii şi, cu cât adoptăm mai repede o perspectivă ştiinţifică asupra lumii, cu atât mai repede vom rezolva aceste probleme. Ocazional, cooperarea strânsă dintre oameni de ştiinţă din ţări cu filosofii politice extrem de diferite este dată ca ilustraţie a modului în care ştiinţa ar putea fi folosită pentru a depăşi conflictele politice şi a aduce pacea mondială. Asemenea atitudini ilustrează cât de puternică a ajuns astăzi imaginea ştiinţei. Însă este suficient să ne amintim de unele războaie purtate în sânul ştiinţei sau de crizele poluării chimice şi nucleare pentru a ne da seama că, cel puţin până în prezent, ştiinţa a eşuat în încercarea de a fi soluţia la toate problemele noastre. În plus, oamenii de

JIl-l

OJ{I< ;I'\J -

ştiinţă,

ARII!. ,\. I{nlll

tind să privească realitatea prin perspectiva Astfel de puncte de vedere restrânse pot constitui o problemă atunci când căutăm tot adevărul. Will Rogers, respectată sursă de înţelepciune simplă, ne aminteşte că "nu există nimic mai stupid decât un om educat, dezbrăcat de lucrul în care a fost educat"2. În capitolul precedent, am trecut în revistă câteva realizări ale ştiin­ ţei. În capitolul de faţă, vom completa imaginea examinând unele dintre limitele ei. lor

la fel ca

alţi specialişti,

specializată.

CE ESTE STIINTA? , , Cu toţii ştim ce este ştiinţa, sau cel puţin aşa ne place să credem. Ştiinţa este ceea ce face omul de ştiinţă! Mai departe, problema devine şi contrariantă, şi dificilă. Putem defini ştiinţa în multe moduri. Câteva concepte principale includ: (1) cunoştinţe organizate, (2) cunoştinţe verificabile, (3) date despre natură, (4) explicaţii despre natură, (5) un sistem de gândire bazat pe principii " stiintifice - , definitie care cere să cunoastem care , principii sunt ştiinţifice şi care nu sunt -, (6) o metodologie pentru descoperirea adevărului despre natură şi (7) o filosofie naturalistă care exclude supranaturalul. De fapt, nu ştim exact ce este ştiinţa sau cum operează ea, o recunoaş­ tere îngrijorătoare pentru o asemenea întreprindere de succes. Sir Peter Medawar, laureat al Premiului Nobel şi fost preşedinte al Asociaţiei Britanice pentru Progresul Ştiinţei, descrie dilema: "Întrebaţi un om de ştiinţă care este concepţia lui despre metoda ştiinţifică şi va adopta o expresie care este, în acelasi , timp, si , solemnă, si , vicleană: solemnă, pentru că simte că trebuie să-şi spună opinia; vicleană, deoarece se întreabă cum să ascundă faptul că nu are nicio opinie. Dacă este tachinat, probabil va bâigui ceva despre «inducţie» şi «stabilirea legilor naturii», dar, dacă cineva care lucrează într-un laborator ar declara că încearcă să stabilească legile naturii prin inducţie, am începe să credem că trebuia de mult să plece în concediu."3 Ştim că ştiinţa funcţionează, dar, într-un anumit sens, un om de ştiinţă nu ştie ce face. O parte a problemei se învârte în jurul unui complex de proceduri ştiinţifice variate, dintre care multe sunt insuficient definite şi o parte o constituie faptul că noi chiar nu ştim ce este ştiinţa. Aceasta ne stiinta aduce înapoi la definitia , initială: , , , este ceea ce face un om de stiintă. , , Avem totuşi o idee generală despre ce este ştiinţa: este aflarea adevărului şi a explicaţiilor despre natură.

l'

\.!' I I \ .; l '1

I-

"

1 J 1,'\ I \ ~. J ., \):

\ !: l I ' , \. J J ".\ !.." \ !.:! J, \ i,; !

STIINTA , , SE OCUPĂ NUMAI CU O PARTE A REALITĂTII , Una dintre limitele mai evidente ale ştiinţei, în special a ceea ce considerăm ştiinţă naturali stă (mecanicistă), este faptul că lasă multe lucruri neexplicate. Un sistem de gândire ştiinţific exclusiv naturalist exclude multe arii care, credem noi, fac parte din realitate. E suficient să menţionăm doar concepte cum ar fi: sensul realităţii, moralitatea, binele şi răul, libertatea alegerii, îngrijorarea, conştiinţa, starea de conştienţă, scopul, loialitatea sau iubirea neegoistă pentru a ne da seama că există un domeniu vast dincolo de explicaţiile simple, de tip cauză-efect, ale ştiinţei. Un număr de lideri de opinie au dat mărturie într-un fel sau altul despre realitatea care există dincolo de ştiinţă. Vannevar Bush, care a avut o ilustră carieră ca om de ştiinţă şi director de programe de cercetare, fiind numit "părintele computerului modern", a afirmat: "Ştiinţa nu dovedeşte nimic în mod absolut. În problemele de importanţă vitală, nici măcar nu produce dovezi."4 Renumitul astronom Arthur Stanley Eddington, referindu-se la ariile de semnificaţie aflate dincolo de ştiinţă, observa: "Legea naturală nu este aplicabilă lumii nevăzute din spatele simbolurilor, pentru că ea nu este adaptată la nimic cu excepţia simbolurilor, iar perfecţiunea ei este o perfecţiune a legăturii simbolice. Nu poţi aplica o astfel de schemă părţilor personalităţii noastre care nu mai sunt măsurabile prin simboluri, după cum nu poţi extrage rădăcina pătrată a unui sonet."s Celebrul matematician-filosof Alfred North Whitehead subliniază, la rândullui, limitele explicaţiei ştiinţifice, scoţând în evidenţă o incongruentă inerentă: "Oamenii de stiintă animati de scopul de a dovedi că sunt , '" lipsiţi de orice scop constituie un subiect de studiu interesant."6 Medicul şi autorul Oliver Wendell Holmes descria mai plastic relaţia atunci când remarca sarcastic: "Ştiinţa este o piesă de mobilier de primă clasă pentru camera de la etaj a unei persoane, dacă aceasta are bun-simţ la parter."7 Filosoful Huston Smith exprimă problema mai direct: "Încercarea de a ne imagina felul în care sunt lucrurile n-ar putea începe mai bine decât cu ştiinţa modernă. În egală măsură, nu s-ar putea termina mai rău decât tot cu ea ... "8 Toate aceste afirmaţii accentuează incompletitudinea ştiinţei. Problema originii moralităţii, atunci când este abordată într-un context ştiinţific, ilustrează de asemenea incompletitudinea ştiinţei. Generează stiinta unor discutii îndelun, , moralitate? Problema a dat nastere " 9 gate • Este ştiinţa morală? Oamenii de ştiinţă, cu siguranţă, sunt. Însă avem dificultăţi majore în încercarea de împăca evoluţia darwinistă şi "domnia dinţilor şi a ghearelor", însoţite de competiţie şi de perpetuarea

doar a celor mai adaptaţi, cu societatea noastră responsabilă din punct de vedere moral, care se preocupă de corectitudine şi de cei slabi şi defavorizaţi. Conceptul altruismului evoluţionist nu explică uşor moralitatea omului, care este bazată pe liberul-arbitru 10. Oamenii de ştiinţă care urmează o filosofie naturalistă pot nega existenţa liberului-arbitru, dar fiinţele umane au mai multe preocupări morale decât s-ar deduce doar din concepţia despre origine bazată pe supravieţuirea celui mai adaptat. Din perspectiva unei ştiinţe pur naturaliste, răspunsurile privind originea corectitudinii morale sunt puţine şi neconvingătoare. Ştiinţa, care uneori pretinde că este liberă de influenţe religioase, morale şi politice ll , are probleme să introducă aceste atribute în sistemul ei de explicaţii. Expresia "perspectiva ştiinţifică asupra lumii" poate sugera o contradicţie în termeni, deoarece ştiinţa ne oferă numai o imagine parţială a realităţii. Ea nu este o perspectivă completă asupra lumii. Orice perspectivă holistică asupra lumii trebuie să explice acele arii ale experienţei care sunt dincolo de explicaţiile naturaliste. Nu ar trebui să încercăm să reducem adevărul la nivelul nostru simplist de înţelegere, ci multe explicaţii trebuie să le căutăm dincolo de ştiinţă. Perspectiva parţială asupra realităţii caracteristică ştiinţei este evidentă şi atunci când luăm în considerare întrebările legate de cauzele supreme. Ştiinţa se descurcă bine să descrie lumea fizică în detaliile şi interrelaţiile ei, dar nu la fel de bine să explice motivele care stau la baza acestora. Ea ne explică mai mult "cum" sunt lucrurile, decât "de ce" sunt aşa cum sunt. Ştiinţa a fost acuzată că, în ce priveşte explicaţiile pe care le dă, este un sistem închis, în care toti termenii sunt definiti unii în relatie , " cu alţii. E ca şi cum ai descrie un ponei ca un cal mic şi un cal, ca un ponei mare. Asemenea definiţii nu ne spun ce este în realitate un cal sau un ponei. Ştiinţa noastră din prezent are o contribuţie neînsemnată la explicaţiile supreme ale existenţei, conştiinţei şi responsabilităţii noastre morale. "Dacă-i ceri să facă o bombă atomică, stiinta , , îti , va spune cum să o faci, dar când o întrebi dacă chiar ar trebui să faci una, atunci păstrează tăcerea. "12

Legat de incompletitudinea ştiinţei este şi faptul că ştiinţa nu se descurcă prea bine când e vorba să explice un eveniment unic. Succesul ştiinţei se bazează în mare măsură pe situaţii repetabile, care permit descoperirea de principii consecvente. Dacă un eveniment se întâmplă doar o dată, aşa cum este creaţia sau evoluţia primei celule, ştiinţa este incapabilă să ofere prea multă analiză. Ea poate doar să prezinte informaţii periferice legate de subiect. JU7

L'\!'II lll.l'l

I~

;"III~'!.\ '1\1>1\ \~I'I

l \TI \.\ 1:--

I

ICI 1;.\1'1

STIINTA , , ISTORICĂ În lupta aspră dintre creaţie şi evoluţie, se afirmă uneori că teoria generală a evoluţiei este la fel de reală ca gravitaţia. După cum era de aşteptat, astfel de afirmaţii suscită reacţii diferite. Unii nu au nimic de obiectat, deoarece şi gravitaţia, şi evoluţia sunt concepte naturaliste acceptate în prezent de mulţi oameni de ştiinţă. Alţii văd o diferenţă semnificativă în posibilele grade de validitate. Gravitaţia se poate demonstra cu uşurinţă, în timp ce teoria generală a evoluţiei nu. Mulţi dintre noi s-au obişnuit cu realităţile ştiinţei efectuând experimente de laborator care au dus la rezultatele aşteptate. Aceasta ne-a dat o mare încredere în metoda ştiinţifică, iar rezultatul acestor experimente este predictibil. Desigur, ocazional, rezultatele nu sunt cele aşteptate, nereuşita fiind explicată de obicei printr-o procedură defectuoasă, măsurători inexacte, contaminare etc., dar niciodată ca un indiciu al faptului că ar fi ceva în neregulă cu ştiinţa. Aceste experimente fundamentale au ajutat la consolidarea, în mintea noastră, a ideii că stiinta , , este ceva absolut si , că, dacă lucrurile nu merg bine, eroarea se datorează oricărui alt lucru, cu excepţia ştiinţei.

Există dovezi ample care susţin predictibilitatea experimentelor simple de laborator. Este regretabil că publicul larg şi chiar unii oameni de şti­ inţă specializaţi arareori apreciază contrastul dintre aceste experimente şi necunoscutele cercetării originale. Ei văd ştiinţa ca pe o procedură simplă şi sigură, dar cercetarea dificilă poate să ne înveţe rapid contrariul. Trebuie să înţelegem că ceea ce superficial numim "frontierele în plin progres ale reprezintă si cunoasterii" , , "marginile nestiintei". , , Unii oameni de ştiinţă au încercat să îndulcească confuzia privind gradele de încredere în ştiinţă izolând unele din zonele mai puţin sigure ale ştiinţei sub termenul ştiinţă istorică13. Ca şi în cazul altor concepte largi, ştiinţa istorică nu este simplu de definit. Nu ar trebui s-o confundăm cu ceea ce înţeleg istoricii prin folosirea aceluiaşi termen, şi anume metodologia lor. Aşa cum este folosit de oamenii de ştiinţă, conceptul de ştiinţă istorică se referă în special la acele aspecte ale ştiinţei care nu sunt uşor testabile şi predictibile, pentru că sunt într-o oarecare măsură unice - cel puţin în limitele caracterului lor practic. Printre acestea se numără adesea concepte legate de trecut, de aici şi conotaţia istorică din denumire. Fizica şi chimia sunt considerate de regulă mai puţin istorice, în timp ce multe aspecte ale geologiei, biologi ei şi paleontologiei sunt într-o măsură mai mare istorice. Această diferenţă se datorează parţial şi complexităţii fac-

..

.

torilor care intră în ecuatie - fizica si chimia sunt cele mai simple si mai predictibile, pe când biologia şi paleontologia, care se ocupă de o vastă complexitate de factori aflaţi în interacţiune, prezintă mai multe incertitudini. În cadrul ştiinţei istorice, opusă ştiinţei empirice, care este mai solidă, există mai multe prilejuri de speculaţie, de aceea se impune mai multă prudenţă. Unele aspecte ale ştiinţei istorice sunt mai sigure decât altele. De obicei, putem fi mai siguri de forma unei fosile decât de ceea ce a provocat moartea organismului de la care provine. Un număr semnificativ de controverse majore în ştiinţă s-au concentrat în jurul ştiinţei istorice. De exemplu, un volum intitulat Great Geological Controversies14 [Mari controverse geologice] tratează şapte subiecte - toate, controverse privind interpretarea trecutului. Exemplele includ: vârsta Pământului, dispariţia în masă a vieţii de pe Pământ şi erele glaciare. Incertitudinea ştiinţei istorice facilitează controversa. Un alt exemplu extraordinar al caracterului provizoriu al ştiinţei istorice se leagă de Alpii europeni. La fiecare câţiva ani, se propune o nouă teorie majoră despre felul în care s-au format aceşti munţi complecşi şi amănunţit studiaţi; după câte se pare, nu se va ajunge curând la vreun rezultat acceptat definitiv, lucru de aşteptat, dată fiind dificultatea de a testa trecutul.

SENTIMENTALISMUL ÎN STIINTĂ , , Titlul de pe prima pagină a ziarului suna astfel: "Creaţionismul este Era doar una dintre numeroasele afirmaţii similare pe care le auzisem în ziua precedentă în New Orleans, la o întâlnire naţională a Societăţii Geologice din America. Eram surprins că această acrimonie se bucura de o publicitate atât de largă. Afirmaţia citată mai sus îi aparţinea unui profesor de geologie de la Universitatea de Stat din Oregon care prezidase una din cele două sesiuni de simpozioane despre creaţie şi geologie. El mai declarase şi că creaţioniştii "îi induc în eroare cu premeditare şi cinism pe cetăţenii bine intenţionaţi" si că sunt "la fel de falsi ca o bancnotă de 3 dolari" (nu există o astfel de bancnotă în valuta Statelor Unite). Un biolog de la Universitatea din Boston a afirmat că, în opinia lui, "catastrofismul biblic" este "necinstit, dezgustător"; acelaşi vorbitor a mai afirmat că creaţionismul, ca ştiinţă, "reprezintă prostii politice şi religioase". Un om de ştiinţă cunoscut, de la Muzeul American de Istorie Naturală, s-a referit la creaţionism ca la "tirania unei minorităţi bine organizate şi puternic motivate". Un alt om de ştiinţă de la aceeaşi instituţie a etichetat atât ştiinţa creaţiei, cât şi zonarea ecoiogică 15 "un şiprostituţie ştiinţifică."

.

.

retlic". Un savant de la Universitatea de Stat din Georgia a declarat despre care ei o vând drept erudiţie", iar un geolog de la Agenţia de Inspecţie Geologică a Statelor Unite (US Geological Survey) a avertizat că "nu ar trebui să lăsăm ştiinţa să cadă pradă înşelătoriei creaţioniştilor" şi că, "dacă eşti creaţionist, nu te afli unde trebuie". Această ultimă afirmatie a devenit mai evidentă atunci când, la sfârsitul unei sesiuni, o persoană care susţinea creaţia a fost întreruptă în timp ce vorbea şi nu i s-a permis să mai continue pentru că punctul său de vedere a fost considerat necorespunzător. Deşi creaţia era pe ordinea de zi în cadrul fiecărui simpozion, niciun creaţionist nu s-a numărat printre cei 15 vorbitori programaţi. O astfel de abordare cu greu poate fi considerată echilibrată. Sentimentalismul dat pe faţă la aceste sesiuni a depăşit de departe ceea ce observasem la alte întâlniri ale cercetătorilor. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă prezenţi trecuseră de la obiectivitate la insulte. M -am întrebat ce se întâmplase cu stereotipul omului de ştiinţă în halat alb, care se presupune că evaluează cu calm şi imparţialitate datele. Evoluţioniştii sunt primii care afirmă că, spre deosebire de evoluţie, creaţia nu este ştiinţifică, însă comportamentul mai multor evoluţionişti de la aceste întâlniri nu a reuşit să mă convingă că evoluţia este o preocupare pur ştiinţifică. Realist vorbind, dacă creaţia este o "absurditate", este ea demnă de o preocupare specială? De ce să irosim atât de multă energie emoţională pe ceva care este, într-un mod atât de evident, eronat? Supraabundenţa de ridiculizare, de condescendenţă şi de desconsiderare a caracterului la care am fost martor acolo m-a !acut să mă întreb dacă nu cumva creaţia este un inamic mult mai însemnat decât erau dispuşi să recunoască vorbitorii. Oare să fi avut dreptate Michel de Montaigne atunci când afirma: "Întrucât nu putem ajunge la ea, să ne răzbunăm ocărând-o"16? Ca nu cumva creaţioniştii să se scalde infatuaţi în confortul încrederii în sine, aş dori să afirm că o serie de vorbitori de la aceste simpozioane au prezentat exemple bine documentate de erori pe care le fac adepţii creaţi­ onismului. Asemenea erori, printre care afirmaţia des repetată că nu există fosile precambriene, sunt prea numeroase pentru a fi considerate nereprezentative. Pe baza întâlnirilor personale şi a prezentărilor de la aceste simpozioane, pot să garantez pentru purtarea aleasă, decenţa şi erudiţia unora dintre evoluţionişti. Cu toate acestea, unele comentarii peiorative pe care le-am auzit acolo sunt greu de uitat. Oare divergenţa dintre creaţie şi evoluţie a ajuns într-atât de polarizată, încât ştiinţa, judecata şi înţelegerea nu mai pot funcţiona? Date fiind acuzaţiile descrise mai sus, nu putem decât să ajungem la concluzia că creaţionism că este "o pseudoştiinţă eronată pe

.

JIU

.

reacţiile emoţionale interferează cu erudiţia ştiinţifică. Or, un asemenea comportament scade încrederea în procesul ştiinţific. Ar trebui să reţinem şi faptul că implicarea emoţională negativă a oamenilor de ştiinţă nu are neapărat repercusiuni şi asupra integrităţii procesului ştiinţific în sine, însă probabil că este imposibil să le separăm. Cu toţii, inclusiv oamenii de ştiinţă, suntem influenţaţi cu uşurinţă de factori subiectivi, cum ar fi presiunea grupului. Unul dintre studiile clasice!? care vizează acest aspect a fost Îacut de dr. Solomon Asch pe un grup de 123 de studenţi. El i-a împărţit în grupe de câte 7 şi le-a cerut să compare lungimea liniilor de pe nişte cartonaşe mari care le erau arătate. Studenţii răspundeau oral, fiecare putând auzi răspunsurile celorlalţi. În fiecare grupă era câte un student care nu ştia că celorlalţi li se spusese să dea anumite răspunsuri greşite. Cercetătorii notau apoi efectul presiunii acestor răspunsuri incorecte asupra celui care nu ştia că restul colegilor răspun­ deau greşit în mod intenţionat. Rezultatele au arătat că presiunea grupului, exercitată sub forma răspunsurilor greşite, a Îacut ca numărul de erori de apreciere a lungimii liniilor să crească de la 1% la 37%. Numai un sfert din subiecţi nu au fost afectaţi de presiunea socială. Unii s-au aliniat majorită­ ţii, care Îacea greşeli în mod intenţionat, chiar şi când existau diferenţe de 17 cm între lungimile liniilor de pe cartonaşe, care erau ţinute la numai câţiva metri distanţă de ei. Dr. Asch afirmă: "Faptul că tendinţa către conformare în societatea noastră este atât de puternică, încât tineri inteligenţi şi bine intenţionaţi sunt dispuşi să numească albul negru este un subiect de îngrijorare şi ridică întrebări legate de modalităţile noastre de educaţie şi de valorile care ne călăuzesc comportamentul." Un număr de studii privind procesul ştiinţific în sine au scos la iveală subiectivitatea evaluării ştiinţifice. Controversatul proces de recenzie de către nişte referenţi, în urma căruia se stabileşte care idei vor fi acceptate sau respinse pentru publicare, a fost subiectul mai multor studii. În cadrul unui asemenea experiment, efectuat de MichaelJ. Mahoney!8, de la Universitatea din California, filiala din Santa Barbara, au fost trimise cinci versiuni diferite ale unui articol la 75 de "recenzenţi" pentru evaluare. Articolele, care difereau numai în ce priveşte datele şi interpretarea, pretinde au că dau rezultatele unei testări experimentale a efectului stimulării extrinseci asupra intereselor intrinseci ale copiilor. Recenzenţii, care nu ştiau că rezultatele erau fictive, au punctat mult mai bine metodologia şi prezentarea datelor şi au dat recomandări mult mai bune pentru publicare în cazul versiunilor care erau în acord cu opiniile tradiţionale decât în cazul celor care veneau în opoziţie cu acestea. Evident, este greu să publici ceva dacă nu urmezi

311

CI!'I rellliL

Ic

S 111','1\

~1\1)f\\I(\,1

-

l

'\'

J\,'I I'\TI(),I;,IHI

"linia partidului". După ce natura reală a studiului a fost făcută cunoscută, circa un sfert din aşa-numiţii "recenzenţi" şi-au exprimat dezaprobarea faţă de modul în care fuseseră induşi în eroare în cadrul experimentului. Trei chiar au încercat să determine Asociaţia Americană de Psihologie să-I concedieze sau să-I cenzureze pe Mahoney. Sociologul Robert Merton 19 a arătat că oamenii de ştiinţă eminenţi au mai multă influenţă în procesul ştiinţific prin faptul că beneficiază de mai multă credibilitate când îşi publică descoperirile şi, de asemenea, de înlesniri la publicare. Asemenea împrejurări înăbuşă evaluarea şi reprezentarea corectă a ceea ce se descoperă de fapt. Un alt exemplu de presiune periferică în ştiinţă este aşa-numita descoperire a razelor N de către fizicianul francez Rene Blondlot, care a publicat pentru prima dată un studiu despre ele în 1903. Pe când cerceta polarizarea razelor X, Blondlot a observat că o scânteie părea mai strălucitoare sub influenţa unui nou tip de radiaţii care păreau să se comporte diferit de razele X normale. El a denumit noile raze "raze N", în cinstea universitătii , si , a oraşului său, Nancy, din Franţa. Întregul său sistem de identificare şi analiză s-a bazat pe observaţiile înfăţişării mai strălucitoare a unei scântei, şi nu pe lungimea ei, care ar fi putut fi evaluată mai obiectiv. Blondlot nu a fost singura persoană înşelată de "aparenţe". Efectele razelor N au fost descrise "de cel puţin 40 de persoane şi analizate în peste 300 de articole scrise de 100 de oameni de ştiinţă şi medici între 1903 şi 1906"20. S-a descoperit că aceste raze emanau de la muşchi de animale, din digestia albuminoidelor şi de la plante aflate în întuneric. S-a mai observat că activitatea intelectuală sporeşte producerea de raze N de către sistemul nervos. Aceste noi radiaţii îmbunătăţeau percepţia vizuală şi erau folosite pentru explicarea fenomenelor spiritiste. Studiul razelor N a devenit curând ,,0 mică industrie"21. Mai mult, în 1904, Academia Franceză de Ştiinţe, vocea oficială a oamenilor de ştiinţă francezi, i-a acordat lui Blondlot râvnitul Premiu Le Conte. Cu toate acestea, existau unele nereguli. Câţiva oameni de ştiinţă nu au reuşit să reproducă presupusele rezultate. Aceşti cercetători sceptici erau intensitătii scânteii acuzati , de regulă că nu au ochi sensibili la cresterea " şi la alte efecte aparent luminoase ale razelor. Curând, un număr tot mai mare de oameni de ştiinţă au început să aibă îndoieli. Scepticismul lor a crescut în 1904, când R. W. Wood, de la Universitatea ,Johns Hopkins" a vizitat, pe post de detectiv, laboratoarele de la Nancy pentru a cerceta autenticitatea razelor. În timp ce Blondlot demonstra calităţile spectrale ale razelor într-o cameră obscură, Wood a îndepărtat pe furiş o prismă de aluminiu de importanţă crucială de la un spectroscop; cu toate acestea

l

)R[(;l:\l

.\~II,L

,\. Emil

Blondlot a raportat rezultate identice şi după ce prisma a fost îndepăr­ tată22 ! În timpul vizitei sale, Wood a găsit şi alte rezultate inexplicabile, arătând că datele puteau fi născocite cu uşurinţă. Acest incident, deşi a fost raportat în jurnale ştiinţifice englezeşti, franţuzeşti şi germane, nu a pus punct imediat poziţiei de apărare a razelor N. Cercetările şi discuţiile asupra pretinselor efecte au continuat mai mulţi ani, deşi interesul s-a diminuat în curând. S-a dovedit că nu există raze N. Episodul prezintă acum interes doar din punct de vedere istoric şi ne învaţă să fim precauţi chiar şi atunci când mulţi oameni de ştiinţă sunt de acord într-o privinţă oarecare.

PROBLEMA ÎNSELĂTORIEI ÎN STIINTĂ

,

"

Povestea tristă a lui Paul Kammerer2 3 ne avertizează şi ea să fim precauţi când evaluăm interpretările ştiinţifice. În prima parte a secolului trecut, Kammerer a studiat efectul factorilor de mediu asupra amfibienilor. Descoperirile lui veneau în sprijinul înclinaţiei sale spre lamarckism. El a efectuat experimente pe broasca-moaşă (Alytes obstetricans), care are particularitate a că masculul poartă ouăle femelei lipite în jurul picioarelor până la eclozare. Când a forţat broaştele să trăiască sub apă, a observat că, după câteva generaţii, masculii au dezvoltat (prin evoluţie) perniţe nupţiale la degete, care îi ajutau să se ţină de femele când se împerecheau sub apă. Descoperirea lui a produs senzaţie şi Kammerer a dobândit o mare notorietate. Descoperirea lui a fost caracterizată, în special în Anglia, ca fiind "probabil cea mai mare descoperire biologică a secolului" şi s-a spus despre Kammerer că "începe de unde a terminat Darwin"24. Existau acum dovezi empirice în favoarea evoluţiei. Faima lui Kammerer i-a câştigat un post de profesor la Universitatea de Stat din Moscova, dar în 1926 exista un singur specimen care venea în sprijinul pretenţiilor lui Kammerer şi a afirmaţiilor lui că zeci de oameni de stiintă si , , văzuseră pernitele , , fuseseră convinsi. , Dr. G. K. Noble, un om de ştiinţă de la Muzeul American de Istorie Naturală, a mers la Viena pentru a examina specimenul mascul. În urma unei examinări detaliate Iacute de acest cercetător, dar si , de altii, , s-a observat că perniţele nupţiale fuseseră produse prin injectarea de tuş în specimenul respectiv. După câteva săptămâni, Kammerer s-a împuşcat. A lăsat câteva scrisori în care afirma că nu comisese niciodată acele siretlicuri stiintifice , " de care era acuzat. Deşi sugera că cineva i-ar fi putut manipula specimenul, mai spunea şi că era prea obosit să repete experimentele. Avea numai 46 de ani. În aceste împrejurări, moartea lui pare stranie. S-a dezbătut mult dacă Kammerer chiar comisese o înşelătorie.

C'\!'[l"(iU I_I~

:""JI)'.'1-\::

\IJj-'\'.\i'I'!

(,\11\',\ 1'\JI(~I:i,\!(!

Faptul că eroarea a fost descoperită şi corectată este un lucru lăudabil şi integritatea de bază a ştiinţei, însă trebuie să abordăm şi alte probleme înrudite. De ce ar injecta cineva în mod fraudulos tuş în degetul unei broaşte? Dacă descoperirea era atât de importantă, de ce nu a mai încercat nimeni să repete experimentul? Şi, în special, de ce a fost această descoperire salutată ca un mare succes, când ea se baza pe dovezi extrem de puţine? Au fost raportate numeroase alte exemple de înşelătorie în ştiinţă. Mai multe cărţi, printre care Betrayers of the Truth: Fraud and Deceit in the Halls of Scienct?5 [Trădători ai adevărului: escrocherie şi înşelătorie în amfiteatrele ştiinţei], descriu câteva dintre acestea. Autorii volumului Betrayers of the Truth sugerează că ştiinţa este foarte diferită de ideologia convenţională care i se atribuie. Cartea ilustrează o lume a ştiinţei care are o lungă istorie de concurenţă înverşunată şi de ajustare deliberată a datelor. Autorii subliniază că, ocazional, multe dintre minţile geniale din trecut ale ştiinţei îşi interpretau greşit datele pentru a se asigura că ideile lor predomină. Autorii ating problema autoînşelării, a credulităţii şi a înşelătoriei în ştiinţă, detaliind câteva dintre cele mai notorii şi mai recente cazuri de escrocherie în cercetarea ştiinţifică. Fiecare om de ştiinţă ar trebui să citească această carte. Din fericire, în ciuda exemplelor de mai sus, înşelătoria intenţionată în ştiinţă este extrem de rară, însă nu ar trebui să fie complet ignorată. Având în vedere voluminosul flux de rapoarte ştiinţifice publicate într-un ritm de 1 la fiecare 35-40 de secunde, numărul de cazuri de falsificare pare să fie remarcabil de scăzut. Mai există totuşi o problemă asemănătoare asociată cu iniţiativa ştiinţi­ fică, problemă care este mai importantă, şi anume cea a autoînşelării. Lewis Branscomb, care a fost vicepreşedinte şi cercetător-şefla IBM Corporation, fiind acum la Harvard, a schiţat problema26 • Simplu spus, oamenii de şti­ inţă tind să experimenteze şi să cerceteze până găsesc rezultatele pe care le aşteaptă; apoi se opresc. Presiunea de a publica îi poate împiedica să-şi continue cercetările pentru a vedea dacă rezultatele lor sunt într-adevăr valide, ceea ce duce la asa-numita "sincronizare intelectuală". Astfel de oameni de , ştiinţă câştigă încredere în ideile lor din cauza faptului că acestea concordă cu rezultatele aşteptate, ceea ce înlesneşte perpetuarea erorilor. Sprijinul acordat perniţelor nupţiale ale lui Kammerer menţionate mai sus ilustrează acest aspect. Branscomb afirmă: ,,0 revitalizare a interesului pentru onestitate şi integritate ştiinţifică ar putea avea un efect benefic enorm şi asupra ştiinţei, şi asupra societăţii pe care o servim." Deşi nu trebuie să uităm că iniţiativa ştiin­ ţifică este fundamental foarte onestă, trebuie să fim conştienţi în acelaşi timp de faptul că problema "sincronizării intelectuale" (autoînşelarea) facilitează reflectă

.11-l

greşelile

comise cu bună credinţă. Aceasta este problema majoră. O astfel de "sincronizare" este o componentă importantă a perpetuării paradigmei.

DOMINATIA , PARADIGMEI SI , SCHIMBAREA EI În capitolul 2, ne-am referit la ideile dominante numite paradigme. conceptul de paradigmă s-a dezvoltat din studiul ştiinţei, este util să reţinem că ştiinţa nu este deloc unică în ce priveşte modul în care tiparul paradigmatic de gândire pătrunde în toate domeniile de investigare. În ultimele capitole, am văzut cum ştiinţa poate reveni la o paradigmă abandonată. De exemplu, oamenii de ştiinţă credeau cândva în apariţia spontană a vieţii. Ideea a fost apoi respinsă, numai pentru a fi re acceptată mai târziu 27 • Acelaşi lucru se poate spune despre catastrofism, acceptat mai întâi, apoi respins şi reacceptat2 s. Asemenea tipare ne avertizează că există un comportament de turmă în procesul gândirii ştiinţifice. Ştiinţa este o întreprindere umană, fiind supusă aceloraşi vicisitudini ca şi alte întreprinderi ale omului. Deşi, ocazional, ştiinţa schimbă paradigmele, caracterul uman al cercetătorului poate să se şi împotrivească unor astfel de schimbări. Nu este întotdeauna uşor să renunţi la idei dragi, pe care le-ai apărat ani de zile. Eminentul fizician german Max Planck comenta odată cu candoare că "un adevăr ştiinţific nou nu triumra deoarece reuşeşte să îi convingă pe adversari şi să le lumineze înţelegerea, ci mai degrabă deoarece adversarii mor în cele din urmă şi creşte o nouă generaţie care este familiarizată cu el"29. Schimbările de paradigmă pot dura uneori timp îndelungat. Trebuie să luăm în considerare toti , acesti , factori atunci când încercăm să apreciem valoarea consensului ştiinţific, care se poate schimba din când în când şi care poate fi corect sau greşit. Deşi

CONCLUZII Există o serie de probleme bine cunoscute care ţin de procesul ştiinţific: (1) câteva domenii ale realităţii sunt dincolo de posibilităţile de investigare ale ştiinţei, (2) ştiinţa istorică nu se testează uşor, (3) oamenii de ştiinţă se implică emoţional şi (4) acceptarea paradigmei influenţează comunitatea ştiinţifică. Deşi unii ar respinge, pe baza a ce s-a spus mai sus, toate informaţiile şti­ inţifice ca simpliste, părtinitoare, eronate şi restrânse, o astfel de părere este nejustificată. Nu trebuie să uităm că ştiinţa are un registru impresionant de

315

C·\PlTClJ.lJL 17 - )TIIV)'A ŞI .·\UF\·AIU.'l .- l.in·:v.' j"TRFB.\1l1

reuşite, în special pe tărâm experimental. Nu ar trebui să folosim limitele şi problemele inerente ştiinţei în anumite zone ca scuze pentru a nega valoarea ştiinţei în adevărata ei sferă de acţiune. Pe de altă parte, ar trebui în egală măsură să respingem venerarea simplistă a stiintei , , în ansamblu. Stiinta , , ne-a adus o abundentă , de informatii , noi, însă trebuie să ne amintim că există ştiinţă de bună calitate şi ştiinţă de proastă calitate, iar noi trebuie să facem o distincţie între cele două tipuri.

-

N OTE DE FINAL

1 Smith, H., 1976, Forgotten Truth: The Primordial Tradition, New York/Londra, Harper & Row,p.16. 2 Aşa cum este citat în Durant, W., 1932, On the Meaning of Lift, New York, Ray Long & Richard R. Smith, Inc., p. 61. 3 Medawar, P. B., 1969, Induetion and Intuition in Scientiftc Thought,Jayne Lectures for 1968, Memoirs of the American Philosophical Society 75: 11. 4 Bush, V., 1967, Science Is Not Enough, New York, William Morrow & Co., p. 27. 5 Eddington, A. S., 1929, Scienee and the Unseen World, The Swarthmore Lecture, 1929, Londra, George Allen & Unwin, p. 33. • Citat în Sullivan,]. W. N., 1933, The Limitations ofScience, New York, Mentor Books, p. 126. 7 Holmes, O. W., 1892, The poet at the brealifast-table, BostonINew York, Houghton, Mifflin and Co./Cambridge, The Riverside Press, p. 120. 8 (a) Smith, p. 1 (nota 1). Pentru discuţii suplimentare, vezi: (b) Horgan,J., 1996, The End of Science: Facing the Limits ofKnowledge in the Twilight ofthe ScientiftcAge, Reading,Massachusetts/ New York, Helix Books, Addison-Wesley Publishing Company, Inc. Y Printre referinţe, se numără: (a) Appleyard, B., 1992, Understanding the Present: Science and the Soul of Modern Man, Londra, Picador, Pan Books; (b) Bowler, P. J., 1993, Darwinism. Twayne's Studies in Intel/eetual and Cultural History, New York, Twayne Publishers, p. 8-13; (c) Bulger, R. E., Heitman, E., şi Reiser, S.]. (ed.), 1993, The Ethical Dimensions ofthe Biological Sciences, Cambridge, Cambridge University Press, p. 1-63; (d) Mayr, E., 1988, Toward a New Philosophy of Biology: Observations of an Evolutionist, Cambridge, Massachusetts/Londra, The Belknap Press of Harvard University Press, p. 75-91; (e) Proctor, R. N., 1991, Value-Jree Science? Purity and Power in Modern Knowledge, Cambridge, Massachusetts/Londra, Harvard University Press; (f) Rappaport, R.A., 1994",On the evolution of moralityand religion: a response to Lee Cronk", Zygon 29:331-349; (g) Sorell, T., 1991, Scientism: Philosophy and the Infatuation with Science, Internationallibrary of philosophy, Londra and New York, Rout1edge, p. 74-97; (h) Stein, G. J., 1988, "Biological science and the mots of Nazism", American Scientist 76:50-58. 10 Vezi Mayr (nota 9d). Il Vezi capitolul 20. 12 Chauvin, R., 1989, Dieu desfourmis, Dieu des itoiles, Paris, Franţa, Loisirs, p. 214 (traducerea în engleză aparţine autorului acestui volum).

316

OJUC!C\] - ,'\RIFI.

:\. ROTII

13 Pentru o discuţie şi referinţe, vezi: (a) Bird, W. R., 1987, 1988, 1989, Philosophy ofScience, PhilosophyofReligion, History, Education, and Constitutional lssues. The Origin ofSpecieJ Revisited: The Theories of Evolution and of Abrupt Appearance, voI. 2, New York, Philosophical Library,

p. 109-111. Extrem de util este: (b) Simpson, G. G., 1963, "Historical science", în Albritton, C. C., Jr. (ed.), The Fabric of Geology, Reading, MassachusettslPalo Alto, Addison-Wesley Publishing Co., p. 24-48. 14 (a) Hallam, A., 1989, Great geological controversies, ed. a 2-a, New York, Oxford University Press. O preponderenţă a controverselor din trecut este descrisă şi în: (b) Miiller, D. W., McKenzie, ]. A., şi Weissert, H. (ed.), 1991, Controversies in Modern Geology: Evolution ofGeological Theories in Sedimentology, Earth History and Tectonics, Londra/San DiegolNew York, Academic Press. 15 Vezi capitolul 10 pentru o discuţie despre zonarea ecologică. 16 Montaigne, M. de, 1588, 1993, Essays, Book 3, Chapter 7, Ofthe lncommodity ofGreatness, Fiorio, ]. (trad.), în Andrews, R. (ed.), The Columbia Dictionary of Quotations, New York, Columbia University Press, p. 199. 17 Asch, S. E., 1955",Opinions and social pressure", ScientificAmerican 193(5):31-35. 18 (a) Dickson, D., 1986, "Researchers found reluctant to test theories", Science 232:1333; (b) Mahoney, M.J., 1977",Publication prejudices: an experimental study of confirmatory bias in the peer review system", Cognitive 7herapy and Research 1:161-175. 19 Merton, R. K., 1968, "The Matthew effect in science", Science 159:56-63. 20 Nye, M. J., 1980, "N -rays: an episode in the history and psychology of science", Historical Studies in the Physical Sciences 11:125-156. 21 Broad, W., şi Wade, N., 1982, Betrayers ofthe Truth: Fraud and Deceit in the Ha//s ofScience,

New York, Simon & Schuster. 22Wood, R. W., 1904, "The n-rays", Nature 70(1822):530-531. 23 (a) Anonim, 1926, "Obituary: Dr. Paul Kammerer", Nature 118:635-636; (b) Goran, M., 1971, The Future ofScience, New York/\Vashington, Spartan Books, p. 73-77; (c) Koestler, A., 1971, The Case ofthe Midwife Toad, Londra, Hutchinson & Co.; (d) Noble, G. K., 1926, "Kammerer's Alytes, Part 1", Nature 118:209-210; (e) Przibram, H., 1926a, "Kammerer's Alytes, Part 2", Nature 118:210-211; (f) Przibram, H., 1926b, "Prof Paul Kammerer", Nature 118:555; (g) Silverberg, R., 1965, Scientists and Scoundrels:A Book ofHoaxes, New York, Thomas Y. CrowelI Co., p.188-206; (h) Wendt, H., 1956,ln Search ofAdam: The Story ofMan's Questfor the Truth about His Earliest Ancestors, Cleugh,]. (trad.), Boston, Houghton, Miffiin Co.lCambridge, The Riverside Press, p. 320-326 (titlul în original: lch suchte Adam). 24 Aşa cum este citat în Goran, p. 74 (nota 23b). 25 (a) Broad şi Wade (nota 21); (b) Feder, K. L., 1990, Frauds, Myths, and Mysteries: Science and Pseudoscience in Archaeology, Mountain View, California/Londra, Mayfield Publishing Co.; (c) Kohn, A., 1986, False Prophets: Fraud and Error in Science and Medicine, ed. rev., Oxford! Cambridge, Massachusetts, Basil BlackwelI. 26 Branscomb, L. M., 1985, "Integrity in science",American Scientist 73:421-423. 27 Vezi capitolul 4 pentru detalii. 28 Vezi capitolul 12 pentru detalii. 29 Planck, M., 1949, Scientific Autobiography and Other Papers, Gaynor, F. (trad.), Westport, Connecticut, Greenwood Press, p. 33-34 (titlul în original: Wissenschaftliche Se/bstbiographie, mit Dokumentation zu ihrer Entstehungsgeschichte [1943-1948] ausgewah/t).

317

CAPITOLUL

18

SCRIPTURA CEVA NEOBISNUIT ,

:A(JJaptea târziu, îmi citesc mai mult 'Biblia fi mai puţin pe cuc/ido f'R.Ehert CjJuchanan1J

C

ontroversatul filosof german Friedrich Nietzsche (1844-1900) afirma adesea că "Dumnezeu a murit". Nietzsche, un scriitor critic şi foarte prolific, nu îşi exprima doar propria opinie atunci când afirma acest lucru, ci reflecta valul crescând de nihilism - negarea unei baze obiective pentru adevăr - care se infiltra în gândire a timpului său. Nietzsche a criticat sever şi creştinismul, regretând efectele adverse pe care acesta le-a avut2. El nu a ezitat să pună sub semnul întrebării cea mai sacră temă a Bibliei: iertarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos, aşa cum este ea demonstrată în moartea ispăşitoare a lui Hristos pe cruce. Referindu-se la Hristos, Nietzsche a afirmat categoric: "El a murit pentru vina lui. Nu există nicio dovadă, oricât de des s-ar afirma, că a murit pentru vina altora."3 Deşi influenţa lui Nietzsche ca filosof a fost mare, trebuie să recunoaştem că acum, un secol mai târziu, celebra sa afirmaţie privind moartea lui Dumnezeu trebuie să fie pusă la îndoială. Filosoful pare să-L fi precedat pe Dumnezeu în starea aceea finală pe care o numim moarte.

Câteva dintre inteligenţele de frunte ale lumii şi-au îndreptat cuţi­ tele verbale împotriva Bibliei şi a ceea ce reprezintă ea, şi totuşi Biblia continuă să fie extrem de căutată şi se bucură de mult respect. Unul din motive este că, deşi a fost scrisă de mai mulţi autori în decurs de mai multe secole, are o coerenţă internă remarcabilă. Un alt motiv este acela că numeroasele fapte pe care le menţionează au fost verificate din punct de vedere istoric, arheologic şi geografic. În acest capitol, vom examina câteva dovezi, în principal din surse externe, care autentifică fidelitatea relatărilor Scripturii.

ACCEPTAREA BIBLIEI Deşi religia şi adepţii religiei sunt dificil de definit, este clar că creşti­ nismul a înregistrat o creştere extraordinară de la începuturile sale de acum 2 000 de ani. Pe baza unei estimări recente, numărul creştinilor este, în prezent, de peste 1 869 751 000, adică 35% din populaţia lumii. Musulmanii reprezintă 18%, nereligioşii - 16%, hinduşii - 14%, budiştii - 6% şi ateii - 4%4. În trei ani de activitate publică, Hristos a pus bazele unei miscări rară egal. Toti acesti , crestini iau Biblia ca îndreptar în viată. , " , Nu mai puţin remarcabile sunt tiraj ele Bibliei. După cum am menţionat mai suss, cererea de Biblii o depăşeşte cu mult pe cea a altor cărţi. Vechiul Testament sau porţiuni din el au fost traduse în mai multe limbi cu câteva secole înainte de Hristos. De atunci, întreaga Biblie sau cel puţin o "carte" a ei a fost tradusă în mai bine de 2 000 de limbi. În comparaţie, lucrările lui Lenin au fost traduse în peste 222 de limbi, iar cartea The Truth That Leads to Eternal Lift [Adevărul care duce la viaţa veşnică] a fost tradusă în mai mult de 100 de limbi6 •

AUTENTIFICAREA ISTORICĂ Mulţi se îndoiesc că Biblia poate fi demnă de încredere. Întrebările lor se concentrează adesea asupra credibilităţii întregii Biblii şi asupra autenticităţii personajului central al creştinismului: Isus Hristos. În perioada iluministă, unii savanţi au început să pună la îndoială istoricitatea frazelor atribuite lui Hristos. Alţii au mers până acolo, încât au respins chiar istoricitate a lui Isus Hristos. La începutul secolului trecut, unii savanţi foloseau "critica formei" pentru a evalua cele patru Evanghelii biblice, care relatează viaţa lui Hristos. Această abordare sugerează că Evangheliile provin

mai degrabă din tradiţii orale mai puţin sigure ale comunităţii creştine, şi nu din relatările martorilor direcţi. Acest concept slăbeşte extrem de mult validitatea faptică a Evangheliilor, iar tipul de argumentare pe care îl reprezintă continuă până în zilele noastre? O altă abordare critică a fost aceea de a declara că, atunci când căutăm informaţii istorice în relatarea biblică, o forţăm dincolo de limitele ei. S-a subliniat că Biblia se ocupă cu interpretări teologice, nu cu fapte. F. F. Bruce, cercetătoml biblic de renume mondial de la Universitatea din Manchester, are câteva comentarii serioase privind o astfel de sugestie. El declară: "Ni se spune frecvent astăzi că sarcina de a extrage date istorice din cele patru Evanghelii este imposibilă şi, în orice caz, ilegitimă, dar cei care ne spun acest lucru sunt în cea mai mare parte teologi, nu istorici. Dacă sarcina de a extrage date istorice din Evanghelii este sau nu imposibilă trebuie să descopere istoricul, nu să-i spună teologul; şi niciun istoric care se respectă nu va permite să i se spună că demersul lui este ilegitim ... Există şi alte personaje istorice pentru care materialul sursă este insuficient şi problematic - chiar mai mult decât în cazul vieţii lui Isus. Dar în aceste cazuri niciun savant nu va ridica mâna ca un poliţist rutier ca să spună: materialele pentru reconstituirea carierei istorice ale cutărui personaj nu există şi este ilegitim să încercăm să o reconstituim; nu acesta este scopul pentru care a fost compusă literatura pe care o avem la îndemână. Dacă cineva ar fi atât de neghiob încât să spună astfel, ar trebui să-i răspundem simplu: ştim că nu acesta este scopul pentru care a fost compusă literatura pe care o avem la îndemână, dar acea literatură este la dispoziţia istoricului, pentru ca el să o utilizeze, cu toate măsurile de precauţie critice, ca material sursă pentru activitatea lui."8 La acestea putem adăuga înseşi mărturiile unora dintre scriitorii Evangheliilor biblice. Luca nu pare să indice că scrierile lui sunt doar nişte interpretări atunci când scrie: ,,Am găsit şi eu cu cale ... , după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai."9 Dar chiar şi dacă sugerăm că există o părtinire internă în Scriptură, tot rămân dovezile externe (adică extrabiblice) care susţin fidelitatea relatării biblice. Tocmai din acest motiva devenit greu de sugerat că Biblia, sau cel puţin istoria pe care o conţine, este produsul imaginaţiei. În anul 64 d.Hr., un incendiu de nouă zile a distrus o mare parte a cetăţii Roma. Împăratul roman de la acea vreme era infamul Nero, care a pus să fie ucisi , mama si , fratele lui vitreg. Se credea că Nero ordonase incendiul pentru a reconstrui cetatea la o scară mai grandioasă . .nu

U!{!C;!'\!

,\1'[[:

,\,

!{t:lll

Unul dintre marii istorici romani, Cornelius Tacitus (circa 55-118 d.Hr.) acest eveniment în Analele sale, certificând în acelaşi timp şi existenţa lui Hristos şi împrejurările morţii Sale sub autoritatea lui Pilat, aşa cum este afirmat în toate cele patru Evanghelii biblice. Comentând despre Nero, Tacitus afirmă: "Dar toate eforturile umane, toate darurile generoase ale împăratului şi toată îmblânzirea zeilor nu au alungat convingerea sinistră că acel incendiu era rezultatul unui ordin. În consecinţă, pentru a scăpa de această faimă, Nero a aruncat toată vinovăţia şi a aplicat cele mai insuportabile torturi unei clase de oameni urâţi pentru ticăloşiile lor, pe care poporul îi numeşte creştini. Christus, de unde le vine şi numele, a suferit pedeapsa capitală în timpul domniei lui Tiberius, fiind condamnat de unul dintre procuratorii noştri, Pontius Pilatus ... "10 Multe alte referinţe nebiblice similare certifică detaliile relatării biblice despre existenţa lui Hristos. F. F. Bruce şi Josh McDowell enumeră cel puţin 10 asemenea exemple ll . În ultimele două secole, s-au înregistrat o serie de tentative de mitologizare a lui Hristos; având însă în vedere referinţele extrabiblice la El, în prezent această direcţie nu este luată în serios. Gândirea teologică actuală se concentrează asupra semnificaţiei lui Hristos, şi nu asupra autenticităţii existenţei Sale. Dovezile extrabiblice privind existenţa Lui sunt greu de negat. După cum subliniază Bruce: "Istoricitatea lui Hristos este la fel de axiomatică pentru un istoric imparţial ca şi istoricitatea lui Iulius Caesar. Nu istoricii propagă teoriile «mitului Hristos»."12 relatează

AUTENTIFICAREA ARHEOLOGICĂ Multe descoperiri arheologice vin să confirme acurateţea istorică a Vechiului Testament. În timpul Iluminismului secolului al XVIII -lea, s-a dezvoltat o atitudine de a pune aproape totul semnul întrebării, atitudine extinsă şi în secolul al XIX-lea, când importanţi istorici şi teologi au pus serios la îndoială istoria biblică. Probabil cel mai celebru cercetător biblic al acestei şcoli a fost Julius Wellhausen (1844-1918), care a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării şi popularizării ideilor naturii mitice a Bibliei. De exemplu, referindu-se la relatările despre patriarhii Bibliei, el afirmă: "Este adevărat, nu ajungem la niciun fel de cunoştinţe istorice despre patriarhi."13 De atunci, părerea comunităţii academice s-a modificat atât de mult, încât William Albright, considerat unul dintre cei mai faimoşi orientalişti ai vremii lui, putea afirma încă din 1933: "Practic, toţi cercetătorii cu reputaţie ai Vechiului Testament din Europa şi America aderaseră la aceste idei sau la unele similare până foarte de curând. 321

Acum însă, situaţia se schimbă cu cea mai mare rapiditate, întrucât teoria lui Wellhausen nu va trece testul examinării arheologice."14 Adevărul este că multe descoperiri arheologice Îacute din zilele lui Wellhausen şi până astăzi au confirmat în mod remarcabil fidelitatea Bibliei. Cu un secol în urmă, multe din cetăţile antice menţionate în Biblie puteau fi considerate inexistente, deoarece nu se descoperise nicio urmă a existenţei lor. Centre mari, cum ar fi Babilonul sau Ninive, erau necunoscute, însă arheologia modernă a descoperit şi a scos la lumină aceste cetăţi, precum şi altele, iar acum nimeni nu mai poate să le nege existenţa. Interesant este că Scriptura a prezis şi distrugerea ambelor cetăţPs. În 1868, a fost descoperită o stelă arheologică remarcabilă pe platoul de la est de Marea Moartă, în Orientul Mijlociu. Această stelă este o lespede de bazalt inscripţionată, cunoscută acum sub numele de Piatra Moabită. După ce a fost descoperită, din motive comerciale, localnicii arabi au spart-o în bucăţi încălzind-o şi apoi turnând apă rece peste ea. Bucăţile au fost recuperate şi piatra este acum la Muzeul Luvru din Paris. Inscripţia de pe piatră constă în 34 de rânduri scrise în jurul anului 860 î.Hr., descriind "victoria" regelui Meşa al Moabului asupra israeliţilor 16 . Această relatare confirmă acelaşi eveniment descris în Biblie 1? Descoperirile arheologice au confirmat că "până şi puncte minore, cum ar fi numele moaşelor (Exodul 1:15), sunt adevărate pentru secolele de la mijlocul celui de-al doilea mileniu, în ciuda afirmaţiilor precedente contrare"18. Un alt exemplu a ieşit la lumină odată cu descoperirea impresionantului palat al lui Sargon al II-lea, rege al Asiriei pe parcursul a mare parte din secolul al VIII -lea î.Hr. Pe zidurile acelui palat, situat în Irakul de astăzi, se află o inscripţie relatând cucerirea Regatului de Nord al Israelului (Samaria) de către Sargon al II -lea în anul 722 î.Hr., care a luat prizonieri 27 290 de locuitori în cursul acestei acţiuni. Timp de mai bine de două milenii, acest eveniment a fost cunoscut doar din Biblie 19 . Acum, o sursă extrabiblică confirmă raportul biblic. Comentând această descoperire, istoricul şi omul de stat Moshe Pearlman a afirmat: "La fel de brusc, scepticii care se îndoi seră chiar şi de autenticitatea părţilor istorice ale Vechiului Testament au început Să-şi revizuiască părerile."20 Biblia conţine în jur de 40 de referiri la un grup de oameni numiţi hitiţi. Mult timp, despre existenţa lor nu se ştia din alte surse şi mulţi au criticat afirmaţiile biblice legate de eFI. Acum, nimeni nu mai pune la îndoială existenţa hitiţilor. Aceşti oameni, ale căror activităţi se concentrau în zona Turciei de astăzi, au lăsat în urmă mărturii numeroase, al căror studiu a devenit o mică industrie arheologică.

CI!{ 1( ; I :\ I

\ 1; II 1\. !{ (l I

1I

Prima parte a Bibliei, incluzând porţiunea care tratează începuturile şi care este deosebit de importantă pentru acest tratat, a fost frecvent criticată. Una dintre obiecţiile privind autenticitatea ei este că trebuie să fi fost scrisă mult mai târziu decât se presupune, întrucât în perioada aceea atât de timpurie scrisul nu exista. Unii consideră că tradiţia orală este mai puţin sigură. Această obiecţie a fost respinsă în urma descoperirii unor documente scrise cu mult mai devreme22 • Avem astfel dovezi clare că acea afirmatie , nu se sustine. , În mod asemănător, s-a considerat că, în Geneza, un animal este identificat greşit, dovadă a inexactităţii relatărilor despre perioada patriarhală a Vechiului Testament. Animalul cu pricina este cămila, la care se fac peste 12 referiri în Geneza. Deoarece considerau că domesticirea cămilelor a avut loc cu multe secole mai târziu, unii cercetători au presupus că textul biblic trebuie să se refere la măgari. Pe baza cercetărilor arheologice, şi acest presupus anacronism s-a dovedit neîntemeiat. Descoperirea unui număr de figurine de cămile şi a unor referiri la cămile 23 dintr-o perioadă mult mai veche a negat presupusa eroare. Am putea cita multe alte exemple24 . Este suficient să spunem că scepticismul aspru faţă de exactitatea Bibliei, care a dominat în urmă cu un secol gândirea teologică de pe ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic, s-a temperat, ceea ce nu înseamnă că nu se ridică alte probleme; sunt numeroase. Însă lecţiile învăţate din greşelile trecutului au introdus un mare grad de judiciozitate atunci când se pune sub semnul întrebării caracterul faptic al Bibliei. La începutul secolului trecut, istoricul James ShotwelI putea deja să afirme că "Vechiul Testament se bucură astăzi de o apreciere mai mare decât atunci când textul său era protejat de sancţiunile religiei"25.

POVESTILE DESPRE POTOP , Relatări despre un potop antic devastator sunt răspândite peste tot în lume şi sunt de un interes deosebit atunci când evaluăm relevanţa relatării biblice pentru istoria Pământului. Un asemenea eveniment este neobişnuit şi oferă astfel un test extern special al exactităţii biblice. Cea mai importantă relatare extrabiblică despre potop apare în Epopeea lui Ghilgameş, lucrarea literară excepţională din Babilonul antic, descoperită în timpul săpăturilor arheologice de la Ninive, în celebra bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, care datează din secolul al VII-lea î.Hr. Epopeea este scrisă pe 12 tăbliţe de argilă în scrierea cuneiformă a limbii semitice akkadiene. Eroul poveştii, Ghilgameş, se află în căutarea vieţii veşnice şi protestează vehement împotriva morţii. Îl caută

pe Uta-napiştim, căruia i se oferise viaţa veşnică deoarece salvase animalele şi oamenii în timpul marelui potop. Relatarea efectivă a potopului, înregistrată pe tăbliţa nr. 11 (Figura 18.1), seamănă remarcabil de mult cu naraţiunea din Geneza, iar cercetătorii sunt în general de acord că cele două relatări sunt înrudite. De exemplu, în ambele texte: (1) potopul vine din cauza răului de pe Pământ, (2) potopul este plă­ nuit de divinitate, (3) eroul este învăţat să construiască o arcă pentru salvarea oamenilor şi a animalelor, (4) în arcă intră un grup ales de oameni şi animale, (5) evenimentul este universal26 , (6) după ce apele potopului se retrag, eroul eliberează un corb şi un porumbel (Epopeea lui Ghilgameş aminteşte şi de eliberarea unei rândunici, iar ordinea în care sunt eliberate cele trei păsări este diferită) pentru a testa cât de uscat este pământul şi (7) la finalul potopului, cineva aduce o jertfă divinităţii, jertfă acceptată de aceasta. Şi grecii antici aveau conceptul de potop27. Eroul poveştii lor, Deucalion, a fost sfătuit de tatăl său să construiască o arcă deoarece Zeus intenţiona să distrugă omenirea. Deucalion şi soţia sa au intrat în arcă după ce au umplut-o cu provizii. Zeus a adus o ploaie atât de puternică, încât în nouă zile cea mai mare parte a Greciei a fost distrusă. Cei mai mulţi oameni au pierit,

Figura 18.1. A lI-a tăbliţă a Epopeii lui Ghilgameş, care conţine o poveste despre potop remarcabil de asemănătoare cu relatarea biblică. Tăbliţa, care datează din secolul al VII-lea î.Hr., a fost descoperită la Ninive. Foto © Muzeul Britanic.

J2~

OH!C!'\! .. \I!III .. \ . !{(l!

II

cu excepţia câtorva care au fugit pe munţii înalţi. Şi Deucalion a supravieţuit în arca lui. Mai există şi alte poveşti despre potop în Grecia. Unii au delimitat trei astfel de evenimente, desi , cel asociat cu Deucalion este cel mai celebru 28 • Aztecii din America Centrală aveau, la rândul lor, conceptul de potop (unul sau mai multe). Aceste relatări datează dinaintea sosirii misionarilor din secolul al XVI-lea, care au adus cu ei povestea biblică a potopului. Legenda aztecă a începuturilor2 9 include un Pământ originar distrus de un mare potop provocat de Tlaloc, zeul ploii. Într-una din poveşti se spune că, după crearea lumii, a trecut o perioadă de 1 716 ani până la distrugerea ei prin potop şi fulgere 30 • Această perioadă este apropiată de unele interpretări biblice. Au urmat cutremure puternice. Tlazolteolt este "femeia care a păcătuit înainte de potop", iar eroii potopului, Nata şi Nena, au scăpat de ravagii construindu-şi o corabie. Alţii au scăpat căutând refugiu în peşteri sau pe vârful munţilor. Aztecii au luat în serios ameninţarea unor potopuri ulterioare şi se spune că sacrificau un mare număr de copii lui Tlaloc pentru a-l îmbuna. În vremurile de demult, nu doar că un potop major era considerat plauzibil, ci era şi încorporat ca fapt în sistemul de gândire. De exemplu, istoria timpurie a omenirii era adesea împărţită în perioada antediluviană şi cea postdiluviană. Aristotel a scris despre ravagiile potopului din vremea lui Deucalion. Platon menţionează şi el potopul care a avut loc în zilele lui Deucalion31 . Mai târziu, în secolul al II -lea d.Hr., în cetatea Apameea (Asia Minor)32 s-au bătut monede care înfăţişau arca, pe Noe şi soţia lui, o porumbiţă etc. 33 • Deşi, până la momentul acela, ideile biblice iudaice începuseră probabil să influenţeze gândirea grecească, baterea unei monede care să comemoreze potopul indică importanţa care se acorda evenimentului respectiv. Relatările descrise mai sus reprezintă o mostră detaliată a poveştilor despre potop care ne sunt la dispoziţie. În loc să detaliem şi mai mult această temă, ne vom concentra asupra câtorva obiecţii privind autenticitatea acestor relatări. Una dintre ideile predominante este aceea că poveştile larg răspândite despre potop s-au dezvoltat pe plan local, posibil de la inundaţii locale3\ şi nu reflectă un eveniment global, cum este descris în Biblie. Această poziţie este greu de demonstrat. Există probabilitatea ca unele dintre aceste relatări să aibă origini locale. Multe dintre ele variază în ce priveşte detaliile, după cum o arată exemplele citate mai sus, totuşi asemenea variaţii sunt de aşteptat dacă povestea îşi are originile în Asia Mică, aşa cum pare să fie cazuPs, fiind transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie, pe măsură ce oamenii s-au răspândit în lume. Pe de altă parte, anumite teme, cum ar fi o familie favorizată care este salvată, un potop universal şi păsările 325

trimise să testeze cât de uscat este pământul, sunt larg răspândite în toată lumea36 . Asemenea teme globale pun sub semnul întrebării conceptul unui potop local, deoarece asemănările sugerează o origine comună. În 1929, arheologul britanic Sir Leonard Woolley a electrizat lumea arheologică cu anunţu1 privind descoperirea unei depuneri de sedimente din timpul potopului biblic în timpul săpăturilor pe care le desfăşura la Ur din Caldeea (Mesopotamia). La circa 12 m adâncime, Woolley a descoperit un strat de 3 m grosime de aluviuni şi nisip care nu conţinea niciun vestigiu arheologic. Acest strat separa două straturi care prezentau urme ale omului. Alţi lucrători au descoperit un strat similar la Kish şi la alte câteva cetăţi antice mesopotamiene. Interpretarea lui Woolley a fost că stratul de aluviuni ar fi produs de potopul din vremea lui Noe, pe care el îl considera local, nu global, însă conceptul lui nu a supravieţuit unei examinări atente. Depunerea lui "diluviană" era prea recentă ca să se potrivească chiar şi cu datarea biblică a potopului; în plus, nu se extindea nici măcar peste toată cetatea U2 7• Asemenea depuneri sunt extrem de circumscrise unui anumit loc şi nu corespund cataclismului descris de obicei în poveştile despre potop38. O altă obiecţie ridicată împotriva validităţii poveştilor despre potop sugerează că ele pot fi rezultatul influenţei misionarilor, care au diseminat învăţăturile biblice, inclusiv conceptul unui potop global. Deşi, în câteva situaţii, se admite că aşa stau lucrurile, probabil că obiecţia aceasta nu este foarte semnificativă, deoarece majoritatea relatărilor diluviene precedă sosirea misionarilor creştini. Unii sugerează că relatarea potopului biblic derivă din miturile babiloniene sau chiar din unele mai timpurij39. Fără îndoială, relatarea biblică şi cele babiloniene sunt înrudite, întrucât conţin foarte multe detalii asemănătoare. Alţii au propus ideea opusă, că relatările babiloniene au la bază raportul biblic. Am putea presupune o astfel de influenţă pentru versiunile mai târzii, cum ar fi Epopeea lui Ghilgame{, datând probabil din secolul al VII-lea î.Hr., însă ideea nu a trecut testul cercetărilor mai recente, întrucât s-au descoperit texte sumeriene care le precedă pe cele babiloniene, fiind mai vechi chiar decât cea mai îndepărtată perioadă în care se presupune că a fost scris textul biblic. Cartea biblică Geneza a fost scrisă, probabil, în jurul secolului al XV-lea î.Hr., în timp ce tăbliţele sumeriene care amintesc potopul au fost scrise, probabil, cu multe secole înainte40 • Scrierea sumeriană este cea mai veche literatură cunoscută şi este interesant că acolo găsim o relatare a potopului. În sprijinul afirmaţiei că relatarea potopului biblic are la bază mituri babiloniene, s-a încercat să se demonstreze influenţele acestora în textul biblic. Asemenea eforturi duc la argumente destul de ineficiente, întrucât .U6

()I~I(

;1"-1

.\IWI

.\.I~(li II

asemănările de terminologie care lasă să se înţeleagă că există o relaţie între cele două documente nu sunt specifice doar 10r41 . Relatarea biblică conţine anumite aspecte unice. Este cea mai detaliată relatare pe care o avem la dispoziţie şi este extraordinar de monoteistă (un singur Dumnezeu)42, pe când celelalte relatări sunt puternic politeiste (mai multe zeităţi). Astfel, nu pare că Biblia şi-ar avea originea în mitologie. Mai semnificativă pentru problema originii poveştilor despre potop este propunerea lui Alexander Heidel că toate legendele despre potop au o origine comună43 . Heidel, un reputat cercetător de la Institutul Oriental al Universităţii din Chicago, consideră că, deşi acest aspect nu este dovedit, există un factor care contrazice toate celelalte explicaţii, şi anume: cum se poate explica răspândirea la nivel global a poveştilor despre acest tip de catastroÎa, dacă nu ar avea o bază comună? Originea comună44 este în concordanţă cu istoria biblică. Povestea s-ar fi răspândit din Asia Mică prin intermediul celor câţiva supravieţuitori ai potopului, atunci când au repopulat Pământul. Relatarea din Geneza s-ar baza, la rândul ei, pe evenimentul în sine. Au fost înregistrate peste 270 de poveşti despre potop în întreaga lume 4s . Literatura care le discută este voluminoasă46 . Chiar dacă distribuţia lor geografică nu este uniformă, este totuşi în general universală. Cel mai des apar în Asia, în insulele din sud-estul Asiei şi în Lumea Nouă, fiind descoperite din Ţara de Foc până la nord de Cercul Arctic. Sunt mai rare în Mrica şi în Europa. Printre locurile specifice unde au fost înregistrate, se numără: Egipt, Grecia, Persia, Siria, Italia, Tara Galilor, Scandinavia, Rusia, India, China, Mexic, In, donezia, Noua Guinee, Melanezia, Polinezia, Micronezia şi Australia. Mulţi cercetători au subliniat faptul că relatările despre un potop coexistă esenţialmente cu aproape întreaga familie umană 47 . Mai semnificativă este abundenţa lor neobişnuită, realitate recunoscută chiar şi de cei care nu cred într-un potop universal. W. F. Albright vorbeşte de "extraordinara difuziune a istoriilor despre diluviu pe tot Pămân­ tul"48. T. H. Gaster afirmă: "Legendele despre un diluviu primordial ... sunt o caracteristică a aproape tuturor mitologiilor primitive"49, iar F. H. Woods constată că aceste relatări sunt "remarcabil de frecvente în folclorul literaturii antice aparţinând unor popoare împrăştiate în cea mai mare parte a lumii"so. Stith Thompson a compilat şi organizat motivele din literatura populară într-un monumental tratat în şase volume s1 . Lista lui cuprinde în jur de 33 000 de motive specifice, toate cu relatări pentru care sunt date referinţe. Literatura care abordează calamităţi universale din trecut (incluzând doar legende ale sfârşitului lumii) prezintă o preponderenţă clară a comentariilor

327

legate de potop, atât în ce priveşte motivele, cât şi referinţele. Numărul de referinţe pentru cauze specifice ale calamităţilor universale din trecut dedus din indexul lui Thompson (Tabelul 18.1) este după cum urmează: diluviu (potop) 122, incendiu 19, iarnă continuă 6, stânci mari 2, uriaşi 1, răsărit de soare 1, obiecte 1, râme 1. Este surprinzător că în această listă nu apar cauze comune ale calamităţilor, cum ar fi seceta, molimele şi cutremurele de pământ. Aceste date dau mărturie despre caracterul remarcabil de comun al tradiţiilor despre potop, care dăinuie de la cele mai timpurii scrieri ale noastre până în prezent. Ar fi greu de imaginat ca, în toată lumea, relatările despre catastrofele majore să aleagă cu atâta consecvenţă o anumită temă dacă nu s-ar baza pe un eveniment universal real. Caracterul predominant al poveştilor despre potop nu concordă cu presupunerea că aceste relatări au apărut local. Dacă legendele ar fi avut la bază diverse evenimente locale, ne-am aştepta la un mai mare amestec de cauze ale calamităţilor, printre care s-ar fi regăsit multe cutremure. Relatarea biblică a potopului, chiar dacă în prezent este adeseori negată, este validată din plin de diverse surse. Dovezile externe susţin din nou exactitatea Bibliei.

PREVESTIREA VIITORULUI Biblia, afirmându-şi autoritatea, susţine şi că prevesteşte viitorul. S-a scris mult despre profeţiile biblice. Unele sunt complexe şi puţin înţelese, în timp ce altele sunt simple, directe şi extrem de remarcabile în împlinirea lor. Deosebit de impresionante sunt profeţiile Vechiului Testament despre Hristos, scrise înainte ca El să fi trăit pe Pământ. Multe implică lucruri pe care El nu le putea controla, aşa că nu le-ar fi putut împlini El Însuşi pentru a-Şi demonstra divinitatea. Iată câteva exemple: 1. El trebuia să provină din casa lui David (profeţie a lui Isaia împlinită în Evanghelia după Matei)52. 2. El trebuia să se nască în cetatea Betleem (profeţie a lui Mica împlinită în Evanghelia după Luca)53. 3. Mesia avea să fie străpuns la moartea Sa şi niciun os nu avea să-I fie sfărâmat (profeţie din Psalmi şi Zaharia împlinită în Evanghelia după loan)54. 4. Mâinile şi picioarele aveau să-I fie străpunse, iar pentru îmbrăcămin­ tea Sa avea să se tragă la sorţi (profeţie din Psalmi împlinită în Evanghelia după Matei şi Evanghelia după loan)55. Putem lua în calcul faptul că toate acestea ar putea fi coincidenţe şi interpretări greşite, dar ca ele să se împlinească toate în persoana lui Hristos J2i'!

CAUZE

NUMAR DE

Diluviu (potop universal) Incendiu

122

Iarnă continuă

Stânci mari

REFERINŢE

19 6 2

Uriaşi

Râme Obiecte (moarte şi vii) Răsărit de soare

Tabelul 18.1. Referirile la calamităţi universale în literatura sive la calamităţi de tipul sfârşitului lumii)60

populară

(referiri exclu-

pare dincolo de orice coincidenţă sau interpretare greşită. Pare la fel de improbabil să fi fost o farsă pusă la cale de ucenicii lui Hristos, deoarece ei au suferit mult pentru convingerile lor, unii fiind chiar martirizaţi'6. Nu ar fi de aşteptat o asemenea loialitate faţă de o farsă. Cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, se putea afirma că întreaga serie de profeţii despre Hristos a fost născocită sau modificată parţial pentru a o face convingătoare, întrucât cele mai vechi manuscrise semnificative ale Bibliei fuseseră scrise la aproape 1 000 de ani după timpul în care a trăit Hristos. În 1947, în regiunea Qymranului, la nord-vest de Marea Moartă, au fost descoperite celebrele manuscrise de la Marea Moartă 57 • Deşi, la început, proprietarii indigeni ai acestor suluri nu prea reuşeau să le vândă, nu a trecut mult până când antichitatea şi valoarea documentelor au atras atenţia cercetătorilor creştini şi evrei. Explorări ale regiunii au dus curând la descoperirea unui număr de alte manuscrise bine conservate datorită climei extrem de aride din regiune. Au fost descoperite o varietate de manuscrise, inclusiv porţiuni însemnate din Vechiul Testament. Toate cărţile Vechiului Testament erau reprezentate în materialul găsit, cu exceptia , cărtii , Estera. La început, a existat o aprigă controversă privind autenticitatea şi datarea lor, dar alte copii găsite în regiune şi avansările în ce priveşte datarea lor i-au convins pe oamenii de ştiinţă că nu sunt falsuri. Astăzi, se acceptă în general faptul că manuscrisele datează din secolul al III -lea î.Hr. şi merg până în secolul al II-lea d.Hr., reprezentând, prin urmare, Vechiul Testament din vremea lui Hristos. Aceste noi manuscrise nu au provocat decât nişte revizuiri minore ale versiunilor Bibliei anterioare descoperirilor de la Qymran, versiuni bazate pe manuscrise mai recente. Ele dau mărturie despre acurateţea cu care s-a copiat Biblia, manual, de-a lungul secolelor şi susţin validitatea capacităţii de prevestire a Bibliei cu privire la viaţa lui Hristos.

329

Însă ca şi în cazul istoriei biblice antice, nu trebuie să rămânem între coperţile Bibliei pentru a găsi dovezi ale capacităţilor ei profetice. Un exemplu care se aplică în mod deosebit subiectului acestui tratat ţine de o profeţie privind tendinţele intelectuale din vremea pe care Biblia o numeşte "zilele din urmă". Hristos descrie această perioadă ca un timp de foamete, războaie, molime şi degradare morală 58 . Aceste caracteristici ne permit să conchidem că am ajuns în acel timp. Profeţia privind tendinţe­ le intelectuale se găseşte în Noul Testament, în a doua epistolă scrisă de Petru, apostolul lui Hristos, care afirmă: "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este ragăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!» Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă."59 Caracteristicile intelectuale sugerate de Petru pentru zilele din urmă sunt tendinţele specifice ale erei noastre ştiinţifice. Apostolul afirmă că, în zilele din urmă, oamenii vor pierde din vedere creaţia şi potopul. Când ştiinţa a adoptat teoria evoluţiei, comunitatea intelectuală a lumii a pierdut din vedere creaţia şi, pe măsură ce ideea unor ere geologice lungi, cu schimbări lente, a dobândit aprobare, conceptul distrugerii lumii printr-un potop global aproape a dispărut şi el. Este un fapt remarcabil că, în urmă cu aproape 2 000 de ani, apostolul Petru a ales exact acele două teme în dreptul cărora există un conflict major între Biblie şi ştiinţa modernă. Petru ar fi putut alege sute de alte idei ca temă a conflictului din "zilele din urmă", dar le-a ales tocmai pe acelea care sunt la baza conflictului actual dintre ştiinţa naturalistă şi Scriptură. Toate acestea demonstrează caracterul demn de încredere al Bibliei.

CONCLUZII Termenul "neobişnuit" caracterizează în mod cert Biblia. Cu toate că a fost supusă unei critici intense, ea continuă să fie cea mai căutată carte din lume. Descoperirile arheologice şi istoria, care oferă confirmarea externă a autenticităţii acestei cărţi, sunt extrem de impresionante. Trebuie să recunoaştem şi că Biblia prezintă unele aspecte profetice extraordinare. Oricare cercetare a problemei începuturilor ar face bine să ia în considerare această carte neobişnuită.

33(1

( ) R l( ; 1'\ 1 ,\ H III

.\.

1,( OI II

NOTE DE FINAL Buchanan, R., [d., ,,An old dominie's story", citat în Mackay, A. L., 1991, A Dictionary if Scientific Quotations, BristollPhiladelphia, Institute of Physics Publishing, p. 43. 2 Jaspers, K., 1965, Nietzsche: An Introduction to the Understanding if His Philosophical Activity, Wa1lraff, C. F., şi Schmitz, F.J. (trad.), Chicago, Henry Regnery Co., p. 242-247 (titlul în original: Nietzsche: einfuhrung in das Verstandnis seines Philosophierens). 3 Kaufmann, W., 1974, Nietzsche: Philosopher, Psychologist, Antichrist, ed. a 4-a, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 339. 4 Trumbull, C. P. (ed.), 1994, 1994 Britannica Book of the Year, Chicago, Encyclopedia Britannica, p. 27l. 5 Vezi capitolul 1 pentru detalii. 6 Cifre preluate din: (a) McFarlan, D. (ed.), 1990, Guinness Book of World Records 1990, ed. a 29-a, New York, Bantam Books, p. 195,197; (b) Young, M. C. (ed.), 1994, Guinness Book if Records 1995, ed. a 34-a, New York, Facts on File, p. 142. i Pentru un caz extrem, vezi: (a) Funk, R. W., Hoover, R. W., şi The Jesus Seminar (trad. şi coment.), 1993, 1hefive Gospels: 1he Search for the Authentic Words ofJesus, New York, Macmillan Publishing Co. Pentru o părere opusă, vezi: (b) Johnson, L. T., 1996, 1he Realjesus: 1he Misguided Questfor the Historicaljesus and the Truth ofthe Traditional Gospels, San Francisco, Harper Collins. 8 Bruce, F. F., 1966, "History and the gospel", în Henry, C. F. H. (ed.), Jesus if Nazareth: Saviour and Lord, Contemporary EvangeiicaiThought Series, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., p. 87-107. 9 Luca 1:3,4 (versiunea Cornilescu; toate citatele biblice urmează această traducere). lOTacitus, C. P., 1952, 1he Annals, cartea 15:44, Church, A. J., şi Brodribb, W. J. (trad.), în Hutchins, R. M. (ed.), Tacitus, Great books of the Western world, voI. 15, Chicago, Encyclopedia Britannica (titlul în original: Annales). 11 (a) Bruce, F. F., 1960, 7he New Testament Documents: Are 1hey Reliable?, ed. a 5-a rev., Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., p. 113-120; (b) McDowell, J., 1979, Evidence 1hat Demands a Verdict: Historical Evidences for the Christian Faith, ed. rev., San Bernardino, California, Here's Life Publishers (A Campus Crusade for Christ book), p. 81-87. 12 Bruce, p. 119 (nota 11a). 13 Wellhausen,J., 1957, Prolegomena to the History ofAncient Israel. Menzies, A. (trad.), Gloucester, Massachusetts, Peter Smith, p. 318-319 (titlul în original: Prolegomena zur Geschichte Israels). 14 Albright, W. F., 1932-1933, 1he Archaeology of Palestine and the Bible, New York/Londra! Edinburgh, Fleming H. Revell Co., p. 129. 15 Isaia 13:19-22; Naum 3:7. 16Traducerea stelei făcută de J. Frederic McCurdy se găseşte în Singer, 1. (ed.), f.d., "Moabite Stone", 1he Jewish Encyclopedia 8:634-636. 17 2 Împăraţi 3:4-27. 18 Albright, W. F., 1960, 1he Archaeology ofPalestine, ed. a 3-a rev., Baltimore, Penguin Books, p. 237. 19 2 Împăraţi 17:6; Isaia 20:l. 20Pearlman, M., 1980, Digging up the Bible, New York, William Morrow &Co., p. 85. 21 (a) Prescott, W. W., 1933, 1he Spade and the Bible: Archeological Discoveries Support the Old Book, New York/Chicago/Londra, Fleming H. Revell Co., p. 65-73; (b) Wright, W., 1884, 1he Empire ifthe Hittites, Londra, James Nisbet & Co., p. vii-ix. I

C,\PITOI.l'L

IX -

SCRII'Tl.'R,'\

"0

CF",\ ~EC)H1S"lIIT

22 Archer, G. L., Jr., 1974, A Survey of Old Testament Introduction, ed. rev., Chicago, Moody Press, p. 172,173. 23 Pentru câteva exemple, vezi: (a) Dayan, M., 1978, Living with the Bible, Philadelphia, Jewish Publication Society of America and New York, William Morrow & Co., p. 39; (b) Hasel, G. F., 1985, Biblical Interpretation Today, Washington, D.c., Biblical Research Institute, p. 26. 24 Vezi: Archer, cap. 13, ,,Archaeological evidence for the antiquity of the Pentateuch", p. 170-182 (nota 22). 25 Shotwell, ]. T., 1922, An Introduction to the History of History, Records of civilization: sources and studies, New York, Columbia University Press, p. 80. 26 Ibidem, p. 249. 21 Frazer,]. G., 1918, Folk-lore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, voI. 1, Londra, Macmillan and Co., p. 146-174. 28 Frazer,]. G., [1975], Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, New York, Hart Publishing Co., p. 70. 29 Sykes, E. (compilator), 1965, Everyman's Dictionary ofNon-Classical Mythology, ed. a 3-a, Londra,]. M. Dent & Sons, p. 24. 30 Vaillant, G. C., 1962, Aztecs of Mexico: Origin, Rise and Fali of the Aztec Nation, ed. rev., Garden City, New York, Doubleday & Co., p. 56. 31 Frazer, 1975, p. 67 (nota 28). 32 Teeple, H. M., 1978, The Noah's Ark Nonsense, Evanston, Illinois, Religion and Ethics Institute, Inc., p. 39. 33 Nelson, B. C., 1968, The Deluge Story in Stone: A History of the Flood Theory of Geology, ed. a 2-a, Minneapolis, Bethany Fellowship, p. 176. 34 Woods, F. H., 1959, "Deluge", în Hastings, J. (ed.), Encyclopl2dia of religion and ethics, voI. 4, New York, Charles Scribner's Sons, p. 545-557. 35 Teeple, p. 40 (nota 32). 36 Vezi Nelson, p. 169, Fig. 38 (nota 33). 37 (a) Albright, W. F., 1936, 1955, Recent Discoveries in Bible Lands. Young's Analytical Concordance to the Bible: Supplement, New York, Funk & Wagnalls Co., p. 30; (b) Filby, F. A.,

1970, The Flood Reconsidered: A Review ofthe Evidences ofGeology, Archaeology, Ancient Literature and the Bible, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, p. 28-30.

Vezi capitolul 12 pentru o evaluare a conceptului inundaţiilor locale. Pentru o comparaţie a acestor mituri cu textul biblic, vezi: Shea, W. H., 1984, ,,A comparison of narrative elements in ancient Mesopotamian creation-flood stories with Genesis 1-9", Origins 11:9-29. 40 Heidel, A., 1949, The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, ed. a 2-a, Chicago, University of Chicago Press, p.261. 41 Ibidem, p. 264. 42 Vezi: Hayes şi ]. H., Prussner, F. c., 1985, Old Testament Theology: Its History and Development, Atlanta, John Knox Press, p. 175, 176. 43 Heidel, p. 267 (nota 40). 44 Teeple, p. 11-40 (nota 32). 45 Vos, H. F., 1982, "Flood (Genesis)", în Bromiley, G. W. (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia, voI. 2, ed. a 3-a rev., Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co.,p.319. 38

39

332

OR1C;[:,\1 -

:\IUFl ,\. R,nII

46 Vezi, de exemplu, referinţele citate deja mai sus: (a) Frazer, 1918 (nota 27); (b) Nelson (nota 33); (c) Sykes (nota 29); şi (d) Woods (nota 34). Vezi şi: (e) Andree, R., 1891, Die Flutsagen, Braunschweig, Germania, Friedrich Vieweg und Sohn; (f) Gaster, T. H., 1969, Myth, Legend, and Custom in the Old Testament, New York/Evanston, Harper & Row (se bazează în principal pe Frazer [nota 27]); (g) Huggett, R., 1989, Cataclysms and Earth History: The Development cf Diluvialism, Oxford, Clarendon Press, Oxford University Press; (h) Riem,J., 1925, Die Sintjlut in Sage und Wissenschaft, Hamburg, Agentur des Rauhen Hauses; (i) Thompson, S., 1955, MotiJIndex cf Folk-Literature, voI. 1, ed. rev., Bloomington, Indiana, Indiana University Press. Pentru informaţii legate de dovezile care există în favoarea relatării creaţiei din Geneza, vezi: G) Nelsan, E. R., şi Broadberry, R. E., 1994, Genesis and the Mystery Confucius Couldn't Solve, St. Louis, Missouri, Concordia Publishing House. 47 Vezi referinţele citate deja mai sus: (a) Albright, 1936, 1955, p. 30 (nota 37a); (b) Filby, p.41 (nota 37b); (c) Frazer, voI. 1, p. 105 (nota 28); (d) Gaster, p. xxix (nota 46f); (e) Nelson, p. 165 (nota 33); (f) Vos, p. 321 (nota 45); (g) Woods, p. 545 (nota 34). Vezi şi: (h) Rehwinkel, A. M., 1951, The Flood in the Light cf the Bible, Geology, and Archaeology, St. Louis, Concordia Publishing House, p. 136; (i) Rudhardt, J., 1987, .The flood", Meltzer, E. (trad.), în Eliade, M. (ed.), The Encyclopedia ofReligion, voI. 5, New York, Macmillan Publishing Co., p. 356. 48 Albright 1936,1955, p: 30 (nota 37a). 49 Gaster, p. xxix (nota 46f). 50Woods, p. 545 (nota 34). 51 Thompson (nota 46i). 52 Isaia 9:6,7; Matei 1:2-16. 53 Mica 5 :2; Luca 2: 1-4. 54Psalmii 34:20 şi Zaharia 12:10; Ioan 19:33-37. 55 Psalmii 22:16-18; Matei 27:35; Ioan 20:25-27. 56 Faptele apostolilor 12:2. 57 Cross, F. M.,Jr., 1961, The Ancient Library ofQumran and Modern Biblical Studies, ed. rev., Grand Rapids, Michigan, Baker Book House. 58 Matei 24:3-12. 59 2 Petru 3:3-6 60 Pe baza clasificării şi referinţelor din Thompson (nota 46i).

CAPITOLUL

19

PROBLEME LEGATE DE SCRIPTURĂ

:J(gtura are o anumită perfecţiune pentru a arăta că este după chiPul lui C[)umnezeu şi anumite defecte pentru a arăta că nu este mai mult decât un chiP al Jău. [Pas ca fI}

E

xistă

de cărţi şi articole care discută probleme legate de dar, întrucât Biblia ~ste cea mai populară carte din lume, nu e surprinzător acest lucru. In acest capitol, vom trata probleme biblice care prezintă un interes special pentru studiul originilor. Vom analiza în mod specific problema suferinţei din natură, a săptămânii creaţiei şi a originii relatărilor despre creaţie şi potop. Unele probleme legate de relatarea potopului biblic au fost discutate mai sus 2• o

mulţime

Scriptură,

PROBLEMA SUFERINTEI , Cum ar putea un Dumnezeu bun şi iubitor să creeze o lume în care să existe atât de multă durere şi suferinţă? Într-o scrisoare către prietenul său, botanistul Asa Gray, Charles Darwin şi-a exprimat preocuparea lui în această privinţă astfel: "Mi se pare că în lume există prea multă nenorocire. Nu mă

pot convinge că un Dumnezeu binefăcător şi atotputernic ar fi creat cu bună ştiinţă ihneumonidele, cu intenţia expresă ca ele să se hrănească cu trupurile vii ale omizilor sau că El ar fi intenţionat ca o pisică să se joace cu şoarecii."3 Unii consideră că prezenţa răului moral, a fricii, a durerii şi a altor suferinţe este o dovadă că nu există un Dumnezeu. De ce crocodilii şi rechinii mănâncă oameni? De ce păianjenii construiesc plase pentru a prinde insectele în capcană şi a le mânca? Dumnezeu a creat îngrozitoarele tenii şi paraziţii malariei, ca să nu mai vorbim de bebeluşi cu malformaţii şi de cancer? Chiar dacă există din abundenţă dovezi ale unui proiect foarte complex, precum şi frumuseţe şi iubire în natură, nu totul este în roz. Problema bunătăţii lui Dumnezeu în contextul răului din natură a fost subiectul unor discuţii extinse4 • Şi Biblia tratează pe scurt această problemă, ară­ tând că răul este rezultatul alegerilor greşite, făcute nu de Dumnezeu, ci de fiinţele create de El, care au liber-arbitru. Datorită libertăţii de alegere, noi trebuie să suportăm şi consecinţele bune, şi pe cele rele. Biblia subliniază că decizia omului de a păcătui a avut ca rezultat blesteme asupra naturiP, şi omul însuşi a trebuit să se confrunte, de atunci, cu suferinţa. Dacă există libertate de alegere, nici atotputernicia lui Dumnezeu, nici iubirea Sa nu sunt puse sub semnul întrebării de prezenţa răului. Cei mai mulţi dintre noi admit existenţa acestei libertăţi. Dar adevărata libertate de alegere cere ca răul să fie permis. Fiecare poate alege să apese pe trăgaciul revolverului. Atunci când Dumnezeu le dă fiinţelor pe care le-a creat libertate de alegere, nu El este responsabil pentru consecinţele alegerilor greşite, după cum nu putem învinui constructorul unei case dacă unul dintre locatari se decide s-o ardă până în temelii. Ca Dumnezeu să evite posibilitatea răului prin crearea unor fiinţe umanoide inferioare, lipsite de libertate de alegere, pare o soluţie atât obtuză, cât şi frustrant de limitativă. S-a mai propus ca explicaţie şi ideea că suferinţa este utilă pentru dezvoltarea caracterului. Explicaţia aceasta porneşte de la premisa că ne amintim mai bine virtuţile dobândite decât pe cele înnăscute. Suferinţa pe care o trăim ne ajută să ne amintim şi să devenim mai buni. Uneori, se pare că nu învăţăm deloc fără suferinţă, iar Biblia indică faptul că suferinţa poate fi instructivă6 • Mai sunt alţii care argumentează că natura nu este aşa de rea cum o percepem noi. De exemplu, durerea este extrem de folositoare prin faptul că ne protejează, învăţându-ne să nu ne ardem mâinile. Pe de altă parte, e posibil ca plantele şi formele simple de animale să nu sufere deloc atunci când sunt mâncate de prădători. Ele ar putea face parte dintr-un lanţ trofic originar, creat de Dumnezeu. În mod asemănător, în Grădina Edenului, furnicile nu simţeau nicio durere când erau călcate de elefanţi! Unii biologi sunt de părere că

ihneumonidele de care era preocupat Darwin şi ale căror larve se hrănesc cu omizi "sunt un factor de primă importanţă în controlul insectelor dăunătoare; într-adevăr, ele sunt cea mai puternică barieră împotriva proliferării lor excesive"7. E posibil ca natura să fi fost creată cu un oarecare sistem de autoreglare. În discuţiile despre suferinţă, paraziţii de tipul viermilor laţi sau al viermilor cilindrici au fost un subiect permanent. Mulţi paraziţi, în special viermii cilindrici, pot fi explicaţi ca forme degenerate din forme înrudite neparazitare, însă unii viermi laţi au cicluri de viaţă complicate, care ar putea reprezenta mai mult decât o simplă degenerare. Pur şi simplu nu ştim care este varianta adevărată. Organismele vii sunt remarcabil de adaptabile în unele limite strânse şi nu putem să nu luăm în calcul posibilitatea ca "paraziţii" inofensivi (simbionţii) să fi !acut parte dintr-o creaţie originară. Poate că unele organisme au fost create să trăiască împreună. Lichenii - căptuşeala gri-verzuie pe care o vedem pe stânci şi pe copaci - sunt o combinaţie dintre o ciupercă şi o algă care trăiesc împreună şi se ajută reciproc, iar coralii care produc marile recife de corali cresc mult mai bine dacă în corpul lor este prezentă o anumită plantă microscopică. Trebuie să recunoaştem şi că noi, timp de circa 9 luni înainte de naştere, am fost, într-un oarecare sens al termenului, nişte paraziţi pentru mamele noastre. E posibil ca parazitismul să fi !acut parte din creaţia originară a lui Dumnezeu. Un anumit rău poate reprezenta o degenerare şi/sau o modificare a comportamentului. Aceasta nu este o problemă de dezvoltare evolutivă creativă, care presupune existenţa unei anumite viziuni în formarea de organisme complexe, ci este o simplă degenerare. Din punct de vedere biologic, este mult mai simplu să aibă loc o degenerare decât generarea de structuri complexe noi, după cum e mult mai uşor să strici un ceas decât să faci unul. Modificările comportamentale nu trebuie neapărat să fie atât de dramatice. Pisicile se joacă cu o minge. Pentru ele, nu este o schimbare atât de mare să se joace cu un şoarece, lucru care, de altfel, l-a tulburat pe Darwin. De asemenea, în China, s-a descoperit un tip de crocodil fosilizat care se hrănea cu plante8 , ceea ce ne determină să ne punem întrebări legate de schimbările de dietă la aceste creaturi înspăimântătoare. Aceste explicaţii sunt date doar ca sugestii. În rezumat, putem observa că prezenţa suferinţei poate fi explicată !ară a conchide neapărat că nu există un Dumnezeu. Suferinţa poate fi rezultatul unui conflict între bine şi rău bazat pe liberul-arbitru. Uneori, suferinţa poate fi utilă deoarece ne învaţă şi ne protejează. Unele experienţe pe care le interpretăm ca suferinţă la animale poate că nu sunt astfel sau poate că sunt rezultatul degenerării, care ar putea include şi modificări comportamentale.

()1\1C;I~j\I~II\. :\. I{UIII

EVENIMENTELE DIN SĂPTĂMÂNA CREATIEI , În 1925, când a avut loc celebrul "proces al maimuţelor", procesul Scopes 9 , doi oameni au fost rivalii de frunte: William Jennings Bryan, de trei ori candidat la preşedinţia Statelor Unite, apăra creaţia şi Clarence Darrow (Figura 1.1), un celebru avocat din Chicago, apăra evoluţia. Bryan l-a invitat pe celebrul apologet al creaţiei George McCready Price, care la vremea aceea se afla în Anglia, să participe la proces. Price a refuzat şi i-a sugerat lui Bryan să nu se implice în argumentări ştiinţifice 1o • Unul dintre cele mai intense episoade ale procesului a fost cel în care Darrow l-a întrebat pe Bryan despre relatarea biblică a creaţiei. Cum ar putea exista o seară şi o dimineaţă în primele patru zile ale săptămânii creaţiei, când Soarele a fost creat abia în ziua a patra? Bryan a răspuns obiecţiei sugerând că zilele creaţiei e posibil să fi fost perioade de timp foarte lungi. Argumentul lui nu a rezolvat caracterul bizar al serilor şi al diminetilor în absenta , , Soarelui. Cel puţin la început, pare puţin absurd să existe o seară şi apoi o dimineaţă înainte de crearea Soarelui în ziua a patra, aşa cum este dată ordinea în Geneza, însă Geneza mai sugerează că lumina a fost creată în prima zi. S-au născut alte întrebări cu privire la relatarea despre săptămâna creaţiei şi unii îi pun la îndoială caracterul faptic l1 • Totuşi autorul cărţii Geneza nu o prezintă ca pe un mit, ci ca pe o simplă informaţie faptică. (Poate că ar fi util să citiţi relatarea din primele două capitole ale Bibliei.) Au fost propuse mai multe modele ale săptămânii creaţiei. Diferenţe­ le principale dintre ele ţin de momentul în care au fost create diferitele părţi ale universului şi de identitatea sursei de lumină în primele trei zile ale săptămânii creaţiei. Pentru a menţine discuţia la un nivel simplu, voi rezuma doar trei modele principale. 1. Totul a fost creat în săptămâna creaţiei Materia din care este compus Pământul a fost creată în prima zi, viaţa­ în zilele a 3-a, a S-a şi a 6-a, iar Soarele, Luna şi restul universului - în ziua a 4-a. În primele trei zile, lumina a venit în mod misterios de la Dumnezeu, apoi de la Soare. Întregul univers are o vechime de numai câteva mii de ani. 2. Sistemul solar a fost creat în săptămâna creaţiei; restul universului este foarte vechi. Dumnezeu a creat stelele, galaxiile etc. cu multe milioane de ani în urmă, dar sistemul solar are o vechime de numai câteva mii de ani. Materia din care este compus Pământul a fost creată în prima zi, viaţa - în zilele a 3-a, a S-a şi a 6-a, iar Soarele, Luna şi restul planetelor - în ziua a 4-a. În primele trei zile,

l,\I>IIOII'1

Il)

1'1;[l)'.1 1'.\11. !.I(,.I IT 111

:"1'11> II,I{ \

lumina a venit într-un mod special de la Dumnezeu, apoi de la Soare. Unii modifică acest model, propunând că Soarele a fost creat în prima zi, pentru a da cât de cât lumină, însă nu a fost vizibil în mod clar până în ziua a 4-a, aşa cum propune următorul model. 3. Viaţa de pe Pământ a fost creată recent, în timpul săptămânii creaţiei; restul universului, inclusiv sistemul solar, a fost creat cu mult timp în urmă. Cu mult timp în urmă, a fost adus la existenţă universul, inclusiv sistemul solar şi un Pământ gol, întunecat. Pământul a fost pregătit pentru viaţă, care a fost creată pe el în urmă cu câteva mii de ani, în timpul săptămânii creaţiei. În timpul săptămânii creaţiei, lumina venea de la Soare, care exista deja. Ridicarea parţială a unui nor dens în prima zi a săptămânii creaţiei a luminat Pământul, dar Soarele, Luna şi stelele, chiar dacă erau prezente, încă nu erau vizibile de pe el. Lumina era similară cu cea a unei zile noroase. Ridicarea completă a norului în ziua a 4-a a facut ca Soarele, Luna şi stelele, care erau deja existente, să fie complet vizibile de pe suprafaţa Pământului 12 • Aşadar, relatarea biblică înregistrează prezenţa lor în ziua aceea, şi nu mai devreme. O lectură onestă a relatării din Geneza specifică în mod clar că fiecare zi de lucru din săptămâna creaţiei a avut o durată de circa 24 de ore. Sugestia lui Bryan - interpretarea populară că zilele creaţiei reprezintă perioade extinse de timp - nu este susţinută de textul biblic. Pentru fiecare din cele şase zile de creaţie, scriitorul afirmă rară echivoc că a fost o seară urmată de o dimineaţă. Mai discutabilă este problema sursei de lumină în primele trei zile, întrucât Soarele nu este menţionat decât în ziua a 4-a. Aşa cum spuneam mai sus, Geneza aminteşte că lumina a fost produsă şi în prima zi, şi în a 4-a zi a săptămânii creaţiei 13. Deşi nu ni se spune care a fost sursa luminii în primele trei zile, unui Dumnezeu care poate crea un univers de stele nu 1-ar fi cu neputinţă să producă lumină în această perioadă. Dacă sursa aceasta de lumină ar fi una fixă şi dacă Pământul s-ar roti deja, am avea o seară şi o dimineaţă tradiţionale. Unii au sugerat şi că Dumnezeu Însuşi ar fi putut fi sursa de lumină, întrucât Biblia Îl descrie în alt loc ca fiind o lumină orbitoare 14 si , ca sursă de lumină pentru Noul Ierusalim, unde nu va fi nevoie de Soare l5 • Una dintre problemele ridicate frecvent în legătură cu săptămâna creaţiei are în vedere durata necesară ca lumina să ajungă până la Pământ de la stelele îndepărtate. Într-o noapte senină, chiar şi rară telescop, putem vedea estompat nebuloasa Andromeda (Figura 20.1), a cărei lumină are nevoie de circa 2 milioane de ani-lumină pentru a ajunge la ochii noştri. Dacă stelele au fost create în ziua a 4-a I6 , cu câteva mii de ani în urmă, cum se face că putem vedea deja lumina stelelor, dintre care unele sunt atât

de îndepărtate, încât durează miliarde de ani ca lumina să ajungă la noi? Propunerea că stelele au fost create cu mult înaintea săptămânii creaţiei este o modalitate de a rezolva problema. O altă sugestie este că Dumnezeu a creat stelele recent, cu tot cu tiparul lor de lumină radiantă, astfel încât, atunci când omul a fost creat, lumina lor să ajungă deja la Pământ, pentru ca acesta să o vadă şi să se bucure de ea de la început. O altă problemă care priveşte relatarea creaţiei din Geneza ţine de interpretarea primelor două versete din Geneza. După ce afirmă că Dumnezeu a creat cerul şi Pământul, textul continuă cu descrierea unui Pământ întunecat şi gol, acoperit de ape. Se aplică această descriere unui Pământ care exista deja de mult timp înainte de săptămâna creaţiei sau Pământului creat în prima zi? Cele mai multe traduceri ale Bibliei conţin o afirmaţie echivocă, deoarece ebraica manuscriselor biblice acceptă mai multe interpretări. Câţiva traducători sunt în favoarea ipotezei unui Pământ gol înainte de săptămâna creaţiei şi încep relatarea creaţiei cu afirmaţii ca acestea: "Când Dumnezeu a început să creeze cerul şi pământul - lumea fiind atunci un pustiu rară formă, cu întuneric peste mări şi numai cu un vânt extraordinar care sufla peste ape - Dumnezeu a spus: «Să fie lumină!»."!? Aceste traduceri implică în mod clar existenta , Pământului anterior săptămânii creatiei. , Descrierea unui Pământ originar întunecat, gol şi acoperit de ape!S ar putea implica ideea că Pământul a existat în această stare suficient de mult timp, încât aceasta să merite să fie descrisă. Această idee este întărită de descrieri similare din alte pasaje biblice care vorbesc despre un Pământ originar învăluit în "întuneric"19 de un veşmânt de nori şi despre un Pământ format "din apă"20. Aceste trei pasaje pot indica faptul că aici exista ceva înainte de săptămâna creaţiei. Ele sugerează existenţa unui Pământ originar întunecat, acoperit de ape, care ar fi putut să existe timp îndelungat înainte de săptămâna creaţiei. Nu se menţionează în mod explicit crearea apei în relatarea despre săptămâna creaţiei, dar se fac aluzii clare la crearea ei în alte pasaje2!. Niciunul dintre cele trei modele propuse mai sus pentru săptămâna creaţiei nu pune sub semnul întrebării conceptul unei creaţii în şase zile literale şi faptul că Dumnezeu S-a odihnit în sabat, în ziua a şaptea; toate trei pot răspunde aparentei neconcordanţe a existenţei serilor şi dimineţi­ lor în primele trei zile ale săptămânii creaţiei, înainte de crearea Soarelui în ziua a 4-a. Este firesc ca o relatare sumară a începuturilor, aşa cum este cea din Geneza, să lase multe întrebări rară răspuns, de aceea sunt posibile mai multe interpretări. Dogmatismul în acest punct nu este justificat.

L'r\l'l'j ()Ufj.

It)

J>!,()l;I L!vlF LI t;,\ 1\" 1)1: ~\.'~j~) j"1:H \

IpOTEZA DOCUMENTARĂ De-a lungul controversei continue dacă în şcolile publice din Statele Unite ar trebui sau nu să se predea creaţia, am auzit frecvent atât oameni de ştiinţă, cât şi teologi apărând ideea că relatarea despre începuturi prezentată în prima parte a Bibliei este o compilaţie din mai multe surse. Deoarece numărul presupuselor surse a variat de la vorbitor la vorbitor, încă nu am fost convins de obiectivitatea concluziilor. Totuşi implicaţia este aceea că Biblia este o combinaţie de mituri antice, compilate de nişte redactori. Acest mod de gândire contrastează cu perspectiva biblică conform căreia Scriptura a fost scrisă de profeţi inspiraţi de Dumnezeu. Reformatorii protestanţi au aderat la modelul biblic al originii Scripturii, însă la începutul perioadei iluministe, au apărut sugestii că, pentru diferite porţiuni ale Bibliei atribuite anterior unui singur autor, există surse multiple. Fiecare sursă a fost considerată un document separat pe care redactorii Bibliei l-au combinat cu altele pentru a produce Scriptura, motiv pentru care acest model al originii Bibliei a fost numit "ipoteza documentară". Un exemplu care prezintă un interes special pentru acest tratat este relatarea despre începuturi din primele două capitole ale Genezei. Este aceasta o singură relatare, cu o secţiune specială la final care se ocupă de relaţia omului cu Dumnezeu, sau reprezintă două relatări separate, puse la un loc de un redactor? Pentru uşurinţă, relatarea biblică despre începuturi este împărţită uneori în relatarea din Geneza 1 şi cea din Geneza 2, deşi limita dintre cele două se face adesea la finalul primei părţi a versetului 4 din Geneza 2. În vechile manuscrise biblice, în relatarea din Geneza 1 numele lui Dumnezeu este invariabil Elohim, în timp ce în Geneza 2 este întotdeauna Yahwe Elohim. Distincţia aceasta a constituit o bază importantă pentru propunerea a două relatări independente ale creaţiei. Unii au sugerat şi că ordinea evenimentelor creaţiei este diferită în cele două relatări 22 , deoarece în prima plantele sunt create înaintea omului, dar conform unor opinii, în cea de-a doua au fost create după om. A doua relatare înregistrează şi faptul că, înainte de crearea omului, anumite plante nu existau. Printre interpretă­ rile care pornesc de la ideea că ordinea evenimentelor din cele două capitole reprezintă o singură relatare a creaţiei se numără următoarele: 1. Deoarece prima parte (Geneza 1) este extrem de cronologică în comparaţie cu cea de-a doua (Geneza 2), care accentuează crearea omului şi relaţia lui cu Dumnezeu, este posibil ca ordinea să nu fi constituit o preocupare specială în a doua relatare.

() 1\ ICi:\ 1· h

I FL\. HelT11

2. Menţiunea din Geneza 2 - în opinia unora - legată de absenţa plantelor înainte de crearea omului poate avea în vedere doar plantele agricole şi alte câteva plante, întrucât textul biblic pare să facă aluzie numai la anumite plante, asociind absenţa lor cu afirmaţia că "nu era niciun om ca să lucreze pământul"23. Se poate deduce cu uşurinţă că aşa stau lucrurile, întrucât se pare că omul nu avea nevoie să lucreze solul înainte de căderea în păcat. După cădere, Dumnezeu i-a spus lui Adam: "În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea."24 Presupusa referire din partea a doua la absenţa plantelor înainte de crearea omului poate fi o simplă afirmaţie independentă, care nu face parte din naraţiunea creaţiei în sine, ci se află acolo ca să marcheze contrastul dintre creatia originară si situatia des întrunită mai târziu, când , " oamenii trebuiau să lucreze pământul după căderea în păcat2 5 • 3. Crearea plantelor despre care, în partea a doua, se spune că a avut loc după crearea oamenilor pare să se refere doar la Grădina Edenului, nu la creaţia iniţială a plantelor menţionată în Geneza 1. Ipoteza documentară a fost aplicată la primele cinci cărţi ale Bibliei (Pentateuhul). Au existat discuţii similare pe marginea autorului cărţii Isaia26 şi al celor patru Evanghelii27, care descriu viaţa lui Isus. Printre alţii, teologul Gerhard Hasel a trecut în revistă câteva dintre problemele acestei ipoteze28 . Au fost sugerate o largă varietate de aranjamente, de surse şi de date de scriere pentru diversele documente. Unii au divizat în cele din urmă Geneza însăşi în 39 de fragmente. Schema cu cea mai mare influenţă a fost cea pusă la punct de K. H. Graff, A. Kuenen şi Julius Wellhausen (acelaşi Wellhausen menţionat în capitolul anterior, care a fost, probabil, cel mai influent teolog din secolul al XIX-lea). Pentru primele cărţi ale Bibliei sunt propuse uneori patru surse majore 0, E, D, P): o sursă J, adică ,Jahwistă" ["Yahwistă"], în care numele lui Dumnezeu este Yahwe Elohim; o sursă E, în care numele lui Dumnezeu este Elohim; o sursă D pentru cartea Deuteronomul; şi o sursă P, bazată pe un presupus document întocmit de o sursă preoţească. Ordinea datării , si unitatea . acestor surse au variat în opinia diversilor cer, cetători. Uneori Yahwe sau Elohim pot ajunge în alt document. E a fost împărţit în două părţi şi o parte schimbată în P; J a fost împărţit în două surse, iar D - în trei. Punctele de diviziune între surse variază. Au fost propuse şi alte surse, iar ordinea si , vechimea diverselor surse au variat la rândullor. Numeroasele scheme care au fost propuse dau mărturie despre lipsa dovezilor pentru un model definitiv. Din această cauză, G. F. Hasel numeşte ipoteza documentară "un exerciţiu de subiectivitate imaginativă"29. Teologul Gleason Archer, care a absolvit Universitatea Harvard şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Suffolk, mai scoate în evidenţă şi -'..tI

faptul că "este foarte îndoielnic că ipoteza lui Wellhausen are dreptul la respectabili tate ştiinţifică. Există atât de multă insistenţă specială, atât de mult raţionament circular şi atât de multe deducţii discutabile pe baza unor premise nesusţinute cu argumente, încât este absolut cert că metodologia ei nu va putea niciodată să reziste într-o instanţă. Aproape niciuna din legile probatoriului respectate în procedurile legale nu este onorată de arhitectii , acestei teorii documentare. Orice avocat care ar încerca să interpreteze un testament, un statut sau un act de transfer în maniera bizară şi iresponsabilă a criticilor surselor Pentateuhului şi-ar vedea cazul respins pe loc din instanţă."30 Dovezile interne din Biblie susţin ideea că Moise a scris Pentateuhul, deoarece există o serie de texte care fac aluzie la aceasta3!. Hristos Însuşi s-a referit la Moise ca fiind autorul a cel puţin o parte a Pentateuhulup2 şi nu avem dovezi că El ar fi crezut în ipoteza documentară. Nu există nicio menţionare directă a redactorilor JEDP în Biblie şi nici nu se pot identifica pe baza unor documente externe. Unii cercetători au desfiinţat complet ipoteza documentară. Umberto Cassuto, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a scris foarte mult despre "stâlpii" care susţin această ipoteză. El conchide: "Nu am demonstrat că stâlpii sunt slabi sau că niciunul nu a reuşit să vină decisiv în sprijinul teoriei, ci am stabilit că nu sunt deloc stâlpi, că nu există, că sunt pur imaginari. Având în vedere acest lucru, concluzia mea finală că ipoteza documentară este nulă şi neavenită este justificată."33 Totuşi, conceptul încă supravieţuieşte, bucurându-se de susţinere în Statele Unite şi în Anglia; a fost totuşi mai puţin acceptat printre cercetătorii de pe continentul european34. Dacă unii cercetători nu sprijină ipoteza documentară în sine, alţii au Iacut un pas mai departe, subliniind asemănările dintre cele două părţi ale relatării creaţiei şi convingerea lor că cele două au un singur autor. Teologii William Shea, U. Cassuto şi Duane Garrett indică faptul că tipul de aranjare paralelă a unităţilor literare pe care o găsim în cele două părţi ale relatării creaţiei este destul de comun în scrierile vechi şi, astfel, nu sprijină neapărat ideea unei paternităţi multiple 35 . Jacques Doukhan şi alţii accentuează faptul că a doua relatare a creaţiei poate fi pur şi simplu consecinţa naturală a unei progresii în naraţiunea GenezeP6, a doua parte concentrându-se asupra omului şi a relaţiei lui cu Dumnezeu. Numele mai complex al lui Dumnezeu din partea a doua este un mijloc de a sublinia acest aspect. Prin urmare, cele două părţi reprezintă descrieri complementare, nu contradictorii, ale lui Dumnezeu. Există de asemenea numeroase asemănări literare între capitolele 1 şi 2 din Geneza37 , precum şi în cazul J-H

()!\!( ;L\;!

.\IUi L\. !(O/II

relatării despre potop din capitolele 6-11 ale Genezei, relatare care a fost, la rându-i, împărţită în multe fragmente de ipoteza documentară 38 . Shea pune întrebarea provocatoare: De ce asiriologii nu au divizat relatarea despre creaţie din Enuma Eliş şi relatarea despre potop din Epopeea lui Ghilgameş în diverse surse, aşa cum s-a făcut în cazul BiblieP9? Să se fi datorat succesul ipotezei documentare unei reacţii exagerate de emancipare faţă de religie aduse de Iluminism? Să fi fost o reacţie exagerată la popularitatea şi acceptarea la scară largă a Bibliei? Ar putea exista şi alte sugestii.

CONCLUZII S-au ridicat numeroase probleme privind soliditatea Scripturii, dar la fel stau lucrurile şi în cazul ştiinţei. Relaţia dintre caracterul iubitor al lui Dumnezeu şi suferinţa pe care o trăim şi o observăm poate fi explicată în câteva moduri. De o importanţă deosebită este prezenţa libertăţii de alegere. Nu este înţelept să-L acuzăm pe Dumnezeu pentru toate, inclusiv pentru rău, câtă vreme există libertatea de alegere. Chiar dacă s-au ridicat unele probleme legate de evenimentele din săptămâna creaţiei, aşa cum sunt descrise în Biblie, există câteva modele care împacă inconsecvenţele sugerate. Ideea că Biblia şi în special relatările creaţiei şi ale potopului sunt compilaţii din diverse documente nu are o bază faptică solidă. Biblia atrage o atenţie neobişnuită pentru că este o carte neobişnuită.

-

N OTE DE FINAL 1 Pascal, B., 1670, Pensees, aşa cum este citat în Tripp, R. T. (compilator), 1970, 7he International 7hesaurus ofQuotations, New YorklCambridge/Philadelphia, Harper & Row, p. 616.

Vezi capitolul 12. Darwin, F. (ed.), 1888, 7he Lift and Letters ofCharies Darwin, voI. 2, Londra,John Murray, p. 312. 4 Câteva referinţe interesante sunt următoarele: (a) Emberger, G., 1994, "Theological and scientific explanations for the origin and purpose of natural evil", Perspectives on Science and Christian Faith 46:150-158; (b) Hick, J., 1977, Evi! and the God of Love, ed. a 2-a, Londra, The Macmillan Press Ltd; (c) Lewis, C. S., 1957, 7he Problem ofPain, New York,The Macmillan Co.; (d) Lewis, C. S., 1961, A GriefObserved, New York, The Seabury Press; (e) Wilder-Smith, A. E., 1991, Is 7his a God of Love?, Wilder-Smith, P. (trad.), Costa Mesa, California, 1WFT, Publishers (traducere a celei de-a 6-a ediţii germane). 5 Geneza 3:14-19; Romani 5:12-19; 8:18-23. 6 Romani 5:3; 2 Corinteni 4:17; Evrei 12:9-11. 2

3

343

CAPI rOLUL

19 -

P[{(lIlLlc,\IE U:C;·\TE DE SUUi'Tl'RA

7Caullery, M., 1952, Parasitism and Symbiosis, Lysaght, A. M. (trad.), Londra, Sidgwick and ]ackson, Ltd., p. 120 (titlul în original: Le parasitisme et la symbiose). 8WU, X.-C., Sues, H.-D., şi Sun, A., 1995,,,A plant-eating crocodyliform reptile from the Cretaceous of China", Nature 376:678-680. 9 Vezi capitolul 1 pentru o discuţie a problemelor legale implicate. Pentru mai multe detalii despre Procesul Scopes, vezi: (a) Allen, L. H. (ed.), 1925, Bryan and Darrow at Dayton: 7he RecordandDocuments ofthe «Bible-Evolution Trial»,New York, Russell &Russell; (b) Cornelius, R. M., 1991, World's Most Famous Court Trial, re tipărire din: Broyles, B.]. (compilator), History ofRhea County, Tennessee, Dayton, Rhea County Historical and Genealogical Society, p. 66-70; (c) Ginger, R., 1958, Six Days or Forever? Tennessee v.]ohn 7homas Scopes, Boston, Beacon Press. 10 Numbers, R. L., 1992, 7he Creationists, New York, Alfred A. Knopf, p. 98. II De exemplu, (a) Skinner, J., 1930, A Critical and Exegetical Commentary on Genesis, ed. a 2-a, în Driver, S. R., Plummer, A. , şi Briggs, C. A. (ed.), 7he International Critical Commentary on the Holy Scriptures of the Old and New Testaments, voI. 1, Edinburgh, T. & T. Clark, p. 1; (b) Van Till, H.]., 1986, 7he Fourth Day, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co.,p.80. 12 Pentru detalii suplimentare, vezi: Hoen, R. E., 1951, 7he Creator and His Workshop, Mountain View, California, Pacific Press Publishing Assn., p. 17-21. 13 Geneza 1:3,15. 14 Psalmii 104:2; Ezechiel1:27,28;Daniei 7:9,10; 1 Timotei 6:16. 15 Apocalipsa 21:23; 22:5. 16Geneza 1:16. 17 (a) Speiser, E. A., 1964, Genesis, The Anchor Bible, Garden City, New York, Doubleday & Co., p. 3. O afirmaţie similară se găseşte în: (b) Smith,]. M. P. (ed.), 1935, 7he Old Testament. 7he Bible: An American Translation. Chicago, University of Chicago Press, p. 1. 18 Geneza 1:2. 19 Iov 38:9. 20 2 Petru 3:5. 21 Ioan 1:3; Colose ni 1:16; Apocalipsa 14:7. 22 De exemplu,: (a) Bailey, L. R., 1993, Genesis, Creation, and Creationism, New York! Mahwah, New]ersey, Paulist Press, p. 82-85; (b) Cuthbert, A. S., şi Bowie, W. R., 1952, Genesis, The Interpreter's Bible, voI. 1, New YorkINashville, Abingdon Press, p. 437-827 (vezi p. 465). 23 Geneza 2:5. 24 Geneza 3:17-19. 25 Cassuto, n, 1989,A Commentary on the Book ofGenesis, Abrahans, 1. (trad.), Part 1: From Adam to Noah: Genesis I-VI8,]erusalem: The Magnes Press, The Hebrew University, p. 100-103 (titlul în original: Perush 'al Bereshit). 26 Pentru o succintă trecere în revistă a dezvoltărilor, vezi: Hasel, G. F., 1985, Biblical Interpretation Today, Washington, D. C., Biblical Research Institute, p. 28-36. 27 Funk, R. W., Hoover, T. W., şi The ]esus Seminar, 1993, 1he Five Gospels: 7he Search for the Authentic Words offesus, New York, Macmillan Publishing Co. 28 Hasel, p. 7-28 (nota 26). Vezi şi nota 36. 29 Hasel, p. 16 (nota 26). 30 Archer, G. L.,]r., 1974,A Survey of0ld Testament Introduction, ed. rev., Chicago, Moody Press, p. 112, 113.

Vezi Hasel, p. 27, 28 (nota 26). 19:8. JJ Cassuto, u., 1961, 1he Documentary Hypothesis and the Composition of the Pentateuch: Eight Lectures, Abrahams, 1. (trad.), Jerusalem, Magnes Press, the Hebrew University, p. 100, 101 (titlul în original: Torat ha-te'udot vesiduram shel sifre ha- Torah [transliterat], 1941 ed.). 34 Archer, p. 91 (nota 30). 35 (a) Cassuto, p. 90-92 (nota 25); (b) Garrett, D. A., 1991, Rethinking Genesis: 1he Sources and Authorship of the First Book of the Pentateuch, Grand Rapids, Michigan, Baker Book House, p. 22-25; (c) Shea, W. H., 1978, "The unity of the creation account", Origins 5:9-38; (d) Shea, W. H., 1990, "Genesis 1 and 2 paralleled in an Ancient Near-Eastern source", Adventist 31

32 Matei

Perspectives 4(3):30-35. 36 Acest aspect, precum şi alte aspecte care sprijină unitatea celor două părţi ale relatării despre creaţie pot fi găsite în: (a) Doukhan, ]. B., 1978, 1he Genesis Creation Story: Its Literary Structure, Andrews University Seminary Doctoral Dissertation Series, voI. V, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press; (b) Doukhan,]. B., 1995, "La creation de l'univers et de l'homme", în Meyer, R. (ed.), Cheminer avec Dieu, Lausanne, Editions Belle Reviere, p. 7-17; (c) Garrett, p. 13-31, 187-241 (nota 35b); (d) Shea, 1978 (nota 35c). 37 Shea, W. H., 1989, "Literary structural parallels between Genesis 1 and 2", Origins 16:49-68. 38 Shea, W. H., 1979, "The structure of the Genesis /lood narrative and its implications",

Origins 6:8-29. 39 Shea, W. H., 1984, ,.A comparison of narrative elements in ancient Mesopotamian creation-/lood stories with Genesis 1-9", Origins 11:9-29.

CÂTEVA CONCLUZII

CAPITOLUL

20

ESTE STIINTA ÎN IMPAS? , ,

În aproape toate privinţele, mintea umană are o tendinţă puternică de ajudeca în lumina propriei experienţe, a propriilor cunoştinţe şi prejudecăţi, decât pe baza dovezilor prezentate. ulstfel, ideile noi sunt judecate în lumina convingerilor predominante. [W. 1. CJ3. CJ3everidge I ]

I

A-

n urmă cu două secole, matematicianul şi astronomul francez PierreSimon Laplace a dezvoltat ipoteza nebulară, care propunea că sistemul solar a rezultat din condensarea unei materii sub formă de vapori. Laplace, care ajunsese celebru ca savant, s-a hotărât să-i dăruiască un exemplar al cărţii sale împăratului Napoleon. Deoarece i se spusese dinainte că în carte nu se făcea nicio referire la Dumnezeu, împăratul l-a întrebat pe Laplace care era motivul pentru care nici măcar nu amintise de Creatorul universului în cartea lui. Laplace i-a răspuns concis că nu avea "nevoie de acea ipoteză"2. Prea adesea, stiinta manifestă o atitudine de exclusivism care tinde să o izoleze de alte arii de cercetare. Comentariul lui Laplace reflectă o atitudine înfumurată. Prea adesea, oamenii de stiintă , , dau impresia că stiinta , , este superioară tuturor celorlalte arii de cercetare. Forţele şi realităţile străine de ştiinţă sunt considerate inferioare şi nelegitime 3• Ştiinţa recunoaşte existenţa

. .

OI~](;I:'\l

-

,\RIII. ,\. ROTII

religiei şi a erudiţiei în alte zone, dar detestă să le încorporeze în propriile teorii4• Scientismul, venerarea ştiinţei, poate fi restrictiv. Ştiinţa este puternică şi, dintr-un anumit punct de vedere, se bucură de un mare succes. Totuşi există unele probleme serioase care pun sub semnul întrebării acest succes, iar problemele vin şi din interiorul, şi din exteriorul comunităţii ştiinţifice. Teza acestui capitol este aceea că ştiinţa a fost şi este prea exclusivistă. Ea ar aduce o mai mare contribuţie la fondul nostru de cunoştinţe dacă şi-ar recunoaşte limitările şi ar fi mai deschisă spre validitatea altor discipline. După cum indicam mai sus 5 , există multe perspective şi definiţii ale ştiinţei; în acest capitol, ne vom ocupa în mod repetat de mai multe din ele. Vom folosi termenul ştiinţă aşa cum este el înţeles de obicei, şi anume descoperirea de informaţii şi interpretări despre natură. Ocazional, vom folosi termenul ştiinţă naturalistă pentru a desemna acea ştiinţă care exclude conceptul unui Proiectant din paleta ei de explicaţii. Termenul ştiinţă metodologică va fi folosit pentru a ne referi la acea ştiinţă care este mai deschisă la o varietate de explicaţii, inclusiv la conceptul unui Proiectant. În ultimele două secole, ştiinţa a tins către definiţia naturalistă, cu câteva semne recente de revenire 6 • Această revenire include unele concepte semimistice care nu au prea mult de-a face cu Scriptura. CÂTEVA CONSIDERATII , FILOSOFICE

Câteva comentarii sumare despre istoria filosofică a ştiinţei ne-ar putea ajuta să înţelegem dificultatea cu care se confruntă acum ştiinţa. În era precrestină, scoala filosofică ioniană din secolul al V-lea î.Hr. este considerată , , prima încercare serioasă de eliberare de mitologia antică şi de trecere la o filosofie naturalistă. Deşi a abordat unele subiecte din domeniul biologiei şi al cosmologiei cu o filosofie ce reflectă ştiinţa modernă, această şcoală nu corespunde conceptelor noastre obişnuite de ştiinţă empirică (ştiinţă bazată pe percepţia senzorială şi pe experimentare). Grecii antici (din secolele al IV-lea si , al III-lea î.Hr.) aveau un amestec de teme filosofice, dintre care unele favorabile ştiinţei moderne. Abordarea naturalistă nu era însă puternică. Aristotel credea cu tărie în Dumnezeu ca forţă călăuzitoare, iar Socrate nu era "necredincios", aşa cum ne este înÎaţişat adesea; de fapt, el se opunea unei anumite părţi din naturalismul şcolii ioniene. si-a intrat mai mult în drepturi odată cu stiinta Stiinta empirică " , , , islamică din secolele al VIII-lea - al XV-lea. Impulsul care i-a dat naştere a fost, în parte, de natură religioasă. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu,

trebuie să-I studiem creaţia; au existat însă şi discuţii dacă adevărul se află în revelaţia divină sau în raţiune. În secolele al XVI -lea şi al XVII -lea, a urmat ştiinţa metodologică modernă, cu afinităţi pentru tradiţiile iudeo-creştine? Tot în această perioadă au apărut şi idei care antici pau evoluţia - nu printre oamenii de ştiinţă, ci printre teologi 8 şi filosofi ca Francis Bacon, Descartes, Leibniz· şi Kant 9 • Pionierii ştiinţei din această eră, cum ar fi Kepler, Pascal, Linne, Boyle şi Newton, erau în mod hotărât de partea creaţiei. În această perioadă, era mare agitaţie printre gânditori. Reforma protestantă şi Contrareforma catolică au contribuit la această nelinişte intelectuală. Aşa-numitul "Iluminism" al secolului al XVIII -lea este deosebit de important. Gânditori de seamă, cum ar fi Diderot, de la Mettrie, Voltaire, Hume, Kant şi Goethe, au dominat această perioadă. Gândirea liberă raţională a devenit o soluţie pentru aproape orice, în timp ce preocupările religioase au trecut pe un plan secundar. Această perioadă radicală a fost urmată de Revoluţia Franceză. Baia de sânge care a urmat şi "Domnia Terorii" au făcut mai mult decât să decapiteze mii de oameni, printre care şi pe Ludovic al XVI-lea şi pe Maria Antoaneta, au atenuat avântul Iluminismului. A urmat o redeşteptare religioasă, dar cu toate acestea, în cercurile intelectuale tendinţa către secularizare a continuat. Explicaţiile originilor din care Dumnezeu era exclus au fost acceptate şi mai mult pe măsură ce erau acceptate explicaţii ştiinţifice naturaliste. Zoologul marin francez Felix Lacaze-Duthiers (1821-1901) avea un afiş în laboratorul său pe care scria: "Ştiinţa nu are nici religie, nici politică."1O Mai târziu în acelaşi secol, fizicianul de la Harvard Philipp Frank sublinia că "orice influenţă a consideraţiilor morale, religioase sau politice asupra acceptării unei teorii este considerată «nelegitimă» de aşa-numită «comunitate a oamenilor de ştiinţă»"]]. Mai aproape de zilele noastre, laureatul Premiului Nobel Christian de Duve, discutând problema dificilă a genezei spontane a vieţii, indica faptul că "orice urmă de teologie [scop] trebuie să fie evitată"12. Asemenea afirmaţii ilustrează puternicul exclusivism al şti­ intei , ca filosofie naturali stă. Multi " oameni de stiintă , cred în Dumnezeu sau într-o formă oarecare de minte sau principiu conducător, dar sunt reticenţi când vine vorba să menţioneze aceste concepte în publicaţiile lor ştiinţifice. Asemenea idei sunt considerate neştiinţifice. La începutul secolului al XX-lea, mulţi considerau că ştiinţa este sursa autoritară de informaţii, cu un potenţial aproape nelimitat. Activitatea Cercului de la Viena - un grup de filosofi, oameni de ştiinţă şi matematicieni care se întâlneau în mod regulat în Viena, în anii 1920 şi 1930 -

OI
,\HIII. ,\. R."I II

a întărit şi mai mult această concepţie. Un grup asemănător se întâlnea în Berlin, însă al Doilea Război Mondial a dus la dispariţia ambelor grupuri. Cercul de la Viena accentua pozitivismul, care, în forma cea mai extremă, stipulează că singurele cunoştinţe valabile sunt cele ştiinţifice (adică numai ştiinţa naturalistă). Celebrul lor "manifest" afirma: "Luptăm pentru ordine şi claritate. Respingem orice perspectivă înceţoşată şi adâncime fără fund, deoarece în ştiinţă nu există adâncimi; totul este la suprafaţă."13 Afirmaţia lor conţinea implicit conceptul că metafizica (aspectele mai abstruse ale filosofiei, cum ar fi începuturile absolute, religia, etica şi estetica) este inacceptabilă. Pe măsură ce credinţa în perfecţiunea ştiinţei naturaliste a crescut, s-a încercat integrarea tuturor conceptelor semnificative în coordonate fizice, cum ar fi timpul şi spaţiul. Informaţiile fizico-matematice au fost ridicate la nivel de adevăr absolut. Aceste idei au dominat gândirea ştiinţifică multe decenii, până dincolo de jumătatea secolului al XX-lea, chiar dacă unele provocări tulburătoare, cum ar fi mecanica cuantică şi "principiul incertitudinii", îşi făcuseră apariţia mai devreme. Unele aspecte ale matematicii şi ale logicii s-au lovit şi ele de dificultăţi. În 1931, matematicianul Kurt Gădel, de la Universitatea din Viena, a publicat o scurtă şi supărătoare lucrare, în care arăta că orice sistem suficient de întins pentru a fi interesant are nişte elemente nedemonstrabile. Câtiva alti cercetători au dezvoltat alte teoreme în aceeasi direcţie de gândire, numite teoreme limitative. Acestea au distrus speranţele de a găsi un sistem al adevărului pe deplin consecvent. S-a descoperit că nici chiar matematica, o disciplină care nu trebuie să se supună limitelor procedeului de observaţie şi altor restricţii ale ştiinţei, nu este caracterizată de sigurantă. Se pare că încrederea în consecventa matematicii tine mai mult de credinţă decât de dovezi logice. Similar, nicio afirmaţie ştiinţifică largă nu este lipsită de incertitudini. Toate acestea erau la antipozii speranţelor Cercului de la Viena; şi "în ciuda pretenţiei lor de a fi exponenţi ai modernismului, filosofii şi oamenii de ştiinţă din Cercul de la Viena erau mai degrabă ultimii purtători de cuvânt ai Iluminismului"14. Mai târziu, alţi erudiţi au abordat mai direct respectul evident şi nejustificat de care se bucură stiinta. Unul dintre cei mai vehementi critici a fost Theodore Roszak, care a obiectat la tendinţele reducţioniste (de simplificare) ale interpretărilor ştiinţifice. În particular, el a criticat ştiinţa pentru simplificarea realitătii , si , "transformarea oamenilor si " a naturii în niste lucruri simple, lipsite de valoare"IS. În opinia lui, omul este mai mult decât o simplă maşină. Renumitul şi uneori controversatul filosof al ştiinţei Paul Feyerabend, de la Universitatea California, filiala din Berkeley, a fost unul dintre cei mai

. .

.

.

..

. .

.

aprigi critici ai ştiinţeP6. El a interpretat ştiinţa ca o mişcare anarhică, propunând ideea că, întrucât nu există nicio metodă ştiinţifică, nu există, prin urmare, nicio consecvenţă în ştiinţă, iar succesul acesteia trebuie să se bazeze nu numai pe logică, ci şi pe persuasiune, propagandă, subterfugii şi retorică 17 . El afirmă că, din cauza subiectivităţii ei, ştiinţei ar trebui să i se confere un statut egal cu cel al astrologiei şi al vrăjitoriei. Deplângând autoritatea şi respectul de care se bucură în general ştiinţa şi oamenii de ştiinţă, el spunea: "Cele mai stupide proceduri şi cele mai rizibile rezultate dintr-un domeniu sunt învăluite într-o aură de excelenţă. Este timpul să le aducem la dimensiunea reală şi să le dăm o poziţie mult mai modestă în societate."18 Deşi astfel de păreri extreme sunt dificil de explicat, ele subliniază reacţiile negative generate de încrederea în sine şi de exclusivismul ştiinţei. Toate acestea dau mărturie despre declinul pozitivismului. Eminentul filosof al ştiinţei din secolul al XX-lea Karl Popper sublinia: "Vechiul ideal ştiinţific al epistemei - cunoştinţele absolut certe, demonstrabile - s-a dovedit a fi un idol. Cerinţa obiectivităţii ştiinţifice face ca orice afirmaţie ştiinţifică să rămână pentru totdeauna provizorie. Ea poate, într-adevăr, să fie coroborată, dar orice coroborare se raportează la alte afirmaţii, care, la rândul lor, sunt provizorii. Numai în experienţele noastre subiective de convingere, în credinţa noastră subiectivă, putem fi «absolut siguri» ... Şti­ inţa nu urmăreşte niciodată ţinta iluzorie de a face ca răspunsurile ei să fie finale sau măcar probabile."19 Pe de altă parte, Popper însuşi a ajutat ştiinţa să recâştige o oarecare încredere prin accentuarea unei abordări faţă de investigarea ştiinţifică care a ajuns să aibă un grad semnificativ de acceptare. El sugerează că ştiinţa nu ar trebui să încerce să stabilească adevărul prin inducere, prin confirmarea consecinţelor sau prin respingerea conceptelor rivale, ci prin testele empirice (bazate pe experienţa senzorială) mai severe ale încercării de a falsifica ipoteza însăşi - o ipoteză ar trebui să fie falsificabilă empiric pentru a fi considerată ştiinţifică. Prea adesea, nu se recunoaşte că acest concept tinde să limiteze ştiinţa la un segment destul de mic al realităţii.

TENDINTE , MAI NOI Conceptul de paradigme în ştiinţă20 , pe care Thomas Kuhn l-a publicat pentru prima dată în 1962, a ridicat multe întrebări şi a dat naştere la un fel de revoluţie în sine. Până la acea dată, filosofia secolului trecut fusese dominată de filosofia ştiinţei. Acum, cu influenţa acesteia este în declin. Unii consideră că filosofia stiintei , , este într-un "stadiu de criză", din cauza unei 352

Ol{j(;l:\l-

.h:lll .\. [{'liil

pierderi a încrederii în obiectivitatea ei şi a colapsului pozitivismului, care a fost descris uneori ca "mort"21. Până şi empirismul (cunoştinţele bazate pe experienţa senzorială) este văzut cu mai puţină reverenţă. Ştiinţa este percepută acum mai mult ca o activitate umană, iar contrastul dintre aşa-numitul adevăr obiectiv şi metafizică este caracterizat drept ,,0 relicvă a unei filosofii apuse a ştiinţei"22. De exemplu, se pune întrebarea dacă nu cumva cosmologiei ar trebui să i se reacorde statutul de tărâm combinat al ştiinţei, filosofiei şi religiei. Ştiinţa este interpretată acum ca o activitate cu dimensiuni sociologice. Accentul se pune mai mult pe factorii care determină originea şi formularea întrebărilor ştiinţifice, şi nu pe răspunsurile la aceste întrebări, iar metodele reducţioniste (simplificatoare) sunt înlocuite de metode complexe, holiste (cu o abordare largă). Gradul moderat de încredere în ştiinţă este, desigur, un lucru extrem de îngrijorător pentru unii oameni de ştiinţă, dar, din nefericire, mulţi dintre ei sunt în necunoştinţă de cauză privind schimbările care se produc în cadrul filosofiei disciplinei lor şi impactul ce rezultă de aici. Cu toate acestea, primatul pe care ştiinţa îl deţinea cândva în cercurile intelectuale are de înfruntat provocări puternice. Doi oameni de ştiinţă britanici afirmă, exprimându-şi îngrijorarea: "Pierzând monopolul asupra producerii de cunostinte, , , oamenii de stiintă , " si-au pierdut si , statutul privilegiat în societate."23 Aceşti autori deplâng declinul finanţării ştiinţei şi ascensiunea unor concepte precum creaţia. Ei sunt îngrijoraţi că, renunţând la monopolul asupra adevărului, exerciţiul ştiinţific poate fi redus la un joc Iară sens. Nimeni nu stie în ce directie se îndreaptă filosofia stiintei. " , , În ultimii câţiva ani, a depăşit considerabil diagnoza sociologică a lui Kuhn şi se pare că se îndreaptă în diverse direcţii24 • Unii filosofi nu fac altceva decât să prezinte vin vechi în burdufuri noi, în timp ce alţii s-au întors cu totul de la concepte empirice (verificare prin experienţa senzorială) la baze mai subiective. În general, filosofia ştiinţei pare să abandoneze părerea că ştiinţa ne poate oferi o cunoaştere perfectă. Alţi factori (sociologici, psihologici etc.) sunt consideraţi importanţi în determinarea întrebărilor ştiinţifice şi a răspunsurilor. Deşi scientismul (ştiinţa ca formă de religie) continuă să fie deosebit de viu printre oamenii de stiintă, , , stiinta , , este văzută tot mai mult ca una dintre numeroasele căi de cercetare valide. În timp ce în filosofia ştiinţei au loc schimbări majore, practica ştiinţei îşi continuă tendinţa spre primat şi exclusivism. Afectele unui trecut dominant încă exercită o puternică influenţă. În ciuda faptului că oamenii de ştiinţă îşi schimbă părerile în mod repetat şi că prea adesea dogma de astăzi devine erezia de mâine, continuă să existe "sentimentul că de

această dată suntem pe calea cea bună, de data aceasta urmează să intrăm în posesia unei ştiinţe complete, cunoscând aproape totul despre toate"25. Asemenea atitudini au creat probleme ştiinţei.

EVOLUTIA, O TEORIE CU PROBLEME , Aproape întreaga comunitate ştiinţifică apără în continuare cu putere evoluţia. Theodosius Dobzhansky, unul din geneticienii de frunte la nivel mondial şi unul din arhitecţii sintezei evoluţioniste moderne, a afirmat odată că "în biologie nimic nu are sens decât în lumina evoluţiei"26. Comentariul lui implică faptul că toate secolele de studii biologice atente anterioare acceptării evoluţiei sunt, evident, lipsite de sens! Mulţi nu mai consideră că teoria generală a evoluţiei este o teorie. Sir Julian Huxley a declarat că, după Originea lui Darwin, "realitatea evoluţiei a fost stabilită şi nu a mai avut nevoie de dovezi suplimentare"27. Mulţi alţi evoluţio­ nişti de frunte au caracterizat evoluţia ca un fapt, o realitate 28 ; totuşi acest "fapt" este un exemplu extraordinar de concept ştiinţific dominant care în prezent întâmpină dificultăţi. Fără îndoială că descoperirile ştiinţifice din ultimele decenii nu au fost blânde cu evoluţia. Probabil că cea mai serioasă provocare cu care se confruntă evoluţia este problema originii vieţii. Dacă ştiinţa naturalistă nu ar fi fost atât de încrezătoare în forţele proprii şi dacă nu s-ar fi considerat capabilă să ofere majoritatea răspunsurilor, poate că nu s-ar fi mulţumit cu explicaţii care nu sunt întru totul adecvate. Există şi alte probleme, cum ar fi verigile lipsă din rândul fosilelor şi lipsa unui mecanism evoluţionist funcţional, care constituie în continuare o provocare la adresa evoluţiei 29 . Putem adăuga la această listă întrebările despre sensul vieţii şi despre conştiinţa noastră. Lewis Thomas, care a fost cancelar al Memorial Sloan-Kettering Cancer Center din New York, descrie bine dilema: "Nu mă pot împăca cu doctrina întâmplării. Nu suport noţiunea de lipsă a unui scop şi de întâmplare oarbă în natură. Şi totuşi nu ştiu ce să pun în locul ei ca să-mi liniştesc mintea. Este absurd să spui că un loc ca acesta este absurd, când el conţine, în faţa ochilor tăi, atâtea miliarde de forme diferite de viaţă, fiecare absolut perfectă în felul ei, toate conectate pentru a forma ceea ce, pentru un nespecialist, ar părea în mod sigur un organism sferic, uriaş. Vorbim - mă rog, unii dintre noi vorbesc - despre absurditate a situaţiei omului, dar facem asta pentru că nu ştim cum ne potrivim noi în peisaj sau care este rostul nostru. Poveştile pe care le-am inventat ca să oferim o explicaţie pentru existenţa noastră nu mai au sens şi, deocamdată, suntem în criză de poveşti noi."30

Această dezordine este indiciul absenţei unui model funcţional de evoluţie şi al valorii explicative limitate a filosofiei naturaliste. În ciuda acestui fapt, gândirea ştiinţifică se jenează să adopte soluţii alternative, cum ar fi creaţia, deoarece conceptul unui Dumnezeu este inacceptabil în explicaţi­ ile ştiinţifice naturaliste. Alţii s-au întrebat de ce mai dăinuie evoluţia, când există atât de puţine puncte care o susţin. Phillip Johnson, profesor de drept la Universitatea din California, filiala din Berkeley, evocă unele din aceste îngrijorări 31 atunci când examinează tezele evoluţiei din perspectiva unui avocat pledant. Având în vedere cât de şubred este cazul evoluţiei, el se minunează cum pot experţii să fie atât de orbi. Popularul scriitor şi apologet creştin Malcolm Muggeridge subliniază şi el câteva astfel de îngrijorări: "Eu unul sunt convins că teoria evoluţiei, în special scara la care este aplicată, va fi una dintre cele mai bune glume din cărţile de istorie din viitor. Posteritatea se va minuna că o ipoteză atât de şubredă şi de dubioasă a fost acceptată cu o credulitate atât de incredibiIă."32 Teoria evoluţiei este un exemplu de prim rang de dominare a unei paradigme care persistă chiar dacă dovezile care să o susţină sunt adesea greu de găsit. În mod deosebit, această persistenţă scoate în evidenţă faptul că ceva e în neregulă cu ştiinţa. Adesea, ştiinţa se mândreşte că este deschisă şi obiectivă, dar evoluţia îi pune la îndoială ambele atribute. Cum a ajuns ştiinţa implicată în şarada de a apăra o idee pentru care există o slabă susţinere şi care întâmpină probleme ştiinţifice majore?

CÂND A COMIS STIINTA , , CEA MAI GRAVĂ EROARE Ştiinţa naturalistă este foarte puternică pe tărâm experimental. Din nefericire, aceeaşi ştiinţă prea adesea pare mulţumită cu propriul sistem de explicaţii şi desconsideră alte domenii ale realităţii atunci când trage concluziile. Un astfel de exclusivism face ştiinţa naturalistă vulnerabilă la acuzaţii de înţelegere simplistă. Pentru mulţi, realitatea pare mai mult decât simplul sistem de tip cauză-efect al ştiinţei naturaliste. Cum afirma un om de ştiinţă, "a sosit timpul să încercăm să restabilim un echilibru între ştiinţă şi spiritualitate, permiţând omenirii să-şi găsească din nou locul în acest univers"33. Problema nu o constituie doar evoluţia. Într-un anume sens, evoluţia este doar un simptom important al unei probleme mai profunde. Adevărata întrebare este mai degrabă dacă ştiinţa naturalistă va continua să încerce să ofere răspunsuri la toate întrebările în cadrul sistemului ei restrâns de explicaţii. Cum a ajuns ştiinţa în această cămaşă de forţă intelectuală?

Ştiinţa

a comis cea mai mare greşeală atunci când L-a respins pe Dumtoate celelalte explicaţii cu excepţia celor mecaniciste. Nerecunoscându-şi limitările, ştiinţa a încercat să răspundă la aproape toate întrebările prin prisma unei filosofii pur naturaliste. Evoluţia a devenit apoi cel mai plauzibil model al originilor. Ştiinţa nu s-ar confrunta acum cu provocările aparent insurmontabile pentru evoluţie dacă nu ar fi adoptat o poziţie atât de exclusivistă, de naturalistă. Conceptul creării vieţii ar fi şi acum o posibilă explicaţie, aşa cum a fost pentru pionierii ştiinţei moderne. În contrast, Biblia, deşi dezavuată de ştiinţa naturalistă, demonstrează un grad mai mare de inclusivism. Ea oferă informaţii de tip ştiinţific, cum ar fi detaliile că apele potopului s-au ridicat cu 15 coţi deasupra munţi­ lor34 şi că umbra soarelui s-a dat înapoi cu 10 trepte 35 . Ea promovează de asemenea o metodologie de tip ştiinţific, deoarece ni se spune: "Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun!"36 şi este încurajată cercetarea3? De asemenea, Scriptura foloseşte natura ca dovadă, reamintindu-ne că "cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui"38 (Figura 20.1) şi că nu avem nicio scuză să nu credem în puterea lui Dumnezeu, dat fiind că o vedem în mod clar în lucrurile pe care le-a Iacut39 . Deşi ştiinţa naturali stă respinge Biblia, Biblia nu respinge ştiinţa metodologică în calitate de mijloc de descoperire a adevărului despre natură. Biblia manifestă un caracter inclusivist şi în ce priveşte religia, moralitatea, scopurile supreme, istoria, geografia şi sensul existenţei. Ea reprezintă o abordare mai largă, care nu se limitează doar la realitatea pe care o vedem în jurul nostru. Ca atare, ea pare mult mai potrivită să răspundă marilor întrebări legate de originea şi de sensul nostru. Exclusivismul în ştiinţă s-a dezvoltat treptat şi, în mod paradoxal, îşi are rădăcinile în gândirea deschisă şi liberă a Iluminismului secolului al XVIII-lea. Ştiinţa naturali stă, ca filosofie limitativă, a ajuns să fie acceptată în secolul al XIX-lea odată cu lucrările unor notabilităţi, ca Laplace, Hutton, Lyell, Chambers, Darwin şi Hux1ey, printre mulţi alţii. Nu putem decât să speculăm cu privire la cauza acestui exclusivism. Voi menţiona doar două posibilităţi. Respectatul filosof al ştiinţei Michael Polanyi a sugerat o reacţie exagerată la constrângerile gândirii medievale. El afirmă: "Iată unde văd eu problema, anomalia profundă între ştiinţă şi restul culturii. Eu cred că această anomalie a fost, iniţial, inerentă impactului liberator al ştiinţei moderne asupra gândirii medievale şi doar mai apoi a ajuns patologică. Ştiinţa s-a revoltat împotriva autorităţii. Ea a respins deducţia [raţionamentul pe baza premiselor n.a.] pornind de la cauzele primare în favoarea generalizărilor empirice nezeu

şi

[bazate pe percepţia senzorială - n.a.]. Idealul ei suprem a fost o teorie a universului. "40 O a doua cauză îşi poate avea rădăcinile în succesul ştiinţei empirice. Ştiinţa se ocupă de factori fermi, cum ar fi materia şi energia, şi produce explicaţii impresionante, cum sunt cele ale mecanicii celeste şi ale geneticii. Este dificil să contrazici succesul, şi dacă ştiinţa are atâta succes în anumite domenii, oare nu ar trebui să aibă succes şi atunci când adoptă o filosofie naturalistă pentru întreaga realitate? Din nefericire, una dintre caracteristicile autoritarismului este eşecul de a se recunoaşte pe sine. Succesul ştiinţei în anumite arii i-a încurajat pe oamenii de ştiinţă, şi chiar publicul larg, să considere că ştiinţa este atotputernică şi oferă singura sursă de adevăr validă. Succesul acesta poate însă eclipsa alte explicaţii mai puţin tangibile, dar mai importante, ale realităţii, care conferă un sens şi un ţel omului şi naturii. Realizările ştiinţei ne pot face să ne mulţumim cu mecanicistă

Figura 20.1. Imagine a marii galaxii din constelaţia Andromeda, una dintre galaxii vizibile cu ochiul liber. Diametrul ei este estimat la circa 200000 ge ani-lumină şi se află la o distanţă de aproximativ 2 milioane de ani-lumină. In ea au fost identificate multe stele, roiuri de stele, nove şi nebuloase. Este un exemplu mărunt al abordării largi pe care o demonstrează Scriptura, care ne încurajează nu doar să cercetăm Biblia, ci şi natura. Ştiinţa, pe de altă parte, tinde să se accepte doar pe ea însăşi. Fotografie publicată prin bunăvoinţa Observatoarelor Hale, din cadrul Institutului de Tehnologie din California. puţinele

explicaţii mai perceptibile, dar mai simple, care e posibil să nu reflecte pe deplin realitatea. Am putea menţiona o mulţime de alte motive pentru poziţia naturalistă puternică a ştiinţei şi este neîndoios că la originea acestei situaţii se află un complex de cauze.

CONCLUZII SI , O SUGESTIE Cu toate că ştiinţa are mare succes, procesul ştiinţific are limitări. De curând, a devenit evident că, printre alte probleme, modelul evoluţionist al stiintei serioase. Însă , , naturaliste se confruntă cu obstacole stiintifice , , ştiinţa are dificultăţi să iasă din acest impas, deoarece a adoptat o poziţie naturalistă puternică şi nu este deschisă unor soluţii alternative, cum este creaţia. "În ochii biologilor, a da de înţeles existenţa unui scop constituie păcatul ştiinţific suprem."41 Evoluţia este cel mai bun model pe care-l poate oferi ştiinţa naturalistă. Pe de altă parte, numărul mare de provo42 cări serioase pentru evolutie care vin din partea comunitătii , J 'stiintifice , şi declinul pozitivismului şi chiar al empiricismului sunt o speranţă că ştiinţa se poate elibera din setul ei restrâns de explicaţii. Îmi exprim speranţa că ştiinţa naturalistă va adopta o poziţie mai inclusivistă faţă de alte arii de cercetare şi va încorpora o paletă mai largă de posibilităti , în sistemul ei de gândire. Stiinta , , ar trebui să se întoarcă mai mult către filosofia care o călăuzea atunci când au fost puse bazele ştiinţei moderne. La acea vreme, ştiinţa metodologică presupunea descoperirea principiilor naturii pe care Dumnezeu le-a stabilit în creaţia Sa. Această perspectivă ne-ar ajuta să rezolvăm unele din problemele majore cu care se confruntă în prezent ştiinţa naturali stă şi ar furniza şi o bază mai largă pentru a ajunge la adevăr, dându-i ştiinţei imaginea unei discipline mai deschise şi mai înţelegătoare.

-

N OTE DE FINAL

1 Beveridge, W. 1. B., 1957, 1he Art of Scientific Investigatian, ed. rev., New York, W. W. Norton & Co., p. 107. 2 Aşa cum e prezentat în: Dampier, W. C., 1949,A Histary ofScience and Its Relatians with Philasaphy & Religian. ed. a 4-a rev., Cambridge, Cambridge University PresslNew York, The Macmillan Co., p. 181.

(lRICl'\1 -

,\l{lll ..'\. RUTll

3 Proudfoot, W., 1989, "Religion and science", în Lotz, D. W., Shriver, D. W.,Jr., şi Wilson, ]. F. (ed.), Altered Landscapes: Christianity in America, 19]5-1985, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., p. 268-279. 'Gibson, R. E., 1964",Our heritage from Galileo Galilei", Science 145:1271-1281. 5 Vezi capitolul 17. 6 Vezi capitolul 13.

7

Ibidem.

Mayr, E., 1982, The Growth of Biological Thought: Diversity, Evolution, and Inheritance, Cambridge, Massachusetts/Londra, The Belknap Press of Harvard University Press, p. 309. 9 Dampier, p. 273 (nota 2). 10 Citat în: Nordenskiold, E., 1928, The History of Biology: A Survey, Eyre, L. B. (trad.), New York, Alfred A. Knopf, p. 426 (titlul în original: Biologins Historia). 11 Citat în: Barber. B., 1961, "Resistance by scientists to scientific discovery", Science 134:596-602. Il de Duve, c., 1995",The beginnings oflife on Earth",American Scientist 83:428-437. 13 Citat în: Zycinski,]. M., 1988, The Structure ofthe Metascientific Revolution: An Essay on the Growth ofModern Science, Heller, M., şi Zycinski,]. (ed.), Philosophy in science library, Tucson, Arizona, Pachart Publishing House, p. 49. I4Toulmin, S., 1989",The historicization of natural science: its implications for theology", în Kiing, H., şi Tracy, D. (ed.), Paradigm Change in Theology: A Symposium for the Future, Kohl, M. (trad.), New York, The Crossroad Publishing Co., p. 233-241 (titlul în original: 1heologie8

Wohin? and Das Neue Paradigma von Theologie). 15 Roszak, T., 1972, Where the Waste!and Ends: Polities and Transcendence in Postindustrial Society, Garden City, New York, Doubleday & Co., p. 252. 16 Feyerabend, P., 1988,Against Method, ed. rev., LondraINew York, Verso. 17

Pentru exemple de folosire a retoricii în

ştiinţă,

vezi: Pera, M.,

şi

Shen, W R. (ed.), 1991,

Persuading Science: The Art ofScientific Rhetoric, Canton, Massachusetts, Science History Publications. 18 Feyerabend, P., 1975, Against Method: Out!ine of an Anarchistic Theory of Knowledge,

Londra, New Left Books/Atlantic Highlands, Humanities Press, p. 304. 19 Popper, K. R., 1959, The Logic ofScientific Discovery, New York, Basic Books, p. 280, 281. 20 Vezi capitolele 2 şi 17. 21 (a) Blackwell, R. J., 1981, ,,A new direction in the philosophy of science", The Modern Schoolman 59:55-59; (b) Durbin, P. T., 1986, "Ferment in philosophy of science: a review discussion", Thomist 50:690-700. 22 Zycinski, p. 178 (nota 13). 23 Theocharis, T., şi Psimopoulos, M., 1987, "Where science has gone wrong", Nature 329:595-598. 24 (a) Durbin (nota 21b); (b) Gillies, D., 1993, Philosophy ofScience in the Twentieth Century: Four Central Themes, Oxford/Cambridge, Blackwell Publishers; (c) Smith, H., 1982, Beyond the Post-modern Mind, New York, The Crossroad Publishing Co., p. 16-27. 25 Thomas, L., 1980, "On the uncertainty of science", Harvard Magazine 83(1): 19-22. 26 Dobzhansky, T., 1973, "Nothing in biology makes sense except in the light of evolution", The American Biology Teacher 35:125-129. 27

Huxley,J., 1958, Introduction to the Mentor edition of Charles Darwin: the origin ofspecies

by means of natural selection or the preservation offavoured races in the struggle for lift, New York,

The New American Library ofWorld Literature, p. xv.

359

28 Pentru alte

şase

exemple, vezi: Bird, W. R., 1987, 1988, 1989, Philosophy of Science,

PhilosophyofReligion, History, Education, and ConstitutionalIssues. 7he Origin ofSpecies Revisited: 7he 7heories of Evolution and of Abrupt Appearance, voI. 2, New York, Philosophical Library,

p. 129, 159, 160. 29 Vezi capitolele 4-8 şi 11. 301homas (nota 25). 31 (a) Johnson, P. E., 1993, Darwin on Trial, ed. a 2-a, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press; (b) Johnson, P. E., 1995, Reason in the Balance: 7he Case against Naturalism in Science, Law, and Education, Downers Grove, InterVarsity Press. 32 Muggeridge, M., 1980, 7he End of Christendom, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., p. 59. 33 Mousseau, N., 1994, "Searching for science criticism's sources: letters", Physics Today 47:13,15. 34 Geneza 7:19-21. 35 2 Împăraţi 20:10 36 1 Tesaloniceni 5 :21. 37 Eclesiastul 1:13; Daniel 1:11-16. 38 Psalmii 19: 1. 39 Romani 1:20. 40 Grene, M. (ed.), 1969, Knowing and being: essays by Michael Polanyi, Chicago, University of Chicago Press, p. 41. 41 Hoyle, F., şi Wickramasinghe, N. c., 1981, Evolution Irom Space: A 7heory of Cosmic Creationism, New York, Simon & Schuster, p. 32. 42 Vezi capitolul 8.

CAPITOLUL

21

VARIANTE ALTERNATIVE ÎNTRE CREATIE SI EVOLUTIE " ,

Poporul meu piere din

lipsă

de

cunoştinţă.

[Osea 4:6J

C

elebrul Thomas Huxley, bravul şi capabilul apărător al lui Charles Darwin, a afirmat odată că nimeni nu ar putea fi "şi fiu adevărat al bisericii, şi soldat loial al ştiinţei"l. Indiferent dacă afirmaţia din 1871 a lui Huxley este adevărată sau nu, sunt o mulţime de erudiţi care nu i-au urmat avertismentul şi au încercat să ajusteze atât conceptul biblic al creaţiei, cât şi teoria evoluţionistă a ştiinţei, astfel încât să le facă să se împace 2 • Afirmaţiile lui Huxley reflectă bine-cunoscuta lui aversiune faţă de religie. După ce a vorbit la ceremonia de inaugurare a Universităţii "Johns Hopkins", din Statele Unite, un critic remarca ironic: "A fost destul de rău că l-am invitat pe Huxley. Era mai bine să- L fi rugat pe Dumnezeu să fie prezent. Ar fi fost absurd să-i fi invitat pe amândoi."3 Discuţia noastră din capitolele precedente s-a concentrat în general asupra ţelului de a arăta cine are dreptate: Scriptura sau ştiinţa. În acest punct bătălia

361

[,21

('II'[Tll[[

\','H\IC;I[ll.ll[('.,'[ill, 1'.[[(1 ,1;11'[[[

~[[lllll'll[

este cea mai intensă, deoarece aici există un conflict aprig între două surse respectate de informaţii. În acest capitol, vom analiza opinii care încearcă să combine porţiuni din creaţie cu porţiuni din evoluţie. Aceste opinii interesante sunt acum destul de populare printre cercetătorii din comunitatea creştină, însă ele sunt vagi şi, din acest motiv, nu sintetizează în mod serios lucrurile în nişte modele testabile. Astfel de opinii intermediare, care compromit şi ştiinţa naturalistă, şi Biblia, au puţine argumente în sprijinul lor. De altfel, ne lovim de confuzie şi în clasificarea4 , şi în terminologias unor asemenea variante alternative. Totuşi, mulţi văd în ele posibilitatea de a include în acelaşi model unele interpretări ştiinţifice contemporane şi frânturi de religie sau de Scriptură. Ca şi în cazul dezbaterii dintre creaţie şi evoluţie, şi aceste opinii au presupus o investiţie considerabilă de timp, energie şi multă hârtie 6 •

MODELE Mai jos sunt schiţate o varietate de opinii intermediare, alături de de evoluţie, fiind încadrate în opt mari categorii. Sunt incluse câteva dintre problemele pe care le ridică fiecare. Coloana geologică 7 ,

creaţie şi şi

1. CREAŢIE

cu

--'

115 ouCE

0~

;:::

:=J

Il: ,« ~

_L

(ÎNGROPATE DE POTOPUL DESCRIS DE GENEZA)

2. TEORIA ÎNTRERUPERII 3. CREAŢIE PROGRESiVĂ DUMENZEU ~ } C~EAZĂ (6 ZILE)

--..-----..-

~'NTRERUPERE DUMNEZEU CREEAZĂ

DUMNEZEU

(ERE LUNGI)

CREEAZĂ

(6 ZILE)

5. EVOLUTIE DEISTĂ

6. EVOLUŢIE PANTEISTĂ

4. EVOLUŢIE TEISTĂ .-

DUMNEZEU

DUMNEZEU

ÎNDRUMĂ

(ERE LUNGI)

EVOLUTIA (ERE LUNGI)

CREEAZĂ

L

7. DESCENDENŢĂ

8. EVOLUTIE

EXTARTERESTRĂ

.-

EVOLUTIE

DUMNEZEU

(ERE LUNGI)

(ERE LUNGI)

NATUR,A,LlSTĂ

L

__

DUMNEZEU

VIAŢA DE LA ORGANISM(E) EXTRATERESTRUlE (ERE LUNGI)

EVOLUEAZĂ

L

L

FĂRĂ DUMNEZEU (ERE LUNGI)

L

Figura 21.1. Reprezentare a opt interpretări ale coloanei geologice. Linia groasă din stânga fiecărui dreptunghi reprezintă coloana geologică. Săgeata din modelul 1 indică direcţia de scurgere a timpului pentru toate modelele, cele mai vechi straturi aflându-se în partea de jos.

alături de fosilele ei care ne vorbesc despre trecut, este - sau ar trebui să fie - un considerent fundamental de luat în calcul în dreptul fiecăreia. Figura 21.1 ne oferă o imagine generală a acestor opt modele şi ne arată cum se raportează fiecare la coloana geologică. Timpul se scurge de jos în sus (nu neapărat ca o scară liniară) aşa cum este indicat în modelul 1 de săgeata din stânga. Linia verticală groasă din partea stângă a fiecărui dreptunghi reprezintă coloana geologică. Straturile geologice inferioare şi mai vechi sunt în partea de jos. Modelele sunt numerotate într-o ordine generală, dar discutabilă, cu o tendinţă crescândă spre interpretări pur naturaliste, care se distanţează tot mai mult de relatarea despre începuturi din Geneza.

1. Creatia , (numită si " creatie recentă, creatie , specială, creatie , a unui Pământ tânăr sau creaţie de tip fiat) Descrierea modelului - Acest model reflectă cea mai directă interpretare a Scripturii 8• Dumnezeu Şi-a îndeplinit actele de creaţie în şase zile literale, fiecare descrisă cu propria seară şi propria dimineaţă9 • Creaţia aceasta a avut loc cu câteva mii de ani în urmă. După creaţie, răul a scăpat atât de mult de sub control, încât Dumnezeu a trebuit să-I distrugă printr-un potop, catastrofa majoră care a produs cea mai mare parte a straturilor sedimentare fosilifere de pe suprafaţa Pământului. Potopul descris în Geneza este evenimentul care împacă mărturiile fosile cu o creaţie în şase zile lO • Modelul se potriveşte bine cu observaţiile ştiinţifice, cum ar fi lipsa fosilelor de tranziţie, dovezile în favoarea unui proiect şi datele care sugerează o depunere rapidă a straturilor sedimentare. O variaţie a acestui model postulează că Dumnezeu a creat fosilele in situ, în roci 11, idee care, în prezent, nu se bucură de o largă acceptare. Un motiv pentru care este respinsă este contradicţia pe care o creează între Dumnezeul bun şi onest descris în Biblie şi trucurile implicate de producerea unor fosile false. O altă variantă este că Dumnezeu a creat materia Pământului cu eoni în urmă, dar abia cu câteva mii de ani în urmă, în numai şase zile, a pregătit Pământul pentru viaţă şi a creat formele de viaţă 12 • Această variantă a fost numită uneori "teoria întreruperii uşoare" şi se bucură de un grad semnificativ de acceptare. Probleme - Modelul este în dezacord cu acele interpretări ştiinţifice care propun ere lungi pentru depunerea straturilor fosile şi cu interpretarea evoluţionistă a secvenţei fosilelor, aşa cum s-a discutat în capitolele anterioare 13 • Într-o încercare de păstrare a integrităţii relatării despre creaţie, unii au propus o săptămână a creaţiei cu mult timp în urmă, mult mai devreme decât cele câteva mii de ani sugerate de Scriptură. Acest concept al

(',\1'1'1"'1.11

21 -

\',\1{I.I"11- ,II.iTI'I",,\TII!·

i",

I!n ,'1(1,,\'1'11

'! ['IO!I"!!!

săptămânii

antice a creaţiei intră într-o oarecare încurcătură atunci când detaliile din mărturiile fosile cu Biblia. Săptămâna creaţiei este un eveniment cuprinzător, în decursul căruia îşi au originea toate tipurile majore de organisme. Dacă săptămâna aceea ar fi fost cu mult timp în urmă, la începutul mărturiilor fosile, iar fosilizarea diverselor forme de viaţă ar fi avut loc treptat, pe parcursul unor ere lungi, tipurile majore de organisme ar trebui să fie bine reprezentate începând cu partea cea mai de jos a mărturiilor fosile până la cea mai de sus; totuşi, după cum se poate vedea din Figura 10.1, multe grupe sunt unice la diferite niveluri. Depunerea fosilelor într-o succesiune ecologică sau din surse diferite în cursul potopuluP4 pare să fie o modalitate mai bună de împăcare a săptămânii creaţiei cu unicitatea straturilor de fosile. comparăm

2. Teoria întreruperiF s (numită şi a ruinei şi refacerii sau a întreruperii lungi) Descrierea modelului - Dumnezeu a creat viaţa pe Pământ în trecutul îndepărtat. Mai târziu, după o pedeapsă dată lui Satana, El a distrus acea viaţă. Distrugerea a fost urmată de creaţia descrisă în Geneza 1 şi 2. Biblia cu trimiteri Scrifield sprijină această interpretare prin comparaţia lipsită de bază dintre Geneza, care afirmă că Pământul era un loc pustiu (ruinat), şi Isaia, care afirmă că Dumnezeu nu a creat Pământul ca pe un loc pustiu 16 • Aşadar, Pământul trebuie să fi ajuns un loc pustiu (ruinat) după o creaţie antică pe care Scriptura nu o descrie. Probleme - Nu avem nicio dovadă directă - ştiinţifică, biblică sau de orice altă natură - care să susţină această idee. Mărturiile fosile nu conţin nicio dovadă a vreunei modificări globale (o nouă creaţie) sau a unei întreruperi. Dacă ar fi existat o întrerupere, ne-am aştepta la o perioadă pustie distinctă (întrerupere), la scară mondială, anterioară unei re-creaţii ulterioare. Conceptele de tipul acestui model sunt nesatisfăcătoare din punct de vedere raţional, deoarece nu sunt sprijinite de dovezi. Ca exemplu, putem propune că am fost cu toţii creaţi cu doar 15 minute în urmă, cu un mediu înconjurător deplin matur, cu minţi dezvoltate şi amintiri din trecut. Deşi aceste modele pot fi folosite pentru a răspunde multor întrebări, tindem să le respingem deoarece sunt foarte subiective. Experienţa ne spune că realitatea nu este atât de capricioasă. Părţile testabile nu sunt. Ar trebui să căutăm nişte ancore bune. Un concept oarecum înrudit este acela că mărturiile fosile şi unele din organismele vii sunt rezultatul experimentelor pe care le-a efectuat Satana pe Pământ, de-a lungul unor ere îndelungate, anterior săptămânii

()/{j(

;1\:1 -

.\IUlJ .\. I~()I:I

creaţiei. Acest model ridică de asemenea câteva probleme. Este extrem de subiectiv. Datele ştiinţifice nu indică în mod direct că un astfel de scenariu s-ar fi petrecut şi Scriptura prezintă un model diferit al originilor. Relatarea din Geneza descrie un Pământ originar în egală măsură gol şi întunecat la începutul săptămânii creaţiei IÎ ; totuşi lumina este necesară pentru viaţa reprezentată de fosile. Biblia nu susţine conceptul vieţii anterioare săptămânii creaţiei. De asemenea, Scriptura Îl descrie în mod repetat pe Dumnezeu - nu pe Satana - în calitate de Creator l8 .

3. Creaţia progresivă l9 (conceptele zilelor-ere şi zilelor-revelaţii se pot încadra în această categorie) Descrierea modelului - Dumnezeu a efectuat evenimente de creaţie multiple, în decursul unor lungi perioade. Gradul de progresie pe care-l găsim în rândul fosilelor, din partea de jos a coloanei geologice în sus, reflectă gradul de progresie al actelor creatoare. Acest model se potriveşte atât cu dovezile verigilor lipsă din mărturiile fosile, dovezi care susţin creaţia, cât şi cu interpretarea ştiinţifică a unor ere lungi în care s-a dezvoltat viaţa, aşa cum apar în coloana geologică. Modificarea de tip zi-eră propune că fiecare zi a creaţiei descrisă în Geneza reprezintă o perioadă extrem de lungă. Conceptul zilelor-revelaţii sugerează că actul creaţiei s-a desTaşurat pe parcursul unei perioade îndelungi, dar revelarea acelei creaţii către autorul Genezei a durat numai şapte zile. Probleme - Nici datele ştiinţifice, nici Scriptura nu sugerează că actul creaţiei s-a produs în acest feL Ideii de bază îi lipseşte susţinerea. Ea respinge conceptul biblic al unei creaţiei integrale, în şase zile, aşa cum apare în Geneza şi în Decalog. În modelul creaţiei progresive, prezenţa printre fosile a prădătorilor violenţi (dinozaurii carnivori) înaintea oamenilor sugerează că răul, sub forma prădătorilor, apare înainte de crearea omului, ceea ce neagă relatarea din Geneza despre un Creator bun şi o creaţie perfectă, urmată de căderea în păcat şi răul care a urmat acestui moment20 . In Noul Testament, apostolul Pavel atestă şi el originea răului în păcatul omulupl. Creaţia progresivă mai implică şi faptul că au fost multe erori sau eşecuri ale lui Dumnezeu pe parcursullungilor perioade de timp dinainte de apariţia răului. Mii de grupe importante de plante şi de animale de la diverse niveluri ale coloanei geologice nu mai trăiesc astăzi pe suprafaţa Pământului. GeneticianulTheodosius Dobzhanskf2, deşi critica credinţa în creaţie, a accentuat problema teologică a extincţiei: "Ce operaţie rară sens ar fi Tacut Dumnezeu dacă ar fi produs o multitudine de specii ex nihilo pentru ca apoi să le lase aproape pe toate să moară!" Iarăşi, în cazul

( .. \i'I")'\)III.'21

\',\1(1 \','11

:\!,11,/<."\1(\1

1,-11~1 ('/(1',\'/11

c.,J )Ull,!"11)

modelului creaţiei progresive, extincţia ar fi avut loc înainte de apariţia omului, de căderea lui în păcat şi de urmările păcatului asupra naturii. Creaţia progresivă ridică această problemă fără să ofere o explicaţie bună. Putem presupune un Dumnezeu care să creeze după această metodă, dar nu ar fi Dumnezeul omniscient înfăţişat în Biblie - un Dumnezeu a cărui creaţie este descrisă ca "foarte bun[ă]"23. Geneza oferă o explicaţie pentru aceste organisme dispărute, şi anume prin potopul global venit ca pedeapsă pentru răutatea omului. Modificările de tip zi-eră şi zi-revelaţie nu aduc nicio îmbunătăţire, întrucât secvenţa tipurilor de organisme create prezentată în Geneza nu se potriveşte cu secvenţa observată în rândul fosilelor. Geneza indică faptul că plantele au fost create în ziua a 3-a, iar animalele în zilele a S-a şi a 6-a, în timp ce în secvenţa fosilelor cele mai multe grupe de animale apar înainte (mai jos) de majoritatea grupelor de plante (vezi Figura 10.1). Dacă zilele creaţiei reprezintă milioane de ani, cum ar supravieţui în tot acest timp plantele create în ziua a 3-a, care au nevoie de insecte pentru polenizare, în aşteptarea animalelor create în zilele a S-a şi a 6-a? Ideea zilelor-revelaţii se confruntă şi cu neconcordanţa suplimentară care constă în faptul că şi în Geneza, şi în Cele Zece Porunci din ExoduF\ se vorbeşte de un Dumnezeu care creează în zilele săptămânii creaţiei, nu de un Dumnezeu care doar revelează informaţiF5.

4. Evolutia si evolutie teologică, creationism , teistă26 (numită uneori" , evolutionist si evolutionism biblic) , , , Descrierea modelului - Dumnezeu dirijează procesul continuu al evoluţiei de la simplu la complex. Ideea se potriveşte destul de uşor cu multe concepte ale teoriei generale a evoluţiei, permiţând totuşi activitatea lui Dumnezeu. De asemenea, conceptul de Dumnezeu poate fi folosit la depăşirea unor bariere dificile cu care se confruntă evoluţia, cum ar fi problema originii vieţii, dezvoltarea sistemelor biologice complexe integrate şi originea facultăţilor mentale superioare ale omului. Probleme - Verigile lipsă din rândul fosilelor nu sugerează un proces continuu de evoluţie. Modelul pare degradant pentru Dumnezeu, punându-L în contrast cu Creatorul atotputernic descris în Biblie. În cadrul acestui model, El foloseşte "cârja" evoluţiei pentru a produce forme avansate. Problema numeroaselor erori de creare pe care le presupun grupurile dispărute (vezi modelul 3) şi progresul lent şi concurenţa implicate de un model evoluţionist pun sub semnul întrebării puterea creatoare, cunoaşterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Supravieţuirea prin competiţie şi moartea celor slabi pare

(l\{\( ;\'\1\1"1 I\.\{,n II

îndeosebi contrară caracterului Dumnezeului biblic, care este preocupat de cel păcătos 2 ?, nu uită de vrabie 28 şi include în idealul pe care îl are pentru viaţă convieţuirea paşnică între leu şi miel29 • Ca şi în cazul creaţiei progresive (modelul 3), ne confruntăm şi cu dificultatea logică a apariţiei răului în natură înainte de căderea în păcat a omului. 5. Evolutia , deistă30 Descrierea modelului - Acest concept insuficient definit neagă revelaţia

Scripturii, dar admite un soi de Dumnezeu, activ mai ales la început. Un Dumnezeu de obicei impersonal serveşte drept cauză primordială, care acum nu mai este activă în treburile omului. Această Divinitate ar putea rezolva cea mai dificilă problemă cu care se confruntă evoluţia, dând naşte­ re vieţii şi, poate, în anumite concepţii, dirijând formarea anumitor sisteme biologice complexe. Probleme - Modelul se confruntă cu multe dintre problemele cu care se confruntă şi evoluţia. Suntem nevoiţi să negăm dovezile naturii speciale a ScripturiPl. Deoarece este eliminat rolul unui Dumnezeu personal, este mult mai dificil să concepem originea caracteristicilor superioare ale omului, cum sunt iubirea, moralitatea şi grija, care par să apară în cadrul relaţiilor interpersonale. Sunt puţine dovezi - atât ştiinţifice, cât şi biblice - care să autentifice în mod direct acest model. 6. Evoluţia panteistă32 Descrierea modelului - Dumnezeu este totul şi totul este Dumnezeu. El încă există.

Natura este specială şi Dumnezeu progresează odată cu însăşi Unii au asociat cu acest concept unele culturi orientale, mişcarea New Age şi teoria Gaia. Probleme - Acest model se confruntă, în parte, cu aceleaşi probleme cu care se confruntă şi modelul anterior. În plus, în procesul evoluţionist de supravieţuire, Dumnezeu devine şi distrugător, şi victimă a distrugerii, ceea ce este extrem de degradant pentru conceptul măreţiei lui Dumnezeu, aşa cum este prezentat în Biblie. Nici Scriptura, nici natura nu oferă date directe care să indice că aceasta este istoria lui Dumnezeu. evoluţia.

7. Descendenta , extraterestră33 (numită si , creatie , cosmică sau panspermie dirijată) Descrierea modelului - Sub acest titlu, putem include o varietate de idei care au câştigat oarecare popularitate în ultimii ani. Esenţialmente, ele propun ideea că forme de viaţă extraterestră au dat naştere sau au modificat viaţa terestră. Unele idei sugerează că formele simple de viaţă, călătorind

C . IJ'!T()I.I·/21

V,\I·:I.\"·II ... \1.1 EJi'.\JI\1

i:-ilHI' l'I
posibil pe un meteorit, au fost transferate în mod pasiv pe Pământ. Altele sugerează că viaţa a fost transferată intenţionat de fiinţe extraterestre sau că ea constituie un agent de contaminare de la deşeurile lăsate pe Pământ de un călător spaţial. Acest din urmă concept constituie aşa-numita "teorie a gunoiului". Unii au mers până acolo, încât au sugerat o hibridizare între nişte "superfiinţe" şi organismele terestre pentru a produce forme de viaţă mai avansate. Asemenea modele rezolvă unele dintre problemele evoluţiei naturaliste, în special cele privind originea vieţii pe Pământ, prin invocarea organismelor din spaţiul cosmic. Nu mai suntem legaţi de limitările terestre. Probleme - Probabil că cea mai serioasă problemă a acestui tip de model este aceeaşi cu care s-au confruntat multe altele prezentate mai sus, şi anume lipsa unor dovezi care să sprijine ideile. Deşi acestea pot rezolva unele probleme, gradul înalt de conjectură pe care îl presupun le face neatractive. De asemenea, există îndoieli şi în ce priveşte posibilitatea ca nişte organisme neprotejate să supravieţuiască călătoriei interplanetare. Aruncând originea vieţii complexe într-un loc îndepărtat din univers, nu aducem o contribuţie semnificativă la găsirea unei explicaţii naturaliste adecvate pentru acest eveniment. 34 8. Evolutia , (numită si " evolutie mecanicistă sau evolutie , naturalistă) Descrierea modelului - Această idee le este convenabilă celor care limitează conceptul de realitate la cauze mecaniciste. Diversele forme de viaţă s-au dezvoltat ca rezultat al operării legii naturii. Nu este implicat niciun proiect inteligent. Viaţa a apărut prin organizarea compuşilor corecţi şi s-a dezvoltat ulterior. Formele avansate au rezultat din mutatii , aleatorii sau din mutatii , în combinatie , cu selectia , naturală. Probleme- Acest model nu răspunde la întrebări cum ar fi următoarele 35 : Cum apar pe Pământ sisteme complexe de viaţă fără un proiectant? Cum supravieţuiesc concurenţei evoluţiei naturaliste formele inapte, incomplete, aflate încă în curs de dezvoltare? Cum se poate trece peste formele fosile de tranziţie care lipsesc? Cum rămâne cu dovezile unei activităţi geologice rapide, care nu lasă prea mult timp pentru evenimente evolutive extrem de improbabile? Cum pot caracteristicile superioare ale omului, precum conştiinţa, liberul-arbitru şi iubirea, să-şi aibă originea într-un sistem pur mecanicist? Există şi alte perspective asupra acestor opt modele de mai sus şi alte opinii intermediare, însă exemplele oferite ilustrează varietatea de idei luate în considerare.

U!\l(;I:\1

,\1:11.1. /\.

I
RELATIA DINTRE DIVERSELE INTERPRETĂRI SI , , INFORMATIILE STIINTIFICE , , ,

Am discutat multe din

informaţiile ştiinţifice

legate de aceste modele în capitolele anterioare şi nu este necesar să le repetăm aici. Întrucât analizăm păreri atât de diferite, nu este uşor să formulăm o afirmaţie generală simplă. Există date ştiinţifice care pot fi folosite pentru a face distincţie între unele dintre modele. Formele intermediare lipsă din rândul fosilelor par să dea câştig de cauză modelelor 1-3 în defavoarea modelelor 4-8 (vezi Figura 21.1 pentru modele), în timp ce concluziile ştiinţifice ale unei dezvoltări îndelungate şi treptate a vieţii dau câştig de cauză modelelor 2-8 în defavoarea modelului 1. Dovezile care să susţină un potop global şi un timp scurt pentru formarea straturilor fosilifere favorizează modelul 1. Dacă aderăm strict la o interpretare naturalistă a ştiinţei, atunci putem accepta numai modelul 8 şi unele versiuni ale modelului 7. În schimb, conceptul unui Dumnezeu personal deschide posibilitatea acceptării modelelor 1-4 şi a unor interpretări rare ale modelului 5.

RELATIA DINTRE DIVERSELE INTERPRETĂRI , SI , SCRIPTURĂ Dintre cele opt interpretări ale originilor discutate mai sus, numai modelul creaţiei (modelul 1) are o bună susţinere biblică. Modelele 2-8 sugerează progres, pe când Biblia vorbeşte despre o degenerare a naturii faţă de momentul creaţieP6. Pentru unele modele (4-6), conceptul de Dumnezeu este singura lor legătură serioasă cu Scriptura. În Biblie, Pământul originar este prezentat ca fiind nedezvoltat, gol şi întunecat3 ? Deoarece lumina este necesară pentru plante, iar plantele sunt necesare pentru animale, par să fie excluse toate modelele care presupun existenţa unei vieţi normale înainte de săptămâna creaţiei. Se sugerează uneori că Biblia susţine ideea unor ere lungi pentru fiecare zi a creaţiei. În sprijin, sunt aduse texte din Psalmi şi din 2 Petru 38 care lasă să se înţeleagă că, pentru Dumnezeu, 1 000 de ani sunt ca o zi, însă aceste texte discută de fapt scurtimea vieţii omului în raport cu răbdarea lui Dumnezeu, şi nu problema săptămânii creaţieP9. De asemenea, aşa cum am arătat mai sus, fiecare zi a creaţiei este descrisă ca având propria seară şi propria dimineaţă, ceea ce se împacă greu cu ideea unor milioane de ani.

l

API!{)I.l'!.=1

\"UU\."\.I't-:;\l.'1!lC\-\!J\i· i.'\,!!;!'_~_J~J:\111

~i \:\'ull III

Cei care adoptă una din părerile intermediare între creaţie şi evoluţie presupun adesea că prima parte a Genezei este alegorică4o • O astfel de abordare subminează toată Biblia, deoarece personalităţi biblice de frunte, fie direct, fie implicit, se referă la capitolele 1-11 ale Genezei - care includ şi relatarea despre creaţie, şi pe cea despre potop - ca la o istorie faptică. Mărturia lor susţine corectitudinea relatării biblice despre începuturi. Apostolul Petru credea că primele 11 capitole din Geneza au un caracter faptic. El afirmă că batjocoritorii din zilele din urmă vor ignora cu bună intenţie creaţia lui Dumnezeu şi distrugerea Pământului prin potop41. Petru certifică şi relatarea despre salvarea lui Noe prin arcă în timpul potopului42 • Nici apostolul Pavel nu a considerat aceste capitole alegorice. El menţionează de câteva ori crearea lui Adam şi a Evei sau pe Adam ca pe cel dintâi om 43 • Pare să certifice de asemenea potopul şi existenţa lui Abel, Cain, Enoh şi Noe 44 , care au trăit între creaţie şi potop. Hristos Se referă la relatările creaţiei şi potopului (Geneza 1-11) ca la nişte evenimente reale. El citează din Scriptură descrierea creării omului şi a femeii de către Dumnezeu 45 , menţionează răutatea din timpul lui Noe şi aminteşte în mod specific ziua în care Noe a intrat în arcă 46 • Hristos a crezut, fără discuţie, şi în creaţie, şi în potopul descris în Geneza. Dumnezeu Însuşi certifică şi relatarea creaţiei, şi pe cea a potopului. În cartea Isaia, El Îşi repetă promisiunea: "După cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ ... "47 Tot astfel, în Cele Zece Porunci 48 , El certifică relatarea despre începuturi din Geneza. Toate acestea vin în contradicţie cu toate modelele privind dezvoltarea vieţii printr-un proces extins pe parcursul a milioane de ani. În propriile Sale cuvinte, El a creat totul în "şase zile", ceea ce cu greu ar fi posibil dacă fiecare zi ar reprezenta milioane de ani. Toate acestea confirmă modelul biblic al creatiei zile. Nu există nicio sugestie în Biblie că viata , în sase , , ar fi fost creată de-a lungul unei perioade lungi. Dacă crezi în relatarea biblică despre începuturi, te afli în compania bună a lui Petru, Pavel, Hristos si , Dumnezeu. Ar fi straniu dumnezeul care ar crea pe parcursul a milioane de ani pentru ca, mai apoi, să le ceară oamenilor să păstreze ca zi sfântă ziua a şaptea, sabatul, ca amintire a faptului că el a creat totul în şase zile. Ni se spune în mod repetat că Dumnezeul Bibliei spune întotdeauna adevărul si , urăste , minciuna49 • Fiind Dumnezeu, putea să poruncească păstrarea sabatului dintr-o varietate de alte motive. Cele Zece Porunci, care afirmă că El a creat în sase zile, au , fost înmânate personal de Dumnezeu şi, ca atare, reprezintă comunicarea cu cea mai mare autoritate pentru omenire. Nu le putem respinge cu J70

()1{1(,1,\1

.\'''II.\.I{
uşurinţă. Tot

un dumnezeu straniu ar fi şi cel care le-ar permite profeţilor fie înşelaţi timp de mii de ani în privinţa extrem de importantei probleme a începuturilor, numai ca să aştepte ca Charles Lyell şi Charles Darwin să-şi prezinte opinia corectă. Nu pare să existe nicio modalitate de a împăca relatarea biblică despre începuturi cu lungile ere geologice. A realiza o legătura între ştiinţă şi Scriptură nu este acelaşi lucru cu a face un compromis între cele două puncte de vedere. Trebuie să recunoaştem că Biblia nu este capabilă de prea mult compromis. Ea este ori Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum pretinde, ori o colecţie de înţelepciune umană, care se dă drept Cuvântul lui Dumnezeu. În cel din urmă caz, avem o problemă serioasă privind integritatea scriitorilor ei. Scriptura funcţio­ nează mult mai degrabă după principiul "totul sau nimic" decât ştiinţa. Aşadar, respingerea modelului biblic al "creaţiei recente" tinde să ducă la respingerea întregii Scripturi mai mult decât respingerea evoluţiei tinde să ducă la respingerea întregii ştiinţe. Ştiinţa, cu pretenţiile ei de a fi deschisă la revizuire, este - cel puţin în principiu - mult mai dispusă la schimbare. săi să

TENDINTE , TEOLOGICE Opiniile teologice liberale dau un sens alegoric relatărilor biblice despre creaţie şi potop şi, în general, cedează într-o măsură mai mare sau mai mică în faţa interpretărilor ştiinţifice contemporane. Făcând acest numită lucru, ele urmează una dintre cele mai slabe ramuri ale stiintei, , , ştiinţă istorică, ramură care se ocupă cu trecutul şi este mai dificil de evaluatSo • E posibil ca teologia liberală să fi fost atât de impresionată de succesul stiintei , , empirice, încât să nu recunoască limitările stiintei , , istorice. Poate că teologii ar trebui să fie mai precauţi atunci când urmează o disciplină cu care nu sunt familiarizaţi. Filosoful ştiinţei Stephen Toulmin, de la Universitatea de Nord-Vest şi Universitatea din Chicago, avertizează teologii să nu urmeze ştiinţa prea îndeaproape. El subliniază modul în care această linie de conduită i-a pus în încurcătură în trecut. Ca exemple, el menţionează cum, în Evul Mediu, clericii îl aprob au entuziaşti pe Aristotel şi dădeau părerilor lui "o autoritate care depă­ şea adevărata lor putere". În mod asemănător, mai târziu, în abordarea cosmologiei, au urmat ideile mecanice ale lui Descartes şi Newton. În concluzie, afirmă: "În ambele cazuri, rezultatele au fost nefericite. Afundându-se prea mult în angajamentele lor ştiinţifice iniţiale, teologii în discuţie nu au reuşit să prevadă posibilitatea ca principiile lui Aristotel si , ale lui Newton să nu fie mereu «ultimul cuvânt»; si, , atunci când au 371

l'A]>11 OU'!. ~

I -

\"'\1<1 \:"Tlc ,\1.'1'11'''.\'1'11'1: I,;THI' lIiL\I'I: ~I 1,\'OU'I'I:

avut loc schimbări radicale în ştiinţele naturale, au fost nepregătiţi să le abordeze." El mai avertizează că o continuare a atitudinii de aprobare a noilor teorii ştiinţifice "va produce pur şi simplu noi încurcături pentru teologie un secol sau două de acum înainte, până în momentul în care oamenii de ştiinţă vor fi regândit problemele din propriile discipline şi vor fi ajuns să facă schimbări radicale pentru care teologii ar fi din nou nepregătiti. de ideile stiintei , .. Ar face mai bine să se distanteze " , decât să le îmbrăţişeze prea sistematic şi fără spirit critic."51 Ce dând ştiinţei autoritatea Bibliei, cel puţin în ceea ce priveşte interpretările care se dau naturii, teologia liberală îşi slăbeşte baza propriei discipline. Biblia nu mai are autoritate. Pentru teologii liberali, conceptele originilor s-au mutat mult în direcţia evoluţiei naturaliste (modelele 2-8). Odată abandonată autoritatea Scripturii, ne găsim pe o pantă alunecoasă, cu puţine puncte de ancorare la orizont. Când ajungem la o filosofie pur naturalistă, descoperim că multe întrebări importante au rămas fără răspuns. Provocarea cu care se confruntă cei care adoptă păreri intermediare (modelele 2-7) este aceea de a furniza un model mai bun decât cel oferit de ştiinţă sau de Scriptură. Ei au o nevoie îndeosebi de surse cu autoritate pentru modelele lor, dar teologia liberală modernă nu are o contribuţie semnificativă la cunoştinţele noastre despre problema importantă a originilor, problemă care fundamentează autoritatea lui Dumnezeu şi a Scripturii. "Decanul" conservator al teologilor evanghelici, CarI F. Henry, pune problema priorităţilor în ce priveşte autoritatea într-o lumină diferită atunci când afirmă: "Teologia nu depinde de un univers ordonat: un univers ordonat depinde de Dumnezeu."s2 Fizicianul şi laureatul Premiului Nobel Steven Weinberg, de la Universitatea din Texas, este îngrijorat şi de alte aspecte care privesc gândire a teologică liberală. El îşi prezintă cazul cât se poate de clar: "Liberalii religioşi sunt, într-un fel, chiar mai departe, ca spirit, de oamenii de ştiinţă decât fundamentaliştii şi alţi conservatori religioşi. Cel puţin conservatorii, ca şi oamenii de ştiinţă, îţi spun că ei cred în ceea ce cred pentru că este adevărat, nu pentru că îi face buni sau fericiţi. Mulţi liberali religioşi de astăzi par să fie de părere că diferiţi oameni pot să creadă în diferite lucruri care se exclud reciproc fără ca vreunul să greşească, atâta timp cât convingerile lor «funcţionează în dreptul lor». Cutare crede în reincarnare, celălalt - în rai şi în iad, un al treilea - în dispariţia sufletului la moarte, dar nimeni nu poţi spune că greşeşte cât timp toţi primesc un fior spiritual satisfăcător din ceea ce cred. Ca să împrumut o expresie de la Susan Sontag, suntem înconjuraţi de «evlavie fără conţinut» ... Wolf-'72

gang Pauli a fost odată întrebat dacă, în opinia lui, un anumit articol de fizică prost conceput este greşit. El a răspuns că o astfel de descriere ar fi prea blândă - articolul nu era nici măcar greşit. Eu unul cred că persoanele religioase conservatoare greşesc în ceea ce cred, dar cel puţin ele nu au uitat ce înseamnă să crezi în ceva cu adevărat. Cât despre liberalii religioşi, mi se pare că nici măcar nu greşesc."53 S-ar părea că tendinţele religioase moderniste şi postmoderniste ar avea de câştigat dacă s-ar întoarce la baza lor solidă, dând mai mult credit autorităţii Bibliei.

PROBLEMA ÎNDEPĂRTĂRII Influenţa

opiniilor intermediare pe care le-am examinat mai sus asupra convingerilor multor biserici creştine este considerabilă. De la popularizarea teoriei evolutiei cu mai mult de un secol în urmă, multe confesiuni re, ligioase s-au adaptat într-o oarecare măsură la diversele idei ale dezvoltării progresive a vieţii pe parcursul unor ere îndelungate. Este dezamăgitor să vedem cum biserici care, odată, acordau prioritate autorităţii Bibliei îşi schimbă convingerile; si , totusi , se întâmplă, adesea lent si , insidios 54 . Erodarea convingerilor este însoţită adesea de erodarea numărului de membri55 . În ultimii ani, principalele biserici din Statele Unite - care nu mai cred în relatarea biblică despre creaţie şi în multe alte concepte biblice tradiţionale - au pierdut milioane de membri, în timp ce bisericile evanghelice mai conservatoare au cunoscut o creştere rapidă. Este deosebit de dificil să-i convingi pe oameni că creştinismul este adevărat când se dă de înţeles că Biblia greşeşte, în special în privinţa problemei importante a originilor. Teologul şi sociologul H. Richard Niebuhr56 , printre alţii, a schiţat istoria tradiţională a unui grup religios. După organizarea lui de către reformatorii iniţiali, naşterea unei noi generaţii de copii schimbă curând caracterul sectei. Această nouă generaţie rareori are fervoarea înaintaşilor, care şi-au modelat "convingerile în focul luptei şi cu riscul martiriului". Generaţiile următoare găsesc că e tot mai dificil să fii izolat de lume. Bogăţia şi cultura sporesc pe măsură ce compromiterea ţelurilor originare introduce tipul bisericesc obişnuit de morală. În curând, noul grup devine o biserică tradiţională, care este mai mult o structură socială decât instrumentul pentru reformă gândit iniţial. Cerinţele manageriale abat din ce în ce mai mult eforturile bisericii de la preocupările religioase. Îndepărtarea de Biblie şi de Dumnezeu este un tipar sociologic comun şi este ilustrat şi în istoria biblică. În mod repetat, Dumnezeu a trebuit să folo-

C\I'II,)lIIL.:'1

\'.·\Ii'.\'\T1.,\IIIRei.\"II\II,';II(f.Il!l\III.\II\lllljll

sească mijloace drastice în încercarea de a inversa aceste tendinţe. Incidente ca potopul descris în Geneza, lunga călătorie a israeliţilor prin pustiu şi captivitatea babiloniană arată cât de dificil, dar important este să te împotriveşti unor astfel de tendinţe. Institutiile de educatie moderne reflectă de asemenea tendinta " , către îndepărtare 57 • Un mare număr de instituţii de învăţământ superior din Satele Unite (cum ar fi Universitatea Auburn, Universitatea Boston, Brown, Dartmouth, Harvard, Princeton, Rutgers, Tufts, Universitatea din California de Sud, Universitatea Wesleyană, Universitatea de Stat Wichita şi Yale) au fost fondate ca instituţii religioase, având legături cu diverse biserici; între timp însă, au mers mult în direcţia secularizării şi nu mai sunt legate de nicio biserică. Este semnificativ faptul că (cel puţin după stiinta , , autorului) nicio institutie , nu a fost fondată ca o institutie , secuIară, devenind apoi religioasă. Şi aici tendinţa pare să fie de îndepărtare de Dumnezeu, şi nu este un fapt deloc surprinzător. Câtă vreme climatul predominant al preocupărilor academice este secular, e de aşteptat o astfel de tendinţă. În instituţiile de învăţământ publice şi în multe dintre cele private, consacrarea religioasă este rareori trecută cu vederea, cu atât mai puţin să fie încurajată. Tiparul în depărtării de Dumnezeu se observă în bisericile moderne, în istoria biblică si de învătământ. În opinia mea, este o situatie , în institutiile " , nefericită. Se poate trece uşor de la o poziţie la una uşor diferită. Cele opt modele de interpretare a mărturiilor fosile, precum şi un număr de alte modele intermediare pe care le-am putea plasa între ele, ilustrează modul în care se poate aluneca uşor şi imperceptibil de la credinţa într-o creatie , recentă de către Dumnezeu la o evolutie , naturalistă în care nu există Dumnezeu.

CONCLUZII Numeroasele variante aflate între creaţie şi evoluţie tind să fie insuficient definite. Aceste modele nu se găsesc nici în Scriptură, nici în datele din natură şi beneficiază de puţină susţinere directă din partea vreuneia dintre aceste surse reputate de informaţie. Se pot sugera modele la infinit, dar, până când nu sunt certificate, nu ne aşteptăm să impună o fermă. sustinere , Unele date ştiinţifice pot fi folosite pentru a susţine indirect, într-un oarecare grad, fiecare model luat în considerare. Pentru unele, datele sunt destul de rare. Pe de altă parte, Biblia confirmă numai conceptul creaţiei.

U!{!C!;\!

:\IUEL ,\. !
Există un singur model biblic al începuturilor. În cuvintele lui Dumnezeu, El a creat totul în şase zile. Alte personalităţi de frunte ale Bibliei susţin de asemenea corectitudinea relatării despre creaţie din Geneza. Variantele intermediare descrise pot oferi o modalitate de a trece treptat de la credinţa în creaţie către evoluţia naturalistă. Această îndepărtare poate fi un mijloc de a-L exclude treptat pe Dumnezeu. Deşi multe biserici tradiţionale tind în această direcţie, îmi exprim speranţa că vor depune eforturi în direcţia opusă: spre Biblie, cu excepţionala ei valoare explicativă, şi spre Dumnezeu.

-

N OTE DE FINAL

Huxley, T H., 1893, Darwiniana: Essays, New York/Londra, D. Appleton and Co., p. 149. Vezi capitolul 3 pentru câteva exemple. 3 (a) Bibby, C., 1959, T. H. Huxley: Scientist, Humanist and Educator, New York, Horizon Press, p. 236; (b) Bibby, c., 1972, Scientist Extraordinary: 1he Lift and Scientific Work of1homas Henry Huxley 1825-1895, New York, St. Martin's Press, p. 97. 4 Pentru o mostră de definiţii şi/sau scheme de clasificare a acestor diverse opinii, vezi: (a) Bailey, L. R., 1993, Genesis, Creation, and Creationism, New York/Mahwah, New Jersey, Paulist Press, p. 121-130; (b) Baldwin,J. T, 1994, "Inspiration, the natural sciences, and a window of opportunity", Journal of the Adventist Theological Society 5(1):131-154; (c) Ecker, R. L., 1990, Dictionary of Science and Creationism, Buffalo, New York, Prometheus Books, p. 71, 208; (d) Johns, W. H., 1981, "Strategies for origins", Ministry 54(mai):26-28; (e) Key, T D. S., 1960, "The infl.uence of Darwin on biology", în Mixter, R. L. (ed.), Evolution and Christian Thought Today, ed. a 2-a, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., p. 11-32; (f) Lewis,J. P., 1989, "The days of creation: an historical survey of interpretation" ,Journal ofthe Evange!ical Theological Society 32:433-455; (g) Maatman, R., 1993, The Impact of Evolutionary Theory: A Christian View, Sioux Center, Iowa, Dordt College Press, p. 162-185; (h) Marsh, F. L., 1950, Studies in Creationism, Washington, D.C., Review and Herald Publishing Assn., p. 22-55, 69-78; (i) McIver, TA., 1989, Creationism: Intellectual Origins, Cultural Context, and Theoretical Diversity (teză de doctorat), Department of Anthropology, Los Angeles, California, University of California at Los Angeles, p. 403-541, disponibilă la: Ann Arbor, Michigan, University Microfilms; U) Mitchell, C., 1994, The Case for Creationism, Grantham, Anglia, Autumn House Ltd., p. 191-202; (k) Pinnock, C. H., 1989, "Climbing out of a swamp: the evangelical struggle to understand the creation texts", Interpretation 43(2):143-155; (1) Roth, A. A., 1980, "Implications of various interpretations of the fossil record", Origins 7:71-86; (m) Thompson, B., 1995, Creation Compromises, Montgomery, Alabama, Apologetics Press, Inc.; (n) Wilcox, D. L., 1986, "A taxonomy of creation",Journal of the American Scientific A,Dzliation 38:244-250; (o) Young, D. A., 1987, "Scripture in the hands of geologists (Parts 1 and 2)", The Westminster TheologicalJournal 49:(primăvară) 1-34, (toamnă) 257-304. 1

1

37~

C.~PIT()J.l1L::'

1-

VARJ..\:--;TE Al.TFR:'-i:\TI\'E i0:TRE CRF.'\pr: SI EI'C)LLlT1E

5 De exemplu, modul în care este folosit termenul "evoluţie deistă" în (a) Corey, M. A., 1994, Back to Darwin: Ihe Scientific Case for Deistic Evo/ution, Lanham, MarylandlNew York,! Londra, University Press of America, pare să se potrivească mai bine cu evoluţia teistă, aşa cum este folosit termenul în capitolul de faţă, în timp ce (b) Klotz, J. W., 1970, Genes, Genesis and Evo/ution, ed. a 2-a rev., St. Louis, Concordia Publishing House, p. 477, foloseşte termenul "evoluţie teistă" pentru ceea ce pare a fi evoluţie deistă. 6 Pentru o trecere în revistă a acestor opinii, vezi: Young, D. A., 1995, Ihe Biblica/ F/ood: A Case Study ofthe Church's Response to Extrabib/ica/ Evidence, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Co./Carlisle, The Paternoster Press. 7 Vezi capitolul 9 pentru detalii. BGeneza 1 şi 2. Vezi şi Exodul 20:11; 31:17. Unii iau în considerare şi Isaia 45 şi Iov 38 şi 39, dar aceste pasaje par să trateze mai degrabă atributele lui Dumnezeu decât creaţia. 9 Pentru o discuţie cuprinzătoare a dovezilor că aceste zile au fost zile obişnuite, de 24 de ore, vezi: Hasel, G. F., 1994, "The «days>l of creation in Genesis 1: literal «days>l or figurative «periods/epochs>l of time?", Origins 21:5-38. 10 Pentru discuţii suplimentare, vezi capitolul 12. 11 Vezi: McIver, p. 461-473 (nota 4i). 12 Pentru o discuţie privind această variantă alternativă şi modelele înrudite, vezi capitolul 19. 13 Vezi capitolele 9, 10 şi 14. 14 Vezi capitolele 10 şi 12 pentru detalii. 15 Vezi referinţele de la nota 4, în special: (a) McIver, p. 474-502 (nota 4i). Vezi şi: (b) Fields, W. W., 1976, Unformed and Unji//ed: Ihe Gap Iheory, Nutley, New Jersey, The Presbyterian and Reformed Publishing Co. 16 Compară Geneza 1:2 cu Isaia 45:18. 17 Geneza 1:2. IB Geneza 1 şi 2; Exodul 20:11; 31:17; Neemia 9:6; Psalmii 146:6; Isaia 40:26,28; Ioan 1:3; Faptele apostolilor 4:24 şi Colose ni 1:16. 19 Vezi referinţele de la nota 4 şi: (a) Baldwin, J. T, 1991, "Progressive creation and biblical revelation: some theological implications", Origins 18:53-65; (b) Gedney, E. K., 1950, "Geology and the Bible", în American Scientific Affiliation (ed.), Modern Science and Christian Faith: A Symposium on the Re/ationship of the Bib/e to Modern Science, Wheaton, Illinois, Scripture Press Foundation, p. 23-57; (c) Pun, P. P. T, 1987, ,,A theology of progressive creationism", Perspectives on Science and Christian Faith 39:9-19; (d) Ramm, B., 1954, Ihe Christian View of Science and Scripture, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co.; (e) Ross, H., 1994, Creation and Time: A Biblica/ and Scientific Perspective on the Creation-date Controversy, Colorado Springs, Colorado, NavPress; (f) Spradley, J. L., 1992, "Changing views of science and Scripture: Bernard Ramm and the ASA", Perspectives on Science and Christian Faith 44:2-9. 20 Geneza 3:14-19. 21 Romani 5:12-19. 22 Dobzhansky, T, 1973, "Nothing in biology makes sense except in the light of evolution", Ihe American Bi%gy Teacher 35:125-129. 23 Geneza 1:31. 24 Geneza 1; Exodul 20: 11. 25 Vezi şi Hasel (nota 9).

ORIGI;'-.;I -

26

Vezi

referinţele

de la nota 4

şi:

:,\~jEL ,\. ROTI!

(a) Bube, R. H., 1971, "Biblical evolutionism?", Journal of

the American Scientific Aifiliation 23: 140-144; (b) Gibson, L. J., 1992,"Theistic evolution: is it for Adventists?",Ministry 65(1):22-25; (c) Miller, K. B., 1993",Theological implications of an evolving creation", Perspectives on Science and Christian Faith 45(3):150-160; (d) Ramm, p. 113, 280-293

(nota 19d); (e) Teilhard de Chardin, P., 1966, Man's Place in Nature: 1he Human Zoological Group, Hague, R. (trad.), New York, Harper & Row, p. 61-63 (titlul în original: La place de /'homme dans la nature) (poate că opiniile lui se potrivesc aici); (f) Van Dyke, F., 1986, "Theological problems of theistic evolution",Journalofthe American Scientific AjJi/iation 38: 11-18. 27 Isaia 44:21,22. 28 Luca 12:6. 29 Isaia 11:6; 65:25. 30 (a) Key, p. 20, 21 (nota 4e). Există multe variante de deism. Pentru un rezumat, vezi: (b) Aldridge, A. O., 1985, "Deism", în Stein, G. (ed.), 1he Encyc!opedia ofUnbelief, voI. 1, Buffalo, New York, Prometheus Books, p. 134-137. 31 Vezi capitolul 18 pentru detalii. 32 (a) Key, p. 22 (nota 4e); (b) Morris, H. M., 1992, Pantheistic Evolution, Impact Series No. 234, El Cajon, California, Institute for Creation Research. 33 (a) Arrhenius, S., 1908, Wor!ds in the Making, Boros, H. (trad.), New York, Harper & Row (titlul în original: Varldarnas ulveckling and Manniskan infor varldsgatan); (b) Brooks,J., şi Shaw, G., 1973, Origin and Development ofLiving Systems, LondralNew York, Academic Press, p. 354, 355; (c) Crick, F., 1981, Lift Itse!f: Its Origin and Nature, New York, Simon & Schuster; (d) Crick, F. H. c., şi Orgel, L. E., 1973, "Directed panspermia", Icarus 19:341-346; (e) Hoyle, F., şi Wickramasinghe, N. c., 1981, Evolution from Space: A 1heory of Cosmic Creationism, New York, Simon & Schuster; (f) von Dăniken, E., 1969, Chariots of the Gods? Unsolved Mysteries of the Past, ed. a 2-a, Heron, M. (trad.), Toronto, New York/Londra, Bantam Books (titlul în original: Erinnerungen an die Zukunft). 34 (a) Key, p. 20 (nota 4e); (b) Marsh, p. 53 (nota 4h); (c) Ramm, p. 113 (nota 19d). 35 Vezi capitolele 4 - 8 şi lI. 36 Compară Romani 8:22, care vorbeşte despre degenerarea naturii din momentul apariţiei păcatului în lume, cu Geneza 1:31, care descrie o creaţie originară foarte bună. 37 Geneza 1:2. 38 Psalmii 90:4; 2 Petru 3:8. 39 Hasel (nota 9). 40 Pentru unele opinii nu foarte vechi, dintre care nu toate se încadrează în conceptul alegoriei, vezi: (a) Bailey (nota 4a); (b) Ross (nota 1ge); (c) Van Till, H.J., Snow, R. E., Stek, ]. H., şi Young, D. A., 1990, Portraits ofCreation: Biblical and Scientific Perspectives on the Wor!d's Formation, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co. 41 2 Petru 3:3-6. Vezi capitolul 18 pentru mai multe detalii privind această profeţie. 42 1 Petru 3:20; 2 Petru 2:5. 43 Romani 5:12-14; 1 Corinteni 11:8; 15:22,45; 1 Timotei 2:13,14. 44 Evrei 11:4-7. Se dezbate de secole dacă Pavel este autorul Epistolei către evrei; el este însă cel mai probabil candidat. Nu se cunoaşte niciun alt lider al bisericii din timpul său care să fi putut aduce argumentele profunde folosite în această epistolă. 45 Matei 19:4-6; Marcu 10:6. 46 Matei 24:37,38; Luca 17:26,27.

C.·\I'ITOJ.lIL:!1 - \'.~IU.'\"TE AJ.JtIi:'-::\II\'F ÎCiTIiL UtF.'\lIL SI F\(lIlinl'

Isaia 54:9. Exodul 20:11; 31:17. 49 Numeri 23:19; Psalmii 119:163; Proverbele 12:22; Isaia 45:19; Tit 1:2; Evrei 6:18; Apocalipsa 21:8. 50 Vezi capitolul 17. 51 Toulmin, S., 1989",The historicization of natural science: its implications for theology", în Kiing, H., şi Tracy, D. (ed.), Paradigm change in theology: a symposium for the future, Kăhl, M. (trad.), New York, The Crossroad Publishing Co., p. 233-241 (titlul în original: Theologie47

48

Wohin? and Das Neue Paradigma von Theologie). 52

Spring, B., 1985,,,A conversation with Cari Henry about the new physics", Christianity

Today (1 februarie):26. 53 Weinberg, S., 1992, Dreams ofa Final7heory, New York, Pantheon Books, Random House, p.257,258. 54 Pentru o prezentare a acestui proces în Biserica Metodistă Unită, vezi: Ching, K., 1991, "The practice oftheological pluralism",Adventist Perspectives 5(1):6-11. 55 Kelley, D. M., 1972, 1977, Why Conservative Churches Are Growing: A Study in Sociology of Religion, ed. a 2-a, San Francisco/New York/Hagerstown, Harper & Row. 56 Niebuhr, H. R., 1957, The Social Sources ofDenominationalism, New York, Meridian Books, p.19,20. 57 Vezi, de exemplu: (a) Marsden, G. M., 1994, The Soul of the American University: From Protestant Establishment to Established Nonbelief, New York/Oxford, Oxford University Press; (b) Marsden, G. M., şi Longfield, B. J. (ed.), 1992, The Secularization of the Academy, New York/Oxford, Oxford University Press; (c) Sloan, D., 1994, Faith and Knowledge: Mainline Protestantism and American Higher Education, Louisville, Kentucky, Westminster John Knox Press.

c.Âdevărul

este adesea eclipsat, dar niciodată distrus. [Titus 1Jvius I}

D

ece ne aflăm aici? Această întrebare este strâns legată de întrebarea pe care am pus-o în primul capitol: Cine are dreptate - ştiinţa sau Scriptura? Ştiinţa, în aspectul ei naturalist modern, lasă să se înţe­ leagă că omul nu are niciun scop. Scriptura sugerează că existenţa are sens şi că omul are un scop, din care o parte este aceea de a-i ajuta pe semeni. În capitolele anterioare, am examinat problemele dificile cu care se confruntă creaţia, evoluţia şi variantele intermediare. Pentru a evalua aceste probleme, ne va fi de folos un scurt rezumat al concluziilor anterioare.

RECAPITULARE 2 Mulţi

se întreabă în mod serios: Cine are dreptate - ştiinţa naturalistă sau Scriptura? Căutând un răspuns, este important să reţinem că tiparele

37'1

umane de gândire tind să urmeze "climatul de opinie" predominant. Prin urmare, trebuie să fim atenţi să fixăm ancorele viziunii noastre asupra lumii de cele mai sigure date. În procesul de căutare a adevărului, ar trebui să folosim o bază cât mai largă cu putinţă, care să includă şi ştiinţa, şi Scriptura, opţiuni nu atât de diferite fundamental una de alta cum se presupune în mod curent. O întrebare mai importantă este: Ce adevăruri găsesc atunci când examinez şi ştiinţa (ca metodologie), şi Scriptura? Ştiinţa naturali stă sprijină puternic modelul evoluţionist al originilor. Probabil că cea mai serioasă provocare pentru acest model este problema originii vieţii. Cele mai simple forme de viaţă au sute de molecule diferite, extrem de complexe, burduşite cu informaţii, specializate şi delicate, care nu ar putea să apară de la sine, cel puţin nu în concentraţiile necesare pentru a forma orice tip de sistem viu. După două secole de conjectură, evoluţi­ oniştii nu au reuşit să găsească un mecanism satisracător pentru modelul lor. Explicaţiile pentru originea organismelor vii sunt şi mai dificile atunci când luăm în considerare organismele avansate. Acestea au sisteme fiziologice bine dezvoltate, complicate şi interdependente, care de obicei nu sunt funcţionale până când nu sunt prezente toate părţile fundamentale. Nu pare plauzibil ca astfel de sisteme să fi apărut brusc, dintr-o multitudine de mutatii , aleatorii simultane, a căror directie , de schimbare nu urmează nicio viziune. Dacă astfel de sisteme s-au format treptat, nu pare plauzibil nici ca părţile nefuncţionale aflate în dezvoltare să reziste presiunii supravieţuirii celui mai adaptat, presiune presupusă de obicei pentru procesul evoluţionist, care ar tinde să elimine aceste părţi inutile. Mai mult, nu vedem organe noi formându-se acum în organisme. Atunci când se pune problema originii omului, explicaţiile mecaniciste nu răspund cu uşurinţă la întrebarea privind însuşirile noastre mentale speciale, cum ar fi moralitatea şi liberul-arbitru. Problema originilor a devenit şi mai complicată odată cu descoperirea sistemelor "programate", cum ar fi codul genetic, sistemele complicate de control al genelor şi sistemele de corectare pentru copierea ADN-ului. Din câte ştim noi, asemenea tipuri complexe de programe nu apar spontan; ele par să reprezinte un proiect inteligent, aşa cum ne-am aştepta din partea unui Creator. Fosilele descoperite în straturile sedimentare ale Pământului reflectă o tendinţă generală, dar slabă, de progresie de la organisme simple la organisme complexe. Evoluţioniştii o interpretează ca pe o dezvoltare evolutivă treptată, însă tiparul fosiI descoperit ar implica rate de evoluţie foarte neregulate, multe grupe majore de organisme apărând extrem de rapid. Creaţioniştii interpretează această tendinţă generală de la forme simple la forme complexe ca rezultat al factorilor activi în timpul potopului descris JXU

în Geneza, precum şi al distribuţiei organismelor înainte de potop. Distria organismelor vii urmează în linii mari tot acelaşi tipar (de la simplu la complex), dacă începem de sub fundul mării şi continuăm până la regiunile de la altitudini mai mari. Ne-am aştepta să găsim această ordine şi în sedimentele care provin din regiuni erodate treptat de apele în creştere ale potopului. "Explozia cambriană" a tipurilor fundamentale de animale ar reprezenta mările joase antediluviene. Lipsa generală a formelor fosile intermediare (verigile lipsă) între categoriile majore de organisme indică faptul că evoluţia nu a avut loc. Întreruperile sunt deosebit de izbitoare între categoriile majore de plante şi animale (încrengături şi diviziuni), zone unde ne-am aştepta să găsim cel mai mare număr de forme intermediare. Geologia acceptă din nou interpretări catastrofice ale istoriei Pămân­ tului. Creaţioniştii propun ideea că potopul global descris în Geneza a produs o mare parte din straturile sedimentare ale Pământului, ceea ce implică un ritm rapid de depunere în timpul anului potopului. Printre dovezile în acest sens se numără: caracterul neobişnuit de răspândit al unora dintre aceste depuneri, aşa cum ar fi de aşteptat în cazul unei activităţi diluviene majore; neobişnuitele, dar abundentele dovezi de activitate submarină de pe continente; sistemele ecologice incomplete şi lipsa dovezilor care să vină în sprijinul numeroaselor milioane de ani propuse a se fi scurs între unele dintre straturile din care lipsesc porţiuni majore ale coloanei geologice. Eroziunea ar trebui să fie deosebit de pronunţată în dreptul unor astfel de întreruperi, în schimb este foarte redusă ori lipseşte. Rata lentă de creştere a recifelor de corali este considerată o provocare pentru o creaţie recentă, dar recifele vii pot uneori să crească rapid şi multe presupuse recife fosile au suferit reinterpretări considerabile. Straturile fosilifere ale Pământului Gonţin dovezi de activitate biologică, cum sunt cărările şi canalele tubulare. Necreaţioniştii le consideră dovezi ale unor perioade lungi, în timp ce creaţioniştii le văd ca pe un rezultat al activităţii organismelor în timpul anului potopului. Datarea radiometrică este prezentată ca o provocare serioasă la adresa creaţiei recente descrise de Scriptură, însă atât creaţioniştii, cât şi necreaţioniştii ajustează datele obţinute în urma datării cu carbon-14la ceea ce ei consideră a fi timpul real, doar că ajustările propuse de creaţionişti sunt mai mari. Multe date radiometrice sunt inconsecvente şi multe sunt consecvente. Creaţioniştii sugerează o varietate de condiţii în timpul potopului descris în Geneza, condiţii care ar modifica datele radiometrice. Este greu de crezut că o catastrofă globală cum este potopul nu ar afecta aceste sisteme de datare. În plus, ritmul în care au loc în prezent o serie de schimbări geologice, cum ar fi eroziunea, buţia actuală

activitatea vulcanică şi înălţarea munţilor, sugerează că, în trecutul geologic, a existat mult mai puţin timp decât cel propus de datările radiometrice. Ştiinţa empiric, aşa cum se practică în prezent, este o metodă care reuşeşte cu foarte mare succes să descopere adevărul despre natură, dar ştiinţa nu se descurcă la fel de bine atunci când se ocupă de evenimente trecute nerepetabile (ştiinţa istorică) şi nu are nicio contribuţie semnificativă în zona moralităţii, a finalităţii sau a religiei. Biblia, pe de altă parte, acoperă aceste arii şi include în plus şi unele informaţii ştiinţifice. Este certificată de dovezi externe geografice, istorice şi arheologice şi de o neobişnuită capacitate profetică, prevestind inclusiv conflictele actuale cu privire la creaţie şi potop3. Explică suferinţa din natură drept consecinţă a deciziilor greşite pe care le iau cei care au libertate de alegere. Deşi s-au ridicat o serie de probleme în legătură cu relatarea biblică despre începuturi, există răspunsuri satisracătoare. Ştiinţa naturalistă se confruntă cu o dilemă pe măsură ce apar tot mai multe dovezi care pun probleme evoluţiei. Aceasta este cel mai bun model pe care-l poate propune ştiinţa dacă rămâne între limitele unei filosofii naturaliste. Oamenii de stiintă se opun renuntării la această pozitie si adoptării de soluţii alternative, cum ar fi creaţia, care ar rezolva dilema. Unii sugerează că Dumnezeu Şi-ar fi desraşurat actul creator pe parcursul unor lungi perioade sau că El doar a iniţiat viaţa primordială ori că a folosit procesul evoluţiei pentru a crea. Pe lângă unele probleme menţionate mai sus, asemenea opinii intermediare între creaţie şi evoluţie suferă şi de lipsa dovezilor. Nici datele ştiinţifice, nici Scriptura nu sugerează în mod direct aceste variante. Lipsa dovezilor care să le susţină se reflectă şi în lipsa unor definiţii ale lor. Ele sunt interesante, dar au un grad excesiv de mare de conjectură. Pentru autorul prezentului volum, modelul creaţiei este cel mai logic dintre toate, după cum vom arăta în continuare. ,

,

t

,

,

SUPREMATIA , IDEILOR PREDOMINANTE În 1712, doi membri ai Parlamentului din Londra - ducele de Hamilton şi lordul Mohun - au avut o confruntare dezastruoasă. Ei se judecau de 11 ani şi, în consecinţă, nu erau cei mai buni prieteni. În timp ce discuta cazul lor cu un judecător, ducele de Hamilton a comentat că în cazul unuia dintre martori, care îi era favorabil lordului Mohun, nici adevărul, nici dreptatea nu erau de partea lui. Reacţia lordului Mohun la acest comentariu degradant a fost aceea de a sugera că adevărul şi dreptatea erau de partea du celui de Hamilton în aceeaşi măsură în care erau şi de partea martorului. Ducele nu a reacţionat la această zeflemea şi, -'112

( ) 1< J( ; 1:\ 1

\ n III.

.\.

R" III

plecând, l-a salutat curtenitor pe lordj nimeni nu bănuia cât de serioasă era animozitatea dintre cei doi. În seara aceea, un mesager din partea lordului Mohun a încercat de două ori să-I găsească pe duce pentru a-l provoca la duel. În cele din urmă, mesagerul l-a găsit într-o tavernă şi i-a dat mesajul. Ducele a acceptat provocarea şi au stabilit ca întâlnirea să fie peste două zile, duminică, 15 noiembrie, la 7:00 dimineaţa, în Hyde Park. Aşa cum era obiceiul, au fost numiţi şi asistenţi (secunzi) la duel. La data programată, participanţii s-au întâlnit şi s-au pregătit pentru luptă. Când totul a fost gata, cei doi adversari şi-au scos spadele şi s-au atacat cu disperare. Lordul Mohun a murit pe loc, iar ducele de Hamilton s-a stins în timp ce servitorii săi îl purtau pe braţe 4 • Disputa fusese rezolvată. Un asemenea comportament ne poate părea ciudat, dar odinioară era la modă Să-ţi protejezi onoarea prin duel. Aceste dueluri de onoare, care au devenit predominante în Evul Mediu, încercau să remedieze ofensele personale. Nu sfârşeau întotdeauna cu un deces, dar, din nefericire, uneori acesta era epilogul. Obiceiul nobililor de a purta sabie ca accesoriu de zi cu zi înlesnea asemenea confruntări. Ca pretexte pentru un duel de onoare erau folosite cele mai mărunte întâmplări, cum ar fi disputele de la jocurile de cărţi sau de la luptele de câini. Practica a devenit foarte populară în Franţa şi era obişnuită în Italia, Germania, Rusia, Anglia şi Irlanda. Conform relatărilor istorice, în Irlanda aveau loc nu mai puţin de 23 de dueluri zilnic 5 , dar erau atât de comune, încât erau raportate doar dacă unul sau ambii adversari mureau. În Franţa, în timpul domniei lui Henric al IVlea, peste 4 000 de "gentilomi" şi-au pierdut viaţa în duel într-o perioadă de 18 ani 6 • În timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea, se povesteşte că, dimineaţa, întrebarea obişnuită era: "Ştii cine s-a luptat ieri?" şi, după cină: "Ştii cine s-a luptat de dimineaţă?" Într-o perioadă de 20 de ani, s-au emis 8 000 de graţieri pentru crime asociate cu duelurile 7• Mentalitatea acestui moft nu era complexă, dar este greu de apreciat. Onoarea personală, orgoliul şi răzbunarea predominau asupra altor valori, inclusiv asupra vieţii în sine. Aşa cum comenta Joseph Addison în The Spectator [Spectatorul]: "Moartea nu este de-ajuns să-i descurajeze pe oamenii care-şi fac un titlu de glorie din a o dispreţui."8 În mintea prea multor oameni, mândria şi răzbunarea pentru prepuse afronturi au întâietate în faţa tuturor celorlalte valori. Această practică devastatoare nu avea aprobarea tuturor şi mulţi monarhi au încercat s-o înăbuşe, deşi unii dintre ei participau pasiv la ea. În Anglia, Francis Bacon a perceput dificultatea problemei. El sublinia, în acuzaţia lui împotriva duelurilor, că "rădăcina acestei ofense este încăpă.110

CAI'IIOLl'I.~:: -

C.\ 11\.'\

C l ' I " II- UF 1-1"--'1

ţânarea: pentru că ea dispreţuieşte moartea, care este pedeapsa supremă"9. Bacon propunea să fie atacaţi acei factori care duceau la duel, şi nu duelul în sine; practica a continuat totuşi. S-au dat multe legi împotriva duelului, care includeau chiar şi pedeapsa cu moartea, în Polonia, Munchen şi Napoli. Monarhia franceză s-a opus în mod deosebit acestei practici şi mulţi supravieţuitori ai duelurilor au fost executaţi în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea; duelul a supravieţuit totuşi monarhiei franceze. În Statele Unite, practica a ajuns populară abia la începutul secolului al XIX-lea, când s-a răspândit rapid, în special în Sud lO • Între timp, duelul a început să piardă din popularitate şi respect. Batjocura şi pedepsele jenante pentru participanţi, cum ar fi spânzurarea trupurilor celor decedaţi în duel, au început să domolească această practică. S-au scris multe despre implicaţiile duelurilor. Unii, cum ar fi Jonathan Swift, au sugerat că nu este nimic rău în faptul că haimanale şi neghiobi se împuşcă între eFI; alţii au etichetat duelul drept un comportament animalic, o crimă sau o sinucidere. Din fericire, aşa-numitul duel de onoare nu mai este la modă. Această paradigmă distrugătoare de viaţă a apus. Duelarea ilustrează bine cât de puternică este influenţa paradigmelor, în ciuda lipsei de logică pe care o au şi a consecinţelor groaznice care rezultă din ele. Practica a durat sute de ani. Am menţionat în capitolele anterioare teoria contractării Pământului, vânătoarea de vrăjitoare şi alchimia ca alte exemple de idei dominante care, la fel, au venit şi au dispărut l2 • Acesta este un avertisment să nu ne bazăm viziunea asupra lumii doar pe "climatul de opinie" acceptat, care astăzi poate fi, dar mâine poate să dispară.

EVALUAREA MODELELOR ORIGINILOR Dominaţia paradigmelor ridică problema dacă nu cumva creaţia şi evoluţia sunt doar mode temporare în panorama continuă de idei în schimbare. Eu aş spune că nu. Există adevăr în toate şi e de aşteptat ca adevărul să supravieţuiască erorii. Conceptul creaţiei este foarte longeviv, dar nu longevitatea trebuie să fie neapărat testul final al adevărului. Am putea întocmi o listă cu argumente în favoarea creaţiei şi alta cu argumente în favoarea evoluţiei şi am putea să vedem care este mai lungă. O listă de argumente care susţin în mod direct conceptele intermediare între creaţie şi evoluţie, cum ar fi evoluţia teistă şi creaţia progresivă, ar fi remarcabil de scurtă, dar este posibil ca lungimea listei să nu fie deosebit de semnificativă, întrucât unele argumente sunt mai bune decât altele. În evaluarea noastră, am face bine să acordăm o atentie , specială şi calităţii argumentelor. Sunt importante şi cantitatea, dar şi calitatea.

ORICI:'\1 -

:\RlrJ .'\. R"TII

Recapitularea de mai sus trece în revistă un număr de argumente ştiin­ în favoarea modelului biblic al originilor. Este semnificativ faptul că putem găsi date biologice, istorice, arheologice, paleontologice şi geologice care confirmă Biblia. Şi mai important este faptul că găsim atât de multe dovezi care sprijină Biblia în condiţiile în care sute de mii de oameni de ştiinţă interpretează ştiinţa în cadrul paradigmei evoluţioniste, în timp ce numai o mână de oameni de ştiinţă aderă la paradigma creaţiei. Care ar fi tabloul dacă jumătate din oamenii de ştiinţă ar fi de o parte a problemei şi jumătate de cealaltă? Aş îndrăzni să afirm că datele examinate şi concluziile privind originile ar fi enorm de diferite decât sunt acum, în contextul dominaţiei evoluţiei. Datele care sprijină modelul biblic nu sunt greu de găsit. Ne confruntăm totuşi cu o altă întrebare persistentă: Poate ştiinţa, care are un succes atât de mare pe tărâm experimental, să greşească atât de mult în privinţa problemei originilor noastre? Succesul ne poate orbi cu uşurin­ ţă. Ştiinţa are un succes atât de mare pe tărâm experimental, încât poate fi înclinată să fie excesiv de încrezătoare în alte arii, cum ar fi stiinta , , istorică. Şi Napoleon, şi Hitler au căzut în capcana fatală a excesului de încredere. În ciuda activitătii unei vaste multimi de oameni de " stiintă, există putine , , dovezi certe în favoarea teoriei generale a evoluţiei. Filosoful Huston Smith, referindu-se la evoluţie, şi-a exprimat îngrijorarea: "Evaluarea noastră personală este că, în cazul niciunei alte teorii ştiinţifice, mintea modernă nu îşi pune atât de multă încredere în atât de puţine dovezi, luate proporţional, adică în dovezi care, în comparaţie cu cantitatea care ar fi necesară pentru fundamentarea teoriei în absenţa dorinţei de a crede, sunt atât de insuficiente."!3 Iar fizicianul Wolfgang Smith îşi exprimă îngrijorarea privind calitatea datelor ştiinţifice care susţin evoluţia: "Problema este însă că doctrina evoluţiei a străbătut lumea nu prin forţa meritelor sale şti­ inţifice, ci exact în calitatea ei de mit gnostic. De fapt, ea afirmă că fiinţele vii se creează singure, ceea ce, în esenţă, este o afirmaţie metafizică. Acest lucru în sine implică faptul că teoria este neverificabilă ştiinţific (un fapt care, întâmplător, a fost destul de des indicat de filosofii ştiinţei). Astfel, în ultimă analiză, evolutionismul este, în realitate, o doctrină metafizică , împodobită în vesminte stiintifice."!4 , " Este evoluţia o paradigmă efemeră destinată uitării? Mă voi reţine de la speculaţii. Aş spune numai că, dacă evoluţia nu reuşeşte să producă date mai semnificative care să o susţină, supravieţuirea ei pare precară. Descoperirile ştiinţifice mai recente în domeniul biologiei moleculare fac ca problema supravieţuirii ei să fie deosebit de fragilă!5. Totuşi ideile care nu au o bază solidă, ca alchimia şi duelul de onoare, pot să domine timp de multe secole. ţifice

)

Un alt aspect merită să fie menţionat când evaluăm imaginea de ansamblu. Actul creaţiei în sine, ca eveniment miraculos, este foarte dificil de evaluat din punct de vedere ştiinţific, deşi consecinţele creaţiei, aşa cum sunt ele văzute în complexitatea din natură, se pot evalua uşor. Potopul descris în Geneza este într-o oarecare măsură mai uşor de analizat în straturile geologice, dar aici avem încă de luptat cu ştiinţa istorică. Înseamnă aceasta că creaţia este un concept iraţional? Eu aş spune că nu. Datele solide ale biologiei moleculare şi trăsăturile rocilor care indică o depunere rapidă confirmă caracterul raţional al creaţiei. Totuşi, în parte, importanţa dovezilor în favoarea creaţiei nu constă în observaţii directe, ci în eşecul variantelor alternative - cum este evoluţia - de a oferi un mecanism plauzibil. Toate acestea sunt puncte importante care au legătură cu problema originilor. Poate că nu suntem la fel de mulţumiţi cu dovezi indirecte aşa cum am fi în cazul unor observaţii directe, dar uneori este tot ce avem şi ar trebui să folosim la maximum toate informaţiile pe care le avem la dispoziţie.

CONCLUZII Iată evaluarea mea personală:

nu pot accepta ideea că nu există Dumnezeu. Natura este prea complexă şi existenţa prea plină de semnificaţie ca să pot crede că toată complexitatea şi tot echilibrul delicat pe care le văd în jur sunt pur accidentale. Trebuie să existe un Proiectant. Dacă acest Proiectant există, m-aş aştepta la o anume comunicare plină de sens din partea Sa. Ar fi un Creator straniu dacă ne-ar proiecta gândirea şi minţile conştiente doar pentru a nu comunica deloc cu noi. Eu mă aştept la comunicare şi caut acea comunicare. Scriptura este cel mai bun candidat. Scrisă de mai bine de 20 de autori care au pretins că au o revelaţie specială, Biblia are o neobişnuită coerenţă internă şi o neobişnuită corespondenţă externă cu istoria, arheologia şi natura. Nu găsim răspunsuri la toate întrebările, dar, dintre toate modelele luate în considerare, creaţia este cea mai logică şi răspunde la cele mai multe întrebări. Când examinez modelele care presupun o origine datorată lui Dumnezeu, dar întinsă pe parcursul unor perioade de timp lungi, cum ar fi evoluţia deistă, evoluţia teistă sau creaţia progresivă, niciunul nu este la fel de convingător pentru mine cum este creaţia. Aceste modele sunt prea "dependente" de absenţa datelor. Un motiv pentru a crede în creaţie îl constituie dovezile depunerii rapide a straturilor geologice 17• Un altul este Scriptura, care nu este o carte obişnuită 18 • Dacă există Dumnezeu, iar Biblia este cuvântul Lui, pare dificil să împăcăm acel cuvânt, care vorbeşte clar despre o creaţie recentă, cu diferitele variante alternative. Dacă este să-L acceptăm

pe Dumnezeu în calitate de creator, aşa cum o fac multe din opiniile intermediare, trebuie să reţinem că Dumnezeul descris în Scriptură ar fi putut crea la fel de bine recent, ca şi în decursul unui timp îndelungat. Dumnezeu nu are nevoie de un proces de creaţie episodică de-a lungul unor eoni de timp; în plus, El Însuşi afirmă că a creat totul în şase zile 19 • Mulţi din cei ce acceptă variantele intermediare între creaţie şi evoluţie acceptă cu uşurinţă şi speranţa mântuirii veşnice acordate de Isus Hristos, deşi resping efectiv aprobarea Sa privind relatările biblice despre creaţie şi potop20. În esenţă, am putea fi la fel de consecvenţi acceptând aprobarea Lui privind creaţia şi potopul şi respingându-I mântuirea. Ne-a înşelat oare Hristos atunci când a tratat creaţia şi potopul ca nişte relatări faptice? Am putea la fel de bine să abordăm problema sincer: Isus Hristos ori a fost Fiul lui Dumnezeu, ori a fost un impostor care S-a dat drept Fiul lui Dumnezeu. Dacă a fost impostor, mântuirea pe care o propune creştinismul, Biblia şi toată valoarea ei explicativă sunt o iluzie. Ne-am întors la evoluţia naturalistă, cu numeroasele ei probleme. Dacă Isus Hristos chiar a fost Fiul lui Dumnezeu, nu ne-am aştepta să ne înşele în privinţa problemei importante a originilor. Mă surprinde că, în ciuda insuficienţei dovezilor care să-I susţină, conceptul de evoluţie încă dăinuie 21 • Probabil că o asemenea persistenţă poate fi explicată cel mai bine pe temeiuri sociologice, în mod asemănător cu alte paradigme sau tendinţe care au rezistat uneori secole întregi, Iară a avea o bază de sprijin foarte solidă. Ştiinţa aceasta puternică ce încearcă să răspundă marilor întrebări ale existenţei în cadrul sistemului ei naturalist limitat de explicaţii încurajează credinţa în evoluţie. Evoluţia este cea mai bună explicaţie a originilor pe care o poate produce, dar, în opinia mea, îi lipseşte plauzibilitatea. Ştiinţa poate produce interpretări noi care să pună creaţia sub semnul întrebării, dar până nu va produce un model care explică mai bine complexitatea din natură şi caracterul plin de sens al existenţei, abordarea ei nu poate răspunde unora din cele mai profunde întrebări ale noastre. În calitate de căutare a cunoaşterii, ştiinţa ar trebui să devină mai conştientă de sfera ei limitată de specialitate şi să accepte valoarea altor discipline, recunoscând în cadrul poziţiei sale metodologice că şi alte arii au contribuţii demne de încredere la căutarea adevărului. Atunci şi numai atunci poate ştiinţa să fie semnificativ în acord cu adevăruL Am început acest capitol cu întrebarea: De ce ne aflăm aici? Evaluarea mea personală este că creaţia răspunde mai bine la această întrebare decât alte modele. Creaţia are o contribuţie semnificativă, rezonabilă şi satisfă­ cătoare la marile probleme ale adevărului, sensului, scopului, datoriei şi destinului nostru personal.

('Ai'!TOLL!

22 -

(,kfEl'-,\ CI'\"!1'-:Tl DI FI:"<.\I

Unii îsi Desi , stabilesc viziunea asupra lumii exclusiv pe baza stiintei. " , respectul nostru, ştiinţa reprezintă o viziune incompletă asupra lumii. Alţii îşi întemeiază viziunea exclusiv pe baza Scripturii, dar şi aceasta este o viziune restrânsă, iar Scriptura ne încurajează să învăţăm din creaţia lui Dumnezeu22 • Pentru mine, o abordare mai satisracătoare este aceea de a uni stiinta , , cu Scriptura. merită

-

N OTE DE FINAL 1Titus Livius, c 10, History ifRome, XXII, citat în: Mencken, H. L. (ed.), 1942,A New Dictionary if Quotations on Historical PrinciplesfromAncient and Modern Sources, New York, Alfred A. Knopf, p. 1220.

2 Această recapitulare se bazează pe materialul prezentat în capitolele anterioare. Documentarea care sprijină opiniile emise se găseşte, în ordine, în capitolele 1-2l. J 2 Petru 3:3-6. 4Aşa cum este relatat în: Mackay, C., [1852]1932, Extraordinary Popular Delusions and the Madness ofCrowds, New York, Farrar, Straus and Giroux, p. 68l. 5 (a) Mackay, p. 686 (nota 4). Printre alte referinţe cu privire la dezvoltarea istorică a duelării se numără: (b) Basnage, M., 1740, Dissertation historique sur les duels et les ordres de chevalerie, ed. rev., Basel, Jean Christ, p. 4; (c) Bataillard, P. c., 1829, Du duel, considere sous le rapport de la morale, de I'histoire, de la legislation et de l'opportunite d'une loi repressive, Paris, p. 14. 6 Mackay, p. 666 (nota 4). 7 Ibidem, p. 668. 8Addison, J., [f.d.], 1he Spectator: Religious, Moral, Humorous, Satirical, and Critical Essays, voI. 2, New York, Hurst & Co., p. 210. 9 Bacon, F, 1614, 1he Charge of Sir Francis Bacon Knight, His Maiesties Attourney GeneralI, Touching Duells, Londra, Robert Wilson, p. 18. 10 Kane, H. T., 1951, Gentlemen, Swords and Pistols, New York, William Morrow & Co., p. x. 11 Aşa cum este relatat în Mackay, p. 679 (nota 4). 12 Vezi capitolul 2. 13 Smith, H., 1976, Forgotten Truth: 1he Primordial Tradition, New York/Hagerstown/ San Francisco, Harper & Row, p. 132. 14 Smith, W., 1988, Teilhardism and the New Religion: A 1horough Analysis of the Teachings of Pier re Teilhard de Chardin, Rockford, Illinois, Tan Books and Publishers, p. 242. 15 Vezi capitolul 8. 16 Vezi capitolele 10 şi 14. 17 Vezi capitolele 13 şi 15. 18 Vezi capitolele 1 şi 18. 19Exodul20:1l. 2°Matei 19:4-6; 24:37,38; Marcu 10:6; Luca 17:26,27. Aceste versete şi altele care exprimă aprobarea unor autori biblici sunt discutate în capitolul2l. 21 Vezi capitolele 4--8 şi Il. 22 De exemplu, Psalmii 19:1-4, Romani 1:19,20.

388

389

GLOSAR DE TERMENI TEHNICI

Adevăr:

Ceea ce este în conformitate cu faptele sau realitatea. ADN: Abreviere uzuală pentru acidul dezoxiribonucleic, care formează molecule lungi în formă de lanţ, ce codifică informaţia genetică a unui organism. Moleculele de ADN pot avea milioane de baze nucleotide ataşate una alteia. Vezi Nucleotidă. Alchimie: Demersul, în special în timpul Evului Mediu, de a încerca eliberarea de diverse elemente. Cuprindea transmutarea metalelor de bază în aur şi căutarea "elixirului vieţii". Aminoacid: Moleculă organică ce conţine o grupare amino purtătoare de azot. Aminoacizii sunt molecule (biomonomeri) care se combină pentru a forma proteine. Organismele vii au 20 de tipuri de aminoacizi. ARN: Abreviere uzuală pentru acidul ribonucleic, similar cu ADN-ul, cu un tip puţin diferit de zaharidă şi un şir uşor diferit de baze nucleotide. Vezi ADN şi Bază nucleotidă. Bazalt: Rocă vulcanică de culoare închisă, cu cristale fine, formate prin răcirea mai rapidă a magmei. Bază (deADN): Vezi Bază nucleotidă. Bază nucleotidă: Moleculă de formă inelară care conţine azot, fiind una din unităţile de bază ale nucleotidelor. Cele cinci tipuri diferite care se găsesc în ADN şi ARN sunt adenina, guanina, citozina, uracilul (numai în ARN) şi timina. Vezi Nucleotidă. Biblia: Cuvântul lui Dumnezeu scris de profeţi inspiraţi. Biomonomer: Moleculă organică relativ simplă, cum ar fi un aminoacid sau o nucleotidă, care se combină cu multe alte molecule similare pentru a forma biopolimeri lungi. Biopolimer: Moleculă mare de forma unui lanţ, care constă în biomonomeri legaţi chimic. Vezi Biomonomer.

Calcar: Rocă sedimentară conţinând, în proporţie de peste 50%, CaC0 1, adesea de culoare albă spre gri, produsă prin precipitarea oxidului de calciu din apa de mare fie în mod anorganic, fie prin intermediul organismelor vii. Cambrian: Prima diviziune (perioadă) a părţii fanerozoice a coloanei geologice. Este cea mai de jos unitate care abundă în fosile. Catastrofism: Teorie în care fenomene care depăşesc modul în care cunoaştem noi natura în prezent au modificat extrem de mult scoarţa terestră prin evenimente violente, bruşte şi de scurtă durată, mai mult sau mai puţin globale. Ceas molecular: Concepţia potrivit căreia schimbările din acizii nucleici se produc într-un ritm constant, putând fi folosite astfel pentru a estima cronologia schimbărilor evoluţioniste. Cenozoic: Ultima dintre cele trei diviziuni principale ale fanerozoicului. Vezi Fanerozoic. Clasă: Vezi Clasificarea organismelor. Clasificarea organismelor: Biologii utilizează sistemul ierarhic de mai jos. Fiecare categorie de sub prima este o subdiviziune a celei de mai sus. Regn Încrengătură (la animale) / Diviziune (la plante) Clasă

Ordin Familie Gen Specie Coloanăgeologică: Reprezentare a aranjării pe verticală şi clasificare a subdiviziunilor straturilor de roci ale Pământului sau uneori doar o parte a acesteia. Creaţie: Concepţia biblică despre începuturi. Dumnezeu Şi-a terminat creaţia în şase zile literare, cu câteva mii de ani în urmă. Creaţie progresivă: Concepţia că Dumnezeu a creat viaţa pe Pământ într-o serie de etape progresive pe parcursul unor îndelungate perioade de timp. Curent de turbiditate: Curent descendent, submarin, care constă în sedimente suspendate. Are o densitate mai mare decât apa şi curge cu un tipar caracteristic, lăsând un depozit caracteristic larg răspândit, numit turbidit. Curgeri de grohotiş: Mişcări de masă care implică sol, noroi şi fragmente de rocă, în care majoritatea particulelor sunt mai mari decât granulele de nisip. Deriva continentelor: Deplasarea continentelor până în poziţia actuală, cauzată de mişcarea plăcilor subiacente din litosferă. Vezi şi Tectonica plăcilor. Diluviu: Vezi Potopul din Geneza.

Disconformitate: o neconformitate unde există dovezi de eroziune între straturile paralele care se află deasupra şi dedesubtul disconformităţii. Vezi Neconformitate.

Diviziune (la plante): Vezi Clasificarea organismelor. Ecosistem: O comunitate de organisme care interacţionează între ele. Empirism: Convingerea că experienţa senzorială se află la originea cunoasterii si a cunostintelor. " " Epicontinenta1: Situat pe un continent sau pe platforma continentală, cum ar fi o mare epicontinentală. Episodică: Rată de schimbare care fluctuează sporadic. Evoluţie: Dezvoltare de la simplu la complex. Evoluţia biologică include de obicei originea vietii , din materie nevie si , dezvoltarea ulterioară a organismelor complexe din organisme simple, pe parcursul eonilor de timp. Evoluţie deistă: Concepţia că Dumnezeu, considerat de obicei impersonal, a dat naştere universului şi posibil vieţii cândva, în trecutul îndepărtat, fără ca, în prezent, să fie implicat activ. Evoluţie panteistă: Concepţie conform căreia Dumnezeu este natura şi că El progresează odată cu aceasta, pe măsură ce ea evoluează. Evoluţie teistă: Concepţie conform căreia viaţa s-a dezvoltat pe parcursul unor perioade de timp lungi, ca rezultat al acţiunii lui Dumnezeu asociate cu un proces evoluţionist. Explozia cambriană: Termen aplicat faptului că, pe măsură ce urcăm pe coloana geologică, găsim deodată aproape toate încrengăturile de animale din cambrian. Termenul se referă la ceea ce evoluţioniştii consideră un fenomen "exploziv" de evoluţie rapidă. Familie: Vezi Clasificarea organismelor. Fanerozoic: Porţiunea din coloana geologică care se întinde de la cambrian până în zilele noastre. Conţine numeroase fosile, iar geologii o împart în erele paleozoică, mezozoică şi cenozoică. Formaţiune: Un grup de straturi de roci sau un corp de roci vulcanice ori metamorfice care are anumite caracteristici unice, comune unităţii şi diferite de unităţile adiacente, de obicei de dimensiuni care pot fi cartografiate. FosUă: Rămăşiţe, urme sau dovezi ale animalelor sau plantelor antice. Gaia: Ipoteza conform căreia materia vie a Pământului formează un sistem colectiv autoreglabil favorabil continuării vieţii. Gen: Vezi Clasificarea organismelor. Generare spontană: Dezvoltarea organismelor vii din materie nevie.

3'12

Geneza: Prima carte a Bibliei. Relatarea creaţiei şi cea a potopului se în primele 11 capitole ale ei. Granit: Rocă macrocristalină care constă în cristale interconectate de culoare deschisă şi închisă, nedispuse în straturi; uneori este derivată prin metamorfismul rocilor sedimentare, tot de origine vulcanică, în urma răcirii lente a magmei. Homeobox: Secvenţe de ADN similare, prezente într-o varietate de organisme. Par să fie asociate cu genele care controlează dezvoltarea fizică. Iluminism: Mişcare filosofică din Europa secolului al XVIII-lea, care a pus la îndoială valorile şi doctrinele tradiţionale, accentuând individualismul, raţiunea şi progresul omenirii. Inginerie genetică: Manipularea informaţiei genetice a organismelor pentru a produce noi tipuri de organisme. Încrengătură (la animale): Vezi Clasificarea organismelor. Întrerupere: Discontinuitate, straturi lipsă într-o succesiune sedimentară. Lamină: Fâşie sau strat de roci sedimentare cu grosimea sub 1 cm, însă de obicei mult mai subţire. Mezozoic: Diviziunea mediană dintre cele trei diviziuni principale ale fanerozoicului. Vezi Fanerozoic. Morfologie: Studiul formei, în special cea a unui organism sau a părţilor sale componente. Mutaţie: Schimbare genetică mai mult sau mai puţin permanentă. Naturalism: Convingerea că numai explicaţiile naturale (mecaniciste) sunt valide. Exclude explicaţiile supranaturale. Neconformitate: Întrerupere în depozitarea unei secvenţe sedimentare sau între straturile care formează mărturiile stratigrafice. Nucleotidă: Unitate de bază a ADN-ului, care constă într-o bază nucleotidă în combinaţie cu fosfat şi o zaharidă cu cinci atomi de carbon (pentoză, n.tr.). Ordinea bazelor nucleotide determină informaţiile genetice din ADN şi ARN. Vezi Bază nucleotidă. Ordin: Vezi Clasificarea organismelor. Orogeneză: Procesul de formare a munţilor, în special înălţarea, cutare a găsesc

şi încălecarea.

Paleoantropologie: Diviziune a antropologiei care se ocupă cu fosilele umane si , cu strămosii , lor. Paleontologie: Studiul fosilelor de plante şi animale. Paleozoic: Prima dintre cele trei diviziuni principale ale fanerozoicului. Vezi Fanerozoic.

393

Paraconformitate: Neconformitate în care nu se observă nicio suprafaţă de eroziune, dar în care albia de dedesubt şi cea de deasupra sunt paralele, o nonsuccesiune. Paradigmă: Concepţie larg acceptată ca fiind adevărată, care influenţează interpretarea datelor. Potopul din Geneza: Catastrofa universală descrisă în prima carte a Bibliei (Geneza), în cadrul căreia apele potopului au distrus lumea. Este numit uneori diluviu. Pozitivism: Credinţa în supremaţia faptelor şi fenomenelor "pozitive", excluzând orice speculaţie. Stipulează că singurul tip de cunoaştere este cea "ştiinţifică". Precambrian: Straturi de roci sub cambrian. Precambrianul este aproape lipsit de fosile, în contrast cu rocile cambrianului şi ale diviziunilor superioare, care conţin multe fosile. Pseudofosilă: Structură considerată fosilă, dar care mai târziu s-a dovedit a fi de origine anorganică. Raţional: Înţelept, în conformitate cu raţiunea. Recif: Afloriment proeminent de roci. Vezi Recifadevărat. Recif adevărat: Crearea lentă de către organisme marine a unei structuri rezistente la valuri. Este numită uneori bioherm sau recif autohton. Vezi Recif. Regn: Vezi Clasificarea organismelor. Religie: Angajament sau devotament faţă de un set de convingeri. Este adesea asociată cu - dar fără a se limita la - închinarea la Dumnezeu. Rocă sedimentară: Rocă formată din fragmente transportate, de obicei de apă etc., sau precipitate din diverse soluţii. Vezi Sediment. Scriptură: Vezi Biblia. Sediment: Orice particulă, de orice dimensiune, transportată sau depozitată după transport de către apă, vânt sau gheaţă. Specie: Grup de organisme similare care se încrucişează şi produc urmaşi cu structuri, funcţii şi obiceiuri similare. Strat: Unitate stratigrafică. Un strat (sau pat) de sediment limitat de două suprafeţe aproximativ paralele, care prezintă contacte precise (evidente vizual) între sedimente. Stromatolit: Structură sedimentară constând în lamine fine succesive. Stromatolitele sunt adesea aglomerate în movile, dar variază mult ca formă şi dimensiuni, putând avea între un milimetru şi un metru. Sunt produse

de un strat fin de microorganisme de la suprafaţa lor care captează şi/sau mineralele ce formează laminele. Vezi Lamină. Subsidentă: , Afundarea unei regiuni întinse din scoarta , terestră. Ştiinţă: Procesul studierii naturii prin strângere a de date şi furnizarea de explicaţii şi interpretări ale acestora. Vezi şi Ştiinţă metodologică şi Ştiinţă precipită

naturalistă.

Stiintă , , istorică:

Aspectele mai putin 'testabile "si predictibile ale stiintei. , adesea cu studiul trecutului, care este mai subiectiv. Ştiinţă metodologică: Termen folosit în această lucrare pentru a desemna acea ştiinţă care este deschisă unui larg spectru de explicaţii, printre care şi creatia natura , prin proiect inteligent. Pionierii stiintei , , moderne au înteles , ca fiind creaţia lui Dumnezeu, ceea ce îi face oameni de ştiinţă metodologici. Aceasta vine în contrast cu ştiinţa naturalistă, care acceptă doar explicaţii mecaniciste. Vezi şi Ştiinţă şi Ştiinţă naturalistă. Ştiinţă naturalistă: Interpretare a naturii care permite numai fenomene naturale, excluzând astfel activitatea lui Dumnezeu sau orice este supranatural. Vezi şi Ştiinţă metodologică. Teologie: Ramură de studiu care se ocupă în special de Dumnezeu şi de relatia dintre El si lume. Tectonica plăcilor: Concepţia conform căreia plăci mari aflate sub fundul oceanelor şi sub continente sunt într-o continuă mişcare. Vezi şi Deriva continentelor. Teoria zonării ecologice: Teorie conform căreia succesiunea fosilelor în coloana geologică rezultă din distribuţia ecologică a organismelor înainte de potopul din Geneza. Apele în creştere ale potopului au distrus pe rând zonele ecologice antediluviene. Se presupune că ecologia antediluviană era diferită de ecologia actuală. Turbidit: Rocă sedimentară depozitată de un curent de turbiditate. Vezi Curent de turbiditate. Uniformism: Teorie care afirmă că procesele geologice care operează astăzi au operat în acelaşi fel şi cu aceeaşi viteză în trecut. Nu exclude unele catastrofe locale. Varvă: Strat de sedimente care constă de obicei într-o porţiune fină şi una rugoasă şi despre care se crede că s-a depozitat în decurs de un an. Vulcanică: Rocă derivată din material topit (magmă). Este

.

asociată

.

INDICE GENERAL

A doua lege a termodinamicii 82, 94 (nota 3) Abiogeneză 66 Abordarea adevărului, ingustă, nemulţumire raţă de - 54 largă, importanţa - 53-55 Abordări multiple ale adevărului, sisteme de control in cazul- 54 Acid dezoxiribonucleic, vezi ADN Acid ribonucleic, vezi ARN Acizi nucleici, vezi ADN şi ARN Acritarhi, distribuţia - in mărturiile fosile 164 Activitate vulcanică exemple de acţiune rapidă a - 213 rata actuală a - este prea rapidă pentru timpul geologic 288 Activitatea vulcanică şi timpul 286-288 Adaptare la organismele vii 88 limite ale schimbării 89 Adaptarea şi organismele create 90 Addison, J., şi duelurile de onoare 383 Adevăr căutarea - 10 nu este totuna cu opiniile personale 29 o specie pe cale de dispariţie 42-44 ADN 67,68 (fig. 4.1) baze - la om 124 care codifică ARN 76 (fig. 4.4) conţine sisteme de prelucrare a informaţiilor 144 junk -, vezi Junk ADN necodant 144 replicarea -, sistem de corecţie a - 144 schimbările din - şi ceasul molecular 141 sistem de corecţie a - 144 ADN-ul recombinant şi ingineria genetică 297 Ager. D. V. 224 (nota 15), 225 (nota 27), 232, 246 (nota 15) Agnosticism 43 Albright, W. F. 331 (notele 14, 18), 332 (nota 38) confirmarea arheologică a Vechiului Testament 321 difuzarea relatărilor despre potop 327 Alchimie 37-39 in China 37 in Europa 37 in India 37 la arabi 37

396

Alchimist în laborator 37 (fig. 2.2) Alge, în roci profunde 174 Alites obstetricans, vezi Broasca-moaşă,false pemi{e nupţiale Alpi, depunere sedimentară întinsă 232 Altruism şi evoluţie 307 Alvarez, L. W. 225 (nota 26) dispariţia dinozaurilor 211 Ambrose, E. J. 95 (nota 19) improbabilitatea mutaţiilor utile 89 American Journal 0IScience şi O. C. Marsh 156 American Naturalist şi E. D. Cope 156 Aminoacizi 67 configuraţie D, L 68 datare cu -, vezi Datare cu aminoacizi Angajamentul religios al pionierilor ştiinţei moderne 50 Animale, puteau să încapă - in arcă?, vezi Arcă, ar fi putut să încapă toate animalele În -? Apa de pe Pământ, adâncimea - dacă Pământul ar fi plat 221 Apalaşi, de ce mai există? 284 Apă în mişcare, capacitatea de transport a - 212 Arabi, alchimia la -, vezi Alchimia la arabi Arcă, ar fi putut să încapă toate animalele în -? 216 Archaeopteryx, ca verigă lipsă 195 Archer, G. L. 332 (nota 22), 344 (nota 30) evaluare a ipotezei documentare 341 Argument din proiect 98-102 Argumente pentru proiect 98 Arhaic (eră) 162 (tab. 9.1) Aristotel credinţa în Dumnezeu 349 potopul 325 proiectul 99 ARN 76 (figura 4.4), 77, 78 ca sursă a originii vieţii 78 dificultăţi ale - 78 ca sursă a vieţii 77 compoziţia - 67 lumea -, vezi Lumea ARN-ului Asch, S., studiu asupra influenţei presiunii grupului 311 Asemănări

dintre secvenţe de ADN 104 pot reprezenta un tipar comun de proiectare 104 importanţa - 103-105 Attenborough, D. 203 (nota 48) descrierea evoluţiei peştilor 199

Austin, S. A. 224 (nota 14),227 (nota 63), 247 (nota 31) Australopiteci 126 Autentificarea arheologică a Scripturii 321-323 Autentificarea istorică a Scripturii 319-321 Autoinşelare in ştiinţă 314-315 Axelrod, D. 1. 202 Azteci, relatări antice despre potop 325 Bacon, F. duelarea 383 evoluţia 350 Bacterii in calcar 73 in cărbune 173 in granit 173 reducătoare de sulf 173 Baldwin, J. T., 117 (nota 11), 118 (nota 32), 375 (nota 4),376 (nota 19) Balene, evoluţia - 196 Barajul Teton, eroziunea - 212 Barbour,l. G., 116 (nota 8),117 (notele 11, 19), 119 (nota 45) despre un univers fin reglat 98 Bastonaşele şi conurile ochiului 107 (fig. 6.1),109-110 de ce sunt orientate spre exterior -? 112 Baumgardner, J. R. 227 (nota 63) Baze nucleotide 67, 68 (fig. 4.1) numărul - în organisme 72-73 Beagle, H. M. S., şi Charles Darwin 210 Behe, M. J. 120 (nota 68),147 Beijing, omul de - vezi Omul de Beijing Berhault, G. 276 (notele 55, 56) Bethell, T. 62 (nota 40), 96 (nota 34), 150 (nota 4) Betrayers of the Truth: Fraud and Deceit in the Halls of Science (Broad) 314 Beyond Neo-Darwinism (Ho şi Saunders) 146 Biblia dispariţia prezisă a - 19 distribuţia - 16 influenţa - 16 preocuparea - pentru moralitate 19 principii morale 58 vezi şi Scriptură Biblia cu trimiteri Scofield 364 Biblia şi ştiinţa, factori comuni 49 Biologie moleculară, complexitatea scoasă la iveală de -, vezi Complexitate, scoasă la iveală de biologia moleculară

Biomonomeri concentrarea - 67 degenerarea - 67 originea - 67-70 rezultate experimentale afectate de prejudecăţi 68 Biopolimeri improbabilitate a originii - 70-74 originea - 69-75 Bird, W. R. 62 (nota 35), 272 (nota 4), 317 (nota 13), 360 (nota 28) Biserica sau ştiinţa, Huxley, T., restricţii privind urmarea -, vezi Huxley, T. H., restricţii privind urma rea ştiinţei sau a bisericii Biston betularia, vezi Molie sare-şi-piper Bitter Springs cianobacterii 163 roci fosile 190 Blondlot, R., şi razele N 312 Bold, H. C. 202 (notele 30, 31) lipsă de dovezi ale unor relaţii dintre diviziunile de plante 194

Boli imunodeficitare, tratate prin inginerie genetică 298 Bones ofContention (Lewin) 125 Bowring, S. 200 (nota 5) preocupări privind rata evoluţiei 188 Boyle, R. 60 (nota 10) de partea creaţiei 350 devotamentul religios al lui - 50 Bradley, W. L. 80(nota 19) Brand, L. R. 30 (nota 11), 135 (nota 45),184 (notele 24,27),247 (nota 30) Branscomb, L. M. 317 (nota 26) problema autoinşelării 314 Bretz, J. H. 224 (notele 2, 3, 5, 9,11) bătălia pentru catastrofism 208 i-a fost conferită medalia Penrose 208 Broasca-eu-gheare sud-africană şi diferenţierea 299 Broasca-moaşă, false perniţe nupţiale 313 Broasca-ţestoasă, lipsa strămoşilor fosili ai - 191 Brooksella canyonensis, diverse interpretări ale - 159 Brown, R. H. Brown, W. 277 (notele 64, 66, 68), 279 (nota 94), 280 (notele 112, 113) Bruce, F. F. 331 (notele 8,11) istoricitatea evangheliilor 320 istoricitatea lui Hristos 321 Bryan, W. J., procesul Scopes 337 Bube, R. H. 376 (nota 26) Buchheim, H. P. 276 (nota 52) Buckland, w., susţinere pentru catastrofism 209 Buick, R. 167 (nota 17) probleme cu cele mai de jos fosile 159 Bulli Coal, Australia, intrerupere în secvenţa sedimentară 241, 243 Burgess, şistul -, vezi Şistul Bwgess Bush, V, despre caracterul incomplet al ştiinţei 306 Cadavre de vertebrate, flotabilitatea - 177 Cal, seria evoluţionistă a - ca verigă lipsă 195-196 Calamităţi globale în literatura populară 329 (tab. 18.1) Cambrian 162 (tab. 9.1) Canale tubulare şi vizuini de animale 260-261 Caracter aleatoriu, tendinţa către - 83 Caracterul complet al mărturiilor fosile 197 Carbon-14, datare cu -, vezi Datare cu carbon-14 Caroll, R. L. 201(nota 19) evaluarea evoluţiei mamiferelor 196 Carter, R. L. 135 (nota 135) Cassuto, U. 344 (nota 25), 345 (nota 33) evaluarea ipotezei documentare 342 unitatea relatării despre creaţie 342 Catastrofe 206-223 exemple de - 212-214 exemple de activitate majoră 212 opoziţie împotriva - în gândire 214 Catastrofism definiţia - 207 reacceptarea -, implicaţii 210 acceptarea recentă a - 209 Catastrofism şi uniformism, istoria - 208-212 Cămile menţionate in Scriptură, confirmarea - 323 Cărbune, rata de formare a - 263 Căsătorie cu de-a sila (Moliere) 42-44 Căutarea unor mecanisme ale evoluţiei 82-94 Câmp magnetic al Pământului, rata de inversare a - 263 Ceas, ca exemplu de proiect Ceas molecular evolutiv 139-143, 140(tab. 8.1),142 (tab. 8.2) inconsecvenţe ale - 141 probleme ale - 141-143

397

Controversă

Celulă

originea - 74 tipică de animal 75 Celule de dezvoltare, amestecare a - de la doi indivizi 300 Cenozoic 162 (tab. 9.1) Cercul de la Viena 350-351 manifest al - 350 Cercul de la Viena şi pozitivismul 350 Certitudine, în pericol 42 Cetăţi antice ale Bibliei, multe descoperite 322 Chadwick, A. V. 246 (nota 13) Chance and Necessity (Monod) 71 Chetverikov, S. S., studiul populaţiilor 91 China, alchimia în -, vezi Alchimie, În China Ching, K. 30 (nota 11),378 (nota 54) Chinle, formaţiunea -, vezi Formaţiunea Chinle, caracterullarg răspândit al -

Cip de computer comparat cu ADN-ul nucleului 124 exemplu de succes în ştiinţă 301 Citocromul cşi ceasul evoluţionist 140, 140 (tab.8.1), 141 Cladi şti şi tradiţionalişti 137 Clark, H. W. 184 (nota 29) secvenţa fosilelor 175 Clark, R. E. D. 116 (nota 2) Clausen, C. D. 273 (notele 19, 24) Clausen, V. E. 202 (nota 34) Clementson, S. P. 279 (nota 95) Climat de opinie evitarea influenţei - 42 vezi Paradigmă Clonare a oilor 299 umană, potenţial pentru - 301 Coacervate, ca celule originale 74 Cocon in o, gresia -, vezi Gresia Coconino Cod genetic 72, 144 Coffin, H. G. 30 (nota 14), 276 (notele 62, 63), 280 (nota 113) Collingwood, R. G. 50, 60 (nota 4) Complexitate originea Institutul Santa Fe, vezi Institutul Santa Fe şi originea complexităţii

problema - 147 la iveală de biologia moleculară 143-145 Comportament de turmă al oamenilor de ştiinţă 315 Concepte desemnând direcţia în evoluţie 98 Concluzii rezumat al - 379-382 trecere în revistă a punctelor importante 379-382 Concurenţa în evoluţie pune sub semnul întrebării bunătatea lui Dumnezeu 366 Configuraţia aminoacizilor (forma D, L) 69 Confirmare, în Scriptură, a creaţiei şi a potopului 369-371 Conglomerate bazale larg răspândite 233 Conservarea copacilor în poziţie verticală pe muntele St. Helens 263 Consiliile şcolilor, funcţionarea - 20 Conştiinţă 131 Continente altitudinea medie a - 284 ratele de eroziune a - 283 scoasă

3911

Con urile

şi

în paleoantropologie 125 între crealie şi eva Iulie 17-22 bastonaşele ochiului, vezi Bastonaşele şi

conurile ochiului

Conybeare, w., susţinere pentru catastrofism 209 Copaci conservarea - în poziţie verticală pe muntele St. Helens, vezi Conservarea copacilor În poziţie verticală pe muntele St Helens rata de pietrificare a - 263 Cope, E. D. 166 (nota 5) regula lui - privind secvenţa fosilelor 159 marea "goană după oase" 156-157 Copilul Taung 126 Corali, linii de creştere zilnică la - 255 Cowen, R. 167 (nota 16) problemele fosilelor celor mai de jos 159 Cox, W. W. 273 (nota 19) Crabtree, D. M. 273 (nota 24) Craterul Meteoritului, tip de depunere formată în - 234 Creaţia şi

coloana geologică 169-182 evoluţia

modele intermediare între-, vezi şi Evoluţia şi, creaţia, modele intermediare Întrepoziţii

contrastante ale -, vezi

şi Evoluţia şi, creaţia, poziţii contrastante ale

-

tentative legislative pentru predarea ambelor 17 variante între -, vezi Evoluţia şi, creaţia, variante Întrepotopul autentificarea - în Scriptură 181 fosile lor 169-182 secvenţa fosilelor din fanerozoic 175-182 tendinţele teologice 371-373 secvenţa

Creaţie

a unui

Pământ tănăr

acţiuni

în

instanţă

363 împotriva - 15, 17, 25

de tip fiat 363 definiţia - 26, 363 dificil de evaluat ştiinţific 386 este - ştiinţă? 57-59 experimente ale lui Satana 364 fosile create în roci, probleme ale - 363 în şcoli publice 14, 59 modelul de tip zi-eră al -, vezi Modelul de tip zi-eră al crea{iei

modelul de tip zi-revelaţie al -, vezi Modelul de tip zi-revelaţie al creaţiei

nicio sugestie în Scriptură privind un proces extins de - 370 progresivă 365-366 probleme legate de - 365-366 vezi şi Modelul creaţiei progresive raţionalitatea - 386 recentă, vezi Modelul creaţiei recente relatarea despre interpretări reconciliante ale - 34 nu este prezentată ca mit 337 presupus conflict între Geneza 1 şi 2 340 relatările - din Geneza 1 şi 2 340 săptămâna a existat materia Pământului

înainte de -? 339 a fost sistemul solar creat în timpul -? 338-339 antică, vezi Modelul săptămânii antice a creaţiei diferite modele ale 338-339 evenimentele din timpul 337-339 fiecare zi a - avea în jur de 24 de ore 338 seară şi dimineaţă, înainte de apariţia Soarelui 338 sursa de lumină în timpul primelor trei zile 339 şi potopul, rela~a dintre -181, 216 totul a fost creat în timpul 26,337 viaţa pe Pământ creată în timpul- 338 specială, vezi Modelul creaţiei speciale teoria întreruperii uşoare 364 Creaţionism

evoluţionist

366

răspândire mondială

a - 21

ştiinţific

controversa legată de - 20 definiţia - 57 Creaţionişti

criticile evoluţioniştilor la adresa - 309 erori comise de - 310 păreri ale - privind mutaţiile 89-91 Creier uman, complexitatea - 131 Credinţă bazată

pe dovezi 16 16 Credinţe despre origini în SUA 21 (tab. 1.1) Crick, F. 72, 78,80 (notele 17,22),148,152 (nota 47), 377(nota 33) Criticile evoluţioniştilor la adresa creaţioniştilor 310 Cuiburi fosile de dinozauri 257-260 Curent de turbiditate, descrierea - 210,231 Curenţi de apă, direcţionalitatea - 232 Curtea Supremă, SUA 18, 20 Cutremurul Grand Banks 231 Cuvier, G., şi catastrofele multiple 209 Dakota, formaţiunea -, vezi Formaţiunea Dakota, caracterul larg răspândit alDarrow, C., şi procesul Scopes 337 Darwin, C. 17, 100, 133 (nota 8), 201 (nota 20) confesiunea imaginară a lui - de pe patul de moarte 20 credinţa lui - în uniformism 210 Descent of Man, The, vezi Descent of Man, The (Darwin) 124 discuţie despre ochi 100 evaluarea babuinilor şi a sălbaticilor 124 imperfecţiunea mărturiilor fosile 193 mecanismul evoluţiei 85-87 "misterul abominabil" al originii plantelor cu flori 194 Origin ofSpecies, The, vezi Origin ofSpecies, The (Darwin) 17, 117 (nota 16), 119 (nota 38), 124 originea vieţii 66 preocuparea lui - privind pana de păun 132 preocuparea lui - privind suferinţa 336 oarbă

problema lipsei fosile lor intermediare 192 85 Darwin's Black Box (Behe) 147 Darwinism: The Refutation ofa Myth (Levtrup) 148 Datare cu aminoacizi, vezi Datare cu aminoacizi cu carbon-14, vezi Datare cu carbon-14 cu potasiu-argon, vezi Datare cu potasiu-argon cu radiocarbon, vezi Datare cu carbon-14 scheletelor umane, rezultate variate ale - 265 strămoşilor fosili ai omului 129, 265 metode de -, vezi Metode de datare Datare cu aminoacizi 280 (nota 112) Datare cu carbon-14 263-268 complicaţii ale - 265-267 corectarea - cu ajutorul inelelor arborilor 265 efectul de rezervor 264 explicaţii în context biblic 267 metoda - 264 schimb de atomi de carbon-14 264 selecţia datelor 266 Datare cu potasiu-argon 268-271 degajarea argonului 269 metoda - 268 problema excesului de argon 268-269 probleme ale - 268-271 reconcilierea - cu modelul creaţiei recente 269-271 selecţia datelor 269 Datare cu radiocarbon, vezi Datare cu carbon-14 Datare radiometrică, vezi Datare cu carbon-14 şi Datare cu potasiu-argon Date existenţa - 43 interpretarea -, vezi Interpretarea datelor Davidson, R. M., universalitatea potopului 226 (nota 58) Davies, P. 61 (notele 15, 16, 17),116 (notele 4,7,9) ştiinţa ne îndreaptă spre Dumnezeu 52 Dawkins, R.117 (nota 13), 118 (nota 31), 135 (nota 45),151 (nota 39), 152 (nota 59) credinţa lui - în evoluţie 149 discuţie despre ochi 106 forţele oarbe ale fizicii sunt proiectantul 101 Day, W. 74, 81 (nota 29) de Aquino, T., şi proiectul 99 De Chelly, gresia - , vezi Gresia De Chelly De Duve, C. 78, 81 (nota 49), 359 (nota 12) abordarea naturalistă a ştiinţei 350 De Groot. M. 116 (nota 7) De la Mettrie şi lluminismul351 De Vries, H., şi mutaţiile 87 Degenerare biologică, mult mai uşoară decât generarea 336 Denton, M. 148, 152 (nota 48), 202 (nota 28) Deriva continentelor 33-36 Descartes, R. 209, 350 nu susţine potopul descris în Geneza selecţia naturală

şi evoluţia Descendenţă extraterestră,

vezi Modelul descendenţei extraterestre DescentofMan, The (Darwin) 124 Determinarea relaţiilor evoluţioniste 138 Deus ex machina 55-56 Dezechilibru, cerinţă de bază a procesului vieţii 77 Dezvoltarea organismelor, studiul - - un exemplu al succesului ştiinţei 299-301 Diatomee, depunerea rapidă a - 217 Diderot şi lluminismul 350

3'J'J

Diferenţierea

organismelor În timpul dezvoltării 300 Diluviu, vezi Potop Dinozauri cuiburi deÎn mărturiile fosile 257-260 Îngroparea rapidă a - 260 probleme de identificare a - 258 vezi Cuiburi fosile de dinozauri dispariţia - 211 necesităţile de hrană ale - 234 oase de - 155 ouă decu coajă dublă 259 dezvoltarea embrionilor În timpul potopului 257 distribuţia - nu este identică cu cea a dinozaurilor 259 raritatea embrionilor 257 restrânse În mare parte la cretacicul superior 259 Diogene din Sinope 26 Disconformitate, descrierea - 241 Discuri de bastonaşe şi con uri 109, 112 nevoia de absorbţie a - 113 Distribuţia organismelor În coloana geologică 172 Înainte de potop 179 (fig. 10.2) Distribuţia organismelor marine antediluviene şi explozia cambriană 182 Distribuţia organismelor terestre antediluviene şi potopul 182 Dhobzhansky, T. 359 (nota 26), 376 (nota 22) evoluţia dă sens biologiei 354 Dhobzhansky, T., şi creaţia 365 sinteza modernă 91 Doukhan, J. B. 345 (nota 36) unitatea relatării despre creaţie 342 Dover, White Cliffs, vezi White Cliffs, din Dover, depunerea de laDovezi ale potopului, vezi Potop, dovezi aleDraper, J. W. 22-25, 30 (nota 23) susţinere pentru ştiinţă Dubiofosilă 159 Duelare, ilustraţie a unei idei dominante 382-384 Dueluri de onoare, dominante în Evul Mediu 383 Dumnezeu autenticitatea creaţiei şi a potopului 370 folosit pentru a explica totul 57-58 întreruperilor 55-56 Întreruperilor necesare 56 straniu care ar distorsiona relatarea despre creaţie 370 care i-ar dezinforma pe profeţi 371 Dumnezeu şi ştiinţa. conflictul aparent dintre - 58 Dune de nisip gigantice, asociate cu lacul Missoula 208 Durere, aspecte folositoare ale - 335 Echilibru întrerupt 138 Ecologie lumii antediluviene, diferită 177 tiparul prezent al - şi secvenţa fosilelor 178 Ecosisteme incomplete, ca dovadă a potopului 234-236 Eddington, A S., despre caracterul incomplet al ştiinţei 306 Eden, M. 73 Einstein, A 61 (nota 27) despre religie şi ştiinţă 55

400

Eldredge, N. 120 (nota 64), 138, 150 (nota 50) Electromagnetism fin reglat 98 Electroni, manevrarea - - exemplu de succes în ştiinţă 301-303 Elixirul vieţii 37 Endostromatolite, descrierea - 175 Enewetak, exemplu de recif adânc 253-254 Entitate călăuzitoare a evoluţiei 99 Entropie, tendinţă către - 82 Epiglotă, exemplu de proiect 100 Epopeea lui Ghilgameş a 11-a tăbliţă 324 (fig. 18.1) similară cu relatarea biblică 324 Ere glaciare antice şi potopul 224 recente şi potopul 223-224 Eroare, cea mai gravă - a ştiinţei 355 Erori comise de creaţionişti 358 Eroziune a continentelor şi timpul 283-286 a sedimentelor vechi 292 de către râuri 283, 384 (tab. 15.1) exemple de - rapidă 284 rata dea continentelor 283-286 pentru America de Nord 248 rate decicluri ale - 292 (nota 17) efectul dimei uscate asupra - 286 efectul ocupaţiilor agricole asupra - 286 mai rapide În munţii Înalţi 284 Erwin, O., păreri despre mutaţii 88 Escherichia coli, probabilitatea organizării spontane a bacteriei - 75 Este ştiinţa în impas? 348-358 Europa, alchimia în -, vezi Alchimie, în Europa Evantaie submarine şi turbidiţi 231 Evaporiţi şi turbidiţi 231 Evolution: a Theory in Crisis (Denton) 152 Evolution as a Religion (Midgley) 58 Evolution ofLiving Organisms (Grasse), gene speciale 147 Evoluţia ca fapt 355 model 368 probleme în legătură cu - 355 religie 58 Evoluţia şi creaţia

controversa dintre - 169 modele intermediare Între 362-368 (fig. 21.1) poziţii contrastante ale - 169 variante între - 361-375 mărturiile fosile 187-200 ochiul 105-112 Evoluţie

adaptarea - la date diverse 190 apariţia - printre teologi şi filosofi 349 concepte ale unei entităţi călăuzitoare a -, vezi şi Entitate călăuzitoare a evoluliei concurenţa în - pune sub semnul Întrebă rii bunătatea lui Dumnezeu, vezi şi Concurenţa În evoluţie pune su semnul Întrebării bunătatea lui Dumnezeu defini ţia - 26 definiţia specială a - 183 (nota 2)

deistă, vezi Evoluţie deistă diferite păreri despre -, ar trebui să le cunoaştem? 94 este - religie? 57-59 încotro se îndreaptă _? 147-149 îngrijorările părinţilor privind -, vezi Părinţi, ingrijorarea - in legătură cu evoluţia

lipsa timpului pentru - 187-188 mecanicistă, vezi Evoluţie mecanicistă naturalistă, vezi Evoluţie natura/istă nevoia de date care să susţină - 385 nevoia de timp pentru - 73,250 o teorie cu probleme 354-355 organismelor zburătoare 194 panteistă, vezi Evoluţie panteistă prezentarea populară a - 199 teistă, vezi Evoluţie teistă teologică, vezi Evoluţie teologică teoria generală a - 91 teoria specială a - 91 un simptom al unei probleme mai profunde 355 unele probleme ale - 355 Evoluţie deistă 367 Evoluţie mecanicistă 368 Evoluţie naturalistă 368 Evoluţie panteistă 367 Evoluţie teistă 366 Evoluţie teologică 367 Evoluţionism biblic 366 Evoluţionist(ă)

arborele aşa

cum este prezentat de Haeckel, vezi Haeckel, E., arborele evoluţionist al lui al amfibienilor 189 (fig. 11.2) arbori -, întreruperi în - 196 ceas molecular -, vezi Ceas molecular evoluţionist

concepte - extraordinare 145-147 creaţionism - 366 dezvoltare - accentuată de folosire, Lamarck 84 mecanisme căutarea

unor -, vezi Căutarea unor mecanisme evoluţioniste istoria căutării unor 83 (tab. 5.1) rate de schimbare aşa cum sunt postulate pentru mărturiile fosile 187-191 extrem de neregulate 191 relaţii determinarea - 137 bazate pe caracteristici unice, vezi Sinapomor/ii schimbări episodice 190 timpul disponibil pentru - 188 teoria -, schimbări ale - 149 Evoluţionişti nemulţumiţi de explicaţia prin mutaţii-selecţie naturală 101 Exclusivism în ştiinţă cauzele - 356 dezvoltarea - 356 Explozia cambriană 162, (tab. 9.1),163 lipsă de strămoşi fosili sub - 193

şi distribuţia

organismelor marine antediluviene, vezi Distribuţia organismelor marine antediluviene şi explozia cambriană

timp necesar pentru - 188 Extincţii în masă în fanerozoic 164 Factori în conflict cu geocronologia standard 290 (tab. 15.3) Falsificare în ştiinţă 353 Fanerozoic 162 (tab. 9.1) distribuţia fosilelor în - 161 extincţii în masă în -, vezi Extincţii in masă in fanerozoic secvenţa fosilelor în - şi creaţia 170-171 Farsa de la Piltdown 28, 47 Fentress, 1. C. 118 (nota 27) Feyerabend, P. 359 (notele 16, 18) critica ştiinţei 351 Fiat, creaţie de tip -, vezi Creaţie, de tip [iat Filosofia ştiinţei criză în - 352 privire de ansamblu asupra istoriei - 349-352 tendinţele mai noi ale - 352-354 Fisher, R. A., studiul populaţiilor 91 Flori, 1. 227 (nota 64) Flotabilitatea şi coloana geologică 177 Formaţiunea Chinle, caracterul larg răspândit al - 233 Formaţiunea Dakota, caracterul larg răspândit al - 232 Formaţiunea Green River; lamine 261-262 Formaţiunea Morrison 155 (fig. 9.1) ecosistem incomplet 234 caracterul larg răspândit al - 233 Forme intermediare, utilitatea - 103 Forţă nucleară puternică, fin reglată 98 Fosil(ă), adj. cuiburi - de dinozauri, vezi Cuiburi fosile de dinozauri descoperiri - ale oamenilor antici 126-130 mărturii - 154-165 argumente pentru evoluţie 169 caracterul complet al -, vezi Caracterul complet al mărturiilor fosile întreruperi ale -, vezi Întreruperi ale mărturiilor fosile reducerea tipurilor de bază din - odată cu înaintarea pe verticală 188 şi evoluţia 169-182 pădurea - Yellowstone, vezi Pădurea fosilă Yellowstone păduri - succesive, interpretări alternative ale - 262 strămoşii - ai omului datarea - 127 diferite interpretări ale 126, 130 raritatea dovezilor despre - 129 raritatea dovezilor despre antediluvieni 130 suprapunerea - 127 variaţie a relaţiilor propuse 128,130 (fig. 7.1) stromatolite -, vezi Stromato/ite Fosile cele mai de jos -, forme de viaţă simple 158-159 probleme de autenticitate a -159

4(11

cerinţe pentru conservarea - 157 conservarea - În modelele creaţioniste şi necreaţioniste 229 cum s-au format - 157 definiţia - 154 din arhaic 159-161 din organisme cu corp moale 197 din proterozoic 161-163 distribuţia În fanerozoic 182 tiparul general al - şi ecologia prezentă 161-163 diversitatea - corelată cu volumul şi expunerea sedimentelor 201 (nota 12) ediacarane 163 foarte aproape de cambrian 171 exemple de tipuri de - 154 fascinaţia legată de - 155-157 forme intermediare care lipsesc În special Între grupele majore de - 194 (tab. 11.1) inferioare, pot proveni din viaţa din rocile profunde 171,173-174 marine de pe munţi, explicate de potop 209 numărul speciilor - 155 originea diverse păreri despre - 164-165 În potopul biblic 165 proporţie crescută de ciudăţenii În raport cu prezentul 183 (nota 3) reciclarea - În timpul potopului 221 secvenţa importanţa - 160 reflectă ecologia antediiuviană 177-183 şi creatia 169-183 vertebratele şi potopul 178 tipuri de -, mai răspândite În mărturiile fosile decât În prezent 233 umane, revizuiri ale clasificărilor - 126 unde s-au găsit - 157 vii şi ceasul molecular, vezi Fosilele vii şi

ceasul molecular

Fosilele vii şi ceasul molecular 142 Fosilizare, schimbări În timp 157 Foveea ochiului 107 (fig. 6.1), 109, 112 Fox, S. W. 80 (nota 27) microsfere 74 Frank, P., abordarea naturalistă a ştiinţei 349 Frazer; J. G. 332 (notele 27, 28 ) Frontierele haosului 146 Frye, R. M. 31 (nota 29) Fundalul biblic al ştiinţei 49-50 Galileo Galilei 47 Garrett, D. A., 345 (nota 35) unitatea relatării creaţiei 342 Gaster, T. H., şi caracterul obişnuit al relatărilor despre potop 327 Gândire, mode În -, vezi Mode În gândire Geisler, N. L. 61 (nota 32) Gene aranjarea în ordine a - 73 controlul - 144 dezvoltarea "înţelepciunii" - 146 speciale, sugerate de Grasse 147 Gene homeotice 104 şi dezvoltarea 300-301 Gene reglatoare propuse pentru o evoluţie rapidă 188 Generare spontană

402

a unui organism viu, "imposibilă" 75 a viermilor 65 a viermilor paraziţi 64-65 Generaţie spontanee Pasteur 66 Genetic(ă)

cod -, vezi Cod genetic - şi schimbări aleatorii 92 inginerie exemplu de succes al ştiinţei 296-298 exemple de realizări ale - 298 inerţie - (homeostază -) 88 derivă

Geneza potopul descris în - 214-220 motive pentru care nu este un eveniment local 217 relatările din - 1 şi 2 privind Începutul, interpretări reconciliante ale - 340 Geocronologie, factori în conflict cu - 282-289, 290 (tab. 15.3) Geologic(ă)

coloana - 160-164 ar fi trebuit să fie eliminată de erele lungi de eroziune 285 caracterul complet al - 160 de ce există Încă -? 291 demnă de Încredere 160 dezordonată 170 distribuţia organismelor în 160-164,162 (tab. 9.1),172 (fig. 10.1) diviziuni ale - 162 (tab. 9.1), 172 (fig. 10.1) ilustrare a interpretărilor 362 (fig. 21.1) importanţa - pentru interpretările originilor 362-374 interpretări ale - 362-371 şi creatia 169-182 probleme - legate de timpul- 282-291 schimbări mai lente În trecut 289 mai rapide în timpul potopului 289 rapide, exemple de - 212-214 ratele actuale ale - pun sub semnul Întrebării timpul geologic 282-288 timpulprobleme geologice legate de - 282-291 şi activitatea vulcanică 286-288 şi eroziunea continentelor

283-286 rata de Înăltare a muntilor 288-289 vezi şi Timp Gibson, L. J. 151 (nota 24), 202 (nota 33), 225 (nota 27),226 (nota 54), 376 (nota 26) Giem, P. A. L. 277 (nota 68) Gilkey, L. 61 (nota 32) Ginsberg. R. N. 167 (nota 18) problema stromatolitelor 160 Gish, D. T. 135 (nota 40) , dezbateri cu evoluţioniştii 20 Glaciaţie 222-223 Glosar 390 şi

Gobi, deşertul -, ecosistem incomplet 235 God and the New Physics (Davies) 52 Goddard, Centrul de Zbor Spaţial -, pretinse studii asupra timpului 27 Godfrey, L, R. 62 (nota 38) Goedel, K, elemente care nu pot fi demonstrate În logică 351 Goethe şi lIuminismul 350 Goldschmidt, R. 96 (nota 30) ridiculiza rea lui - 93 stadii intermediare inutile 92 Goodwin, B. 94 (nota 2) Gould, S. J. 30 (nota 21), 31 (nota 25), 94 (nota 2), 96 (nota 26),119 (nota 42),150 (nota 5), 168 (nota 29),186 (nota 41), 201 (nota 10),202 (nota 24), 224 (nota 14),225 (nota 19) discontinuităţi În rândul fosilelor 138 evaluarea lui Charles Lyell făcută de - 210 mai multe tipuri de organisme de bază În trecut 188 raritatea formelor fosile de tranziţie 193 ştiinţa separată de religie 22 Gradualişti şi punctualişti 138 Grasse, P. P. 95 (nota 20), 117 (nota 10), 202 (nota 28), 152 (nota 4) improbabilitatea ca evoluţia Întâmplătoare să producă ochiul 101 mutaţiile nu produc evoluţie 89 Great Geological Controversies (Hallam) 309 Greci, relatare antică despre potop la - 324 Green River, formaţiunea -, vezi Formaţiunea Green River, lamine Grene, M. 95 (nota 8), 360 (nota 40) Gresia Coconino ecosistem incomplet 235 cărări care merg În sus 235 Gresia De Chelly, cărări care merg În sus 235 Guiness 800k ofWorld Records 16 Gunflint, şistul silicios -, vezi Şisilii siJicios GlInjlint Haeckel, E., arborele evoluţionist al lui - 189 (fig. 11.1) Haldane, J. B. S., studiul populaţiilor făcut de - 91 Hallam, A. 314 (nota 14) Halucigenia, fosila - 164, 165 (fig. 9.3) Hamilton, ducele de -, şi duelarea 382 Hare, P. E. 226 (nota 59), 278 (nota 77), 332 (nota 23), 344 (nota 26), 376 (nota 9) Hasel, G. F. evaluarea ipotezei documentare 341 Hawking, S. 116 (notele 3, 5) implicaţii religioase ale Big Bangului 98 Hayward, A. 273 (nota 16) Heart Mountain şi secvenţa dezordonată a fosilelor 170 Heidel, A. 332 (nota 40) originea comună a legendelor despre potop 327 Henry, C. F., universul ordonat depinde de Dumnezeu 372 Herald, cotidianul - din New York şi vrajba dintre Marsh şi Cope 156-157 Hess, D. J., 61 (nota 26) mişcarea spiritistă 55 Heterogeneză 66 Himmelfarb, G., 117 (nota 17) evaluarea selecţiei naturale a lui Darwin 100 History ofthe Conflict 8etween ReJigion and Science (Draper) 22 History ofthe Warfare ofScience with Theology in Christendom, A (White) 22 Hitching. F. 148, 152 (nota 50), 202 (nota 28), 226 (nota 53)

Hitiţi, autentificare arheologică a - 322 Ho, M.-W 148, 152 (nota 51) Hodges, L. T. 274 (notele 33, 34) Hoen, R. E. 344 (nota 12) Hoffman, A. 95 (nota 21), 150 (nota 6), 202 (nota 28) Hoffman, P. 167 (nota 19) problema stromatolitelor 160 Holmes, A. 226 (nota 38) Holmes, O. W, despre caracterul incomplet al ştiinţei 306 Homeobox descriere a - 104 şi dezvoltarea 300-301 Homo, revizuiri ale descrierii genului 125-126 Homo erec tus 127 Homo habilis 126 Homo sapiens arhaic 127-130 Hooykaas, R. 50, 60 (nota 4), 224 (nota 14) Hormoni, complexitatea acţiunii - 114 Hoyle, F. 119 (nota 53), 360 (nota 41), 377 (nota 33) Hristos autentificarea de către -, În Scriptură, a creaţiei şi potopului 370 istoricitatea lui - 321 În profeţiile Vechiul Testament 328 nu ar induce În eroare În problema originilor 387 Huli, D. E. 80 (nota 13) concentraţia de biomonomeri 69-70 Hume, D. 117 (nota 12) şi lIuminismul 350 şi proiectul 99 Humphreys, D. R. 227 (nota 63) Hutton, J., susţinere pentru uniformism 209 Huxley, J. 96 (nota 25), 359 (nota 27) evoluţia ca realitate 354 şi sinteza modernă 91-92 totul a evoluat 48 Huxley, T. H. 375 (nota 3) restricţii privind urmarea ştiinţei sau a bisericii 361 Idei predominante 32-44 duelarea ca ilustraţie a - 382-384 supremaţia - 382 vezi şi Paradigmă Ignoranţă, capcane ale - 53 lIuminismul gânditori notabili ai - 350 poziţia filosofică a - 350 lIuminismul şi emanciparea activităţii intelectuale 16 ipoteza documentară 343 RevolUţia Franceză 350 India, alchimia În -, vezi Alchimie, În India Inerţie intelectuală 41 Inginerie genetică, vezi Genetic(ă). inginerie Institutul Santa Fe şi originea complexităţii 146 Insula Cangurului, lipsa dovezilor de eroziune 286, 287 (fig. 15.1) Insulină

complexitate a producerii - 114 produsă utilizând ingineria genetică 300 şi ceasul molecular evoluţionist 141, 142 (tab. B.2) Intelectual(ă) inerţie -, vezi Inerţie intelectuală sincronizare -, vezi Sincronizarea intelectuală şi ştiinţa

403

Kant, 1.

Inteligenţă

animală

131 artificială 131 Interdependent(ă)

părţi

- ale organismelor; vezi Părţi interdependente relaţie - a moleculelor biologice complexe 75, 77 sisteme -, vezi Sisteme interdependente Interferon, produs folosind ingineria genetică 300 Intermediar(ă) forme, vezi Forme intermediare, utilitatea modele, vezi Modele intermediare ale originilor Interpretarea datelor 14 Interpretări ale coloanei geologice 362 (fig_ 21.1) Inundaţie catastrofică, sud-estul statului Washington 206-208 lonian, şcoala filosofică -, vezi Şcoala filosofică ioniană Ipoteza documentară 340-343 probleme cu - 342-343 Ipoteza Gaia 145 Ipoteza nebulară, vezi Laplace, P. S., şi ipoteza nebulară Is God a Creationist? (Frye) 23 Isus Hristos, vezi Hristos Izvoare hidrotermale, ca model al originilor 78 Împăcare a ştiinţei şi a religiei, diferite modele de - 53-54 Încotro se îndreaptă evoluţia? Îndepărtare de Dumnezeu 373-374 în biserici 373 în instituţiile de învăţământ 373 în istoria biblică 373 Înşelătorie În ştiinlă, problema - 313-315 Întrebare mai bună despre adevăr 55 Întrerupere modelul - 364 teoria - 364 Întrerupere lungă, ca model al originilor 364 Întrerupere uşoară, ca model al creaţiei 363 Întreruperi ale mărturiilor fosile 191-199 în coloana geologică comparaţie a - cu tiparele de la suprafaţă din prezent 240 (fig. 13.3) lipsa eroziunii la - 237-244 în depunerile sedimentare, lipsa eroziunii la - 236-244

în sedimente, explicaţii

alternative pentru lipsa eroziunii la - 242-244 probleme pentru o interpretare care se bazează pe intervale lungi de timp 244 Înţelegere greşită a istoriei 23 Jaki, S. L. 60 (nota 4) despre originea ştiinţei moderne 50 Java, omul de -, vezi Omul de Java Javor; G. T. 77, 81 (notele 35, 43) Johanson, O. C. 133 (nota 14) strămoşii omului 128 Johns, W. H. 375 (nota 4) Johnson, P. E. 202 (nota 28), 360 (nota 31) cazul şubred al evoluţiei 355 Jukes, T. H. 94 (nota 15), 150 (nota 10) mutaţii neutre 139 JunkAON 143 Kammerer; P., şi pemiţele nupţiale ale broaştei-moaşe 313

404

şi evoluţia

350 Iluminismul 350 Kauffman, S. A. 94 (nota 2), 151 (nota 37) Kemp, T. S., evaluarea evoluţiei mamiferelor 196 Kenyon, O. H. 81 (notele 33, 37) Kepler, J., era de partea creaţiei 350 Kerkut, G. A. 96 (nota 22) teorii ale evoluţiei 90 Key, T. O. S. 375 (nota 4) Kimura, M. 150 (notele 8, 9) mutaţii neutre 139 King, J. L. 150 (nota 10) mutaţii neutre 139 Kitts, O. B. 202 (nota 23) lipsa fosilelor intermediare 192 Klotz, J. W. 30 (nota 16), 376 (nota 5) Knoll, A. H. 184 (nota 21),185 (nota 32), 186 (nota 41),201 (nota 17), 202 (nota 31) asemănarea fosilelor cu organismele vii 191 Kowalevsky, V., şi seria cailor fosili 156-157 Kuhn, T. S. 46 (notele 21, 22) conceptul de paradigmă 40-41 percepţie În schimbare despre ştiinţă 352-353 Lac operon, complexitatea sistemului - 144 Lacaze-Outhiers, F., abordarea naturalistă a ştiinţei 350 Lamarck, J. 94 (nota 4) model al evoluţiei 84 Lamarckism 84 Lamine probleme de corelare a - din diverse locuri 262 şi datarea cu carbon-14 262 probleme de corelare Între - 262 şi varve 261-262 Laplace, P. S., şi ipoteza nebulară 348 Laudan, L. 57 Leakey, L. 134 (nota 17) revizuiri ale descrierii genului Homo 126 Leakey, R. 134 (nota 31) strămoşii omului 128 Legea orizontalităţii originare şi potopul 221 Legende despre calamităţi globale, frecvenţă comparativă a - 327-328, 329 (tab. 18.1) despre potop 323-328 Leibnitz, G. w., şi evoluţia 350 Lewin, R. 133 (nota 10), 135 (nota 46), 151 (nota 20) paleoantropologia are puţine date 125 Lewis, şariajul-, vezi Şariajul Lewis, secvenţa dezordonată a fosilelorln Libertate academică 20 Libertate de alegere, la baza răului 335 Lienard, J.-L. 273 (nota 24) Life [tself Its Origin and Nature (Crick) 147 Limitări ale ştiinţei 304-316 Linii de creştere zilnică la corali 255 subiectivitatea măsurătorilor 255 Literatură populară, calamităţile globale În - 329 (tab. 18.1) Livingstone, O. 22 Lomonosov, M. V., susţinere pentru uniformism 209 Lompoc, depunere de diatomee lângă - 213 Lovelock, J. E. 151 (nota 33) şi ipoteza Gaia 145-146 Lowe, O. R. 167 (nota 19), 184 (nota 20) Lllvtrup, S. 96 (nota 32), 152 (nota 53), 202 (nota 28) critică a darwinismului 148 şi

Lubenow, M. L. 134 (nota 26),135 (nota 40) Lucy, un australopitec 126 Lumea antediiuviană, ecologie diferită a - 179-181 Lumea ARN-ului 78 Lumina stelelor; timpul necesar pentru ca - să ajungă la Pământ 338-339 Luther, Martin, concepţie despre istoria geologică 250 Lyell, C. 224 (nota 16), 225 (nota 18) citit de Darwin 210 susţinere pentru uniformism 209-210 Macbeth, N. 62 (nota 40) Macroevoluţie 90 din schimbări minore 92 Mahoney, M. J., procesul de recenzie de către referenţi 311-312 Malthus, T. R., şi creşterea populaţiei 85 Mamifere apariţia bruscă a majorităţii ordinelor de -188 distribuţia - Înainte de potop 180 Manieră cuprinzătoare 9 Mao Zedong. citate 16 Marea Barieră de Corali, o structură de suprafaţă 251 Marea goană după oase 148 Marele Canion al râului Colora do, Întreruperi in coloana geologică 237 (fig. 13.1) in straturile sedimentare 236 Margulis, L. 120 (nota 64), 151 (nota 34) şi ipoteza Gaia 145-146 Marsh, F. L. 375 (nota 4) Marsh, O. C. 166 (nota 5) "goana după oase" 156 Marsupiale din Australia, Întoarcerea - după potop 216 Matterhorn, secvenţă dezordonată a fosilelor 170 Maynard Smith, J. 95 (nota 12), 120 (nota 64), 135 (nota 45) şi complexitatea 147 Mayr, E. 95 (nota 12), 117 (nota 10), 119 (nota 41), 133 (nota 15), 150 (nota 2), 152 (nota 60), 316 (nota 9), 359 (nota 8) sinteza modernă 91 susţinere pentru darwinism 149 McDowell, J. 331 (nota 11) şi istoricitatea lui Hristos 321 Mecanică cuantică 52 Mecanism al evoluţiei, În căutarea unui -, vezi Căuta­ rea unor mecanisme ale evoluţiei Mecanisme de coagulare a sângelui, complexitatea - 115 Medawar, P. 8. 316 (nota 3) dificultatea definirii ştiinţei 305 Megaturbidiţi, exemple de depunere rapidă 213 Mehlert, A. W. 275 (nota 37) Membre anterioare, oase de -, asemănări, vezi Oase de membre anterioare, asemănări Mendel, G., principiile geneticii 86-87 Merton, R. K. 60 (nota 9) influenţa oamenilor de ştiinţă eminenţi 312 teza lui-, vezi Teza lui Merton Meteoritul Asuka, datarea prin diferite metode a - 271 Metode de datare corelarea - 271 lipsa consecvenţei - 263-269 Mezozoic 162 (tab. 9.1) Micoplasmă numărul de baze nucleotide din gene 72 probabilitatea organizării spontane a - 75 Microevoluţie 90 Microsfere, ca celule originale 74

Midgley, M. 62 (nota 39) evoluţia ca religie 58 MiIler, S. L. 80 (notele 8, 21) precauţii privind originea vieţii 78 sinteza biomonomerilor 67 Mineralele din argilă, tipar al originii vieţii 78 Minte caracteristici superioare ale - 132 originea - umane 130-132 Missoula, lacul vechi - 208 Mişcarea continentelor 33-36, 34 (fig. 2.1) şi potopul 222 tiparul - 34 (fig. 2.1) Mişcarea spiritistă 55 Mitchell, C. 375 (nota 4) Mobilitatea organismelor şi secvenţa fosilelor 176 Mode În gândire 32-44 Modele ale originilor 362-373, 362 (fig. 21.1) evaluarea - 384-386 intermediare Între creaţie şi evoluţie, vezi Modele intermediare ale originilor, Între creaţie şi evoluţie

Modele ale potopului 218-220 Modele intermediare ale originilor 362-368 (fig. 21.1) Între creaţie şi evoluţie 361-375 neconvingătoare 384-386 relaţia cu informaţiile ştiinţifice 369 relaţia cu Scriptura 369-371 Modelul creaţiei cosmice 367-368 Modelul creaţiei progresive 365-366 Modelul creaţiei recente 363-364 Modelul creaţiei speciale 363-364 Modelul creaţionist al originilor 363 este cel mai logic 381, 386 Modelul de tip zi-eră al creaţiei 365 Modelul de tip zi-revelaţie al creaţiei 365-366 Modelul descendenţei extraterestre 367-368 Modelul săptămânii antice a creaţiei 363 Mohun, lordul - şi duelarea 382-383 Molecule biologice complexe 67 improbabilitatea originii - 70-74 originea - 69-75 vezi şi Biopolimeri Molecule biologice simple, vezi Biomonomeri Molecule de proteină, probabilitatea originii spontane a - 71-72 Molen, M. 227 (nota 63) Molie sare-şi-piper, Înnegrirea - nu se datorează mutaţiilor 87 Monod, J., 80 (nota 15) despre Întâmplare 71 Monştri dătători de speranţă pentru evoluţie 92 Moorhead, P. S. 80 (nota 25) Moralitate este o preocupare a Bibliei 19 nu este o preocupare a ştiinţei 19 Moralitatea şi evoluţia, probleme de Împăcare a - 306 ştiinţa 306-307 Moreland, J. P. 80 (nota 19),96 (nota 22) Morgan, T. H., şi mutaţiile 87 Morowitz, H. J. 75, 81 (nota 31) Morris, H. M. 30 (nota 10), 183 (nota 5), 226 (nota 53), 280 (nota 113),377 (nota 32) carte despre potop 19 Morris, J. D. 226 (nota 53), 280 (nota 113) Morrison, formaţiunea -, vezi Formaţiunea Morrison

Morton, G. R. 280 (nota 113) Morwell, stratul carbonifer -, vezi Stratul carbonifer Morwell, grosimea Motoare microscopice pe cipuri de calculator 302 Muggeridge, M. 360 (nota 31) evoluţia va fi inacceptabilă 355 Mundy, B. 227 (nota 65) Muntele Pelee, explozia de la - 213-214 Muntele St. Helens, explozia de la - şi conservarea copacilor în poziţie verticală 263 Munţi

coloana geologică este încă prezentă 285 eroziunea - ar distruge coloana geologică 289 nu sunt erodaţi pe căt de repede se ridică 289 problema reînnoirii - prin ridicare 285-286 rata de ridicare a - şi timpul 288-289 Munţii Caledonieni, de ce există încă -? 284 Murchison, R., susţinere pentru catastrofism 209 Murphy, N. 62 (nota 42) Muşchii ochiului 108 (fig. 6.2),110-111 Mutaţie, diferite sensuri ale termenului 87-88 Mutaţii 86-91 aleatorii 102, 103, 110 concepţia creaţionistă despre - 89-91 în mare parte, dăunătoare 88, 101 nefavorabile 88-89 neutre 139 probleme pentru evoluţie 88, 101 recesive 88 Mutaţii-selecţie naturală, explicaţia prin - nu este satisfăcătoare, vezi Evoluţionişti nemulţumiţi de explicaţia prin mutaţii-selecţie naturală Napoleon şi ipoteza nebulară a lui Laplace 348 National Geographic Society şi tribul Tasaday 122 Natural Theology (Paley) 99 Naturalist(ă) evoluţie ştiinţă

-, vezi Evoluţie naturalistă -, vezi Ştiinţă naturalistă

Natură

prea complexă ca să nu aibă un proiectant 386 sistemul de autoreglare al - 336 Neanderthal, omul de -, vezi Omul de Neanderthal Neconformitate definiţia - 237 unghiulară, descrierea - 237 Nelson, B. C. 332 (nota 33) Nelson, E. R. 333 (nota 46) Neocatastrofism, contrastul dintre - şi catastrofism 211-212 Neodiluvialism, contrastul dintre - şi diluvialismul212 Neutralişti şi selecţionişti 139 New Age 55 Newell, N. D. 168 (nota 32), 225 (nota 24), 227 (nota 69),246 (nota 14), 248 (nota 39) depuneri larg răspândite 232 paraconformităţi 242 Newton, 1. 60 (nota 13) angajamentul religios al lui - 51 de partea creaţiei 350 Dumnezeu ajustează universul 55 şi proiectul 98 Niebuhr, R., istoria tradiţională a unui grup religios 373 Nietzsche, F., şi creştinismul 318 Nivelul apelor mării, mai ridicat în trecut 231-232 Noble, G. K., studiul perniţelor nupţiale la broacamoaşă 313 Nucleotide 67, 68 (fig. 4.1) Nuee ardente şi muntele Pelee 214

4116

Numbers, R .L. 29 (nota 6), 31 (nota 23), 62 (nota 32), 183 (nota 4), 226 (nota 55), 344 (nota 10) Oameni antici, descoperiri fosile de - 126-130 potenţial de c10nare al - 301 Oameni de ştiinţă comportamentul de turmă al -, vezi Comportament de turmă al oamenilor de ştiinţă

cu care publică 312 împotrivirea - la schimbare 315 mult mai mulţi - interpretează natura în cadrul paradigmei evoluţioniste 385 mulţi - sunt religioşi 48-49 nesatisfăcuţi de explicaţia prin mutaţiiselecţie naturală 101 religia - contemporani, vezi Oamenii de ştiinţă contemporani şi religia Oamenii de ştiinţă contemporani şi religia 52-53 Oard, M. J. 275 (nota 38), 276 (nota 57) eră glaciară postdiiuviană 228 (nota 72) Oase de membre anterioare, asemănări 104 Ochi (sg.) al unui calamar gigant 106 cablat invers? 112-113 complexitatea - 109-112 compus 106, 108 (fig. 6.3) muşchii - 108 (fig. 6.2), 110 simulare pe calculator a dezvoltării - 118 (nota 31) structura - uman 107 (fig. 6.1) şi evoluţia 105-109 trilobit 106 Ochi (pl.) complexitatea - nu este legată de tiparul evoluţionist 108 formarea imaginii în - 106 genă comună pentru dezvoltarea - 108 nu sunt prost proiectaţi 113 se presupune că ar fi evoluat independent de multe ori 108 Oi, c10narea -, vezi Clonarea oilor Om antediluvian, insuficienţa dovezilor pentru Omul de Beijing 127, 129 Omul de Java 127-129 Omul de Neanderthal 127 Omul, originile - 121-133 On the Origin ofSpecies by Means of Natural Selection ... (Darwin), vezi Origin ofSpecies, The Onestitate în rândul creaţioniştilor şi al evoluţionişti lor 26-28 Oparin, A. 1. 74, 80 (nota 7) originea vieţii 66 Opinie climat de -, evitarea influenţei -, vezi Climat de opinie, evitarea influenţei­ eminenţi şi uşurinţa

predominantă

antidot pentru - 42 influenţa - 40-41 Opinii, dificultatea schimbării - 36 Opinii privind originile în SUA 21, 21 (tab. 1.1) Opiniile populare nu ar trebui să stabilească adevărul 40 Organe complexe, dezvoltarea - 97-116 noi, în curs de dezvoltare, absenţa - 102 Organisme cu corp moale, conservate ca fosile 197 marine antediluviene, distribuţia -, vezi

Distribuţia organismelor marine antediluviene şi explozia cambriană terestre antediluviene, distribuţia -, vezi Distribuţia organismelor terestre antediluviene şi explozia cambriană transportare laterală a - in timpul potopului 179

vii

- cu corespondentele fosile 191 cerinţă pentru reproducerea - 77 zburătoare, evoluţia -, vezi Evoluţie, organismelor zburătoare Origin ofSpecies, The (Darwin) 17,48,85,86 ÎI menţionează pe Creator 100 proiectarea ochiului 100, 106 Origine a complexităţii, probleme ale - 146 a fosilelor; diferite păreri despre - 164-166 a minţii umane 130-132 a molecule lor biologice simple 67-70 a vieţii 64-79 păreri recente despre - 77-79 Origini ale omului, vezi Omul, originileevaluarea modelelor - 384-386 fundamentale 16 problema cu adevărat importantă 58-59 sondaj de opinie În SUA privind - 21. 21 (tab. 1.1) Origins: A Skeptic's Guide to the Creation of Life on Earth (Shapiro) 148 Ouă de dinozauri, vezi Dinozauri, ouă de Overton, W., judecător În procesul din Arkansas 57 Paleoantropologie, controversă În - 125 Paleontologie, definiţia - 156 Paleozoic 162 (tab. 9.1) Paley, W. 117 (nota 15) şi proiectul 99-100 Panspermie dirijată 367 Paraconformitate descrierea - 237 lipsa eroziunii 237 asemănarea

Paradigmă definiţia

- 40 - ilustrată de duelare 382-384 dominaţia - şi schimbarea ei 315 dominaţia

Paradigme şi adevărul 40-42 revenire la - abandonate, vezi Revenire la paradigmele abandonate Paraziţi, originea - 336 Pascal, B. 46 (nota 30), 60 (nota 11) angajamentul religios al lui - 51 de partea creaţiei 350 şi incertitudinea 43 Pasteur, L., generaţia spontanee 66 Patterson, C. 96 (nota 29), 203 (nota 43) Pavel, certificarea În Scriptură de către - a creaţiei şi a potopului 370 Pădurea fosilă Yellowstone 262 Pământ plat 23 Pământ, posibila existenţă a - Înainte de săptămâna creaţiei 339 Pământ tânăr, ca model al creaţiei Părinţi, Îngrijorarea - În legătură cu evoluţia 19 Părţi interdependente 102-103 Părţi inutile, efect inhibitor asupra - 102 Păsări, subita apariţie a ordinelor vii 188

Peacocke, A. R. 52, 61 (nota 18), 135 (nota 45) realitatea lui Dumnezeu 52 Pene, evoluţia - 195 Percepţie vizuală 111 Perioadă de diversitate a gândirii evoluţioniste 93 Întrebările ridicate de - 93 Petru autentificarea În Scriptură de către - a creaţiei şi a potopului 370 profetizarea de către - a tendinţelor intelectuale moderne 330 Piatra filosofală 37 Piatra Moabită şi regele Meşa 322 Pietrificare a copacilor, rata de -, vezi Copaci, rata de pietrificare a Pilbeam, D. 133 (nota 12) slăbiciunea cunoştinţelor despre evoluţia omului 125 Pionierii ştiinţei moderne angajamentul religios al-, vezi Angajamentul religios al pionierilor ştiinţei moderne de partea creaţiei 350 Pirită, ca model al originii vieţii 78 Pitman, M. 202 (nota 28) Planck, M. 317 (nota 29) şi Împotrivirea la schimbare 315 Plante care necesită polenizare, problemele pe care le prezintă - pentru o creaţie Îndelungată 366 Plante care strălucesc În Întuneric 297 Plante cu Hori apariţia bruscă a - 194 distribuţia - şi potopul 179 polenul - 185 (nota 31) Plante de morcov, diferenţierea - 300 Plantinga, A. 117 (nota 20) Platnick, N. 1. 150 (nota 3) preocupările privind clasificarea organismelor 137 Platon şi potopul 325 Playfair, /.. susţinere pentru uniformism 209 Polen, distribuţia - Înainte de potop 180, 184 (nota 31) Polkinghorne, J. 61 (nota 19), 116 (nota 7) Dumnezeu este activ În univers 52 Popper, K. R. 359 (nota 19) lipsa certitudinii absolute 352 Postmodernism 55 Potop apele -, acţiunea - asupra ecologiei antediluviene 177 ca explicaţie pentru coloana geologică 169-182 cât din coloana geologică este implicată În -? 222 de ce nu s-au amestecat toate sedimentele? 221 descrierea biblică a - 217 descris În Geneza 216-223 dovezi aleactivitate sub marină pe continente 230-232 depuneri sedimentare larg răspândite 232 din legendele despre - 323-328 direcţionalitate larg răspândi­ tă a curenţilor de apă 232 ecosisteme incomplete 234-236

407

fosile marine pe continent 230 geologice 229-245 lipsa eroziunii la Întreruperile sedimentare 236-245 turbidiţi pe continente 230-231 dovezi ale unui eveniment global 229-232, 326-328 factori geologici 220-223 legende despre - 323-328 mişcarea sedimentelor În timpul - 219 (fig. 12.2) modele ale - 218-220 contracţia şi extinderea Pământului 218 schimb Între continente şi oceane 218 subsidenţa şi ridicarea continentelor 219 (fig. 12.2), 220 poveşti despre - 323-328 abundenţa - 327 influenţa misionarilor 326 predominanţa - la nivel mondial 327 reciclarea rocilor vechi şi datarea radiometrică 271 relatări despre -, nedezvoltate pe plan local 325 relatările biblice şi mai timpurii ale - 327 sursa apei 221 transportul lateral al organismelor 178 Potopul şi

334-343 334-336 ştiinţă 304-316 timp 249-272 ProblemsofEvolution (Ridley) 148 Procesul de recenzie de către referenţi, influenţa părerilor acceptate asupra - 311 Procesul din Arkansas 57 "Procesul maimuţelor", vezi ProcesulScopes Procesul Scopes 17,18 (fig. 1.1),337 Profeţie a Scripturii privind negarea creaţiei şi potopului 330 Scriptură

suferinţă

Profeţii

despre Hristos în Vechiul Testament 328 ale Scripturii privind tendinţele intelectuale 330 Proiect, argument din - 98-103 Proteine 67 Proterozoic 162 (tab. 9.1) fosile din - 161, 163 Protozoare, În roci profunde 173 Provine, W. B. 61 (nota 21), 95 (nota 6) conHictul cu creaţia 24 evaluarea microevoluţiei 92 Prudenţă la evaluarea ideilor ştiinţifice 93 Pseudofosile 158-160 exemple de - 158-159 Pseudogene 143 Punctualişti şi gradualişti, vezi Gradualişti şi punctualişti Pupilă,

creaţia,

autentificate În Scriptură 369-370 deriva continentelor 222 erele glaciare 222 săptămâna creaţiei, relaţia dintre ele 216 straturile groase de sedimente 218 tectonica plăcilor 222 Pozitivism 351 declinul - 352 Practici agricole, efecte asupra eroziunii 286 Precambrian 162 (tab. 9.1) diferenţe Între - şi fanerozoic privind abundenţa fosilelor 161 fosile din -, exemple bune de - 163 Predestinare biochimică, ca model al originii vieţii 77 Presiunea grupului, influenţa - asupra concluziilor 311 Price, G. M. 183 (nota 4), 247 (nota 31) influenţa lui - 17 procesul Scopes 337 secvenţa fosile lor 178 secvenţă a fosilelor dezordonată 170 şi The Genesis Flood 19 Principles ofGeology (Lyell) 209 Probabilitate a aranjării genelor în ordine 73 a formării molecule lor de proteină, vezi Molecule de proteină, probabilitatea originii spontane a a organizării spontane a bacteriei Escherichia coli, vezi Escherichia coli, probabilitatea organizării spontane a bacteriei a micoplasmei, vezi Micoplasmă, probabilitatea organizării spontane a -

.tOl!

Probleme legate de

mecanismul de control al - 110 Ramm, B. 227 (nota 69), 376 (nota 19) Rapoarte ştiinţifice, ritmul de producere a - 314 Rasolofomasoandro, H. 227 (nota 64) Rate de creştere ale recifelor de corali 251-254, 253 (tab. 14.1) Rate de schimbare evoluţionistă, aşa cum sunt postulate pe baza mărturiilor fosile 187-191 Raup, D. M. 168 (nota 32), 201 (notele 12,22) evaluarea seriei de cai fosili 196 mărturii fosile intermitente 192 Raze N, acceptarea şi respingerea - 312-313 Război Între ştiinţă şi Scriptură 22-25 Război privind originile, există oare un -? 22-25 Râuri majore, sedimente transportate de - 284 (tab. 15.1) Recapitulare a concluziilor principale, vezi Concluzii, rezumatalReciclare (redepunere) a fosilelor În timpul potopului 221 a sedimentelorÎn timpul potopului 218-220 Recif(e), autenticitatea - fosil Nubrygin 255 Steinplatte 256 creşterea cele mai rapide rate de - 254 măsurători ale - 253 (tab. 14.1) potenţialul organismelor de corali 254 rata de - 251-254 rata maximă de creştere a coralilor care construiesc cadrul recifelor 253 (tab. 14.1) rate de - extrem de variabile 252-253 cum sunt produse - 251

fosile ca unităţi transportate 256-257 fonnate Între creaţie şi potop 257 orientarea coralilor 256 şi timpul 255-257 Recife de corali. vezi Reci[e Reciful fosil Nubrygin. autenticitatea - pusă la Îndoială. vezi Recif(e), autenticitatea - [osii. Nubrygin Reciful fosil Steinplatte. autenticitatea -. vezi Reci[(e). autenticitatea - [osii. Steinplatte Redi. F.. viermii şi geneza spontană 65 Reformatori protestanţi. au aderat la modelul biblic al originilor Regiunea canalelor. sud-estul statului Washington 207 Rehwinkel. A. M. 247 (nota 31). 333 (nota 47) Reid. G. W. 61 (nota 23) Relativism 43 Religia şi oamenii de ştiinţă contemporani 52-53 ştiinţa. diferite modele de împăcare. vezi Împăcare a ştiinţei şi a religiei. diferite modele de ştiinţa naturalistă 49 ştiinţa, părerea lui Einstein despre - 55 Religie. evoluţionismul ca - 57 Religii. aderenţa la diferite - 319 Renaşterea şi catastrofismul 209 Reproducere sexuală, problemă pentru evolutie 114 Retina ochiului 109. 111 Revenire la paradigmele abandonate 315 Revoluţia Franceză şi lIuminismul350 Revoluţie ştiinţifică 41 Ribozime 78 Ridley. M. 148. 152 (nota 55) Rinocer. Îngropat În valul de lavă 154 Ritland. R. 168 (nota 23) Roci granitice. probleme ale reciclării - În sedimente 292 Roci profunde. viaţa din - 315 Rogers. w.. despre Îngustimea educaţiei 305 Ross. H. 116 (nota 7). 280 (nota 113).376 (nota 19) Roszak. T. 359 (nota 15) ştiinţa simplifică realitatea 351 Rothwell. G. W. 185 (nota 32).186 (nota 41). 201 (nota 11) Ruină şi refacere. ca model al originilor 364-365 Rusch. W. H.• Sr. 30 (nota 16) Ruse. M. 57 Russell. R. J. 116 (nota 7) Sagan. C. 95 (nota 13) Sargon al II-lea. confirmarea arheologică a lui - 322 Saunders. P. 148. 152 (nota 51) Scepticism 43-44 Scherer. S 151 (nota 21) Schimbare împotrivirea oamenilor de ştiinţă la-, vezi Oameni de ştiinţă. Împotrivirea -la schimbare şi dominaţia paradigmei 41 Schimbări aleatorii şi deriva genetică 91 Schimbări de dezvoltare. influenţate de transferul părţilor 301 Schimbări În organisme. limitele - 89 Schindewolf. O. H. 225 (nota 22) întreruperile dintre tipurile de fosile 92 Schopf.l. W. 167 (nota 15). 168 (nota 24). 201 (nota 15) asemănarea dintre fosile şi organismele vii 190 probleme cu fosilele cele mai de jos 159

Scientism este încă viu 353 este restrictiv 349 Scientists Con[ront Creationism (Godfrey) 57 Scoarţa Pământului. aranjarea rocilor în - 220 Scriptura acceptarea - 16.319 autentificarea - 318-330 autentificarea arheologică a -. vezi Autentificarea arheologică a Scripturii autentificarea istorică a -. vezi Autentifica· rea istorică a Scripturii ceva neobişnuit 318-330 data scrierii - 323 mai inclusivistă decât ştiinţa 356 neobişnuită coerenţă şi corespondenţă 386 nu este capabilă de prea mult compromis 371 prevestirea viitorului 328-330 probleme legate de - 334-343 profeţii ale - privind tendinţele intelectuale 330 traduceri ale - 319 vezi şi Biblia Scriptura şi ştiinţa. vezi Ştiinţa şi Scriptura Scriptura şi observaţiile ştiinţifice se ocupă mai mult de date 49 Seagraves. N. 19 Sedgwick. A.. susţinere pentru catastrofism 209 Sedimentar(ă)

depuneri -larg răspândite 232 exemple de - 232-234 întreruperi -, lipsa de eroziune la - 236-244 straturi -. aranjarea - în scoarţa Pământului 218 Sedimente depunere rapidă a - 213 nu toate au fost amestecate de potop 221 probleme ale reciclării - În roci granitice 292-293 (nota 17) rata de transportare În ocean a - 285. 285 (tab. 15.2) straturile groase de - şi potopul 216-217 timpul pentru depunerea - În modelele evoluţionist şi creaţionist 229 transportate de râuri 285 (tab. 15.1) transportul - şi apa În mişcare. vezi Transportul sedimentelor şi apa În mişcare SeleCţie naturală 17. 85-88 acţiunea - 87 incapacitatea - de a produce structuri complexe 86 lipsa de viziune a - 101. 102. 103 problema fundamentală a - 101 probleme ale - 100-103 Selecţionişti şi neutralişti. vezi Neutralişti şi selecţionişti Semne de valuri. rata de formare şi distrugere a - 260 Sentimentalism În ştiinţă 309-313 Separarea dintre biserică şi stat în SUA 18. 20. 57 Shakespeare 15 Shapiro. R. 145. 148. 151 (nota 32). 152 (nota 56) Shea. W. H. 332 (nota 39). 345 (notele 35. 37. 38.39) relatări nebiblice despre creaţie 343 unitatea relatării despre creaţie 342 Shinarump. conglomeratul -.larg răspândit 233 Simpson. G. G. 117 (nota 10). 133 (nota 9).166 (nota 3).186 (nota 41). 202 (notele 27. 37). 317 (nota 13) discuţia despre ochi 106 insuficienţa formelor intermediare dintre grupele majore de fosile 193

409

seria de cai fosili 196 sinteza modernă 91 Sinapomorfii 137 Sinapside, ca verigi lipsă între reptile şi mamifere 193 Sincronizarea intelectuală şi ştiinţa 314 Singer, c., argumentele lui Darwin 86 Sinteza modernă 91-93 Sistem ciclic autogenerator, ca model al originii vieţii 78 Sistem de corecţie a erorilor de replicare a ADN-ului 144 Sisteme biologice, proiectarea - mai dificilă decât degenerarea 336 Sisteme de sonar, complexitatea - 115 Sisteme interdependente 102-103 Sistemul de control şi abordarea largă 55 Sistemul de focalizare al ochiului 110 Smith, A. D. 273 (nota 19) Smith, H. 316 (nota 1), 388 (nota 13) despre caracterul incomplet al ştiinţei 306 dovezi puţine pentru evoluţie 385 Smith, W. 388 (nota 14) evoluţia, afirmaţie metafizică 385 Snelling. A. A. 226 (nota 41),227 (nota 63) Sociologie, influenţa - în ştiinţă 41 Socrate, opinii nenaturaliste 349 Socrate şi scopul 99 Soiuri, viaţa din - 171 Sondaj Gallup privind credinţele despre origini 21 (tab. 1.1) Sorensen, H. C. 278 (nota 83) Sparks, B. W. 292 (nota 7) Stanley, S. M. 201 (nota 7) Steinplatte, reci fui fosil -, autenticitatea -, vezi Recif(e}, autenticitatea - [osii, Steinplatte Stele, timpul necesar ca lumina - să ajungă la Pământ 338 Stewart, W. N. 186(nota 41), 201(nota 11) asemănarea dintre organismele fosile şi cele vii 190 tipuri fundamentale de plante din trecut 190 Stratul carbonifer Morwell, grosimea - 234 Straturi roşii 180, 185 (nota 33) Stromatolite descrierea - 159 în roci le profunde 175 în rocile profunde din endostromatolite 175 întrebări despre originea - 160 Suferinţă

de la degenerarea din natură 336 rezultat al unor alegeri greşite 334 problema - 334-336 utilă pentru dezvoltarea caracterului 335 Sulurile de la Marea Moartă, datarea profeţiilor despre Hristos 329 Sumrall, J. 19 Supă primordială, lipsa dovezilor pentru - 69 Superoxid-dismutaza şi ceasul evoluţionist 141 Suprafeţe antice cu puţine urme de eroziune 286 Supravieţuirea celui mai adaptat 85 Surtsey formare rapidă 213 vedere a noii insule - 215 (fig. 12.1) Swaziland, supergrupul - şi fosilele cele mai de jos 161 Swift, J., ridiculizarea duelurilor 384 Şansa, ca singura sursă de inovare 71 Şariajul Lewis, secvenra dezordonată a fosilelor în - 170 Şcoala filosofică ioniană 349 Şcolile publice şi creaţia 20 vezi şi Creaţie, acţiuni În instanţă Împotriva Şistul Burgess 163

410

Şistul

silicios Gunflint cianobacterii 161 fosile 163, 191 Şisturi negre 185 (nota 34) Ştiinţa ca metodologie 48 Ştiinta sau biserica, Huxley, T., restricţii privind urmarea -, vezi Huxley, T. H., restricţii privind urmarea ştiinţei sau o bisericii Ştiinţa şi

adevărul. câteva întrebări 304-316 evenimentele unice 307 explicaţiile supreme 307 moralitatea 306-307 religia, diferite modele de împăcare a -, vezi Împăcare a ştiinţei şi a religiei. diferite modele de Scriptura asemănări între - 49 diferenţe între - 49 opinii despre războiul dintre - 22-25 tovarăşi nu chiar atât de ciudaţi 48-55 nu separat, ci împreună - 47-59

sincronizarea intelectuală, vezi Sincronizarea intelectuală şi ştiinţa Ştiinţă

ar trebui

să devină

autoînşelare

mai inclusivistă 358 în -, vezi AutoÎnşelare În

ştiinţă

autoritatea -, pusă sub semnul întrebării 40-42 ce este -? 305 când a comis - cea mai gravă eroare 355-358 concepte cu care nu se ocupă - 306 definiţia - 305, 349 controversată 57 diferite definiţii ale - 305 diferite opinii despre limitările - 306 dimensiunile sociologice ale - 353 empirică, vezi Ştiinţă empirică versus ştiinţă istorică

este - în impas? 348-358 exces de încredere al - 385 exclusivismul filosofiei naturaliste a - 350 falsificarea în - 352 filosofia în criză 352 privire de ansamblu asupra istoriei 349-352 tendinţe mai noi în - 352-254 fundalul biblic al -, vezi Fundalul biblic al ştiinţei

grad înalt de respect pentru - 15 influenţa presiunii grupului 311 influenţa sociologică în -, vezi Sociologie, influenţa - În ştiinţă islamică, vezi Ştiinţă islamică, filosofia istorică, vezi Ştiinţă istorică întrebări legate de deschiderea şi obiectivitatea - 355 limitări ale -, vezi limitări ale ştiinţei mai dispusă la schimbare decât Scriptura 371 metodologică, vezi Ştiinţă metodologică metodologică modernă, filosofia - 350 o întreprindere extraordinară 296-303

naturalistă, vezi Ştiinţă naturalistă nevoia de a recunoaşte şi alte arii ca având autoritate 387 normală 40 nu se preocupă de moralitate 19 "percepţia imaculată" a - 40 perspectivă incompletă asupra lumii 307 poziţia exclusiv naturalistă a - 355-356 problema Înşelătoriei În -, vezi Înşelătorie În ştiinţă, problema progresul-, pus sub semnul Întrebării 41 puncte slabe pe tărâm istoric 385 realizările - 296-303 revenire la paradigmele abandonate, vezi Revenire la paradigmele abandonate se ocupă numai cu o parte a realităţii 306-307 sentimentalism În -, vezi Sentimentalism În ştiinţă Ştiinţă empirică versus ştiinţă istorică 308-309 Ştiintă islamică, filosofia - 349 Ştiin\ă istorică

descrierea - 308-309 versus ştiinţă empirică, vezi Ştiinţă empirică versus ştiinţă istorică Ştiintă metodologică, definitia - 48, 349-350 Ştiin\ă naturalistă 48 definiţia - 349 şi religia 49 Ştiintific(ă)

comunitatea -, comportamentul de grup at- 41 creaţionismul -, vezi Creaţionism, ştiinţific explicaţiile - şi teologia au mai mult de-a face cu interpretarea, vezi Teologia şi explicaţiile ştiinţifice au mai mult de-a face cu interpretarea imagine - puternică 304 observaţiile - şi Scriptura se ocupă mai mult de date, vezi Scriptura şi observaţi­ ile ştiinţifice se ocupă mai mult de date rapoarte -, fluxul de -, vezi Rapoarte ştiinţifice, ritmul de producere a revoluţie -, vezi Revoluţie ştiinţifică Tacitus, C. P. 331 (nota 10) şi istoricitatea lui Hristos 321 Taylor, G. R. 148 Taylor, P. S. 280 (nota 113) Taylor, R. E. 277(nota 69), 278 (nota 77) Tectonica plăcilor şi potopul 212 modelul - 33-37 Teilhard de Chardin, P. 377 (nota 26) Templeton, J. M. 116 (notele 2, 7) Tendinţă către un caracter aleatoriu 82-83 Tentative legislative de a include şi creaţia, şi evoluţia 17 Teologi liberali 24 Teologia şi explicaţiile ştiinţifice au mai mult de-a face cu interpretarea 49 Teologia liberală şi şti in", 371 Uniunea Americană pentru libertăţi Civile 25 Teologia liberală trebuie să ofere un model mai bun al originilor 3 72 Teologic(ă) evoluţie

-, vezi Evoluţie teologică - şi creaţia Teoria generală a evoluţiei 91 tendinţele

Teoria specială a evoluţiei 91 Teoria zonării ecologice 177-182 distribuţia organismelor propusă pentru perioada antediluviană 179(fig. 10.2) dovezi ale - 181-182 ecologie antediluviană diferită 178 interpretarea-, complicată de evenimentele potopului 220 probleme ale -179-181 se aplică numai la un nivel general 178 şi ecologia actuală 178 Termeni, modificarea definiţiei - 23 Termodinamică, a doua lege a -, vezi A doua lege a termodinamicii

Teton, barajul-, vezi Barajuţ Teton, eroziuneaTeza lui Merton 50 Thaxton, C. 8. 80 (nota 12) The Forced Marriage (Moliere) 42 The Genesis Flood (Whitcomb şi Morris) 19 The Great Evolution Mystery (Taylor) 148 The Neck ofthe Giraffe: Where Darwin Went Wrong (Hitching) 148 The Spectator 383 The Structure of Scienti/ic Revolutions (Kuhn) 40 The Truth that Leads to Eternal Life 16, 319 Thomas, L., problemă cu lipsa unui scop 354 Thompson, S. 327, 333 (nota 46), 329 (tab. 18.1) legende despre calamităţi globale, frecvenţa comparativă a -, vezi Legende, despre calamităţi globaţe, frecvenţă comparativă a Thwaites, W. M. 120 (nota 56) Timp pentru aranjarea genelor În ordine 73 Timp cantitatea de - necesară pentru erodarea continentelor 284, 286 ce este -? 249 idei despre -, perspectivă istorică 250-251 majoritatea oamenilor de ştiinţă interpretează - În cadrul unei paradigme a erelor lungi 251 o problemă care a cauzat multe controverse Între ştiinţă şi Scriptură 250 probleme legate de -, vezi Probleme legate de timp vezi şi Timp geologic Timpul şi eroziunea continentelor 284-287 Tipare de depunere-eroziune, presupuse şi concrete 239 Tipuri create originale 90 Toulmin, S. 359(nota 14),378 (nota 51) Tradiţionalişti şi c1adişti, vezi Cladişti şi tradiţionalişti Transactions ofthe American Philosophical Society şi Cope, E. D. 213 Transportul sedimentelor şi apa În mişcare 212 Treatise on In vertebra te Paleontology şi pseudofosilele 159 Trib pierdut În Filipine 121-123 Tribul Tasaday 121-123 considerat o farsă 122 evaluarea autenticităţii - 122 National Geographic Society şi -, vezi National Geographic Society şi tribul Tasaday redescoperirea - 123 Turbidit, descrierea - 210, 231 Uman(ă)

creier -, complexitatea - 130 fertilitate -, studii privind - 301

411

fosile -, revizuiri ale clasificării - 125-126 minte -, originea - 130-132 schelete -, rezultate diferite ale datării - 265 strămoşi -, vezi Fosil(ă), adj., strămoşii -ai omului Uniformism, definiţia - 207 Uniunea Americană pentru libertăţi Civile 57 Univers fin reglat 9B Ureche, complexitatea - 115 Urey, H. 47 Urme, apariţia - mai jos decât fosilele corpurilor 175 Valea Ronului, întrerupere în secvenţa sedimentară 241. 243 (fig. 13.5) Valentine, G. W. BB, 95 (nota 1B) Valentine, J., părere despre mutaţii BB Van Bebber, M. 2BO (nota 113) Van Dyke, F. 377 (nota 26) Van Helmont, J., formulă pentru producerea şoarecilor şi a scorpionilor 65 Van Till, H. J. 344 (nota 11), 377 (nota 40) Vardiman, L. 227 (nota 63) Variante alternative între creaţie şi evoluţie, vezi Modele intermediare ale originilor, Între creaţie şi evoluţie Variaţie

în organisme BB limite ale schimbării BB Varve glaciare 251 vezi Lamine Vânătoare de vrăjitoare 39-40 Verigi lipsă în mărturiile fosile 195-197 Viaţa din rocile profunde 171-174 şi creaţia 174-175 şi zonarea ecologică 1B1 Viaţă

credinţa în originea spontană a - 65-67 originea - 64-79 convingeri istorice despre - 65-67 idei despre - 77-79 Viermi paraziţi, credinţa în originea spontanA a - 65, 66 Virulenţa luptei dintre creaţie şi evoluţie 22 Virusuri, în roci profunde 173 Vizuini de animale şi canale tubulare, vezi Canale tubulare şi vizuini de animale Vizuini, rate de formare a - 260 Voltaire 117 (nota 26) Von Linne, c., angajamentul religios al lui - 51

412

Walcott, c., şi stromatolitele 160 Wald, G. B1 (nota 32) problema generaţiei spontanee Waldrop, M. M. 94 (nota 2) Walensee, număr de lamine pe an 261 Wallace, A. R., şi selecţia naturală B5 Walton, J. C. B1 (nota 40) Warrawoona, grupul -, şi fosilele cele mai de jos 161 Washburn, S. L., evoluţia omului ca un joc 133 (nota 11) Watson, J. D. 72, BO (nota 22) Webster, C. L. 276 (nota 61) Wegener, A. 45 (nota 2) Weinberg. S., 21 (nota 53) liberalii religioşi sunt mai îndepărtaţi de ştiinţă decât conservatorii 372 Weismann, A., tăierea cozilor şoarecilor B4 Wellhausen, J. (nota 13) ipoteza documentară, 341 istoricitatea Bibliei, 321 Whitcomb, J. C. 30 (nota 10), 1B3 (nota 5), 226 (nota 53), 2BO (nota 113) carte despre potop 19 White, A. D. 30 (nota 23) susţinere pentru ştiinţă 22-25 White Cliffs, din Dover, depunerea de la - 213 White, E. G. 61 (nota 24) Whitehead, A. N. 50 (nota 4) lipsa de scop a ştiinţei 306 Wilder-Smith, A. E. B1 (nota 3B), 345 (nota 4) Wills, C. 151 (nota 35) şi "înţelepciune." genelor 146 Wise, K. P. 96 (nota 23), 227 (nota 63) Wonderly, D. E. 2BO (nota 113) Wood, R. W., şi evaluarea razelor N 312 Woodmorappe dimensiunile adecvate ale arcei 226 (nota 53) şi geologia potopului 2BO (nota 113) Woods, F. H., remarcabila frecvenţă a relatărilor despre potop 327 Woolley, L., şi potopul local mesopotamian 326 Wright, S., studiul populaţiilor 91 Yellowstone, pădurea fosilă -, vezi Pădurea [osilă Yel/owstone Yockey, H. P. BO (nota 20) Young. D. A. 2BO (nota 113),375 (nota 4), 376 (nota 6) Younker, R. w., şi potopul 226 (nota 5B) Zel nerezonabil 2B

DIN ACEEASI , COLECTIE ,

Viata , fără limite* de Clifford Goldstein

Ştiinţa

A

II descoperă pe Dumnezeu** de Ariel Roth

* În curs de apariţie ** va fi publicată În 2014