Passion - Lauren Kate

Adnotare Luce ar muri pentru Daniel. Și ea are. Din nou si din nou. De-a lungul timpului, Luce și Daniel sau găsit reciproc, doar pentru a fi sfâșiați dureros: Luce moartă, Daniel a plecat rupt și singur. Dar poate că nu trebuie să fie așa. . . . Luce este sigură că ceva - sau cineva - într-o viață trecută o poate ajuta în prezentul ei. Așa că începe cea mai importantă călătorie din această viață. . . întorcându-se în veșnicie pentru a asista în primul rând romanțele ei cu Daniel. . . și în cele din urmă deblochează cheia pentru ca dragostea lor să dureze. Cam și legiunile de îngeri și Outcasts sunt disperați să o prindă pe Luce, dar niciunul nu este la fel de frenetic ca Daniel. El o urmărește pe Luce prin trecuturile lor comune, îngroziți de ce s-ar putea întâmpla dacă ea rescrie istoria. Pentru că romantismul lor pentru veacuri ar putea urca în flăcări. . . pentru totdeauna. Zarind de-a lungul secolelor, PASSION este cel de-al treilea roman din serialul FALLEN de neuitat. Pasiune MULȚUMIRI PROLOG UNU DOUĂ TREI PATRU CINCI ŞASE ȘAPTE OPT NOUĂ ZECE UNSPREZECE DOISPREZECE TREISPREZECE PAISPREZECE CINCISPREZECE ŞAISPREZECE ŞAPTESPREZECE OPTSPREZECE NOUĂSPREZECE DOUĂZECI EPILOG

Pasiune (a treia carte din serialul Căzuți) Un roman de Lauren Kate

PENTRU M ȘI T, HEAVEN-SENT Mesageri MULȚUMIRI

Îndrăgostită mulțumită lui Wendy Loggia, care a avut în vedere această carte nebună și al cărei suport sănătos poartă seria. Lui Beverly Horowitz, pentru înțelepciunea și stilul ei. Lui Michael Stearns și Ted Malawer, pentru că lucrurile au urcat. Spre Noreen Herits și Roshan Nozari: recunoștința mea pentru tot ceea ce faci aprofundezi cu fiecare carte. Mulțumiri speciale lui Krista Vitola, Barbara Perris, Angela Carlino, Judith Haut (o să vă întâlnesc la Cheese Dip Festival din Little Rock) - și lui Chip Gibson, a cărui cipenomică de tip „The Random House” este explicată de ce toată lumea de la Random House este atât de nenorocită. . Pentru prietenii pe care i-am făcut în întreaga lume: Becky Stradwick și Lauren Bennett (colega Lauren Kate!) Din Marea Britanie, lui Rino Balatbat și oamenilor de la National Book Store din Filipine, întregii echipe entuziaste de la Random House Australia, bloggerilor din apropiere și departe. Sunt onorat să lucrez cu fiecare dintre voi. Pentru familia mea imensă, plină de iubire, cu un strigăt special mattereral pentru Iordania, Hailey și David Franklin. Pentru Anna Carey pentru drumeții și multe altele. Spre OBLC, whoop. Și lui Jason, muza mea, lumea mea, pur și simplu se îmbunătățește tot timpul. Nu reușesc să mă prinzi la început, încurajați, că îmi lipsește un loc de căutare în altul, mă opresc undeva pe tine. —WALT WHITMAN, Song of Myself PROLOGUE DARK HORSE

LOUISVILLE, KENTUCKY • 27 NOIEMBRIE 2009

O lovitură a sunat. Se deschise o poartă largă. O lovitură de copite de cai răsuna în jurul pistei ca un ciocnit masiv de tunete. „Și au plecat!” Sophia Bliss și-a reglat marginea largă a pălăriei cu pene. Era o nuanță de culoare închisă de nuanță, cu diametrul de douăzeci și șapte de inci, cu un voal de șifon cu picături. Suficient de mare pentru a o face să pară un entuziast adecvat, nu atât de gâdilat încât să atragă atenția necuvenită. Trei pălării fuseseră comandate special de la același moșier din Hilton Head pentru cursa din acea zi. Unul - o capotă de culoare galbenă de unt - a acoperit capul alb de zăpadă al lui Lyrica Crisp, care stătea în stânga domnișoarei Sophia, savurând un sandviș de vită. Cealaltă - o pălărie de pâslă verde-spumă, cu o panglică din satin punctată cu polka grasă - încoronează brâul negru cu jet de Vivina Sole, care stătea cu o privire înăbușitoare, cu mâinile cu mănușe albe încrucișate peste poala din dreapta domnișoarei Sophia. „Zi glorioasă pentru o cursă”, a spus Lyrica. La 136 de ani, era cea mai tânără dintre bătrânii din Zhsmaelim. Șterse un colț de muștar din colțul gurii. „Poți să crezi că este prima mea dată la piese?” - Șhh, șopti Sophia. Lyrica a fost un asemenea amețel. Astăzi nu era vorba deloc de cai, ci mai degrabă de o întâlnire clandestină de minți grozave. Ce se întâmplă dacă celelalte mari minți nu s-ar fi arătat încă? Vor fi aici. În această locație perfect neutră, expusă în invitația tipărită cu aur, a primit Sophia de la un expeditor necunoscut. Ceilalți ar fi aici să se dezvăluie și să vină cu un plan de atac împreună. Dintr-o clipă în alta. Ea spera. "Zi minunată, sport minunat", a spus Vivina pe un ton sec. „Îți este milă de calul nostru în această cursă, nu circulă în cercuri ușoare, precum acești puii. Nu, Sophia? Ar fi greu să pariezi unde se va termina Lucinda. ” - Am spus shhh , șopti Sophia. „Mușcă-ți limba cavalerului. Există spionuri peste tot. - Ești paranoic, spuse Vivina, scoțând un chicotit din Lyrica. - Sunt ceea ce a mai rămas, spuse Sophia. Erau încă mulți alții - douăzeci și patru de bătrâni în vârful Zhsmaelim. Un grup de muritori, nemuritori și câțiva transeterni, precum Sophia însăși. O axă a cunoașterii, a pasiunii și a credinței cu un singur obiectiv de unire: refacerea lumii la starea ei prelapsariană, acel scurt moment glorios înainte de căderea îngerilor. La bine și la rău. Era scris, simplu ca zi, în codul pe care îl întocmiseră împreună și semnase fiecare: în bine sau în rău . Pentru că într-adevăr, ar putea merge în orice fel. Fiecare monedă avea două laturi. Capete si cozi. Lumina si intuneric. Bun și ... Ei bine, faptul că ceilalți bătrâni nu s-au pregătit pentru ambele opțiuni nu a fost vina Sofiei. Totuși, crucea ei avea să poarte când, unul câte unul, au trimis notificări despre retragerea lor. Scopurile tale devin prea întunecate . Sau: standardele organizației au scăzut . Sau: Bătrânii s-au îndepărtat prea departe de codul inițial . Prima ploaie de scrisori a sosit, probabil, într-o săptămână după incidentul cu fata Pennyweather. Nu au putut să respecte acest lucru, pretinseră, moartea unui mic copil nesemnificativ. Un moment nepăsător cu un pumnal și dintr-o dată Bătrânii alergau speriați, cu toții temându-se de mânia Scalei. Lașii. Sophia nu se temea de Scara. Sarcina lor era de a condamna pe cei căzuți, nu pe cei drepți. Îngeri împământenți, precum Roland Sparks și Arriane Alter. Atâta timp cât nu s-a defectat din Rai, unul era liber să se balanseze puțin. Vremurile disperate practic i-au cerut. Sophia aproape că plecase cu ochii încrucișate citind scuzele cu inima spongioasă ale celorlalți Bătrâni. Dar chiar dacă ea și-ar fi dorit înapoi defectoarele - ceea ce nu făcuse - nu a fost nimic de făcut. Sophia Bliss - bibliotecara școlii care a servit doar vreodată ca secretară în consiliul Zhsmaelim - era acum cel mai înalt funcționar dintre bătrâni. Au mai rămas doar doisprezece. Și nouă nu au putut fi de încredere. Așa că a plecat astăzi pe cei trei aici în pălăriile lor enorme pastelate, punând pariuri falsificate pe pista. Și în așteptare. Era patetic, adâncurile în care se scufundaseră. O cursă a ajuns la sfârșitul ei. Un difuzor statistic a anunțat câștigătorii și cotele pentru următoarea cursă. Oameni bine călcați și

bețivi din jurul lor înveseliți sau au coborât mai jos pe scaunele lor. Și o fată, de vreo nouăsprezece ani, cu o coadă de poneu alb-blondă, o haină maro de tranșee și ochelari de soare groși și întunecați, a urcat încet pe treptele de aluminiu spre Vârstnici. Sophia s-a înțepenit. De ce ar vrea eafi aici? Urmărea imposibil de spus în ce direcție arăta fata și Sophia încerca din greu să nu se holbeze. Nu că ar conta; fata n-ar fi în stare să o vadă. Era orb. Dar apoi ... Outcast a dat din cap spre Sophia. Oh da - acești proști au putut vedea arderea sufletului unei persoane. Era slab, dar forța de viață a Sofiei trebuie să fi fost încă vizibilă. Fata s-a așezat în rândul gol în fața Bătrânilor, cu fața spre pistă și răsucind, deși o foaie cu vârful de cinci dolari pe care ochii săi oarbă n-ar putea citi. "Buna." Vocea lui Outcast era un monoton. Nu se întoarse. - Chiar nu știu de ce ești aici, spuse domnișoara Sophia. Era o zi umedă de noiembrie în Kentucky, dar o strălucire de transpirație i se stinsese pe frunte. „Colaborarea noastră s-a încheiat atunci când cohortele tale nu au reușit să o recupereze pe fată. Nicio cantitate de amărăciune amară din partea celui care se numește Phillip nu ne va schimba părerile. ” Sophia se aplecă în față, mai aproape de fată și-și încreți nasul. „Toată lumea știe că Outcast-urile nu trebuie să aibă încredere -” „Nu suntem aici în afaceri cu tine”, a spus Outcast, privind în față. „Nu erai decât o navă care să ne apropie de Lucinda. Rămânem neinteresați să „colaborăm” cu dvs. ” „Nimănui nu-i pasă de organizația ta în aceste zile.” Pași pe înălțători. Băiatul era înalt și zvelt, cu un cap bărbierit și o haină de trenci care să se potrivească cu fetița. Ochelarii lui de soare erau soiul ieftin de plastic găsit lângă bateriile de la magazinul de droguri. Phillip se strecură pe înălțător, chiar lângă Lyrica Crisp. La fel ca fata Outcast, nu s-a întors să le înfrunte când a vorbit. - Nu mă miră să te găsesc aici, Sophia. Și-a coborât ochelarii de soare pe nas, dezvăluind doi ochi albi goi. „Doar dezamăgit că nu ai simțit că poți să-mi spui că ai fost invitat și tu.” Lyrica se năpusti la orificiile albe oribile din spatele ochelarilor. Chiar și Vivina și-a pierdut răcoarea și s-a întors înapoi. Sophia fierbea înăuntru. Fata Outcast ridică o carte de aur - aceeași invitație pe care o primise Sophia - foarfecată între degete. „Am primit asta.” Numai că acesta arăta că ar fi fost scris în Braille. Sophia întinse mâna pentru a se asigura, dar cu o mișcare rapidă, invitația a dispărut din nou în interiorul hainei fetei. - Uite, băieți. Am marcat fotografiile tale de stele cu emblema Bătrânilor. Lucrezi pentru mine ... - Corecție, a spus Phillip. „Outcast-urile nu lucrează pentru nimeni în afară de ei.” Sophia îl privi cum își gâdilă ușor gâtul, prefăcându-se că urmărește un cal în jurul pistei. Întotdeauna a crezut că este ciudat, felul în care au dat impresia că pot vedea. Când toată lumea știa că i-a lovit pe mulți dintre ei orbi cu pâlpâirea unui deget. „Rușine că ai făcut o treabă atât de săracă prinzând-o. Sophia simți cum vocea ei se ridică mai sus decât știa că ar trebui, atrăgând ochii unui cuplu mai în vârstă traversând tribuna. "Trebuia să lucrăm împreună", șuieră ea, pentru a o vâna și ... și ai eșuat. „Nu ar fi contat într-un fel sau altul.” "Mai vino?" „Ea s-ar mai pierde în timp. A fost întotdeauna destinul ei. Și bătrânii ar mai fi agățați de un fir. Asta este a ta. " Voia să-l alunge pe el, voia să-l sugrume până când acei ochi albi mari i se scurgeau din prizele lor. Pumnalul ei simțea că arde o gaură prin geanta de piele de vițel pe poală. Dacă ar fi fost doar o stea. Sophia se ridica din albitor când glasul venea din spatele lor. „Vă rog să fiți așezați”, a înflorit. „Această întâlnire este acum chemată la comandă.” Vocea. Știa deodată a cui era. Calm și autoritar. Cu totul umilitor. A făcut ca înălțătorii să se cutremure. Muritorii din apropiere nu au observat nimic, dar o căldură de căldură s-a ridicat pe spatele gâtului Sophiei. Îi păcăli trupul, amorțind-o. Aceasta nu era o teamă obișnuită. Aceasta a fost o teroare plictisitoare și plină de stomac. A îndrăznit să se întoarcă? Cea mai subtilă privire din colțul ochiului a dezvăluit un bărbat în costum negru

croit. Părul lui întunecat era tuns sub pălăria neagră. Fața, amabilă și atrăgătoare, nu era deosebit de memorabilă. Ras curat, cu nasul drept, cu ochii căprui care se simțeau familiarizați. Cu toate acestea, domnișoara Sophia nu-l mai văzuse niciodată. Și totuși ea știa cine era, o știa în măduva oaselor ei. „Unde este Cam?” întrebă vocea din spatele lor. „I s-a trimis o invitație.” „Probabil că îl joacă pe Dumnezeu în interiorul Anunțătorilor. La fel ca ceilalți, a izbucnit Lyrica. Sophia o înjură. "Joacă Dumnezeu , ai spus?" Sophia a căutat cuvintele care ar rezolva o gafa de genul ăsta. „Câțiva dintre ceilalți au urmat-o pe Lucinda înapoi în timp”, a spus ea în cele din urmă. „Inclusiv doi Nephilim. Nu suntem siguri câți alții ”. - Îndrăznesc să întreb, spuse vocea, dintr-o dată înghețată, de ce niciunul dintre voi nu a ales să o urmeze? Sophia s-a luptat să înghită, să respire. Mișcările ei cele mai intuitive au fost uimite de panică. „Nu putem exact, bine ... Încă nu avem capabilități să ...” Fata Outcast a tăiat-o. „Ieșirile sunt în proces de ...” „Tăcere”, a poruncit vocea. „Spune-mi scuzele tale. Nu mai contează, așa cum nu mai contează. ” Multă vreme, grupul lor a fost liniștit. Era îngrozitor să nu știu cum să-i fac plăcere. Când a vorbit în sfârșit, vocea lui era mai moale, dar nu mai puțin letală. „Prea mult în joc. Nu pot lăsa nimic la voia întâmplării. ” O pauză. Apoi, încet, mi-a spus: „A venit vremea să iau lucrurile în propriile mele mâini.” Sophia și-a mușcat în două pentru a-și ascunde groaza. Dar nu a putut să oprească tremurul corpului. Implicarea lui directă? Adevărat, a fost cea mai înfricoșătoare perspectivă. Nu-și putea imagina lucrând cu el pentru a ... „Restul veți rămâne în afara acestui lucru”, a spus el. "Asta e tot." „Dar ...” A fost un accident, dar cuvântul a scăpat de buzele Sophiei. Nu putea să o ia înapoi. Dar toate deceniile ei de muncă. Toate planurile ei. Planurile ei! Ceea ce a urmat a fost un urlet lung și zdrobitor de pământ. Acesta a reverberat prin înălțător, părând să călătorească în jurul întregului traseu într-o clipă de secundă. Sophia se năpusti. Zgomotul părea aproape să se prăbușească în ea, prin pielea ei și până în miezul cel mai adânc. Se simțea de parcă inima îi era tăiată în bucăți. Lyrica și Vivina se apăsară amândoi împotriva ei, cu ochii închiși. Până și Outcast-urile tremurau. Tocmai în momentul în care Sophia a crezut că sunetul ei nu va înceta niciodată, că va fi moartea ei în cele din urmă, urletul său a dat loc unei tăceri absolute. Pentru o clipă. Timp suficient pentru a privi în jur și a vedea că ceilalți oameni de la hipodrom nu au auzit nimic deloc. În urechea i-a șoptit: „Timpul tău în acest demers a sfârșit. Nu îndrăzniți să-mi ies în cale. ” Mai jos, o altă lovitură a sunat. Poarta lată se deschise încă o dată. Abia de data aceasta, zvârlirea copitelor cailor împotriva murdăriei nu suna practic ca nimic, precum cea mai ușoară ploaie care cade pe un copac de copaci. Înainte de a traversa linia de pornire a căilor de curse, figura din spatele lor dispăruse, lăsând doar amprenta copiilor negre de cărbune cântate pe scândurile tribunei. UNUL ÎN FOC

MOSCOW • 15 OCTOMBRIE 1941

Ł ucinda! Vocile o atingeau în întunericul întunecat. Întoarce-te! Aștepta! Le ignoră, apăsând mai departe. Ecouri ale numelui ei s-au aruncat de pe pereții umbri ai Anunțătorului, trimițând linguri de căldură care-i trec prin piele. A fost vocea lui Daniel sau a lui Cam? Arriane sau Gabbe? Roland a cerut să se întoarcă acum sau a fost Miles? Apelurile au devenit mai greu de discernat, până când Luce nu le-a putut distinge deloc: bine sau rău. Inamic sau prieten. Ar fi trebuit să fie mai ușor de separat, dar nimic nu mai era ușor. Tot ceea ce fusese cândva alb-negru acum amestecat în gri. Desigur, ambele părți au convenit asupra unui singur lucru: toată lumea a vrut să o scoată din Anunțător. Pentru protecția ei , ar pretinde. Nu multumesc. Nu acum. Nu după ce au stricat curtea părinților ei, au făcut-o într-un alt câmp de luptă prăfuit. Nu s-a putut gândi la fețele părinților ei fără să vrea să se întoarcă - oricum nu ar fi știut să se întoarcă în interiorul unui Anunțator, oricum. De altfel, era prea târziu. Cam încercase să o omoare . Sau ceea ce credea că este ea. Și Miles o salvase, dar chiar și asta nu era simplu. El ar fi putut doar să-i arunce reflecția pentru că lui îi păsa prea mult de ea . Și Daniel? Îi păsa destul? Nu putea spune. Până la urmă, când Outcast s-a apropiat de ea, Daniel și ceilalți s-au uitat la Luce de parcă ea era cea care le datora ceva. Tu ești intrarea noastră în Rai , îi spusese Outcastul. Pretul . Ce însemna asta? Până în urmă cu câteva săptămâni, ea nici măcar nu știa că existau Outcasts. Și totuși, au vrut ceva de la ea - suficient de rău pentru a-l lupta pe Daniel pentru asta. Probabil că a avut legătură cu blestemul, cel care a ținut-o pe Luce reîncarnată viață după viață. Dar ce credeau că Luce ar putea face? Răspunsul a fost îngropat undeva aici? Stomacul ei a pândit în timp ce cobora fără sens prin umbra rece, adânc în interiorul prăpastiei întunericului Anunțător. Luce ... Vocile au început să se estompeze și să se întunece . Curând abia au șoptit. Aproape ca au renuntat. Până ... Au început să crească din nou mai tare. Mai tare și mai clar. Luce ... Nu . Ea și-a închis ochii pentru a încerca să-i blocheze. Lucinda- Lucy- Lucia- Luschka- Ea era frig și era obosit și ea nu a vrut să le audă. Pentru o dată, a vrut să fie lăsată în pace. Luschka! Luschka! Luschka! Picioarele ei lovesc ceva cu o zgomot . Ceva foarte, foarte rece. Ea stătea pe un sol solid. Știa că nu se mai cădea, deși nu putea vedea nimic în fața ei, cu excepția păturii de neagră. Apoi se uită în jos la adidașii ei Converse. Și gâfâit. Au fost plantați într-o pătură de zăpadă care ajungea până la jumătatea gambelor. Răceala nebună cu care era obișnuită - tunelul umbrit prin care străbătuse, din curtea ei, în trecut - dădea loc la altceva. Ceva bluster și absolut frig. Pentru prima dată când Luce a trecut printr-un anunțator - din dormitorul ei din Shoreline până în Las Vegas - fusese cu prietenii ei Shelby și Miles. La sfârșitul pasajului, întâlniseră o barieră: o perdea întunecată și întunecată între ei și oraș. Deoarece Miles era singurul care citise textele la pășire, începuse să dea peste Anunțător cu o mișcare circulară până când umbra neagră nebunească se îndepărtă. Luce nu știa până acum că rezolva probleme. De data aceasta, nu a existat nicio barieră. Poate pentru că călătorea singură, printr-un Anunțator convocat de propria sa voință aprigă. Dar ieșirea a fost atât de ușoară. Aproape prea ușor. Voalul de negru s-a despărțit pur și simplu. O explozie de frig sfâșie în ea, făcându-i genunchii să se blocheze cu frisoane. Coastele i se înăspriau și ochii se sfâșiau în vântul ascuțit, brusc. Unde a fost ea? Luce regretă deja săritura panică în timp. Da, avea nevoie de o evadare și, da, voia să-și urmărească trecutul, pentru a-și salva fostul de toată durerea, pentru a înțelege ce fel de iubire a avut cu Daniel în toate celelalte vremuri. Să o simt în loc să i se spună despre asta. Pentru a înțelege - și apoi a remedia - orice blestem a fost provocat lui Daniel și ei. Dar nu așa. Înghețată, singură și complet nepregătită pentru oriunde, oricând era. Putea vedea o stradă înzăpezită în fața ei, un cer cenușiu de oțel deasupra clădirilor albe. Auzea ceva în hohote în depărtare. Dar nu voia să se gândească la

ceea ce însemna ceva. - Stai, șopti ea către Anunțător. Umbra coborâse periculos de un picior sau cam dincolo de vârful degetelor. Încercă să o înțeleagă, dar Anunțătorul a evitato, zbârnind mai departe. A sărit pentru ea și a prins o bucată mică de umed între degete ... Dar apoi, într-o clipă, Anunțătorul s-a spulberat în fragmente de negru moale pe zăpadă. Au dispărut, apoi au fost dispărute. - Grozav, mormăi ea. "Acum ce?" În depărtare, drumul îngust se curbă spre stânga pentru a întâlni o intersecție umbroasă. Trotuarele erau îngrămădite cu zăpadă lopată, care fusese împachetată pe două maluri lungi de clădiri din piatră albă. Erau izbitoare, spre deosebire de ceea ce văzuse vreodată Luce, cu câteva povești înălțime, cu întreaga fațadă sculptată în rânduri de arcade albe strălucitoare și coloane elaborate. Toate ferestrele erau întunecate. Luce a înțeles că întregul oraș ar putea fi întunecat. Singura lumină provenea de la un singur far de gaz. Dacă era vreo lună, era ascunsă de o pătură groasă de nor. Din nou ceva s-a zvârlit pe cer. Tunet? Luce își îmbrăți brațele în jurul pieptului. Ea îngheață. „Luschka!“ Vocea unei femei. Foarte răgușit și zgârcit, ca cineva care și-a petrecut toată viața lătrând ordinele. Dar vocea tremura și ea. Luschka, idiotule. Unde esti?" Suna mai aproape acum. Vorbea cu Luce? Există altceva în legătură cu acea voce, ceva ciudat pe care Luce nu prea l-a putut pune în cuvinte. Când o figură venea în jurul colțului străzii înzăpezite, Luce se uită la femeie, încercând să o plaseze. Era foarte scundă și cam încremenită, poate la sfârșitul anilor șaizeci. Hainele ei voluminoase păreau prea mari pentru corpul ei. Părul îi era ascuns sub o eșarfă neagră groasă. Când a văzut-o pe Luce, chipul ei s-a năpustit într-o grimasă complicată. "Unde ai fost?" Luce privi în jur. Era singura altă persoană de pe stradă. Bătrâna îi vorbea. - Chiar aici, se auzi ea spunând. În rusă . A băgat o mână peste gură. Deci, asta părea atât de bizar despre vocea bătrânei: vorbea o limbă pe care Luce nu o învățase niciodată. Și totuși, nu numai că Luce a înțeles fiecare cuvânt, dar a putut-o rosti. „Te-aș putea ucide”, a spus femeia, respirând puternic în timp ce se îndrepta spre Luce și își aruncă brațele în jurul ei. Pentru o femeie atât de fragilă, îmbrățișarea ei era puternică. Căldura unui alt corp care se apasa în Luce după o răceală atât de intensă a făcut-o aproape să vrea să plângă. S-a îmbrățișat din nou. "Bunica?" șopti ea, cu buzele aproape de urechea femeii, știind cumva cine era femeia. „Din toate nopțile, mă duc de la serviciu să te găsesc plecat”, a spus femeia. „Acum săriți în mijlocul străzii ca o lunatică? Ai mers chiar azi la serviciu? Unde este sora ta?" S-a auzit din nou zbucium pe cer. Suna ca o furtună rea care se apropie. Deplasarea rapidă. Luce se clătină și clătină din cap. Nu știa. - Aha, spuse femeia. „Nu sunt atât de îngrijorat acum.” Se uită la Luce, apoi o îndepărtă pentru a arunca o privire mai atentă. „Dumnezeule, ce porți? Luce s-a aruncat în timp ce bunica din viața trecută și-a desfăcut privirea de blugi și și-a desfăcut degetele înfundate pe butoanele cămășii de flanelă a Lucei. A apucat-o pe coada scurtă, încurcată a lui Luce. „Uneori cred că ești la fel de nebun ca tatăl tău, să se odihnească în pace”. - Doar ... - dinții lui Luce clătinau. - Nu știam că va fi atât de frig. Femeia a scuipat pe zăpadă pentru a-și arăta dezaprobarea. Își scoase pardesiul. „Luați asta înainte să vă prindeți moartea.” Ea îmbrăcă haina în jurul lui Luce, ale cărei degete erau pe jumătate înghețate, în timp ce se străduia să-l butoneze. Atunci bunica a desfăcut eșarfa de pe gât și a înfășurat-o în jurul capului Lucei. Un mare avânt pe cer i-a uimit pe amândoi. Acum, Luce știa că nu era tunet. "Ce este asta?" ea a șoptit. Bătrâna se uita la ea. - Războiul, mormăi ea. „Ți-ai pierdut spiritul împreună cu hainele? Vino acum. Trebuie sa mergem." În timp ce coborau pe strada înzăpezită, deasupra pietrelor aspre și ale căilor de tramvai puse în ele, Luce și-a dat seama că orașul nu era gol până la urmă. Puține mașini erau parcate de-a lungul drumului, dar, ocazional, pe străzile laterale întunecate, a auzit scârțâiele cailor de trăsură care așteptau ordine, respirațiile lor

înghețate înfundând aerul. Trupuri siluetate trânteau pe acoperișuri. Pe o alee, un bărbat într-un pardesiu sfâșiat a ajutat trei copii mici prin ușile hașurate ale unui subsol. La capătul străzii înguste, drumul s-a deschis pe o bulevardă largă, căptuită de copaci, cu o vedere largă a orașului. Singurele mașini parcate aici erau vehiculele militare. Arătau de modă veche, aproape absurdă, ca niște relicve într-un muzeu de război: jeep-uri moi cu vârfuri gigantice, volane subțiri de os și ciocanul și secera sovietice pictate pe uși. Dar, în afară de Luce și de bunica ei, nu erau oameni pe această stradă. Totul - cu excepția zgomotului groaznic pe cer - era fantomatic, liniștit. În depărtare, ea putea vedea un râu și, dincolo de el, o clădire grozavă. Chiar și în întuneric, ea putea să-și creeze spirele elaborate și cu cupole ornamentate în formă de ceapă, care păreau familiare și mitice în același timp. A durat un moment să se scufunde - și apoi frica să-l împuște pe Luce. Era la Moscova. Iar orașul era o zonă de război. Fumul negru s-a ridicat pe cerul cenușiu, marcând buzunarele orașului care fusese deja lovit: la stânga vastului Kremlin, și chiar în spatele lui, și din nou în distanța spre extremitatea dreaptă. Nu a existat nicio luptă pe străzi, niciun semn că soldații inamici au trecut în oraș încă pe jos. Dar flăcările care lăsau clădirile carbonizate, mirosul incendiar al războiului de pretutindeni și amenințarea mai multor venite erau cumva și mai grave. Acesta a fost de departe cel mai încurcat lucru pe care Luce l-a făcut vreodată în viața ei - probabil în oricare dintre viețile ei. Părinții ei ar ucide- o dacă ar ști unde se află. Daniel ar putea să nu-i vorbească niciodată. Dar atunci: Ce se întâmplă dacă nici măcar nu aveau șansa de a se înfuria cu ea? Ar putea muri, chiar aici, în această zonă de război. De ce făcuse asta? Pentru că trebuia . Era greu să descoperi acel mic indiciu de mândrie în mijlocul panicii ei. Dar trebuie să fi fost acolo undeva. Ea ar păși prin . Pe cont propriu. Într-un loc îndepărtat și într-un timp îndepărtat, în trecut trebuia să înțeleagă. Asta voia ea. Fusese împinsă ca o bucată de șah suficient de mult. Dar ce trebuia să facă acum? A ridicat ritmul și s-a ținut strâns de mâna bunicii. Ciudat, această femeie nu avea niciun sens real prin ceea ce traversa Luce, nici o idee reală despre cine era ea și, totuși, smocul din strânsoarea ei uscată era singurul lucru care o ținea pe Luce să se miște. "Unde mergem?" A întrebat-o Luce în timp ce bunica ei a dus-o pe o altă stradă întunecată. Pietrele pietruite s-au deconectat și drumul a devenit neasfaltat și alunecos. Zăpada s-a înmuiat prin pânza pantofilor de tenis Luce, iar degetele de la picioare începeau să ardă odată cu frigul. - Pentru a o colecta pe sora ta, Kristina. Bătrâna se înfioră. „Cel care lucrează nopți săpând tranșee cu armata cu mâinile goale, astfel încât să-ți odihnești frumusețea. Îți aduci aminte de ea? Unde s-au oprit, nu exista faruri care să lumineze drumul. Luce a clipit de câteva ori pentru a-i ajuta ochii să se regleze. Stăteau în fața a ceea ce părea un șanț foarte lung, chiar în mijlocul orașului. Trebuie să fi fost o sută de oameni acolo. Toți aceștia s-au legat până la urechi. Unii erau jos în genunchi, săpând cu lopeți. Unii sapau cu mâinile. Unii stăteau parca înghețați, urmărind cerul. Câțiva soldați și-au transportat o mulțime de pământ și de stâncă în roabele stropite și căruțele de fermă pentru a adăuga baricada de moloz de la capătul străzii. Trupurile lor erau ascunse sub paltoane groase de lână care se ridicau în genunchi, dar sub pălăriile de oțel, fețele lor erau la fel de gălăgioase ca oricare dintre civili. Lucinda a înțeles că lucrau împreună, bărbații în uniformă și femeile și copiii, transformându-și orașul într-o fortăreață, făcând tot ce puteau, până în ultima clipă, pentru a-i feri pe tancurile inamice. „Kristina”, a sunat bunica ei, aceleași note de dragoste spălată de panică în vocea ei ca atunci când o căutase pe Luce. O fată a apărut în partea lor aproape instantaneu. "Ce-a durat atat?" Înaltă și subțire, cu șuvițe întunecate de păr scăpând de sub pălăria de porc de pe cap, Kristina era atât de frumoasă, încât Luce a trebuit să înghită o grămadă în gât. A recunoscut-o pe fată drept

familie imediat. Văzând-o pe Kristina i-a amintit lui Luce de Vera, sora altei vieți trecute. Luce trebuie să fi avut o sută de surori de-a lungul timpului. O mie. Toți aceștia ar fi trecut prin ceva similar. Surorile și frații, părinții și prietenii pe care Luce trebuie să-i fi iubit, apoi s-au pierdut. Niciunul dintre ei nu știa ce urma. Toți aceștia fuseseră lăsați în urmă pentru mâhnire. Poate a existat o modalitate de a schimba asta, de a facilita persoanele care o iubiseră. Poate că asta făcea parte din ceea ce putea face Luce în viețile ei trecute. Marea boom a ceva care explodă a sunat în oraș. Destul de aproape încât pământul s-a zguduit sub picioarele lui Luce și timpanul ei drept simțea că se despică. La colț, au început să plece sirenele de atac aerian. „Baba.“ Kristina a pus mâna pe brațul bunicii sale. Era aproape de lacrimi. "Naziștii - ei sunt aici, nu-i așa?" Germanii. Luce a făcut prima oară în timp și a ajuns în al doilea război mondial. „Atacă Moscova?” Vocea ei tresări. "Astă seară?" „Ar fi trebuit să plecăm din oraș cu ceilalți,” a spus Kristina cu amărăciune. - Acum este prea târziu. - Și a abandonat și mama, tatăl și bunicul tău? Baba clătină din cap. „I-ai lăsat singuri în mormintele lor?” „Mai bine ar trebui să ni se alăture în cimitir?” Kristina scuipă înapoi. Întinse mâna spre Luce, strângându-i brațul. - Știați despre atac? Tu și prietenul tău kulak? De aceea nu ai venit la serviciu în dimineața asta? Ați fost cu el, nu-i așa? Ce credea că sora ei ar fi putut ști, Luce? Cu cine ar fi fost? Cine, dar Daniel? Desigur. Luschka trebuie să fie cu el chiar acum. Și dacă membrii familiei sale confundau acea Luschka cu Luce ... Pieptul ei se restrânse. Cât timp a mai rămas înainte să moară? Dacă Luce ar putea găsi Luschka înainte să se întâmple? „Luschka.“ Sora și bunica o priveau cu privirea. - Ce e cu ea în noaptea asta? Întrebă Kristina. "Sa mergem." Baba se înfioră. - Crezi că Moscovitch-urile vor continua să-și deschidă subsolul pentru totdeauna? Drona lungă a elicilor unui avion de luptă sună peste ei pe cer. Destul de aproape ca atunci când Luce ridică privirea, svastica întunecată pictată pe partea inferioară a aripilor era limpede. A trimis un fior prin ea. Apoi, un alt boom a zguduit orașul, iar aerul a devenit caustic cu fum întunecat. Aveau să lovească ceva în apropiere. Alte două explozii masive au făcut ca pământul să se cutremure sub picioarele ei. Era haos pe stradă. Mulțimea de la tranșee dispărea, toată lumea împrăștiau o duzină de străzi înguste. Unii s-au aruncat pe scările stației de metrou din colț pentru a aștepta bombele subterane; alții au dispărut în ușile întunecate. La un bloc distanță, Luce a observat pe cineva care alerga: o fată, cam de vârsta ei, cu o pălărie roșie și o haină lungă de lână. Ea întoarse capul doar o secundă înainte de a sprintea. Dar a fost destul de lung pentru ca Luce să știe. Acolo a fost ea. Luschka. S-a dezlănțuit de brațul lui Baba. "Imi pare rau. Trebuie sa plec." Luce inspiră adânc și alergă pe stradă, direct în fumul care se furișa, spre cel mai greu bombardament. "Esti nebun?" Striga Kristina. Dar nu au urmat-o. Ar fi trebuit să fie nebuni singuri. Picioarele lui Luce erau amorțite în timp ce încerca să alerge prin zăpada înaltă a viței pe trotuar. Când ajunse la colțul în care își văzuse trecutul cu pălăriile roșii, încetini. Apoi a supt în respirație. O clădire care ocupă jumătate din blocul orașului, direct în fața ei, se ascunsese. Piatra albă era drenată cu cenușă neagră. Un incendiu s-a stins adânc în interiorul craterului din partea clădirii. Explozia scosese grămadă de resturi de nerecunoscut din interiorul clădirii. Zăpada era strecurată de roșu. Luce s-a reculat până a realizat că șuvițele roșii nu sunt sânge, ci mărunțișuri de mătase roșie. Trebuie să fi fost un atelier de croitorie. Câteva rafturi de haine cântate prost erau împrăștiate pe stradă. Un manechin stătea de partea sa într-un șanț. Era pe foc. Luce a trebuit să-și acopere gura cu eșarfa bunicii pentru a nu se sufoca pe fum. Oriunde pășea, spărgea sticlă și piatră tăiată în zăpadă. Ar trebui să se întoarcă înapoi, să găsească bunica și sora care să o ajute să ajungă la adăpost, dar nu a putut. Trebuia să o găsească pe Luschka. Nu mai fusese niciodată atât de aproape de unul

dintre cei din trecut. Luschka ar putea să o ajute să înțeleagă de ce viața lui Luce a fost diferită. De ce Cam a filmat o stea în reflecția ei, crezând că este ea și i-a spus lui Daniel: „A fost un final mai bun pentru ea.” Un final mai bun decât ce? Se întoarse încet, încercând să detecteze fulgerul pălăriei roșii în noapte. Acolo. Fata alerga în jos spre râu. Luce a început să alerge și ea. Au alergat exact în același ritm. Când Luce s-a aruncat la sunetul unei explozii, Luschka s-a aruncat și ea - într-un ecou ciudat al mișcării lui Luce. Și când au ajuns pe malul râului și orașul a ajuns în vizor, Luschka a înghețat în aceeași poziție rigidă ca însuși Luce. La cincizeci de metri în fața Lucei, imaginea ei din oglindă a început să plângă. Atâta parte din Moscova ardea. Atât de multe case erau nivelate. În această seară, Luce a încercat să-și înțeleagă celelalte vieți distruse în oraș, dar s-au simțit îndepărtate și de neatins, ca ceva despre care citise într-o carte de istorie. Fata era din nou în mișcare. Alergând atât de repede, Luce nu ar fi putut să o prindă dacă ar fi vrut. Au alergat în jurul craterelor uriașe tăiate pe drumul pietruit. Au alergat pe lângă clădiri arzătoare, trosnind cu racheta groaznică pe care un foc o face când se răspândește la o nouă țintă. Au alergat pe lângă spargeri, au răsturnat camioane militare, au înnegrit brațele atârnate în laterale. Apoi Luschka se agăță de stânga pe o stradă și Luce nu o mai putea vedea. Adrenalina a intrat. Luce a apăsat în față, cu picioarele bătând mai greu, mai repede pe strada înzăpezită. Oamenii au alergat repede doar atunci când erau disperați. Când ceva mai mare decât ei i-a încurajat. Luschka ar putea alerga doar spre un singur lucru. „Luschka ...” Vocea lui . Unde a fost el? O clipă, Luce și-a uitat trecutul de sine, a uitat-o pe fata rusă a cărei viață era în pericol să se termine în orice moment, a uitat că Daniel nu era Daniel al ei , dar ... Desigur că el a fost. Nu a murit niciodată. El a fost mereu acolo. El a fost întotdeauna al ei și ea a fost întotdeauna a lui. Tot ce-și dorea era să-și găsească brațele, să se îngroape în mâna lor. El ar ști ce ar trebui să facă; el ar putea să o ajute. De ce se îndoia de el înainte? Ea alergă, trase în direcția vocii lui. Dar nu-l putea vedea pe Daniel nicăieri. Nici Luschka. La un bloc distanță de râu, Luce s-a oprit scurt într-o intersecție stearpă. Respirația i se simțea sugrumată în plămânii ei înghețați. O durere rece și palpitantă i-a intrat adânc în urechi, iar pinioanele înghețate care îi înjunghie picioarele au făcut-o să rămână în continuare insuportabilă. Dar pe ce drum ar trebui să meargă? Înaintea ei era un lot vast și gol, plin de moloz și cordonat de pe stradă prin schele și un gard de fier. Dar chiar și în întuneric, Luce a putut spune că aceasta a fost o demolare mai veche, nu ceva distrus de o bombă în atacurile aeriene. Nu părea prea mult, ci doar o gaură urâtă și abandonată. Nu știa de ce mai stătea în fața ei. De ce a încetat să alerge după vocea lui Daniel - Până când a strâns gardul, a clipit și a văzut un fulger de ceva strălucitor. O biserica. O biserică albă maiestuoasă care umple această gaură lipsită. Un triptic imens de arcade de marmură pe fațada din față. Cinci spire de aur care se extind în sus în cer. Și înăuntru: șiruri de ciocuri de lemn cerate, cât a putut vedea. Un altar în vârful unui zbor alb de scări. Și toți pereții și tavanele înalte arcuite acoperite cu fresce superb ornamentate. Îngerii peste tot . Biserica Mântuitorului Hristos. De unde știa Luce asta? De ce ar simți cu fiecare fibră a ființei sale că acest nimic era o biserică albă formidabilă? Pentru că ea fusese acolo cu câteva momente înainte. Văzu amprentele altcuiva în cenușa de pe metal: Luschka se oprise și aici, privise ruinele bisericii și simțise ceva. Luce strânse balustrada și clipi din nou și se văzu - sau Luschka - ca o fată. Era așezată înăuntru pe una dintre ciocanuri într-o rochie albă din dantelă. Un organ a jucat ca persoane depuse înainte de un serviciu. Bărbatul frumos din stânga ei trebuie să fi fost tatăl ei, iar femeia de lângă el, mama ei. Acolo se întâlnise bunica Luce, iar Kristina. Amândoi păreau mai tineri, mai bine hrăniți. Luce și-a amintit de bunica ei spunând că ambii ei părinți erau morți. Dar aici arătau atât de vii. Păreau

să cunoască pe toți, salutând fiecare familie care trecea pea lor. Luce și-a studiat trecutul, privindu-l pe tatăl ei, în timp ce el strângea mâinile cu un tânăr blond cu aspect bun. Tânărul s-a aplecat deasupra cotului și i-a zâmbit. Avea cei mai frumoși ochi violeta . A clipit din nou și viziunea a dispărut. Lotul a fost din nou puțin mai mult decât moloz. Ea îngheață. Și singur. O altă bombă s-a stins peste râu și șocul acesteia a căzut-o pe Luce în genunchi. Și-a acoperit fața cu mâinile ... Până când a auzit pe cineva plângând ușor. Ea ridică capul și aruncă ochii în întunericul mai adânc al ruinelor, iar ea îl văzu. - Daniel, șopti ea. Arăta la fel. Aproape că radiază lumina, chiar și în întunericul înghețat. Părul blond prin care nu voia niciodată să înceteze să-i curgă degetele, ochii gri-cenușii care păreau a fi făcuți să se încuie cu ai ei. Fața aceea formidabilă, pomeții înalți, buzele alea. Inima îi bătea și trebuia să-și strângă strânsoarea pe gardul de fier pentru a nu mai alerga spre el. Pentru că nu era singur. A fost cu Luschka. Consolând-o, mângâindu-i obrazul și sărutându-i lacrimile. Brațele erau înfășurate unul în jurul celuilalt, cu capul înclinat în față într-un sărut fără sfârșit. Erau atât de rătăciți în îmbrățișarea lor, încât nu păreau să simtă strada rulând și se cutremură cu o altă explozie. Păreau că tot ce era pe lume erau doar cei doi. Între trupurile lor nu exista spațiu. Era prea slab să văd unde s-a încheiat unul dintre ei și a început celălalt. Lucinda se ridică în picioare și se îndreptă înainte, trecând de la un morman de moloz în întuneric la altul, doar tânjea să fie mai aproape de el. „Am crezut că nu te voi găsi niciodată”, Luce a auzit-o pe ea trecută spunând. - Ne vom găsi întotdeauna unul pe altul, a răspuns Daniel, ridicând-o de pe pământ și strângând-o mai aproape. "Mereu." „Hei, voi doi!” O voce striga dintr-o ușă dintr-o clădire vecină. "Vii?" De-a lungul pătratului din lotul gol, un grup restrâns de oameni erau băgați într-o clădire solidă de piatră de un tip a cărui față Luce nu putea ieși. Acolo se îndreptau Luschka și Daniel. Trebuie să fi fost planul lor de a se adăposti de la bombe împreună. - Da, îi strigă Luschka celorlalți. S-a uitat la Daniel. „Hai să mergem cu ei”. "Nu." Vocea lui era scurtă. Agitat. Luce știa prea bine acest ton. „Vom fi mai în siguranță în stradă. Nu de aceea am fost de acord să ne întâlnim aici? ” Daniel se întoarse să privească în spatele lor, cu ochii trecând chiar pe lângă locul unde se ascundea Luce. Când cerul s-a luminat cu o altă rundă de explozii roșii-aurii, Luschka a țipat și și-a îngropat fața în pieptul lui Daniel. Deci Luce a fost singura care și-a văzut expresia. Ceva cântărea asupra lui. Ceva mai mare decât frica de bombe. Nu, nu . „Daniil!“ Un băiat din apropierea clădirii ținea încă ușa adăpostului. „Luschka! Daniil!“ Toți ceilalți erau deja înăuntru. Asta a fost când Daniil a învârtit-o pe Luschka, și-a tras urechea aproape de buze. În ascunzătoarea ei ascunzătoare, Luce durea să știe ce șoptea. Dacă el spunea oricare dintre lucrurile pe care le -a spus Daniel vreodată ei atunci când ea a fost supărat sau copleșit. Voia să fugă spre ei, să o scoată pe Luschka - dar nu putea. Ceva adânc în interiorul ei nu s-ar înfunda. Se fixă pe expresia lui Lușchka ca și cum întreaga ei viață ar depinde de ea. Poate că s-a întâmplat. Luschka a dat din cap în timp ce Daniil vorbea, iar chipul i s-a schimbat de la îngrozit, la calm, aproape pașnic. Ea închise ochii. Ea a dat din cap încă o dată. Apoi își dădu capul înapoi și un zâmbet se răspândea încet pe buze. Un zâmbet? Dar de ce? Cum? Era aproape ca și cum știa ce urma să se întâmple. Daniil a ținuto în brațe și a încuiat-o jos. Se aplecă pentru un alt sărut, apăsându-și ferm buzele de ale ei, trecându-și mâinile prin părul ei, apoi pe părțile ei, pe fiecare centimetru de ea. Era atât de pasional încât Luce se înroșea, atât de intim încât nu putea respira, atât de superb încât nu putea să-și smulgă ochii. Nici o secundă. Nici măcar când Luschka a țipat. Și izbucni într-o coloană de flăcări albe. Ciclonul flăcărilor era altfel, fluid și aproape elegant, într-un mod îngrozitor, ca o eșarfă lungă de mătase care se răsucea în jurul corpului ei palid. A înghițit-o pe Luschka, a ieșit din ea și din jurul ei, aprinzând spectacolul membrelor ei arzătoare care

se zvâcâiau și se zvâcâiau - și nu mai zbura. Daniil nu s-a lăsat dus, nu atunci când focul i-a cântat hainele, nu când a trebuit să sprijine toată greutatea corpului ei slăbit, inconștient, nu atunci când flăcările i-au ars carnea cu un șuier urât și acru, nu când pielea ei a început să se încarce și să înnegrească. Doar când aprinderea a izbucnit - atât de repede, până la urmă, ca înfundarea unei singure lumânări - și nu a mai rămas nimic de care să stea, nu a mai rămas decât cenușă, Daniil a lăsat brațele în lateral. În toate zilele cele mai sălbatice ale Lucei despre întoarcerea și revizuirea vieții ei trecute, nu și-a imaginat niciodată asta: propria moarte. Realitatea era mai groaznică decât ar fi putut să-i fi reușit coșmarurile cele mai întunecate. Stătea în zăpada rece, paralizată de viziune, corpul ei lipsit de capacitatea de a se deplasa. Daniil se dădu înapoi din masa carbonizată pe zăpadă și începu să plângă. Lacrimile care îi curgeau pe obraji făceau piese curate prin funinginea neagră care rămăsese tot din ea. Fața lui s-a contorsionat. Mâinile îi tremurau. Păreau goale și mari și goale către Luce, de parcă - deși gândul o făcea ciudat de geloasă - mâinile lui aparțineau în jurul taliei lui Luschka, în părul ei, cufundându-și obrajii. Ce ai făcut cu mâinile tale când singurul lucru pe care voiau să-l țină a fost dispărut brusc, degeaba? O fată întreagă, o viață întreagă - dispărută. Durerea de pe chipul lui a pus mâna pe inima Lucei și a stors, ridicând-o complet. Pe deasupra, simțea durerea și confuzia, văzând că agonia lui era mai gravă. Așa se simțea în fiecare viață. Fiecare moarte. Încet și din nou. Luce greșise să-și imagineze că Daniel era egoist. Nu că nu-i păsa. A fost că i-a păsat atât de mult, l-a distrus. Încă o ura, dar deodată a înțeles amărăciunea, rezervele lui despre toate. S-ar putea ca Miles să o iubească foarte bine, dar dragostea lui nu era asemănătoare cu cea a lui Daniel. Nu ar putea fi niciodată. „Daniel!“ strigă ea și părăsi umbrele, alergând spre el. Voia să-i întoarcă toate sărutările și îmbrățișările, doar ea fusese martorul lui dându-i sinelui trecut. Știa că este greșit, că totul nu este în regulă. Ochii lui Daniil s-au lărgit. O privire de groază abruptă îi traversă chipul. "Ce este asta?" spuse el încet. Acuzator. De parcă nu l-ar fi lăsat pe Luschka să moară. Ca și cum a fi Luce acolo era mai rău decât să-l privești pe Luschka murind. Ridică mâna, vopsea negru cu cenușă și arătă spre ea. "Ce se întâmplă?" Era agonisit să-l pun să se uite la ea în acest fel. Se opri în urmele ei și clipi o lacrimă. „Răspunde-i”, a spus cineva, cu o voce din umbră. "Cum ai ajuns aici?" Luce ar fi recunoscut vocea ticăloasă oriunde. Nu trebuia să o vadă pe Cam ieșind din ușa adăpostului cu bombe. Cu o lovitură moale și zguduitoare ca un steag imens fiind dezbrăcat, și-a întins aripile grozave. S-au întins în spatele lui, făcându-l și mai magnific și intimidant decât de obicei. Luce nu se putea împiedica să se holbeze. Au aruncat o strălucire în auriu pe strada întunecată. Luce scârțâie, încercând să dea sens scenei din fața ei. Erau mai mulți, mai multe figuri pândind în umbră. Acum toate au avansat. Gabbe. Roland. Molly. Arriane. Toți au fost acolo. Toți cu aripile arcuite strâns în față. O mare strălucitoare de aur și argint, strălucitor orbitor pe strada întunecată. Păreau încordate. Vârfurile lor de aripi tremurau, ca și cum ar fi gata să răsară în luptă. O dată, Luce nu s-a simțit intimidată de gloria aripilor lor sau de greutatea privirilor lor. Se simțea dezgustată. „O urmărești cu toții de fiecare dată?” ea a intrebat. - Luschka, spuse Gabbe cu o voce uniformă. - Spune-ne ce se întâmplă. Și apoi Daniil a fost acolo, strângându-și umerii. Scuturând-o. „Luschka!“ - Nu sunt Luschka! Strigă Luce, despărțindu-se de el și făcând un sprijin de o jumătate de duzină de pași. Era îngrozită. Cum ar putea să trăiască cu ei înșiși? Cum au putut să se așeze toți și să o privească murind? A fost totul prea mult. Nu era pregătită să vadă asta. "De ce mă privești așa?" Întrebă Daniil. "Nu este cine crezi că este, Daniil", a spus Gabbe. Luschka a murit. Acesta este ... acesta este ... " "Ce este ea?" Întrebă Daniil. „Cum stă aici? Când ... - Uită-te la hainele ei. Ea este clar ... - Taci, Cam, s-ar putea să nu fie, spuse

Arriane, dar arăta și ea frică, că Luce ar fi orice ar fi spus Cam. Un alt țipător din aer și apoi o explozie de coji de artilerie care plouă pe clădirile de pe stradă, asurzind Luce, aprindând un depozit din lemn. Îngerii nu aveau nicio preocupare pentru războiul care se petrece în jurul lor, doar pentru ea. Acum erau douăzeci de metri între Luce și îngeri, și păreau la fel de precauți de ea, cum simțea de ei. Niciunul dintre ei nu s-a apropiat. În lumina din clădirea înfiorătoare, umbra lui Daniil a fost aruncată cu mult înaintea corpului său. S-a concentrat pe chemarea ei. Ar funcționa? Ochii i se îngustau și fiecare mușchi din corp îi încordase. Era încă atât de stângace în acest sens, fără să știe niciodată ce este nevoie pentru a ajunge umbra în mâinile ei. Când liniile întunecate au început să tremure, ea a tresărit. A strâns umbra cu ambele mâini și a început să răsucească masa întunecată într-o minge, așa cum i-a văzut pe profesorii ei, Steven și Francesca, făcând într-una din primele sale zile la Shoreline. Anunțătorii doar chemați erau întotdeauna dezordini și amorfi. Mai întâi aveau nevoie să fie rotiți într-un contur distinct. Abia atunci puteau fi trase și întinse pe o suprafață plană mai mare. Apoi, Anunțătorul se va transforma: într-un ecran prin care să văd trecutul sau într-un portal prin care să treci. Acest Anunțător era lipicios, dar în scurt timp a scos-o, ghidându-l în formă. Ea ajunse înăuntru și deschise portalul. Nu mai putea sta aici. Avea o misiune acum: să se regăsească în viață în altă perioadă și să învețe la ce preț se referise Outcasts și, în cele din urmă, să urmărească originea blestemului dintre Daniel și ea. Apoi s-o rup. Ceilalți au tresărit în timp ce ea l-a manipulat pe Anunțător. „Când ai învățat cum să faci asta?” Șopti Daniil. Luce clătină din cap. Explicația ei nu-l va deranja decât pe Daniil. „Lucinda!“ Ultimul lucru pe care l-a auzit a fost vocea lui care îi striga adevăratul nume. Ciudat, ea se uita chiar la chipul său lovit, dar nu-i văzuse buzele mișcându-se. Mintea ei juca trucuri. „Lucinda!“ strigă el încă o dată, cu glasul ridicându-se în panică, chiar înainte ca Luce să pornească în porumbelul întunericului. DOUĂ

MARI TRIMITE MOSCOW • 15 OCTOMBRIE 1941

" C ucinda!" Daniel a strigat din nou, dar prea târziu: în acea clipă a fost plecată. Abia apăruse în peisajul sumbru, cuprins de zăpadă. Simțise o strălucire de lumină în spatele lui și căldura unei incendii în apropiere, dar tot ce putea vedea era Luce. Se repezi spre ea, în colțul străzii întunecate. Arăta minuscul în haina cu firul altcuiva. Arăta speriată. O privise deschizând o umbră și apoi - „Nu!” O rachetă a izbucnit într-o clădire din spatele lui. Pământul s-a stricat, strada s-a spart și s-a despărțit și un duș de sticlă și oțel și beton sau strâns în aer și apoi a plouat. După aceea, strada a murit liniștită. Dar Daniel abia a observat. El a stat doar în necredință printre resturi. - Se va întoarce mai departe, mormăi el, spălându-și praful de pe umeri. „Se va întoarce mai departe”, a spus cineva. Acea voce. Vocea lui . Un ecou? Nu, prea aproape pentru un ecou. Prea clar ca i-a venit din interiorul capului. "Cine a spus asta?" Trecu pe lângă o încurcătură încărcată de schele până unde fusese Luce. Două gâdilări. Daniel se înfrunta. Nu numai el însuși - o versiune anterioară a lui însuși, o versiune puțin mai cinică a lui însuși. Dar de când? Unde a fost el? „Nu atinge!” Cam strigă la amândoi. Era îmbrăcat cu oboseala ofițerului, cu cizme de luptă și cu o haină neagră voluminoasă. La vederea lui Daniel, ochii îi străluceau. Din dorință, ambii Daniels se apropiaseră, pășindu-se unul pe altul într-un cerc precaut în zăpadă. Acum s-au întors înapoi. „Stai departe de mine”, l-a avertizat cel mai în vârstă pe cel mai nou. "E periculos." - Știu asta, a lătrat Daniel. - Nu crezi că știu asta? Faptul că era atât de apropiat i-a făcut stomacul să se zdrobească. „Am fost aici înainte. Eu sunt tu. " "Ce vrei?" - Sunt ... Daniel se uită în jur, încercând să-și ridice rulmenții. După mii de ani de viață, de a o iubi pe Luce și de a o pierde, țesutul amintirilor sale devenise zgârcit. Repetarea făcea trecutul greu de reamintit. Dar acest loc nu a fost atât de mult timp în urmă, acest loc de care și-a amintit - orașul dezolant. Zăpadă pe străzi. Foc in cer. Ar fi putut fi unul dintr-o sută de războaie. Dar acolo - locul de pe strada unde zăpada s-a topit. Craterul întunecat în marea albă. Daniel s-a scufundat în genunchi și a căutat inelul de cenușă neagră pătată pe pământ. Închise ochii. Și și-a amintit felul exact în care ea murise în brațele lui. Moscova. 1941. Așa făcea asta - făcându-și loc în viețile sale trecute. Sper să înțeleagă. Chestia a fost că nu exista nicio rimă sau motiv pentru moartea ei. Mai mult decât oricine, Daniel știa asta . Dar au fost anumite vieți când a încercat să arunce o lumină pentru ea, în speranța că va schimba lucrurile. Uneori spera să o mențină în viață mai mult timp, deși asta nu a funcționat niciodată cu adevărat. Uneori - ca de data aceasta în timpul asediului Moscovei - el alesese să o trimită mai repede în drum. Pentru a o cruța. Pentru ca sărutul lui să poată fi ultimul lucru pe care l-a simțit în acea viață. Și acestea au fost viețile care au aruncat cele mai lungi umbre de-a lungul eonilor. Acestea au fost viețile care au ieșit în evidență și au atras-o pe Luce ca pe un magnet, în timp ce ea a trecut prin Anunțători. Acele vieți când i-a dezvăluit ce trebuia să știe, chiar dacă știind că o va distruge. Ca moartea ei la Moscova. Își amintea cu mare atenție și se simțea prost. Cuvintele îndrăznețe pe care le șoptea, sărutul adânc pe care i-l oferise. Realizarea fericită pe chipul ei când a murit. Nu schimbase nimic. Sfârșitul ei a fost exact ca întotdeauna. Și Daniel a fost exact același după aceea: Sumbru. Negru. Gol. Eviscerat. Neconsolat. Gabbe făcu un pas înainte pentru a da zăpadă peste inelul de cenușă în care murise Luschka. Aripile ei de plumă străluceau noaptea și o aură strălucitoare îi înconjura corpul în timp ce urca în zăpadă. Ea plangea. Restul s-au apropiat și ei: Cam. Roland. Molly. Arriane. Și Daniil, cu demult Daniel, și-a rotunjit grupul de motley. „Dacă ești aici pentru a ne avertiza despre ceva”, a sunat Arriane, „spune-ți piesa și pleacă”. Aripile ei iridescente se pliau înainte, aproape protejat. A pășit în fața lui Daniil, care părea puțin verde. Îngerii au fost ilegali și nefirești să interacționeze cu

ei. Daniel s-a simțit neclintit și leșin - indiferent dacă s-a întâmplat pentru că trebuia să retrăiască moartea lui Luce sau pentru că era atât de aproape de eul său anterior, nu putea spune. „Avertizați-ne?” Molly se strecura, mergând în cerc în jurul lui Daniel. „De ce ar fi părăsit Daniel Grigori pentru a ne avertiza despre ceva?” Ea a ajuns în fața lui, bătându-l cu aripile ei de cupru. „Nu, îmi aduc aminte ce a făcut, acesta a sărit prin trecut de secole. Căutând mereu, întotdeauna cu întârziere. " - Nu, șopti Daniel. Nu se poate. El își propusese să o prindă și el o va face. „Ce înseamnă să întrebi”, a spus Roland lui Daniel, „ce s-a întâmplat să vă aducă aici? De câte ori vii? ” - Aproape că uitasem, spuse Cam, masându-și templele. „El este după Lucinda. A pierdut timpul. ” Se întoarse către Daniel și ridică o sprânceană. Poate că acum vei renunța la mândria ta și vei cere ajutorul nostru? Nu am nevoie de ajutor. - Pare de parcă, a exclamat Cam. „Stai afară”, scuipă Daniel. „Voi aveți destul de multe probleme pentru noi mai târziu.” „Oh, ce distracție”. Cam a apucat. „Mi-ai dat ceva să aștept cu nerăbdare.” "Acesta este un joc periculos pe care îl joci, Daniel", a spus Roland. "Stiu asta." Cam râse un râs întunecat și sinistru. "Asa de. În sfârșit am ajuns la final, nu-i așa? Gabbe a înghițit. - Deci ... ceva s-a schimbat? "Își dă seama!" Spuse Arriane. "Deschide Anunțători și pășește și încă mai trăiește !" Ochii lui Daniel străluceau violet. Se întoarse de la toate, uitându-se înapoi la ruinele bisericii, primul loc în care a pus ochii pe Luschka. „Nu pot rămâne. Trebuie să o prind. - Ei bine, din ce îmi amintesc, spuse Cam încet, nu o vei face niciodată. Trecutul este deja scris, frate. ” „Trecutul tău, poate. Dar nu viitorul meu. ” Daniel nu se putea gândi drept. Aripile i-au ars în interiorul corpului, ajungând să fie eliberate. A plecat. Strada era goală. Nimeni altcineva de care să se îngrijoreze. Și-a aruncat umerii înapoi și i-a lăsat afară cu un whoosh. Acolo. Acea lejeritate. Acea cea mai profundă libertate. Ar putea gândi mai clar acum. Ceea ce avea nevoie era doar un moment. Cu el însuși. L-a împușcat pe celălalt Daniel cu o privire și a plecat spre cer. Câteva minute mai târziu, a auzit din nou sunetul: același claxon de aripi care se desfășoară - sunetul unei alte perechi de aripi, aripi mai tinere, care luau zborul de sub pământ. Sinele anterior al lui Daniel s-a prins de el pe cer. "Unde sa?" Fără cuvânt, s-au așezat pe o terasă de la trei etaje, lângă iazul lui Patriarh, pe acoperișul de pe fereastra lui Luce, unde obișnuiau să o privească dormind. Amintirea ar fi mai proaspătă în mintea lui Daniil, dar amintirea slabă a Lucei, care visase sub copertine, a trimis încă o grabă caldă peste aripile lui Daniel. Amândouă erau întunecate. În orașul bombardat, era trist și ironic că clădirea ei fusese cruțată când nu mai făcuse. Stăteau în tăcere în noaptea friguroasă, amândoi trăgându-și cu atenție spatele aripilor, pentru a nu atinge din greșeală. „Cum stau lucrurile pentru ea în viitor?” Daniel a oftat. „Vestea bună este că ceva este diferit în această viață. Cumva blestemul a fost ... modificat. " "Cum?" Daniil ridică privirea, iar speranța care strălucea în ochii lui se întunecă. „Vrei să spui, în viața ei actuală, ea nu a făcut încă un legământ?” „Credem că nu. Asta face parte din ea. Se pare că o lacună s-a deschis și i-a permis să trăiască dincolo de timpul ei obișnuit ... - Dar este atât de periculos. Daniil a vorbit repede, frenetic, arătând același discurs care trecuse prin mintea lui Daniel încă din ultima seară la Sword & Cross, când șia dat seama că această dată era diferită: „Putea muri și nu se va mai întoarce. Asta ar putea fi sfârșitul anului . Fiecare lucru este pe linie acum. " "Stiu." Daniil s-a oprit, s-a compus singur. "Imi pare rau. Sigur că știi. Dar ... întrebarea este, înțelege ea de ce această viață este diferită? " Daniel se uită la mâinile goale. „Unul dintre bătrânii din Zhsmaelim a ajuns la ea, a interogat-o înainte ca Luce să afle ceva despre trecutul ei. Lucinda recunoaște că toată lumea este concentrată pe faptul că nu a fost botezată ... dar sunt atât de multe nu știu. " Daniil păși spre marginea acoperișului și se uită la fereastra ei întunecată. „Atunci

care sunt veștile proaste?” „Mă tem că sunt și multe lucruri pe care nu le știu. Nu pot prezice consecințele fugii ei înapoi în timp dacă nu o găsesc și o opresc înainte de a fi prea târziu. " În jos, pe stradă, o sirena răsufla. Raidul aerian s-a terminat. În curând rușii aveau să pieptene orașul, în căutarea supraviețuitorilor. Daniel a cernut măruntele amintiri. Se ducea mai departe - dar la ce viață? Se întoarse să se uite tare la sinele său anterior. - Îți amintești și tu, nu-i așa? - Asta ... se întoarce? "Da. Dar cât de departe? ” Au vorbit simultan, uitându-se la strada întunecată. - Și unde se va opri? Spuse Daniel brusc, îndepărtându-se de margine. Închise ochii, inspiră. „Luce este diferită acum. Ea ... Aproape că o putea mirosi. Lumina curată, pură, ca soarele. „Ceva fundamental s-a schimbat. În sfârșit, avem o șansă reală. Și eu - nu am fost niciodată mai încântat ... nici mai bolnav de teroare. ” A deschis ochii și a fost surprins să-l vadă pe Daniil dând din cap. „Daniel?“ "Da?" "Ce mai astepti?" Întrebă Daniil cu un zâmbet. - Du-te să o ia. Și cu asta, Daniel a tachinat o umbră de-a lungul bordeiului acoperișului - un Anunțator și a pășit înăuntru. TREI FOLOSI RUSH IN

MILAN, ITALIA • 25 MAI 1918

Ce Uce a ieșit din Anunțator către sunetul exploziilor. S-a înecat și și-a acoperit urechile. Izbucniri violente au zguduit pământul. Un boom puternic după altul, fiecare mai spectaculos și paralizant decât cel de dinainte, până când sunetul și tremururile au reverberat, astfel încât nu părea să existe nicio rupere în asalt. Nici o cale de a scăpa de dină, și nici un sfârșit. Luce se năpusti în întunericul plin de urechi, încurcându-se în ea însăși, încercând să-și protejeze trupul. Exploziile i-au trântit în piept, i-au scuipat murdărie în ochi și în gură. Toate acestea, înainte să fi avut măcar o șansă să vadă unde a ajuns. Cu fiecare explozie strălucitoare, a surprins câmpuri de rulare, încrucișate cu pâlcuri și garduri înfundate. Dar atunci flash-ul ar dispărea și ea ar fi din nou orb. Bombe. Încă plecau. Ceva nu era în regulă. Luce voise să pășească în timp, să se îndepărteze de Moscova și de război. Dar trebuie să fi sfârșit chiar acolo unde a început. Roland o avertizase despre asta - despre pericolele călătoriilor cu Announcer. Dar fusese prea încăpățânată să asculte. În întunericul intens, Luce a izbucnit peste ceva și a aterizat din greu, cu fața în jos. Cineva mormăi. Cineva Luce aterizase deasupra. Se năpusti și se îndepărtă, simțind o înjunghiere ascuțită în șold de unde căzuse. Dar când l-a văzut pe bărbatul întins pe pământ, a uitat de propria durere. Era tânăr, cam de vârsta ei. Mic, cu trăsături delicate și ochi căprui timizi. Fața lui era palidă. Respirația i-a apărut suspine. Mâna cufundată peste stomacul lui era îmbrăcată cu un somn negru. Și sub acea mână, oboseala lui era înmuiată de sânge roșu închis. Luce nu se putea uita departe de rană. - Nu trebuie să fiu aici, își șopti ea. Buzele băiatului tremurau. Mâna lui sângeroasă se clătină când făcu semnul crucii peste piept. „Oh, am murit”, a spus el, privindu-și ochii mari. "Esti un înger. Am murit și m-am dus la „Sunt în rai?” El întinse mâna spre ea, cu mâna încremenită. Voia să țipă sau să vomite, dar tot ce putea face era să-i acopere mâinile și să le preseze înapoi pe gaura care se afla în intestinul lui. Un alt boom a zguduit pământul și băiatul întins pe el. Sânge proaspăt a vărsat prin pânza degetelor lui Luce. - Eu sunt Giovanni, șopti el, închizând ochii. "Vă rog. Ajuta-ma. Vă rog." Doar atunci Luce și-a dat seama că nu mai era la Moscova. Pământul de sub ea era mai cald. Nu acoperit de zăpadă, ci o câmpie ierboasă care a fost sfărâmată în locuri, expunând un sol negru bogat. Aerul era uscat și prăfuit. Băiatul acesta îi vorbise în italiană și la fel cum a avut la Moscova, a înțeles. Ochii i se ajustaseră. Putea vedea luminile de căutare în depărtare, plimbându-se pe dealurile cu nuanțe de violet. Și dincolo de dealuri, un cer de seară era zburat cu stele albe strălucitoare. Luce se întoarse. Nu putea vedea stele fără să se gândească la Daniel și nu se putea gândi la Daniel chiar acum. Nu cu mâinile apăsate în burta acestui băiat, nici cu el pe cale să moară. Cel puțin nu murise încă . A crezut doar că are. Nu putea să-l învinovățească. După ce a fost lovit, probabil că a intrat în șoc. Și atunci poate că o văzuse trecând prin Anunțător, un tunel negru care apărea din aer subțire. Trebuie să fi fost îngrozit. „O să fii bine”, a spus ea, folosind italianul perfect pe care voia să îl învețe mereu. Se simțea uimitor de natural pe limba ei. De asemenea, vocea ei ieșea mai moale și mai moale decât se aștepta; o făcu să se întrebe cum ar fi fost în această viață. Un baraj de lovituri asurzitoare o făcu să sară. Focuri de armă. Fără sfârșit, într-o succesiune rapidă, urmele strălucitoare de fermoare care se aruncau prin cer, arzând linii de alb în viziunea ei, urmate de multe strigăte în limba italiană. Apoi, bătaia pașilor în murdărie. Venind mai aproape. - Ne retragem, murmură băiatul. "Asta nu e bine." Luce privi spre sunetul soldaților care alergau în direcția lor și observă pentru prima dată că ea și soldatul rănit nu erau singuri. Cel puțin alți zece bărbați stăteau răniți în jurul lor, gemând și tremurând și sângerând pe pământul negru. Hainele lor erau cântate și mărunțite din mină de pământ, care trebuie să le fi luat prin surprindere. Mâncarea bogată de putregai, transpirație și

sânge stătea grea în aer, acoperind totul. A fost atât de groaznic - Luce a trebuit să-și muște pe buză ca să nu țipe. Un bărbat în uniforma de ofițer a alergat pe lângă ea, apoi s-a oprit. „Ce se face aici? Aceasta este o zonă de război, nu un loc pentru asistente. Nu vei fi de ajutor pentru noi, fată. Măcar fă-te utilă. Avem nevoie de victime încărcate. ” A luat cu asalt înainte ca Luce să poată răspunde. Sub ea, ochii băiatului începeau să se năpustească și tot corpul îi tremura. Se uită în jur, disperat, la ajutor. La aproximativ o jumătate de mile distanță era un drum îngust, cu două camioane cu aspect vechi și două ambulanțe mici, ghemuite, parcate în partea sa. - Mă întorc imediat, îi spuse Luce băiatului, apăsându-și mâinile mai ferm de stomac pentru a controla sângerarea. El a șoptit când ea s-a îndepărtat. Ea a alergat spre camioane, trântindu-se pe picioarele ei, când o altă carapace a coborât în spatele ei, făcând pământul să se bâlbâie. Un grup de femei în uniforme albe stăteau strânse în spatele unuia dintre camioane. Asistente medicale. Ei ar ști ce să facă, cum să ajute. Dar când Luce s-a apropiat destul de mult pentru a le vedea chipurile, inima i s-a scufundat. Erau fete. Unii dintre ei nu ar fi putut fi mai vechi de paisprezece ani. Uniformele lor păreau costume. Le-a scanat chipurile, căutându-se într-una dintre ele. Trebuie să fi existat un motiv pentru care a pășit în iadul acesta. Dar nimeni nu părea familiar. Era greu să înțelegi expresiile clare și clare ale fetelor. Niciunul dintre ei nu a arătat teroarea pe care Luce o știa era limpede pe propriul ei chip. Poate că deja văzuseră suficient de mult pentru a se obișnui cu ceea ce a făcut. "Apă." Vocea unei femei mai în vârstă venea din interiorul camionului. „Bandaje. Tifon." Ea distribuia proviziile către fete, care se încărcau, apoi se pregătea să lucreze la crearea unei clinici improvizate pe marginea drumului. Un rând de bărbați răniți au fost deja mutați în spatele camionului pentru tratament. Mai multe erau pe drum. Luce s-a alăturat liniei pentru aprovizionare. Era întuneric și nimeni nu-i spuse niciun cuvânt. O putea simți acum - stresul asistentelor tinere. Ei trebuie să fi fost instruiți să păstreze o fațadă potolită și calmă pentru soldați, dar când fata din fata Luce a ridicat mâna să-și ia rația de provizii, mâinile îi tremurau. În jurul lor, soldații se deplasau rapid în perechi, purtând răniții sub brațe și de picioare. Unii dintre bărbați care erau purtați întrebări cu privire la bătălie, întrebând cât de rău au fost loviți. Apoi au fost cei răniți mai grav, ale căror buze nu puteau pune întrebări, deoarece erau prea ocupați mușcând țipete, care au trebuit să fie ridicați de talie, deoarece unul sau ambele picioare au fost aruncate de o mină terestră. "Apă." Un ulcior a aterizat în brațele lui Luce. „Bandaje. Tifon." Asistenta șefă a aruncat rația de provizii mecanic, gata să treacă la următoarea fată, dar nu a făcut-o. Își fixă privirea asupra Lucei. Ochii i-au călătorit în jos și Luce și-a dat seama că încă purta haina de lână grea de la bunica lui Lușchka din Moscova. Ceea ce a fost un lucru bun, pentru că sub haina erau blugii ei și cămașa cu buton din viața ei actuală. „Uniformă”, a spus în cele din urmă femeia în același monoton, aruncând o rochie albă și o șapcă de asistentă, cum purtau celelalte fete. Luce dădu din cap recunoscător, apoi se duse în spatele unui camion pentru a se schimba. Era o rochie albă încremenită care îi ajungea până la glezne și mirosea puternic la înălțător. Încercă să șteargă sângele soldatului de pe mâini, folosind haina de lână, apoi o aruncă în spatele unui copac. Însă, până când butonase uniforma asistentei, rostogolea mânecile și legă centura în jurul taliei, era complet acoperită cu dungi roșii ruginite. A apucat proviziile și a fugit din nou peste drum. Scena dinaintea ei era groaznică. Ofițerul nu mințise. Au fost cel puțin o sută de bărbați care au avut nevoie de ajutor. Se uită la bandajele din brațe și se întrebă ce ar trebui să facă. "Asistent medical!" a sunat un bărbat. El glisa o targă în spatele unei ambulanțe. "Asistent medical! Acesta are nevoie de o asistentă medicală. Luce și-a dat seama că vorbea cu ea. „Oh,” a spus ea slab. "Pe

mine?" Se uită în ambulanță. Înăuntru era înghesuit și întunecat. Un spațiu care arăta de parcă fusese creat pentru două persoane care acum deține șase. Soldații răniți au fost așezați pe targele alunecate în fante cu trei nivele de pe ambele părți. Nu era loc pentru Luce decât pe podea. Cineva o trăgea în lateral: un bărbat, alunecând o altă targă pe micul spațiu gol de pe podea. Soldatul întins pe el era inconștient, cu părul negru împletit pe față. - Continuă, îi spuse soldatul Lucei. "Pleacă acum." Când nu s-a mișcat, a arătat către un scaun din lemn, fixat pe interiorul ușii din spate a ambulanței, cu o frânghie încrucișată. Se aplecă și făcu o strâmtoare cu mâinile pentru a-l ajuta pe Luce să se urce pe scaun. O altă scoică a zguduit pământul, iar Luce nu a mai putut ține țipătul care i-a scăpat buzelor. Aruncă o privire scuzată soldatului, inspiră adânc și sări în sus. Când a fost așezată pe scaunul mic, a predat ulciorul cu apă și cutia de tifon și bandaje. A început să închidă ușa. - Stai, șopti Luce. "Ce fac?" Bărbatul făcu o pauză. „Știi cât de lungă este călătoria până la Milano. Îmbrăcați-vă rănile și păstrați-le confortabile. Fă tot ce poți. ” Ușa se trânti cu Luce pe ea. Trebuia să strângă scaunul pentru a nu cădea și a ateriza pe soldat la picioarele ei. Ambulanța se înăbușea fierbinte. Mirosea groaznic. Singura lumină provenea de la un mic felinar atârnat de un cui în colț. Singura fereastră era chiar în spatele capului ei din interiorul ușii. Nu știa ce s-a întâmplat cu Giovanni, băiatul cu glonțul în stomac. Fie că l-ar fi văzut vreodată. Fie că ar fi trăit toată noaptea. Motorul a pornit. Ambulanța s-a transformat în unelte și a plecat înainte. Soldatul de pe una dintre fesele de sus a început să gemă. După ce au ajuns la o viteză constantă, Luce auzi sunetul scăpător al unei scurgeri. Ceva picura. Se aplecă spre scaun, aruncând o privire în lumina slabă a felinarului. Era sângele soldatului de pe coama superioară care se scurgea prin șanțul țesut pe soldatul din coșul mijlociu. Ochii soldatului mijlociu erau deschiși. Urmărește cum sângele îi cădea pe piept, dar era rănit atât de rău încât nu se putea îndepărta. Nu scoase un sunet. Nu până când sângele s-a transformat într-un flux. Luce șopti împreună cu soldatul. A început să se ridice de pe scaun, dar nu mai era unde să stea decât dacă se plimba soldatul pe podea. Cu grijă, și-a agățat picioarele în jurul pieptului său. În timp ce ambulanța se cutremura de-a lungul drumului murdar, a strâns pânza întinsă de la fâșia superioară și a ținut un pumn de tifon pe fundul ei. Sângele înmuiat pe degete în câteva secunde. "Ajutor!" a sunat-o la șoferul ambulanței. Nu știa dacă chiar ar fi în stare să o audă. "Ce este?" Șoferul avea un accent regional gros. „Acest om înapoi - este hemoragic. Cred că moare. „Toți murim, superbe”, a spus șoferul. Într-adevăr, flirta cu ea acum ? O secundă mai târziu, se întoarse, aruncându-i o privire prin deschizătura din spatele scaunului șoferului. „Uite, îmi pare rău. Dar nu este nimic de făcut. Trebuie să-i duc pe ceilalți băieți la spital. El a avut dreptate. Era deja prea târziu. Când Luce și-a luat mâna departe de targă, sângele a început să se agite din nou. Atât de greu nu părea posibil. Luce nu avea nicio vorbă de mângâiere pentru băiatul din fâșia din mijloc, ai cărui ochi erau largi și pietriși și ale căror buze șopteau o Ave Maria furioasă. Fluxul de sângele celuilalt băiat i se scurgea pe părțile sale, adunându-se în spațiul în care șoldurile sale se întâlneau cu șanțul. Luce a vrut să închidă ochii și să dispară. Vroia să se cerne prin umbrele aruncate de felinar, pentru a găsi un Anunțător care să o ducă în altă parte. Oriunde altundeva. Ca plaja de pe stâncile de sub campusul Shoreline. Unde Daniel o luase dansând pe ocean, sub stele. Sau gaura de înot curată în care îi văzuse pe cei doi scufundându-se, când purtase costumul de baie galben. Ar fi preluat Sword & Cross peste această ambulanță, chiar și momentele cele mai aspre, ca în noaptea în care s-ar fi dus să o întâlnească pe Cam la barul respectiv. Ca atunci când l-ar fi sărutat. Ar fi luat chiar Moscova. Acest lucru a fost mai rău. Nu se confruntase niciodată cu așa ceva înainte. Cu

excepția ... Bineînțeles că a avut. Trebuie să fi trăit deja ceva aproape exact ca acesta. De aceea a ajuns aici. Undeva în această lume sfâșiată de război era fata care a murit și a revenit la viață și a continuat să devină ea. Era sigură de asta. Trebuie să fi îmbrăcat răni și să fi purtat apă și a suprimat nevoia de a vomita. I-a dat lui Luce puterea să se gândească la fata care a trăit asta înainte. Curentul de sânge a început să se plesnească, apoi a devenit un picătură foarte lentă. Băiatul de sub a leșinat, așa că Luce a privit-o în tăcere de mult timp. Până când picurarea s-a oprit complet. Apoi se întinse după un prosop și apă și începu să-l spele pe soldat în cosul din mijloc. Trecuse ceva timp de când făcuse baie. Luce l-a spălat ușor și a schimbat bandajul din jurul capului. Când a venit, ea i-a dat înghițitură de apă. Respirația i s-a liniștit și a încetat să se holbeze la fâșia de deasupra lui, îngrozită. Părea să devină mai confortabil. Toți soldații păreau să găsească un anumit confort în timp ce ea avea tendință spre ei, chiar și cel din mijlocul podelei, care nu a deschis niciodată ochii. Ea a curățat chipul băiatului din coșul de sus care murise. Nu putea explica de ce. Și ea voia să fie mai în pace. Era imposibil de spus cât timp trecuse. Tot Luce știa că era întuneric și rang, iar spatele îi durea, gâtul era parchiat și era epuizată - și era mai bună decât oricare dintre bărbații din jurul ei. Până la ultima dată lăsase soldatul pe targa din stânga jos. Fusese lovit rău în gât, iar Luce era îngrijorată că va pierde și mai mult sânge dacă ar încerca să-și îmbrace rana. S-a descurcat cât a putut, așezându-se pe partea sa cu șanțul și aruncându-și fața mohorâtă, spălând o parte din sânge din părul său blond. Era frumos sub tot noroiul. Foarte chipeș. Dar ea a fost distrasă de gâtul lui, care încă sângera prin tifon. De fiecare dată când chiar se apropia de el, el striga de durere. - Nu vă faceți griji, șopti ea. „O vei face”. "Stiu." Șoapta lui a venit atât de liniștit și a sunat atât de trist, încât Luce nu era sigură că l-a auzit cum trebuie. Până atunci, ea crezuse că era inconștient, dar ceva din vocea ei părea să-l atingă. Pleoapele i se fluturau. Apoi, încet, s-au deschis. Erau violete. Ulciorul cu apă căzu din mâinile ei. Daniel . Instinctul ei era să se târască lângă el și să-și acopere buzele cu săruturi, pentru a se preface că nu a fost atât de rănit ca el. La vederea ei, ochii lui Daniel s-au lărgit și a început să se așeze. Dar apoi sângele a început să-i curgă din nou pe gât și chipul i se scurgea de toată culoarea. Luce nu a avut de ales decât să-l rețină. „Shhh.“ Ea își apăsă umerii înapoi pe targă, încercând să-l determine să se relaxeze. El s-a agitat sub strânsoarea ei. De fiecare dată când o făcea, sângele nou strălucitor a înflorit prin bandaj. - Daniel, trebuie să încetezi lupta, a implorat ea. „Vă rugăm să nu mai luptați. Pentru mine." Au închis ochii pentru o clipă lungă și intensă - apoi ambulanța s-a oprit brusc. Ușa din spate se deschise. Un suflu șocant de aer curat curgea. Străzile de afară erau liniștite, dar locul avea senzația unui oraș mare, chiar și în miezul nopții. Milano. Acolo spusese soldatul că merg atunci când el a repartizat-o la această ambulanță. Trebuie să fie la un spital din Milano. Doi bărbați în uniformă de armată au apărut la ușile și au început să alunece targele cu o precizie rapidă. În câteva minute, răniții au fost așezați pe căruțe rulante și rotiți. Bărbații au împins-o pe Luce din drum ca să poată ușura targa lui Daniel. Pleoapele lui fluturau din nou, iar ea a crezut că întinde mâna lui pentru ea. Ea a privit din spatele ambulanței până când a dispărut din vedere. Apoi a început să tremure. "Esti in regula?" O fată își înfipse capul înăuntru. Era proaspătă și drăguță, cu gura mică roșie și părul lung și întunecat tras într-o răsucire joasă. Rochia de asistentă a ei era mai potrivită decât cea pe care o purta Luce și atât de albă și curată, a făcut-o pe Luce conștientă de cât de sângeroasă și noroasă era. Luce sări în picioare. Se simțea de parcă ar fi fost prinsă făcând ceva jenant. - Sunt bine, spuse ea repede. - Eu doar ... - Nu trebuie să explici, spuse fata. Fața îi căzu în timp ce privea în interiorul ambulanței. „Pot să spun, a fost una proastă”. Luce s-a uitat în timp ce fata a scos

o găleată de apă în ambulanță, apoi s-a ridicat înăuntru. A apucat să lucreze imediat, spălându-se pe șanțurile sângeroase, sărind podeaua, trimițând valuri de apă roșie, pe ușa din spate. Ea a înlocuit lenjeria murdară din dulap cu altele curate și a adăugat mai mult gaz la felinar. Nu ar fi putut fi mai mare de treisprezece ani. Luce s-a ridicat în ajutor, dar fata a fluturat-o. "Așezați-vă. Odihnă. Tocmai ai fost transferat aici, nu-i așa? În mod repetat, Luce dădu din cap. „Ai venit singur din față?” Fata a încetat o curățare pentru o clipă și, când s-a uitat la Luce, ochii aluniți i s-au încins de compasiune. Luce a început să răspundă, dar gura ei era atât de uscată încât nu putea să vorbească. Cum o luase atât de mult să recunoască că se uita la ea însăși? „Am fost”, a reușit să șoptească. „Am fost singur”. Fata zâmbi. - Ei bine, nu mai ești. Suntem o grămadă de oameni aici la spital. Avem toate cele mai frumoase asistente. Și cei mai frumoși pacienți. Nu te deranjează, nu cred. A început să-și întindă mâna, dar apoi s-a uitat în jos și și-a dat seama cât de murdară era. A chicotit și și-a ridicat din nou mopul. „Sunt Lucia”. Știu , Luce se opri din a spune. „Sunt ...” Mintea ei se goli. A încercat să se gândească la un singur nume, orice nume care să funcționeze. - Sunt Doree, Doria, a spus ea în cele din urmă. Aproape numele mamei ei. - Știți - unde îi iau pe soldații care erau aici? „Uh-oh. Nu ești deja îndrăgostit de unul dintre ei, nu? ” Lucia a tachinat. „Pacienții noi sunt duși la secția estică pentru vitale”. - Sala de est, își repetă Luce. - Dar ar trebui să te duci să o vezi pe domnișoara Fiero la stația de asistente. Face înregistrarea și programarea ”- Lucia chicoti din nou și coborî vocea, aplecându-se spre Luce -„ și doctorul, marți după-amiaza! ” Tot Luce putea face era să se uite la Lucia. Până aproape, sinele ei trecut era atât de real , atât de viu, atât de mult tipul de fată Luce ar fi fost prietenă instantaneu dacă circumstanțele ar fi fost de o nuanță normală. Voia să-l întindă și să o îmbrățișeze pe Lucia, dar a fost depășită de o teamă de nedescris. Curățase rănile a șapte soldați pe jumătate morți inclusiv dragostea vieții ei - dar nu era sigură ce să facă când vine vorba de Lucia. Fata părea prea tânără pentru a cunoaște vreunul dintre secretele pe care le căuta Luce - despre blestem, despre Outcasts. Luce se temea că nu o va înspăimânta pe Lucia, dacă începea să vorbească despre reîncarnare și Rai. Avea ceva despre ochii Luciei, ceva despre inocența ei Luce și-a dat seama că Lucia știa chiar mai puțin decât ea. Ea a coborât din ambulanță și sa întors. - A fost frumos să te cunosc, Doria, a sunat Lucia. Dar Luce era deja plecată. * * *

A fost nevoie de șase camere greșite, trei soldați uimiți și un cabinet de medicamente răsturnat înainte ca Luce să-l găsească. Daniel împărțea o cameră în sala de est cu alți doi soldați. Unul era un bărbat tăcut a cărui față fusese bandajată. Cealaltă sforăia tare, o sticlă de whisky nu foarte bine ascunsă sub perna lui, două picioare rupte ridicate într-o slingă. Camera în sine era goală și sterilă, dar avea o fereastră care dădea spre o largă bulevardă a orașului, căptușită cu portocalii. Stând deasupra patului său, privindu-l să doarmă, Luce putea să-l vadă. Felul în care iubirea lor ar fi înflorit aici. O văzu pe Lucia venind să-i aducă lui Daniel mesele, deschizându-l încet spre ea. Perechea fiind inseparabilă în momentul în care Daniel și-a revenit. Și a făcut-o să se simtă geloasă, vinovată și confuză, pentru că nu putea spune chiar acum dacă dragostea lor era un lucru frumos sau dacă aceasta era încă un exemplu cât de greșit a fost. Dacă era atât de tânără când s-au cunoscut, trebuie să fi avut o relație lungă în această viață. Ar fi ajuns să petreacă ani întregi cu el înainte să se întâmple. Înainte de a muri și a fost reîncarnat în altă viață complet. Ea trebuia să creadă că vor petrece pentru totdeauna împreună - și nici măcar nu ar fi știut cât a însemnat pentru totdeauna . Dar Daniel știa. Știa mereu. Luce s-a scufundat în dreptul patului său, având grijă să nu-l trezească. Poate că nu fusese întotdeauna atât de închis și de greu de atins. Tocmai îl văzuse în viața lor de la Moscova șoptindu-i ceva în momentul critic înainte de a muri. Poate dacă ar putea doar să vorbească cu el în viața asta, el ar trata-o altfel decât Daniel pe care o știa. S-ar putea să nu se ascundă atât de mult de ea. S-ar putea să o ajute să înțeleagă. Poate să-i spun adevărul, pentru o schimbare. Atunci ea putea să se întoarcă în prezent și nu ar trebui să mai existe secrete. A fost tot ce și-a dorit cu adevărat: ca ei doi să se iubească deschis. Și pentru ea să nu moară. Ea întinse mâna și îi atinse obrazul. Îi iubea obrazul. El a fost bătut, rănit și probabil copleșit, dar obrazul lui era cald și neted și, mai ales, era al lui Daniel. Era la fel de superb ca întotdeauna. Fața lui era atât de liniștită în somn, încât Luce ar fi putut să-l privească din toate unghiurile ore întregi, fără să se plictisească vreodată. El era perfect pentru ea. Buzele lui perfecte erau la fel. Când le-a atins cu degetul, erau atât de moi încât a trebuit să se aplece pentru a săruta. Nu a agitat. Ea i-a urmărit mandibula cu buzele, a sărutat-o pe gâtul lui care nu era învinețit și peste claviculă. În vârful umărului drept, buzele i se opriră asupra unei mici cicatrici albe. Ar fi fost aproape indiscernibil pentru oricine altcineva, dar Luce știa că acesta era locul de unde se întindeau aripile lui Daniel. A sărutat țesutul cicatricial. Îi era atât de greu să-l vadă culcat neajutorat pe patul acela de spital, când ea știa de ce era capabil. Cu aripile înfășurate în jurul ei, Luce a pierdut întotdeauna urmele de orice altceva. Ceea ce nu i-ar fi dat să le vadă să se desfășoare acum, în marea splendoare albă care părea să fure toată lumina dintr-o cameră! Ea și-a așezat capul pe umărul lui, cu cicatricea fierbinte pe pielea ei. * * *

Capul i-a tras în sus. Nu-și dăduse seama că se aruncase în derivă până când targa se îndrepta scârțâind pe podeaua neuniformă de lemn din hol, o trezi. Cat era ceasul? Lumina soarelui curgea prin fereastră pe cearșafurile albe de pe paturi. A rotit umărul, încercând să slăbească o greieră. Daniel încă dormea. Cicatricea de deasupra umărului părea mai albă în lumina dimineții. Luce voia să vadă cealaltă parte, cicatricea potrivită, dar era învelită în tifon. Cel puțin, rana părea să fi încetat sângerarea. Ușa se deschise și Luce tresări în sus. Lucia stătea în prag, ținând trei tăvi acoperite stivuite în brațe. "Oh! Esti aici." Părea surprinsă. - Deci, au luat deja micul dejun? Luce se înroși și clătină din cap. Eu ... uh ... - Ah. Ochii lui Lucia s-au luminat. - Știu aspectul ăsta. Ai rău pentru cineva. " Puse tăvile pentru micul dejun pe o căruță și veni să stea în dreptul Lucei. „Nu vă faceți griji, nu-mi voi spune - atât timp cât aprob.” Ea a înclinat capul pentru a-l privi pe Daniel și l-a privit tare mult timp. Nu se mișcă și nu respira. Simțind ochii fetei care se lărgeau la vederea lui Daniel pentru prima dată, Luce nu știa ce să simtă. Empatia. Invidie. Jale. Totul era acolo. „Este ceresc. Lucia părea de parcă ar putea plânge. "Cum îl cheamă?" „Numele lui este Daniel”. „Daniel”, a repetat tânăra, făcând cuvântul să sune sfânt în timp ce îi lăsa buzele. „Într-o zi, voi întâlni un bărbat așa. Într-o zi, îi voi înnebuni pe toți. La fel ca tine, Doria. "Ce vrei sa spui?" Întrebă Luce. - Există celălalt soldat, cu două uși în jos? Lucia s-a adresat Lucei fără să-și ia vreodată ochii de la Daniel. - Știi, Giovanni? Luce clătină din cap. Nu a făcut-o. „Cel care urmează să intre în chirurgie - continuă să întrebe despre tine.” „Giovanni“. Băiatul care fusese împușcat în stomac. - E în regulă? "Sigur." Lucia zâmbi. - Nu-i voi spune că ai un iubit. Făcu ochii spre Luce și arătă spre tăvile de mic dejun. - Te las să faci mesele, spuse ea la ieșire. „Mă găsești mai târziu? Vreau să aud totul despre tine și Daniel. Întreaga poveste, bine? - Sigur, a mințit Luce, cu inima înfundându-se puțin. Singur cu Daniel, Luce era nervoasă. În curtea părinților ei, după lupta cu Outcasts, Daniel părea atât de îngrozit când a văzut-o trecând prin Anunțător. Tot la Moscova. Cine știa ce va face acest Daniel când va deschide ochii și va afla de unde provine? Dacă a deschis vreodată ochii. Se aplecă din nou peste patul lui. A trebuit să deschidă ochii, nu-i așa? Îngerii nu puteau muri . În mod logic, ea a crezut că este imposibil, dar ce se întâmplă și dacă revenind în timp ar fi încurcat ceva? Văzuse filmele „Înapoi la viitor” și o dată trecuse un test la cursurile de știință despre fizică cuantică. Ceea ce făcea aici era, probabil, încurcarea continuumului spațiu-timp. Și Steven Filmore, demonul care i-a înțeles pe oameni în Shoreline, a spus ceva despre schimbarea timpului. Nu știa cu adevărat ce înseamnă asta, dar știa că poate fi foarte rău. Ca și cum ștergeți-întreaga voastră existență. Sau poate ucide-îngerul tău-iubit rău. Atunci a intrat în panică. Apucând umerii lui Daniel, începu să se clatine. Ușor, ușor - a trecut până la urmă printr-un război. Dar suficient pentru a-l anunța că are nevoie de un semn. Chiar acum. - Daniel, șopti ea. „Daniel?“ Acolo. Pleoapele lui începură să fluture. Și-a lăsat respirația. Ochii i se deschiseră încet, ca și cum au avut-o noaptea trecută. Și ca aseară, când au înregistrat fata în fața lor, s-au bombardat. Buzele i se despărțiră. - Ești ... bătrân. Luce se înroși. - Nu sunt, spuse ea râzând. Nimeni nu o numise până acum. "Da, sunteti. Ești într-adevăr bătrân. ” Părea aproape dezamăgit. Și-a frecat fruntea. - Vreau să spun: de cât timp am fost? Apoi și-a amintit: Lucia era cu câțiva ani mai tânără. Dar Daniel nici măcar n-a cunoscut-o pe Lucia. Cum ar fi știut cât de vârstă avea? - Nu vă faceți griji pentru asta, a spus ea. Trebuie să-ți spun ceva, Daniel. Nu - nu sunt cine crezi că sunt. Adică, sunt, cred, sunt întotdeauna, dar de data asta, am venit de la ... uh ... ”Fața lui Daniel a contorsionat. "Desigur. Ai pășit pentru a ajunge aici. Ea a dat din cap. "A trebuit să." Uitasem, șopti el, confuzând și mai mult pe Luce. „De cât de departe? Nu. Nu-mi spune. El

a dat-o drumul, intrând înapoi în patul său, ca și cum ar fi avut un fel de boală. „Cum este posibil chiar asta? Nu erau lacune în blestem. Nu ar trebui să fii capabil să fii aici. „Lacune?“ Întrebă Luce. „Ce fel de lacune? Trebuie să știu ... - Nu vă pot ajuta, a spus el și a tresărit. „Trebuie să înveți de unul singur. Acestea sunt regulile. " „Doria“. O femeie pe care Luce nu o văzuse niciodată stătea pe ușă. Era mai în vârstă, blondă și severă, cu un șepc de cruce roșie înfundat, astfel încât să stea într-un unghi pe cap. La început, Luce nu și-a dat seama că femeia i se adresa. „Sunteți Doria, nu-i așa? Noul transfer? ” - Da, a spus Luce. - Va trebui să vă facem documentele în această dimineață, a spus femeia scurt. „Nu am niciun registru. Dar mai întâi, îmi vei face o favoare. Luce dădu din cap. Își putea spune că are probleme, dar avea lucruri mai importante de îngrijorat decât această femeie și documentele ei. "Privat Bruno va intra în chirurgie", a spus asistenta. "Bine." Luce a încercat să se concentreze asupra asistentei, dar tot ce-și dorea era să se întoarcă la conversația cu Daniel. În sfârșit ajunsese undeva, găsind în sfârșit o altă piesă în puzzle-ul vieții ei! - Privat Giovanni Bruno? El a cerut ca asistenta medicală de serviciu să fie scoasă din operație. El spune că este dulce pentru asistenta care i-a salvat viața. Îngerul Său ? Femeia îi aruncă o privire grea Lucei. „Fetele îmi spun că ești tu.” - Nu, a spus Luce. „Nu sunt ...” „Nu contează. Este ceea ce crede el. Asistenta arătă spre ușă. "Sa mergem." Luce se ridică din patul lui Daniel. Se uita departe de ea, pe fereastră. A oftat. „Eu trebuie să vorbesc cu tine“ , șopti ea, deși el nu a respectat - o privirea. "Vin imediat." * * *

Intervenția chirurgicală nu a fost atât de groaznică cum ar fi putut fi. Tot Luce trebuia să facă să țină mâna mică, moale și să șoptească lucruri, să-i treacă câteva instrumente doctorului și să încerce să nu se uite când a ajuns în masa roșie închisă a intestinului expus de Giovanni și a extras bucățile de șrapelă acoperită cu sânge. Dacă doctorul se întreba despre lipsa ei evidentă de experiență, el nu spunea nimic. Nu a plecat mai mult de o oră. Destul de mult ca să mă întorc în patul lui Daniel și să îl găsești gol. Lucia schimba cearceafurile. S-a repezit spre Luce și Luce a crezut că o să o îmbrățișeze. În schimb, s-a prăbușit la picioarele ei. "Ce s-a întâmplat?" Întrebă Luce. "Unde a plecat?" "Nu știu." Fata a început să plângă. "El a plecat. Tocmai a plecat. Nu știu unde. Se uită în sus la Luce, cu lacrimi umplându-și ochii de alun. - A spus să-ți ia la revedere. - Nu poate fi plecat, spuse Luce sub suflarea ei. Nici măcar nu au avut nicio șansă să vorbească - Bineînțeles că nu au avut-o. Daniel știa exact ce făcea când a plecat. Nu voia să-i spună întregul adevăr. Ascundea ceva. Care erau regulile pe care le pomenise? Și ce lacună? Fața lui Lucia era înroșită. Discursul ei a fost rupt de sughițe. „Știu că nu ar trebui să plâng, dar nu pot explica asta ... Simt că cineva a murit. Luce a recunoscut sentimentul. Aveau asta în comun: Când a plecat Daniel, ambele fete erau neconsolabile. Luce își ridică pumnii, simțindu-se furioasă și disperată. „Nu fi copilăresc”. Luce clipi, gândindu-se la început că fata îi vorbea, dar apoi și-a dat seama că Lucia se învârte singură. Luce se îndreptă, ținându-și din nou umerii tremurândi în sus, ca și cum ar fi încercat să recupereze calea calmă pe care o arătaseră asistentele. „Lucia.“ Luce se întinse spre fată, mișcându-se să o îmbrățișeze. Dar fata s-a îndepărtat, întorcându-se de la Luce pentru a înfrunta patul gol al lui Daniel. "Sunt bine." S-a întors la dezbrăcarea foilor. „Singurul lucru pe care îl putem controla este munca pe care o facem. Asistenta Fiero spune mereu asta. Restul este din mâinile noastre. Nu. Lucia a greșit, dar Luce nu a putut vedea cum să o corecteze. Luce nu înțelegea mare lucru, dar înțelegea că - viața ei nu trebuia să fie din mâinile ei. Ar putea să-și modeleze propriul destin. Oarecum. Nu și-a dat seama încă, dar putea simți o soluție mai aproape. Cum altfel s-ar fi găsit aici în primul rând? Cum altfel ar fi știut acum că era timpul să meargă mai departe? În lumina târzii de dimineață, o umbră se întindea din dulapul de aprovizionare din colț. Părea un lucru pe care l-ar putea folosi, dar nu era deloc încrezător în abilitățile ei de a-l chema. S-a concentrat asupra ei pentru o clipă și a așteptat să vadă locul unde s-a zbuciumat. Acolo. O privi cum se zvâcnește. Luptând cu dezgustul pe care-l simțea în continuare, o apucă. Peste cameră, Lucia se concentra pe împachetarea lenjeriei de pat, pe încercarea de a nu arăta că încă plângea. Luce a lucrat repede, atrăgându-l pe Anunțător într-o sferă, apoi prelucrându-l cu degetele mai repede decât a avut până acum. Își ținu respirația, își făcu o dorință și dispăru. PATRU

TIMP TREBUIE TOATE CÂMPUL MILAN, ITALIA • 25 MAI 1918

D aniel se simțea păzit și la margine în timp ce se îndepărta de pe Anunțător. El a fost nepractic la cum să înțeleagă rapid timpul și locul nou, neștiind exact unde era sau ce ar trebui să facă. Știind că cel puțin o versiune a Luce era obligată să fie în apropiere, obligată să aibă nevoie de el. Camera era albă. Cearșafuri albe pe patul din fața lui, fereastră cu ramă albă în colț, lumina soarelui alb strălucitor care bătea prin geam. Pentru o clipă, totul a fost liniștit. Apoi, bătaia amintirilor se repezi. Milan. El era din nou în spital, unde ea fusese asistenta sa în timpul primelor războaie mondiale. Acolo, în patul din colț, se afla Traverti, colegul său de cameră din Salerno, care pășise pe o mină de pământ în drum spre cantină. Amândouă picioarele lui Traverti fuseseră arse și sparte, dar era atât de fermecător încât toate asistentele îi strecurau sticle de whisky. Întotdeauna a avut o glumă pentru Daniel. Și acolo, în cealaltă parte a camerei, se afla Max Porter, britanicul cu fața arsă, care nu făcu niciodată un hohot până nu țipă și căzu în bucăți când își dădeau bandajul. În momentul de față, ambii colegi de cameră vechi ai lui Daniel erau îndepărtați de multe ori în după-amiaza indusă de morfină. În mijlocul camerei se afla patul unde se lăsase, după ce glonțul și-a găsit gâtul în apropierea frontului râului Piave. A fost un atac stupid; intraseră chiar în ea. Dar Daniel s-a înscris doar în război pentru că Lucia era o asistentă, așa că la fel de bine a fost. Se frecă la locul unde fusese lovit. Putea simți durerea aproape ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Dacă Daniel s-ar fi blocat suficient de mult pentru a lăsa rănile să se vindece, medicii ar fi fost uimiți de absența unei cicatrici. Astăzi, gâtul era neted și fără cusur, de parcă n-ar fi fost împușcat niciodată. De-a lungul anilor, Daniel a fost bătut, bătut, aruncat pe balcoane, împușcat în gât, în intestin și în picior, torturat pe cărbuni fierbinți și târât pe o duzină de străzi din oraș. Însă un studiu atent al fiecărui centimetru al pielii sale ar dezvălui doar două mici cicatrici: două linii albe fine deasupra omoplatelor, în care aripile se desfăceau. Toți îngerii căzuți au dobândit aceste cicatrici când și-au luat trupurile umane. Într-un fel, cicatricile erau toate pe care trebuiau să le arate de la sine. Majoritatea celorlalți s-au dezvăluit în imunitatea lor la cicatrici. Ei bine, cu excepția lui Arriane, dar cicatricea de pe gât era o altă poveste. Dar Cam și chiar Roland ar alege cele mai înspăimântătoare lupte cu aproape oricine de pe Pământ. Desigur, nu au pierdut niciodată pentru muritori, dar păreau să le placă un pic spulberat pe drum. În câteva zile, au știut că vor arăta din nou fără cusur. Pentru Daniel, existența fără cicatrici a fost doar un alt indiciu că destinul său era din mâinile sale. Nimic din ce a făcut el vreodată. Greutatea propriei sale inutilități era zdrobitoare - mai ales când era vorba de Luce. Și și-a amintit brusc că a văzut-o aici, în 1918. Luce. Și și-a amintit că a fugit din spital. Acesta a fost singurul lucru care putea lăsa o cicatrice pe Daniel - pe sufletul său. Se confundase văzând-o înapoi, la fel cum era acum confuz. La vremea respectivă, el a crezut că nu există nicio cale ca muritorul Lucinda să poată face acest lucru - să curgă de-a lungul timpului în timp, vizitând vechii săi. În nici un caz ar trebui să fie în viață deloc. Acum, desigur, Daniel știa că ceva s-a schimbat odată cu viața lui Lucinda Price, dar ce a fost? A început cu lipsa ei de legământ cu Cerul, dar au fost mai multe ... De ce nu-și putea da seama? Știa regulile și parametrii blestemului, precum și el știa orice, așa că cum ar putea eluda răspunsul - Luce. Probabil că ea a lucrat schimbarea în propriul trecut. Realizarea i-a făcut inima să zburlească. Probabil că s-a întâmplat chiar în acest zbor al ei prin Anunțători. Desigur, ea trebuie să fi schimbat ceva pentru a face toate acestea posibile. Dar cand? Unde? Cum? Daniel nu putea interfera cu nimic. El trebuia să o găsească, așa cum îi promisese întotdeauna că o va face. Dar, de asemenea, el trebuia să se asigure că a reușit să facă orice ar fi trebuit să facă, a lucrat orice schimbare în trecutul ei trebuia să lucreze pentru ca Lucinda Price - Luce - să se întâmple. Poate dacă ar putea să-l prindă cu ea, ar

putea ajuta. El a putut-o orienta către momentul în care ea a schimbat regulile jocului pentru toți. O lipsise doar la Moscova, dar o va găsi în viața asta. El trebuia doar să-și dea seama de ce a aterizat aici. Întotdeauna a existat un motiv, ceva păstrat în interior, în faldurile adânci ale memoriei ei ... Oh . Aripile îi ardeau și se simțea rușinat. Viața aceasta în Italia a fost o moarte întunecată și urâtă pentru ea. Una dintre cele mai rele. Nu va înceta niciodată să se învinovățească pentru modul oribil pe care l-a trecut din această viață. Dar asta a fost ani după care Daniel a stat astăzi. Acesta era spitalul în care se întâlniseră pentru prima dată, când Lucia era atât de tânără și frumoasă, nevinovată și plină de înflăcărare în aceeași respirație. Aici ea îl iubise instantaneu și complet. Deși era prea tânără pentru a arăta că Daniel o iubea înapoi, el nu a descurajat-o niciodată afecțiunea ei. Obișnuia să-și strecoare mâna în interiorul său când se plimbau sub portocalii de pe Piazza della Repubblica, dar când el îi strângea mâna, ea va înroși. Întotdeauna îl făcea să râdă, felul în care ea putea fi atât de îndrăzneață, apoi se transformă brusc timid. Îi spunea că vrea să se căsătorească cu el într-o zi. "Te-ai intors!" Daniel se învârti. Nu auzise ușa din spatele lui deschizându-se. Lucia a sărit când l-a văzut. Făcea bătaie, arătând un rând perfect de dinți minusculi albi. Frumusețea ei i-a luat respirația. Ce a vrut să spună, el s-a întors? Ah, asta s-a ascuns de Luce, înspăimântată să o omoare din greșeală. Nu avea voie să-i dezvăluie nimic; trebuia să descopere singur detaliile. Chiar dacă ar fi el să sugereze pe larg, ea ar fi pur și simplu arzătoare. Dacă ar fi rămas, ea ar fi putut să-l grătească și poate să fi forțat adevărul din el ... Nu a îndrăznit. Așa că sinele său anterior a fugit. El trebuie să fie la Bologna până acum. "Te simti bine?" Întrebă Lucia, mergând spre el. „Chiar ar trebui să vă culcați. Gâtul tău ”- a întins mâna pentru a atinge locul în care fusese împușcat în urmă cu nouăzeci de ani. Ochii i se lărgiră și își trase mâna. Ea clătină din cap. „M-am gândit - aș fi putut jura ...” A început să-și fanteze chipul cu teancul de dosare pe care îl ținea. Daniel o luă de mână și o conduse să se așeze pe marginea patului cu el. „Vă rog”, a spus el, „îmi puteți spune, a fost o fată aici…” O fată ca tine . „Doria?“ Întrebă Lucia. „ Prietenul tău ... prieten? Cu părul destul de scurt și pantofii amuzanți? ” "Da." A expirat Daniel. „Îmi poți arăta unde este? Este foarte urgent." Lucia clătină din cap. Nu se putea opri să-l privească pe gât. - De cât timp sunt aici? el a intrebat. - Tocmai ai ajuns aseară, spuse ea. - Nu-ți amintești? „Lucrurile sunt neplăcute”, a mințit Daniel. - Trebuie să-mi iau o bătaie în cap. - Ai fost foarte rănit. Ea a dat din cap. - Asistenta Fiero nu credea că o vei face până dimineața când vor veni medicii ... - Nu. Si-a amintit. - Nu a făcut-o. „Dar atunci ai făcut-o și eram cu toții atât de bucuroși. Cred că Doria a rămas cu tine toată noaptea. Îți aduci aminte de asta?" - De ce ar face asta? Spuse Daniel tăios, uimind-o pe Lucia. Dar, desigur, Luce rămase cu el. Daniel ar fi făcut același lucru. Alături, Lucia pufni. O supărase, când era cu adevărat el însuși cu care trebuia să fie supărat. El a pus un braț în jurul umărului ei, simțindu-se aproape amețit. Cât de ușor a fost să te îndrăgostești de fiecare moment al existenței ei! S-a făcut să se aplece pentru a se concentra. - Știi unde este acum? - Ea a plecat. Lucia își mesteca nervoasa buza. „După ce ai plecat, s-a supărat și a plecat undeva. Dar nu știu unde. ” Deci fugise din nou deja. Ce prost era Daniel, plutind în timp, în timp ce Luce făcea curse. El a trebuit să o prindă; poate că ar putea să o ajute să o conducă spre acel moment în care ea putea face diferența. Atunci el nu ar părăsi niciodată partea ei, nu lăsa niciodată să-i vină vreun rău, doar să fie cu ea și să o iubească mereu. Sări din pat. Era la ușă când mâna tinerei îl trăgea înapoi. "Unde te duci?" "Trebuie sa plec." "Dupa ea?" "Da." - Dar ar trebui să stai puțin mai mult. Palma ei era umedă în interiorul lui. - Medicii, toți au spus că aveți nevoie de odihnă, a spus ea încet. „Nu știu ce mi-a trecut. Pur și simplu nu pot să suport dacă mergi. ” Daniel se simțea oribil. El îi apăsă

mâna mică spre inima lui. "Ne vom intalni din nou." "Nu." Ea clătină din cap. „Tatăl meu a spus asta, și fratele meu, apoi au mers la război și au murit. Nu am mai rămas pe nimeni. Te rog, nu te duci. " Nu putea suporta. Dar dacă ar fi vrut vreodată să o găsească din nou, plecarea era acum singura lui șansă. „Când războiul se va termina, noi și cu mine ne vom mai întâlni. Vei merge la Florența într - o vară, iar când ești gata, mă vei găsi la Boboli Gardens-“«Voi face ce ?» „În spatele Palatului Pitti, la capătul lui Spider's Lane, unde înflorește hortensiile. Cauta-ma." „Trebuie să fii febril. Aceasta este o nebunie!" El a dat din cap. Știa că este. El a dezamăgit că nu există nicio alternativă pentru a pune această fată frumoasă și dulce pe un curs atât de urât. Atunci trebuia să meargă în grădini, la fel cum Daniel trebuia să meargă după Lucinda acum. „Voi fi acolo, te aștept. Încredere în asta. ” Când el o sărută pe frunte, umerii ei începură să se agite cu suspine liniștite. Împotriva fiecărui instinct, Daniel se întoarse, dând drumul să găsească un Anunțător care să-l poată duce înapoi. FIVE OFF THE DREPTUL DE

DRAGĂ

HELSTON, ENGLAND • 18 IUNIE 1854

Ți-a zburat în Anunțător ca o mașină care scapă de sub control. S-a sărit și s-a zvârlit pe părțile ei umbrite, simțindu-se ca și cum ar fi fost aruncată pe o grâu de gunoi. Nu știa unde se ducea sau ce va găsi odată ce a ajuns, doar că acest Anunțător părea mai îngust și mai puțin plibil decât ultimul și era umplut de un vânt umed și biciuitor care o conduse tot mai adânc în tunelul întunecat. . Gâtul ei era uscat, iar corpul îi era obosit să nu fi dormit în spital. Cu fiecare rând, se simțea mai pierdută și mai nesigură. Ce făcea ea în acest Anunțator? Ea a închis ochii și a încercat să-și umple mintea cu gânduri ale lui Daniel: apucarea puternică a mâinilor lui, intensitatea arzătoare a ochilor lui, modul în care toată fața lui s-a schimbat când a intrat într-o cameră. Confortul moale de a fi înfășurat în aripile sale, înălțându-se în sus, lumea și grijile sale departe. Cât de nechibzuită fusese să alerge! În noaptea aceea, în curtea ei, pășind prin Anunțător părea a fi ceea ce trebuie să facă singurul lucru de făcut. Dar de ce ? De ce o făcuse? Ce idee stupidă făcuse să pară o mișcare inteligentă? Și acum era departe de Daniel, de toți cei pe care îi păsa, de la oricine. Și a fost vina ei. "Esti un idiot!" a plâns în întuneric. „Hei, acum”, a strigat o voce. Era zgârcit și contondent și părea să vină chiar de lângă ea. „Nu este nevoie să fii insult!” Luce a mers rigid. Nu putea fi nimeni în întunericul complet al Anunțătorului ei. Dreapta? Trebuie să audă lucruri. A împins înainte, mai repede. - Încet, nu? Și-a cuprins respirația. Oricine n-ar părea zgârcit sau îndepărtat, ca cineva vorbind prin umbră. Nu, cineva a fost în aici. Cu ea. "Buna?" a sunat ea, înghițind din greu. Nici un raspuns. Vântul bâlbâit în Anunțător devenea mai tare, urlând în urechile ei. Se năpusti înainte în întuneric, din ce în ce mai frică, până când în sfârșit zgomotul aerului care sufla trecând și a fost înlocuit cu un alt sunet - un urlet staticky. Ceva ca valurile se prăbușesc în depărtare. Nu, sunetul era prea stabil pentru a fi valuri, se gândi Luce. O cascada. „Am spus să încetinesc. Luce se clătină. Vocea se întoarse. Inci de la ureche - și ține pasul cu ea în timp ce alerga. De data aceasta, a sunat enervat. „Nu vei învăța nimic dacă continui să faci zaruri așa.” "Cine ești tu? Ce vrei?" ea a strigat. „Oof!“ Obrazul ei s-a ciocnit de ceva rece și greu. Graba unei cascade i-a umplut urechile, suficient de aproape încât să poată simți picături reci de spray pe piele. "Unde sunt?" "Esti aici. Ești ... în pauză. Ați auzit vreodată să nu vă mai miroșiți bujorii? Vrei să spui trandafiri. Luce se simțea în jurul întunericului, luând un miros înțepător de mineral, care nu era neplăcut sau necunoscut, ci doar confuz. Atunci și-a dat seama că încă nu ieșise din Anunțător și se întorcea în mijlocul unei vieți, ceea ce nu putea însemna decât ... Era încă înăuntru. Era foarte întunecat, dar ochii ei începură să se regleze. Anunțătorul luase forma unui mic peșter. În spatele ei era un zid din aceeași piatră răcoroasă ca podeaua, cu o depresiune tăiată în ea, unde un șuvoi de apă trântea. Cascada pe care o auzea era undeva deasupra. Și sub ea? Peste vreo zece metri de piatră - și nimic. Dincolo de asta era neagra. - Nu aveam habar că poți face asta, își șopti Luce. "Ce?" spuse vocea răgușită. „ Opriți-vă în interiorul unui anunțator”, a spus ea. Nu vorbise cu el și tot nu-l putea vedea, iar faptul că ea a sfârșit blocată oriunde era cu cine a fost el, ei bine, era cu siguranță un motiv de alarmă. Dar totuși nu putea să se minuneze de împrejurimile ei. „Nu știam un loc ca acesta. Un loc intermediar. ” Un sforăit de flegmie. „Ai putea să completezi o carte cu tot ceea ce nu știi, fată. De fapt - cred că poate cineva l-a scris deja. Dar nu este nici aici, nici acolo. " O tuse zbuciumată. - Și, de altfel, am înțeles bujorii. „Cine sunteți voi?“ Luce se ridică și se rezemă de perete. Spera că cine îi aparține vocea nuși poate vedea picioarele tremurând. "Care? Pe mine?" el a intrebat. „Sunt doar … eu. Sunt foarte mult aici. ” „Bine.… Ce faci?” „Oh, știi, spânzurat.” Și-a curățat gâtul și a sunat ca cineva care se gâdilă cu stânci. "Imi place aici. Frumos și calm. Unii dintre acești Anunțători pot fi astfel de grădini zoologice. Dar nu a ta, Luce. Încă nu, oricum. ” "Sunt

derutat." Mai mult decât confuz, Luce se temea. Ar trebui chiar să vorbească cu acest străin? Cum a știut numele ei? „În cea mai mare parte, sunt doar observatorul tău ocazional obișnuit, dar uneori îmi păstrez urechea pentru călători.” Vocea lui s-a apropiat, făcându-l pe Luce să tremure. "Ca si tine. Vezi, am fost în jur de ceva timp, iar uneori călători, au nevoie de un sfat de sfaturi. Ai fost încă lângă cascada? Foarte pitoresc. Un plus, în ceea ce privește cascadele. " Luce clătină din cap. - Dar ai spus - acesta este anunțatorul meu ? Un mesaj din trecutul meu . Deci de ce ai fi ... - Ei bine! Sor-reee!“ Vocea devenea mai tare, indignată. „Dar pot să ridic doar o întrebare: dacă canalele din trecutul tău sunt atât de prețioase, de ce ai lăsat pe anunțătorii tăi larg deschiși pentru ca toată lumea să sară înăuntru? Hmm? De ce nu i-ai blocat? - Nu am făcut-o, nu ... Luce nu avea idee că ar fi lăsat ceva larg deschis. Și nici o idee că Anunțătorii nu ar putea fi nici măcar blocate. A auzit un mic chiot , cum ar fi hainele sau pantofii aruncați într-o valiză, dar încă nu putea vedea nimic. „Văd că mi-am supraviețuit bun venit. Nu vă pierd timpul. ” Vocea sună brusc înecată. Și apoi mai încet, de la distanță: „La revedere”. Vocea dispăru în întuneric. A fost aproape tăcut în interiorul Anunțătorului din nou. Doar căsuța moale a cascadei de deasupra. Doar bătaia disperată a inimii lui Luce. O clipă nu fusese singură. Cu acea voce acolo, ea era nervoasă, alarmată, pe margine ... dar nu fusese singură. "Aștepta!" a sunat ea, împingându-se în picioare. "Da?" Vocea era chiar înapoi în dreptul ei. - Nu am vrut să te dau afară, spuse ea. Din anumite motive, nu era pregătită pentru ca vocea să dispară. Era ceva despre el. El o cunoștea. O chemase pe nume. „Voiam doar să știu cine ești.” „Oh, dracu”, a spus el, cam obraznic. - Poți să mă suni ... Bill. - Bill, repetă ea, aruncând o privire pentru a vedea mai mult decât pereții de peșteră slabi din jurul ei. „Ești invizibil?” "Uneori. Nu intotdeauna. Cu siguranță nu trebuie să fie. De ce? Ai prefera să mă vezi? „S-ar putea ca lucrurile să fie puțin mai ciudate.” „Nu depinde asta cum arată?” - Ei bine ... începu să spună Luce. „Deci” - vocea asta suna ca și cum ar fi zâmbit - „cum vrei să arăt?” "Nu știu." Luce și-a schimbat greutatea. Partea ei stângă era umedă de la spray-ul cascadei. „Ține de mine? Cum arăți când ești doar tu? ” „Am o rază de acțiune. Probabil că ai vrea să încep cu ceva drăguț. Am dreptate?" - Bănuiesc.… - Bine, murmură vocea. „Huminah huminah huminah hummmh”. "Ce faci?" Întrebă Luce. „Îmi pun fața.” Se auzi un fulger de lumină. O explozie care ar fi trimis-o pe Luce să cadă înapoi dacă zidul nu ar fi fost chiar în spatele ei. Blițul s-a stins într-o bilă minusculă de lumină albă rece. Prin iluminarea ei, a putut vedea întinderea aspră a unui podea de piatră cenușie sub picioarele ei. Un perete de piatră se întindea în spatele ei, cu apă trântindu-i pe față. Și ceva mai mult: Acolo, pe podea, în fața ei, stătea o gargară mică. „Ta-da!“ el a spus. Avea vreo înălțime de un picior, ghemuit jos, cu brațele încrucișate și coatele sprijinite pe genunchi. Pielea lui era culoarea pietrei - el era piatra - dar când se uita la ea, putea să vadă că era suficient de limber pentru a fi făcută din carne și mușchi. Arăta ca un fel de statuie pe care o vei găsi acoperind acoperișul unei biserici catolice. Unghiile și unghiile de la picioare erau lungi și arătate, ca niște gheare mici. Urechile lui erau îndreptate și - și străpunsă cu cercuri mici de piatră. Avea două pufnite cu coarne, care ieșeau din vârful unei frunți care era cărnoasă și încrețită. Buzele lui mari erau puse într-o grimasă care îl făcea să pară un copil foarte bătrân. - Deci ești Bill? - Așa este, a spus el. - Sunt Bill. Bill era o chestie cu aspect ciudat, dar cu siguranță nu cineva de care să se teamă. Luce l-a înconjurat și a observat vertebrele ridicate care ieșeau din coloana vertebrală. Și mica pereche de aripi cenușii s-a prins în spatele lui, astfel încât cele două vârfuri să fie împletite. "Tu ce crezi?" el a intrebat. - Grozav, spuse ea cu un ton neplăcut. O privire asupra oricărei alte perechi de aripi - chiar a lui Bill - a făcut să-i fie dor de Daniel atât de mult să-i doară stomacul. Bill s-

a ridicat în picioare; era ciudat să vezi cum brațele și picioarele făcute din piatră se mișcau ca mușchiul. „Nu-ți place felul în care arăt. Mă pot descurca mai bine, a spus el, dispărând într-un alt fulger de lumină. "Stai așa." Flash . Daniel stătea în fața ei, îmbrăcat într-o aură strălucitoare de lumină violetă. Aripile lui nestăpânite erau glorioase și masive, făcând-o să intre în ele. El întinse o mână și ea a supt în respirația ei. Știa că ceva era ciudat în ceea ce privește faptul că era acolo, că fusese în mijlocul să facă altceva - numai că nu își amintea ce sau cu cine. Mintea i se părea haz, amintirea îi era întunecată. Dar nimic din asta nu conta. Daniel era aici. Voia să plângă de fericire. Ea s-a îndreptat spre el și a pus mâna în a lui. Acolo, spuse el încet. „Acum, asta este reacția după care am fost.” "Ce?" Șopti Luce, derutat. Ceva se ridica în fruntea minții ei, spunându-i să se îndepărteze. Dar ochii lui Daniel au depășit acea ezitare și s-a lăsat trasă, uitând de toate, în afară de gustul buzelor sale. "Saruta-ma." Vocea lui era un scârțâit. Bill’s . Luce urlă și sări înapoi. Mintea ei s-a simțit zdruncinată ca de la un somn profund. Ce s-a intamplat? Cum a crezut că l-a văzut pe Daniel în Bill. O păcălise. Ea și-a smuls mâna departe de a lui, sau poate a lăsat-o pe ea în timpul flash-ului, când s-a schimbat într-un zdrenț mare și negricios. El scoase două panglici , apoi sări peste izvorul de apă care picura pe peretele peșterii. Limba lui a izbucnit în pârâu. Luce respira din greu și încerca să nu arate cât de devastată se simțea. Oprește-te, spuse ea cu repeziciune. - Doar întoarce-te la gargară. Vă rog. " "Cum doriți." Flash . Bill era înapoi, ghemuit jos, cu brațele încrucișate peste genunchi. Tot ca piatră. - Am crezut că vei veni, spuse el. Luce se uită departe, stânjenită că scosese din ea, supărată că i se părea că se bucură. „Acum, că totul s-a rezolvat”, a spus el, făcându-se să se învârtească, astfel încât să stea unde putea să-l vadă din nou, „ce-ai dori să înveți mai întâi?” "De la tine? Nimic. N-am idee despre ce faci tu chiar aici. " - Te-am supărat, spuse Bill, smulgându-și degetele de piatră. "Imi pare rau. Încercam doar să învăț gusturile tale. Știi - îi place: lui Daniel Grigori și a unor mici gargouri. ” A enumerat pe degete. „Nu-i place: broaște. Cred că l-am luat acum. Nu mai am acea afacere amuzantă de la mine. ” Șia întins aripile și s-a ridicat spre a sta pe umărul ei. Era greoi. - Doar trucurile comerțului, șopti el. - Nu am nevoie de trucuri. "Vino acum. Nici nu știți cum să blocați un Anunțător pentru a-i feri pe cei răi. Nu vrei să știi asta cel puțin? Luce ridică o sprânceană la el. "De ce m-ai ajuta?" „Nu ești primul care sări peste trecut, știi și toată lumea are nevoie de un ghid. Din fericire, ai dat peste mine. Te-ai fi putut bloca cu Virgil ... - Virgil? Întrebă Luce, având un flashback în limba engleză. - Ca la tipul care a condus Dante prin cele nouă cercuri ale iadului? „Asta este. El este așa de carte, este o amânare. În orice caz, tu și cu mine nu ne plimbăm prin Iad chiar acum ”, a explicat el cu umeri. „Sezonul turistic”. Luce se gândi la momentul în care o văzuse pe Luschka izbucnită în flăcări la Moscova, la durerea brută pe care o simțise când Lucia îi spusese că Daniel dispăruse din spitalul din Milano. „Uneori se simte ca iadul”, a spus ea. „Asta doar pentru că ne-a luat mult timp să fim introduși.” Bill întinse mâna lui pietroasă spre a ei. Luce se opri. "Deci, ce parte, mai faci?" Bill a fluierat. „Nu ți-a spus cineva că este mai complicat de atât? Că granițele dintre „bine” și „rău” au fost estompate de milenii de liber arbitru? ” - Știu toate astea, dar ... Uite, dacă te face să te simți mai bine, ai auzit vreodată de Scara? Luce clătină din cap. „Sorta ca salile monitorizează în Anunțătorii care se asigură că călătorii ajung acolo unde merg. Membrii Scalei sunt imparțiali, deci nu există nicio împărtășire cu Cerul sau cu Iadul. Bine?" "Bine." Luce dădu din cap. - Deci sunteți la scară? Bill făcu cu ochiul. Acum suntem aproape acolo, deci ... - Aproape unde? „În următoarea viață în care călătorești, cea care aruncă această umbră în care ne aflăm.” Luce trecu mâna prin apa care curgea pe perete. „Această umbră - acest Anunțator - este diferită.” „Dacă este, este

doar pentru că asta vrei să fie. Dacă doriți o peșteră de tip „stop-stop” în interiorul unui anunțator, aceasta vă apare. ” - Nu am vrut să ne oprim. - Nu, dar aveai nevoie de unul. Anunțătorii pot prelua acest lucru. De asemenea, am fost aici de ajutor, dorind-o în numele tău. ” Mică gargară ridică din umeri și Luce auzi un sunet ca niște bolovani care se bat unul împotriva celuilalt. „Interiorul unui anunțator nu este deloc încotro. Este un nicăieri, ecoul întunecat aruncat de ceva din trecut. Fiecare este diferit, adaptându-se nevoilor călătorilor săi, atât timp cât sunt înăuntru. ” Era ceva sălbatic în legătură cu ideea acestui ecou al trecutului Lucei știind ce voia sau avea nevoie mai bine decât ea. "Deci cât timp stau oamenii înăuntru?" ea a intrebat. „Zilele? Săptămâni?“ "Nu este timp. Nu la modul în care gândești. În cadrul Anunțătorilor, timpul real nu trece deloc. Dar totuși, nu vrei să stai aici prea mult timp. Ai putea uita unde mergi, să te pierzi pentru totdeauna. Deveniți un hoverer. Și asta este o afacere urâtă. Acestea sunt portaluri, nu uitați, nu destinații. ” Luce își sprijini capul de peretele umed de piatră. Nu știa ce să facă din Bill. „Aceasta este treaba ta. Slujind ca ghid pentru călătorii ca mine? ” - Sigur, exact. Bill își înfipse degetele, fricțiunea aruncând o scânteie. "Ai nimerit-o." - Cum te-ai împotmolit o gargară ca asta? „Scuzați-mă, mă mândresc cu munca mea.” - Adică, cine te-a angajat? Bill se gândi o clipă, ochii lui de marmură rostogolindu-se înainte și înapoi în soclurile lor. „Gândiți-vă la el ca la o poziție de voluntar. Sunt bun în călătoria cu Announcer, este totul. Nici un motiv să nu-mi răspândesc expertiza. ” Se întoarse spre ea, cu palma, cuplând bărbia pietroasă. „Când vom merge, oricum?” „ Când suntem ...?” Luce se uită la el, derutat. - Nu ai idee, nu? Și-a bătut fruntea. „Îmi spui că ai ieșit din prezent fără niciun fel de cunoștințe fundamentale despre pășirea? Așa cum sfârșești când termini este un mister complet pentru tine? ” „Cum trebuia să învăț?” Spuse Luce. "Nimeni nu mi-a spus nimic!" Bill s-a aruncat de pe umăr și s-a îndreptat de-a lungul bordeiului. „Ai dreptate, ai dreptate. Vom reveni la elementele de bază. ” Se opri în fața Lucei, cu mâinile minuscule pe șoldurile groase. "Asa de. Aici mergem: Ce vrei tu? ” - Vreau ... să fiu cu Daniel, spuse ea încet. Erau mai multe, dar nu era sigură cum să-i explice. „Huh!“ Bill părea și mai dubios decât fruntea grea, buzele de piatră și nasul agățat îl făceau să pară firesc. „Gaura argumentului tău acolo, consilier, este că Daniel era deja acolo, lângă tine, când ai sărit din timpul tău. Nu era el? ” Luce a alunecat pe perete și s-a așezat, simțind o altă grabă puternică de regret. "A trebuit sa plec. El nu mi-ar spune nimic despre trecutul nostru, așa că a trebuit să mă descopăr pentru mine. ” Se aștepta ca Bill să se certe cu ea mai mult, dar el a spus pur și simplu: „Deci, îmi spui că ești în căutare. Luce simți un zâmbet slab încrucișându-și buzele. O misiune. Îi plăcea sunetul asta. „Deci faci vrei ceva. Vedea?" Bill a apucat. „Bine, primul lucru pe care ar trebui să îl știi este că Anunțătorii sunt chemați la tine pe baza a ceea ce se întâmplă aici.” Și-a lovit pumnul pietros pe piept. „Sunt ca niște rechini mici, atrași de cele mai profunde dorințe ale tale.” "Dreapta." Luce a adus aminte umbre la Shoreline, cum a fost aproape ca și cum crainicii specifice au ales ei , și nu invers. „Deci, când treci, Anunțătorii care par să tremure în fața ta, implorându-ți să le ridici? Te îmbie către locul în care sufletul tânjește să fie. ” „Deci, fata pe care am fost la Moscova și la Milano - și toate celelalte vieți pe care le-am strălucit înainte să știu cum să trec - am vrut să le vizitez?” Precis, spuse Bill. - Doar nu ai știut. Anunțătorii o știau pentru tine. Vă veți îmbunătăți și la asta. În curând, ar trebui să începi să te simți împărtășind cunoștințele lor. Oricât de ciudat ar părea, ei sunt o parte din tine. " Fiecare dintre acele umbre reci și întunecate, o parte din ea? Avea un sens brusc, neașteptat. Ne-a explicat cum, chiar de la început, chiar și când a speriat-o, Luce nu a fost în stare să se oprească din a le păși. Chiar și când Roland a avertizat-o că sunt periculoase. Chiar și când Daniel s-a aruncat cu ochii mari ca și cum ar

fi comis o crimă oribilă. Anunțătorii se simțeau întotdeauna ca o ușă deschizându-se. Era posibil să fi fost cu adevărat? Trecutul ei, cândva atât de necunoscut, era acolo, și tot ce trebuia să facă era să treacă în ușile potrivite? Putea să vadă cine fusese, ce îl atrăgea pe Daniel, de ce iubirea lor fusese blestemată, cum a crescut și s-a schimbat în timp. Și, cel mai important, ce ar putea fi în viitor. „Suntem deja bine pe drumul nostru undeva,” a spus Bill, „dar acum, după ce știi de ce ești capabil tu și Anunțătorii tăi, data viitoare când vei face pasul, trebuie să te gândești la ce vrei. Și nu gândiți locul sau timpul , gândiți-vă la căutarea generală . " "Bine." Luce lucra să aranjeze mormăiala de emoții din interiorul ei în cuvinte care ar putea avea vreun sens cu voce tare. "De ce să nu încercați acum?" Spuse Bill. „Doar pentru practică. Ar putea să ne dea o idee despre ceea ce vom merge. Gândiți-vă ce anume urmează. ” - Înțelegere, spuse ea încet. - Bine, a spus Bill. "Ce altceva?" O energie nervoasă curgea prin ea, de parcă ar fi fost la un pas de ceva important. „Vreau să aflu de ce Daniel și cu mine am fost blestemați. Și vreau să rup acel blestem. Vreau să opresc dragostea să mă omoare, pentru a putea fi în sfârșit împreună - de fapt. ” „Vai, cine, cine?” Bill a început să-și fluture mâinile ca un bărbat blocat pe marginea unui drum întunecat. „Să nu ne înnebunim. Aceasta este o damnare de lungă durată cu care sunteți sus. Tu și Daniel, parcă … nu știu, nu poți doar să-ți smulgi degetele frumoase și să te desprinzi de asta. Trebuie să începi de mic. - Bine, spuse Luce. "Bine. Atunci ar trebui să încep prin a cunoaște unul dintre semenii mei. Ridică-te aproape și vezi că relația ei cu Daniel se derulează. Vedeți dacă simte aceleași lucruri pe care le simt. ” Bill dădea din cap, un zâmbet neplăcut răspândindu-se pe buzele pline. El a condus-o până la marginea terasamentului. „Cred că ești gata. Sa mergem." Sa mergem? Gargara venea cu ea? În afara Anunțătorului și în alt trecut? Da, Luce ar putea folosi o companie, dar abia îl cunoștea pe acest tip. „Te întrebi de ce ar trebui să ai încredere în mine, nu-i așa?” Întrebă Bill. - Nu, eu ... - Îl înțeleg, zise el plimbându-se în aer în fața ei. „Sunt un gust dobândit. Mai ales în comparație cu compania cu care ești obișnuit să păstrezi. Cu siguranță nu sunt înger. ” A pufnit. „Dar pot ajuta ca această călătorie să merite timpul tău. Putem face o afacere, dacă doriți. Te îmbolnăvești de mine - spune-i doar așa. Voi merge pe drum. Își întinse mâna lungă în gheare. Luce se cutremură. Mâna lui Bill era crustă cu chisturi stâncoase și crustă de lichen, ca o statuie stricată. Ultimul lucru pe care voia să-l facă a fost să-l ia în mâna ei. Dar dacă nu ar fi făcut-o, dacă l- ar fi trimis în drum chiar acum ... S-ar putea să fie mai bine cu el decât fără el. Se uită în jos la picioarele ei. Scurta poartă umedă de sub ei s-a sfârșit acolo unde stătea, căzută în nimic. Între pantofii ei, ceva i-a atras atenția, o strălucire în stâncă care o făcea să clipească. Pământul se schimba ... se înmoaie ... se balansă sub picioarele ei. Luce se uită în spatele ei. Placa de stâncă se prăbușea, până la peretele peșterii. Se năpusti, tresărind la margine. Ledul tresări sub ea - mai tare - în timp ce particulele care țineau stânca împreună au început să se despartă. Ledul a dispărut în jurul ei, din ce în ce mai repede, până când aerul proaspăt a spălat spatele călcâielilor și a sărit ... Și a scufundat mâna dreaptă în gheara întinsă a lui Bill. S-au clătinat în aer. „Cum ieșim de aici?” strigă ea, apucându-se strâns de el acum, de teamă să nu cadă în prăpastia pe care nu o putea vedea. "Urmeaza-ti inima." Bill bătea, calm. - Nu te va induce în eroare. Luce închise ochii și se gândi la Daniel. O senzație de lipsă de greutate a biruit-o, iar ea a cuprins respirația. Când deschise ochii, cumva se înălță prin întunericul plin de statică. Peștera de piatră s-a schimbat și s-a tras pe ea însăși într-o mică orbă aurie de lumină care se clătină și dispăruse. Luce aruncă o privire și Bill era chiar acolo cu ea. "Care a fost primul lucru pe care vi l-am spus vreodată?" el a intrebat. Luce și-a amintit cum vocea lui părea să ajungă până în interiorul ei. - Ai spus să încetinești. Că n-am învățat niciodată

nimic care să zbiere în trecutul meu atât de repede. " "Și?" „A fost exact ceea ce voiam să fac, pur și simplu nu știam că vreau asta.” - Poate tocmai de aceea m-ai găsit când ai făcuto, strigă Bill peste vânt, cu aripile cenușii înroșind în timp ce se îndreptau. „Și poate de aceea am terminat … chiar … aici”. Vântul se opri. Fisurarea statică se netezea până la tăcere. Picioarele lui Luce s-au trântit pe pământ, o senzație ca zborul de pe un set de leagăn și aterizarea pe o peluză ierboasă. Era plecată din Anunțător și în altă parte. Aerul era cald și puțin umed. Lumina din jurul picioarelor ei îi spunea că era amurgul. Erau scufundate adânc într-un câmp de iarbă verde groasă, moale, strălucitoare, la fel de înaltă ca viței. Unde și acolo iarba era punctată cu fructe minuscule roșu-strălucitor - căpșuni sălbatice. Înainte, un șir subțire de mesteacăn argintiu a marcat marginea gazonului îngrijit al unei moșii. La o oarecare distanță dincolo de asta stătea o casă enormă. De aici putea săși croiască o scară de piatră albă care ducea la intrarea din spate a conacului mare, în stil Tudor. Un acre de trandafiri galbeni tăiați se mărginea pe latura de nord a gazonului și un labirint de gard viu în miniatură a umplut zona de lângă poarta de fier din est. În centru se afla o grădină de zarzavaturi abundente, fasolea urcând de-a lungul stâlpilor lor. O potecă de pietricele a tăiat curtea pe jumătate și a dus la un mare foișor alb alb. Momeală de gâscă se ridică pe brațele lui Luce. Acesta a fost locul. Avea un sentiment visceral că mai fusese aici înainte. Acesta nu a fost deja vu vu obișnuit. Se uita la un loc care însemna ceva pentru ea și Daniel. Se aștepta pe jumătate să-i vadă pe ei doi chiar acum, înfășurați în brațele celuilalt. Dar foișorul era gol, umplut doar cu lumina portocalie a soarelui apus. Cineva a fluierat, făcând-o să sară. Factură. Uitase că era cu ea. Se plimbă în aer, astfel încât capul lor să fie la același nivel. În afara Anunțătorului, era ceva mai respingător decât părea la început. În lumină, carnea lui era uscată și solzoasă și mirosea destul de puternic la mucegai. Muștele zburau în jurul capului. Luce se îndepărtă puțin de el, aproape că ar fi dorit să se întoarcă la a fi invizibil. „Sigur bate o zonă de război”, a spus el, aruncând o privire pe motive. - De unde știai unde eram înainte? - Sunt ... Bill. El a ridicat din umeri. „Știu lucruri”. - Bine, unde suntem acum? „Helston, Anglia” - îndreptă un vârf de gheară spre cap și închise ochii - „în ceea ce ai numi 1854.” Apoi și-a strâns ghearele de piatră, în fața pieptului, ca un fel de școlar care recita un raport de istorie. „Un oraș de sud adormit din județul Cornwall, acordat de către el însuși regele Ioan. Porumbul are o înălțime de câțiva metri, așa că aș spune că este probabil în mijlocul verii. Păcat că am ratat luna mai ei au aici un festival de Ziua Flora ca și cum nu ți-ai crede. Sau poate ai face-o! Sinele tău trecut a fost frumusețea balului în ultimii doi ani la rând. Tatăl ei este foarte bogat, vezi. Am intrat la nivelul solului comerțului cu cupru ... - Suna grozav. Luce l-a tăiat și a început să calce peste iarbă. „Intru acolo. Vreau sa vorbesc cu ea." "Rezistați." Bill a zburat pe lângă ea, apoi s-a desfăcut înapoi, fluturând câțiva centimetri în fața feței. „Acum, asta? Acest lucru nu va face deloc. " A fluturat un deget într-un cerc și Luce și-a dat seama că vorbește despre hainele ei. Era încă în uniforma asistentei italiene pe care o purtase în timpul primului război mondial. El a apucat tivul fustei ei lungi și a ridicat-o până la gleznele ei. „Ce ai acolo? Sunt cei invers ? Trebuie să-mi bați joc de astea. Și-a încleștat limba. „Cum ai supraviețuit în acele alte vieți fără mine …” „M-am înțeles bine, mulțumesc.” „Va trebui să faci mai mult decât să te„ înțelegi ”dacă vrei să petreci ceva timp aici.” Bill a zburat înapoi la nivelul ochilor cu Luce, apoi s-a ferit de trei ori în jurul ei. Când se întoarse să-l caute, el era plecat. Dar apoi, o secundă mai târziu, i-a auzit vocea deși suna de parcă venea de la mare distanță. "Da! Briliant, Bill! ” Un punct cenușiu a apărut în aerul din apropierea casei, din ce în ce mai mare, apoi mai mare, până când ridurile de piatră ale lui Bill au devenit limpezi. El zbura spre ea acum și avea un braț

întunecat în brațe. Când a ajuns la ea, el pur și simplu s-a smuls de partea ei, iar uniforma de asistentă albă nebună s-a despărțit de cusătură și a alunecat chiar de pe corpul ei. Luce și-a înfășurat modest brațele în jurul trupului gol, dar parcă doar o secundă mai târziu, o serie de pitoresci i-a fost trasă peste cap. Bill s-a învârtit în jurul ei ca o croitoreasă furioasă, legându-și talia într-un corset strâns, până când dezosarea ascuțită își înfipse pielea în tot felul de locuri incomode. În hainele ei era atât de multă tafta, încât chiar stătea nemișcată, a răbufnit. A crezut că arăta destul de bine pentru epocă - până când a recunoscut șorțul alb legat în jurul taliei, peste rochia ei lungă și neagră. Mâna i se duse spre păr și scoase o cască de cap a servitorului alb. - Sunt servitoare ? ea a intrebat. „Da, Einstein, ești servitoare.” Luce știa că este mut, dar s-a simțit puțin dezamăgită. Moșia era atât de grandioasă, iar grădinile erau atât de frumoase și știa că era în căutare și toate astea, dar nu putea doar să se plimbe pe terenuri ca pe o adevărată doamnă victoriană? „Am crezut că ai spus că familia mea este bogată.” „ Familia de sine a trecutului tău era bogată. Putred de bogat. Vei vedea când o vei întâlni. Trece pe lângă Lucinda și crede că porecla dvs. este o abominare absolută . Bill înfipse nasul și îl ridică în aer, dând o imitație destul de caraghioasă de snob. " Este bogată, da, dar tu , draga mea, ești un intrus care călătorește în timp, care nu cunoaște căile acestei înalte societăți. Deci, dacă nu doriți să rămâneți ca o croitoreasă din Manchester și să vă arătați ușa înainte de a ajunge chiar și să discutați cu Lucinda, trebuie să mergeți sub acoperire. Ești o servitoare înfiorătoare. Fată servitoare. Schimbător de oală de cameră. Ține de tine. Nu vă faceți griji, voi rămâne în afara drumului vostru. Pot să dispar din clipele unui ochi. Luce a gemut. - Și intru și mă prefac ca și cum lucrez aici? "Nu." Bill își aruncă ochii înfocați. „Urcați-vă și prezentați-vă doamnei casei, doamna Constance. Spune-i ultima ta destinație de mutare în continent și căutați un nou loc de muncă. Este un harridan bătrân și rău pentru referințe. Norocos pentru tine, sunt cu un pas înaintea ei. Îl vei găsi pe al tău în buzunarul șorțului. ” Luce și-a strecurat mâna în buzunarul șorțului de lenjerie albă și a scos un plic gros. Spatele a fost închis cu o sigilie de ceară roșie; când a întors-o, a citit-o pe doamna Melville Constance , târâtă cu cerneală neagră. "Ești un tip de știut, nu-i așa?" "Mulțumesc." Bill se înclină cu milă; apoi, când și-a dat seama că Luce a început deja spre casă, a zburat înainte, bătânduși aripile atât de repede încât au devenit două neclarități de piatră de o parte și de alta a corpului său. Pe atunci trecuseră mesteacănele de argint și traversau peluza îngrijită. Luce era pe punctul de a porni drumul cu pietricele spre casă, dar s-a spânzurat când a observat figuri din foișor. Un bărbat și o femeie, care mergeau spre casă. Spre Luce. - Coborâți, șopti ea. Nu era pregătită să fie văzută de nimeni din Helston, mai ales că Bill nu zâmbea în jurul ei, ca niște insecte mari. - Te cobori, spuse el. „Doar pentru că am făcut o excepție de invizibilitate în beneficiul tău, nu înseamnă că orice simplu muritor mă poate vedea. Sunt perfect discret unde mă aflu. De fapt, singurii ochi de care trebuie să fiu atent sunt: Whoa, hei. ” Sprâncenele de piatră ale lui Bill s-au împușcat brusc, făcând un zgomot puternic de târâre. „Sunt afară”, a spus el, înfipt în spatele viței de vie cu tomate. Îngerii , A completat Luce. Trebuie să fie singurele alte suflete care l-au putut vedea pe Bill sub această formă. A ghicit acest lucru pentru că în sfârșit ar putea să-i facă pe bărbat și femeie, cei care l-au îndemnat pe Bill să acopere. Trecând prin frunzele groase și înțepătoare ale viței de tomate, Luce nu-și putea smulge ochii de ele. Departe de Daniel, într-adevăr. Restul grădinii a crescut în continuare. Cântecele de seară ale păsărilor s-au liniștit și tot ce a putut auzi erau două perechi de metri care mergeau încet pe poteca pietrișului. Ultimele raze ale soarelui parcă cădeau asupra lui Daniel, aruncând în jurul lui un halou de aur. Capul îi era îndreptat spre femeie și el dădu din cap în timp ce mergea. Femeia care nu era Luce. Era

mai în vârstă decât ar fi putut Lucinda - în cei douăzeci de ani, cel mai probabil și foarte frumoasă, cu bucle întunecate și mătase sub o pălărie largă de paie. Rochia ei lungă de muselină era culoarea unui păpădie și părea că ar fi trebuit să fie foarte scumpă. - Ai ajuns să-ți placă deloc micul nostru cătun, domnule Grigori? spunea femeia. Vocea ei era înaltă și strălucitoare și plină de încredere naturală. - Poate prea mult, Margaret. Stomacul Lucei sa legat într-un nod gelos, în timp ce îl privea pe Daniel zâmbind femeii. „Este greu de crezut că a trecut o săptămână de când am ajuns la Helston. Aș putea rămâne mai mult decât îmi plănuisem. ” El s-a oprit. „Toată lumea a fost foarte amabilă.” Margaret se înroși și Luce se văzu. Până și roșea lui Margaret a fost minunată. „Sperăm că acest lucru va trece prin munca ta”, a spus ea. „Mama este încântată, desigur, să aibă un artist care să stea cu noi. Toata lumea este." Luce s-a târât după ei în timp ce mergeau. Pe lângă grădină de legume, s-a ghemuit în spatele tufei de trandafiri supraîncărcați, plantându-și mâinile pe pământ și aplecându-se înainte pentru a menține cuplul în urechi. Apoi Luce a tresărit. Ea își înfipse degetul mare pe un ghimpe. Sângerează. Ea a supt rana și a strâns mâna, încercând să nu-i ia sânge pe șorț, dar, când s-a oprit sângerarea, și-a dat seama că a ratat o parte din conversație. Margaret se uită în sus la Daniel cu ochii aștepți. "Te-am întrebat dacă vei fi la festivitățile solstițiului în cursul acestei săptămâni." Tonul ei era un pic pledător. „Mama face întotdeauna un mare lucru.” Daniel murmură ceva de genul, nu i-ar lipsi, dar era clar distras. A continuat să privească departe de femeie. Ochii i se strecură în jurul gazonului, de parcă l-ar fi sesizat pe Luce în spatele trandafirilor. Când privirea lui a cuprins tufișurile unde s-a ghemuit, au strălucit cea mai intensă nuanță de violet. SEȘTE

FEMEIA ÎN ALB HELSTON, ENGLAND • 18 IUNIE 1854

B y timpul Daniel a ajuns la Helston, el a fost furios. El a recunoscut decorul imediat ce anunțatorul l-a expulzat singur pe malurile zoster ale Loe. Lacul era nemișcat, reflectând niște tufuri mari de nor roz pe cerul serii. Uluită de apariția sa bruscă, o pereche de împărați au decolat pe câmpul trifoiului și au venit să se odihnească într-un copac mohorât, lângă drumul principal. Șoseaua a condus, știa el, în orașul mic unde își petrecuse o vară cu Lucinda. Stând din nou pe acest bogat pământ verde a atins un loc moale în interiorul lui. Atât cât a muncit să închidă fiecare ușă spre trecutul lor, atât cât s-a străduit să treacă dincolo de fiecare moarte sfâșietoare, unii au contat mai mult decât alții. El a fost surprins de cât de clar își amintea încă timpul lor în sudul Angliei. Dar Daniel nu era aici în vacanță. Nu era aici să se îndrăgostească de frumoasa fiică a negustorului de cupru. El a fost aici pentru a opri o fată nesăbuită să se rătăcească atât de mult în momentele întunecate ale trecutului ei, încât a ucis-o. El a fost aici pentru a o ajuta să-și dezlege blestemul, o dată pentru totdeauna. A început drumul lung spre oraș. Era o seară caldă și leneșă de vară în Helston. Ieșind pe străzi, doamnele în cămăși și rochiile îmbrăcate în dantelă vorbeau cu voci joase și politicoase pentru bărbații potriviți de lenjerie ale căror brațe le țineau. Cuplurile s-au oprit în fața vitrinelor magazinelor. Au zăbovit să vorbească cu vecinii. S-au oprit pe colțurile străzii și au luat zece minute să-și ia rămas bun. Totul despre acești oameni, de la îmbrăcămintea lor până la ritmul plimbării lor, a fost atât de lent. Daniel nu s-ar fi putut simți mai împotrivit cu trecătorii de pe stradă. Aripile lui, ascunse sub haina lui, ardeau cu nerăbdarea lui, în timp ce pășea prin oameni. Era un singur loc în siguranță, unde știa că o poate găsi pe Lucinda - a vizitat foișorul din grădina din spate a patronului său în majoritatea serilor chiar după amurg. Dar unde l-ar putea găsi pe Luce - cea care a intrat și a ieșit din Anunțători, cea pe care trebuia să o găsească asta, nu exista nicio cale de a ști. Celelalte două vieți în care Luce s-a împiedicat avea un sens pentru Daniel. În marea schemă, erau … anomalii. Momentele trecute când ea se apropiase de a descoperi adevărul blestemului lor chiar înainte de a muri. Dar el nu a putut da seama de ce Crainic a adus - o aici . Helston a fost o perioadă mai liniștită pentru ei. În această viață, iubirea lor crescuse încet, firesc. Chiar și moartea ei fusese privată, doar între cei doi. Odată, Gabbe folosise cuvântul respectabil pentru a descrie sfârșitul lui Lucinda în Helston. Moartea, cel puțin, fusese singură pentru a suferi. Nu, nimic nu avea sens în privința accidentului ei de a revizui această viață - ceea ce însemna că ar putea fi oriunde în cătun. „De ce, domnule Grigori”, a strigat o voce trilingă pe stradă. „Ce surpriză minunată să te găsesc aici în oraș.” O femeie blondă, cu o rochie albastră cu model lung, a stat în fața lui Daniel, luându-l cu surprindere. Ținea mâna unui băiat pudros, pistru, de opt ani, care părea mizerabil într-un sacou de culoare crem, cu o pată sub guler. În sfârșit, a apărut Daniel: doamna Holcombe și talentul ei fiu Edward, căruia îi dăduse lecții de desen timp de câteva săptămâni dureroase, în timp ce se aflau la Helston. - Bună ziua, Edward. Daniel se aplecă să strângă mâna băiețelului, apoi se plecă spre mama sa. "Doamna. Holcombe.“ Până în acel moment, Daniel se gândise puțin la garderoba lui în timp ce se mișca de-a lungul timpului. Nu-i păsa ce credea cineva de pe stradă de pantalonii săi moderni gri sau dacă tăietura tricoului său alb oxford arăta ciudat în comparație cu oricare alt bărbat din oraș. Dar, dacă avea să fugă cu oameni, ar fi cunoscut de fapt cu aproape două sute de ani în urmă, purtând hainele pe care le-a purtat în urmă cu două zile la Ziua Recunoștinței părinților Luce, cuvântul ar putea începe să călătorească. Daniel nu voia să atragă atenția asupra lui. Nimic nu putea sta în calea găsirii Lucei. Pur și simplu ar fi trebuit să găsească altceva de purtat. Nu că Holcombes a observat. Din fericire, Daniel se întorsese într-o perioadă în care fusese cunoscut ca un artist „excentric”. - Edward, arată-i

domnului Grigori ce mama tocmai te-a cumpărat, spuse doamna Holcombe, netezind părul nesăbuit al fiului ei. Băiatul a produs cu reticență un mic kit de vopsea dintr-un ghiozdan. Cinci vase de sticlă cu vopsea în ulei și o perie lungă cu mâner din lemn roșu. Daniel făcu complimentele necesare - despre cum Edward era un băiețel foarte norocos, unul al cărui talent avea acum instrumentele potrivite - în timp ce încerca să nu fie evident cu privire la căutarea dincolo de pereche pentru cea mai rapidă ieșire din conversație. - Edward este un copil atât de talentat, insistă doamna Holcombe, luând mâna cu brațul lui Daniel. „Problema este că găsește lecțiile tale de desen doar puțin mai palpitante decât se așteaptă un băiat de vârsta lui. De aceea am crezut că un set de vopsea adecvat ar putea să-i permită să intre într-adevăr. Ca artiste . Înțelegi, domnule Grigori? „Da, da, desigur.” Daniel a tăiat-o. „Dă-i orice îl face să vrea să picteze. Planul strălucitor - O răceală i se răspândi și-și îngheța cuvintele în gât. Cam tocmai ieșise dintr-un pub dincolo de stradă. O clipă, Daniel s-a agitat de furie. El a fost suficient de clar încât nu dorea ajutor de la ceilalți. Mâinile i se balonară în pumn, iar el făcu un pas spre Cam, dar apoi - Desigur. Aceasta a fost Cam din epoca Helston. Și, după aspectul lui, Cam a avut timpul vieții sale în pantalonii săi în dungi fantezie și în șepcă victoriană pentru fumat. Părul lui negru era lung, în cascadă chiar pe lângă umeri. S-a sprijinit de ușa cârciumii, glumind cu alți trei bărbați. Cam scoase un trabuc cu vârf de aur dintr-o cutie metalică pătrată. Nu-l văzuse încă pe Daniel. De îndată ce o va face, va renunța să râdă. De la început, Cam a călătorit prin Anunțători mai mult decât oricare dintre îngerii căzuți. El a fost un expert în felul în care Daniel nu a putut fi niciodată: Acesta a fost un cadou al celor care au aruncat cu Lucifer - aveau un talent pentru a călători prin umbrele trecutului. O privire către Daniel i-ar fi spus acestei camere victoriene că rivalul său era un anacronism. Un om din timp. Cam și-ar da seama că se întâmpla ceva mare. Atunci Daniel nu va fi capabil să-l agite. - Ești foarte generos, domnule Grigori. Doamna Holcombe era încă năprasnică, totuși îl prinsese pe Daniel de mânecă. Capul lui Cam începu să se învârtă în direcția lui. "Nu te gandi la asta." Cuvintele se repeziră din Daniel. „Acum, dacă mă veți scuza” - și-a încleștat degetele - „Trebuie doar să … cumpăr niște haine noi”. Făcu o plecăciune rapidă și se repezi prin ușa celui mai apropiat magazin. "Domnul. Grigori ... Doamna Holcombe își striga practic numele. În tăcere, Daniel a înjurat-o, prefăcându-se că nu se oprește, ceea ce a făcut-o să sune mai tare. - Dar asta este un creator, domnule Grigori! strigă ea, dându-și mâinile peste gură. Daniel era deja înăuntru. Ușa de sticlă a magazinului s-a trântit în spatele lui, clopoțelul care era legat de balamală sunând. Se putea ascunde aici, cel puțin câteva minute, în speranța că Cam nu-l văzuse sau auzise vocea strigătoare a doamnei Holcombe. Magazinul era liniștit și mirosea a lavandă. Pantofii cu toc bine purtau podelele din lemn, iar rafturile de-a lungul pereților erau stivuite până la tavan cu șuruburi de țesături colorate. Daniel coborî perdeaua de dantelă pe fereastră, astfel încât să fie mai puțin vizibil de pe stradă. Când s-a întors, a observat în oglinda altei persoane din magazin. El a înghițit o gemere de ușurare surprinsă. O găsise. Luce încerca o rochie albă lungă de muselină. Gâtul său înalt s-a fixat cu o panglică galbenă, scoțând la iveală incredibilul alun al ochilor. Părul ei era legat înapoi într-o parte, tuns cu un știft floral din margele. Ea a continuat să se lase cu felul în care mânecile căzură pe umeri în timp ce stătea, examinându-se din câte unghiuri a putut în oglindă. Daniel îi adora pe toți. El a vrut să stea acolo, admirând-o pentru totdeauna, dar apoi și-a amintit de sine. El se îndreptă spre ea și o apucă de braț. "Acest lucru a durat destul de mult." Chiar în timp ce vorbea, Daniel s-a simțit depășit de senzația delicioasă a pielii ei de mâna lui. Ultima dată când a atins-o a fost în noaptea în care a crezut că a pierdut-o în fața Outcasts. „Aveți idee ce

sperietoare mi-ați dat? Nu ești în siguranță aici de unul singur, a spus el. Luce nu a început să se certe cu Daniel, așa cum se așteptase. În schimb, ea a țipat și l-a bătut inteligent pe față. Pentru că nu era Luce. Era Lucinda. Și, ce era mai rău, nici măcar nu se întâlniseră în viața asta. Trebuie să se întoarcă de la Londra cu familia. Ea și Daniel trebuiau să se întâlnească la petrecerea solstițiului de vară din Constanța. Putea vedea toate acestea acum ca șocul înregistrat pe chipul lui Lucinda. - Ce zi este? întrebă el cu disperare. Ea ar crede că era nebun. Peste cameră, fusese lovit de dragoste pentru a observa diferența dintre fata pe care o pierduse deja și fata pe care trebuia să o salveze. - Îmi pare rău, șopti el. Tocmai acesta a fost motivul pentru care era atât de groaznic ca un anacronism. S-a pierdut complet în cele mai mici lucruri. O singură atingere a pielii ei. O privire în ochii ei adânci de alun. Unul din pulberea parfumată de-a lungul firului de păr. O respirație împărtășită în spațiul înghesuit al acestui magazin minuscul. Lucinda făcu o clipă în timp ce se uita la obrazul lui. În oglindă, era roșu aprins unde îl pălmuise. Ochii i-au călătorit pentru a-l întâlni - iar inima lui a simțit că ar intra în spele. Buzele ei roz s-au despărțit și capul i s-a strecurat ușor spre dreapta. Îl privea ca pe o femeie îndrăgostită. Nu . Exista un mod în care trebuia să se întâmple. Un mod în care trebuia să se întâmple. Nu trebuiau să se întâlnească până la petrecere. Oricât de mult Daniel a blestemat soarta lor, el nu va perturba viețile trăite înainte. Erau ceea ce o împiedica să se întoarcă la el. Încercă să pară cât mai neinteresat și înfiorător. Încrucișându-și brațele peste piept, schimbându-și greutatea pentru a crea mai mult spațiu între ele, păstrându-și ochii peste tot, dar unde doreau să fie. Pe ea. - Îmi pare rău, spuse Lucinda, apăsându-și mâinile peste inima ei. „Nu știu ce a venit peste mine. Nu am făcut niciodată așa ceva. ... Daniel nu avea de gând să se certe cu ea acum, deși l-a pălmuit de nenumărate ori de-a lungul anilor, încât Arriane a ținut un cont într-un mic caiet în spirală, marcat „ Ești proaspăt” . - Greșeala mea, spuse el repede. - Eu ... Credeam că ești altcineva. A intervenit deja prea mult cu trecutul, mai întâi cu Lucia la Milano, iar acum aici. A început să se întoarcă. "Aștepta." Ea întinse mâna după el. Ochii ei erau niște pete de alunuri minunate de lumină care îl trăgeau înapoi. „Mă simt aproape ca și cum am face știm unii pe alții, deși eu nu pot destul de amintesc-“ „Eu nu cred, mi - e teamă.“ El o făcuse până la ușă și atunci despărțea perdeaua de pe fereastră pentru a vedea dacă Cam era încă afară. El a fost. Spatele lui Cam era la magazin și făcea gesturi animate, povestind niște povești fabricate în care era cu siguranță eroul. Ar putea să se întoarcă la cea mai mică provocare. Atunci Daniel va fi prins. - Te rog, domnule, opreștete. Lucinda se grăbi spre Daniel. "Cine ești tu? Cred că te cunosc. Vă rog. Aștepta." Ar fi trebuit să-și ia șansele pe stradă. Nu putea să stea aici cu Lucinda. Nu atunci când se purta așa. Nu când s-a îndrăgostit de versiunea greșită a lui însuși. El trăise această viață înainte și nu așa se întâmplase. Deci a trebuit să fugă. L-a omorât pe Daniel să o ignore, să plece de la Lucinda când totul din sufletul lui îi spunea să se întoarcă și să zboare chiar înapoi la sunetul vocii ei, la îmbrățișarea brațelor și la căldura buzelor, la vrăjitoare. puterea iubirii ei. Făcu ușa magazinului deschisă și fugi pe stradă, alergând la apusul soarelui, alergând pentru tot ce merita. Nu-i păsa deloc cum arăta nimănui din oraș. Alerga focul în aripi. ȘAPTE SOLSTICE

HELSTON, ENGLAND • 21 IUNIE 1854

Ł mâinile BUM au fost opărite și splotchy și ofertă la os. De când sosise la moșia Constanțelor din Helston, cu trei zile înainte, nu făcuse nimic mai mult decât să spele o nesfârșită grămadă de vase. A lucrat de la răsărit până la apusul soarelui, la spălarea farfuriilor și a bolurilor și a bărcilor cu pârtii de soare și a armatelor întregi de argintărie, până când, la sfârșitul zilei, noua sa șefă, domnișoara McGovern, a pregătit cina pentru personalul bucătăriei: un trist platou de carne rece , bucăți uscate de brânză și câteva rulouri tari. În fiecare seară, după cină, Luce avea să cadă într-un somn de vis, atemporal, pe pătuțul de la mansardă, pe care îl împărțea cu Henrietta, colega ei de serviciu de la bucătărie, o fată bătută, cu părul căprioș, care venea la Helston din Penzance. Munca pură a fost uimitoare. Cum ar putea o gospodărie să murdărească suficient de multe feluri de mâncare pentru ca două fete să lucreze douăsprezece ore drept? Dar coșurile de farfurii cu mâncare continuau să sosească, iar domnișoara McGovern își ținea ochii nemișcați fixați pe lavoarul lui Luce. Până miercuri, toți cei de la moșie bâlbâiau despre petrecerea solstițiului în acea seară, dar pentru Luce, aceasta însemna doar mai multe feluri de mâncare. Se uită în jos la cada de staniu cu apă scârțâită, plină de ură. - Nu- mi venea în minte, mormăi ea lui Bill, care se plimbă mereu pe marginea dulapului de lângă spăla. Încă nu era obișnuită să fie singura din bucătărie care îl putea vedea. O făcea nervoasă de fiecare dată când trecea peste alți membri ai personalului, făcând glume murdare de care numai Luce nu auzea și nimeni - în afară de Bill - nu râdea niciodată. „Voi, copiii mileniului, nu aveți absolut nicio etică în muncă”, a spus el. - Ține-ți vocea jos, apropo. Luce și-a desfăcut maxilarul. „Dacă spălați această supă dezgustătoare tureen ar avea vreo legătură cu înțelegerea trecutului meu, etica muncii dvs. v-ar face capul să se învârtă. Dar acest lucru nu are rost ”. Ea flutura o tigaie din fontă pe chipul lui Bill. Mânerul său era șipț cu unsoare de porc. - Să nu mai vorbim de greață. Luce știa că frustrarea ei nu are nimic de-a face cu vasele. Probabil că suna ca un brat. Dar de-abia a început să lucreze aici. Nu-l mai văzuse pe Helston Daniel încă de la acea primă privire în grădină și nici nu știa unde se afla trecutul ei. Era singură, lipsită de listă și deprimată într-un mod în care nu mai fusese încă din acele vremuri groaznice de timpuriu la Sword & Cross, înainte de a-l avea pe Daniel, înainte de a avea pe oricine ar putea conta. Abandonase Daniel, Miles și Shelby, Arriane și Gabbe, Callie și părinții ei - pentru ce? Să fii o servitoare înfricoșătoare? Nu, pentru a descoperi acest blestem, lucru pe care nici măcar nu știa dacă era capabil să îl facă. Așa că Bill a crezut că este subțire. Nu s-a putut abține. Era la o distanță de câțiva pași de o cădere. „Urăsc această meserie. Urasc acest loc. Urăsc această petrecere stupidă a solstițiului și acest suflu de fazan stupid ... - Lucinda va fi la petrecere în seara asta, spuse Bill deodată. Vocea îi era calmă. "Se întâmplă să adore soufflé-ul de fazan al Constanței." S-a ridicat pentru a sta cu picioarele încrucișate pe blat, cu capul răsucind un înfiorător de 360 de grade în jurul gâtului, pentru a se asigura că cei doi sunt singuri. - Lucinda va fi acolo? Luce a aruncat tigaia și peria ei scobită în cadă. „O să vorbesc cu ea. Ies din această bucătărie și o să vorbesc cu ea. ” Bill dădu din cap, ca și cum acesta ar fi fost planul de-a lungul timpului. „Amintiți-vă doar de poziția dvs. Dacă o versiune viitoare ar fi apărut la o petrecere de internat a ta și ți- ar fi spus - „ Aș fi vrut să știu”, a spus Luce. „Orice ar fi fost, aș fi insistat să știu totul. Aș fi murit să știu. ” „Mmm-hmm. Bine." Bill ridică din umeri. Lucinda nu o va face. Pot să vă garantez asta. ” "Asta e imposibil." Luce clătină din cap. „Ea … eu”. "Nu. Este o versiune a ta care a fost crescută de părinți complet diferiți într-o lume foarte diferită. Împărtășești un suflet , dar ea nu e nimic ca tine. Vei vedea." I-a dat un rânjet cript. „Continuați cu prudență.” Ochii lui Bill se împușcară spre ușa din fața bucătăriei mari, care se deschise brusc. - Arată plin de viață, Luce! Și-a înfundat picioarele

în cadă și a scos un suspin mulțumit, mulțumit, exact când domnișoara McGovern a intrat, trăgându-l pe Henrietta de cot. Șefa servitoare făcea listă la cursurile pentru masa de seară. - După prunele înăbușite ... Pe cealaltă parte a bucătăriei, Luce îi șopti lui Bill. „Nu am terminat cu această conversație.” Picioarele lui pietroase stropeau suduri pe șorțul ei. „Pot să vă sfătuiesc să nu mai vorbiți cu prietenii dvs. invizibili în timp ce lucrați? Oamenii vor crede că ești nebun. ” „Încep să mă întreb despre asta.” Luce oftă și rămase drept, știind că tot ce avea să scoată din Bill, cel puțin până când ceilalți plecaseră. - Mă aștept ca tine și Myrtle să fie în formă de vârf în această seară, îi spuse domnișoara McGovern cu voce tare Henrietta, trimitând o privire rapidă înapoi la Luce. Myrtle . Numele Bill alcătuise pe scrisorile sale de referință. „Da, domnișoară”, a spus Luce în mod limpede. "Da domnisoara!" În răspunsul lui Henrietta nu a existat niciun sarcasm. Lui Luce îi plăcea destul de bine Henrietta, dacă trecea cu vederea cât de rău avea fata o baie. Odată ce domnișoara McGovern a ieșit din bucătărie și cele două fete au fost singure, Henrietta s-a ridicat pe masă, lângă Luce, învârtindu-și cizmele negre. Nu avea idee că Bill stătea chiar lângă ea, imitându-și mișcările. - Îți place o prună? Întrebă Henrietta, scoțând din sfera șorțului două sfere de culoare rubin și ținându-l pe Luce. Ceea ce i-a plăcut cel mai mult Lucei despre fată a fost că nu a făcut niciodată niciun pic de muncă, dacă șeful nu era în cameră. Și-au luat fiecare o mușcătură, rânjind în timp ce sucul dulce păcălește din părțile gurii. - Am crezut că te-am auzit vorbind cu altcineva aici, spuse Henrietta. Ridică o sprânceană. - Te-ai luat un coleg, Myrtle? Oh, te rog să nu spui că e Harry din grajd! El este un putred, el este. " Chiar atunci, ușa bucătăriei s-a deschis din nou, făcând ambele fete să sară, să-și lase fructele și să se prefacă să frece cel mai apropiat vas. Luce se aștepta pe domnișoara McGovern, dar ea a înghețat când a văzut două fete în halate frumoase de mătase albă, potrivite de râs, în timp ce străbăteau bucătăria murdară. Una dintre ele a fost Arriane. Cealaltă - i-a trebuit lui Luce un moment să o plaseze - a fost Annabelle. Fata cu capul roz roz, Luce, s-a întâlnit doar pentru o clipă la Ziua Părinților, până la Sword & Cross. Se prezentase ca sora lui Arriane. O sora. Henrietta își ținea ochii în jos, de parcă acest joc de etichetă din bucătărie ar fi un lucru normal, de parcă ar putea avea probleme dacă chiar ar fi prefăcut că le vede pe cele două fete - care cu siguranță nu le vedeau nici pe Luce, nici pe Henrietta. Era ca și cum slujitorii se amestecau cu vasele și tigăile murdare. Sau altceva Arriane și Annabelle râdeau prea tare. Când trecură pe lângă masa de patiserie, Arriane prinse un pumn de făină din placa de marmură și o aruncă pe chipul Annabellei. O jumătate de secundă, Annabelle arăta furioasă; apoi a început să râdă și mai tare, apucând un pumn în sine și aruncându-l la Arriane. Încărcau aerul în timp ce traversau ușa din spate, spre mica grădină, care ducea spre grădina mare, unde soarele strălucea de fapt și unde putea fi Daniel și unde Luce urma să moară. Luce nu ar fi putut să-și dea seama ce simțea dacă ar fi încercat - șoc sau jenă, mirare sau frustrare? Toate acestea ar fi trebuit să se arate pe fața ei, pentru că Henrietta a privit-o cu bună știință și sa aplecat să șoptească: „Lotul a sosit aseară. Vărurile cuiva din Londra, în oraș pentru petrecere. ” Se duse la masa de patiserie. „Aproape au stricat plăcinta cu căpșuni cu antice. Oh, trebuie să fie minunat, să fie bogat. Poate în următoarele vieți, hei, Myrtle? "Ha." Era tot ce Luce putea gestiona. - Mă apuc să pun masa, din păcate, spuse Henrietta, lăsând o grămadă de porțiuni sub brațul ei cărnos. „De ce să nu ai o mână de făină gata să arunce, doar în cazul în care fetele respective vor reveni în acest fel?” Făcu ochii spre Luce și împinse ușa cu spatele larg, apoi dispăru pe hol. În locul ei a apărut altcineva: un băiat, tot în ținuta unui servitor, cu fața ascunsă în spatele unei cutii uriașe de alimente. Le-a așezat pe masă peste bucătărie de la Luce. Ea porni la vederea chipului lui. Cel puțin, după ce o

văzuse pe Arriane, era ceva mai pregătită. „Roland!“ Se răsuci când ridică privirea, apoi se strânse. În timp ce se îndrepta spre ea, erau hainele ei pe care Roland nu le putea opri să privească. El arătă spre șorțul ei. - De ce ești îmbrăcat așa? Luce se trase de cravata de pe șorț, trăgându-l. „Nu sunt cine crezi că sunt.” Se opri în fața ei și se uită, întorcând capul mai întâi ușor spre stânga, apoi spre dreapta. - Ei bine, ești imaginea scuipătoare a unei alte fete pe care o cunosc. De când biscuiții se prăpădesc în nerușinare? ” - Biscuitii? Roland ridică o sprânceană spre ea, amuzată. "Oh, am înțeles. Joci la a fi altcineva. Cum te numesti? " - Myrtle, spuse Luce mizerabil. - Și tu nu ești Lucinda Biscoe căreia i-am servit acea tavă de gutui pe terasă acum două zile? "Nu." Luce nu știa ce să spună, cum să-l convingă. Se întoarse către Bill pentru ajutor, dar el dispăruse chiar din viziunea ei. Desigur. Roland, îngerul căzut că era, ar fi putut să-l vadă pe Bill. „Ce-ar spune tatăl domnișoarei Biscoe dacă și-ar vedea fiica aici jos, până la coatele în grăsime?” Roland zâmbi. „Este o faimă bună să-l tragi pe el.” - Roland, nu este ... - Ce te ascunzi acolo? Roland aruncă capul spre grădină. O zgomotă minunată în cămară de la picioarele lui Luce a dezvăluit unde se dusese Bill. Părea să-i trimită un fel de semnal, doar ea nu avea habar despre ce este vorba. Bill a vrut probabil ca ea să-și țină gura închisă, dar ce urma să facă, să iasă și să o oprească? Pe fruntea lui Roland se vedea o strălucire de transpirație. Suntem singuri, Lucinda? "Absolut." El și-a băgat capul la ea și a așteptat. - Nu simt că suntem. Singura altă prezență în cameră a fost Bill. Cum ar putea Roland să-l simtă când Arriane nu a făcut-o? „Uite, nu sunt chiar fata pe care crezi că sunt”, a spus din nou Luce. "Eu sunt o Lucinda, dar eu - sunt aici din viitor - de fapt este greu de explicat." Respiră adânc. "M-am născut în Thunderbolt, Georgia ... în 1992." "Oh." Roland a înghițit. - Ei, bine. A închis ochii și a început să vorbească foarte încet: „Și stelele de pe cer au căzut pe pământ, ca niște smochine aruncate de pe un copac într-o bâlbâială ...” Cuvintele erau criptice, dar Roland le recita sufletește, aproape ca citând un linia preferată dintr-o melodie veche de blues. Genul de melodie pe care îl auzise cântând la o petrecere de karaoke înapoi la Sword & Cross. În acel moment, părea rolul pe care îl știa acasă, de parcă s-ar fi strecurat din acest personaj victorian pentru o perioadă. Numai că, a fost altceva despre cuvintele sale. Luce i-a recunoscut de undeva. "Ce este asta? Ce inseamna asta?" ea a intrebat. Dulapul zâmbi din nou. Mai tare de data aceasta. "Nimic." Ochii lui Roland s-au deschis și s-a întors spre sinele său victorian. Mâinile lui erau dure și calificate, iar bicepsul lui era mai mare decât era obișnuit să le vadă. Hainele lui erau înmuiate de transpirație pe pielea lui întunecată. Părea obosit. O tristețe grea a căzut peste Luce. - Ești un servitor aici? ea a intrebat. „Ceilalți - Arriane - ajung să alerge și ... Dar trebuie să muncești, nu-i așa? Doar pentru că ești ... - Negru? Spuse Roland, ținându-și privirea până când se uită departe, incomodă. - Nu-ți face griji pentru mine, Lucinda. Am suferit mai rău decât nebunia muritoare. În plus, o să am ziua mea. ” „Se îmbunătățește”, a spus ea, simțind că orice asigurare pe care i-ar fi acordat-o ar fi tristă și nesubstanțială, întrebându-se dacă ceea ce a spus ea este cu adevărat adevărat. „Oamenii pot fi îngrozitori”. "Bine. Nu ne putem îngrijora prea mult de ei, nu? ” Roland zâmbi. - Ce te-a adus înapoi, Lucinda? Știe Daniel? Cam? ” - Și Cam e aici? Luce nu ar fi trebuit să fie surprinsă, dar ea a fost. „Dacă calendarul meu este corect, probabil că a fost mutat în oraș.” Luce nu se putea îngrijora de asta acum. "Daniel nu știe, încă," a recunoscut. - Dar trebuie să-l găsesc și pe Lucinda. Trebuie să știu ... - Uite, spuse Roland, îndepărtându-se de Luce, cu mâinile ridicate, aproape ca și cum ar fi radioactiv. - Nu m-ai văzut astăzi aici. Nu am avut această discuție. Dar nu poți doar să te duci la Daniel ... - Știu, a spus ea. - El va ieși. - 'Freak out?' Roland a încercat fraza care sună ciudat, aproape făcând-o să râdă Luce. - Dacă vrei să spui că s-ar

putea să te îndrăgostești de asta, îi arăta el - atunci da. Este foarte periculos. Ești un turist aici. ” „Bine, atunci sunt turist. Dar măcar pot să vorbesc cu ei. ” - Nu, nu poți. Nu locuiești în viața asta. ” „Nu vreau să locuiesc nimic. Vreau doar să știu de ce ... - „Ființa ta aici este periculoasă - pentru tine, pentru ei, pentru tot. Intelegi?" Luce nu înțelegea. Cum ar putea fi ea periculoasă? „Nu vreau să stau aici, vreau doar să știu de ce se întâmplă asta între mine și Daniel - adică între Lucinda și Daniel.” "Exact asta vreau să spun." Roland își trase mâna pe față, îi aruncă o privire dură. „Ascultă-mă: îi poți observa de la distanță. Poți - nu știu - să te uiți prin ferestre. Atâta timp cât nu știi nimic aici este al tău. - Dar de ce nu pot să vorbesc doar cu ei? S-a dus la ușă și a închis-o și a înșurubat-o. Când s-a întors înapoi, chipul lui era serios. „Ascultă, este posibil să faci ceva care să-ți schimbe trecutul, ceva care se încolăcește în timp și să-l rescrii, astfel încât tu - viitoarea Lucinda - să fii schimbat.” „Așa că voi fi atent ...” „Nu este atent. Ești un taur în magazinul de iubire din China. Nu vei avea cum să știi ce ai rupt sau cât de prețios poate fi. Orice schimbare pe care o veți adopta nu va fi evidentă. Nu va exista niciun semn nemaipomenit de citit DACĂ VEȚI DREPT, VOI FI PRINCIPII, VERSUS DACĂ VEȚI ÎN STÂNG, VĂ RĂMÂNEȚI NICIODATĂ MAI SCURTĂ. " - Hai, Roland, nu crezi că am obiective ușor superbe decât să ajung prințesă? Spuse brusc Luce. - Aș putea deviza o presupunere că există un blestem pe care vrei să îl pui capăt? Luce clipi la el, simțindu-se prost. „Bine, atunci, cel mai mult noroc!” Roland a râs puternic. „Dar chiar dacă vei reuși, nu o vei ști, draga mea. În momentul în care îți schimbi trecutul? Acest eveniment va fi așa cum a fost întotdeauna . Și tot ce va veni după el va fi așa cum a fost întotdeauna. Timpul ordonează după sine. Și faci parte din ea, deci nu vei ști diferența. ” „Aș fi trebuit să știu”, a spus ea, sperând că spunerea asta cu voce tare o va face adevărată. - Cu siguranță aș avea vreun sens ... Roland clătină din cap. "Nu. Dar, cu siguranță, înainte de a putea face vreun bine, ați denatura viitorul făcându-l pe Daniel din această epocă să se îndrăgostească de tine, în locul acelei pretențioase sucitoare Lucinda Biscoe. " - Trebuie să o cunosc. Trebuie să văd de ce se iubesc ... Roland clătină din nou din cap. „Ar fi și mai rău să te implici cu sinele tău trecut, Lucinda. Cel puțin Daniel cunoaște pericolele și se poate gândi singur pentru a nu schimba drastic timpul. Dar Lucinda Biscoe? Nu știe nimic . „Niciunul dintre noi nu a făcut-o vreodată”, a spus Luce în jurul unei nopți bruște în gât. „Lucinda asta, nu a mai rămas mult timp. Las-o să o petreacă cu Daniel. Las-o să fie fericită. Dacă treceți peste lumea ei și ceva se schimbă pentru ea, s-ar putea schimba și pentru voi. Și asta ar putea fi cel mai nefericit. ” Roland părea ca o versiune mai frumoasă, mai puțin sarcastică a lui Bill. Luce nu voia să afle mai multe despre toate lucrurile pe care nu le putea face, nu ar trebui să facă. Dacă ar putea doar să vorbească cu sinele ei trecut - „Și dacă Lucinda ar putea avea mai mult timp?” ea a intrebat. „Și dacă ...” „Este imposibil. Dacă este ceva, o să-i grăbești sfârșitul. Nu vei schimba nimic, având o discuție cu Lucinda. Veți face doar o încurcătură din viețile voastre trecute, împreună cu cea actuală. " „Viața mea actuală nu este o mizerie. Și pot rezolva lucrurile. Trebuie să." „Presupun că rămâne de văzut. Viața lui Lucinda Biscoe s-a terminat, dar finalul tău nu a fost încă scris. ” Roland și-a scuturat mâinile de pe picioarele pantalonilor. „Poate că este o schimbare poate lucra în viața ta, în marea poveste de tine și Daniel. Dar nu veți face asta aici. ” În timp ce Luce simți cum buzele i se înăspiră într-un ciob, chipul lui Roland se înmoaie. - Uite, a spus el. - Cel puțin mă bucur că ești aici. "Tu esti?" „Nimeni altcineva nu vă va spune acest lucru, dar toți suntem înrădăcinați pentru voi. Nu știu ce te-a adus aici sau cum a fost chiar posibilă călătoria. Dar trebuie să cred că este un semn bun. El a studiat-o până când s-a simțit ridicolă. "Intri în tine, nu?" - Nu știu, spuse Luce. "Așa cred. Încerc doar să înțeleg. ” "Bun." Vocile din hol îl făceau pe Roland să

se îndepărteze brusc de Luce, spre ușă. - Ne vedem diseară, spuse el, desfăcând ușa și alunecând liniștit afară. De îndată ce Roland dispăruse, ușa dulapului se deschise, lovinduși spatele piciorului. Bill ieși afară, gâfâind aer tare, ca și cum ar fi ținut respirația tot timpul. „Ți-aș putea strânge gâtul chiar acum!” spuse el, cu pieptul în hohote. - Nu știu de ce ești fără suflare. Nu e ca și cum ai respira. ” „Este efectiv! Toate necazurile pe care le trec pentru a te camufla aici și te duci și tu la primul tip care intră pe ușă. " Luce își roti ochii. „Roland nu va face mare lucru din faptul că m-a văzut aici. El e cool." "Oh, este atât de mișto", a spus Bill. „Este atât de deștept. Dacă este atât de mare, de ce nu ți-a spus ce știu despre faptul că nu păstrezi distanța cuiva de trecutul cuiva? Despre a ajunge ”- s-a oprit dramatic, lărgindu-și ochii de piatră - „ înăuntru? ” Acum se aplecă spre el. "Despre ce vorbesti?" Își încrucișă brațele peste piept și-și trânti limba de piatră. "Nu spun." "Factură!" Luce a pledat. „Încă nu, oricum. Mai întâi să vedem cum te descurci în seara asta. ” * * *

Aproape de amurg, Luce a prins prima pauză în Helston. Chiar înainte de cină, domnișoara McGovern a anunțat întreaga bucătărie că personalul din fața casei avea nevoie de câteva mâini de ajutor în plus pentru petrecere. Luce și Henrietta, cele mai tinere servitoare înfricoșătoare și cele mai disperate să vadă petrecerea aproape, au fost primii care și-au ridicat mâinile pentru a se oferi voluntar. "Bine bine." Domnișoara McGovern a notat numele ambelor fete, cu ochii lăsați pe mopul gras de Henrietta. „Cu condiția să vă scăldați. Amandoi. Mâine de ceapă. „Da, domnișoară”, au chicotit ambele fete, deși imediat ce șeful lor părăsise camera, Henrietta se întoarse spre Luce. „Ia o baie înainte de această petrecere? Și riscați să mă învârt degetele? Dorul este nebun! " Luce a râs, dar a fost în extaz, în timp ce a umplut cada rotundă din staniu din spatele pivniței. Nu putea transporta decât suficientă apă clocotită pentru a face baie călduroasă, dar totuși s-a luxat în sud și ideea că în această noapte, în sfârșit, va ajunge să o vadă pe Lucinda. O să ajungă să-l vadă și pe Daniel? A îmbrăcat o rochie de servitoare curată de Henrietta pentru petrecere. La ora opt în acea seară, primii oaspeți au început să sosească prin poarta de răchită la intrarea de nord a moșiei. Privind de la fereastra din holul din față, când caravanele de trăsuri lamplit trase în mașina circulară, Luce tremura. Foaierul era cald cu activitate. În jurul ei, ceilalți slujitori bâzâiau, dar Luce rămase nemișcată. Putea să o simtă: un tremur în pieptul ei care îi spunea că Daniel era în apropiere. Casa părea frumoasă. Luce a primit o scurtă tură de domnișoara McGovern în dimineața când a început, dar acum, sub strălucirea atâtor candelabre, aproape că nu a recunoscut locul. Era ca și cum ar fi intrat într-un film Merchant-Ivory. Oale înalte de nuferi violet aliniau intrarea, iar mobilierul tapițat din catifea fusese împins înapoi pe pereții cu pereți florali, pentru a face loc oaspeților. Au intrat prin ușa din față în două și trei fire, oaspeți la fel de bătrâni ca doamna Constanță cu părul alb și la fel de tineri ca însuși Luce. Cu ochii strălucitori și înfășurați în pelerine albe de vară, femeile au îmbrăcat bărbații în costume inteligente și vestă. Chelnerii înveliți în negru au dat peste pachetul mare deschis, oferind pahare de șampanie strălucitoare. Luce a găsit-o pe Henrietta lângă ușile din sala principală de bal, care arăta ca un pat de flori în floare: rochii extravagante, viu colorate de fiecare culoare, în organza, tul și mătase, cu sashes grosgrain, umpleau camera. Doamnele tinere purtau flori strălucitoare de flori, făcând toată casa să miroasă ca vara. Sarcina lui Henrietta a fost să adune șalele și reticulele doamnelor în timp ce intrau. Lui Luce i s-a spus să distribuie cărți de dans - broșuri mici, cu aspect scump, cu creasta familiei bijuteriilor din Constanța, cusută pe coperta frontală și lista de seturi a orchestrei, scrisă în interior. „Unde sunt toți bărbații?” Șopti Luce Henrietta. Henrietta pufni. "Asta e fata mea! În camera de fumat, desigur. ” Ea scoase capul spre stânga, unde un hol se ducea în umbră. „Unde vor fi deștepți să stea până când masa este servită, dacă mă întrebați. Cine vrea să audă tot drumul asta despre un război până la capăt în Crimeea? Nu aceste doamne. Nu eu, nu tu, Myrtle. Apoi sprâncenele subțiri ale lui Henrietta s-au ridicat și a arătat spre ferestrele franceze. - Oof, am vorbit prea curând. Se pare că unul dintre ei a scăpat. Luce se întoarse. Un singur bărbat stătea în camera plină de femei. Spatele îi era spre ei, arătând nimic altceva decât o crâncenă de păr neagră și o jachetă cu coada lungă. Vorbea cu o femeie blondă într-un halat moale de culoare roz. Cerceii de candelabru cu diamante scânteiau când întoarse capul și-i închise ochii cu Luce. Gabbe. Frumosul înger a clipit de câteva ori, ca și cum ar fi încercat să decidă dacă Luce a fost o apariție. Apoi a înclinat capul atât de ușor către bărbatul cu care stătea, de parcă ar încerca să-i trimită un semnal. Înainte de a se întoarce chiar, Luce recunoscu profilul curat și ascuțit. Cam. Luce a tresărit, aruncând toate broșurile pentru cărți de dans. Se aplecă și începu stângace să le scoată de pe podea. Apoi i-

a aruncat în mâinile lui Henrietta și s-a dat afară din cameră. "Mirt!" Spuse Henrietta. Mă întorc imediat, șopti Luce, scrâșnind pe scara lungă și curbă, înainte ca Henrietta să poată răspunde chiar. Domnișoara McGovern ar fi trimis Luce ambalaj imediat ce a aflat că Luce și-a abandonat postul - și cărțile scumpe de dans - în sala de bal. Dar asta a fost cea mai mică dintre problemele lui Luce. Nu era pregătită să se ocupe cu Gabbe, nu atunci când trebuia să se concentreze pe găsirea Lucindei. Și nu a vrut niciodată să fie în preajma lui Cam. În viața ei sau în oricare altul. Se năpusti, amintindu-și modul în care îndreptase acea săgeată direct spre ceea ce el credea că era ea în noaptea în care Outcast a încercat să-și ducă reflecția pe cer. Dacă Daniel ar fi fost aici ... Dar nu a fost. Tot Luce a putut face era să spere că o va aștepta - și nu prea supărată - când și-a dat seama ce face și a venit acasă în prezent. În vârful scărilor, Luce a pătruns în prima cameră în care a venit. Închise ușa în spatele ei și se sprijini de ea ca să-i respire. Era singură într-un salon larg. Era o cameră minunată, cu un scaun de dragoste tapițat din fildeș, și o pereche de scaune din piele, așezate în jurul unui crapi lustruit. Perdele roșii adânci au îmbrăcat cele trei ferestre mari de-a lungul peretelui de vest. Un vânt izbucni în vatră. Alături de Luce era un perete de rafturi de cărți, rând după rând, de volume groase, legate de piele, care se întindeau de la podea până la tavan, atât de sus era chiar una dintre acele scări care puteau fi rotite pe rafturi. Un șevalet stătea în colț și ceva despre el îi făcu semn lui Luce. Niciodată nu a pus piciorul la etaj în moșia din Constanța și, totuși: Un pas pe covorul persan gros a înfășurat o parte din memorie și i-a spus că ar fi putut vedea toate acestea înainte. Daniel . Luce își aminti conversația pe care o avusese cu Margaret în grădină. Vorbiseră despre pictura lui. Își făcea viața ca artist. Căvaletul din colț - trebuie să fi fost unde lucra. Se îndreptă spre ea. Trebuia să vadă ce pictase. Chiar înainte de a ajunge la ea, un trio de voci înalte a făcut-o să sară. Erau chiar în afara ușii. Ea a înghețat, urmărind mânerul ușii pivotând cum cineva o întoarse din exterior. Nu a avut de ales decât să alunece în spatele perdelei groase de catifea roșie și să se ascundă. Se auzi un zgomot de tafta, trântirea unei uși și un gâfâit. A urmat o rundă de chicote. Luce își încleșta o mână peste gură și se aplecă ușor, suficient pentru a arunca o privire în jurul perdelei. Helston Lucinda stătea la zece metri. Era îmbrăcată într-o rochie albă fantastică, cu un corset moale din creponă de mătase și cu spatele din corset. Părul ei întunecat era prins înălțat pe cap într-o serie de bucle strălucitoare, complicate. Colierul ei de diamante strălucea de pielea ei palidă, dândui un aer atât de regal încât aproape că îi luă respirația lui Luce. Sinele ei trecut era cea mai elegantă creatură pe care o văzuse Luce. - Sunteți cu toții în această seară, Lucinda, spuse o voce blândă. - Thomas te-a sunat din nou? un alt tachinat. Iar celelalte două fete - Luce a recunoscut-o pe Margaret, fiica mai mare a lui Constance, cea care se plimbase cu Daniel în grădină. Cealaltă, o replică mai proaspătă a Margaretei, trebuie să fi fost sora mai mică. Arăta de vârsta lui Lucinda. A tachinat-o ca pe o bună prietenă. Și avea dreptate, prea-Lucinda a fost strălucitoare. Trebuia să fie din cauza lui Daniel. Lucinda s-a aruncat pe scaunul iubirii de fildeș și a oftat într-un fel în care Luce nu va suspina niciodată, un suspin melodramatic care a cerut atenție. Luce știa instantaneu că Bill avea dreptate: ea și sinele ei din trecut nu erau absolut deloc. „Thomas?“ Lucinda i-a încrețit nasul mic. „Tatăl lui Thomas este un logofăt obișnuit ...” „Nu așa!” a plâns fiica mai mică. „Este un jurnalist foarte neobișnuit ! Este bogat. - Totuși, Amelia, spuse Lucinda, întinzându-și fusta în jurul gleznelor înguste. „Practic este o clasă muncitoare. Margaret s-a cocoțat pe marginea scaunului de dragoste. - Nu te-ai gândit atât de prost la el săptămâna trecută, când ți-a adus boneta de la Londra. „Ei bine, lucrurile se schimbă. Și îmi place o capotă dulce. ” Lucinda se încruntă. „Dar bonetele deoparte, îi voi spune tatălui meu să nu-i

permită să mă mai cheme din nou.” De îndată ce a terminat de vorbit, Lucinda se încruntă într-un zâmbet visător și începu să zâmbească. Celelalte fete se uitau, necredincioase, în timp ce cânta ușor pentru ea însăși, mângâind dantela șalului și privind pe fereastră, la doar câțiva centimetri de ascunzătorul Lucei. - Ce te-a băgat? Șopti Amelia cu voce tare către sora ei. Margaret pufni. „ Cui îi place mai mult”. Lucinda se ridică și se duse spre fereastră, făcând ca Luce să se retragă în spatele cortinei. Pielea lui Luce s-a simțit înroșită și a putut auzi zumzetul moale al vocii lui Lucinda Biscoe la doar câțiva centimetri de distanță. Apoi urmează pași în timp ce Lucinda se întoarse de la fereastră și cântecul ei ciudat se desprinse brusc. Luce a îndrăznit o altă privire din spatele cortinei. Lucinda se dusese pe șevalet, unde stătea, transfixată. "Ce este asta?" Lucinda ținea panza pentru a le arăta prietenilor. Luce nu putea vedea foarte clar, dar părea destul de obișnuit. Doar un fel de floare. - Aceasta este opera domnului Grigori, a spus Margaret. „Schițele lui au arătat atâta promisiune când a sosit prima dată, dar mă tem că i-a venit ceva. Au trecut trei zile întregi de nimic, în afară de bujorii ”. Ea dădu din umeri încordat. "Ciudat. Artiștii sunt atât de chinuitori. ” - Oh, dar este chipeș , Lucinda. Amelia o luă pe Lucinda de mână. „Trebuie să vă prezentăm domnul Grigori în această seară. Are părul blond atât de minunat și ochii ... O, ochii lui te pot face să te topești! " „Dacă Lucinda este prea bună pentru Thomas Kennington și pentru toți banii lui, mă îndoiesc foarte mult că un simplu pictor se va măsura.” Margaret a vorbit atât de tare, încât i-a fost clar lui Luce că trebuie să fi avut sentimente pentru Daniel însuși. - Mi-ar plăcea foarte mult să-l cunosc, spuse Lucinda, aruncându-se înapoi în zumzetul ei moale. Luce își ținu respirația. Deci Lucinda nici măcar nu l-a cunoscut? Cum era posibil acest lucru când era îndrăgostită atât de clar? - Hai să mergem, spuse Amelia, trăgându-se pe mâna lui Lucinda. „Ne lipsește jumătatea partidului care bârfește aici.” Luce trebuia să facă ceva. Dar din cele spuse de Bill și Roland, era imposibil să-i salvez viața trecută. Prea periculos chiar să încercați. Chiar dacă a reușit-o cumva, ciclul lui Lucindas care a trăit după acesta ar putea fi modificat. Luce însăși ar putea fi modificată. Sau mai rau. Eliminată. Dar poate a existat o cale prin care Luce să o avertizeze pe Lucinda. Așa că nu a intrat în această relație deja orbită de dragoste. Așa că nu a murit un pion într-o pedeapsă de la o vechime, fără nici măcar un semn de înțelegere. Fetele erau aproape pe ușă când Luce a primit curajul să pășească din spatele cortinei. „Lucinda!“ Sinele ei trecut a biciuit; ochii i s-au îngustat când au căzut pe rochia servitoarei lui Luce. „Ne-ați spionat?” Nici o scânteie de recunoaștere nu a fost înregistrată în ochii ei. Era ciudat că Roland a greșit-o pe Luce cu Lucinda în bucătărie, însă Lucinda însăși nu părea să aibă nici o asemănare între ele. Ce a văzut Roland că această fată nu poate? Luce inspiră adânc și se forțează să treacă prin planul ei flămând. - Nu, nu spionează, nu, bâlbâi ea. "Trebuie sa vorbesc cu tine." Lucinda chicoti și aruncă o privire spre cei doi prieteni ai săi. "Imi cer scuze?" - Nu ești tu cel care predă cărțile de dans? Întrebă Margaret pe Luce. „Mama nu va fi foarte fericită să aud că îți neglijezi îndatoririle. Cum te numești?" „Lucinda.“ Luce se apropie și coborî vocea. „Este vorba despre artist. Domnule Grigori. Lucinda închise ochii cu Luce și ceva pâlpâia între ei. Lucinda părea în imposibilitatea de a se îndepărta. „Continui fără mine”, le-a spus prietenilor. - O să stau jos într-o clipă. Cele două fete au făcut schimb de priviri confuze, dar era clar că Lucinda era liderul grupului. Prietenii ei au alunecat pe ușă fără alt cuvânt. În interiorul salonului, Luce închise ușa. „Ce este atât de important?” Întrebă Lucinda, apoi se dădu la o parte zâmbind. - A întrebat despre mine? - Nu te implica cu el, spuse Luce repede. „Dacă îl întâlnești diseară, vei crede că este foarte chipeș. O să vrei să te îndrăgostești de el. Nu -i .“ Luce s-a simțit oribil vorbind despre Daniel în termeni atât de

duri, dar a fost singura modalitate de a salva viața sinelui ei trecut. Lucinda Biscoe tresări și se întoarse să plece. - Am cunoscut o fată din, um ... Derbyshire, a continuat Luce, care a spus tot felul de povești despre reputația lui. A mai rănit multe alte fete înainte. El este - i-a distrus ”. Un sunet șocat a scăpat de buzele roz ale lui Lucinda. „Cum îndrăznești să te adresezi unei doamne ca asta! Doar cine crezi că ești? Indiferent dacă îmi place sau nu acest artist, nu este o preocupare a ta. " Arătă cu degetul spre Luce. "Ești îndrăgostit de el însuși, ești egoist mic?" "Nu!" Luce tresări înapoi ca și cum ar fi fost pălmuită. Bill o avertizase că Lucinda era foarte diferită, dar această latură urâtă a Lucindei nu putea fi tot ce era pentru ea. Altfel, de ce ar iubi-o Daniel? Altfel, cum ar putea ea să facă parte din sufletul lui Luce? Ceva mai adânc trebuia să le conecteze. Dar Lucinda s-a aplecat peste țesut, scrâșnind o notă pe o bucată de hârtie. Ea s-a îndreptat, a împăturit-o în două și a îmbrăcat-o în mâinile lui Luce. - Nu voi raporta impudenta ta la doamna Constance, spuse ea, privind-o cu luare aminte pe Luce, dacă îi dai această notă domnului Grigori. Nu ratați șansa de a vă salva locul de muncă. ” O secundă mai târziu, ea nu era decât o siluetă albă care alunecă pe hol, pe scări, înapoi spre petrecere. Luce a deschis nota. Stimate domnule Grigori , De vreme ce ne-am întâmplat una pe cealaltă în costumieră a doua zi, nu vă pot scoate din minte. Mă veți întâlni în foișor în această seară, la ora nouă? Voi astepta . Pe veșnicie , Lucinda Biscoe Luce aruncă scrisoarea în mărunțișuri și le aruncă în foc. Dacă nu i- ar fi dat niciodată lui Daniel nota, Lucinda ar fi singură în foișor. Luce putea să iasă acolo și să o aștepte și să încerce să o avertizeze din nou. Se îndreptă în hol și făcu o întoarcere ascuțită spre scările slujitorilor până la bucătărie. A trecut pe lângă bucătari și producătorii de patiserie și Henrietta. - Amândoi am avut probleme, Myrtle! fata a strigat-o către Luce, dar Luce era deja pe ușă. Aerul de seară era rece și uscat pe fața ei în timp ce alerga. Era aproape ora nouă, dar soarele încă răsufla peste arborele de copaci din partea de vest a proprietății. Coborî calea cu nuanțe de roz, trecea pe lângă grădina debordantă și parfumul dur și dulce al trandafirilor, pe lângă labirintul de gard viu. Ochii i-au căzut pe locul în care a căzut pentru prima dată din Anunțător în această viață. Picioarele ei zburau pe poteca spre foișorul gol. Se oprise la scurt timp, când cineva o prinse de braț. Se întoarse. Și a sfârșit din nas în nas cu Daniel. Un vânt ușor îi sufla părul blond pe frunte. În costumul său formal, negru, cu lanțul de ceasuri de aur și o mică bujor albă fixată pe reverul lui, Daniel era chiar mai superb decât își amintea. Pielea lui era limpede și strălucitoare în strălucirea soarelui apus. Buzele lui țineau cel mai slab zâmbet. Ochii lui ardeau violet la vederea ei. Un oftat moale a scăpat de ea. Se ducea să se aplece câțiva centimetri mai aproape de a-și apăsa buzele pe ale lui. Pentru a-și înfășura brațele în jurul lui și a simți locul pe umerii lui largi, unde aripile lui se desfăceau. Voia să uite ce venise aici să facă și să-l țină, doar să se lase să fie ținută. Nu existau cuvinte pentru cât de mult i-a fost dor de el. Nu. Această vizită a fost despre Lucinda. Daniel, ei Daniel, era departe chiar acum. Era greu să-ți imaginezi ce va face sau gândește acum. Era chiar mai greu de imaginat reîntâlnirea lor la sfârșitul tuturor acestor lucruri. Dar nu a fost asta despre căutarea ei? Aflând destule despre trecutul ei, pentru a putea fi cu Daniel în prezent? - Nu trebuie să fii aici, îi spuse Helston Daniel. Nu ar fi putut ști că Helston Lucinda voia să-l întâlnească aici. Dar aici a fost. Era ca și cum nimic nu putea intra în calea întâlnirii lor - erau atrași unul față de celălalt, indiferent de situație. Râsul lui Daniel era exact același râs cu care era obișnuită Luce, cea pe care o auzise pentru prima dată la Sword & Cross, când Daniel o sărutase; râsul pe care îl iubea. Dar acest Daniel nu o cunoștea cu adevărat. Nu știa cine era, de unde venea sau ce încerca să facă. - Nici tu nu trebuie să fii aici. El a zambit. „În primul rând, trebuie să facem un dans înăuntru, iar mai târziu, după ce ne-am cunoscut, trebuie să vă duc la o

plimbare cu lună. Dar nici măcar soarele nu a apus. Ceea ce înseamnă că mai sunt multe de dansat. " Întinse mâna. "Numele meu este Daniel Grigori." Nici măcar nu a observat că era îmbrăcată în uniforma unei domnișoare în locul unei rochii de bile, că nu acționa deloc ca o fată britanică. Ar fi pus doar ochii pe ea, dar ca Lucinda, Daniel era deja orbit de dragoste. Văzând toate acestea dintr-un nou unghi au pus o claritate ciudată în relația lor. A fost minunat, dar a fost tragic de vedere. A fost chiar Lucinda pe care i-a iubit Daniel și invers, sau a fost doar un ciclu de care nu se puteau desface? - Nu sunt eu, îi spuse Luce cu tristețe. El a luat mâinile. Ea s-a topit puțin. - Sigur că ești tu, spuse el. „Întotdeauna ești tu.” - Nu, a spus Luce. „Nu este corect pentru ea, nu ești corect. Și în afară de asta, Daniel, e înțeles. " "Despre cine vorbești?" Părea că nu poate decide dacă să o ia în serios sau să râdă. Din colțul ochiului, Luce văzu o figură în alb mergând spre ei din spatele casei. Lucinda. Venind în întâmpinarea lui Daniel. Era devreme. Nota ei a spus la ora-la nouă puțin, a spus înainte de ora nouă Luce a aruncat fragmentele sale în foc. Inima lui Luce a început să bată. Nu putea fi prinsă aici când a sosit Lucinda. Și totuși, nu l-a putut părăsi pe Daniel atât de curând. „De ce o iubești?” Cuvintele lui Luce au ieșit în grabă. - Ce te face să te îndrăgostești de ea, Daniel? Daniel își puse mâna pe umăr - se simțea minunat. Încet, zise el. „Ne-am întâlnit doar, dar îți pot promite că nu este nimeni pe care îl iubesc, cu excepția ... -„ Tu acolo! Fată servitoare! ” Lucinda îi văzuse și, din tonul vocii, nu era mulțumită de asta. Începu să alerge spre foișor, blestemându-și rochia, la noroiul ierbii, la Luce. - Ce ai făcut cu scrisoarea mea, fată? - Fata asta, cea care vine în acest fel, bâlbâi Luce, „eu sunt, într-un sens? Sunt ea. Ne iubești și trebuie să înțeleg ... ”Daniel se întoarse pentru a o urmări pe Lucinda, cea pe care o iubise - i-ar plăcea în această epocă. El o putea vedea clar acum. El a putut vedea că erau doi. Când se întoarse spre Luce, mâna lui pe umărul ei începu să tremure. „Ești tu, celălalt. Ce ai facut? Cum ai făcut asta? "Tu! Fată!" Lucinda înregistrase mâna lui Daniel pe umărul lui Luce. Toată fața i se scutură în sus. "Știam eu!" țipă ea, alergând și mai repede. „Pleacă de la el, trollop!” Luce putea simți panică spălat peste ea. Nu mai avea de ales decât să alerge. Dar mai întâi: A atins partea feței lui Daniel. "Este dragoste? Sau este blestemul care ne aduce împreună? ” „Este dragoste”, a suspinat el. - Nu știi asta? Ea s-a dezlipit de strânsoarea lui și a fugit, alergând repede și furios peste peluză, înapoi prin mormântul de mesteacăn argintiu, înapoi la ierburile copleșite, unde ajunsese prima dată. Picioarele s-au încurcat și a tresărit, aterizându-se pe față. Totul a rănit. Și era supărată. Fuming nebun. La Lucinda pentru că a fost atât de urât. La Daniel pentru felul în care s-a îndrăgostit doar fără să se gândească. La propria ei neputință de a face orice care a făcut o diferență. Lucinda ar mai muri - Luce a fost aici nu a contat deloc. Bătând cu pumnii pe pământ, ea scoase un gemu de frustrare. "Acolo acolo." O mână minusculă de piatră i-a lovit spatele. Luce a tras-o. Lasă-mă în pace, Bill. „Hei, a fost un efort valabil. De data asta ai ieșit în tranșee. Dar ”Bill ridică din umeri -„ acum s-a terminat ”. Luce se așeză și se uită la el. Expresia lui de contrabandă a făcut-o să-și dorească să meargă chiar acolo și să-i spună Lucinda cine era ea cu adevărat - spune-i cum erau lucrurile nu atât de departe pe drum. "Nu." Luce se ridică în picioare. "Nu sa terminat." Bill o scoase înapoi. Era șocant de puternic pentru o creatură atât de mică. „Oh, s-a terminat. Haide, intră pe Anunțător. ” Luce se întoarse unde îndreptă Bill. Nici măcar nu observase portalul negru gros care plutea chiar în fața ei. Mirosul ei mustăcios o făcea bolnavă. "Nu." - Da, a spus Bill. „Tu ești cel care mi-a spus să încetinesc în primul rând.” „Uite, lasă-mă să-ți dau CliffsNotes: ești o curvă în viața asta și lui Daniel nu-i pasă. Shocker! El te curtează pentru câteva săptămâni, există schimb de flori. Un sărut mare și apoi kaboom . Bine? Nu mai mult de văzut. - Nu înțelegi. "Ce? Nu

înțeleg că victorienii sunt la fel de înfășurați ca o mansardă și la fel de plictisitori ca să urmărești coaja tapetului? Haide, dacă ai de gând să faci zig-zag prin trecutul tău, fă-o să conteze . Haideți să atingem câteva aspecte importante. Luce nu sa învârtit. - Există o modalitate de a te face să dispari? „Trebuie să te umplu în acest anunțător ca o pisică într-o valiză? Să trecem!" „Trebuie să văd că mă iubește , nu doar o idee despre mine, din cauza vreunui blestem căruia îi este legat. Trebuie să simt că există ceva mai puternic care ne ține împreună. Ceva real." Bill se așeză lângă Luce pe iarbă. Apoi părea să se gândească mai bine la asta și s-a târât în poală. La început, ea a vrut să-l lovească și muștele bâlbâindu-i în jurul capului, dar când s-a uitat la ea, ochii i s-au arătat sinceri. „Iubito, Daniel iubindu-te pe adevăratul tău este ultimul lucru de care ar trebui să-ți faci griji. Îți stârnești tovarășii de suflet . Voi doi ați creat fraza. Nu trebuie să rămâi aici ca să vezi asta. Este în fiecare viață. "Ce?" „Vrei să vezi dragoste adevărată?” Ea a dat din cap. "Haide." El o trase în sus. Anunțătorul se ridică în fața lor și începu să se transforme într-o nouă formă, până aproape că seamănă cu clapele unui cort. Bill a zburat în aer, și-a agățat degetul într-un zăvor invizibil și s-a tras. Anunțătorul s-a rearanjat, coborându-se ca un pod de trecere până când tot ce putea vedea Luce era un tunel de întuneric. Luce aruncă o privire spre Daniel și Lucinda, dar nu le putea vedea - doar contururile lor, neclarități de culoare apăsând împreună. Bill făcu o mișcare zdrobitoare cu mâna liberă în burtica Anunțătorului. „Intrați exact.” La fel și ea. ULTIMA VIZITARE DIN AȘTE

HELSTON, ENGLAND • 26 IULIE 1854

Hainele lui D aniel erau albe la soare, iar obrazul lui era îmbrăcat cu nisip când s-a trezit pe coasta dezolantă din Cornwall. S-ar putea să fi fost o zi, o săptămână și o lună în care să fi fost acolo rătăcind singur. Oricât de mult timp a trecut, el a petrecut toate pedepsindu-se pentru greșeala sa. Întâlnirea cu Lucinda ca asta în costumieră a fost o eroare atât de gravă încât sufletul lui Daniel ardea de fiecare dată când se gândea la asta. Și nu se putea opri să se gândească la asta. Buzele ei roz pline se învârteau în jurul cuvintelor: cred că te cunosc. Vă rog. Stai . Atât de drăguț și atât de periculos. Oh, de ce nu ar fi putut fi ceva mic? Ceva scurt schimb bine în curtea lor? Atunci s-ar putea să nu fi contat atât de mult. Dar o primă observație! Prima vizionare a lui Lucinda Biscoe a fost de la el , Daniel greșit. Ar fi putut pune în pericol totul. Ar fi putut denatura viitorul atât de rău, încât Luce-ul său ar putea ajunge să fie deja mort, modificat dincolo de recunoaștere - Dar nu: Dacă ar fi așa, nu și-ar avea Luce în memorie. Timpul s-ar fi revăzut și nu ar fi deloc regretat, pentru că Luce-ul său ar fi diferit. Sinele său trecut trebuie să fi răspuns lui Lucinda Biscoe într-un mod care să acopere greșeala lui Daniel. Nu-și putea aminti deloc cum au început lucrurile, ci doar cum s-au sfârșit. Dar nu contează: nu s-ar apropia nicăieri de lângă trecutul său pentru a-l avertiza, de teamă să nu mai intre în Lucinda și să facă mai multe pagube. Tot ce putea face era să se întoarcă și să o aștepte. El era obișnuit cu veșnicia, dar acesta fusese Iadul. Daniel a pierdut urmele timpului, a lăsat-o să se arunce în sunetele oceanului care se spăla pe mal. Pentru puțin timp, cel puțin. Își putea relua cu ușurință căutarea pășind într-un Anunțător și urmărind-o pe Luce la următoarea viață pe care o vizita. Dar din anumite motive, s-a blocat în jurul lui Helston, așteptând până când viața lui Lucinda Biscoe s-a încheiat aici. Trezindu-se în acea seară, cerul zdrobit de nori purpurii, Daniel o sesiză. Solstițiului de vară. În noaptea în care avea să moară. Ștergea nisipul de pe piele și simți tandrețea ciudată în aripile ascunse. Inima îi palpita cu fiecare bătaie. Era timpul. Moartea lui Lucinda nu avea să se întâmple decât după căderea nopții. Sinele anterior al lui Daniel avea să fie singur în salonul din Constanța. Ar fi desenat Lucinda Biscoe ultima oară. Geantele lui s-ar așeza în afara ușii, goale, ca de obicei, cu excepția unei cutii de creion cu piele, câteva cărți de schițe, cartea lui despre vegheri, o pereche de pantofi în plus. Într-adevăr plănuise să navigheze a doua zi dimineață. Ce minciună. În momentele care au dus la moartea ei, Daniel a fost rareori sincer cu sine. S-a pierdut mereu în dragostea lui. De fiecare dată, s-a păcălit, s-a îmbătat de prezența ei și a pierdut urmele a ceea ce trebuie să fie. Își amintea foarte bine cum se sfârșise în viața lui Helston: negând că trebuia să moară chiar până în clipa în care el o apăsă pe perdelele din catifea rubin și o sărută în uitare. Își blestemase soarta atunci; făcuse o scenă urâtă. Încă mai putea simți agonia, proaspătă ca o marcă de fier pe pielea lui. Și și-a amintit vizita. Așteptând apusul, stătea singur pe țărm și lăsă apa sărutându-și picioarele goale. Închise ochii și întinse brațele și lăsă aripile să izbucnească din cicatricile de pe umeri. S-au înfipt în spatele lui, bâlbâi în vânt și dându-i o lipsă de greutate care îi oferea o liniște momentană. Putea vedea cât de strălucitoare erau în reflectarea lor asupra apei, cât de uriaș și aprig îl făceau să pară. Uneori, când Daniel era cel mai inconștient, refuza să-și lase aripile afară. Era o pedeapsă pe care o putea administra singur. Alinarea profundă, sentimentul palpabil, incredibil al libertății care îi desfășura aripile îi dădea sufletului doar că se simțea fals, ca un drog. În seara asta și-a permis să se grăbească. Și-a aplecat genunchii spre nisip și a dat cu piciorul în aer. La câțiva metri deasupra suprafeței apei, el s-a rostogolit repede, astfel încât spatele lui a fost spre ocean, aripile sale se întindeau sub el, ca o pluta strălucitoare magnifică. A degresat suprafața, întinzându-și mușchii cu fiecare bătaie lungă a aripilor, alunecând de-a lungul valurilor până când apa s-a schimbat din turcoaz în albastru

gheață. Apoi s-a scufundat sub suprafață. Aripile lui erau calde unde oceanul era răcoros, creând o mică trează de violet care să-l încercuiască. Daniel îi plăcea să înoate. Frigul apei, bătaia imprevizibilă a curentului, sincronicitatea oceanului cu luna. A fost una dintre câteva plăceri pământești pe care le-a înțeles cu adevărat. Cel mai mult, i-a plăcut să înoate cu Lucinda. Cu fiecare lovitură de aripi, Daniel și-a imaginat-o pe Lucinda acolo cu el, alunecând cu grație prin apă, așa cum o făcuse de atâtea ori, bătându-se în strălucirea caldă. Când luna strălucea pe cerul întunecat și Daniel se afla undeva în largul coastei din Reykjavik, el se împușcă din apă. Îndreptat în sus, bătându-și aripile cu o ferocitate care scutura frigul. Vântul îl biciuia în părțile sale, uscându-l în câteva secunde, în timp ce naviga din ce în ce mai sus în aer. El a izbucnit prin maluri groase de nori, apoi s-a întors înapoi și a început să se coase sub întinderea înstelată a Cerului. Aripile lui băteau liber, profund, puternic, cu dragoste și teroare și gânduri la ea, rupând apa de sub el, astfel încât să strălucească ca diamantele. El a luat viteză extraordinară în timp ce a zburat înapoi peste Insulele Feroe și peste Marea Irlandei. El a navigat pe canalul St. George și, în sfârșit, înapoi spre Helston. Cum împotriva naturii sale să o privească pe fata pe care o iubea se afișează doar pentru a muri! Dar Daniel a trebuit să vadă dincolo de acest moment și această durere. El trebuia să se uite spre toți Lucindele care aveau să vină după acest sacrificiu - și spre cel pe care l-a urmărit, Luce final, care va încheia acest ciclu blestemat. Moartea lui Lucinda în această seară a fost singurul mod în care cei doi au putut câștiga, singurul mod în care au avut vreodată o șansă. Când a ajuns pe moșia din Constanța, casa era întunecată și aerul era cald și nemișcat. Și-a legat aripile aproape de corpul său, încetinindu-și coborârea de-a lungul părții de sud a proprietății. Era acoperișul alb al foișorului, o vedere aeriană asupra grădinilor. Era o potecă cu pietricele luminată de lună, pe care ar fi trebuit să o parcurgă în urmă cu doar câteva clipe, furișând din casa tatălui ei, alături, după ce toți ceilalți adormiseră. Cămașa de noapte acoperită de o mantie neagră lungă, modestia ei uitată în grabă să-l găsească. Și acolo - lumina din salon, singura candelabră care o atrase spre el. Perdelele erau despărțite ușor. Suficient pentru Daniel să se uite fără a risca să fie văzut. Ajunse la fereastra salonului de la etajul doi al casei mari și își lăsă aripile să bată ușor, trecând afară ca un spion. Era chiar acolo? Se inspiră încet, își lăsă aripile să se umple de aer și își apăsă fața pe pahar. Doar Daniel schițând furios pe placuța din colț. Sinele său din trecut părea epuizat și renunțat. Își putea aminti exact sentimentul - urmărind căpușa neagră a ceasului de pe perete, așteptând în fiecare clipă ca ea să izbucnească prin ușă. Fusese atât de uimit când ea se strecura pe el, în tăcere, aproape din spatele cortinei. El a fost uimit din nou când a făcut-o acum. Frumusețea ei a fost peste cele mai nerealiste așteptări în acea noapte. In fiecare noapte. Obrajii s-au înroșit de dragostea pe care o simțea, dar nu au înțeles. Părul ei negru căzând din împletitura ei lungă și lucioasă. Minunata măiestrie a cămășii ei de noapte, precum gossamerul plutind peste toată pielea aceea perfectă. Tocmai atunci sinele său trecut s-a ridicat și s-a învârtit. Când a văzut vederea superbă dinaintea lui, durerea îi era evidentă pe față. Dacă ar fi existat ceva pe care Daniel l-ar fi putut face pentru a-și atinge și a-și ajuta sinele trecutului să treacă prin asta, ar fi făcut-o. Dar tot ce putea face era să-i citească buzele. Ce faci aici? Luce s-a apropiat și culoarea a crescut în obraji. Cei doi s-au mișcat împreună ca niște magneți atrași de o forță mai mare decât ei înșiși un moment, apoi au respins cu aproape aceeași vigoare pe următorul. Daniel se plimbă afară, în durere. Nu putea să privească. A trebuit să vegheze. Modul în care au ajuns unul pentru celălalt a fost tentativ chiar până în momentul în care pielea lui s-a legat de a ei. Apoi au devenit instantaneu, pasionați de foame. Nici măcar nu se sărutau, doar vorbeau. Când buzele lor aproape se atingeau, sufletele lor

aproape atingătoare, în jurul lor se formau o aură arzătoare, pură, alb-fierbinte, de care nici unul nu era conștient. A fost ceva ce Daniel nu a asistat niciodată din afară. Oare după ce a fost Luce? Dovadă vizuală a cât de adevărată a fost iubirea lor? Pentru Daniel, dragostea lor era la fel de multă parte din el ca și aripile lui. Dar pentru Luce, trebuie să fie altfel. Nu a avut acces la splendoarea iubirii lor. Numai sfârșitul lui aprins. Fiecare moment ar fi o dezvăluire totală. Își lăsă obrazul pe geam, suspinând. Înăuntru, sinele său trecut pășea în pericol, pierzând, oricum, hotărârea care fusese o defilare. Sacii li s-au împachetat, dar Lucinda a trebuit să plece. Acum, sinele său trecut a luat-o în brațe; chiar și prin fereastră, Daniel putea mirosi parfumul bogat și dulce al pielii ei. S-a invidiat, sărutându-i gâtul, trecându-și mâinile pe spatele ei. Dorința lui era atât de intensă, încât ar fi putut zdrobi acea fereastră dacă nu și-ar fi dorit să se țină înapoi. O, scoate-l , și-a dorit sinele trecut. Faceți să dureze puțin mai mult. Încă un sărut. Încă o atingere dulce înainte de a se cutremura, iar Anunțătorii încep să tremure în umbra lor. Paharul s-a încălzit pe obrazul lui. Se întâmpla. Voia să închidă ochii, dar nu putea. Lucinda scria în brațele sinelui său trecut. Fața ei contorsionată de durere. Ea ridică privirea, iar ochii se lărgeau la vederea umbrelor care dansau pe tavan. Realizarea pe jumătate născută a ceva era deja prea mult pentru ea. Ea a tipat. Și a izbucnit într-un turn de flăcări strălucitoare. În interiorul camerei, eul anterior al lui Daniel a fost zburat pe perete. A căzut și s-a culcat, ca nimic altceva decât conturul unui bărbat. Și-a îngropat fața în covor și s-a clătinat. Afară, Daniel se uită cu o teamă pe care nu o mai reușise până când focul urca aerul și pereții. Șuieră ca un sos fierbând într-o tigaie - apoi dispăru, fără să lase nicio urmă de ea. Miraculos. Fiecare centimetru din corpul lui Daniel tremura. Dacă nu și-ar fi stricat sinele trecut atât de complet, poate ar fi găsit spectacolul morții lui Lucinda aproape frumos. Vechiul său eel se ridică încet. Gura i se deschise și aripile îi izbiră din haina neagră, ocupând cea mai mare parte a camerei. Ridică pumnii spre cer și zvâcni. Afară, Daniel nu mai putea să o ia. Și-a bătut aripa prin fereastră, trimițând cioburi de sticlă în noapte. Apoi s-a împrăștiat prin gaura zimțată. "Ce faci aici?" trecutul său s-a zgâlțâit, obrajii curgând cu lacrimi. Cu ambele perechi de aripi complet întinse, aproape că nu era loc pentru ele în imensul salon. Ei se rostogoliră pe umeri cât mai mult posibil pentru a se îndepărta unul de celălalt. Amândoi știau pericolul atingerii. „Mă uitam”, a spus Daniel. "Tu ce? Te întorci să te uiți ? " Sinele său trecut i-a întins brațele și aripile. - Asta ai vrut să vezi? Adâncimile mizerii sale erau limpede. - Asta trebuia să se întâmple, Daniel. „Nu-mi hrăni acele minciuni. Nu îndrăznești Te-ai întors să iei din nou sfaturi de la Cam? ” "Nu!" Daniel a strigat aproape la sine. „Ascultă: Există un moment, nu foarte departe de acum, când vom avea șansa să schimbăm acest joc. Ceva s-a schimbat și lucrurile stau altfel. Când avem ocazia să încetăm să facem asta mereu. Când Lucinda s-ar putea ca în sfârșit ... - Să rupi ciclul? șopti trecutul său. "Da." Daniel începea să se simtă cu capul ușor. În cameră erau unul prea mult. Era timpul să plece. - Va dura ceva, instrui el, întorcându-se când a ajuns pe fereastră. „Dar mențineți speranța.” Apoi Daniel alunecă pe fereastra spartă. Cuvintele lui - mențineți speranța - îi răsunau în minte în timp ce pleca pe cer, adânc în umbrele nopții. NOUĂ

AȘA CĂTREȚI TAHITI • 11 DECEMBRIE 1775

Ce Uce s-a găsit echilibrată pe o grindă stricată de lemn. S-a înfipt în timp ce s-a înclinat ușor spre stânga, apoi s-a târât din nou, deoarece a ușurat foarte lent spre dreapta. Balansoarea era constantă și încetată, ca și cum grinda ar fi fost atașată de un pendul foarte scurt. Un vânt fierbinte i-a trimis părul scuturându-se pe față și i-a scos capota servitoarei de pe cap. Grinda de sub ea se legăna din nou, iar picioarele i se strecură. Ea a căzut împotriva grinzii și abia a reușit să o îmbrățișeze înainte să cadă în jos - Unde era? În fața ei era un albastru nesfârșit al cerului deschis. Un albastru mai închis la ceea ce trebuie să fi fost orizontul. Privi în jos. Era incredibil de sus. Un stâlp legat cu apă se întindea sub o sută de metri sub ea, terminând într-o punte de lemn. Oh . Era un catarg. Luce stătea pe curtea superioară a unei vele foarte mari. O barcă cu pânze naufragiate foarte mare , chiar în largul coastei unei insule cu țărm negru. Arcul fusese zdrobit violent de o mulțime de roci de lavă ascuțite de ras, care îi lăsaseră o mizerie pulverizată. Coada de mașină era sfărâmată: bucăți de pânză smălțuite se aruncau ușor în vânt. Aerul mirosea a dimineața după o furtună grozavă, dar această navă era atât de împătimită, încât părea să fi fost acolo de ani buni. De fiecare dată când valurile coborau pe malul nisipului negru, apa pulveriza zeci de metri în sus de creivele din stânci. Valurile au făcut epava - iar grinda Luce s-a agățat - s-au învârtit atât de grosolan încât a simțit că ar putea fi bolnavă. Cum avea să coboare? Cum avea să ajungă la mal? "Aha! Uite cine a aterizat ca o pasăre pe un biban. ” Vocea lui Bill a izbucnit peste valurile prăbușite. A apărut în vârful îndepărtat al curții putrede a navei, mergând cu brațele întinse de pe părțile sale ca și cum ar fi fost pe un fascicul de echilibru. "Unde suntem?" Luce era prea nervoasă pentru a face mișcări bruște. Bill a supt un aer plin de aer. „Nu-l poți gusta? Coasta de nord a Tahiti! ” Se coborî lângă Luce, îi scoase picioarele încăpățânate, își întinse brațele scurte cenușii în sus și își strânge mâinile în spatele capului. - Nu este paradisul? - Cred că o să mă arunc. "Prostii. Trebuie doar să-ți găsești picioarele de mare. Cum am ajuns ... Luce aruncă o privire din nou spre un Anunțător. Nu văzu o singură umbră, doar un albastru nesfârșit alb de ceruri goale. „Am avut grijă de logistică pentru tine. Gândește-te la mine ca la agentul tău de călătorie și la tine însuți ca în vacanță! ” - Nu suntem în vacanță, Bill. "Nu au fost? Credeam că facem Marele Tur al Iubirii. ” Și-a frecat fruntea și fulgii strălucitori s-au dus în pielea capului. - Am înțeles greșit? - Unde sunt Lucinda și Daniel? "Rezistă." Se plimbă în aer în fața lui Luce. - Nu vrei un pic de istorie? Luce l-a ignorat și s-a aruncat spre catarg. Întinse un picior nesigur până la cea mai înaltă dintre gârlele care se învârteau din părțile laterale ale catargului. - Nu vrei măcar o mână? Ea își ținea respirația și încerca să nu privească în jos, când piciorul îi alunecă de pe țepul de lemn a treia oară. În cele din urmă, a înghițit uscat și a întins mâna să ia gheara rece și aspră, pe care Bill o întinse. În timp ce o luă pe Bill de mână, el o trase înainte, apoi de pe catarg. Ea țipă în timp ce vântul umed îi bătea fața, trimițându-i fusta rochiei încremenită în jurul taliei. A închis ochii și a așteptat să scufunde prin puntea putredă de dedesubt. Doar ea nu a făcut-o. Auzi un gâfâit și simți că trupul ei prinde în aer. A deschis ochii. Aripile încăpățânate ale lui Bill se balonară și prinsese vântul. El îi sprijinea greutatea cu o singură mână, ducând-o încet spre țărm. Era miraculos cât de agil era, cât de ușoară. Luce a fost surprinsă să se relaxeze - cumva senzația de zbor a fost naturală pentru ea până acum. Daniel. Când aerul o înconjura, durerea de a fi cu el o depășea. Să-i aud vocea și să-și guste buzele - Luce nu se putea gândi la nimic altceva. Ceea ce nu i-ar fi dat să fie în brațele lui tocmai atunci! Daniel pe care-l întâlnise în Helston, oricât de fericit ar fi fost să o vadă, nu o cunoscuse cu adevărat . Nu așa cum a făcut-o Daniel. Unde era el chiar acum? "Mă simt mai bine?" Întrebă Bill. "De ce suntem aici?" Întrebă Luce în timp

ce urcau peste apă. Era atât de limpede că putea vedea umbre neplăcute care se mișcau sub apă - școli gigantice de pești, înotând ușor, urmând țărmul. - Vezi palmierul ăsta? Bill arătă cu gheara liberă. - Cea mai înaltă, a treia de la pauză în bara de nisip? Luce dădu din cap, alintând. „Acolo și-a construit tatăl tău în această viață. Cea mai frumoasă baracă pe plajă! ” Bill tresări. „De fapt, este singura baracă de pe plajă. Britanicii nu au descoperit nici măcar această parte a insulei. Așadar, atunci când popa ta pleacă la pescuit, tu și Daniel aveți locul în mare parte pentru voi. ” "Daniel și cu mine ... am trăit aici ... împreună?" Mână în mână, Luce și Bill au atins pe mal cu eleganța moale a doi dansatori în pas de deux . Luce era recunoscătoare - și un pic șocată - pentru cât de ușor a reușit să o coboare de pe catargul navei, dar imediat ce a fost ferm pe pământ, ea și-a retras mâna de la gheara mohorâtă și a șters-o. pe șorț. A fost extraordinar de frumos aici. Apele de cristal se spălau de plajele ciudate și minunate de nisip negru. Grovele de citrice și palmieri se aplecau pe coastă, grele cu fructe portocaliu strălucitoare. Pe lângă copaci, munții joși s-au ridicat din ceata pădurii pluviale. Cascade tăiate în laturile lor. Vântul de aici nu era la fel de aprig; mai bine, era groasă cu mirosul de hibiscus. Mi-a fost greu să-mi închipui că ajunge să petreci o vacanță aici, să nu mai vorbim de o viață întreagă. - Ați trăit aici. Bill a început să meargă de-a lungul coastei curbate, lăsând mici gheare în nisipul întunecat. „Tatăl tău, și toți cei zece ceilalți nativi care locuiau la distanță de canotaj, te-au sunat - ei bine, părea a fi Lulu. Luce mergea repede pentru a păstra ritmul, balotând fustele stratificate ale hainelor servitoarei lui Helston pentru a le împiedica să se târască în nisip. Se opri și făcu o față. "Ce?" Spuse Bill. - Cred că este drăguț, Lulu. Lulululululu. " "Încetează." „Oricum, Daniel era un fel de explorator necinstit. Barca aia acolo? Iubitul tău as a furat-o din pachetul privat al lui George al Treilea. Se uită înapoi la naufragiu. Dar îi va lua căpitanului Bligh și echipajul său mutin încă doi ani să-l urmărească pe Daniel aici, și până atunci ... știți. Luce a înghițit. Probabil că Daniel ar fi trecut de mult timp, pentru că Lucinda ar fi murit multă vreme. Ajunseră la o prăpastie în linia palmierilor. Un râu salbatic curgea în vârtejuri între ocean și un mic iaz de apă dulce interioară. Luce a tăiat de-a lungul câtorva pietre plate pentru a traversa apa. Transpira prin picoane și se gândea să se dezbrace de rochia înăbușitoare și să se scufunde direct în ocean. - Cât timp am cu Lulu? ea a intrebat. - Înainte să se întâmple? Bill își ținu mâinile. „Am crezut că tot ce ai vrut să vezi este o dovadă că iubirea pe care o împărtășești cu Daniel este adevărată.” "Fac." "Pentru asta, nu vei avea nevoie de mai mult de zece minute." Au pornit pe o potecă scurtă cu linie de orhidee, care se curbă pe o altă plajă curată. O mică colibă cu acoperiș de paie s-a ridicat pe stâlpii de lângă marginea apei de un albastru deschis. În spatele colibei, un palmier se cutremură. Bill s-a înălțat deasupra umărului, plutind în aer. - Verifică-o. Gheara lui de piatră arătă spre palmă. Luce se uită înfricoșată, când o pereche de picioare ieșeau din frunzele înalte de pe trunchiul copacului care se cutremura. Apoi, o fată care purta puțin mai mult decât o fustă țesută și un imens lei lei aruncă patru nuci de cocos maroniu pe plajă înainte de a trânti în jos trunchiul knobby spre pământ. Părul ei era lung și dezlănțuit, prinzând în șuvițele sale întunecate diamante de lumină de la soare. Luce știa exact cum simțea acest lucru, felul în care își va gâdilă brațele în timp ce se balansa în valuri trecute de talia ei. Soarele transformase pielea lui Lulu într-un maro auriu adânc - mai întunecat decât fusese vreodată Luce, chiar și când a petrecut o vară întreagă la casa de plajă a bunicii sale din Biloxi - iar fața și brațele erau gravate cu tatuaje geometrice întunecate. Există undeva între extrem de nerecunoscută și absolut Luce. - Uau, șopti Luce, în timp ce Bill o aruncă în spatele adăpostului unui copac plin de flori purpurii. „Hei-Au! Ce faci?" „Te îndepărtează într-o perspectivă mai

sigură.” Bill a tras-o din nou în aer, până când s-au ridicat prin baldachinul frunzelor. După ce au curățat copacii, el a zburat-o într-o ramură înaltă și robustă și a scufundat-o în jos, iar ea a putut vedea întreaga plajă. „Lulu!“ Vocea s-a scufundat deși pielea lui Luce și direct în inima ei. Vocea lui Daniel. El o chema la ea. El o dorea. Avea nevoie de ea. Luce se îndreptă spre sunet. Nici măcar nu observase că începuse să se ridice de pe scaunul ei pe ramura înaltă, ca și cum ar putea pur și simplu să plece de pe copac și să zboare spre el - până când Bill își strânse cotul. „Tocmai de ce a trebuit să-ți trag fundul de popa aici. Nu vorbește cu tine. El vorbește cu ea. - „Oh” Luce s-a scufundat în jos puternic. "Dreapta." Pe nisipul negru, alerga fata cu nuca de cocos, Lulu. Iar pe plajă, sprintând spre ea, era Daniel. Era fără cămașă, superb bronzat și musculos, purta doar pantaloni bleu-bleu decupat, care se zgâriau la margini. Pielea lui strălucea cu apa de mare, proaspătă dintr-o baie în ocean. Picioarele goale i-au lovit nisipul. Luce a invidiat apa, a invidiat nisipul. A invidiat tot ce a ajuns să-l atingă pe Daniel când a rămas blocat în acest copac. Ea și-a invidiat cel mai mult trecutul de sine. Alergând spre Lulu, Daniel părea mai fericit și mai natural decât Luce își putea aminti vreodată să-l fi văzut. A făcut-o să vrea să plângă. Se apropiară unul de celălalt. Lulu și-a aruncat brațele în jurul lui, iar el a măturato, răsucind-o în aer. El a pus-o pe spate pe picioare și a dus-o cu sărutări, sărutându-i vârful degetelor și antebrațele, până la umeri, gât, gură. Bill s-a înclinat pe umărul lui Luce. „Trezește-mă când ajung la lucrurile bune”, a spus el căscând. „Pervers!“ Voia să-l slăbească, dar nu voia să-l atingă. „Mă refer la tatuaj , jgheab-creier. Sunt în tatuaje, bine? Când Luce s-a uitat înapoi la cuplul de pe plajă, Lulu îl ducea pe Daniel spre o rogojină împletită care era întinsă pe nisip, nu departe de colibă. Daniel scoase o brânză scurtă de pe centura pantalonilor și-l smulgea la una dintre nucă de nucă. După câteva zgârieturi, a despărțit partea de sus și a transmis restul lui Lulu. A băut adânc, laptele picurând din colțurile gurii. Daniel i-a sărutat curat. "Nu există tatuaje, ci doar ..." Luce se opri când trecutul ei a dispărut în colibă. Lulu a reapărut un moment mai târziu transportând un colet mic legat în frunze de palmier. Ea a desfăcut o unealtă care arăta ca un pieptene de lemn. Periile străluceau la soare, de parcă ar fi ascuțite de ac. Daniel se întinse pe covoraș, urmărind cum Lulu scufunda pieptenele într-o coajă mare de mică adâncime umplută cu o pulbere neagră. Lulu îi dădu un sărut rapid și apoi începu. Pornind de la pieptul lui, ea apăsă pieptenele pe pielea lui. A lucrat repede, apăsând greu și rapid și de fiecare dată când mișca pieptenele lăsa pe pielea lui un frotiu de pigment negru. Luce ar putea începe să realizeze un design: o pieptă de piele mică cu model de dantelă. Avea să-i întindă întregul piept. Singura călătorie a lui Luce într-o sală de tatuaje fusese odată în New Hampshire cu Callie, care își dorea o inimă roz minusculă pe șold. Trecuse mai puțin de un minut și Callie se înfometase tot timpul. Totuși, totuși, Daniel stătea tăcut, fără să scoată niciodată un sunet și nu mișcă niciodată ochii de Lulu. A durat mult timp, iar Luce a simțit transpirația în josul micului din spate în timp ce o privea. „Eh? Cum să faci asta? " Bill a dat-o în gol. „Mi-am promis că îți arăt iubirea sau mi-am promis că îți arăt iubirea?” Sigur, par că sunt îndrăgostiți. Luce ridică din umeri. - Dar ... - Dar ce? Aveți idee cât de dureros este? Uită-te la tipul acela. Face ca cerneala să pară ca fiind mângâiată de o adiere blândă. Luce s-a aruncat pe ramură. „Este lecția aici? Durerea este egală cu iubirea? ” Îmi spui, spuse Bill. - S-ar putea să te surprindă să auzi asta, dar doamnele nu dau cu brio exact pe ușa lui Bill. „Adică, dacă aș tatua numele lui Daniel pe corpul meu, asta ar însemna că l-am iubit mai mult decât am făcut-o deja?” - Este un simbol, Luce. Bill scoase un oftat răgușit. „Ești prea literal. Gândiți-vă în acest fel: Daniel este primul băiat cu aspect bun pe care Lulu l-a văzut vreodată. Până când s-a spălat la țărm în urmă cu câteva luni,

întreaga lume a acestei fete era tatăl ei și câțiva nativi grași. ” „Ea este Miranda”, a spus Luce, amintind povestea de dragoste din The Tempest , pe care a citit-o în seminarul Shakespeare de clasa a zecea. „Cât de civilizat dintre voi!” Bill își urmărea buzele cu aprobare. „Ele sunt ca Ferdinand și Miranda: frumos naufragii străini pe ei shores-“ „Deci, desigur , a fost dragoste la prima vedere pentru Lulu,“ Luce murmurat. De asta se temea: aceeași iubire fără gânduri, automată, care o deranjase în Helston. - Bine, a spus Bill. „Nu a avut de ales decât să-i cadă. Dar ceea ce este interesant aici este Daniel. Vedeți, el nu a trebuit să o învețe să meargă cu o pânză țesută sau să-și câștige încrederea tatălui ei producând o valoare de sezon pentru pește pe care să-l vindece sau să prezinte C ”- a arătat cu drag către iubitorii de pe plajă -„ sunt de acord să tatueze întregul său corp după obiceiul local. Ar fi fost suficient dacă Daniel ar fi apărut. Lulu l-ar fi iubit oricum. „O face pentru că ...” se gândi Luce cu voce tare. „Pentru că vrea să-și câștige dragostea. Pentru că altfel, el ar profita doar de blestemul lor. Pentru că, indiferent de felul de cicluri de care sunt legați, dragostea lui pentru ea este … adevărată. ” Atunci de ce nu era convinsă Luce? Pe plajă, Daniel s-a așezat. El a pus mâna pe Lulu de umeri și a început să o sărute tandru. Pieptul lui sângera din tatuaj, dar niciunul dintre ei nu părea să observe. Buzele lor s-au despărțit, ochii nu s-au părăsit niciodată. - Vreau să plec acum, îi spuse Luce deodată lui Bill. "Într-adevăr?" Bill clipi, ridicându-se pe ramura copacului ca și cum l-ar fi uimit. "Da într-adevăr. Am primit pentru ce am venit aici și sunt gata să merg mai departe. Chiar acum." Încercă să stea și ea, dar ramura se balansă sub greutatea ei. - Bine, bine. Bill o luă de braț pentru a o fixa. "Unde sa?" - Nu știu, dar hai să ne grăbim. Soarele se scufunda pe cer în spatele lor, prelungind umbrele îndrăgostiților de pe nisip. "Vă rog. Vreau să mă țin de o amintire bună. Nu vreau să o văd murind. Fața lui Bill era înțepenită și confuză, dar nu spuse nimic. Luce nu mai putea aștepta. A închis ochii și și-a lăsat dorința să apeleze la un Anunțător. Când a deschis din nou ochii, a putut vedea o frunză în umbra unui pom fructifer al pasiunii din apropiere. Se concentră, chemând-o cu toată puterea până când Anunțătorul începe să tremure. - Haide, spuse ea, scrâșnind dinții. În cele din urmă, Anunțătorul s-a eliberat, ferindu-se de copac și prin aer, plutind direct în fața ei. - Ușor acum, spuse Bill, trecând deasupra filialei. „Disperarea și anunțulcălătorie nu se amestecă bine. Ca muraturile și ciocolata. ” Luce se uită la el. „Vreau să spun: Nu te dezmetici atât de mult încât pierzi din vedere ceea ce vrei.” - Vreau să plec de aici, a spus Luce, dar nu a putut coaxa umbra într-o formă stabilă, oricât de greu ar fi încercat. Nu se uita la iubitorii de pe plajă, dar, cu toate acestea, putea simți întunericul adunându-se pe cerul de pe plajă. Nu au fost nori de ploaie. - Ajută-mă, Bill? El oftă, întinzând masa întunecată în aer și o trase spre el. „Aceasta este umbra ta, îți dai seama. Îl manipulez, dar este Anunțătorul și trecutul tău. " Luce dădu din cap. "Ceea ce înseamnă că nu aveți idee de unde vă duce și nu am niciun fel de răspundere." Ea a dat din nou din cap. "Bine atunci." Se frecă la o parte a Anunțătorului până când se întunecă; apoi a prins locul întunecat cu o gheară și s-a legat pe ea. A funcționat ca un fel de mâner. Mâncarea de mucegai s-a inundat, făcând-o să tuse pe Luce. - Da, mi-e și miros, a spus Bill. „Acesta este unul vechi”. El a gesticulat-o înainte. "Doamnele intai." PRUSIA • 7 IANUARIE 1758

Un fulg de zăpadă îl sărută pe nasul lui Luce. Apoi alta, și alta, și multe altele, până când o furtună de flăcări a umplut aerul și întreaga lume a devenit albă și rece. A expirat un nor lung de respirație în îngheț. Într-un fel, știa că vor ajunge aici, deși nu știa exact unde era aici . Tot ce știa era că cerul de după-amiază era întunecat cu o furtună furioasă, iar zăpada umedă se strecura printre cizmele ei de piele neagră, mușcându-și degetele de la picioare și răcind-o până la os. Intra în propria înmormântare. O simțise în momentul în care trecea prin acest ultim anunț. O răceală viitoare, neiertătoare ca o foaie de gheață. S-a regăsit la porțile unui cimitir, totul acoperit de zăpadă. În spatele ei se afla un drum mărginit de copaci, crengile goale care se prăbușeau spre cerul din plin. Înaintea ei era o creștere scăzută de pământ învăluit de zăpadă, pietre de mormânt și cruci care se izbeau din alb ca niște dinți zimțiți și murdari. La câțiva metri în spatele ei, cineva a fluierat. - Ești sigur că ești pregătit pentru asta? Factură. Suna din răsuflare, de parcă tocmai ar fi prins-o cu ea. "Da." Buzele i se zbăteau. Nu se întoarse până când Bill se coborî lângă umerii ei. Iată, spuse el, ținând o haină de nurcă închisă. - Am crezut că ești rece. „Unde ai ...” „Am lăsat-o pe o casă largă de pe piață, acolo. Nu-ți face griji, deja avea o garnitură naturală. " "Factură!" „Hei, ai avut nevoie!” El a ridicat din umeri. „Purtați-l în stare de sănătate bună.” Și-a îmbrăcat haina groasă deasupra umerilor Lucei, iar ea a tras-o mai aproape. Era incredibil de moale și cald. Un val de recunoștință s-a repezit peste ea; se ridică și-și luă gheara, nici măcar grijulie că era lipicios și rece. - Bine, a spus Bill, strângându-și mâna. Pentru o clipă, Luce simți o căldură ciudată în vârful degetelor. Dar apoi a dispărut, iar degetele de piatră ale lui Bill erau reci. Respiră adânc, nervos. „Um. Uh. Prusia, mijlocul secolului al XVIII-lea. Locuiești într-un sat mic, pe malul râului Handel. Foarte frumos." Și-a curățat gâtul și și-a scos o grămadă mare de flegme înainte de a continua. „Ar trebui să spun, er, că ai trăit . De fapt, chiar ... bine ... - Bill? Ea își învârti gâtul pentru a-l privi așezându-se urât pe umăr. - E în regulă, spuse ea încet. „Nu trebuie să explici. Lasă-mă să o simt. ” "Probabil este cel mai bine." Când Luce trecea liniștit prin porțile cimitirului, Bill se spânzură. S-a așezat cu picioarele încrucișate deasupra unui mormânt lăcuit de licheni, culegând la gresia de sub ghearele sale. Luce își coborî șalul peste cap pentru a-i întuneca mai mult chipul. În față erau îndoliate, negre și întunecate, presate atât de strâns împreună pentru căldură încât păreau o singură masă de mâhnire. Cu excepția unei persoane care a stat în spatele grupului și a plecat într-o parte. Și-a atârnat capul blond gol. Nimeni nu a vorbit și nici măcar nu s-a uitat la Daniel. Luce nu a putut spune dacă i-a fost deranjat faptul că a fost lăsat afară sau dacă îl preferă. Când a ajuns în spatele micii mulțimi, înmormântarea se apropia. Un nume a fost sculptat într-o piatră de mormânt gri gri: Lucinda Müller . Un băiat, nu mai mare de doisprezece ani, cu părul întunecat și pielea palidă și lacrimile care îi curgeau pe față, l-a ajutat pe tatăl său - tatăl ei din viața asta? Acești bărbați trebuie să fi fost legați de sinele ei trecut. Ei trebuie să fi iubit-o. Erau femei și copii care plângeau în spatele lor; Lucinda Müller trebuie să fi însemnat și ceva pentru ei. Poate că ar fi însemnat totul pentru ei. Dar Luce Price nu i-a cunoscut pe acești oameni. Se simțea strigată și ciudată să-și dea seama că nu însemnau nimic pentru ea, chiar dacă văzu că durerea le curge chipurile. Daniel a fost singurul aici care a contat cu adevărat pentru ea, cel pe care voia să-l alerge, cel din care trebuia să se țină înapoi. Nu plângea. Nici măcar nu se uita la mormânt ca toți ceilalți. Mâinile lui erau strânse în fața lui și se uita departe - nu la cer, ci la distanță. Ochii lui erau violeta într-un moment, cenușiu în următorul. Când membrii familiei aruncaseră câteva lopeți de murdărie peste caschetă și complotul fusese împrăștiat cu flori, cei care înmormântau se despărțiră și se îndreptau agitat spre drumul principal. Se terminase. Doar

Daniel a rămas. La fel de imobil ca mortul. Luce s-a spânzurat și el, dând în spatele unui mausoleu ghemuit la câteva parcele, urmărind să vadă ce va face. Era amurgul. Aveau cimitirul în sine. Daniel s-a coborât în genunchi lângă mormântul lui Lucinda. Zăpada s-a năpustit pe cimitir, acoperindu-i umerii lui Luce, fulgii de grăsime devenind încurcați în genele ei, umezindu-și vârful nasului. Ea se lăsă la colțul mausoleului, întregul ei corp se încordă. L-ar pierde? S-ar fi ghemuit de murdăria înghețată și s-a bătut pe mormânt și pe bâlbâială până când nu mai erau lacrimi pe care să le poată vărsa? Nu se simțea la fel de calm pe cât arăta. Era imposibil, un front. Dar Daniel abia s-a uitat la mormânt. S-a culcat pe partea sa în zăpadă și a închis ochii. Luce se uită fix. Era atât de nemișcat și superb. Cu pleoapele închise, se uită la o pace absolută. Era pe jumătate îndrăgostită, pe jumătate confuză și a rămas așa timp de câteva minute - până când a fost atât de înghețată, a trebuit să-și frece brațele și să-și ștampileze picioarele pentru a se încălzi. "Ce face?" șopti ea în cele din urmă. Bill a apărut în spatele ei și s-a arătat în jurul umerilor. Se pare că doarme. "Dar de ce? Nici măcar nu știam că îngerii trebuie să doarmă ... - „ Nu este nevoie de cuvântul potrivit. Ei pot dormi dacă au chef. Daniel doarme întotdeauna zile după ce mori. ” Bill dădu din cap, părând să-și amintească ceva neplăcut. „Bine, nu întotdeauna. De cele mai multe ori. Trebuie să fii destul de impozabil, să pierzi singurul lucru pe care îl iubești. Îl poți învinovăți? - S-a întâmplat, bâlbâi Luce. „Eu sunt cel care izbucnește în flăcări”. „Și el este cel care a rămas singur. Întrebarea de la vârstă: Care este mai rău? " „Dar nici măcar nu pare trist . Părea plictisit întreaga înmormântare. Dacă aș fi eu, aș … aș … ”„ Ce ai vrea? ” Luce se îndreptă spre mormânt și se opri scurt la pământul liber, unde începea complotul ei. Un sicriu stătea sub asta. Sicriul ei . Gândul trimis îi tremură coloana vertebrală. S-a scufundat în genunchi și și-a pus palmele în jos. Era umed și întunecat și frig înghețat. Și-a îngropat mâinile în interiorul ei, simțindu-se înghețată aproape instantaneu și fără grijă, primind arsura. Ar fi vrut ca Daniel să facă asta, să simtă pentru trupul ei de pe pământ. Să înnebunească dorind-o înapoi - în viață și în brațele lui. Dar doar dormea , atât de mort, încât nici nu simțea că îngenunchea chiar lângă el. Voia să-l atingă, să-l trezească, dar nici măcar nu știa ce va spune când a deschis ochii. În schimb, ea s-a împiedicat de pământul noroios, până când florile așezate atât de îngrijit pe el au fost împrăștiate și rupte, până când frumoasa haină de nurcă a fost murdară și brațele și fața au fost acoperite de noroi. A săpat și a săpat și a aruncat pământul deoparte, ajungând mai adânc pentru sinele ei mort. Durea pentru o legătură. În cele din urmă, degetele ei loveau ceva tare: capacul din lemn al sicriului. A închis ochii și a așteptat tipul de flash pe care îl simțise la Moscova, amintirile care i se revărsaseră când atinguse poarta bisericii abandonate și simțeau viața lui Luschka. Nimic. Doar goliciune. Singurătate. Un vânt alb uluitor. Și Daniel, adormit și de neatins. S-a așezat din nou pe călcâie și a suspinat. Nu știa nimic despre fata care murise. Simțea că nu o va face niciodată. - Yoo-hoo, spuse Bill din umăr. - Nu ești acolo, știi? "Ce?" "Gandeste-te la asta. Nu ești acolo. Acum ești un fir de cenușă dacă ești ceva. Nu aveai un corp de îngropat, Luce. „Din cauza focului. Oh. Dar atunci de ce ...? " întrebă ea, apoi se opri. "Familia mea a vrut asta." „Sunt luterani stricți.” Bill dădu din cap. „Fiecare Müller de o sută de ani are o piatră de mormânt în acest cimitir. La fel și sinele tău trecut. Nu există nimic sub el. Sau nu chiar nimic. Rochia ta preferată. O păpușă din copilărie. Copia ta din Biblie. Genul ala de lucru." Luce a înghițit. Nu e de mirare că se simțea atât de goală în interior. - Deci Daniel, de aceea nu se uita la mormânt. „El este singurul care acceptă că sufletul tău este altundeva. El a rămas pentru că acesta este cel mai apropiat loc în care se poate duce pentru a vă ține memoria. ” Bill se îndepărtă atât de aproape de Daniel, încât zumzetul

aripilor lui pietroase îi înroșea părul lui Daniel. Luce aproape că l-a îndepărtat pe Bill. „El va încerca să doarmă până când sufletul tău va fi stabilit în altă parte. Până să-ți găsești următoarea întrupare. ” - Cât timp durează asta? „Uneori secunde, alteori ani. Dar nu va dormi ani întregi. Oricât de mult i-ar plăcea probabil. ” Mișcarea lui Daniel pe pământ a făcut-o pe Luce să sară. Se agită în pătura lui de zăpadă. Un gemu agonizat i-a scăpat buzelor. "Ce se întâmplă?" Spuse Luce, căzându-se în genunchi și întinzându-se după el. "Nu-l trezi!" Spuse Bill repede. „Somnul lui este plin de coșmaruri, dar este mai bine pentru el decât să fii treaz. Până când sufletul tău se va așeza într-o viață nouă, întreaga existență a lui Daniel este un fel de tortură. ” Luce s-a sfâșiat între a fi vrut să ușureze durerea lui Daniel și a încercat să înțeleagă că trezirea lui ar putea doar să o agraveze. „Așa cum am spus, din când în când, are un fel de insomnie ... și atunci devine foarte interesant. Dar nu ai vrea să vezi asta. Nah.“ - Aș vrea, a spus ea, stând în picioare. "Ce se întâmplă?" Obrajii cărnoși ai lui Bill s-au răsucit, de parcă ar fi fost prins de ceva. - Ei bine, de multe ori, ceilalți îngeri căzuți sunt în jur, a spus el, fără să-și întâlnească ochii. „Intră și ei, știi, încearcă să-l consoleze.” „I-am văzut la Moscova. Dar despre asta nu vorbești. Nu-mi spui ceva. Ce se întâmplă când ... - Nu vrei să vezi acele vieți, Luce. Este o parte a lui - „Este o parte a lui care mă iubește, nu-i așa? Chiar dacă este întuneric sau rău sau deranjant, trebuie să-l văd. Altfel, încă nu voi înțelege prin ce trece. " Bill oftă. „Mă privești de parcă ai nevoie de permisiunea mea. Trecutul tău îți aparține. " Luce era deja în picioare. Ea aruncă o privire în jurul cimitirului până când ochii i-au căzut pe o mică umbră care se întindea din spatele pietrei mormântului. Acolo. Asta e . Luce a fost uimită de siguranța ei. Asta nu se mai întâmplase niciodată. La prima vedere, această umbră arătase ca oricare dintre celelalte umbre pe care le-a chemat în stângacere în pădurea de la Shoreline. Dar de data aceasta, Luce a putut vedea ceva în umbra în sine. Nu era o imagine care înfățișa vreo destinație specifică, ci în schimb o strălucire strălucitoare de argint care sugera că acest Anunțator o va duce acolo unde trebuie să meargă sufletul ei. A sunat la ea. Răspunse, ajungând înăuntru, atrăgând acea strălucire pentru a ghida umbra de pe pământ. Partea întunericului se îndepărtă de zăpada albă și lua formă pe măsură ce se apropia. Era un negru adânc, mai rece decât zăpada care cădea în jurul ei și se îndepărtă spre Luce ca o foaie de hârtie uriașă și întunecată. Degetele ei erau crăpate și amorțite de frig în timp ce o extindea într-o formă mai mare, controlată. A emis acea rafală familiară de vânt cu miros neplăcut din miezul său. Portalul era lat și stabil, înainte ca Luce să-și dea seama că nu-și mai respira. - Te pricepi la asta, spuse Bill. Vocea lui avea o margine ciudată că Luce nu pierde timpul analizând. De asemenea, nu a pierdut timpul simțindu-se mândră de ea însăși - deși undeva ar putea recunoaște că dacă Miles sau Shelby ar fi fost aici, ei ar fi făcut cartușe chiar acum. De departe a fost cea mai bună chemare pe care a făcut-o singură. Dar nu erau aici. Luce era pe cont propriu, așa că tot ce putea face era să treacă la următoarea viață, să observe mai multe despre Lucinda și Daniel, să bea totul până când ceva a început să aibă sens. Se simțea în jurul marginilor înfundate pentru un zăvor sau un buton, doar într-un fel. În cele din urmă, Announcerul se deschise. Luce inspiră adânc. Se uită înapoi la Bill. „Vii sau ce?” În mod grav, el a sărit pe umărul ei și a apucat reverul ei ca frâiele pe un cal, iar cei doi au trecut prin ea. LHASA, TIBET • 30 APRILIE 1740

Luce țâșni din răsuflare. Ieșise din întunericul Anunțătorului într-un vârtej de ceață mișcătoare rapidă. Aerul era subțire și rece și fiecare plămân înjunghiat la pieptul ei. Nu părea să-și respire. Vaporul alb și rece de ceață i-a suflat părul, s-a plimbat de-a lungul brațelor deschise, și-a înmuiat hainele cu rouă și apoi a dispărut. Luce a văzut că stătea la marginea celei mai înalte stânci pe care o văzuse vreodată. S-a zbuciumat și s-a năpustit înapoi, amețit când a văzut că picioarele ei se detașează de un pietricel. Se rostogoli în față cu câțiva centimetri și peste margine, plonjând pentru totdeauna în jos. Ea a tresărit din nou, de data aceasta de frica înălțimilor. „Respiră”, o antrenă Bill. „Mai multe persoane trec aici de la panică pentru a nu obține suficient oxigen decât de a nu obține suficient oxigen.” Luce a inhalat cu atenție. A fost ceva mai bine. A coborât nurca murdară de pe umeri și s-a bucurat de soarele de pe față. Dar tot nu se putea obișnui cu priveliștea. Întinzându-se de faleza în care stătea, se afla o vale căscată cu ceea ce semăna cu terenuri agricole și paduri de orez inundate. Și de o parte și de alta, ridicându-se pe înălțimi cețoase, erau doi munți falnici. Cu mult în față, sculptat chiar într-unul dintre abrupturile munților, era un palat formidabil. Albe maiestuos și acoperite de acoperișuri de un roșu profund, pereții exteriori erau împodobiți cu mai multe scări decât putea număra. Palatul arăta ca ceva dintr-un basm antic. "Ce este locul asta? Suntem în China? ” ea a intrebat. „Dacă am rămâne aici destul de mult, am fi”, a spus Bill. „Dar acum, este Tibetul, datorită Dalai Lama. Ăsta-i tamponul acolo. ” Arătă spre palatul monstru. Swanky, nu? Dar Luce nu-și urmărea degetul. Auzise un râs de undeva din apropiere și se întorsese să-și caute sursa. Râsul ei . Râsul moale și fericit pe care nu-l știa a fost al ei până când l-a cunoscut pe Daniel. În cele din urmă, a văzut două figuri la câteva sute de metri de-a lungul stâncii. Ar fi trebuit să se prindă pe niște bolovani pentru a se apropia, dar nu ar fi atât de dificil. S-a prins cu haina noroasă și a început să-și croiască cu grijă drum prin zăpadă, spre sunet. „Ce este acolo”. Bill o apucă de gulerul hainei. „Vedeți vreun loc în care să ne ocupăm?” Luce privi în jur peisajul gol: toate picăturile stâncoase și spațiile deschise. Nimic chiar nu va servi la adăpost de vânt. „Suntem deasupra liniei copacilor, amice. Și ești mic, dar nu ești invizibil. Va trebui să stai aici. " - Dar nu văd nimic ... Buzunarul hainei, spuse Bill. "Cu plăcere." Se simțea în jurul buzunarului hainei - aceeași haină pe care o purta la înmormântarea din Prusia - și scoase o pereche de ochelari de operă cu totul nouă, foarte scump. Nu s-a deranjat să-l întrebe pe Bill unde sau când le-a primit, le-a ținut până la ochi și a răsucit atenția. Acolo. Cei doi stăteau vizavi unul pe celălalt, la câțiva metri distanță. Părul său negru din trecut era înnodat într-un coafor fetiș, iar rochia ei din in țesută era rozul unei orhidee. Arăta tânără și nevinovată. Ea îi zâmbea lui Daniel, se balansă înainte și înapoi pe picioare, ca și cum ar fi fost nervoasă, urmărindu-i fiecare mișcare cu o intensitate nelimitată. Ochii lui Daniel aveau o privire plină de tachine; o grămadă de bujorii albi rotunzi erau în brațele lui, iar el îi ducea la rândul ei pe rând, făcând-o să râdă mai tare de fiecare dată. Privind îndeaproape prin ochelarii de operă, Luce a observat că degetele lor nu s-au atins niciodată. Au păstrat o anumită distanță unul de celălalt. De ce? A fost aproape uluitor. În celelalte vieți pe care le spiona, Luce văzuse atâta pasiune și foame. Dar aici, a fost altceva. Trupul lui Luce a început să bâlbâie, dornic de doar un moment de legătură fizică între ei. Dacă nu-l putea atinge pe Daniel, cel puțin vechea ei persoană ar putea. Dar stăteau doar acolo, mergeau acum în cercuri. Nu vă apropiați niciodată unul de celălalt sau de mai departe. Din când în când, râsul lor avea să-l ducă din nou pe Luce. "Bine?" Bill a continuat să încerce să-și gâdilă fața mică lângă Luce pentru a putea privi unul dintre lentilele ochelarilor de operă. "Care este cuvântul?" „ Vorbesc doar . Flirtează de parcă ar fi străini, dar, în același timp, par să se

cunoască foarte bine. Nu o înțeleg. „Deci o iau încet. Ce e în neregulă cu asta?" Întrebă Bill. „Copii astăzi, vor doar ca lucrurile să meargă repede - boom boom boom”. - Nimic nu e în neregulă să-l iei încet, doar ... Luce se opri. Sinele ei trecut a căzut în genunchi. A început să se balanseze înainte și înapoi, ținându-și capul, apoi inima. O privire îngrozită îi traversă chipul lui Daniel. Arăta atât de rigid în pantalonii și tunica albă, ca o statuie a lui. El clătină din cap, uitându-se la cer, cu buzele rostite de cuvintele . Nu . Nu . Ochii albi ai fetei deveniseră sălbatici și înflăcărați, precum ceva ce o stăpânise. Un țipăt puternic a răsunat peste munți. Daniel a căzut la pământ și și-a îngropat fața în mâini. El întinse mâna spre ea, dar mâna lui atârna în aer fără să se conecteze vreodată cu pielea ei. Trupul lui s-a sfâșiat și s-a învârtit, iar când a contat cel mai mult, s-a uitat departe. Luce era singura care urmărea cum fata devenea, de nicăieri, o coloană de foc. Atat de rapid. Fumul acrid se învârtea peste Daniel. Avea ochii închiși. Fața îi strălucea - udă de lacrimi. Părea la fel de mizerabil cum arătase el de fiecare dată când îl privea cum îl privește murind. Dar de data aceasta, a părut și bolnav de șoc. Ceva era diferit. Ceva nu era în regulă. Când Daniel i-a spus prima dată despre pedeapsa sa, el a spus că au existat niște vieți în care un singur sărut a omorât-o. Mai rău, în care ceva mai scurt de un sărut o omorâse. O singură atingere. Nu se atinseseră . Luce se uita tot timpul. Fusese atât de atent să nu se apropie de ea. Crezuse că o poate avea mai mult timp reținând căldura îmbrățișării sale? Credea că poate să învingă blestemul ținând-o mereu la îndemână? - Nici măcar nu a atins-o, murmură ea. - Bummer, spuse Bill. Niciodată nu a atins-o, nu o singură dată când au fost îndrăgostiți. Și acum ar fi trebuit să aștepte totul din nou, fără să știe dacă ceva va fi altfel chiar data viitoare. Cum ar putea spera să trăiască în fața acestui tip de înfrângere? Nimic despre asta nu avea sens. - Dacă nu a atins-o, atunci ce a declanșat moartea ei? Se întoarse spre Bill, care își înclină capul și ridică privirea spre cer. - Munți, a spus el. "Frumos!" - Știi ceva, spuse Luce. "Ce este?" El a ridicat din umeri. - Nu știu nimic, a spus el. - Sau nimic ce-ți pot spune. Un strigăt oribil și dezolant a răsunat pe vale. Sunetul agoniei lui Daniel a răsunat și s-a întors, s-a înmulțit, de parcă o sută de Danieli strigau împreună. Luce a adus ochelarii de operă înapoi pe fața ei și l-a văzut împingând florile din mâinile sale spre pământ. „Trebuie să mă duc la el!” ea a spus. - Prea târziu, a spus Bill. "Uite ca vine." Daniel se îndepărtă de marginea stâncii. Inima lui Luce bătea în frică de ceea ce urma să facă. Cu siguranță nu avea să doarmă. A început să alerge, ridicând viteza inumană când a ajuns pe marginea stâncii și apoi s-a lansat în aer. Luce aștepta să-și desfacă aripile. Aștepta tunetul moale al măreției lor desfășurându-se, deschizându-se larg și prinzând aerul într-o glorie nemaipomenită. Îl văzuse zburând astfel în trecut și, de fiecare dată, o atrăgea spre miezul ei: Cât de disperat îl iubea. Dar aripile lui Daniel nu s-au împușcat niciodată din spate. Când ajunse la marginea stâncii, trecu ca orice alt băiat. Și a căzut ca orice alt băiat. Urlă Luce, un strigăt puternic și lung și îngrozit, până când Bill își băgă mâna murdară de piatră peste gura ei. L-a aruncat, a alergat spre marginea stâncii și s-a târât înainte. Daniel încă cădea. Era un drum lung în jos. Ea a urmărit corpul lui să crească din ce în ce mai mic. - Își va întinde aripile, nu-i așa? a tresărit ea. „Își va da seama că va cădea și va cădea până ...” Nici măcar nu putea spune asta. - Nu, a spus Bill. - Dar ... El va trânti chiar în pământul acesta, la câteva mii de metri în jos, da, a spus Bill. „El va rupe fiecare os din corpul său. Dar nu vă faceți griji, nu se poate ucide. Nu dorește decât să poată. ” Se întoarse spre ea și oftă. - Acum crezi dragostea lui? - Da, șopti Luce, pentru că tot ceea ce voia să facă în acel moment era să plonjeze de pe stâncă după el. Cam atât îl iubea înapoi. Dar nu ar face nici un bine. „Erau atât de atenți.” Vocea îi era încordată. Amândoi am văzut ce s-a întâmplat, Bill: nimic . Era atât de nevinovată. Cum ar

fi putut să moară? Bill spuse un râs. - Crezi că știi totul despre ea doar pentru că ai văzut ultimele trei minute din viața ei de pe un vârf de munte? „Tu ești cel care m-a determinat să folosesc binoclul … oh!” Ea a înghețat. "Așteptați un minut!" Ceva o bântuia în legătură cu felul în care ochii ei din trecut păreau să se schimbe, doar pentru o clipă, chiar la sfârșit. Și dintr-o dată, Luce știa: „Ceea ce a ucis-o de data asta nu a fost ceva la care aș fi putut fi martor, oricum ...” Bill își făcu ghearele, așteptând ca ea să termine gândul. „Se întâmpla în interiorul ei.” A aplaudat încet. - Cred că s-ar putea să fii gata acum. "Gata pentru ce?" Îți amintești ce ți-am menționat în Helston? După ce ai vorbit cu Roland? - Nu ești de acord cu el ... despre mine, apropiindu-mă de semeni? „Încă nu poți rescrie povestea, Luce. Nu puteți schimba narațiunile. Dacă încerci să ... - Știu, distorsionează viitorul. Nu vreau să schimb trecutul. Trebuie doar să știu ce se întâmplă - de ce continuu să mor. Am crezut că este un sărut, sau o atingere sau ceva fizic, dar pare mai complicat de atât. ” Bill scoase umbra din spatele picioarelor lui Luce ca un taurin care purta o pelerină roșie. Marginile ei pâlpâiau de argint. „Sunteți gata să vă puneți sufletul unde vă este gura?” el a intrebat. Ești gata să mergi pe trei D? "Sunt gata." Luce deschise Anunțătorul și se aplecă de vântul strălucitor din interior. - Așteaptă, spuse ea, privindu-l pe Bill care se plimba în partea ei. "Ce este trei-D?" - Valul viitorului, copil, a spus el. Luce îi aruncă o privire grea. „Bine, există un termen tehnic unsonorous pentru IT- clivarea -dar pentru mine, trei-D sună mult mai distractiv.“ Bill înfipt în tunelul întunecat și o făcu cu un deget strâmb. „Crede-mă, îți va plăcea ”. TEN adâncimile

LHASA, TIBET • 30 APRILIE 1740

D aniel a lovit pământul alergând. Vântul îi străbătea trupul. Soarele se simtea aproape de pielea lui. Alerga și alerga și nu avea habar unde era. Ar fi izbucnit de la Anunțător fără să știe și, deși s-a simțit corect în aproape toate felurile, ceva i s-a arătat necăjit în memoria. Ceva nu era în regulă. Aripile lui. Erau absenți . Nu - erau încă acolo, desigur, dar nu simțea nicio dorință de a le da afară, nici o mâncărime arzătoare pentru zbor. În loc de dorința familiară de a urca în cer, atracția pe care a simțit-o se coborî . O amintire se ridica la suprafața minții sale. Se apropia de ceva dureros, marginea a ceva periculos. Ochii lui sau concentrat asupra spațiului din fața lui - și nu au văzut decât un aer subțire. S-a aruncat înapoi, cu brațele care zburau în timp ce picioarele alunecau de-a lungul stâncii. A lovit pământul pe spate și s-a oprit chiar înainte de a scufunda de pe o stâncă insondabilă. Și-a cuprins respirația, apoi și-a înfășurat corpul cu grijă, ca să poată privi peste margine. Sub el: un abis atât de înfricoșat de familiar. A ajuns în mâini și în genunchi și a studiat întunericul vast de dedesubt. Mai era acolo jos? Dacă îl anunțase pe Announcer aici înainte sau după ce s-a întâmplat? De aceea, aripile lui nu izbucniseră. Își aduseseră aminte de agonia acestei vieți și rămâneau puși. Tibet. Unde tocmai vorbele lui o omorâseră. Lucinda că viața lui Lucinda fusese atât de castă, nici măcar nu l-ar atinge. Deși durea să simtă pielea ei pe a lui, Daniel îi respectase dorințele. În secret, sperase că refuzul ei ar putea fi o modalitate de a-și extrage blestemul în cele din urmă. Dar a fost din nou un prost. Desigur, atingerea nu a fost declanșatorul. Pedeapsa a fost mult mai adâncă decât atât. Iar acum se întorcea aici, în locul în care moartea ei îl condusese într-o disperare atât de copleșitoare încât încercase să pună capăt durerii sale. Ca și cum asta ar fi posibil. Până la capăt, știa că va eșua. Sinuciderea a fost un lux muritor, nepermis îngerilor. Corpul lui tremura la amintire. Nu era doar agonia tuturor oaselor lui spulberate sau modul în care căderea își lăsase corpul negru și albastru. Nu, a fost ceea ce a urmat. Rămase acolo săptămâni întregi, cu trupul tăiat în golul întunecat dintre doi bolovani vasta. Ocazional venea, dar mintea îi era atât de plină de mizerie, încât nu era în stare să se gândească la Lucinda. Nu era în stare să se gândească la nimic. Ceea ce fusese ideea. Dar, așa cum a fost calea îngerilor, trupul său s-a vindecat mai repede și mai complet decât a putut sufletul său. Oasele lui s-au împletit. Rănile sale au fost sigilate în cicatrici îngrijite și, în timp, au dispărut complet. Organele lui pulverizate au devenit sănătoase. La fel de curând, inima îi era din nou plină, puternică și bătaie. Gabbe l-a găsit după mai bine de o lună, cel care l-a ajutat să se târască din pânză, cel care îi pusese aripioare pe aripi și îl îndepărtase de acest loc. Îl făcuse să promită să nu o mai facă niciodată. Îl făcuse să promită să păstreze mereu speranța. Și acum aici a fost din nou. S-a ridicat în picioare și, încă o dată, s-a sfâșiat la margine. "Nu vă rog. O , Doamne , nu! Nu puteam suporta dacă ai sări. ” Gabbe nu-i vorbea acum pe munte. Această voce a picat cu sarcasm. Daniel știa cui îi aparținea înainte de a se învârti chiar. Cam s-a așezat pe un perete de bolovani înalți. Pe pământul incolor, întinsese o imensă tapițerie de rugăciune țesută cu șuvițe bogate de burgundă și fir de ocru. Îi băgă un picior de yak carbonizat în mână și mușcă o bucată uriașă de carne stringentă. "Oh, ce naiba?" Cam ridică din umeri, mestecând. „Mergeți înainte și săriți. Ai vreun ultim cuvânt pe care vrei să-l transmit lui Luce? "Unde este ea?" Daniel porni spre el, cu mâinile bătând în pumni. Camul era înclinat în fața lui în această perioadă? Sau a fost un anacronism, revenit în timp la fel cum a avut Daniel? Cam aruncă osul de iac de pe stâncă și se ridică, ștergându-și mâinile unsuroase de blugi. Anachronism, a decis Daniel. Tocmai ai ratat-o. Din nou. Ce-a durat atat?" Cam a ținut un mic platou de staniu plin de mâncare. "Găluşcă? Sunt divine. ” Daniel a bătut farfuria la pământ. - De ce n-ai oprito? Fusese în Tahiti, în Prusia și acum aici, în Tibet, în mai puțin de timp, ar fi nevoie de un

muritor pentru a traversa o stradă. Mereu se simțea de parcă ar fi fierbinte pe urmele lui Luce. Și întotdeauna ea era la îndemâna lor. Cum a continuat să-l întreacă? - Ai spus că nu ai nevoie de ajutorul meu. - Dar ai văzut-o? A cerut Daniel. Cam dădu din cap. - Te-a văzut? Cam clătină din cap. "Bun." Daniel scană muntele gol, încercând să-l imagineze pe Luce acolo. Aruncă o privire rapidă în jur, căutând urme ale ei. Dar nu era nimic. Mizerie cenușie, rocă neagră, tăierea vântului, viață deloc aici - totul i se părea cel mai singur loc de pe pământ. "Ce s-a întâmplat?" spuse el, făcând grătarul lui Cam. "Ce a făcut?" Cam a plimbat un cerc ocazional în jurul lui Daniel. „Ea, spre deosebire de obiectul afecțiunii sale, are un simț impecabil al timpului. A sosit la momentul potrivit pentru a vedea propria moarte magnifică - este una bună, de data aceasta, arată destul de grozavă împotriva acestui peisaj nebunesc. Chiar și tu trebuie să poți admite asta. Nu?" Daniel își smulse privirea. „Oricum, unde eram? Hmm, propria moarte magnifică, a spus deja asta ... Ah, da! A rămas suficient de mult ca să te urmărească să te arunci peste marginea stâncii și să uiți să-ți folosești aripile. ” Daniel și-a atârnat capul. - Nu a mers prea bine. Mâna lui Daniel scoase și o prinse pe Cam de gât. „Te aștepți să cred că tocmai ai urmărit? Nu ai vorbit cu ea? Nu ai aflat unde urma? Nu am încercat să o opresc? Cam mormăi și se răsuci din strânsoarea lui Daniel. „Nu eram nicăieri lângă ea. Când am ajuns în acest loc, ea era plecată. Din nou: ai spus că nu ai nevoie de ajutorul meu. - Nu. Stai în afara acestui lucru. Mă descurc singură. ” Cam chicoti și se lăsă înapoi pe covorul de tapiserie, încrucișându-și picioarele în fața lui. - Ceea ce este, Daniel, spuse el, trăgându-i pe buze o mână de fructe uscate de goji. „Chiar dacă am avut încredere că te poți descurca singur ceea ce, pe baza înregistrării tale existente, nu” - a scos un deget - „nu ești singur în asta. Toată lumea o caută. ” „Ce vrei să spui, toată lumea ?” „Când ai plecat după Luce în noaptea în care am luptat cu Outcast-urile, crezi că ceilalți ne-am așezat doar în jur și am jucat canasta? Gabbe, Roland, Molly, Arriane, chiar și cei doi copii idioti ai lui Nephilim toți sunt acolo undeva, încercând să o găsească. „Le - ai lăsat să facă asta?” - Nu sunt păstrătorul nimănui, frate. - Nu mă numi așa, a răpit Daniel. „Nu-mi vine să cred asta. Cum ar putea? Aceasta este responsabilitatea mea - „„ Voința liberă ”. Cam ridică din umeri. „Este toată furia zilele acestea.” Aripile lui Daniel ardeau pe spate, inutile. Ce ar putea face el despre o jumătate de duzină de anacronisme care s-au dezbrăcat în trecut? Colegii lui de îngeri căzuți ar ști cât de fragil era trecutul, ar fi atent. Dar Shelby și Miles? Erau copii . Ar fi nechibzuitori. Nu ar ști mai bine. Ar putea distruge totul pentru Luce. Puteau să o distrugă pe Luce. Nu. Daniel nu ar da nicio ocazie de a ajunge la ea înainte de a o face. Și totuși - Cam o făcuse. „Cum pot să am încredere că nu ai intervenit?” Întrebă Daniel, încercând să nu-și arate disperarea. Cam și-a învârtit ochii. „Pentru că știi că știu cât de interferență este periculoasă. Obiectivele noastre finale pot fi diferite, dar amândoi avem nevoie de ea pentru a ieși din viață. ” „Ascultă-mă, Cam. Totul este în joc aici. ” „Nu mă înjura. Știu ce este în joc. Nu ești singurul care s-a luptat deja de prea mult timp. ” „Mi-e ... Mi-e teamă”, a recunoscut Daniel. - Dacă alterează prea mult trecutul ... - S-ar putea schimba cine este atunci când se întoarce în prezent? Spuse Cam. „Da, de asemenea, mă sperie.” Daniel închise ochii. - Ar însemna că orice șansă ar avea să se elibereze de acest blestem ... - Ar fi risipită. Daniel ochi pe Cam. Cei doi nu se mai vorbiseră astfel - ca frații - în vârstă. „Era singură? Ești sigur că niciunul dintre ceilalți nu a ajuns la ea? O clipă, Cam s-a uitat pe Daniel, într-un spațiu de pe muntele de dincolo de ei. Părea la fel de gol pe cât simțea Daniel. Ezitarea lui Cam a făcut durerea gâtului lui Daniel. „Niciunul dintre ceilalți nu a ajuns la ea”, a spus Cam în cele din urmă. "Esti sigur?" „Eu sunt cea care a văzut-o aici. Tu ești cel care nu apare

niciodată la timp. Și în afară de aceasta, faptul că ea este aici deloc nu este vina nimănui decât a ta. " "Nu este adevarat. Nu i-am arătat cum să folosească Anunțătorii. ” Cam râse amar. - Nu mă refer la Anunțători, domnule. Vreau să spun că ea crede că este vorba despre voi doi. O ceartă a iubitorilor proști. ” - Este vorba despre noi doi. Vocea lui Daniel era încordată. I-ar fi plăcut să ridice bolovanul din spatele capului lui Cam și să-l lase peste craniu. "Mincinos." Cam sări în picioare, furie fierbinte strălucind în ochii lui verzi. „E mult mai mare și știi că este.” S-a întors pe umeri și și-a desfăcut aripile uriașe marmorate. Au umplut aerul cu glorie de aur, blocând soarele pentru o clipă. Când s-au îndreptat spre Daniel, el a făcut un pas înapoi, respins. „Ar fi bine să o găsiți, înainte ca ea sau altcineva - să pășească și să rescrie întreaga noastră istorie. Și te face, pe mine, toate acestea ”- Cam și-a smuls degetele -„ învechit ”. Daniel urlă, desfăcându-și propriile aripi de un alb argintiu, simțindu-le să se întindă și să iasă și să iasă în părțile sale, tremurânduse în timp ce pulsau lângă Cam. Se simțea mai cald acum și era capabil de orice. - O să mă descurc ... începu el să spună. Dar Cam decolase deja, reculul din zborul său trimitând mici tornade de murdărie care se ridicau din pământ. Daniel și-a protejat ochii de soare și a privit în timp ce aripile de aur bateau peste cer, apoi, într-o clipă, dispăruseră. ELEVEN COUP DE FOUDRE

VERSAILLES, FRANȚA • 14 FEBRUARIE 1723

S plash . Luce a ieșit din Announcer sub apă. A deschis ochii, dar apa caldă, tulbure, s-a înțepenit atât de accentuat, încât i-a prins imediat din nou. Hainele ei supărate o trăgeau în jos, așa că se dezlipi de haina de nurcă. Când s-a scufundat sub ea, a lovit cu putere spre suprafață, disperată de aer. Era doar la câțiva centimetri deasupra capului ei. Ea a tresărit; apoi picioarele i-au găsit fundul și a stat în picioare. Ștergea apa din ochi. Era întro cadă. Acordată, era cea mai mare cadă pe care o văzuse vreodată, la fel de mare ca o piscină mică. Era în formă de rinichi și era făcut din cea mai netedă porțelan albă și stătea singur în mijlocul unei camere gigant care arăta ca o galerie dintr-un muzeu. Tavanele înalte erau acoperite de portrete enorme, fresce, ale unei familii cu părul întunecat, care păreau regale. Un lanț de trandafiri aurii încadrau fiecare bust, și heruvimi cărnoși se plimbau între ei, jucând trâmbițe spre cer. Pe fiecare dintre pereți - care erau împachetate cu vârtejuri elaborate de turcoaz, roz și aur - se afla un armament de lemn supradimensionat, luxos sculptat. Luce s-a scufundat în cadă. Unde era acum? Și-a folosit mâna pentru a degresa suprafața, despărțind aproximativ cinci centimetri de bule spumoase consistența cremei Chantilly. Un burete de dimensiunea pernei se învârti, și-și dădu seama că nu se scăldase de la Helston. Era murdară. A folosit buretele pentru a-și scrâșni fața, apoi s-a apucat să lucreze de pe restul hainelor. Ea a trântit toate hainele suprapuse de-a lungul laturii cada. Asta a fost când Bill a plutit încet din apa de baie pentru a plasa un picior deasupra suprafeței. Porțiunea din cada din care se ridicase era întunecată și tulbure de grâu. "Factură!" ea a plans. - Nu puteți spune că am nevoie de câteva minute de confidențialitate? Întinse o mână pentru a-și proteja ochii. - Ați terminat aici, Jaws? Cu cealaltă mână, și-a șters niște bule din capul chel. „Ați fi putut să mă avertizați că urma să fac o scufundare sub apă!” Spuse Luce. "V-am avertizat!" S-a ridicat până la marginea căzii și s-a aruncat peste ea până a fost în fața lui Luce. „La fel cum ieșeam din Anunțător. Doar că nu m-ai auzit pentru că erai sub apă! ” „Foarte util, mulțumesc.” "Oricum, ai avut nevoie de o baie", a spus el. "Este o noapte mare pentru tine, toot-uri." "De ce? Ce se întâmplă?" "Ce se întâmplă, întreabă ea!" Bill o prinse de umăr. „Doar cea mai grozavă minge de când a apărut Regele Soarelui! Și zic, atunci ce se întâmplă dacă acest boum este găzduit de fiul său gras pubescent? Încă va fi chiar la parter, în cea mai mare și mai spectaculoasă sală de bal din Versailles - și toată lumea va fi acolo! ” Luce ridică din umeri. O minge suna bine, dar nu avea nicio legătură cu ea. - Voi clarifica, a spus Bill. „Toți vor fi acolo, inclusiv Lys Virgily. Prințesa de Savoia? Suna un clopot?" A bătut Luce pe nas. "Asta esti tu." - Hmph, spuse Luce, glisând capul înapoi pentru a se sprijini de peretele săpun al căzii. „Pare o noapte mare pentru ea . Dar ce trebuie să fac în timp ce toți sunt la bal? ” „Vedeți, amintiți-vă când v-am spus ...” Butonul de pe ușa marii băi se întoarse. Bill o privi, gemând. "Va urma." În timp ce ușa se deschidea, își ținea nasul ascuțit și dispăru sub apă. Luce scrise și-l dădu cu piciorul în cealaltă parte a cada. El a reapărut, a aruncat o privire spre ea și a început să plutească pe spate prin suduri. Bill ar fi putut fi invizibil pentru fetița drăguță, cu bucle de porumb, care stătea în ușă într-o rochie lungă de culoare merișor - dar Luce nu era. La vederea cuiva din cadă, fata s-a întors înapoi. „Oh, prințesa Lys! Iarta-ma!" spuse ea în franceză. „Mi s-a spus că această cameră era goală. Eu - aș face o baie pentru prințesa Elisabeta - a arătat cădița în care se îmbia Luce - și tocmai urma să o trimită împreună cu doamnele ei. - Ei bine ... Luce și-a ridicat creierul, disperată să iasă la fel de regal decât simțise. „S-ar putea să nu o trimiteți. Nici doamnele ei. Aceasta este camera mea, unde mi-am propus să fac baie în pace. ” - Îți cer iertare, spuse fata, înclinându-se, de o mie de ori. - Este în regulă, spuse Luce repede când a văzut deznădejdea cinstită a fetei. „Trebuie doar să fi fost o neînțelegere.” Fata se curtă și

începu să închidă ușa. Bill aruncă o privire cu capul înfipt în sus de suprafața apei și îi șopti: „Haine!” Luce a folosit piciorul gol pentru a-l împinge în jos. "Aștepta!" Luce a sunat după fată, care a împins ușor ușa din nou. "Am nevoie de ajutorul vostru. Îmbrăcarea pentru minge. " Ce zici de doamnele voastre în așteptare, prințesa Lys? Există Agatha sau Eloise ... - Nu, nu. Fetele și cu mine ne-am împuținat ”, s-a grăbit Luce, încercând să nu vorbească prea mult de teama de a nu se elibera complet. „Au ales cel mai mult, umbră, rochia grozavă pe care să o port. Așa că i-am trimis. Aceasta este o minge importantă. - Da, prințesă. - Ați putea găsi ceva pentru mine? Întrebă Luce fata, făcând un gest cu capul la armă. "Pe mine? H-te ajută să te îmbraci? ” "Tu ești singurul aici, nu?" Spuse Luce, sperând că ceva din acel armament i se va potrivi - și arăta pe jumătate decent pentru o minge. "Care e numele tău?" - Anne-Marie, prințesă. „Grozav”, a spus Luce, încercând să o canalizeze pe Lucinda de la Helston prin simpla acțiune de sine stătătoare. Și a aruncat un pic din atitudinea cunoscută a lui Shelby pentru o bună măsură. - Speră, Anne-Marie. Nu voi întârzia din cauza slugărimii tale. Fii dragă și adu-mi un halat. ” * * *

Zece minute mai târziu, Luce stătea în fața unei oglinzi expansive cu trei căi, admirând cusăturile de pe bustul primei rochii pe care Anne-Marie le smulsese din armură. Rochia era confecționată din tafta neagră cu niveluri, strâns strâns la talie, apoi se învârtea într-o formă de clopot glorios larg, lângă sol. Părul lui Luce fusese măturat într-o răsucire, apoi prins sub o perucă întunecată și grea de bucle elaborate. Fața ei strălucea cu un praf de pulbere și roșie. Purta atât de multe lenjerie, încât simțea că cineva ar fi aruncat o greutate de cincizeci de kilograme peste corpul ei. Cum s-au mișcat fetele în aceste lucruri? Să nu mai dansăm? În timp ce Anne-Marie atrăgea corsetul în jurul torsului ei, Luce se uită la reflectarea ei. Peruca a făcut-o să pară cu cinci ani mai în vârstă. Și era sigură că nu a mai avut niciodată atâta clivaj înainte. În oricare dintre viețile ei. Pentru cel mai scurt moment, și-a lăsat să-și uite nervii în legătură cu întâlnirea cu prințesa ei trecută și dacă-l va găsi din nou pe Daniel înainte de a face o mizerie uriașă din dragostea lor - și a simțit pur și simplu ceea ce orice altă fată mergea la acel bal. noaptea trebuie să fi simțit: respirația era supradimensionată într-o rochie la fel de uimitoare ca aceasta. - Ești gata, prințesă, șopti Anne-Marie cu respect. „Te voi părăsi, dacă îmi vei permite.” De îndată ce Anne-Marie a închis ușa în spatele ei, Bill s-a propulsat afară din apă, trimițând un spray rece de săpunuri în toată camera. El a navigat peste armament și a venit să se sprijine pe un mic suport de mătase turcoaz. Arătă spre rochia Lucei, la peruca ei, apoi din nou la rochia ei. „Ooh la la. Lucruri calde. - Nici măcar nu mi-ai văzut pantofii. A ridicat tivul fustei pentru a-și arăta o pereche de tocuri verzi, de smarald, încrustate cu flori de jad. S-au asortat cu dantela verde-smarald, care i-a tuns bustul rochiei și au fost ușor cei mai uimitori pantofi pe care i-a văzut vreodată, cu atât mai puțin să-i alunece pe picioare. „Oooh!“ Bill a smuls. „ Foarte rococo.” „Deci, chiar fac asta? O să merg acolo jos și să mă prefac ... - Fără pretenții. Bill clătină din cap. „ Dețineți-l . Deține clivajul ăla, fată, știi că vrei. ” - Bine, mă prefac că nu ai spus asta. Luce a râs. „Așa că cobor la etaj și o„ dețin ”sau orice altceva. Dar ce fac când îmi găsesc sinele trecut? Nu știu nimic despre ea. Doar eu ... - Ia-o de mână, spuse Bill cronic. - Va fi foarte atinsă de gest, sunt sigură. Bill sugera ceva clar, dar Luce nu înțelegea. Apoi și-a amintit cuvintele lui chiar înainte să treacă prin ultimul Anunțător. - Spune-mi că merg trei-D. "Aha." Bill se rezemă de un perete invizibil în aer. Aripile lui se estompeau în timp ce el zbura în fața ei. „Știi cum unele lucruri sunt prea în afara lumii pentru a fi identificate de cuvinte vechi plictisitoare? Cum ar fi, de exemplu, felul în care te învârti când Daniel vine la un sărut lung sau senzația de căldură care se răspândește în corpul tău când aripile lui se desfășoară într-o noapte întunecată „Nu.” Mâna lui Luce a mers la inima ei involuntar. Nu existau cuvinte care să poată face dreptate cu ceea ce Daniel o făcea să simtă. Bill se distra de ea, dar asta nu însemna că mă durea să nu fie mai departe de Daniel atât de mult timp. „Același acord cu trei-D. Va trebui doar să trăiești pentru a înțelege. " De îndată ce Bill a deschis ușa pentru Luce, sunetele muzicii de orchestră îndepărtată și murmurul politicos al unei mulțimi mari s-au inundat în cameră. Simțea ceva trăgând-o acolo. Poate că a fost Daniel. Poate că era Lys. Bill se plecă în aer. - După tine, prințesă. A urmat zgomotul pe două zboruri largi și șerpuite ale scărilor de aur, muzica devenind mai tare la fiecare pas. În timp ce traversa galeria goală după galeria goală, a început să miroase aromele care curgeau de gură de prepeliță prăjită și mere înăbușite și cartofi au gratin . Și parfumul - atât de mult nu putea să inhaleze fără să tuseze. - Acum nu te bucuri că te-am făcut să faci baie? Întrebă Bill. „O sticlă mai mică de găuri de perforare de la Eozone”. Luce nu a răspuns. Intrase într-o sală lungă de oglinzi, iar în fața ei, o pereche de femei și un bărbat traversau spre intrarea unei camere principale. Femeile nu se plimbau, glisau. Rochiile lor galbene și albastre practic înotau pe

podea. Bărbatul se plimba între ei, cu cămașa albă șifonată sub geaca lungă de argint și cu tocurile aproape la fel de înalte ca cele de pe pantofii Luce. Toți trei purtau peruci cu un picior complet mai înalt decât cel de pe capul lui Luce, care se simțea enorm și cântărea o tonă. Urmărindu-i, Luce se simți stângace, felul în care fustele ei se învârteau dintr-o parte în alta în timp ce mergea. S-au întors să o privească și toate cele trei perechi de ochi s-au îngustat, ca și cum ar putea să-și spună instantaneu că nu fusese născută să participe la balurile din societatea înaltă. - Ignoră-le, spuse Bill. „Există snobi în fiecare viață. Până la urmă, nu au nimic pe tine. Luce dădu din cap, căzând în spatele trio-ului, care trecu printrun set de uși oglindite în sala de bal. Sala de bal finală. Sala de bal pentru a încheia toate sălile de bal. Luce nu se putea abține. Se opri în piesele ei și șopti: „Uau”. Era maiestuos: O duzină de candelabre atârnau jos de tavanul îndepărtat, strălucind cu lumânări albe strălucitoare. Acolo unde zidurile nu erau făcute din oglinzi, erau acoperite cu aur. Partea de dans a parchetului părea să se întindă în următorul oraș, iar ringul ringului de dans erau mese lungi acoperite cu lenjerie albă, așezate cu setări fine de china, platouri cu prăjituri și fursecuri și pahare de cristal minunate, pline cu vin de culoare rubin. Mii de narcise albe aruncau o privire din sute de vaze roșu-închis, așezate pe zecile de mese. În partea îndepărtată a încăperii, se forma o linie de tinere îmbrăcate în mod deosebit. Erau vreo zece dintre ei, stând împreună, șoptind și râzând în afara unei uși mari de aur. O altă mulțime se adunase în jurul unui vas enorm de pumn în cristal lângă orchestră. Luce s-a ajutat la un pahar. "Scuzati-ma?" întrebă o pereche de femei lângă ea. Buclele lor cenușii, formate, formau turnuri gemene pe cap. "Pentru ce sunt acele fete?" „De ce, să-i mulțumesc regelui, desigur.” O femeie chicoti. „Acei demiseli sunt aici pentru a vedea dacă s-ar putea să-i placă să se căsătorească.” Căsătorie? Dar păreau atât de tineri. Brusc, pielea lui Luce a început să se simtă fierbinte și mâncărime. Apoi a lovit-o: Lys este în linia respectivă . Luce a bâjbâit și a studiat fiecare dintre tinerele. Acolo era, a treia linie, magnific înfășurată într-o rochie neagră lungă, doar ușor diferită de cea pe care o purta însuși Luce. Umerii ei erau acoperiți cu un capelet de catifea neagră, iar ochii nu se ridicau niciodată de pe podea. Nu râdea cu celelalte fete. Arăta la fel de frustrată ca Luce. - Bill, șopti Luce. Însă gargara a zburat chiar în fața feței și a îmbrăcat-o cu un deget spre buzele sale groase de piatră. „Doar nebunii vorbesc cu gârlele lor invizibile”, șuieră el, „iar nebunii nu sunt invitați la multe baluri. Acum, hush. " - Dar ce-i cu ... - Hush. Cum rămâne cu 3D? Luce inspiră adânc. Ultima instrucție pe care i-a dat-o a fost să o ia pe Lys de mână.… Se apropie, traversând ringul de dans și ocolind servitorii cu tăvile lor de foie gras și Chambord. Aproape că a plictisit chiar în fata fetei din spatele lui Lys, care încerca să-i taie în față lui Lys, pretinzând să șoptească ceva unui prieten. „Scuzați-mă”, a spus Luce lui Lys, ai cărei ochi s-au lărgit și ale căror buze s-au despărțit și a lăsat un sunet mic și confuz să-i scape gura. Dar Luce nu aștepta să reacționeze Lys. Întinse mâna și o apucă de mână. Se potrivește cu ea ca o piesă de puzzle. A stors. Stomacul lui Luce a căzut ca și cum ar fi coborât pe prima colină a unei monturi montane. Pielea ei a început să vibreze și o senzație somnolentă, zguduitoare. Simți că pleoapele îi flutură, dar un instinct i-a spus să continue să stea cu mâna lui Lys. A clipit, iar Lys a clipit, apoi amândoi au clipit în același timp - iar pe partea cealaltă a clipirii, Luce s-a putut vedea pe ea în ochii lui Lys ... și apoi a putut vedea Lys din ochii ei ... și apoi ... A putut vedea nimeni în fața ei deloc. "Oh!" strigă ea și vocea ei sună exact așa cum o făcuse întotdeauna. Se uită în jos la mâinile ei, care arătau exact așa cum au avut întotdeauna. S-a ridicat și și-a simțit fața, părul, peruca, toate simțind la fel ca înainte. Dar ceva ... ceva se schimbase. Ridică tivul rochiei și aruncă o privire spre pantofii ei. Erau magenta. Cu tocuri în formă de diamant și legate la gleznă cu

un arc elegant de argint. Ce făcuse? Apoi și-a dat seama ce a însemnat Bill prin „a merge trei-D”. Intrase literalmente în corpul lui Lys. Luce aruncă o privire în jurul ei, îngrozită. Spre groază, toate celelalte fete din linie erau nemișcate. De fapt, toată lumea se uita la Luce că era înghețată. Era dacă întregul partid ar fi fost pus în pauză. "Vedea?" Vocea lui Bill a venit fierbinte la ureche. - Nu există cuvinte pentru asta, nu? - Ce se întâmplă, Bill? Vocea ei se ridica. „În momentul de față, nu foarte mult. A trebuit să pun frâne la petrecere, ca nu cumva să te distragi. După ce vom face afaceri pe trei-D, o voi începe din nou. ” „Deci … nimeni nu poate vedea asta acum?” Întrebă Luce, fluturând mâna încet în fața frumoasei fete brunete care stătuse în fața lui Lys. Fata nu se clătină. Nu clipi. Fața îi era înghețată într-un zâmbet continuu deschis. "Nu." Bill a demonstrat dându-și limba aproape de urechea unui bărbat mai în vârstă, care stătea înghețat cu o escargot pusă între degete, la o centimetru de gură. - Nu până mă smulg degetele. Luce a expirat, încă o dată mai ciudat ușurat de a avea ajutorul lui Bill. Avea nevoie de câteva minute pentru a se obișnui cu ideea că era - chiar ea - „Sunt în interiorul sinelui meu trecut”, a spus ea. "Da." „Atunci unde m-am dus? Unde este corpul meu? „Ești acolo undeva”. El a atins clapiculă. „Veți ieși din nou când ... Ei bine, când va fi timpul potrivit. Dar deocamdată, ai intrat complet în trecutul tău. Ca o broască țestoasă drăguță într-o coajă împrumutată. Doar că este mai mult decât atât. Când te afli în corpul lui Lys, ființele tale sunt legate între ele, așa că tot felul de lucruri bune vin cu pachetul. Amintirile, pasiunile și manierele ei - norocoase pentru tine. Desigur, trebuie să te confrunți și cu deficiențele ei. Acesta, dacă îmi amintesc, își pune piciorul în gură cu o oarecare regularitate. Atentie. ” - Uimitor, șopti Luce. „Deci, dacă aș putea să-l găsesc doar pe Daniel, aș fi capabil să simt exact ceea ce simte ea față de el.” - Sigur, cred, dar îți dai seama că, odată ce-mi prind degetele, Lys are obligații la acest bal care nu-l includ pe Daniel. Aceasta nu este într-adevăr scena lui, și prin asta vreau să spun, în niciun fel paznicii nu ar lăsa un biet băiat stabil aici. ” Lucei nu-i păsa de nimic. Săracul băiat stabil sau nu, l-ar găsi. Nu aștepta. În corpul lui Lys, ea putea să-l țină, poate chiar să-l sărute. Anticiparea la ea a fost aproape copleșitoare. "Buna?" Bill aruncă un deget greu asupra templului ei. „Ești gata încă? Intrați acolo, vedeți ce puteți vedea - apoi ieșiți în timp ce obținerea este bună, dacă știți ce vreau să spun. ” Luce dădu din cap. Își îndreptă rochia neagră a lui Lys și își ținu capul puțin mai sus. „Închide-l”. „Și … du-te. Bill își înfipse degetele. Pentru o secundă separată, petrecerea a scos ca o înregistrare zgâriată. Apoi, fiecare silabă de conversație medie, fiecare vârtej de parfum purtat în aer, fiecare picătură de pumn care aluneca pe fiecare gât bejeweled, fiecare notă de muzică de la fiecare jucător din orchestră, ridicat, netezit și continuat ca și cum nimic din lumea se întâmplase. Doar Luce se schimbase. Mintea ei a devenit asaltată de o mie de cuvinte și imagini. O casă de țară cu acoperiș de paie, în vârful Alpilor. Un cal de culoare castan pe nume Gauche. Mirosul de paie peste tot. O singură bujă albă cu tulpină lungă a întins peste perna ei. Iar Daniel. Daniel. Daniel. Revenind din fântână cu patru găleți grele de apă, echilibrate de la un stâlp întins pe umeri. Îngrijirea lui Gauche primul lucru în fiecare dimineață, astfel încât Lys să-l poată plimba. Când a fost vorba de mici favorizări minunate pentru Luce, nu a fost trecut cu vederea nimic de Daniel, chiar și în mijlocul întregii munci pe care le-a făcut pentru tatăl ei. Ochii lui violet găsind-o mereu. Daniel în visele ei, în inima ei, în brațele ei . Era ca sclipirile amintirilor lui Luschka care îi veniseră la Moscova când atinguse poarta bisericii dar o parte mai puternică, mai copleșitoare, intrinsecă. Daniel era aici. În grajduri sau în căminele servitorilor. El a fost aici. Și ea l-ar găsi. Ceva se zguduia lângă gâtul lui Luce. A sărit. "Doar eu." Bill se aruncă în vârful capeletei. „Te descurci grozav.” Ușile mari de aur

din capul camerei erau deschise de doi picioruși, care stăteau atenți de o parte și de alta. Fetele din linia din fața Lucei începură să se tâmple cu emoție, iar apoi o zarvă a măturat camera. Între timp, Luce căuta cea mai rapidă cale de a pleca de aici și în brațele lui Daniel. - Concentrează-te, Luce, spuse Bill, de parcă i-ar fi citit mintea. - Ești pe cale să fii chemat la datorie. Șirurile orchestrei au început să cânte acordurile de deschidere baroce ale Ballet de Jeunesse și întreaga cameră și-a schimbat atenția. Luce a urmărit privirile celorlalți și a răbufnit: A recunoscut omul care stătea acolo în ușă, privind la petrecere cu un petic peste un ochi. Era Duc de Bourbon, vărul regelui. Era înalt și slab, la fel de ofilit ca o plantă de fasole într-o secetă. Costumul său de catifea albastru necorespunzător era ornamentat cu o foaie de culoare albă pentru a se potrivi cu ciorapii de mov de pe picioarele sale subțiri. Peruca ostentativă, pudră și fața lui alb-lăptoasă erau amândoi excepțional de urâte. Nu a recunoscut-o pe ducele de la o fotografie dintr-o carte de istorie. Știa prea multe despre el. Știa totul . Ca și cum doamnele regale schimbau glume bawdy despre dimensiunea tristă a sceptrului ducelui. Despre cum a pierdut acel ochi (accident de vânătoare, într-o călătorie la care s-a alăturat pentru a-l potoli pe rege). Și despre cât de bine acum, ducele urma să le trimită fetelor pe care el le-a preselecționat ca material de căsătorie potrivit pentru regele de doisprezece ani care aștepta înăuntru. Iar Luce - nu, Lys - a fost un favorit timpuriu al ducului pentru a umple slotul. Acesta a fost motivul pentru senzația grea și dureroasă în pieptul ei: Lys nu se putea căsători cu regele, pentru că îl iubea pe Daniel. Îl iubise cu pasiune de ani buni. Dar în această viață, Daniel a fost un slujitor, iar cei doi au fost nevoiți să-și ascundă romantismul. Luce a simțit frica paralizantă a lui Lys că, dacă ar lua fantezia regelui în această seară, toată speranța de a avea o viață cu Daniel va dispărea. Bill o avertizase că a merge 3-D va fi intens, dar nu există nicio modalitate în care Luce ar fi putut să se pregătească pentru atacul atâtor emoții: orice teamă și îndoială care o străbătuseră în mintea lui Lys. Fiecare speranță și vis. Era prea mult. Se năpusti și se uită în jurul ei la bal - oriunde, dar la duc. Și mi-am dat seama că știe tot ce era de știut despre această oră și loc. Deodată, a înțeles de ce regele căuta o soție, deși el era deja logodit. Recunoscu jumătate din fețele care se mișcau în jurul ei în sala de bal, știa poveștile lor și știa care dintre ele o invidiau. Știa să stea în rochia corsetată, pentru a putea respira confortabil. Și știa, din ochiul priceput pe care l-a aruncat dansatorilor, că Lys fusese instruită în arta dansului de sală încă din copilărie. Era un sentiment înfricoșător, fiind în corpul lui Lys, ca și cum Luce ar fi atât fantoma, cât și cea bântuită. Orchestra a ajuns la sfârșitul cântecului și un bărbat de lângă ușă a înaintat înainte să citească dintr-un sul. Prințesa Lys din Savoia. Luce a ridicat capul cu mai multă eleganță și încredere decât se aștepta și a acceptat mâna tânărului din vesta verde palid care apăruse pentru a o escorta în camera de primire a regelui. Odată intrat în încăperea albastru pastelat, Luce a încercat să nu-l privească pe rege. Peruca sa cenușie, înfăptuită, arăta prost pe fața lui mică și desenată. Ochii lui de un albastru palid se aplecau pe linia ducesei și a prințeselor - toate frumoase, toate îmbrăcate în mod rafinat - felul în care un bărbat lipsit de mâncare s-ar putea lăsa la un porc pe un scuipat. Figura minunată de pe tron era mai mult decât un copil. Ludovic al XV-lea își asumase coroana când avea doar cinci ani. Conform dorințelor tatălui său muribund, fusese logodit cu prințesa spaniolă, infanta. Dar încă era un copil. A fost un meci făcut în Iad. Tânăra rege, care era fragilă și bolnavă, nu se aștepta să trăiască suficient de mult pentru a produce un moștenitor cu prințesa spaniolă, care ea însăși ar putea muri înainte de a împlini vârsta fertilă. Deci, regele a trebuit să găsească o consoartă care să producă un moștenitor. Ceea ce a explicat această petrecere extravagantă, iar doamnele s-au aliniat la afișaj. Luce s-a încurcat cu dantela de pe halat, simțindu-se

ridicol. Celelalte fete arătau atât de răbdătoare. Poate că și-au dorit cu adevărat să se căsătorească cu regele Louis, în vârstă de doisprezece ani, călărit de acnee, deși Luce nu a văzut cum este posibil acest lucru. Toți erau atât de eleganți și frumoși. De la prințesa rusă, Elisabeta, a cărei ținută de catifea cu safir avea un guler tăiat în blană de iepure, la Maria, prințesa din Polonia, al cărui nas de minune de buton și gura plină de roșu a făcut-o amețitor de atrăgătoare, toți au privit-o pe regele băiatului cu larg , ochi de nădejde Dar se uita direct la Luce. Cu un zâmbet mulțumit care o făcea să se întoarcă stomacul. "Acela." El arătă spre ea leneș. „Lasă-mă să o văd de aproape.” Ducele apăru de partea lui Luce, îndreptându-și ușor umerii înainte cu degetele lui lungi și înghețate. Prezentă-te, prințesă, spuse el în liniște. „Aceasta este o oportunitate o dată în viață.” Partea Luce din ea a gemu spre interior, dar pe dinafară, Lys era la conducere, iar ea practic plutea în față pentru a-l saluta pe rege. Se curtă cu o plecăciune perfectă a capului, întinzând mâna pentru sărutul lui. Era ceea ce familia ei se aștepta de la ea. - Te vei îngrași? regele a izbucnit la Luce, privindu-i talia stoarsă cu corset. - Îmi place felul în care arată acum, a spus el ducelui. - Dar nu vreau să se îngrașe. Dacă ar fi fost în propriul corp, Luce ar fi putut să-i spună regelui exact ce a crezut despre fizicul său nepătat. Dar Lys avea o perfectă compunere, iar Luce se simți răspunzând: „Ar trebui să sper să-i placă întotdeauna regelui, cu privirile mele și cu temperamentul meu.” - Da, desigur, se răsti ducele, plimbând un cerc strâns în jurul Lucei. „Sunt sigură că Majestatea Sa ar putea să o țină pe prințesă la dieta pe care o alege.” Ce zici de vânătoare? întrebă regele. „Majestatea ta”, a început ducele să spună, „asta nu este potrivit pentru o regină. Aveți o mulțime de alți însoțitori de vânătoare. Eu, pentru una ... - Tatăl meu este un vânător excelent, a spus Luce. Creierul ei se învârtea, lucrând spre ceva - orice - care ar putea-o ajuta să scape de această scenă. - Atunci ar trebui să mă culc cu tatăl tău? regele se strecura. „Cunoașterea Majestății Tale îi plac armele”, a spus Luce, încercând să-și păstreze tonul politicos, „Ți-am adus un cadou - cea mai apreciată pușcă de vânătoare a tatălui meu. El mi-a cerut să vă aduc în seara asta, dar nu eram sigur când voi avea plăcerea să vă fac cunoștință. ” Ea a avut toată atenția regelui. El a fost cocoțat pe marginea tronului. „Cum arată? Există bijuterii în fund? ” „The ... stocul este din lemn de cireș , sculptat manual“ , a spus ea, hrănire regele detaliile Bill chemat afară din locul în care stătea lângă scaunul regelui. „Alezajul a fost măcinat de ...” - O, ce va suna impresionant? De către un metalurg rus care de atunci a plecat să lucreze la țar. ” Bill se aplecă peste patiseria regelui și pufni înfometat. „Acestea arată bine.” Luce a repetat linia lui Bill și apoi a adăugat: „Aș putea să o aduc la Majestatea Ta, dacă mi-ai permite doar să o iau din camerele mele ... - Un servitor poate da arma mâine, sunt sigur,” spuse ducele. „Vreau să o văd acum. Regele și-a încrucișat brațele, arătând și mai tânăr decât el. "Vă rog." Luce se întoarse către duc. „Miar face mare plăcere să prezint eu însumi pușca în fața Majestății Sale.” "Merge." Regele și-a smuls degetele, demorând-o pe Luce. Luce voia să se învârtă pe călcâiul ei, dar Lys știa mai bine - nu i-a arătat niciodată spatele regelui - iar ea se plecă și plecă înapoi din cameră. Arăta cea mai grațioasă reținere, alunecând de parcă nu ar fi avut niciun fel de picioare - doar până când a ajuns în cealaltă parte a ușii oglindite. Apoi a fugit. Prin sala de bal, trecând pe lângă splendidele cupluri de dans și orchestră, trecând dintr-o cameră galben-pastel într-o alta, decorată toate într-o carte profundă. Trecu pe lângă domnișoarele și domni gâfâind, pe podele din lemn de esenta tare și covoare persane groase, opulente, până când luminile s-au întunecat și petrecăreții s-au subțiat și, în cele din urmă, a găsit ușile mulate care dădeau afară. Îi azvârliră deschizându-și corsetul, pentru a trage aerul proaspăt al libertății în plămâni. Se îndreptă spre un balcon enorm făcut din marmură albă

strălucitoare, care se înfășura în întreaga a doua poveste a palatului. Noaptea era strălucitoare de stele; tot ce voia să facă Luce era să fie în brațele lui Daniel și să zboare spre acele stele. Dacă numai el ar fi fost alături de ea să o ia departe de toate acestea - „Ce faci aici?” S-a învârtit. Ar fi venit pentru ea. Stătea peste balcon, în haine simple de servitor, arătând confuz și alarmat și tragic, îndrăgostit fără speranță. „Daniel“. Ea se îndreptă spre el. El se îndreptă și spre ea, cu ochii lui violați luminându-se; el își deschise brațele, bătând. Când s-au conectat în cele din urmă și Luce a fost înfășurată în brațele lui, ea a crezut că ar putea exploda de fericire. Dar nu a făcut-o. Doar a rămas acolo, cu capul îngropat pe pieptul său minunat și larg. Era acasă. Brațele lui erau înfășurate în jurul spatelui ei, sprijinindu-se pe talie, iar el o trase cât mai aproape de el. Îl simți respirând și mirosea a mirosul de paie de pe gât. Luce se sărută chiar sub urechea stângă, apoi sub maxilarul său. Săruturi moi, blânde până când a ajuns pe buzele lui, care s-au despărțit de ale ei. Apoi săruturile au devenit mai lungi, pline de o iubire care părea să curgă din adâncurile sufletului ei. După o clipă, Luce s-a despărțit și s-a uitat în ochii lui Daniel. "Mia fost foarte dor de tine." Daniel chicoti. „Mi-a fost dor și de tine, în ultimele ... trei ore. Sunteți - sunteți bine? Luce își trecu degetele prin părul blond mătăsos al lui Daniel. "Am avut nevoie doar să iau aer, să te găsesc." Ea îl strânse strâns. Daniel și-a îngustat ochii. - Nu cred că ar trebui să fim aici, Lys. Ei trebuie să te aștepte înapoi în camera de primire. „Nu-mi pasă. Nu mă voi întoarce acolo. Și nu m-aș căsători niciodată cu porcul acela. Niciodată nu mă voi căsători cu altcineva decât cu tine. ” „Shhh.“ Daniel tresări, mângâindu-i obrazul. „Cineva te-ar putea auzi. Au tăiat capetele pentru mai puțin de atât. ” „ Cineva te -a auzit deja”, a sunat o voce din ușa deschisă. Ducele de Bourbon stătea cu brațele încrucișate peste piept, zâmbind la vederea lui Lys în brațele unui servitor comun. „Cred că regele ar trebui să audă de asta”. Și apoi a fost plecat, dispărând în interiorul palatului. Inima lui Luce a alergat, condusă de frica lui Lys și de propria ei: Să fi modificat istoria? Viața lui Lys trebuia să meargă altfel? Dar Luce nu putea ști, nu-i așa? Aceasta îi spunea Roland: Orice schimbări făceau în timp, ele vor face imediat parte din ceea ce s-a întâmplat. Cu toate acestea, Luce era încă aici, așa că, dacă ar fi schimbat istoria dărâmându-l pe rege - ei bine, nu părea să conteze Lucinda Price în secolul XXI. Când a vorbit cu Daniel, vocea ei era constantă. - Nu-mi pasă dacă acel ducel viclean mă omoară. Mai curând aș muri decât să te dau. ” Un val de căldură a măturat asupra ei, determinând-o să se balanseze unde stătea. „Oh,” a spus ea, strângând o mână la cap. O recunoscu de la distanță, ca ceva ce văzuse de o mie de ori înainte, dar nu îi acordase niciodată atenție. - Lys, șopti el. - Știi ce vine? - Da, șopti ea. - Și știi că voi fi cu tine până la sfârșit? Ochii lui Daniel se plictiseau de ea, plini de tandrețe și griji. Nu o mințea. Nu o mințise niciodată. El n-ar fi făcut-o niciodată. Știa că acum, putea să o vadă. El a dezvăluit suficient pentru a o menține în viață câteva clipe mai mult, pentru a sugera tot ce Luce începea deja să învețe de unul singur. "Da." Ea închise ochii. „Dar încă nu înțeleg multe. Nu știu cum să opresc asta să se întâmple. Nu știu cum să rup acest blestem. Daniel a zâmbit, dar în ochi îi erau lacrimi pline. Luce nu se temea. Se simțea liberă. Mai liber decât se simțise până atunci. O înțelegere ciudată, adâncă, se desfășura în memoria ei. Ceva devenind vizibil în ceața capului ei. Un sărut al lui Daniel ar deschide o ușă, eliberând-o dintr-o căsătorie fără dragoste cu un copil bătătorit, din cușca acestui corp. Acest corp nu era cine era ea cu adevărat. A fost doar o scoică, parte dintr-o pedeapsă. Deci, moartea acestui corp nu a fost deloc o tragedie - a fost pur și simplu sfârșitul unui capitol. O lansare frumoasă, necesară. Pașii sunau pe scările din spatele lor. Ducele care se întorcea cu oamenii lui. Daniel o strânse de umeri. - Lys, ascultă-mă ... - Sărută-mă, a implorat ea. Fața

lui Daniel s-a schimbat, de parcă n-ar fi nevoie să audă nimic altceva. El a ridicat-o de pe pământ și a zdrobit-o de pieptul lui. Căldura zdruncinată curgea prin corpul ei, în timp ce ea îl sărută din ce în ce mai adânc, lăsându-se să meargă complet. S-a arcuit cu spatele și a înclinat capul spre cer și l-a sărutat până când a fost amețită de fericire. Până când urme întunecate de umbre se învârteau și înnegreau stelele deasupra capului. O simfonie obsidiană. Dar în spatele ei: Era lumină. Pentru prima dată, Luce putea simți lumina strălucind. A fost absolut glorios. Era timpul să plece. Ieșiți în timp ce devine bine , Bill o avertizase. Pe când era încă în viață. Dar ea nu putea pleca încă. Nu în timp ce totul era atât de cald și de minunat. Nu cu Daniel încă o sărută, sălbatică cu pasiune. A deschis ochii și culorile părului și ale feței sale, iar noaptea în sine a ars mai strălucitoare și mai frumoasă, luminată de o strălucire intensă. Această strălucire venea din adâncul însuși al Lucei. Cu fiecare sărut, întregul ei corp se lăsa mai aproape de lumină. Acesta a fost singurul drum adevărat înapoi la Daniel. Dintr-o viață lumească și în alta. Luce ar muri cu fericire de o mie de ori, atâta timp cât ea ar putea fi din nou cu el din cealaltă parte. „Rămâi cu mine”, a pledat Daniel chiar și când s-a simțit a fi incandesce. A gemut. Lacrimile îi curgeau fața. Cel mai moale zâmbet i-a despărțit buzele. "Ce este?" Întrebă Daniel. N-ar înceta să o sărute. „Lys?“ „Este … atâta dragoste ”, a spus ea, deschizând ochii la fel cum focul i-a înflorit în piept. O mare coloană de lumină a explodat noaptea, căldând căldura și flăcările înălțându-se pe cer, dându-l pe Daniel de pe picioare, bătând-o pe Luce limpede din moartea lui Lys și în întuneric, unde era înghețată și nu putea vedea nimic. O undă tremurătoare de vertij o depășea. Apoi: cel mai mic fulger de lumină. Fața lui Bill se văzu, trecând peste Luce cu o privire îngrijorată. Zăcea predispusă pe o suprafață plană. A atins piatra netedă de sub ea, a auzit apa trântind în apropiere, a adulmecat la aerul răcoros. Ea ieșise în interiorul unui anunțator. - M-ai speriat, a spus Bill. "Nu știam ... Adică, când a murit, nu știam cum ... nu știam dacă poate te vei bloca cumva ... Dar nu eram sigur." A clătinat din cap ca și cum ar fi alungat gândul. Încercă să stea în picioare, dar picioarele ei erau zburlite și totul despre ea se simțea incredibil de rece. Se așeză cu picioarele încrucișate pe peretele de piatră. S-a întors în rochia neagră, cu tunsul verdesmarald. Papucii de culoare verde smarald stăteau unul lângă altul în colț. Bill trebuie să le fi strecurat de pe picioare și să o lase jos după ce ... după Lys ... Luce încă nu-i venea să creadă. - Am putut vedea lucruri, Bill. Lucruri pe care nu le știam niciodată. ” "Ca?" „Cum ar fi fost fericită când a murit. Am fost fericit. Ecstatic . Totul a fost atât de frumos. ” Mintea ei a alergat. „Știind că va fi acolo pentru mine de cealaltă parte, știind că tot ce făceam era să scap de ceva greșit și asupritor. Că frumusețea iubirii noastre durează moartea, rezistă la toate. A fost incredibil." „Incredibil de periculos”, a spus Bill în scurt timp. "Să nu mai facem asta, bine?" - Nu-l înțelegi? De când l-am părăsit pe Daniel în prezent, acesta este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Și ... - Dar Bill dispăruse din nou în întuneric. A auzit trosnitura cascadei. O clipă mai târziu, sunetul apei fierbe. Când Bill a reapărut, făcuse ceai. El a dus vasul pe o tavă subțire de metal și i-a întins lui Luce o cană aburitoare. "De unde ai luat aia?" ea a intrebat. "Am spus , să nu mai facem asta, bine?" Dar Luce era prea înfășurată în propriile gânduri ca să-l audă cu adevărat. Acesta era cel mai aproape de care venise cu orice fel de claritate. Ar merge în 3-D - cum îl numise? scutire ? Ea și-ar vedea viața până la capătul lor, una după alta până când într-una din acele vieți, a aflat exact de ce s-a întâmplat. Și atunci ar rupe acest blestem. DOUASELE PRISONER

PARIS, FRANȚA • 1 DECEMBRIE 1723

D aniel blestemat. Anunțătorul îl aruncase pe un pat de paie umedă și murdară. S-a rostogolit și s-a așezat, cu spatele la un zid de piatră înghețat. Ceva din tavan scurgea rece, picură uleios pe frunte, dar nu era suficientă lumină pentru a vedea ce este. Alături de el era o fanta deschisă a ferestrei, tăiată grosolan în piatră și suficient de largă pentru a lipi un pumn. A lăsat doar o lucire de lumină a lunii, dar suficient aer nopți nuanțat pentru a aduce temperatura aproape de îngheț. Nu vedea că șobolanii scârțâiau în celulă, dar putea să simtă trupurile lor subțiri care se strecurau prin paiele mucegăite de sub picioare. Simțea cum dinții lor zdrențuiți se văd în pielea pantofilor. Cu greu putea să respire pentru mirosul deșeurilor lor. A dat afară și s-a auzit un scârțâit. Apoi și-a strâns picioarele sub el și s-a ridicat pe bântuieli. "Ai intarziat." Vocea de lângă Daniel îl făcu să sară. El presupusese neglijent că este singur. Vocea era o șoaptă apăsată și zdrențuitoare, dar cumva încă familiară. Apoi s-a auzit un zgârietor, ca metalul să fie târât peste piatră. Daniel s-a înțepenit în timp ce o bucată de umbră mai neagră se detașa de întuneric și se aplecă înainte. Figura s-a mutat în lumina gri-deschisă sub fereastră, unde în sfârșit silueta unui chip devenea slab vizibilă. Fața lui proprie. Uitase această celulă, uitase această pedeapsă. Așa că a ajuns acolo. În unele moduri, sinele anterior al lui Daniel arăta exact ca acum: același nas și gură, aceeași distanță între aceiași ochi gri. Părul lui era scruffier și țeapăn cu unsoare, dar era același aur palid ca acum. Și totuși, prizonierul Daniel arăta atât de diferit. Fața îi era îngrozitor de palidă și palidă, cu fruntea încremenită de murdărie. Trupul lui părea emaciat, iar pielea îi era perlată de transpirație. Aceasta i-a făcut absența. Da, a purtat mingea și lanțul unui prizonier - dar adevăratul închisor de aici a fost vinovăția lui. Își amintea de toate acum. Și și-a amintit vizita viitorului său eu și un interviu frustrant, amar. Paris. Bastilia. Unde fusese închis de paznicii Ducului de Bourbon după ce Lys dispăruse din palat. Au existat alte temnițe, condiții de viață mai crude și o hrană mai proastă în existența lui Daniel, dar nemiluirea regretului său din acel an în Bastilia a fost unul dintre cele mai grele încercări pe care le-a depășit vreodată. Unii, dar nu toate, au avut de-a face cu nedreptatea de a fi acuzat de crima ei. Dar ... Dacă Daniel era deja aici, închis în Bastilie, însemna că Lys era deja mort. Deci Luce venise deja ... și plecase. Sinele său trecut avea dreptate. Era prea târziu. - Stai, îi spuse prizonierului în întuneric, apropiindu-se, dar nu atât de aproape încât riscă să atingă. - De unde ai știut pentru ce m-am întors? Zgârierea mingii care a fost târâtă peste piatră însemna că sinele său trecut se rezemase de perete. - Nu ești singurul care a trecut aici în căutarea ei. Aripile lui Daniel au ars, trimițând căldura care-și lăsa omoplații. „Cam.“ „Nu, nu Cam”, răspundea trecutul său. - Doi copii. „Shelby?“ Acum, Daniel își bătea pumnul în podeaua de piatră. - Și celălalt ... Miles. Nu ești serios? Acei Nephilim? Ei au fost aici?" „În urmă cu aproximativ o lună, cred.” Arătă spre peretele din spatele său, unde erau marcate niște semne strâmte în perete. „Am încercat să urmăresc ziua, dar știi cum este. Timpul trece în moduri amuzante. Te îndepărtează de tine. " "Amintesc." Daniel se cutremură. „Dar Nephilimii. Ai vorbit cu ei? Și-a ridicat memoria și imagini slabe i-au venit în minte din închisoare, imagini cu o fată și un băiat. Îi luase întotdeauna pentru fantomele durerii, doar alte două amăgiri care îl atârnau când ea plecase și el era din nou singur. "Pentru o clipă." Vocea prizonierului suna obosită și departe. „Nu erau toți cei interesați de mine.” "Bun." „După ce au aflat că era moartă, se grăbeau foarte mult să meargă mai departe.” Ochii lui cenușii îi pătrundeau cu nerăbdare. „Ceva și tu putem înțelege.” "Unde s-au dus?" - Nu știu. Prizonierul crăpa un zâmbet prea mare pentru chipul lui subțire. „Nu cred că și așa. Ar fi trebuit să vedeți cât a durat să deschidă un Anunțator. Arătau ca niște proști înnebuniți. Daniel se simți aproape că începe să râdă. „Nu este amuzant”, a spus

trecutul său. „Ei au grijă de ea.” Dar Daniel nu simțea nicio tandrețe pentru Nephilim. „Sunt o amenințare pentru noi toți. Distrugerea pe care ar putea-o provoca ... A închis ochii. "Ei habar nu au ce fac." - De ce nu poți să o prinzi, Daniel? Sinele său trecut a râs uscat. „Ne-am mai văzut de-a lungul mileniilor - îmi amintesc că ai alungat-o. Și să nu o prindă niciodată. - Eu ... nu știu. Cuvintele li s-au înfipt în gâtul lui Daniel, în spatele lor o clădire plină de suspine. Tremurând, îl înăbuși. - Nu pot ajunge la ea. Într-un fel, ajung în veșnicie o bătaie a inimii prea târziu, de parcă cineva sau ceva lucrează în culise pentru a o feri de mine. ” „Anunțătorii tăi te vor duce mereu acolo unde trebuie să fii.” - Trebuie să fiu cu ea. „Poate că știu ce ai nevoie mai bine decât știi tu însuți.” "Ce?" Poate că nu ar trebui oprită. Prizonierul și-a zguduit lanțul. „Că este capabilă să călătorească înseamnă că ceva fundamental a fost schimbat. Poate că nu o poți prinde până când nu lucrează ca să se transforme în blestemul inițial. ” - Dar ... Nu știa ce să spună. Suspinul se ridică în pieptul lui Daniel, înecându-și inima într-un torent de rușine și tristețe. „Are nevoie de mine. Fiecare secundă este o eternitate pierdută. Și dacă face un pas greșit, totul s-ar putea pierde. Ea ar putea schimba trecutul și ... a încetat să mai existe. " „Dar asta este natura riscului, nu-i așa? Joci totul pe cea mai mică speranță. ” Sinele său trecut a început să se întindă, atingând aproape brațul lui Daniel. Amândoi au vrut să simtă o legătură. În ultima clipă, Daniel tresări. Sinele său trecut a oftat. „Și dacă ești tu , Daniel? Dar dacă ești cel care trebuie să schimbe trecutul? Ce se întâmplă dacă nu o poți prinde până nu ai rescris blestemul pentru a include o lacună? " "Imposibil." Daniel pufni. "Uita-te la mine. Uită-te la tine. Suntem nenorociti fara ea. Nu suntem nimic când nu suntem cu Lucinda. Nu există niciun motiv pentru care sufletul meu nu ar vrea să o găsească cât mai repede. ” Daniel a vrut să zboare de aici. Dar ceva îl zâmbea. - De ce nu v-ați oferit să mă însoțiți? întrebă el în cele din urmă. "Bineînțeles, te-aș refuza, dar unii dintre ceilalți - când m-am întâlnit într-o altă viață, a vrut să se alăture. De ce nu?" Un șobolan s-a târât de-a lungul piciorului prizonierului, oprindu-se să adulmeze lanțurile sângeroase din jurul gleznelor sale. - Am scăpat o dată, a spus el încet. "Iti amintesti?" „Da”, a spus Daniel, „când tu când am ... evadat, mai devreme. Ne-am întors imediat în Savoy. ” Se uită în sus la falsa speranță oferită de lumina de pe fereastră. „De ce ne-am dus acolo? Ar fi trebuit să știm că intram chiar într-o capcană. Prizonierul s-a aplecat și și-a zguduit lanțurile. „Nu am avut de ales. Era cel mai apropiat loc de ea. " Atrăgea o respirație zdrențuită. „Este atât de greu când este între ele. Nu simt niciodată că pot continua. M-am bucurat când ducele mi-a anticipat evadarea și mi-am dat seama unde voi merge. El aștepta în Savoia, așteptând la masa de cină a patronului meu cu oamenii lui. Aștept să mă tragă înapoi aici. " Daniel își aminti. "Pedeapsa s-a simțit ca ceva ce aș fi câștigat." „Daniel“. Fața neînsuflețită a prizonierului arăta de parcă i s-ar fi dat o bătaie de energie electrică. Arăta din nou viu, sau cel puțin, ochii îi făceau. Au strălucit violet. - Cred că l-am înțeles. Cuvintele s-au năpustit nepăsător. „Ia o lecție de la duc.” Daniel își linge buzele. "Scuzati-ma?" „Toate aceste vieți le spui că ai urmărit după ea. Fă așa cum a făcut ducele cu noi. Anticipează- o. Nu te prinde. Ajungi mai întâi. Așteaptă-o afară. - Dar nu știu unde o vor duce Anunțătorii ei. Bineînțeles că da, a insistat eul său trecut. „Trebuie să ai amintiri slabe de unde va ajunge. Poate că nu la fiecare pas pe parcurs, dar până la urmă, totul trebuie să se încheie de unde a început. ” Între ei a trecut o înțelegere tăcută. Alergând cu mâinile de-a lungul peretelui de lângă fereastră, Daniel a chemat o umbră. Pentru el era invizibil în întuneric, dar îl putea simți mișcându-se spre el și el a lucrat-o în mod corect. Acest anunțător părea la fel de deznădejdit pe cât îl simțea. - Ai dreptate, spuse el, deschizând portalul. „Există un loc în care este sigură că va merge.” "Da." "Si tu. Ar trebui să vă luați propriul sfat și să

părăsiți acest loc ”, a spus Daniel sumbru. „Putrești aici.” „Cel puțin durerea acestui corp mă distrage de durerea din sufletul meu”, a spus sinele său din trecut. "Nu. Îți doresc noroc, dar acum nu voi părăsi aceste ziduri. Doar până nu se va instala în următoarea sa întrupare. " Aripile lui Daniel se lipeau la gât. A încercat să rezolve timpul și viețile și amintirile din capul lui, dar a continuat să înconjoare în jurul aceluiași gând neliniștitor. „Ea - ar trebui să fie stabilită acum. În concepție. Nu-l simți? „Oh”, a spus ușor trecutul său încarcerat. Închise ochii. „Nu știu că mai simt ceva.” Prizonierul a oftat puternic. „Viața este un coșmar”. "Nu, nu este. Nu mai. O voi găsi. Ne vom răscumpăra pe amândoi ”, a strigat Daniel, disperat să iasă de acolo, făcând cu disperare un alt salt de credință în timp. Treizeci de ani în cruce

LONDRA, ENGLAND • 29 IUNIE 1613

S-a prăbușit ceva sub picioarele lui Luce. Ridică tivul rochiei sale negre: un strat de coji de nuc aruncate pe pământ era atât de gros, încât bucățile de culoare brună s-au ridicat deasupra catarame de papuci cu toc înalt de culoare verde smarald. Era în spatele unei mulțimi zgomotoase de oameni. Aproape toată lumea din jurul ei era îmbrăcată în rochii maro sau gri, femeile în rochii lungi, cu corsete zdrobite și cu manșete largi la capetele mânecilor de clopoțel. Bărbații purtau pantaloni conici, mâneci largi care-și dărâmau umerii și căciuli plate din lână. Nu mai ieșise niciodată dintr-un Anunțător într-un astfel de loc public, dar aici se afla, în mijlocul unui amfiteatru plin. A fost uluitor - și puternic. "Atenție!" Bill apucă gâtul capeletei de catifea și o duse cu spatele, fixând-o pe șina de lemn a unei scări. După o bătaie de inimă, doi băieți sumbriți s-au despărțit într-un joc nechibzuit de etichete care a trimis un trio de femei în calea lor căzând una peste alta. Femeile s-au ridicat înapoi și au strigat blestemele la băieți, care au pus mâna pe spate, abia încetinind. - Data viitoare, strigă Bill în ureche, înfundându-și ghearele de piatră în jurul gurii, „ai putea încerca să îndrepți micile tale exerciții de trecere în mai mult - nu știu - setarea senină ? Cum ar trebui să fac costumele tale în mijlocul acestui grup? ” Sigur, Bill, voi lucra la asta. Luce se întoarse la fel cum băieții jucau eticheta cu zaruri din nou. „Unde sunt noi?“ - Ai înconjurat globul ca să te regăsești în Glob, milady. Bill schiță un arc. - Teatrul Glob ? Luce se năpusti în timp ce femeia din fața ei arunca un picior de curcan înfipt în sus, aruncându-l peste umăr. - Vrei să spui, cum ar fi, Shakespeare? - Ei bine, el pretinde că este pensionar. Știi tipurile acelea de artiști. Atât de stăpân. ” Bill se aplecă lângă pământ, trăgându-se de tivul rochiei și zumzindu-se. - Othello s-a întâmplat aici, spuse Luce, luând o clipă pentru a lăsa să se scufunde . Romeo și Julieta . Practic stăm în centrul tuturor celor mai mari povești de dragoste scrise vreodată. ” - De fapt, stai în scoici de nuc. „De ce trebuie să fii atât de elegant despre toate? Este uimitor! ” „Îmi pare rău, nu mi-am dat seama că vom avea nevoie de un moment de bardolatrie.” Cuvintele lui au ieșit încremenite din cauza acului tăiat între dinții lui zimțiți. - Acum stai nemișcat. „Ouch!“ Strigă Luce în timp ce el se înfipse brusc în genunchiul ei. "Ce faci?" „Nu te-ai sincronizat. Acești oameni vor plăti bani buni pentru un spectacol ciudat, dar se așteaptă ca acesta să rămână pe scenă. Bill a lucrat rapid, aruncând discret țesătura lungă și drapată a halatului ei negru de la Versailles într-o serie de pliuri și sertituri, astfel încât să fie strânsă de-a lungul părților. El și-a îndepărtat peruca neagră și și-a tras părul într-o pui frizzy. Apoi a privit capeleta de catifea în jurul umerilor ei. Și-a biciuit țesătura moale. În cele din urmă, a înfipt un loogie uriaș într-o mână, și-a frecat palmele împreună și a sudat capeleta într-un guler înalt iacobean. - Este dezgustător, Bill. - Stai liniștit, se răsti el. „Data viitoare dă-mi mai mult spațiu pentru a lucra. Crezi că îmi place „a face să fac”? Nu o fac. El a scuturat din cap la tâmpenii înfiorători. „Din fericire, majoritatea sunt prea beți pentru a observa fata ieșind din umbrele din spatele camerei.” Bill avea dreptate: nimeni nu se uita la ei. Toată lumea se agita în timp ce se apasa mai aproape de scenă. Era doar o platformă, ridicată la vreo cinci metri de pământ și, stând în spatele mulțimii șerpuite, Luce a avut probleme să o vadă clar. "Haide acum!" striga un baiat din spate. „Nu ne face să așteptăm toată ziua!” Deasupra mulțimii se aflau trei niveluri de scaune, iar apoi nimic: amfiteatrul în formă de O deschise pe cerul amiezii un albastru pal al oului unui roșu. Luce s-a uitat în jur pentru sinele ei trecut. Pentru Daniel. „Suntem la deschiderea Globului.” S-a gândit înapoi la cuvintele lui Daniel sub copacii de piersici de la Sword & Cross. "Daniel mi-a spus că suntem aici." - Sigur, ai fost aici, a spus Bill. „Acum aproximativ paisprezece ani. Alăturat pe umărul fratelui tău mai mare. Ai venit cu familia ta să-l vezi pe Julius Cezar . ” Bill aruncă în aer un picior în fața ei. Era neapărat, dar gulerul înalt din jurul gâtului părea

să-și păstreze forma. Aproape că seamănă cu femeile îmbrăcate somptuos în cutiile superioare. - Și Daniel? ea a intrebat. „Daniel era un jucător ...” „Hei!” „Asta numesc actorii. Bill își roti ochii. „El tocmai începea atunci. Pentru toți ceilalți din public, debutul său a fost complet uitat. Dar pentru micuța Lucinda de trei ani - Bill ridică din umeri - „a dat foc în tine. De atunci, ai murit pentru a intra în scenă. În noaptea asta e noaptea ta. " „Sunt actor?” Nu. Prietena ei Callie era actorul, nu ea. În ultimul semestru al lui Luce la Școala Dover, Callie a rugat-o pe Luce să încerce cu ea pentru Orașul nostru . Cei doi au repetat săptămâni înainte de audiție. Luce a primit o linie, dar Callie a adus casa în jos cu portretizarea ei de Emily Webb. Luce se uitase din aripi, mândră de și prietena ei. Callie și-ar fi vândut bunurile vieții pentru a sta în vechiul teatru Globe timp de un minut, și cu atât mai puțin să se ridice pe scenă. Dar apoi Luce și-a amintit de chipul scurs de sânge al lui Callie când a văzut îngerii care se luptă cu Izgonitori. Ce se întâmplase cu Callie după ce Luce plecase? Unde erau Outcast-urile acum? Cum i-ar fi explicat vreodată Luce lui Callie sau părinților ei, ce s-a întâmplat - dacă, adică, Luce s-ar întoarce vreodată în curtea ei și în viața asta? Pentru că Luce știa acum că nu se va întoarce la viața asta până nu își dăduse seama cum să o oprească. Până când a dezvăluit acest blestem care a forțat-o pe ea și pe Daniel să trăiască din nou aceeași poveste de îndrăgostiți încrucișată de stele. Trebuie să fie aici în acest teatru dintr-un motiv. Sufletul ei o atrase aici; De ce? Se împinse prin mulțime, mișcându-se de-a lungul părții laterale a amfiteatrului până când a putut vedea scena. Plăcile de lemn fuseseră acoperite cu o saltea groasă, turtită, făcută pentru a părea o iarbă aspră. Două tunuri cu dimensiuni întregi stăteau ca niște gărzi lângă fiecare aripă și un rând de portocali în ghiveci aliniau peretele din spate. Nu departe de Luce, o scară răgușitoare de lemn a dus la un spațiu perdelat: camera obositoare - își amintea din clasa de actorie pe care o luase cu Callie - unde actorii și-au pregătit costumele. "Aștepta!" Bill a sunat în timp ce grăbea scara. În spatele cortinei, camera era mică și înghesuită și slab luminată. Luce trecu teancuri de manuscrise și dulapuri deschise, pline de costume, cu o mască masivă de cap de leu și cu șiruri de mantii de aur și de catifea. Apoi s-a înghețat: mai mulți actori stăteau în picioare în diferite etape de dezbrăcat - băieți cu rochii cu jumătate de buton, bărbați îmbrăcați cizme de piele maro. Din fericire, actorii și-au pudrat fața și s-au repetat frenetic linii, astfel încât sala a fost plină de scurte fragmente strigate din piesă. Înainte ca oricare dintre actori să poată privi și să o vadă, Bill a zburat în partea lui Luce și a împins-o într-unul dintre garderobe. Hainele s-au închis în jurul ei. "Ce faci?" ea a intrebat. „Permiteți-mi să vă reamintesc că sunteți actor într-o perioadă în care nu există actrițe. Bill se încruntă. „Nu faci parte din spate aici ca femeie. Nu că asta te-a oprit. Sinele tău din trecut și-a asumat câteva riscuri destul de mari pentru a-și face un rol în All Is True. „„ Totul este adevărat ? ” Repetă Luce. Spera să recunoască cel puțin titlul. Nici un asemenea noroc. Privi din garderobă în cameră. - O știi drept Henric cel de-al optulea , spuse Bill, aruncându-i spatele de guler. „Dar acordați atenție: Ați dori să aveți o idee despre motivul pentru care sinele dvs. trecut ar minți și s-ar deghiza pentru a deveni un rol ...” „Daniel”. Tocmai venise în camera obositoare. Ușa din curte de afară era încă deschisă în spatele lui; soarele era la spate. Daniel mergea singur, citind un scenariu scris, observând cu greu ceilalți jucători din jurul său. El arăta altfel decât el în oricare dintre celelalte vieți ale ei. Părul său blond era lung și puțin ondulat, strâns cu o bandă neagră la ceafa. Avea barba, îngrijită, cu o culoare puțin mai închisă decât părul de pe cap. Luce simți o dorință de a o atinge. Să-i mângâie fața și să-i treacă degetele prin părul lui și să-i urmărească spatele gâtului și să atingă fiecare parte din el. Cămașa lui albă se deschise, arătând linia curată a mușchilor de pe piept. Pantalonii lui negri erau baghi, strânși în

cizme negre cu un genunchi înalt. Pe măsură ce se apropia, inima ei a început să zbârnească. Urletul mulțimii din groapă a căzut. Pătura de transpirație uscată din costume în garderobă a dispărut. Nu se auzea decât sunetul respirației ei și pașii lui se îndreptau spre ea. A ieșit din garderobă. La vederea ei, ochii gri ai furtunii lui Daniel străluceau de culoare violetă. Zâmbi surprins. Nu o mai putea ține. Ea s-a repezit spre el, uitând de Bill, uitând de actori, uitând de sinele trecut, care putea fi oriunde, la pași distanță, fata din care făcea parte Daniel cu adevărat. A uitat de toate, dar trebuia să fie ținută de el. El își alunecă ușor brațele în jurul taliei ei, ghidând-o repede spre cealaltă parte a dulapului voluminos, unde erau ascunse de ceilalți actori. Mâinile ei i-au găsit spatele gâtului. O goană caldă i se scurgea prin ea. A închis ochii și a simțit cum buzele lui coboară pe ale ei, cu lumina penei aproape prea ușoare. Aștepta să simtă foamea în sărutul lui. Ea a așteptat. Și a așteptat. Luce s-a înălțat mai sus, arcuindu-și gâtul, astfel încât să o sărute mai tare, mai adânc. Avea nevoie de sărutul său pentru a-i aminti de ce face asta, pierzându-se în trecut și văzându-se murind din nou și din nou: din cauza lui, din cauza celor doi împreună. Din cauza iubirii lor. Atingându-l din nou i-a amintit de Versailles. Voia să-i mulțumească că a salvat-o de la căsătorie cu regele. Și să-l rog să nu se mai rănească niciodată așa cum făcuse în Tibet. Voia să întrebe la ce visase când dormise zile întregi după ce murise în Prusia. Voia să audă ce i-a spus lui Luschka chiar înainte de a muri în acea noapte groaznică la Moscova. Voia să-și revarsă dragostea, să se destrame și să plângă și să-l anunțe că în fiecare secundă din fiecare viață prin care trecuse, îi lipsise din toată inima. Dar nu exista niciun fel de a-i comunica nimic acestui Daniel. Nimic din toate acestea nu i se întâmplase până acum acestui Daniel. De altfel, a luat-o pentru Lucinda din această epocă, fata care nu știa nimic din lucrurile pe care Luce a ajuns să le cunoască. Nu existau cuvinte care să-i spună. Sărutul ei a fost singurul mod în care a putut să-i arate că a înțeles. Dar Daniel nu ar fi sărutat-o așa cum șia dorit. Cu cât s-a apăsat mai aproape de el, cu cât spatele se îndepărtă. În cele din urmă el a îndepărtat-o complet. El se ținea doar de mâinile ei, ca și cum restul ei ar fi periculos. "Doamnă." El a sărutat tocmai vârfurile degetelor ei, făcând-o să tremure. „Aș fi prea îndrăzneț să spun că iubirea ta te face neîncrezător?” „Necioplit?“ Luce se înroși. Daniel o luă înapoi în brațe, încet, un pic nervos. - Bună Lucinda, nu trebuie să te regăsești în acest loc îmbrăcat așa cum ești. Ochii lui continuau să se întoarcă la rochia ei. „Ce haine sunt acestea? Unde îți este costumul? ” Ajunse într-o garderobă și se strecură prin gâștele de haine. Repede, Daniel a început să-și descheie cizmele, aruncându-le pe podea cu doi tâlhari. Luce a încercat să nu gâfâie când a lăsat pantalonii. Purta sub el pantalonii cenușii cenușii, care lăsau foarte puțin imaginației. Obrajii i-au ars în timp ce Daniel și-a desfăcut brusc cămașa albă. El o scoase, expunând frumusețea deplină a pieptului. Luce a supt în respirație. Singurele lucruri care lipseau erau aripile lui nefăcute. Daniel era atât de impecabil de superb - și părea că nu avea habar de efectul pe care îl avea asupra ei, stând acolo în lenjeria de corp. S-a gâfâit, făcându-se singură. - E cald aici? - Pune-le pe acestea până îți pot aduce costumul, spuse el, aruncând hainele la ea. - Grăbește-te, înainte să te vadă cineva. S-a îndreptat spre garderoba din colț și a tras cu pușcă prin ea, scoțând o rochie verde-aurie bogată, o altă cămașă albă și o pereche de pantaloni verzi decupate. S-a grăbit în hainele noi - costumul lui, a ghicit Luce - în timp ce ea își ridica hainele de stradă aruncate. Luce și-a amintit că o luase pe fetița servitoare din Versailles cu o jumătate de oră pentru a o îmbrăca în această rochie. În tot felul de locuri particulare erau șiruri, legături și șireturi. Nu avea cum să nu poată ieși din ea cu vreun fel de demnitate. „S-a schimbat costumul. Luce strânse țesătura neagră a fustei. "Am crezut că ar arăta frumos pentru personajul meu." Luce auzi pași în spatele ei, dar înainte să se poată întoarce, mâna lui

Daniel o trase adânc în garderoba de lângă el. Era înghesuit și întunecat și minunat să fie atât de aproape. El a închis ușa, cât s-ar duce și a stat în fața ei, arătând ca un rege cu halatul verde și auriu înfășurat în jurul său. Ridică o sprânceană. "De unde ai luat asta? Anne Boleyn este brusc de pe Marte? ” El chicoti. „Întotdeauna am crezut că a venit din Wiltshire”. Mintea lui Luce a alergat să prindă pasul. Ea o juca pe Anne Boleyn? Nu citise niciodată această piesă, dar costumul lui Daniel i-a sugerat că îl joacă pe rege, Henric al VIII-lea. "Domnul. Shakespeare - ah, Will - a crezut că ar arăta bine - „Oh, Will a făcut-o? Daniel zâmbi, fără să o creadă deloc, dar părea că nu-i pasă. Era ciudat să simt că poate să facă sau să spună aproape orice și Daniel o va găsi în continuare fermecătoare. - Ești un pic înnebunit, nu-i așa, Lucinda? - Eu ... bine ... El și-a periat obrazul cu spatele degetului. "Te ador." "Si eu te ador." Cuvintele i se scurgeau din gură, simțindu-se atât de real și atât de adevărat după ultimele câteva minciuni bâlbâietoare. A fost ca și cum ai lăsa o respirație îndelungată. „M-am gândit, m-am gândit mult și am vrut să-ți spun asta - asta -„ Da? ” „Adevărul este că ceea ce simt pentru tine este … mai profund decât adorația.” Ea a apăsat mâinile peste inima lui. "Am incredere in tine. Am încredere în dragostea ta. Știu acum cât de puternic este și cât de frumos. ” Luce știa că nu poate ieși exact și să spună ce însemna cu adevărat - trebuia să fie o versiune diferită de ea însăși, iar celelalte ori, când Daniel și-a dat seama cine era, de unde venea, el o clamasem imediat și îi spunea să plece. Dar poate dacă ar alege cuvintele ei cu atenție, Daniel ar înțelege. „Poate părea că uneori - uit ce vrei să spui pentru mine și ce vreau să spun pentru tine, dar în profunzime ... știu. Știu pentru că suntem meniți să fim împreună. Te iubesc, Daniel. " Daniel părea șocat. - Tu ... mă iubești? "Desigur." Luce aproape că a râs cât de evident era, dar apoi și-a amintit: nu avea habar în ce moment din trecutul ei se dusese. Poate că în această viață ar fi schimbat doar priviri coy. Pieptul lui Daniel s-a ridicat și a căzut violent, iar buza inferioară a început să tremure. Vreau să vii cu mine, spuse el repede. Vocea lui era de-a dreptul disperată. Luce a vrut să strige Da! , dar ceva o ținea pe spate. Era atât de ușor să te pierzi în Daniel când trupul său era apăsat atât de aproape de al ei și ea putea simți căldura care îi vine de pe piele și bătaia inimii prin cămașa lui. Simțea că poate să-i spună orice acum - de la cât de glorioasă se simțise să moară în brațele lui la Versailles până la cât de devastată era acum, încât știa întinderea suferinței lui. Dar ea a reținut: Fata, el credea că este în viața asta nu va vorbi despre aceste lucruri, nu ar ști despre ele. Nici Daniel nu ar fi. Așa că, când a deschis în sfârșit gura, vocea i-a căzut. Daniel își puse un deget peste buze. "Aștepta. Nu protestați încă. Lasă-mă să te întreb cum trebuie. Până la urmă, iubirea mea. ” Aruncă o privire spre ușa șifonată a garderobei, spre perdea. O veselie a venit de pe scenă. Publicul urla cu râsete și aplauze. Luce nici măcar nu și-a dat seama că piesa începuse. „Asta e intrarea mea. Ne vedem în curând." El a sărutat-o pe frunte, apoi s-a aruncat afară și pe scenă. Luce a vrut să alerge după el, dar două figuri au venit și au stat chiar dincolo de ușa dulapului. Ușa se deschise și Bill zbură înăuntru. - Te pricepi la asta, spuse el, aruncând peste un sac de peruci vechi. "Unde te-ai ascuns?" „Cine, mă? Nicăieri. De ce ar trebui să ascund? ” el a intrebat. - Acea mică trupă de schimbare de costum a fost o lovitură de geniu, spuse el, ridicând mâna minusculă timp de cinci ani. S-a reamintit întotdeauna că un pic de ucigaș amintit că Bill era o muscă pe perete în timpul fiecărei interacțiuni cu Daniel. „Chiar o să mă lași atârnat așa?” Bill își retrase încet mâna. Luce îl ignora. Ceva se simțea greoi și crud în pieptul ei. Ea a auzit disperarea în vocea lui Daniel când i-a cerut să fugă cu el. Ce însemna asta? „Eu mor în noaptea asta. Nu, Bill? - Ei bine ... Bill își aruncă ochii în jos. "Da." Luce a înghițit tare. „Unde e Lucinda? Trebuie să intru din nou în ea, ca să pot înțelege toată viața. ” S-a împins la ușa dulapului, dar Bill a luat mâna pe rochia ei și a tras-

o înapoi. „Uite, copilule, a merge trei-D nu poate fi mersul tău. Gândiți-vă la aceasta ca la o abilitate specială. ” Și-a urmărit buzele. "Ce crezi că vei învăța aici?" „Ceea ce ea are nevoie să scape de , desigur“ , a spus Luce. „De ce o salvează Daniel? Este logodită cu altcineva? Locuind cu un unchi crud? În favoarea regelui? „Uh-oh.“ Bill se zgâria pe vârful capului. Se auzi un sunet grăbit, ca unghiile de pe o tablă de cretă. „Trebuie să fi făcut undeva un boo-boo pedagogic. Crezi că există un motiv pentru moartea ta de fiecare dată? ” "Nu este?" Putea să-i simtă chipul căzând. „Adică, moartea ta nu are niciun sens , exact ...” „Dar când am murit în Lys, am simțit totul - credea că arderea a eliberat-o. Era fericită pentru că căsătoria cu acel rege ar fi însemnat că viața ei a fost o minciună. Și Daniel a putut să o salveze ucigând-o. „Oh, dragă, asta crezi? Că morții voștri sunt în afara căsătoriilor proaste sau ceva de genul? Și-a strâns ochii închiși de înțepăturile lacrimilor bruște. „Trebuie să fie așa ceva. Trebuie sa fie. Altfel nu are rost. ” „Este nu are sens“ , a spus Bill. „Tu nu mori pentru un motiv. Nu este un motiv atât de simplu. Nu te poți aștepta să înțelegi totul dintr-o dată. Mormăi frustrată și-și lovi cu pumnul în partea laterală a garderobei. - Pot să văd despre ce sunteți acuzat, a spus Bill în cele din urmă. „Ai mers trei D și crezi că ai deblocat secretul universului tău. Dar nu este întotdeauna atât de îngrijit și ușor. Așteptați-vă haos. Îmbrățișați haosul. Ar trebui totuși să încercați să învățați cât puteți din fiecare viață pe care o vizitați. Poate la final, totul se va adăuga la ceva. Poate vei termina cu Daniel ... sau poate vei decide că mai sunt multe vieți decât ... - Un mormăit îi uimi. Luce aruncă o privire în jurul ușii garderobei. Un bărbat, în jur de cincizeci de ani, cu o capră cu sare și piper și o micuță potolină, stătea chiar în spatele unui actor în rochie. Șopteau. Când fata a întors un pic capul, scenele i-au luminat profilul. Luce a înghețat la vedere: un nas delicat și buze mici alcătuite cu pulbere roz. O perucă maro închisă cu doar câteva șuvițe de păr lung și negru care se arată dedesubt. O superba rochie aurie. Lucinda, complet costumată ca Anne Boleyn și pe punctul de a merge pe scenă. Luce ieși din garderobă. Se simțea nervoasă și legată de limbă, dar și ciudată: dacă ceea ce îi spusese Bill era adevărat, nu mai rămăsese mult timp. "Factură?" ea a șoptit. - Am nevoie să faci acel lucru acolo unde apasă Pause, ca să pot ... - Shhhh! Șuierul lui Bill a avut o finalitate care a spus că Luce este singură. Ar fi trebuit doar să aștepte până pleacă acest bărbat, ca să o poată face pe Lucinda singură. În mod neașteptat, Lucinda se îndreptă spre garderoba unde se ascundea Luce. Lucinda ajunse înăuntru. Mâna ei se îndreptă spre mantia aurie chiar lângă umărul lui Luce. Luce își ținu respirația, se ridică, își încleștă degetele cu Lucinda. Lucinda a tresărit și a aruncat ușa larg, uitându-se adânc în ochii lui Luce, aruncându-se la marginea unor înțelegeri inexplicabile. Podeaua de sub ei părea să se înclină. Luce a devenit amețită, închizând ochii și simțindu-se ca și cum sufletul i-ar fi picat din corp. S-a văzut din exterior: rochia ei ciudată pe care Bill o modificase în zbor, frica crudă în ochii ei. Mâna în a ei era moale, atât de moale încât abia putea să o simtă. Ea clipi și Lucinda clipi și apoi Luce nu simți deloc nicio mână. Când privi în jos, mâna îi era goală. Devenise fata pe care o ținea. Rapid, apucă mantia și o așeză peste umeri. Singura altă persoană din camera obositoare era omul care-i șoptea lui Lucinda. Luce știa atunci că era William Shakespeare. William Shakespeare . Îl cunoștea . Erau, cei trei - Lucinda, Daniel și Shakespeare - prieteni . Fusese o după-amiază de vară când Daniel o luase pe Lucinda să-l viziteze pe Shakespeare la casa sa din Stratford. Spre apusul soarelui, se așezaseră în bibliotecă și, în timp ce Daniel lucra la schițele sale la fereastră, Will își pusese întrebarea după întrebare, în timp ce lua note înspăimântătoare - despre momentul în care l-a cunoscut pentru prima dată pe Daniel, despre cum se simțea el, indiferent că a crezut că se poate îndrăgosti într-o zi. În afară de Daniel, Shakespeare era singurul care știa secretul

identității lui Lucinda - genul ei - și dragostea pe care jucătorii o împărtășeau în afara scenei. În schimbul discreției sale, Lucinda păstra secretul că Shakespeare era prezent în noaptea aceea la Glob. Toți ceilalți din companie au presupus că se afla la Stratford, că le-a predat frâiele teatrului maestrului Fletcher. În schimb, Will a apărut incognito pentru a vedea noaptea de deschidere a piesei. Când s-a întors de partea lui, Shakespeare a privit adânc în ochii lui Lucinda. "Te-ai schimbat." „Eu - nu, sunt încă” - simți brocada moale în jurul umerilor ei. - Da, am găsit mantia. „Mantia, nu?” El îi zâmbi, făcu cu ochiul. "Ți se potrivește." Apoi Shakespeare a pus mâna pe umărul lui Lucinda, așa cum a făcut-o întotdeauna când a dat instrucțiuni de regie: „Ascultă asta: Toată lumea știe deja povestea ta. Te vor vedea în această scenă și nu vei spune și nu vei face foarte mult. Însă Anne Boleyn este o stea în ascensiune în curte. Fiecare dintre ei are o miză în destinul tău. " A înghițit. „De asemenea: nu uitați să atingeți marcajul la sfârșitul liniei. Trebuie să fiți lăsat în scena pentru începutul dansului. ” Luce își putea simți liniile în piesă care-i trec prin minte. Cuvintele ar fi acolo când avea nevoie de ele, când a pășit pe scena în fața tuturor acestor oameni. Era gata. Publicul a răcnit și a aplaudat din nou. O mulțime de actori au ieșit din scenă și au umplut spațiul din jurul ei. Shakespeare se strecurase deja. Îl putea vedea pe Daniel pe aripa opusă a scenei. S-a ridicat peste ceilalți actori, regali și imposibil de superbi. Era ideea ei să meargă pe scenă. Acesta a fost începutul scenei de petrecere de pe moșia Lordului Wolsey, unde regele - Daniel - avea să realizeze o mască elaborată înainte de a lua mâna Annei Boleyn pentru prima dată. Trebuiau să danseze și să se îndrăgostească puternic. Trebuia să fie chiar începutul unei romantici care a schimbat totul. Inceputul. Dar pentru Daniel, nu a fost deloc începutul. Cu toate acestea, pentru Lucinda și pentru personajul pe care îl interpreta - a fost dragoste la prima vedere. Privirea lui Daniel se simțise ca primul lucru real care s-a întâmplat vreodată lui Lucinda, la fel cum se simțise pentru Luce la Sword & Cross. Întreaga ei lume însemna brusc ceva într-un mod pe care nu-l mai avusese niciodată. Luce nu-și venea să creadă câte persoane erau aglomerate pe Glob. Erau practic în topul actorilor, presați atât de aproape de scenă în groapă, încât cel puțin douăzeci de spectatori aveau coatele susținute pe scena în sine. Le putea mirosi. Îi auzea răsuflând. Și totuși, într-un fel, Luce s-a simțit calmă, chiar energizată - de parcă în loc să se panicheze sub toată această atenție, Lucinda prindea viață. A fost o scenă de petrecere. Luce era înconjurată de doamnele în așteptare ale lui Anne Boleyn; aproape că râdea de cât de comicoase „doamnele” ei priveau în jurul ei. Merele Adam ale acestor băieți adolescenți se înfășurau în mod evident sub strălucirea felinarelor de pe scenă. Puloverul a format inele sub brațele rochiilor căptușite. De-a lungul scenei, Daniel și curtea lui stăteau urmărind-o neîncetat, cu dragostea lui pe fața lui. Ea și-a jucat rolul fără efort, strecurând doar o privire de admirație a lui Daniel pentru a-i atrage atât interesul său, cât și publicul. Chiar a improvizat o mișcare - îndepărtându-și părul de gâtul ei lung și palid, care a dat o idee de predare a ceea ce toată lumea știa că îl aștepta pe adevărata Anne Boleyn. Doi jucători s-au apropiat, pe flancul lui Luce. Erau nobilii piesei, Lord Sands și Lord Wolsey. „Doamnelor, nu sunteți vesel. Domnule, a cui e vina asta? ” Vocea Lordului Wolsey se înflăcăra. El a fost gazda petrecerii - și răufăcătorul - iar actorul care îl cânta a avut o prezență incredibilă în scenă. Apoi s-a întors și a aruncat privirea în jur pentru a se uita la Luce. Ea a înghețat. Lordul Wolsey a fost interpretat de Cam. Nu exista spațiu pentru ca Luce să strige, să înjure sau să fugă. A fost un actor profesionist acum, așa că a rămas colecționată și s-a îndreptat către tovarășul lui Wolsey, Lord Sands, care și-a livrat râsul. "Vinul roșu trebuie să se ridice mai întâi pe obrajii lor tari, domnule", a spus el. Când a venit rândul lui Lucinda să-și livreze linia, trupul ei a tremurat și a aruncat o privire spre

Daniel. Ochii lui violete se neteziră peste asperitatea pe care o simțea. El a crezut în ea. „Ești un jucător vesel, domnul Sands”, se simțea Luce spunând cu voce tare, pe un ton tachinant perfect. Apoi Daniel a înaintat și a sunat o trompetă, urmată de un tambur. Dansul începea. El o luă de mână. Când a vorbit, a vorbit cu ea, nu cu publicul, așa cum au făcut și ceilalți jucători. „Cea mai dreaptă mână pe care am atins-o vreodată”, a spus Daniel. „O Frumusețe, până acum nu te-am cunoscut.” Ca și cum rândurile ar fi fost scrise pentru cei doi. Au început să danseze, iar Daniel a închis ochii cu ea tot timpul. Ochii lui erau limpede și violenți, iar felul în care nu se îndepărtau niciodată de ai ei se îndepărtau de inima lui Luce. Știa că o iubește mereu, dar până în acest moment, dansând cu el pe scenă în fața tuturor acestor oameni, nu se gândise niciodată la ce înseamnă asta. Înseamnă că atunci când l-a văzut pentru prima dată în fiecare viață, Daniel era deja îndrăgostit de ea. De fiecare data. Și întotdeauna fusese. Și de fiecare dată, ea trebuia să se îndrăgostească de el de la zero. El nu a putut niciodată să o preseze sau să o împingă să-l iubească. A trebuit să o câștige din nou de fiecare dată. Dragostea lui Daniel pentru ea a fost una lungă, neîntreruptă. Era cea mai pură formă de iubire existentă, mai pură chiar decât iubirea pe care o întorcea Luce. Iubirea lui curgea fără să se rupă, fără să se oprească. În timp ce iubirea lui Luce a fost ștersă cu fiecare moarte, Daniel a crescut în timp, în toată eternitatea. Cât de puternic trebuie să fie acum? Sute de vieți de dragoste au stivuit una peste alta? A fost aproape prea masiv ca Luce să înțeleagă. El o iubea atât de mult și, totuși, în fiecare viață, de mai multe ori, a trebuit să aștepte ca ea să prindă pasul. În tot acest timp, dansau cu restul trupei, legându-se și ieșind din aripi la pauzele muzicii, revenind pe scenă pentru mai multă galanterie, pentru seturi mai lungi, cu pași mai ornamentați, până când toată compania dansa. La sfârșitul scenei, chiar dacă nu era în scenariu, chiar dacă Cam stătea chiar acolo, urmărind, Luce se ținea de mâna lui Daniel și îl trase spre ea, în sus, cu portocalii în ghiveci. El a privit-o ca și cum ar fi înnebunit și a încercat să o tragă la semnul dictat de indicațiile sale de scenă. "Ce faci?" murmură el. El se îndoise de ea înainte, în culise, când încercase să vorbească liber despre sentimentele ei. Ea a trebuit să-l facă să creadă. Mai ales dacă Lucinda ar muri în această seară, înțelegerea profunzimii iubirii ei ar însemna totul pentru el. L-ar ajuta să continue, să o iubească încă sute de ani, prin toată durerea și greutățile la care a fost martor, până în prezent. Luce știa că nu este în scenariu, dar nu se putea opri: S-a apucat de Daniel și l-a sărutat. Se aștepta ca el să o oprească, dar în schimb el o băgă în brațe și o sărută pe spate. Greu și pasional, răspunzând cu atâta intensitate încât simțea așa cum o făcea când zburau, deși știa că picioarele ei sunt plantate pe pământ. O clipă, publicul a tăcut. Apoi au început să se plimbe și să se jelească. Cineva a aruncat un pantof către Daniel, dar el a ignorat-o. Săruturile lui i-au spus Lucei că el a crezut-o, că el a înțeles profunzimea iubirii ei, dar ea a vrut să fie absolut sigură. - Te voi iubi mereu, Daniel. Numai asta nu părea tocmai corect - sau nu destul. Trebuia să-l facă să înțeleagă și să-i ia naiba consecințele - dacă a schimbat istoria, așa să fie. „Te aleg mereu ”. Da, acesta a fost cuvântul. „Fiecare viață, te voi alege. Așa cum m-ai ales întotdeauna. Pentru totdeauna." Buzele i se despărțiră. A crezut-o? Știa deja? A fost o alegere, o alegere îndelungată, adâncă, care a ajuns dincolo de orice altceva a fost capabil de Luce. Ceva puternic se afla în spatele ei. Ceva frumos și ... Umbrele au început să se învârtă în fundul de deasupra capului. Căldura s-a trezit prin corpul ei, făcând-o convulsa, disperată pentru eliberarea înflăcărată pe care știa că o să vină. Ochii lui Daniel străluceau de durere. - Nu, șopti el. „Vă rog, nu mergeți încă.” Cumva, mereu i-a luat pe amândoi prin surprindere. În timp ce corpul ei trecut a erupt în flăcări, se auzea un sunet de foc de tun, dar Luce nu putea fi sigură. Ochii i se străluceau de strălucire, iar ea era aruncată departe

și în afara corpului lui Lucinda, în aer, în întuneric. "Nu!" strigă ea în timp ce zidurile Anunțătorului se închideau în jurul ei. Prea tarziu. "Care este problema acum?" Întrebă Bill. „Nu eram pregătit. Știu că Lucinda trebuia să moară, dar eu - eram doar ... Ea a fost la un pas să înțeleagă ceva despre alegerea pe care a făcut-o să-l iubească pe Daniel. Și acum totul despre ultimele momente cu Daniel se ridicase în flăcări împreună cu sinele ei trecut. Ei bine, nu mai sunt multe de văzut, a spus Bill. „Doar rutina obișnuită a unei clădiri care incendiază - fum, pereți de flacără, oameni care urlau și se împiedicau spre ieșiri, călcând pe picioarele mai puțin norocoase - obții poza. Globul a ars la pământ. "Ce?" spuse ea, simțindu-se rău. - Am început focul la Glob? Cu siguranță arderea celui mai cunoscut teatru din istoria engleză ar avea repercusiuni de-a lungul timpului. „Oh, nu te autoimporta. O să se întâmple oricum. Dacă nu ai fi izbucnit în flăcări, tunul de pe scena ar fi greșit și ar fi scos tot locul. ” „Este cu atât mai mare decât mine și Daniel. Toți oamenii aceia ... - Uite, mamă Teresa, nimeni nu a murit în noaptea aceea ... în afară de tine. Nimeni altcineva nici măcar nu s - a rănit . Îți aduci aminte că bețivul se apucă de tine din al treilea rând? Pantalonii lui iau foc. Asta e cel mai rău. Te simți mai bine? ” "Nu chiar. Deloc." „Ce zici de asta: nu ești aici pentru a-ți adăuga culmea. Sau pentru a schimba trecutul. Există un scenariu și aveți intrările și ieșirile voastre. " - Nu eram pregătit pentru ieșirea mea. "De ce nu? Henric cel de-al optulea suge, oricum. „Am vrut să-i ofer speranței lui Daniel . Îmi doream ca el să știe că îl voi alege mereu, îl iubesc mereu. Dar Lucinda a murit înainte să pot fi sigur că a înțeles. Ea închise ochii. „Jumătatea lui de blestem este atât de mult mai rea decât a mea.” - E bine, Luce! "Ce vrei sa spui? Este oribil ! ” „Vreau să spun acea mică bijuterie - că „ Wah, agonia lui Daniel este infinit mai oribilă decât a mea ” - asta ai învățat aici. Cu cât înțelegeți mai mult, cu atât veți ajunge mai aproape de cunoașterea rădăcinii blestemului și cu atât este mai probabil ca în final să vă descoperiți drumul. Dreapta?" - Eu ... nu știu. „Eu fac . Acum, ai roluri mai mari de jucat. " Latura lui Daniel a blestemului era mai rea. Luce putea vedea asta acum foarte clar. Dar ce a însemnat? Nu s-a simțit mai aproape să o poată rupe. Răspunsul a eludat-o. Dar știa că Bill avea dreptate în legătură cu un lucru: nu putea face nimic mai mult în această viață. Tot ce putea face era să continue să meargă înapoi. CUPRINTE PANTALOGUL STEEP

GREENLAND CENTRAL • IARNA 1100

Ŧ el cerul era negru , atunci când Daniel păși. În spatele lui, portalul s-a aruncat în vânt ca o perdea sfâșiată, înfundându-se și sfâșietoare înainte de a cădea în bucăți pe zăpada albastră de noapte. Un fior i se strecură peste corp. La prima vedere, nu părea să fie nimic deloc aici. Nimic decât nopți arctice care păreau să se desfășoare pentru totdeauna, oferind doar sfârșitul cea mai subțire a zilei la sfârșit. Își amintea acum: Acești fiorduri erau locul în care el și ceilalți îngeri căzuți își țineau întâlnirile: toată sumbra sumbră și frigul dur, o călătorie de două zile la nord de așezarea muritorului din Brattahlíõ. Dar n-ar găsi-o aici. Pământul acesta nu a fost niciodată o parte din trecutul Lucindei, așa că nu ar fi nimic în Anunțătorii ei care să o aducă acum aici. Doar Daniel. Si ceilalti. Se înfioră și se îndrepta pe fiordul cuprins de zăpadă spre o strălucire caldă la orizont. Șapte dintre ele au fost adunate în jurul focului portocaliu aprins. De la distanță, cercul aripilor lor arăta ca un halou uriaș pe zăpadă. Daniel nu a trebuit să-și numere contururile strălucitoare pentru a ști că sunt toți acolo. Nimeni nu l-a observat traversând zăpada spre adunarea lor. Ei au ținut mereu o singură poză de stele pe mână doar în caz, dar ideea unui vizitator neinvitat care se întâmpla în consiliul lor era atât de plauzibilă, încât nici măcar nu era o amenințare reală. De altfel, erau prea ocupați bâzâind între ei pentru a detecta Anacronismul ghemuit în spatele unui bolovan înghețat. „Aceasta a fost o pierdere de timp.” Vocea lui Gabbe a fost prima pe care Daniel a reușit să o scoată. „Nu vom ajunge nicăieri.” Răbdarea lui Gabbe ar putea fi un lucru pe scurt. La începutul războiului, rebeliunea ei a durat o secundă în comparație cu cea a lui Daniel. De atunci, angajamentul ei pentru partea ei a evoluat adânc. Se întorcea în Harul Raiului, iar ezitarea lui Daniel se îndrepta împotriva a tot ceea ce credea. În timp ce pășea perimetrul focului, vârfurile uriașelor ei aripi albe cu pene trăgeau în zăpada din spatele ei. „Tu ești cel care a chemat această întâlnire”, i-a reamintit o voce joasă. - Acum vrei să te amâne? Roland era așezat pe un buștean negru scurt, la câțiva metri în fața locului în care Daniel se ghemuia în spatele unui bolovan. Părul lui Roland era lung și neîngrijit. Profilul său întunecat și aripile sale negre aurii strălucitoare străluceau ca niște brazi în amurgul unui foc. Era totul la fel cum își amintea Daniel. „Întâlnirea pe care am sunat-o a fost pentru ei. Gabbe se opri din pas și își aruncă aripa pentru a îndrepta spre cei doi îngeri care stau unul lângă altul, peste focul de la Roland. Aripile subțire ale lui Arriane erau nemișcate pentru o singură dată, ridicându-se sus peste omoplat. Strălucirea lor arăta aproape fosforescentă în noaptea incoloră, dar orice altceva despre Arriane, de la scurta ei bobă neagră până la buzele ei palide, desenate, părea întunecat și somat. Îngerul de lângă Arriane era și mai liniștit decât de obicei. Annabelle se uită întunecată la îndepărtatul nopții. Aripile ei erau de argint închis, aproape colorate. Erau largi și musculoși, care se întindeau în jurul ei și Arriane într-un arc larg, de protecție. Trecuse mult timp de când Daniel o văzuse. Gabbe se opri în spatele lui Arriane și Annabelle și stătea în fața celeilalte părți: Roland, Molly și Cam, care împărțeau o pătură de blană grosieră. Era drapat peste aripi. Spre deosebire de îngerii de pe cealaltă parte a focului, demonii tremurau. „Nu ne-am așteptat la partea ta în seara asta”, le-a spus Gabbe, „și nici nu suntem fericiți să te vedem”. „Avem o miză și în acest aspect”, a spus Molly cu grosolană. "Nu in acelasi fel ca noi", a spus Arriane. „Daniel nu vă va fi alături niciodată.” Dacă Daniel nu și-ar fi amintit unde s-a așezat la această întâlnire cu peste o mie de ani înainte, ar fi putut trece cu vederea în sine completul său anterior. Eul anterior stătea singur, în centrul grupului, direct de cealaltă parte a bolovanului. În spatele stâncii, Daniel s-a schimbat pentru a avea o vedere mai bună. Aripile lui de sine anterioare au înflorit în spatele lui, mari pânze albe la fel de nopți. Când ceilalți vorbeau despre el ca și cum nu ar fi fost acolo, Daniel s-a comportat ca și cum ar fi fost singur în lume. Aruncă pumnii de

zăpadă în foc, urmărind șuvițele înghețate ale lui și se dizolvă în aburi. "Oh, chiar așa?" Spuse Molly. „Ai grijă să explic de ce se apropie de partea noastră în fiecare viață? Micul blestemat pe care îl face Dumnezeu de fiecare dată când explodează Luce? Mă îndoiesc că trece atât de bine la etaj. ” "E în agonie !" Strigă Annabelle la Molly. "Nu ai înțelege pentru că nu știi să iubești." S-a apropiat de Daniel, vârfurile aripilor ei trăgânduse în zăpadă și i s-a adresat direct. „Acestea sunt doar blocaje temporare. Știm cu toții că sufletul tău este curat. Dacă în sfârșit ai vrea să alegi o parte, să ne alegi pe noi , Daniel dacă în orice moment - „ „ Nu ” Finalitatea curată a cuvântului a îndepărtat-o pe Annabelle departe, de parcă Daniel ar fi atras o armă. Sinele anterior al lui Daniel nu s-ar uita la niciunul dintre ei. Iar în spatele bolovanului, urmărindu-i, Daniel și-a amintit ce s-a întâmplat în timpul acestui consiliu și s-a cutremurat de groaza interzisă a amintirii. „Daca nu se va alătura ei “ , Roland a spus lui Daniel, „ de ce nu ni te alături? Din câte vă pot spune, nu există un Iad mai rău decât ceea ce vă treceți de fiecare dată când o pierdeți. ” Oh, lovitură ieftină, Roland! Spuse Arriane. - Nici măcar nu vrei să spui asta. Nu-ți vine să crezi ... Ea își întinse mâinile. „Spui asta doar ca să mă provoci.” În spatele lui Arriane, Gabbe își sprijini o mână pe umăr. Vârfurile lor de aripi s-au atins, strălucind o explozie strălucitoare de argint între ele. „Ce înseamnă Arriane este că Iadul nu este niciodată o alternativă mai bună. Oricât de groaznică ar fi durerea lui Daniel. Există un singur loc pentru Daniel. Există un singur loc pentru noi toți. Vedeți cât de penitenți sunt Outcasturile. ” „Spune-ne predicarea, nu?” Spuse Molly. "Există un cor acolo care ar putea fi interesat de spălarea creierului tău, dar eu nu sunt și nici nu cred că Daniel este." Îngerii și demonii s-au întors cu toții pentru a-l privi împreună, de parcă ar fi încă parte a gazdei. Șapte perechi de aripi aruncând o aură strălucitoare de lumină argintiuaurie. Șapte suflete pe care le-a cunoscut la fel de bine ca ale sale. Chiar și în spatele bolovanului său, Daniel se simțea sufocat. Și-a amintit acest moment: Au cerut atât de mult de la el. Când era atât de slăbit de inima lui frântă. A simțit asaltul rugăciunii lui Gabbe pentru ca el să se alăture cu Cerul peste tot. De asemenea, Roland se va alătura cu Iadul. Daniel simți din nou forma aceluiași cuvânt pe care îl rostise la întâlnire, ca o fantomă ciudată în gură: Nu . Încet, cu un sentiment bolnav care se strecura peste el, Daniel și-a amintit încă un lucru: Că nu ? Nu a vrut să spună asta. În acel moment, Daniel fusese pe punctul de a spune da . Era noaptea în care aproape că renunțase. Acum umerii îi ardeau. Nevoia bruscă de a-și lăsa aripile aproape că l-a adus în genunchi. Lăcașurile lui zburau de groază plină de rușine. Se ridica în el, ispita pe care o luptase atâta timp pentru a o reprima. În cercul din jurul focului, sinele trecut al lui Daniel s-a uitat la Cam. - Ești neobișnuit de liniștită diseară. Cam nu a răspuns imediat. - Ce ai vrea să-mi spun? „Te-ai confruntat cu această problemă o singură dată. Tu know- “ «Și ce ai vrea să spui?» Daniel a supt în respirație. „Ceva fermecător și persuasiv.” Annabelle pufni. „Sau ceva nedemn și absolut rău.” Toată lumea aștepta. Daniel a vrut să izbucnească din spatele stâncii, să-și smulgă trecutul de aici. Dar nu a putut. Anunțătorul său îl adusese aici dintr-un motiv. A trebuit să treacă din nou prin toată. - Ești prins, spuse Cam în cele din urmă. „Crezi că pentru că a existat odată un început și pentru că acum ești undeva la mijloc, că va fi un sfârșit. Dar lumea noastră nu are rădăcini în teleologie. Este haos. ” „Lumea noastră nu este la fel ca a ta ...” începu să spună Gabbe. - Daniel, nu există nicio cale de ieșire din acest ciclu, continuă Cam. „Nu o poate rupe și nici nu puteți. Alege Cerul, alege iadul, nu-mi pasă și nici nu-i așa. Nu va face nicio diferență - „Suficient”. Vocea lui Gabbe se strica. „ Va face diferența. Dacă Daniel vine acasă în locul în care aparține, atunci Lucinda ... apoi Lucinda ... Dar ea nu putea continua. Cuvintele erau o blasfemie de a vorbi

și Gabbe n-ar face asta. A căzut în genunchi în zăpadă. În spatele stâncii, Daniel și-a privit sinele anterior, întinzând o mână către Gabbe și ridicând-o din pământ. O privi cum se joacă în fața ochilor lui acum, la fel cum își amintea: El a privit în sufletul ei și a văzut cât de puternic ardea. S-a aruncat cu ochii în urmă și i-a văzut pe ceilalți - Cam și Roland, Arriane și Annabelle, chiar și Molly - și s-a gândit la cât timp îi trăgea pe toți în timpul tragediei sale epice. Si pentru ce? Lucinda. Și alegerea pe care o făcuseră ei doi cu mult timp în urmă - mereu și iarăși: să-și pună dragostea deasupra tuturor celorlalte. În noaptea aceea, pe fiorduri, sufletul ei era între întrupări, nou curățat din ultimul ei trup. Și dacă sar opri din căutarea ei? Daniel era obosit până la miezul său. Nu știa dacă îl mai avea în el. Urmărind lupta sa anterioară, simțind sosirea iminentă a unei defalcări absolute, Daniel și-a amintit ce avea de făcut. Era periculos. Interzis. Dar era absolut necesar. Acum, cel puțin, a înțeles de ce viitorul său sine l-a luat în noaptea aceea cu mult timp în urmă pentru a-i acorda putere, pentru a-l păstra curat. El slăbise în acest moment cheie din trecutul său. Iar viitorul Daniel nu putea lăsa ca această slăbiciune să fie mărită de-a lungul întregii istorii, nu putea să-i lase să-i corupe șansele lui și ale lui Lucinda. Așa că a repetat ce i s-a întâmplat cu nouă sute de ani înainte. El avea să facă modificări în această seară, alături de - nu, supraestimându- și trecutul. Despicare. A fost singura cale. Și-a învârtit umerii, și-a desfăcut aripile tremurânde în întuneric. Îi putea simți să prindă vântul în spate. O aură de lumină picta cerul la o sută de metri deasupra lui. Era suficient de strălucitor pentru a orbi un muritor, suficient de strălucitor pentru a atrage atenția a șapte îngeri înfiorători. Agitație din partea cealaltă a bolovanului. Strigătele și suspinele și bătăile aripilor se apropiau. Daniel s-a propulsat de pe pământ, zburând repede și tare, astfel încât s-a ridicat peste bolovan, exact când Cam se apropia în spatele lui. Și-au dorit unul de celălalt printr-o aripă de aripă, dar Daniel a continuat să se miște, s-a abătut pe sine în trecutul său, cât de repede i-a putut lua dragostea pentru Luce. Sinele său din trecut s-a retras și și-a întins mâinile, ferindu-l pe Daniel de pe. Toți îngerii știau riscurile scăpării. Odată alăturat, era aproape imposibil să te eliberezi de sinele trecut, pentru a separa două vieți care erau îmbrăcate. Dar Daniel știa că a fost îmbrăcat în trecut și a supraviețuit. Deci a trebuit să o facă. O făcea pentru a o ajuta pe Luce. Și-a apăsat aripile și s-a învârtit în fața sinelui trecut, lovind atât de tare încât ar fi trebuit să fie zdrobit - dacă nu ar fi fost absorbit. S-a cutremurat, iar trecutul său s-a cutremurat, și Daniel și-a încleștat ochii și a strâns dinții pentru a rezista la boala ciudată și ascuțită care i-a inundat trupul. Se simțea de parcă ar fi coborât pe un deal: nechibzuit și de neoprit. Nici o cale de întoarcere până când a lovit fundul. Apoi, odată, totul s-a oprit. Daniel deschise ochii și nu-i auzea decât respirația. Se simțea obosit, dar alert. Ceilalți îl priveau cu privirea. Nu putea fi sigur dacă au vreo idee despre ce tocmai se întâmplase. Toți păreau frici să se apropie de el, chiar și să-i vorbească. Și-a întins aripile și s-a rotit într-un cerc plin, înclinând capul spre cer. „Îmi aleg dragostea pentru Lucinda”, a chemat el la Cer și Pământ, îngerilor din jurul său și celor care nu erau acolo. Spre sufletul singurului lucru adevărat pe care îl iubea cel mai mult, oriunde ar fi fost ea. „Acum îmi reafirm alegerea: o aleg pe Lucinda peste tot . Și o voi face până la sfârșit. CINVECE SACRIFICATUL

CHICHÉN ITZÁ, MESOAMERICA • 5 WAYEB '(APROXIMATIV 20 DECEMBRIE 555 CE)

Ann El a anunțat-o pe Anunțător pe Luce în pâlpâirea unei zile de vară. Sub picioarele ei, pământul era parcat, tot pământul crăpat și lame de iarbă uscate și uscate. Cerul era albastru senin, nu un singur nor care să promită ploaie. Până și vântul părea însetat. Stătea în centrul unui câmp plat mărginit pe trei laturi de un perete ciudat, înalt. De la această distanță, semăna puțin cu un mozaic format din margele uriașe. Aveau formă neregulată, nu sferice exact, variază în culori de la fildeș la maro deschis. Acolo și erau mici crăpături între mărgele, lăsând lumina din cealaltă parte. În afară de o jumătate de duzină de vulturi ciugulindu-se în cercuri fără listă, nimeni altcineva nu era în jur. Vântul suflă fierbinte prin părul ei și mirosea a … nu putea să plutească mirosul, dar avea un gust metalic, aproape ruginit. Rochia grea pe care o purta de când balul de la Versailles era îmbibată de transpirație. De fiecare dată când ea respira înăbușă fum și cenușă și transpirație. A trebuit să meargă. Ea se străduia să atingă șireturile și nasturii. Putea folosi o mână - chiar și o piatră minusculă. Unde era Bill, oricum? A dispărut mereu. Uneori, Luce simțea că gargara avea o agendă proprie și că ea era trasă în față conform programului său . Se luptă cu rochia, sfâșie dantela verde din jurul gulerului, apucând cârlige în timp ce mergea. Din fericire, nu era nimeni în jur să vadă. În cele din urmă, s-a dat jos în genunchi și s-a scuturat liber, trăgând fustele deasupra capului. În timp ce se așeză pe spate pe călcâie în schimbul subțire de bumbac, l-a lovit pe Luce cât de extenuată era. Cât a trecut de când dormise? Se năpusti spre umbra peretelui, cu picioarele înroșite prin iarba fragilă, gândindu-se că poate se poate culca puțin și închide ochii. Pleoapele ei fluturau, atât de somnoros. Apoi s-au împușcat. Iar pielea ei a început să se târască. Capete . În cele din urmă, Luce și-a dat seama din ce zid este făcut. Palisadele de culoare osoasă - la jumătatea drumului, care priveau nevinovat de la depărtare - se întrepătrunderă niște rafturi de capete umane . A înăbușit un țipăt. Dintr-o dată, ea a putut pune mirosul purtat în vânt era duhoarea putregaiului și sângele vărsat, a cărnii putrezitoare. De-a lungul părții de jos a palisadelor erau albiile de soare, craniile rezistente, bătute albe și curățate de vânt și soare. De-a lungul vârfului, craniile păreau mai proaspete. Adică, ele erau încă în mod clar capete de oameni - bărbătețe groase de păr negru, pielea cea mai mare parte intactă. Dar craniile din mijloc se aflau undeva între muritor și monstru: pielea înfrântă se îndepărta, lăsând sânge maron uscat pe os. Fețele erau întinse strâns cu ceea ce ar fi putut fi teroare sau furie. Luce se dădu la o parte, în speranța unei respirații de aer care nu scârțâia de putrefacție, dar nu găsea. „Nu este atât de groaznic pe cât arată”. Se învârti, îngrozită. Dar era doar Bill. "Unde ai fost? Unde sunt noi?“ „Este de fapt o mare onoare să fii înșelat astfel”, a spus el, mergând chiar până la rândul următor. Arăta un cap în ochi. „Toți acești miei nevinovați merg direct în Rai. Doar ceea ce doresc credincioșii. " „De ce m-ai lăsat aici cu astea ...” „Aw, haide. Nu vor mușca. ” El o privi deoparte. - Ce ai făcut cu hainele tale? Luce ridică din umeri. "Este fierbinte." El a oftat lung, cu o oboseală mondială. „ Acum, întreabă-mă unde am fost. Și de această dată, încearcă să nu iei judecata în afara vocii tale. ” Gura i se răsuci. Era ceva schițat despre disparițiile ocazionale ale lui Bill. Însă el stătea acolo, cu ghearele lui mici ascunse bine în spatele lui, dându-i un zâmbet nevinovat. A oftat. "Unde ai fost?" "Cumpărături!" Bill și-a prelungit ambele aripi, dezvăluind o fustă învelită de culoare maro deschis, atârnând de pe un vârf de aripă și o tunică asortată scurtă de pe cealaltă. - Și lovitura de lovitură ! spuse el, retrăgându-și din spatele spatelui un colier alb tare. Os. Luă tunica și fusta, dar își drese colierul. Văzuse destul de mult. "Nu multumesc." „Vrei să te amesteci? Atunci trebuie să porți marfa. ” Înghițindu-și dezgustul, o strecură peste cap. Bucățile de os lustruit fuseseră strânse de-a lungul unui fel de fibră. Colierul era lung și greu și, Luce trebuia să recunoască, cam

drăguț. „Și cred asta” - i-a oferit o bandă de metal vopsită - „îți trece în păr.” „De unde ai luat toate aceste lucruri?” ea a intrebat. "Este al tau. Adică, nu este al tău - Lucinda - Preț, dar este al tău într-un sens cosmic mai mare. Face parte din partea voastră care face parte din această viață - Ix Cuat. ” - Ix cine ? „Iat Cuat. Numele tău în această viață a însemnat „Șarpe Mic”. Bill a urmărit schimbarea feței. „A fost un termen de încurajare în cultura maya. Un fel de." - În același fel în care să îți impui capul pe un baston a fost o onoare? Bill își roti ochii de piatră. „Nu mai fi atât de etnocentric. Asta înseamnă că gândirea propriei culturi este superioară altor culturi. - Știu ce înseamnă, a spus ea, punând trupa în părul ei murdar. „Dar nu sunt superior. Pur și simplu nu cred că dacă am capul lipit de unul dintre aceste rafturi ar fi atât de grozav. ” În văzduh se auzea un flăcător slab, ca niște bătăi de drum îndepărtate. „Exact asta ar spune Ix Cuat! Întotdeauna ai fost un pic înapoi! " "Ce vrei sa spui?" „Vedeți voi, Ix Cuat - s-au născut în timpul Wayeb-ului, care sunt aceste cinci zile ciudate la sfârșitul anului Maya, despre care toată lumea devine adevărată superstițioasă pentru că nu se încadrează în calendar. Ca zilele de anul biseric. Nu este chiar norocos să fii născut în timpul lui Wayeb '. Așa că nimeni nu a fost șocat când ai crescut să fii o bătrână. ” "Servitoare batrana?" Întrebă Luce. „Am crezut că nu voi trăi niciodată trecut de șaptesprezece … mai mult sau mai puțin.” - Șaptesprezece aici, în Chichén Itzá, este străvechi , a spus Bill, plutind din cap în cap, cu aripile zumzesc în timp ce zburau. „Dar este adevărat, nu ai folosit prea mult singur cu șaptesprezece vii sau cam pe acolo. A fost un fel de mister de ce în timpul vieții lui Lucinda Price ai reușit să rămâi atât de mult timp. ” "Daniel a spus că este pentru că nu am fost botezat." Acum, Luce era sigură că a auzit tobe - și că se apropiau. „Dar cum poate asta contează? Vreau să spun, pariez că Ix Ca - orice a fost botezat - Bill își înfățișă mâna. „ Botezul este doar un cuvânt pentru un fel de sacrament sau legământ, în care sufletul tău este mai mult sau mai puțin revendicat. Aproape fiecare credință are ceva similar. Creștinismul, iudaismul, islamul, chiar religia maya care urmează să meargă pe lângă el ”- a dat din cap spre drum, care acum era atât de tare încât Luce se întreba dacă ar trebui să se ascundă -„ toate prezintă sacramente de un fel în care se exprimă cineva. devotamentul cuiva pentru zeul ”. "Deci sunt în viața mea din Thunderbolt, pentru că părinții mei nu m-au botezat?" „Nu”, a spus Bill, „puteți fi ucis în viața voastră actuală în Thunderbolt, deoarece părinții dvs. nu v-au botezat. Ești viu în viața ta actuală pentru că, ei bine ... nimeni nu știe cu adevărat de ce. " Trebuie să fi fost un motiv. Poate că a fost vorba despre lacunele despre care vorbise despre Daniel în spitalul din Milano. Dar nici măcar nu părea să înțeleagă cum Luce a putut călători prin Anunțători. Cu fiecare viață pe care a vizitat-o, Luce putea să se simtă tot mai aproape de a monta piesele trecutului ei împreună ... dar încă nu era acolo. „Unde e satul?” ea a intrebat. „Unde sunt oamenii? Unde este Daniel ? " Tamburii au crescut atât de tare încât a trebuit să ridice vocea. „Oh,” a spus Bill, „sunt de cealaltă parte a tzompantlisului .” - Ce ? „Acest perete de capete. Haide, trebuie să vezi asta! Prin spațiile deschise din rafturile craniilor, dansuri de culoare au dansat. Bill se lăsa pe Luce până la marginea peretelui craniului și făcu un gest pentru a arăta. Dincolo de zid, a trecut o întreagă civilizație. O linie lungă de oameni au dansat și și-au bătut picioarele pe un drum larg de mizerie care se înfășura prin curtea oaselor. Aveau părul negru mătăsos și pielea culoarea castanelor. Au variat de la trei ani până la vârsta suficientă pentru a sfida ghicitul. Toate erau vibrante, frumoase și ciudate. Hainele lor erau rare, ascunse de animale, care abia își acopereau carnea, arătând tatuaje și chipuri pictate. Era cea mai remarcabilă artă corporală - imagini elaborate, pline de culoare ale păsărilor cu pene strălucitoare, ale soarelui și ale desenelor geometrice îmbrăcate pe spate, brațe și piepturi. În depărtare, erau

clădiri - o grilă ordonată de structuri din piatră albă și un grup de clădiri mai mici, cu acoperișuri de paie. Dincolo de asta, era jungla, dar frunzele copacilor ei păreau ofilite și fragile. Mulțimea a trecut pe lângă ea, orbă de Luce, prinsă de frenezia dansului lor. "Haide!" A spus Bill și a îndepărtat-o în fluxul de oameni. "Ce?" ea a strigat. „Intrați acolo ? Cu ei?" "Va fi distractiv!" Bill a trântit, zburând înainte. "Știi să dansezi, nu?" La început, ea și micuța gargară s-au alăturat paradei în timp ce au trecut prin ceea ce părea o piață - o fâșie lungă și îngustă de teren, ambalate cu butoaie de lemn și castroane pline cu mărfuri de vânzare: avocado slab negru, tulpini roșii adânci de porumb , ierburi uscate împachetate cu sfoară și multe alte lucruri pe care Luce nu le-a recunoscut. Ea a întors capul în acest fel și asta pentru a vedea cât mai mult posibil trecea, dar nu exista nici un fel de oprire. Mergerea mulțimii a împins-o inexorabil înainte. Mayasii au urmat drumul în timp ce se curbează pe o câmpie largă și superficială. Urletul dansului lor s-a stins și s-au strâns în liniște, murmurându-se unul pe celălalt. Numărau în sute. La presiunea repetată a ghearelor ascuțite ale lui Bill pe umerii ei, Luce se coborî în genunchi ca ceilalți, urmând privirea mulțimii în sus. În spatele pieței, o clădire s-a ridicat mai sus decât toate celelalte: o piramidă în trepte din cea mai albă piatră. Cele două părți vizibile pentru Luce aveau fiecare scări abrupte care își desfășurau centrele, care se încheiau într-o structură cu un singur etaj, pictată în albastru și roșu. Un fior a străbătut Luce, recunoașterea părții și o teamă inexplicabilă. Mai văzuse această piramidă. În imaginile din cărțile de istorie, templul maya căzuse în ruine. Dar acum era departe de ruine. A fost magnific. Patru bărbați care țineau bidoane din lemn și ascunse întinse stăteau pe rând pe terasă, în jurul vârfului piramidei. Fețele lor bronzate erau pictate cu lovituri de roșu, galben și albastru pentru a părea măști. Tamburele lor băteau la unison, din ce în ce mai repede, până când cineva ieșea din ușă. Omul era mai înalt decât toboșii; sub un inalt vopsit cu pene roșu-alb-alb, toată fața lui era pictată cu modele de turcoaz mazelike. Gâtul, încheieturile, gleznele și ochelarii erau împodobite cu același fel de bijuterii osoase pe care Bill i-o dăduse Lucei să poarte. Purta ceva - un băț lung decorat cu pene pictate și cioburi strălucitoare de alb. La un capăt, ceva de argint strălucea. Când s-a confruntat cu oamenii, mulțimea a tăcut, aproape ca prin magie. „Cine este acel om?” Șopti Luce Bill. "Ce face?" „Acesta este liderul tribului, Zotz. Destul de ticălos, nu? Vremurile sunt grele când oamenii tăi nu au văzut ploaie de trei sute șaizeci și patru de zile. Nu că se bazează pe acel calendar de piatră de acolo sau de altceva. " Arătă spre o lespede cenușie de rocă marcată cu sute de linii negre de soot. Nici o picătură de apă aproape un an întreg? Luce aproape că putea simți setea ieșind din mulțime. „Ei mor”, a spus ea. „Ei speră că nu. Aici intri ”, a spus Bill. - Voi și alți câțiva nenorociți nefericiți. Daniel, de asemenea, are un rol minor. Chaat este foarte flămând de acum, așa că sunt cu adevărat toate mâinile pe punte. " „Chaat?“ „Zeul ploii. Mayașii au această credință absurdă că mâncarea preferată a unui zeu furios este sângele. Vedeți unde merg cu asta? ” - Jertfa umană, spuse încet Luce. "Da. Acesta este începutul unei lungi zile din ei. Mai multe cranii pentru a adăuga la rafturi. Incitant, nu-i așa? „Unde e Lucinda? Adică, Ix Cuat? Bill arătă spre templu. "E închisă acolo, împreună cu celelalte sacrificii, așteptând să se termine jocul cu mingea". - Jocul cu mingea? „Asta este mulțumirea lor. Vezi, liderul tribului îi place să găzduiască un joc de minge înainte de un mare sacrificiu. " Bill tresări și-și peria aripile înapoi. „Este un fel de încrucișare între baschet și fotbal, dacă fiecare echipă avea doar doi jucători, iar mingea cântărea o tonă, iar învinșii i-au tăiat capul și sângele i-a fost alimentat lui Chaat.” „La tribunal!” Zotz a bătut din treapta de sus a templului. Cuvintele maya sunau ciudat de guturale și totuși erau încă de înțeles pentru Luce. Se întrebă cum l-au făcut pe Ix Cuat să se simtă închis în camera din

spatele lui Zotz. O mare veselie a izbucnit din mulțime. În calitate de grup, mayașii s-au ridicat și au pornit într-o fugă spre ceea ce semăna cu un amfiteatru de piatră mare din partea îndepărtată a câmpiei. Era alungit și scăzut - un câmp de joc de murdărie maronie, inelat de înălțători de piatră cu niveluri. - Ah, e băiatul nostru! Bill arătă spre capul mulțimii când se apropiau de stadion. Un băiat slab, musculos, alerga, mai repede decât ceilalți, cu spatele la Luce. Părul era maro închis și strălucitor, umerii adânc bronzați și vopsiți cu benzi de roșu-negru intersectate. Când întoarse ușor capul spre stânga, Luce aruncă o privire rapidă asupra profilului său. El nu era nimic ca Danielul pe care-l lăsase în curtea părinților ei. Și totuși - „Daniel!” Spuse Luce. „Arată ...” „Diferit și, de asemenea, exact același lucru?” Întrebă Bill. "Da." „Acesta este sufletul lui pe care îl recunoști. Indiferent de modul în care voi doi arătați la exterior, vă veți cunoaște întotdeauna sufletele. ” Până acum nu i se întâmplase nici o luare de seamă cât de remarcabil era faptul că l-a recunoscut pe Daniel în toate viețile. Sufletul ei a găsit-o. „Este … frumos”. Bill s-a zgâiat la o zgârietură de pe braț cu o gheară groaznică. "Daca spui tu." „Ai spus că Daniel a fost implicat într-un fel în sacrificiu. Este un jucător de joc, nu-i așa? Spuse Luce, întorcându-și gâtul spre mulțime, în timp ce Daniel dispărea în amfiteatru. - El este, a spus Bill. „Există o ceremonie minunată” - a ridicat o sprânceană de piatră - „în care câștigătorii ghidează sacrificiile în următoarea lor viață”. - Câștigătorii ucid prizonierii? Spuse Luce în liniște. Au urmărit mulțimea în timp ce intra în amfiteatru. Batuturile sunau din interior. Jocul urma să înceapă. „Nu omori . Nu sunt ucigași obișnuiți. Jertfa . Mai întâi se taie capetele. Șefii se întorc acolo. " Bill dădu din cap peste umăr la palisada capetelor. "Corpurile sunt aruncate într-un zgârcit - iartă-mă, sfinte - un groapă de calcar în jungla." El a adulmecat. "Pe mine? Nu văd cum va aduce ploaie, dar cine sunt eu să judec? ” „Daniel va câștiga sau va pierde?” Întrebă Luce, știind răspunsul înainte ca cuvintele să-și fi părăsit chiar buzele. "Pot vedea cum ideea lui Daniel care te decapitează nu poate să strige romantismul", a spus Bill, "dar într-adevăr, care este diferența dintre uciderea lui prin foc și sabie?" - Daniel nu ar face asta. Bill se plimbă în aer în fața lui Luce. - Nu-i așa? Din interiorul amfiteatrului apăru un urlet grozav. Luce simți că ar trebui să alerge pe câmp, să se ducă la Daniel și să-l ia în brațe; spune-i ce a părăsit Globul prea curând să spună: că a înțeles acum tot ceea ce a trecut pentru a fi alături de ea. Că sacrificiile sale au făcut-o și mai angajată în dragostea lor. - Ar trebui să mă duc la el, a spus ea. Dar mai era și Ix Cuat. Închis într-o cameră de deasupra piramidei care aștepta să fie ucis. O fată care ar putea avea în ea o informație valoroasă de care Luce avea nevoie să învețe să rupă blestemul. Luce țâșni în loc - un picior spre amfiteatru, unul spre piramidă. "Ce va fi?" Bill a răbufnit. Zâmbetul lui era prea mare. Ea a luat-o la fugă, departe de Bill și spre piramidă. "Buna alegere!" a sunat el, zburând repede în jur, pentru a ține pasul în partea ei. Piramida se ridică peste ea. Templul pictat din vârf - unde Bill spusese că Ix Cuat va fi - simțit la fel de îndepărtat ca o stea. Luce era atât de însetată. Gâtul îi durea apa; pământul scârțâia tălpile picioarelor. Se simțea de parcă întreaga lume ardea. - Locul acesta este foarte sacru, murmură Bill la ureche. „Acest templu a fost construit deasupra unui templu anterior, care a fost construit deasupra unui alt templu și așa mai departe, toate fiind orientate pentru a marca echinoxii vernali și toamna. În acele două zile la apus, umbra unui șarpe poate fi văzută alunecând treptele scărilor nordice. Tare nu?" Luce tocmai a tresărit și a început să urce scările. „Mayașii erau genii. Până în acest moment în civilizația lor, au prezis deja sfârșitul lumii în 2012. ” El a lovit teatral. „Dar asta rămâne de văzut. Timpul va spune." Când Luce se apropia de vârf, Bill se năpusti din nou. - Acum, ascultă, spuse el. - De data asta, dacă și când mergi pe treiD ... - Șhh, spuse Luce. „Nimeni nu mă poate auzi, ci tu!” "Exact. Ssst! Ea făcu un alt pas

până la piramidă, în liniște acum, și stătea pe terasă în vârf. Ea își apăsă trupul de piatra fierbinte a peretelui templului, aflat la câțiva centimetri de ușa deschisă. Cineva dinăuntru cânta. - Aș face-o acum, a spus Bill, în timp ce paznicii sunt pe terenul de bilă. Luce se ridică spre ușă și se uită înăuntru. Lumina soarelui care străbătea ușa deschisă lumină un mare tron în centrul templului. Avea forma unui jaguar și pictat în roșu, cu pete de jad încrustate. În stânga era o statuie mare, cu o figură, înclinată pe partea sa, cu o mână peste stomac. Micile lămpi arzătoare din piatră și umplute cu ulei au înconjurat statuia și aruncă o lumină strălucitoare. Singurele alte lucruri din cameră erau trei fete legate între ele la încheieturi cu ajutorul unei frânghii, strânse în colț. Luce a tresărit și toate capetele de fete s-au împușcat. Toți erau drăguți, cu părul întunecat în împletituri și piercing-uri de jad prin urechi. Cel din stânga avea pielea cea mai întunecată. Cel din dreapta avea linii învolburate de un albastru profund, vopsite în sus și în jos în brațele ei. Iar cea de la mijloc ... era Luce. Ix Cuat era mic și delicat. Picioarele erau murdare, iar buzele îi erau crapate. Dintre cele trei fete îngrozite, ochii ei întunecați erau cei mai sălbatici. "Ce mai astepti?" Bill a strigat de pe scaunul său pe capul statuii. - Nu mă vor vedea? Șopti Luce printr-o falcă încleștată. De alte ori, când se despărțise de ea, au fost singuri sau Bill a ajutat-o să-l protejeze. Cum ar părea aceste alte fete dacă Luce ar intra în corpul lui Ix Cuat? „Aceste fete au fost pe jumătate nebune de când au fost selectate să fie sacrificate. Dacă strigă despre vreo afacere ciudată, ghiciți câți oameni au grijă? ” Bill făcu un spectacol de numărare pe degete. "Dreapta. Zero . Nimeni nu îi va auzi. ” "Cine ești tu?" întrebă una dintre fete, cu vocea ei stropită de teamă. Luce nu putea să răspundă. În timp ce pășea în față, ochii lui Ix Cuat se aprindeau cu ceea ce părea teroare. Dar apoi, spre marele șoc al lui Luce, la fel cum a coborât, sinele ei trecut a ajuns cu mâinile legate și a apucat-o repede și tare de a lui Luce. Mâinile lui Ix Cuat erau calde, moi și tremurânde. A început să spună ceva. Ix Cuat începuse să spună ... Zboară-mă . Luce o auzi în minte în timp ce pământul de sub ei se cutremura și totul începea să pâlpâie. A văzut-o pe Ix Cuat, fata care se născuse nefericită, ai cărei ochi i-au spus lui Luce că nu știe nimic despre Anunțători, dar care a pus mâna pe Luce ca și cum Luce ar fi izbăvit eliberarea. Și s-a văzut pe ea însăși, din afară, arătând obosită și flămândă și zdrențuită și aspră. Și mai vechi cumva. Și mai puternic. Atunci lumea s-a instalat din nou. Bill era plecat din capul statuii, dar Luce nu se putea mișca să-l caute. Încheietura ei legată era crudă și marcată cu tatuaje negre de sacrificiu. Și-a dat seama că și gleznele ei erau legate. Nu că legăturile au contat mult - frica și-a legat sufletul mai strâns decât a putut vreodată vreo frânghie. Nu a fost așa cum alte ori Luce a intrat în trecutul ei. Ix Cuat știa exact ce îi venea. Moarte. Și nu părea să o primească așa cum o avea Lys la Versailles. De o parte și de alta a Ix Cuat, cocaptivele ei se îndepărtaseră de ea, dar se puteau mișca doar câțiva centimetri. Fata din stânga, cu pielea întunecată - Hanhau - plângea; cealaltă, cu trupul pictat albastru - Ghanan - se ruga. Tuturor le era frică să moară. „Ești posedat!” Hanhau a suspinat printre lacrimi. „Veți contamina oferta!” Ghanan a pierdut cuvintele. Luce le-a ignorat pe fete și a simțit în jurul propriei frici copleșitoare a lui Ix Cuat. Ceva îi trecea prin minte: o rugăciune. Dar nu o rugăciune de pregătire jertfă. Nu, Ix Cuat se ruga pentru Daniel. Luce știa că gândul la el a făcut ca pielea lui Ix Cuat să se înroșească și inima ei să bată mai repede. Ix Cuat îl iubise toată viața ei, dar numai de departe. A crescut câteva clădiri departe de casa familiei sale. Uneori, el tranzacționa avocado cu mama ei la piață. Ix Cuat încerca de ani de zile să obțină curajul de a vorbi cu el. Cunoașterea faptului că era la terenul de bilă o chinuia acum. Ix Cuat se ruga, Luce și-a dat seama că va pierde. Rugăciunea ei a fost aceea că nu voia să moară la mâna lui. "Factură?" Șopti Luce. Mică gargară s-a strecurat din nou în interiorul

templului. "Jocurile au luat sfarsit! Mobul se îndreaptă acum spre cenot. Aceasta este bazinul de calcar unde are loc sacrificarea. Zotz și jucătorii câștigători sunt pe drum până aici, pentru a vă duce cu gândul la ceremonie. " În timp ce dinamilia mulțimii se estompa, Luce tremura. Au urmat pași pe scări. În orice moment, Daniel avea să intre prin acea ușă. Trei umbre au întunecat ușa. Zotz, liderul cu tocul roșu și alb cu pene, a pășit în interiorul templului. Niciuna dintre fete nu s-a mișcat; cu toții se uitau de groază la lungul suliță decorativă pe care o ținea. Un cap uman a fost înfipt în vârf. Ochii erau deschiși, încrucișați de încordare; gâtul încă picura sânge. Luce se uită departe și ochii îi căzură pe un alt bărbat foarte musculos, care intră în mormânt. Purta o altă suliță pictată, cu un alt cap pus în vârf. Cel puțin ochii cuiva erau închise. Se auzea cel mai slab zâmbet pe buzele grase și moarte. - Învinși, a spus Bill, făcându-se aproape de fiecare dintre capete pentru a le examina. „Acum nu te bucuri că echipa lui Daniel a câștigat? Mai ales mulțumesc acestui tip. ” El l-a înfipt pe omul muscular pe umăr, deși coechipierul lui Daniel nu părea să simtă nimic. Atunci Bill a ieșit din nou pe ușă. În sfârșit, când Daniel a intrat în templu, capul îi era atârnat. Mâinile îi erau goale și pieptul era gol. Părul și pielea îi erau întunecate, iar postura lui era mai rigidă decât era obișnuită cu Luce. Totul de la modul în care mușchii abdomenului său întâlneau mușchii pieptului până la modul în care își ținea mâinile fără viață în părțile sale era diferit. Era încă superb, încă cel mai superb lucru pe care îl văzuse vreodată Luce, deși nu părea nimic ca băiatul cu care se obișnuise Luce. Dar apoi aruncă o privire și ochii lui străluceau exact aceeași nuanță de violet pe care o făceau întotdeauna. „O,” a spus ea încet, aruncându-se împotriva legăturilor ei, disperată să scape de povestea în care au rămas în timpul vieții - cranii, secetă și sacrificiu - și să-l țină de el pentru toată eternitatea. Daniel clătină ușor din cap. Ochii lui îi pulsau, strălucind. Privirea lui o calmă. De parcă i-ar fi spus să nu se îngrijoreze. Zotz făcu semn cu mâna liberă pentru ca cele trei fete să stea în picioare, apoi dădu din cap rapid și toată lumea se îndrepta prin ușa nordică a templului. Hanhau mai întâi, cu Zotz la partea ei, Luce chiar în spatele ei și Ghanan ridicând în spate. Frânghia dintre ele era suficient de lungă pentru ca fiecare fată să țină ambele încheieturi la o parte. Daniel s-a ridicat și a mers lângă ea, iar celălalt biruitor a mers lângă Ghanan. Pentru cea mai scurtă clipă, vârful degetelor lui Daniel și-a înșelat încheieturile legate. Ix Cuat tresări la atingere. Chiar în afara ușii templului, cei patru toboșieri așteptau pe terasă. Au căzut la coadă în spatele procesiunii și, în timp ce petrecerea cobora pașii abrupți ai piramidei, au jucat aceleași bătăi agitate pe care le auzise Luce când a ajuns prima dată în această viață. Luce s-a concentrat pe mers, simțindu-se ca și cum ar călări un val, în loc să aleagă să pună un picior în fața celuilalt, în josul piramidei și apoi, la baza treptelor, pe calea largă și prăfuită care ducea spre ea moarte. Tamburii erau tot ce auzea, până când Daniel se aplecă și îi șopti: „O să te salvez”. Ceva adânc în Ix Cuat a crescut. Aceasta a fost prima dată când i-a vorbit vreodată în această viață. "Cum?" șopti ea înapoi, aplecându-se spre el, încercând ca el să o elibereze și să o zboare departe, departe. - Nu vă faceți griji. Degetele lui o găsiră din nou pe ea, scuturându-le ușor. "Promit, voi avea grijă de tine." Lacrimile i-au înțepenit ochii. Pământul încă mai tăia tălpile picioarelor și tot mărșăluia spre locul în care trebuia să moară Ix Cuat, dar pentru prima dată de la sosirea în această viață, Luce nu se temea. Calea ducea printr-o linie de copaci și în junglă. Tamburistii s-au oprit. Cântarea i-a umplut urechile, scandurile mulțimii adânc în junglă, la cenot. O melodie pe care Ix Cuat a crescut-o cântând, o rugăciune pentru ploaie. Celelalte două fete cântau de-a lungul, încet, cu glasurile încremenite. Luce s-a gândit la cuvintele pe care Ix Cuat părea să le spună în timp ce Luce a intrat în corpul ei: Zboară-mă departe , strigase în interiorul capului. Zboară-mă departe . O

dată, se opriră din mers. Adânc în jungla uscată, însetată, calea dinaintea lor s-a deschis. Un crater imens plin de apă în calcar se întindea la o sută de metri în fața Lucei. În jurul ei erau ochii strălucitori și dornici ai poporului mayaș. Sute. Încetaseră să mai scandece. Momentul în care aceștia îl așteptau era aici. Cenotul era o groapă de calcar, mușchios și adânc și plin de apă verde-strălucitoare. Ix Cuat fusese acolo înainte - a văzut alte 12 sacrificii umane la fel ca acesta. Sub acea apă liniștită se aflau rămășițele în descompunere ale altor o sută de corpuri, o sută de suflete care trebuiau să se ducă direct în Rai - doar, în acel moment, Luce știa că Ix Cuat nu era sigur că credea în nimic. Familia lui Ix Cuat stătea lângă marginea cenotei. Mama ei, tatăl ei, cele două surori mai mici, ambele ținând bebelușii în brațe. Ei au crezut - în ritual, în sacrificiul care le-ar lua fiica lor și le va rupe inima. Au iubit-o, dar au crezut că este ghinionistă. Ei au crezut că acesta este cel mai bun mod pentru ea de a se răscumpăra. Un bărbat dințat, cu cercei lungi din aur, i-a îndrumat pe Ix Cuat și pe celelalte două fete să stea în fața lui Zotz, care luase un loc proeminent lângă marginea bazinului de calcar. Privi în apa adâncă. Apoi a închis ochii și a început un nou scand. Comunitatea și toboșii s-au alăturat. Acum bărbatul dințat a rămas între Luce și Ghanan și și-a coborât toporul pe funia care le-a legat. Luce simți un trântit înainte și frânghia era tăiată. Încheieturile ei erau încă legate, dar acum era legată doar de Hanhau în dreapta ei. Ghanan era pe cont propriu, se îndrepta înainte în fața Zotz. Fata se balansă înainte și înapoi, scandând sub răsuflarea ei. Sweat se trânti pe partea din spate a gâtului. Când Zotz a început să spună cuvinte de rugăciune zeului ploii, Daniel s-a aplecat spre Luce. - Nu te uita. Așa că Luce și-a fixat privirea asupra lui Daniel, iar el asupra ei. În jurul cenotei, mulțimea atrăgea în respirații. Coechipierul lui Daniel a mormăit și a dat toporul puternic pe gâtul fetei. Cu toate acestea, Luce a auzit felia cu lama, apoi gâdilatul moale al capului lui Ghanan aterizând în mizerie. Urletul mulțimii s-a ridicat din nou: strigăte de mulțumiri lui Ghanan, rugăciuni pentru sufletul ei din Rai, urări viguroase de ploaie. Cum ar putea oamenii să creadă cu adevărat că uciderea unei fete nevinovate le-ar rezolva problemele? Acolo avea să apară de obicei Bill. Dar Luce nu-l vedea nicăieri. Avea un mod de a dispărea când Daniel a venit. Luce nu voia să vadă ce devenise din capul lui Ghanan. Apoi a auzit o stropire adâncă și reverberantă și a știut că trupul fetei ajunsese la locul său de odihnă final. Se apropie omul dințat. De această dată a tăiat legătura lui Ix Cuat cu Hanhau. Luce tremura în timp ce o mărșăluia în fața conducătorului tribului. Stâncile erau ascuțite sub picioarele ei. Privi peste marginea de calcar în cenotă. S-a gândit că ar putea fi bolnavă, dar apoi Daniel a apărut de partea ei și s-a simțit mai bine. El a dat din cap pentru ca ea să se uite la Zotz. Liderul tribului îi răspunse, arătând două topaze fixate în dinții lui din față. El a intonat o rugăciune ca Chaat să o accepte și să aducă comunității multe luni de ploi hrănitoare. Nu , se gândi Luce. Tot greșit. Zboară-mă! strigă ea către Daniel în cap. Se întoarse spre ea, aproape ca și cum ar fi auzit. Bărbatul dințat cu curățenie a curățat sângele lui Ghanan de pe topor cu o bucată de piele de animale. Cu o mare pompă a înmânat lama lui Daniel, care s-a întors să stea față în față cu Luce. Daniel părea obosit, ca și cum ar fi târât în jos de greutatea toporului. Buzele lui erau albe și albe, iar privirea lui violetă nu a părăsit-o niciodată. Mulțimea tăcea, ținându-și răsuflarea. Vântul fierbinte zbura în copaci, în timp ce toporul strălucea la soare. Luce putea simți că sfârșitul vine, dar de ce? De ce o trăgea sufletul ei aici? Ce idei despre trecutul ei, sau blestemul, ar putea câștiga din cauza capului tăiat? Apoi Daniel a lăsat toporul la pământ. "Ce faci?" Întrebă Luce. Daniel nu a răspuns. Se întoarse pe umeri, își întoarse fața spre cer și își întinse brațele. Zotz a făcut un pas înainte să se amestece, dar când a atins umărul lui Daniel, a țipat și s-a retras ca și cum ar fi fost ars. Și apoi ... aripile albe ale lui Daniel s-au desfăcut

din umeri. În timp ce se întindeau pe deplin din părțile sale, uriașe și șocant de strălucitoare împotriva peisajului maroniu parchiat, au trimis douăzeci de mayași înnebuniți înapoi. Strigătele strigau în jurul cenotei: „Ce este el?” "Băiatul este înaripat!" „Este un zeu! Ne-a fost trimis de Chaat! ” Luce se năpusti de frânghiile care îi legau încheieturile și gleznele. Avea nevoie să alerge la Daniel. Încercă să se îndrepte spre el, până când ... Aripile lui Daniel erau atât de strălucitoare încât erau aproape insuportabile. Numai că acum, doar aripile lui Daniel străluceau. Era ... tot el. Întregul său corp strălucea. Ca și cum ar fi înghițit soarele. Muzica umplea aerul. Nu, nu muzică, ci o singură coardă armonioasă. Surd și neîncetat, glorios și înfricoșător. Luce o auzise înainte ... undeva. În cimitirul de la Sword & Cross, în noaptea trecută când fusese acolo, în noaptea în care Daniel se luptase cu Cam, iar Luce nu fusese lăsată să privească. În noaptea în care domnișoara Sophia o târâse și Penn murise și nimic nu mai fusese la fel. Începuse cu aceeași coardă și ieșea din Daniel. El era luminat atât de puternic, corpul i se umflă de fapt. Se legănase unde stătea, neputând să-și ia ochii. Un val intens de căldură îi mângâia pielea. În spatele Lucei, cineva a strigat. Strigătul a fost urmat de un altul, apoi de altul, apoi un cor întreg de voci care striga. Ceva ardea. Era acru și sufocat și-i întoarse stomacul instantaneu. Apoi, în colțul vederii ei, se auzi o explozie de flacără, chiar acolo unde Zotz stătuse cu o clipă înainte. Boom-ul a bătut-o înapoi, iar ea s-a îndepărtat de strălucirea arzătoare a lui Daniel, tușind de cenușa neagră și de fum amar. Hanhau era plecat, terenul în care stătuse neagră. Bărbatul dințat era ascuns pe față, încercând din greu să nu privească strălucirea lui Daniel. Dar era irezistibil. Luce privi cum bărbatul arunca o privire între degete și izbucni într-un stâlp de flacără. Peste tot în jurul cenotei, mayasii se uitau la Daniel. Și unul câte unul, strălucirea lui i-a făcut să se abată. Curând un inel luminos de foc a aprins jungla, i-a aprins pe toată lumea, în afară de Luce. "Iat Cuat!" Daniel se întinse după ea. Strălucirea lui a făcut-o pe Luce să urle de durere, dar chiar și când a fost pe punctul de a asfixia, cuvintele i-au căzut din gură. „Ești glorios. - Nu te uita la mine, a pledat el. „Când un muritor vede adevărata esență a unui înger, atunci - puteți vedea ce s-a întâmplat cu ceilalți. Nu te pot lăsa să mă părăsești din nou atât de curând. Întotdeauna atât de curând ... - Sunt încă aici, insistă Luce. „Ești încă ...” El plângea. "Puteți să mă vedeți? Adevăratul eu? ” "Vă pot vedea." Și doar pentru o fracțiune de secundă, ea a putut. Viziunea ei s-a limpezit. Strălucirea lui era încă strălucitoare, dar nu atât de orbitoare. Ea îi putea vedea sufletul . Era alb-fierbinte și imaculat și părea - nu mai exista altă cale să o spună ca Daniel . Și am simțit că vin acasă. O luptă de bucurie inegalabilă s-a răspândit prin Luce. Undeva în spatele minții ei, un clopot de recunoaștere s-a auzit. Îl mai văzuse așa. Nui așa? În timp ce mintea ei se încorda să se atragă de trecutul pe care nu-l putea atinge, lumina lui a început să o copleșească. "Nu!" strigă ea, simțind focul căutându-i inima și corpul scuturându-se de ceva. * * *

"Bine?" Vocea zgâriată a lui Bill se înfipse pe timpanele ei. Se întinse pe o placă de piatră rece. Înapoi în una dintre peșterile Anunțătorului, prinse într-un frigid în locul unde era greu să țină ceva afară. În mod disperat, a încercat să imagineze cum arătase Daniel acolo gloria sufletului său nedisimulat - dar ea nu a putut. Deja alunecase de ea. Sa întâmplat chiar? Luce închise ochii, încercând să-și amintească exact cum arăta. Nu existau cuvinte pentru asta. A fost doar o legătură incredibilă, veselă. "L-am văzut." „Cine, Daniel? Da, lam văzut și eu. El a fost tipul care a renunțat la topor când a venit rândul să facă tocarea. Mare greșeală. Imens." - Nu, l - am văzut cu adevărat . Așa cum este cu adevărat. ” Vocea îi tremura. „A fost atât de frumos.” „Oh, asta. Bill a dat din cap, enervat. „Lam recunoscut . Cred că l-am mai văzut. ” "Mă îndoiesc." Bill tresări. „A fost prima și ultima dată când îl vei putea vedea așa. L-ai văzut și atunci ai murit. Asta se întâmplă când carnea muritoare privește gloria nestăpânită a îngerului. Moartea instantanee. Ars de frumusețea îngerului. ” - Nu, nu a fost așa. „Ai văzut ce s-a întâmplat cu toți ceilalți. Poof . Plecat." Bill se lăsă în jos lângă ea și-l băgă în genunchi. „De ce crezi că mayașii au început să facă sacrificii prin foc după aceea? Un trib învecinat a descoperit rămășițele carbonizate și a trebuit să le explice cumva. ” „Da, au izbucnit în flăcări imediat. Dar am rezistat mai mult ... - „Câteva secunde în plus? Când ai fost întors? Felicitări." "Gresesti. Și știu că am mai văzut asta. ” „Poți să-i fi văzut aripile înainte, poate. Dar Daniel vărsându-și înfățișarea umană și arătându-ți adevărata lui formă de înger? Te omoară de fiecare dată. "Nu." Luce clătină din cap. „Spui că nu-mi poate arăta niciodată cine este cu adevărat?” Bill ridică din umeri. „Nu fără să te vaporizez și pe toți cei din jurul tău. De ce crezi că Daniel este atât de precaut în privința să te sărute tot timpul? Gloria lui strălucește destul de al naibii de strălucitor atunci când doi te-ai încins. Luce a simțit de parcă abia se putea ține. - De aceea, mor uneori când ne sărutăm? „Cum să faci o aplauză pentru fată, oameni buni?” Spuse Bill cu ochii răguși. „Dar ce se întâmplă cu toate celelalte vremuri, când mor înainte să ne sărutăm, înainte ...” Înainte de a avea chiar șansa de a vedea cât de toxic ar putea deveni relația ta? "Taci." „Sincer, de câte ori trebuie să vezi aceeași linie de poveste înainte să-ți dai seama că nimic nu se va schimba vreodată?” - S- a schimbat ceva , spuse Luce. „De aceea sunt în această călătorie, de aceea sunt încă în viață. Dacă aș putea să-l văd din nou - tot el - știu că m-aș putea descurca. ” - Nu-l înțelegi. Vocea lui Bill creștea. „Vorbești despre acest lucru în termeni foarte muritori.” Pe măsură ce devenea mai agitat, scuipatul îi zbură din buze. „Acesta este timpul mare, și în mod clar nu puteți face față.” - De ce ești atât de supărat dintr-o dată? „ Pentru că! Pentru că." Făcu ritmul, ridicându-și dinții. „Ascultămă: Daniel s-a strecurat odată, s-a arătat, dar nu mai face asta niciodată. Nu. Și-a învățat lecția. Acum, de asemenea, ai învățat una: carnea muritoare nu poate privi adevărata formă a îngerului fără să moară. ” Luce se întoarse de la el, devenind înfuriată. Poate Daniel s-a schimbat după această viață în Chichén Itzá, poate ar fi devenit mai prudent în viitor. Dar despre trecut? Ea s-a apropiat de limita conturului din interiorul Anunțătorului și a privit spre neagra vastă și neplăcută care se tunse deasupra în necunoscutul ei necunoscut. Bill se plimba peste ea, învârtindu-și capul ca și cum ar fi încercat să intre în el. „Știu la ce te gândești și vei ajunge doar să dezamăgiți.” El se apropie de urechea ei și șopti. "Sau mai rau." Nu putea spune nimic pentru a o opri. Dacă ar fi fost un Daniel mai devreme, care încă îi lăsa paza, atunci Luce avea să-l găsească. SIXTEEN

BEST MAN

JERUSALEM, ISRAEL • 27 NISSAN 2760 (APRIL 1, 1000 Î.Hr.)

D aniel nu era însuși însuși. Era încă îmbrăcat în trupul cu care se alăturase pe fiordurile întunecate ale Groenlandei. Încercă să încetinească în timp ce părăsea Anunțătorul, dar impulsul lui era prea mare. Greu de echilibru, s-a rotit din întuneric și s-a rostogolit pe pământ stâncos, până când capul lui s-a trântit în ceva greu. Atunci era nemișcat. Limitarea cu sinele său trecut a fost o mare greșeală. Cea mai simplă modalitate de a despărți două întrupări întregi ale unui suflet a fost să omori trupul. Eliberat de cușca cărnii, sufletul s-a sortat. Dar uciderea în sine nu a fost o opțiune pentru Daniel. Doar dacă ... Steaua de stele. În Groenlanda, îl smulsese de unde zăcea cuibărit în zăpadă, la marginea focului îngerilor. Gabbe o adusese ca protecție simbolică, dar niciodată nu s-ar fi așteptat ca Daniel să o despice și să o fure. Chiar crezuse că poate doar să tragă vârful plictisitor de argint peste piept și să-și împartă sufletul, aruncându-și trecutul înapoi în timp? Prost. Nu. El a fost prea probabil să alunece, să eșueze și atunci în loc să-și împartă sufletul, l-ar putea omorî din greșeală. Fără suflet, strălucirea pământească a lui Daniel, acest trup plictisitor, ar rătăci pământul în perpetuitate, căutându-și sufletul, dar stabilindu-se pentru următorul lucru cel mai bun: Luce. O va bântui până în ziua în care a murit și poate după aceea. Ceea ce avea nevoie de Daniel era un partener. Ceea ce avea nevoie era imposibil. El mormăi și se rostogoli pe spate, aruncând ochiul în soarele luminos direct deasupra capului. "Vedea?" spuse o voce deasupra lui. - Ți-am spus că suntem la locul potrivit. „Nu văd de ce asta ” - o altă voce, de data asta a unui băiat - „este o dovadă că facem ceva corect.” „Oh, hai, Miles. Nu lăsa carnea de vită cu Daniel să ne împiedice să o găsim pe Luce. El știe, evident, unde se află. Glasurile se apropiară. Daniel deschise ochii într-un cerc și văzu un braț tăind lumina soarelui, întinzându-se spre el. "Buna. Ai nevoie de o mână? Shelby. Prietenul lui Luce Nephilim de la Shoreline. Și Miles. Cea pe care o sărutase. "Ce faci doi aici?" Daniel se așeză brusc, respingând mâna oferită de Shelby. Își frecă fruntea și aruncă o privire în spatele lui - lucrul cu care se ciocnise era trunchiul cenușiu al unui măslin. „Ce crezi că facem aici? O căutăm pe Luce. ” Shelby se uită în jos la Daniel și-și încreți nasul. „Ce e în neregulă cu tine?“ "Nimic." Daniel a încercat să se ridice, dar a fost atât de amețit încât s-a culcat repede din nou. Demachierea - trăgându-și mai ales trupul trecut într-o altă viață - îl făcuse bolnav. Și-a luptat trecutul din interior, trântinduse pe margini, învârtindu-și sufletul pe oase și piele. Știa că Nephilimul ar putea simți că i se întâmplase ceva de neconceput. „Du-te acasă, infractori. Al cui anunțator ai folosit pentru a ajunge aici? Știți cât de multe necazuri v-ați putea aduce în voi înșivă? ” Dintr-odată, ceva de argint strălucea sub nasul lui. „Du-ne la Luce”. Miles arăta o poză de stele spre gâtul lui Daniel. Pragul șepcii sale de baseball și-a ascuns ochii, dar gura i-a fost înșurubată într-o grimasă nervoasă. Daniel era prost. „Tu - ai o poză de stele.” „Miles!“ Șopti Shelby înverșunat. "Ce faci cu acel lucru?" Vârful plictisit al săgeții se învârti. Miles era clar nervos. "L-ai lăsat în curte după ce au ieșit Outcasts", a spus el pentru Daniel. „Cam a apucat unul, iar în haos, nimeni nu a observat când l-am luat pe acesta. Ai decolat după Luce. Și ne-am dat jos după tine. ” Se întoarse spre Shelby. „Am crezut că am putea avea nevoie. Auto-aparare." - Nu îndrăznești să-l omori, îi spuse Shelby lui Miles. "Esti un idiot." - Nu, spuse Daniel, stând foarte încet. "E in regula." Mintea lui se învârtea. Care au fost șansele? Nu văzuse asta decât o dată înainte. Daniel nu era expert în desfacere. Dar trecutul său scria în el - nu putea continua așa. Nu exista o singură soluție. Miles îl ținea în mâini. Dar cum ar putea să-l determine pe băiat să-l atace fără să explice totul? Și putea avea încredere în Nephilim? Daniel se lăsă în spate până când umerii lui erau pe trunchiul copacului. A alunecat-o, ținând amândouă mâinile goale, arătându-i lui Miles de ce nu se temea. - Ai luat garduri? "Ce?" Miles părea deznădăjduit. „La Shoreline. Ai luat o clasă de

garduri sau nu? ” „Cu toții am făcut-o. A fost un lucru inutil și nu eram prea bun, dar ... Asta trebuia să audă tot Daniel. "În gardă!" strigă el, trăgându-și fotografia de stele ascunsă ca o sabie. Ochii lui Miles erau mari. Într-o clipă și-a ridicat și săgeata. - O, naiba, spuse Shelby, scurgând din drum. - Băieți, serios. Stop!" Fotografiile cu stele erau mai scurte decât foile de gard, dar cu câțiva centimetri mai lungi decât săgețile normale. Erau lumină de pene, dar la fel de dure ca diamantele, și dacă Daniel și Miles ar fi fost foarte, foarte atenți, cei doi ar putea să o scoată din viață. Cumva, cu ajutorul lui Miles, Daniel s-ar putea scăpa de trecutul său. Se strecură prin aer cu fotografia lui de stele, înaintând câțiva pași spre Nephilim. Miles răspunse, luptând cu lovitura lui Daniel, săgeata aruncând cu greu spre dreapta. Când fotografiile stelelor s-au ciocnit, nu au făcut clanșurile de nuanțe pe care le-au făcut foile de gard. Ei au făcut un chiotom adânc, cu ecou, care a reverberat de pe munți și au zguduit pământul sub picioare. - Lecția ta de scrimă nu avea niciun rost, spuse Daniel în timp ce săgeata se încrucișa cu Miles în aer. „Era să mă pregătesc pentru un moment ca acesta.” „O clipă” - Mormăi Miles în timp ce înaintea, îndreptându-și fundul de stele până a alunecat împotriva lui Daniel în aer - „ce? Brațele le încordau. Fotografiile cu stele au făcut un X înghețat în aer. „Am nevoie să mă eliberezi de o întrupare mai timpurie pe care am îmbrăcat-o în sufletul meu”, a spus Daniel simplu. - Ce…, murmură Shelby de la margine. Confuzia a izbucnit pe fața lui Miles și brațul i-a căzut. Lama lui a căzut și fotografia lui de stele s-a agățat de pământ. Se năpusti și se năpusti după el, privind înapoi la Daniel, îngrozit. - Nu vin după tine, spuse Daniel. - Am nevoie să vii după mine. A reușit un zâmbet competitiv. "Haide. Știi că vrei. Ai vrut mult timp. ” Miles a încărcat, ținând fotografia de stele ca o săgeată în loc de o sabie. Daniel era pregătit pentru el, învârtindu-se într-o parte chiar la timp și învârtindu-se să-și ciocnească fotografia de stele împotriva lui Miles. Erau încuiați unul de celălalt: Daniel cu fotografia stelară îndreptându-se pe umărul lui Miles, folosindu-și puterea pentru a-l ține pe spate pe băiatul Nephilim, iar Miles cu steaua sa la centimetri distanță de inima lui Daniel. "Ma vei ajuta?" A cerut Daniel. "Ce este pentru noi?" Întrebă Miles. Daniel a trebuit să se gândească la asta o clipă. - Fericirea lui Luce, spuse el în cele din urmă. Miles nu a spus da. Dar nu a spus nu. „Acum” - vocea lui Daniel se clătină în timp ce dădea instrucțiunile - „foarte atent, trageți lama într-o linie dreaptă în centrul pieptului meu. Nu străpunge pielea sau mă vei omorî. ” Miles transpira. Fața lui era albă. Aruncă o privire spre Shelby. - Fă-o, Miles, șopti ea. Fotografia stelelor tremura. Totul a fost în mâinile acestui băiat. Capătul neplăcut al fotografiei stelei a atins pielea lui Daniel și a călătorit în jos. „Omigod.“ Buzele lui Shelby se încolăceau în groază. „Se muta. Daniel putea să o simtă, ca și cum un strat de piele își ridica oasele. Trupul său de sine trecut se desprindea încet de al său. Veninul despărțirii curgea prin el, aruncând adânc în fibrele aripilor. Durerea era atât de crudă încât încurcă, greșind adânc în el cu mari umflături. Viziunea lui s-a întunecat; sunetul i-a umplut urechile. Poza de stele din mâna lui se lăsă să cadă la pământ. Apoi, dintr-o dată, a simțit o sabie grozavă și un suflu de aer ascuțit și rece. Urmă un mormăi lung și doi tâlhari, apoi ... Viziunea lui s-a limpezit. Sunetul a încetat. Simțea lejeritate, simplitate. Liber. Miles stăteau pe pământ de sub el, piept înfundat. Poza de stele din mâna lui Daniel dispăruse. Daniel s-a învârtit pentru a găsi un spectru al sinelui său trecut care stă în spatele lui, cu pielea cenușie și cu trupul său înrădăcinat, cu ochii și dinții negri de cărbune, steaua stelară apucată în mână. Profilul său s-a zbuciumat în vântul fierbinte, ca în poza de la un televizor scurtcircuitat. - Îmi pare rău, spuse Daniel, dându-se înainte și strângându-și sinele trecut la baza aripilor. Când Daniel și-a ridicat umbra de pe pământ, corpul său s-a simțit insuficient și insuficient. Degetele sale au găsit portalul înfricoșător al Anunțătorului prin

care ambii Daniels au călătorit chiar înainte să se destrame. „Va veni ziua voastră”, a spus el. Apoi și-a aruncat sinele trecut înapoi în Anunțător. Urmărește golul stingându-se în soarele fierbinte. Cadavrul scoase un sunet scos, în timp ce se prăbușea în timp, ca și cum ar fi căzut de pe o stâncă. Anunțătorul s-a despărțit în urme infinitesimale și a fost dispărut. "Ce naiba tocmai s-a întâmplat?" Întrebă Shelby, ajutându-l pe Miles. Nephilimul era alb de fantomă, întunecându-și mâinile, întorcându-le și examinândule ca și cum nu le-ar fi văzut niciodată. Daniel se întoarse spre Miles. "Mulțumesc." Ochii albaștri ai băiatului Nephilim arătau dornici și înfricoșați în același timp, de parcă ar fi vrut să-i arunce toate detaliile din Daniel despre ceea ce tocmai se întâmplase, dar nu voia să-și arate emoția. Shelby a rămas fără cuvinte, ceea ce a fost un eveniment fără precedent. Daniel îl disprețuise pe Miles până atunci. Fusese enervat de Shelby, care practic îi condusese pe Outcasts direct spre Luce. Dar în acel moment, sub măslin, a putut vedea de ce Luce i-a împrietenit pe amândoi. Și era bucuros. Un corn urlă în depărtare. Miles și Shelby au sărit. Era un shofar, un corn sacru de berbec care făcea o notă lungă, nazală adesea folosit pentru a anunța slujbe și festivaluri religioase. Până atunci Daniel nu se uitase suficient de mult în jur pentru a-și da seama unde se aflau. Cei trei stăteau sub umbra mototolită a măslinului, la creasta unui deal jos. În fața lor, dealul a coborât spre o vale largă și plată, plină de iarbă nativă care nu fusese niciodată tăiată de om. În mijlocul văii era o fâșie îngustă de verde, unde flori sălbatice creșteau alături de un râu îngust. Chiar la est de albia râului, un grup mic de corturi stăteau împachetate împreună, cu fața unei structuri pătrate mai mari, formate din pietre albe, cu un acoperiș din lemn zvelt. Explozia shofarului trebuie să fi venit de la acel templu. O linie de femei în pelerine colorate care leau căzut la glezne s-au mutat în și în afara templului. Purtau căni de lut și tăvițe de bronz cu mâncare, ca în pregătirea unei sărbători. „Oh”, a spus Daniel cu voce tare, simțind o profundă melancolie să se așeze peste el. "Oh, ce?" Întrebă Shelby. Daniel strânse gluga din tricoul de camuflaj al lui Shelby. „Dacă o cauți pe Luce aici, nu o vei găsi. Ea e moartă. A murit acum o lună. Mile aproape sufocau. - Te referi la Luce din viața asta, spuse Shelby. Nu Luce. Dreapta?" - Lucea noastră - Luce-mea - nici nu este aici. Nu a știut niciodată că acest loc există, așa că Anunțătorii ei nu o vor aduce aici. Nici tu nu ar fi avut-o. Shelby și Miles au împărtășit o privire. - Spui că o cauți pe Luce, spuse Shelby, dar dacă știi că nu este aici, de ce mai stai aici? Daniel se uită pe lângă ei, la valea de dedesubt. „Afaceri neterminate.” "Cine este?" Întrebă Miles, arătând spre o femeie în rochie albă lungă. Era înaltă și sălbatică, cu părul roșu care strălucea în lumina soarelui. Rochia ei era tăiată jos, arătând multă piele aurie. Cânta ceva moale și minunat, o melodie a unei melodii pe care abia le auzeau. - Asta e Lilith, spuse Daniel încet. "Astăzi se presupune căsătorită." Miles făcu câțiva pași de-a lungul unei cărări care cobora de la măslin spre valea unde se afla templul, la aproximativ o sută de metri sub ei, ca și cum ar fi să arătăm mai bine. "Miles, stai!" Shelby se clătină după el. „Nu este ca atunci când am fost în Vegas. Este vorba despre ceva neplăcut ... altceva sau altceva. Nu poți doar să vezi o fată caldă și să mergi plimbându-te ca și cum ai deținut locul. ” Se întoarse să se uite la Daniel pentru ajutor. „Stai jos”, îi instrui Daniel. „Țineți sub linia de iarbă. Și opriți-vă când spun oprițivă. Cu grijă, s-au întors pe potecă, oprindu-se în sfârșit lângă malul râului, în aval de templu. Toate corturile din comunitatea mică fuseseră împletite cu ghirlande de galbenele și flori de casis. Erau în urechile vocii lui Lilith și ale fetelor care o ajutau să o pregătească pentru nuntă. Fetele au râs și s-au alăturat cântecului lui Lilith în timp ce își împleteau părul lung roșu într-o coroană în jurul capului. Shelby se întoarse spre Miles. - Nu seamănă cu Lilith din clasa noastră de la Shoreline? - Nu, a spus Miles instantaneu. A studiat

mireasa pentru o clipă. „Bine, poate un pic. Ciudat." - Probabil că Luce nu a menționat-o niciodată, i-a explicat Shelby lui Daniel. "Este o cățea totală din iad." - Are sens, a spus Daniel. „Lilith-ul tău ar putea veni din aceeași linie lungă de femei rele. Toți sunt urmași ai mamei originale Lilith. A fost prima soție a lui Adam. ” - Adam a avut mai mult de o soție? Shelby se despărți. - Dar Eve? - Înainte de Ajun. „ Înainte de Ajun? În nici un caz." Daniel dădu din cap. „Nu s-au căsătorit prea mult când Lilith l-a părăsit. I-a rupt inima. El a așteptat-o mult timp, dar în cele din urmă, a cunoscut-o pe Eve. Iar Lilith nu l-a iertat niciodată pe Adam că a trecut peste ea. Și-a petrecut restul zilelor rătăcind pe pământ și blestemând familia pe care o avea Adam cu Eva. Și urmașii ei - uneori încep bine, dar în cele din urmă, mere, niciodată nu cade departe de copac. " - Asta a fost încurcat, a spus Miles, în ciuda aparent hipnotizată de frumusețea lui Lilith. „Îmi spui că Lilith Clout, fata care mi-a dat foc părului în clasa a noua, ar putea fi literalmente o curvă din iad? Că tot voodoo-ul meu față de ea ar fi putut fi justificat? ” "Așa cred." Daniel ridică din umeri. „Nu m-am simțit niciodată atât de revendicat.” Shelby a râs. „De ce nu a fost asta în niciuna din cărțile noastre de angelologie de la Shoreline?” „Shhh.“ Miles arătă spre templu. Lilith își lăsase servitoarele să completeze decorațiunile pentru nuntă - strecurând maci galbene și albe lângă intrarea în templu, țesând panglici și mici carnițe din argint în ramurile joase ale stejarilor - și se îndepărtă de ele, spre vest, spre râu, spre unde se ascundeau Daniel, Shelby și Miles. Purta un buchet de crini albi. Când ajunse pe malul râului, scoase câteva petale și le împrăștia pe apă, cântând încă blând sub răsuflarea ei. Apoi se întoarse să meargă spre nord de-a lungul malului, spre un copac vechi de morcovi cu ramuri care se înfundau în râu. Un băiat s-a așezat sub el, privind fix curentul. Picioarele lui lungi erau proptite aproape de pieptul lui, cu un braț drapat peste ele. Celălalt braț sări cu pietre în apă. Ochii lui verzi scânteiau pe pielea lui bronzată. Părul lui negru cu jet avea un aspect cam neplăcut și umed de la o înotă recentă. „Oh, Dumnezeule, asta este ...” Strigătul lui Shelby a fost tăiat de mâna lui Daniel, care se prindea pe gură. Acesta a fost momentul în care se temuse. „Da, este Cam, dar nu este camera pe care o cunoașteți. Aceasta este o cameră anterioară. Suntem mii de ani în trecut. ” Miles și-a îngustat ochii. - Dar el este tot rău. - Nu, a spus Daniel. "El nu este." „Huh?“ Întrebă Shelby. „A fost o perioadă când toți făceam parte dintr-o singură familie. Cam era fratele meu. Nu era rău, încă. Poate nici măcar acum. Din punct de vedere fizic, singura diferență dintre această Cam și cea pe care Shelby și Miles știa era că gâtul îi era dezgropat de tatuajul de raze solare pe care îl primise de la Satana atunci când se aruncase în lotul său cu Iadul. Altfel, Cam arăta exact ca acum. Cu excepția faptului că această față a lui Cam de demult era înțepenită de griji. Era o expresie pe care Daniel nu o văzuse pe Cam în milenii. Probabil nu tocmai din acest moment. Lilith se opri în spatele lui Cam și își înfășura brațele în jurul gâtului, astfel încât mâinile ei să se sprijine chiar peste inima lui. Fără să se întoarcă sau să spună un cuvânt, Cam se ridică și își încleșta mâinile în ale lui. Amândoi au închis ochii, mulțumiți. "Acest lucru pare într-adevăr privat", a spus Shelby. „Ar trebui să fim, adică, mă simt ciudat.” - Atunci pleacă, spuse Daniel încet. "Nu faceți o scenă la ieșire ..." Daniel se opri. Cineva mergea spre Cam și Lilith. Tânărul era înalt și bronzat, îmbrăcat într-o haină albă lungă și purtând un sul gros de pergament. Capul său blond era în jos, dar era evident Daniel. "Nu plec." Ochii lui Miles sau încuiat de sinele trecut al lui Daniel. - Stai, am crezut că tocmai l-am trimis pe acel tip înapoi la Anunțători, spuse Shelby, încurcat. „Aceasta a fost o versiune mai recentă a mea”, a spus Daniel. „ O versiune mai târzie a mea , spune el!” Shelby pufni. - Exact câți Daniels sunt ? „El a venit de la două mii de ani în viitor, dincolo de momentul în care ne

aflăm acum, care este încă o mie de ani în trecutul adevărat. Că Daniel nu ar fi trebuit să fie aici. "Suntem acum trei mii de ani în trecut?" Întrebă Miles. „Da, și chiar nu ar trebui să fii.” Daniel o privi pe Miles în jos. „Dar versiunea trecută a mea” - a arătat băiatul care se oprise lângă Cam și Lilith - „aparține aici”. Peste râu, Lilith zâmbi. - Cum ești, Dani? Au privit cum Dani îngenunchea lângă cuplu și desfăcu defilarea pergamentului. Daniel și-a amintit: Era licența lor de căsătorie. El ar fi înscris tot el însuși în aramaică. Trebuia să efectueze ceremonia. Cam îl întrebase cu luni înainte. Lilith și Cam au citit documentul. Au fost bine împreună, și-a amintit Daniel. A scris cântece pentru el și a petrecut ore întregi culegând flori sălbatice, țesându-le în hainele lui. El și-a dat totul singur. El i-a ascultat visele și a făcut-o să râdă când era tristă. Amândoi aveau părțile lor volatile și, când s-au certat, întregul trib a auzit despre asta - dar niciunul dintre ei nu era încă lucrul întunecat pe care îl vor deveni după ce s-au despărțit. - Această parte chiar aici, a spus Lilith, arătând către o linie din text. „Spune că vom fi căsătoriți de râu. Dar știi că vreau să mă căsătoresc în templu, Cam. ” Cam și Daniel au împărtășit o privire. Cam întinse mâna lui Lilith. "Iubirea mea. Ți-am spus deja că nu pot. ” Ceva fierbinte s-a ridicat în vocea lui Lilith. „Refuzi să te căsătorești cu mine sub ochii lui Dumnezeu? În singurul loc în care familia mea va aproba unirea noastră! De ce?" - Vai, șopti Shelby în cealaltă parte a pârâului. „Văd ce se întâmplă. Cam nu se poate căsători în templu ... nici măcar nu poate pune piciorul în templu, pentru că ... ”Miles a început să șoptească și el:„ Dacă un înger căzut intră în sanctuarul lui Dumnezeu ... ”Întreaga chestie izbucnește în flăcări , Termină Shelby. Nephilimii aveau dreptate, desigur, dar Daniel a fost surprins de propria sa frustrare. Cam o iubea pe Lilith, iar Lilith o iubea pe Cam. Au avut șansa să-și facă dragostea să funcționeze și, în ceea ce-l privește pe Daniel, în Iad cu orice altceva. De ce a fost Lilith atât de insistent să se căsătorească în templu? De ce Cam nu i-a putut oferi o explicație bună pentru refuzul său? - Nu voi pune piciorul acolo. Cam arătă spre templu. Lilith era aproape de lacrimi. - Atunci nu mă iubești. "Te iubesc mai mult decât am crezut vreodată posibil, dar nu schimbă nimic." Trupul subțire al lui Lilith părea să se umfle de furie. Ar putea să simtă că a fost mai mult pentru refuzul lui Cam decât doar unii ar dori să o refuze? Daniel nu a crezut. Și-a încleștat pumnii și a scos un țipăt lung și strident. Părea să zdruncine pământul. Lilith îl apucă de încheieturile lui Cam și îl fixă de copac. Nici nu s-a luptat. „Bunica mea nu ți-a plăcut niciodată.” Brațele îi tremurau când îl ținea în jos. „Ea a spus mereu cele mai groaznice lucruri, iar eu te-am apărat mereu. Acum o văd. În ochii și sufletul tău. " Ochii ei se plictiseau de el. "Spune-o." "Spune ce?" Întrebă Cam, îngrozită. „Ești un om rău. Tu ești - știu ce ești. ” Era clar că Lilith nu știa. Înțelegea zvonurile care zburau în jurul comunității - că era rău, un vrăjitor, un membru al ocultului. Tot ce voia era să audă adevărul de la Cam. Daniel știa că Cam îi poate spune lui Lilith, dar nu va face asta. Îi era frică să. „Nu sunt nimic rău pe care spune cineva că sunt, Lilith”, a spus Cam. Era adevărul și Daniel îl știa, dar părea o minciună. Cam a fost la un pas de cea mai proastă decizie pe care ar fi luat-o vreodată. Acesta a fost: momentul care a rupt inima lui Cam, astfel încât a putrezit în ceva negru. „Lilith”, a pledat Dani, trăgânduși mâinile de gâtul lui Cam. - Nu este ... - Dani, a avertizat Cam. „Nimic din ce nu poți spune nu va rezolva asta.” "Asta e corect. E stricat." Lilith a dat drumul și Cam a căzut înapoi în mizerie. Și-a luat contractul de căsătorie și l-a aruncat în râu. S-a rotit încet în curent și s-a scufundat. "Sper să trăiesc o mie de ani și să am o mie de fiice, așa că va exista întotdeauna o femeie care să vă blesteme numele." S-a scuipat în fața lui, apoi s-a întors și a fugit înapoi la templu, cu rochia albă care curgea în spatele ei ca o velă. Fața lui Cam a devenit albă ca haina de nuntă a lui Lilith. A întins mâna lui Dani pentru a se ajuta. - Ai o

poză de stele, Dani? "Nu." Vocea lui Dani a clătinat. „Nu vorbi așa. O să o înapoiezi, sau altceva ... - Am fost naiv să cred că aș fi putut scăpa de iubirea unei femei muritoare. - Dacă i-ai spune doar, spuse Dani. „I-a spus? Ce mi s-a întâmplat - tuturor? Căderea și tot de când? ” Cam se aplecă mai aproape de Dani. Poate că are dreptate despre mine. Ai auzit-o: Tot satul crede că sunt un demon. Chiar dacă nu vor folosi cuvântul. ” „Nu știu nimic”. Cam se întoarse. „În tot acest timp am încercat să o refuz, dar dragostea este imposibilă, Dani”. "Nu este." „ Este . Pentru suflete ca ale noastre. Vei vedea. S-ar putea să ții mai mult timp decât am putut, dar vei vedea. Amândoi va trebui să alegem în cele din urmă. ” "Nu." - Atât de repede să protestezi, frate. Cam strânse umărul lui Dani. „Mă face să mă întreb despre tine. Nu te gândești niciodată la asta ... traversarea? " Dani ridică din umeri. „Mă gândesc la ea și la ea. Număr secundele până când va fi din nou cu mine. O aleg, așa cum mă alege. ” „Cât de singur”. "Nu este singur", a latrat Dani. "Este iubire. Și iubirea pe care o dorești pentru tine ... - „Am vrut să spun: sunt singur. Și mult mai puțin nobil decât tine. Orice zi. Mă tem că se va schimba. ” "Nu." Acum, Dani se îndreptă spre Cam. - Nu ai vrea. Cam se îndepărtă și scuipă. „Nu toți avem norocul să fim legați de iubitul nostru printr-un blestem.” Daniel și-a amintit de această insultă goală: îl înfuriase. Dar totuși, nu ar fi trebuit să spună ce a urmat: „Du-te, atunci. Nu vă va lipsi. ” A regretat instantaneu, dar era prea târziu. Cam s-a întors pe umeri și și-a întins brațele. Când aripile i-au înflorit în părțile sale, au trimis o explozie de vânt fierbinte care se strecura pe iarbă unde se ascundeau Daniel, Shelby și Miles. Cei trei au privit în sus. Aripile lui erau masive și strălucitoare și ... - Așteaptă un pic, șopti Shelby. „Nu sunt aur!” Miles clipi. „Cum pot să nu fie aur?” Desigur, Nephilim ar fi confuz. Împărțirea culorii aripii era la fel de clară precum noaptea și ziua: aur pentru demoni, argintiu sau alb pentru toți ceilalți. Și Cam pe care o știau era un demon. Daniel nu avea nicio dispoziție să-i explice lui Shelby de ce aripile lui Cam erau albe, strălucitoare, strălucitoare ca diamantele, strălucind ca zăpada sărutată de soare. Această cameră cu mult timp în urmă nu se mai traversase. El a fost doar la un pas. În acea zi, Lilith a pierdut-o pe Cam ca iubită, iar Daniel l-a pierdut ca frate. Din această zi, vor fi dușmani. Ar fi putut Daniel să-l oprească? Dar dacă nu s-ar fi îndepărtat de Cam și și-a desfăcut propriile aripi ca un scut așa cum îl privea pe Dani acum? El ar fi trebuit sa. A ars să izbucnească din tufișuri și să-l oprească pe Cam acum. Cât de mult ar putea fi diferit! Aripile lui Cam și ale lui Dani nu aveau încă trasa magnetică chinuită unul spre celălalt. Tot ceea ce i-a respins în acest moment a fost o diferență de opinie încăpățânată, o rivalitate filosofică între frați. Ambii îngeri s-au ridicat din pământ în același timp, fiecare cu fața spre o direcție diferită. Așa că, atunci când Dani s-a urcat spre est peste cer și Cam a urcat spre vest, cele trei Anacronisme ascunse în iarbă au fost singurele care au văzut strălucirea de mușcături de aur în aripile lui Cam. Ca un fulger sclipitor. Șaptesprezece SCRIS ÎN OS

YIN, CHINA • QING MING (APROXIMAT 4 aprilie 1046 î.Hr.)

Un capăt îndepărtat al tunelului Anunțătorului era o strălucire înfiorătoare. Îi sărută pielea ca o dimineață de vară la casa părinților din Georgia. Luce se aruncă spre ea. Slavă nestăpânită . Asta a numit Bill lumina aprinsă a sufletului adevărat al lui Daniel. Uitândumă pur și simplu la sinele înger pur al lui Daniel, făcuse o întreagă comunitate de oameni la sacrificiul maya arzând spontan - inclusiv Ix Cuat, sinele trecut al lui Luce. Dar a existat un moment. Un moment de pură minune chiar înainte de a muri, când Luce se simțise mai aproape de Daniel decât a avut până atunci. Nu-i păsa ce a spus Bill: A recunoscut strălucirea sufletului lui Daniel. Ea a trebuit să - l văd din nou. Poate a existat un fel în care ea ar putea trăi. A trebuit măcar să încerce. Ea izbucni din Anunțător în golul rece al unui dormitor colosal. Camera era de cel puțin zece ori mai mare decât orice încăpere pe care o văzuse Luce, iar totul despre asta era generos. Pardoselile erau confecționate din marmură cea mai netedă și acoperite de covoare enorme realizate din piei de animale întregi, dintre care unul avea un cap de tigru intact. Patru stâlpi de lemn susțineau un plafon cu căpșuni fine. Pereții erau din bambus țesut. Lângă fereastra deschisă era un pat cu baldachin enorm, cu cearșafuri de mătase aurie verde. Un telescop minuscul se sprijinea pe bordura ferestrei. Luce a ridicat-o, despărțind perdeaua de mătase de aur pentru a-i face cu privirea. Telescopul era greu și rece când o ținea până la ochi. Era în centrul unui mare oraș cu ziduri, privind în jos dintr-o a doua poveste. Un labirint de drumuri din piatră conecta structuri înghesuite, cu aspect vechi de vânătoare și dauburi. Aerul era cald și mirosea ușor de flori de cireș. O pereche de orioli au traversat cerul albastru. Luce se întoarse spre Bill. "Unde suntem?" Acest loc părea la fel de străin ca lumea mayașilor și la fel de departe în timp. Se ridică din umeri și deschise gura să vorbească, dar apoi ... - Șhh, șopti Luce. Sniffling. Cineva plângea cu lacrimi moi și scurse. Luce se întoarse spre zgomot. Acolo, printr-o arcadă din partea îndepărtată a camerei, a auzit din nou sunetul. Luce se îndreptă spre arcadă, alunecând de-a lungul podelei de piatră în picioarele ei goale. Suspinul a răsunat, făcându-i semn. S-a deschis o pasare îngustă întro altă cameră cavernoasă. Acesta era fără geamuri, cu tavane joase, luminat slab de strălucirea a zeci de lămpi mici de bronz. Putea să creeze un bazin mare de piatră și o mică masă lacuită, livrată cu flacoane de ceramică neagră cu uleiuri aromatice, care dădea întregii încăperi un miros cald și picant. În colțul camerei stătea un dulap gigantic sculptat de jad. Dragonii subțiri verzi s-au atârnat pe fața lui înfiorați pe Luce, de parcă ar ști tot ce nu făcea. Și în centrul camerei, un mort era întins pe jos. Înainte ca Luce să poată vedea altceva, era orbită de o lumină strălucitoare care se îndrepta spre ea. Era aceeași strălucire pe care o simțise din cealaltă parte a Anunțătorului. "Ce este lumina asta?" a întrebat-o pe Bill. „Asta ... er, vezi asta?“ Bill părea surprins. „Acesta este sufletul tău. Încă un alt mod pentru tine de a-ți recunoaște viețile trecute atunci când acestea apar fizic diferite de tine. ” El s-a oprit. - Nu l-ai mai observat până acum? „Cred că este prima dată,” - Huh, a spus Bill. „Acesta este un semn bun. Faci progrese. ” Luce se simți grea și epuizată dintr-o dată. Am crezut că va fi Daniel. Bill și-a lăsat gâtul de parcă ar fi spus ceva, dar nu a făcut-o. Strălucirea ardea strălucitor pentru o altă bătaie a inimii, apoi se smulse, așa că dintr-odată nu se mai văzu nici o clipă, până când ochii i se regăsiră. "Ce faci aici?" o voce întrebată cam grosolan. Acolo unde lumina fusese, în centrul camerei, era o fată subțire, destul de chineză, de aproximativ șaptesprezece ani - prea tânără și prea elegantă pentru a sta pe corpul unui mort. Părul întunecat îi atârna la talie, contrastând cu halatul ei din mătase albă de lungime. Înfiorată cum era, părea genul de fată care nu s-a ferit de o luptă. - Deci, tu ești, spuse vocea lui Bill la urechea lui Luce. „Numele tău este Lu Xin și ai locuit în afara capitalei Yin. Suntem la finalul dinastiei Shang, ceva ca o mie de î.Hr., în cazul în care doriți

să faceți o notă pentru jurnalul de însemnări. ” Luce i s-a părut probabil nebună lui Lu Xin, târguind aici purtând o ascunsă animală cântată și un colier făcut din os, cu părul un mârâit sălbatic și încurcat. Cât timp a trecut de când s-a privit într-o oglindă? Avea o baie? În plus, vorbea cu o gargară invizibilă. Dar apoi din nou, Lu Xin stătea cu ochii pe un tip mort, dându-i ochii lui Luce care nu se încurca, așa că părea o nebunie. Oh, băiete . Luce nu observase cuțitul de jad cu mânerul cu cerceală turcoaz sau micul iaz de sânge din mijlocul podelei de marmură. - Ce fac eu? Începu să-l întrebe pe Bill. "Tu." Vocea lui Lu Xin a fost surprinzător de puternică. „Ajută-mă să-mi ascund trupul.” Părul mortului era alb în jurul tâmplelor sale; arăta în jur de șaizeci de ani, slab și musculos sub multe haine elaborate și mantii brodate. - Eu ... nu, chiar nu cred ... - De îndată ce vor afla că regele este mort, și noi și vom fi morți. "Ce?" Întrebă Luce. "Pe mine?" „Tu, mă, majoritatea oamenilor din acești ziduri. Unde mai vor găsi mie de corpuri de sacrificiu care trebuie îngropate cu despotul? ” Fata și-a șters obrajii cu degetele zvelte, inelate de jad. "Mă vei ajuta sau nu?" La cererea fetei, Luce s-a mutat să ajute la ridicarea picioarelor regelui. Lu Xin s-a pregătit să-l ridice sub brațe. „Regele”, a spus Luce, scotând vechile cuvinte de Shang ca și cum le-ar fi rostit pentru totdeauna. - A fost el ... - Nu este așa cum pare. Lu Xin mormăi sub greutatea corpului. Regele era mai greu decât arăta. - Nu l-am ucis. Cel puțin nu ”- a făcut pauză „ fizic. Era mort când am intrat în cameră. A adulmecat. „S-a înjunghiat în inimă. Spuneam că nu are una, dar mi-a dovedit că greșesc. ” Luce privi chipul bărbatului. Unul din ochii lui era deschis. Gura îi era răsucită. Arăta de parcă ar fi lăsat această lume în agonie. „A fost tatăl tău?” Până atunci ajunseră la imensul dulap de jad. Lu Xin își deschise ușa cu șoldul, făcu un pas înapoi și își lăsă jumătatea corpului înăuntru. - El trebuia să fie soțul meu, spuse ea cu răceală. „Și una oribilă la asta. Strămoșii au aprobat căsătoria noastră, dar eu nu. Bărbații bătrâni puternici și puternici nu sunt nimic de care să fie recunoscători, dacă cineva se bucură de romantism. ” A studiat-o pe Luce, care a coborât încet picioarele regelui până la podeaua garderobei. - Ce parte din câmpie provii de la acel cuvânt al logodnei regelui nu te-a ajuns? Lu Xin observase îmbrăcămintea maya a Lucei. A ales la tivul fustei scurte maro. „Te-au angajat să faci spectacole la nunta noastră? Ești un fel de dansator? Un clovn?" "Nu chiar." Luce își simți obrajii cum se înroșeau în timp ce își trăgea fusta jos pe șolduri. „Uite, nu putem lăsa trupul său aici. Cineva va afla. Adică, el este regele, nu? Și este sânge peste tot. Lu Xin ajunse în garderoba dragonului și scoase o haină de mătase crimson. Se lăsă în genunchi și smulse o fâșie mare de țesătură din ea. Era o haină moale de mătase moale, cu mici flori negre brodate în jurul decolteului. Dar Lu Xin nu s-a gândit de două ori să-l folosească pentru a scoate sângele de pe podea. A smuls o a doua rochie albastră și a aruncat-o către Luce pentru a ajuta la mușcat. - Bine, a spus Luce, „bine, mai există cuțitul acela”. Ea arătă spre pumnalul de bronz strălucitor acoperit până la hilt cu sângele regelui. Într-o clipă, Lu Xin și-a strecurat cuțitul în interiorul unui pli al hainei. Se uită în sus la Luce, de parcă ar spune altceva? "Ce e acolo?" Luce arătă spre ceea ce semăna cu vârful unei cochilii de broască țestoasă. O văzuse căzând din mâna regelui când i-au mutat trupul. Lu Xin era în genunchi. Ea a aruncat zdrența turtită cu sânge și șia înfipt coaja între mâini. - Oascul oracol, a spus ea încet. - Mai important decât orice rege. "Ce este?" „Aceasta ține răspunsuri de la divinitatea de mai sus.” Luce se apropie, îngenuncheată pentru a vedea obiectul care a avut un astfel de efect asupra fetei. Osul oracol nu era altceva decât o broască de broască țestoasă, dar era mic și șlefuit și curat. Când Luce s-a aplecat mai aproape, a văzut că cineva a pictat ceva cu lovituri negre moi pe partea inferioară netedă a cochiliei: Este Lu Xin adevărat pentru mine sau iubește pe altul? Lacrimi proaspete s-au înfipt în ochii lui Lu Xin, o crăpătură în rezolvarea mișto pe

care i-a arătat-o Lucei. - El a întrebat strămoșii, șopti ea, închizând ochii. „Trebuie să-i fi spus despre înșelăciunea mea. Eu - nu m-am putut abține. ” Daniel. Trebuie să vorbească despre Daniel. O dragoste secretă pe care o ascunsese regelui. Dar nu reușise să o ascundă suficient de bine. Inima lui Luce a ieșit la Lu Xin. Înțelegea cu fiecare fibră din suflet exact ce simțea fata. Au împărtășit o dragoste pe care niciun rege nu o putea lua, pe care nimeni nu o putea stinge. O dragoste mai puternică decât natura. Ea a cuprins-o pe Lu Xin într-o îmbrățișare profundă. Și am simțit podeaua căzând sub ele. Nu voise să facă asta! Însă stomacul ei era deja înfiorător, iar vederea i se schimba necontrolat, și se vedea din afară, arătând extraterestră și sălbatică și ținându-și viața dragă de trecutul ei. Apoi camera încetă să se învârtă și Luce rămase singură, strângând osul oracolului în mână. A fost facut. Ar deveni Lu Xin. „Dispar trei minute și mergi cu trei D?” Spuse Bill, reapărând în zâmbet. „Nu poate o gargară să se bucure de o ceașcă frumoasă de ceai de iasomie fără să se întoarcă să afle că acuzația lui și-a săpat mormântul? Te-ai gândit chiar la ce se va întâmpla când paznicii vor bate la ușă? ” Un ciocănit a sunat puternic pe marea ușă de bambus din camera principală. Luce a sărit. Bill își încrucișă brațele peste piept. „Vorbește diavolul”, a spus el. Apoi, într-un țipăt puternic, afectat, a strigat: „Oh, Bill! Ajută-mă, Bill, ce fac acum? Nu m-am gândit să-ți pun întrebări înainte să mă pun într-o situație foarte stupidă , Bill! " Dar Luce nu trebuia să-i pună lui Bill nicio întrebare. Cunoștințele se ridicau în fața minții lui Lu Xin: Știa că această zi va fi marcată nu doar de sinuciderea unui rege năprasnic, ci de ceva și mai mare, chiar mai întunecat, și mai sângeros: o ciocnire imensă între armate. Că bate la ușă? Era consiliul regelui care aștepta să-l escorteze la război. El urma să conducă trupele în luptă. Dar regele era mort și împletit într-un dulap. Iar Luce era în corpul lui Lu Xin, închis în camerele sale private. Dacă au găsit-o aici singură ... „Regele Shang”. Bătături grele răsunau în toată camera. "Așteptăm ordinele voastre." Luce stătea nemișcată, înghețându-se în haina de mătase a lui Lu Xin. Nu exista regele Shang. Sinuciderea sa lăsase dinastia fără rege, templele fără un mare preot și armata fără general, chiar înainte de o luptă pentru a menține dinastia. „Vorbește despre un regicid nepermis,” a spus Bill. "Ce fac?" Luce se întoarse în garderoba dragonului, făcând o clipă când privi la rege. Gâtul lui era îndoit într-un unghi nefiresc, iar sângele de pe piept usca un maro ruginit. Lu Xin îl ura pe rege când trăise. Luce știa acum că lacrimile pe care le plângea nu erau lacrimi de tristețe, ci de teamă pentru ceea ce avea să devină din iubirea ei, De. Până cu trei săptămâni înainte, Lu Xin locuise la ferma mei a familiei sale, pe malurile râului Huan. Trecând prin valea râului ei pe carul său strălucitor, într-o după-amiază, regele aruncase o privire pe Lu Xin care tinde să cultive. El hotărâse că o fanta. A doua zi, doi milițieni ajunseseră la ușa ei. Trebuia să părăsească familia și casa ei. Trebuia să plece de la De, frumosul tânăr pescar din satul următor. Înainte de citarea regelui, De i-a arătat lui Lu Xin cum să pescuiască folosind perechea lui de cormorani, legând un pic de frânghie în jurul gâtului lor, astfel încât să poată prinde mai mulți pești în gură, dar să nu-i înghită. Urmărindu-l pe De coaxând cu ușurință peștele din adâncurile ciocurilor amuzante ale păsărilor, Lu Xin se îndrăgostise de el. În dimineața următoare, trebuia să-și ia rămas bun de la el. Pentru totdeauna. Sau așa s-ar fi gândit. Trecuseră nouăzeci de apusuri de când Lu Xin îl văzuse pe De, șapte apusuri de soare de când primise un sul de acasă cu vești proaste: De și alți băieți din fermele vecine fugiseră pentru a se alătura armatei rebele și nu mai devreme stânga decât bărbații regelui prădaseră satul, în căutarea dezertorilor. Cu regele mort, bărbații Shang nu ar arăta nicio milă pentru Lu Xin, iar ea nu l-ar găsi niciodată pe De, nu se va reuni niciodată cu Daniel. Cu excepția cazului în care consiliul regelui nu a aflat că regele lor era mort. Dulapul era blocat cu haine colorate, exotice, dar un obiect i-a

atras atenția: o cască mare curbă. Era grea, formată în mare parte din curele groase de piele cusute împreună cu cusături strânse. În partea din față se afla o placă netedă de bronz, cu un dragon ornat pentru respirația focului, sculptat în metal. Dragonul a fost animalul zodiacal din anul nașterii regelui. Bill plutea spre ea. - Ce faci cu casca regelui? Luce i-a alunecat casca pe cap, aruncându-și părul negru înăuntru. Apoi deschise cealaltă parte a dulapului, încântată și nervoasă de ceea ce găsise. - Același lucru îl fac și cu armura regelui, spuse ea, strângând în brațe o încărcătură grea de mărfuri. Purta o pereche de pantaloni largi din piele, o tunică groasă de piele, o pereche de mănuși cu lanțuri, papuci din piele care erau cu siguranță prea mari, dar pe care ar fi trebuit să lucreze și o protecție pentru piept din bronz, realizată din plăci metalice suprapuse. Același dragon negru, care inspira foc, pe cască, era brodat pe partea din față a tunicii. Era greu de crezut că oricine ar putea lupta cu un război sub greutatea acestor haine, dar Lu Xin știa că regele nu lupta cu adevărat - el a condus doar bătălii de pe scaunul carului său de război. "Acesta nu este momentul pentru a juca dress-up!" Bill îi aruncă o gheară. „Nu poți ieși așa.” "De ce nu? Se potriveste. Aproape." S-a împăturit deasupra pantalonilor, astfel încât să le poată strânge strâns. În apropierea bazinului de apă, a găsit o oglindă brută de staniu lustruit în interiorul unui cadru de bambus. În reflecție, chipul lui Lu Xin era deghizat de placa groasă de bronz a căștii. Corpul ei părea voluminos și puternic sub armura de piele. Luce a început să iasă din dressing, înapoi în dormitor. "Aștepta!" Strigă Bill. Ce vrei să spui despre rege? Luce se întoarse spre Bill și ridică casca de piele grea, astfel încât să poată vedea ochii ei. „ Acum sunt regele.” Bill a clipit și, pentru o dată, nu a încercat să revină. Luce a apărut o forță de forță. Și-a dat seama că era șeful armatei, și-a dat seama, exact ce ar fi făcut Lu Xin. Ca soldat obișnuit, desigur De ar fi în primele rânduri în această luptă. Și avea să-l găsească. Bate din nou pe ușă. „Regele Shang, armata Zhou avansează. Trebuie să vă solicităm prezența! ” - Cred că este cineva care vă vorbește, regele Shang. Vocea lui Bill se schimbase. Era adânc și zgâriat și răsuna în jurul camerei atât de violent încât Luce se clătină, dar nu se întoarse să-l privească. Ea desfăcu mânerul greu de bronz și deschise ușa groasă din bambus. Trei bărbați îmbrăcați în halate marțiale roșii și galbene, au întâmpinat-o neliniștită. Instantaneu, Luce i-a recunoscut pe cei mai apropiați trei consilieri ai regelui: Hu, cu dinții minusculi și ochii îngustați, îngălbeniti. Cui, cel mai înalt, cu umeri largi și ochi largi. Huang, cel mai tânăr și amabil din consiliu. "Regele este deja îmbrăcat pentru război", a spus Huang, uitându-se pe Luce în camera goală. "Regele arată ... diferit." Luce a înghețat. Ce de spus? Nu auzise niciodată vocea regelui mort și era excepțional de rău în privința unor personaje. "Da." Hu a fost de acord cu Huang. "Bine odihnit." După un oftat adânc, ușurat, Luce încuviință rigid, grijulie să nu-i trimită casca zbuciumându-se din cap. Cei trei bărbați făceau semn regelui - pentru Luce - să meargă pe holul de marmură. Huang și Hu o flanchează și murmură cu glas scăzut despre trista stare de moral dintre soldați. Cui se plimba direct în spatele Lucei, făcând-o inconfortabilă. Palatul a continuat pentru totdeauna - tavane înalte, cu tot alb strălucitor, aceeași statuie de jad și onix, la fiecare rând, aceleași oglinzi cu ramă de bambus pe fiecare perete. Când în cele din urmă au trecut ultimul prag și au pășit în dimineața cenușie, Luce a descoperit în depărtare carul roșu de lemn, iar genunchii aproape s-au înfipt sub ea. A trebuit să-l găsească pe Daniel în această viață, dar intrarea în luptă a îngrozit-o. La cară, membrii consiliului regelui s-au înclinat și au sărutat-o pe mănușă. Era recunoscătoare pentru mănușile blindate, dar tot trase repede înapoi, de teamă că strângerea ei ar putea să o dea. Huang i-a înmânat o suliță lungă, cu un mâner din lemn și un vârf curbat la câțiva centimetri sub capul de lance. - Halberdul tău, Maiestate. Aproape că a picat chestia grea.

„Te vor duce la vederea deasupra liniilor din față”, a spus el. "Vom urma în urmă și vă vom întâlni acolo cu cavaleria." Luce se întoarse către cară. Era practic o platformă de lemn deasupra unei axe lungi care lega două roți mari de lemn, desenate de doi imens cai negri. Trăsura era din lemn roșu lăcuit lacuit și avea suficient spațiu pentru ca aproximativ trei persoane să stea sau să stea în picioare. O copertină și perdele din piele ar putea fi îndepărtate în timpul luptei, dar deocamdată au rămas în jos, oferind pasagerului o anumită intimitate. Luce s-a urcat, a trecut prin perdele și a luat loc. Era căptușită cu piei de tigru. Un șofer cu mustață subțire și-a luat frâiele, iar un alt soldat cu ochi înăbușiți și un topor de luptă s-au urcat să stea în partea sa. La fisura unui bici, caii s-au rupt într-un galop și a simțit ca roțile de sub ea încep să se întoarcă. În timp ce treceau pe lângă porțile înalte și austere ale palatului, soarele curgea prin buzunarele de ceață pe o întindere mare de terenuri verzi spre vest. Țara era frumoasă, dar Luce era prea nervoasă ca să o aprecieze. - Bill, șopti ea. "Ajutor?" Nici un raspuns. "Factură?" Ea aruncă o privire în afara perdelelor, dar asta nu atrăgea decât atenția soldatului cu ochii înfocați care trebuia să fie garda de corp a regelui în timpul călătoriei. "Maiestatea Ta, te rog, pentru siguranța ta, trebuie să insist." A făcut un gest pentru ca Luce să se retragă. Luce gemu și se rezemă de scaunul de căruță captusit. Străzile pavate ale orașului trebuie să se fi încheiat, căci călătoria a devenit incredibil de aglomerată. Luce era aruncată pe scaun, simțindu-se ca și cum ar fi fost pe un roller coaster de lemn. Degetele ei strângeau blana de pluș a pielii tigrului. Bill nu voise ca ea să facă asta. Îi învăța o lecție, făcându-l pe el, când avea nevoie cel mai mult de ajutorul lui? Genunchii îi zgâlââiau cu fiecare zgomot în drum. Nu avea absolut nicio idee despre cum o va găsi pe De. Dacă paznicii regelui n-ar fi lăsat-o să privească pe lângă o perdea, cum o să o lase să se apropie de liniile din față? Dar atunci: Odată, cu mii de ani în urmă, sinele ei trecut a stat singur în acest car, deghizat în regele decedat. Luce putea să simtă - chiar dacă nu s-ar fi alăturat trupului ei trecut, Lu Xin ar fi fost aici chiar acum. Fără ajutorul unor gârlărețe ciudate de podoabe. Și, mai important, fără toate cunoștințele pe care Luce le-a acumulat până acum în căutarea ei. Văzuse gloria nestăvilită a lui Daniel în Chichén Itzá. A fost martor și a înțeles în cele din urmă profunzimile blestemului său din Londra. Îl văzuse plecând de la sinucidere în Tibet pentru a o salva dintr-o viață putredă de la Versailles. Îl privise dormind prin durerea morții ei în Prusia, ca și cum ar fi fost sub o vrajă. Îl văzuse căzând pentru ea chiar și când era agitată și imatură în Helston. Atinsese cicatricile aripilor lui din Milano și înțelegea cât de mult a renunțat în Rai doar pentru ea. Văzuse privirea chinuită în ochii lui când a pierdut-o la Moscova, aceeași mizerie din nou și din nou. Luce i se datora să găsească o modalitate de a rupe acest blestem. Căruța s-a oprit și Luce a fost aproape căzută de pe scaun. Afară, se auzea o zbuciumă furtunoasă de copite de cai - ceea ce era ciudat pentru că carul regelui stătea nemișcat. Altcineva era acolo. Luce auzi o ciocnire de metal și un mormăit lung și dureros. Carul a fost agitat. Ceva greu s-a lovit la pământ. S-au auzit mai multe ciocniri, mai groaznice, un strigăt aspru și o altă lovitură pe pământ. Cu mâinile tremurând, Luce a despărțit perdelele de piele cel mai mic și a văzut lipita cu ochii înfocați, întinsă într-un bazin de sânge, pe pământ de sub. Carul regelui fusese ambuscadat. Perdelele dinaintea ei erau împinse de unul dintre insurgenți. Luptătorul străin și-a ridicat sabia. Luce nu s-a putut abține singură: a țipat. Sabia a izbucnit în aer - și apoi, senzația cea mai caldă s-a spălat peste Luce, inundându-și venele, calmându-și nervii și încetinind ritmul inimii. Luptătorul de pe car era De. Casca lui de piele îi acoperea părul negru, de umăr, dar i-a lăsat chipul neobișnuit. Ochii lui violați se opreau împotriva pielii sale limpezi de măsline. Părea dezgustat și plin de speranță în același timp. Sabia îi era trasă, dar o ținea de parcă

ar fi simțit că nu ar trebui să lovească. Rapid, Luce își ridică casca deasupra capului și o aruncă pe scaun. Părul ei întunecat se cădea în jos, încuietorile căzând până la fundul pieptului de bronz. Viziunea ei se estompa în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. „Lu Xin?” De a strâns-o strâns în brațele lui. Nasul lui îi pășea pe al ei și ea își lăsă obrazul pe el, simțindu-se cald și în siguranță. Părea incapabil să înceteze să zâmbească. Ea ridică capul și sărută frumoasa curbă a buzelor lui. El i-a răspuns sărutului înfometat și Luce s-a înmuiat în fiecare clipă minunată, simțind greutatea corpului său față de al ei, dorind să nu existe o armură atât de grea între ei. - Ești ultima persoană pe care mă așteptam să o văd, spuse De încet. - Aș putea spune același lucru pentru tine, a spus ea. "Ce faci aici?" „Când m-am unit cu rebelii Zhou, am promis să-l ucid pe rege și să te revin.” - Regele este ... Oh, nimic din asta nu mai contează, șopti Luce, sărutându-și obrajii și pleoapele, ținându-se strâns în jurul gâtului. - Nimic nu contează, spuse De. - Cu excepția faptului că sunt cu tine. Luce se gândi înapoi la strălucirea lui luminoasă din Chichén Itzá. Văzându-l în aceste alte vieți, în locuri și vremuri atât de departe de casă - fiecare a confirmat cât de mult îl iubea. Legătura dintre ele era de neînfrânt - era clar din felul în care se priveau reciproc, de felul în care își puteau citi gândurile reciproc, de felul în care unul îl făcea pe celălalt să se simtă întreg. Dar cum a putut să uite blestemul prin care au trecut prin eternitate? Și căutarea pe care urma să o rupă? Ajunsese prea departe pentru a uita că mai există obstacole în calea de a fi cu adevărat alături de Daniel. Fiecare viață o învățase până acum ceva. Cu siguranță această viață trebuie să dețină propria cheie. Dacă numai ea știa ce să caute. "Am avut cuvântul că regele va ajunge aici pentru a direcționa trupele jos", a spus De. „Rebelii au planificat o ambuscadă a cavaleriei regelui.” „Sunt pe drum”, a spus Luce, amintind de instrucțiunile lui Huang. „Vor fi aici în orice moment.” Daniel dădu din cap. „Și când vor ajunge aici, rebelii vor aștepta să mă lupte.” Luce a învins. A fost cu Daniel de două ori deja, când se pregătea de luptă și de două ori a dus la ceva ce nu voia niciodată să mai vadă. „Ce ar trebui să fac în timp ce ești ...” „Nu mă duc în luptă, Lu Xin.” "Ce?" „Acesta nu este războiul nostru. Nu a fost niciodată. Putem să stăm și să luptăm cu bătăliile celorlalți sau putem face așa cum am făcut întotdeauna și să ne alegem reciproc peste orice altceva. Intelegi ce vreau sa zic?" - Da, șopti ea. Lu Xin nu știa semnificația mai profundă a cuvintelor lui De, dar Luce era aproape sigură că a înțeles - că Daniel o iubește, că îl iubește și că aleg să fie împreună. „Nu ne vor lăsa să mergem ușor. Rebelii mă vor omorî pentru că am părăsit. El i-a înlocuit casca pe cap. - De asemenea, va trebui să vă luptați din această cale. "Ce?" ea a șoptit. „Nu pot lupta. Abia pot să ridic chestia asta - a gesticulat la halberd. „Nu pot ...” „Da”, a spus el, împărtășind semnificații profunde cu un singur cuvânt. "Poti." Trăsura s-a umplut de lumină. Pentru o clipă, Luce s-a gândit că asta a fost, momentul în care lumea ei se va aprinde, când Lu Xin va muri, când sufletul ei va fi exilat în umbră. Dar asta nu s-a întâmplat. Strălucirea strălucea din pieptul lui De. Era strălucirea sufletului lui Daniel. Nu a fost la fel de puternic sau de atât de radiant cum fusese la sacrificiul maya, dar a fost la fel de uluitor. Îi amintea Lucei de strălucirea propriului suflet când o văzuse pentru prima dată pe Lu Xin. Poate că învăța să vadă cu adevărat lumea așa cum era. Poate, în cele din urmă, iluzia a căzut. - Bine, a spus ea, împletindu-și părul lung înapoi în cască. "Sa mergem." Au despărțit perdelele și s-au așezat pe platforma carului. Înaintea lor, o forță rebelă de douăzeci de oameni care se afla pe călărie aștepta aproape de marginea unui deal, poate cu cincizeci de metri înaintea locului unde fusese depășit carul regelui. Erau îmbrăcați în haine de țărani simpli, pantaloni maro și cămăși groase, murdare. Scuturile lor purtau semnul șobolanului, simbolul armatei Zhou. Toți căutau la De pentru comenzi. Din valea de dedesubt venea zgomotul a sute de cai. Luce a înțeles că întreaga armată Shang era

acolo, însetată de sânge. Îi putea auzi scandând o melodie veche de război pe care Lu Xin o știa de când ea putea vorbi. Și undeva în spatele lor, Luce știa că Huang și restul soldaților privați ai regelui se îndreptau spre ceea ce credeau că ar fi o întâlnire la vedere. Călăreau într-o baie de sânge, o ambuscadă, iar Luce și Daniel trebuiau să plece înainte de a ajunge. Urmărește-mi conducerea, murmură De. „Ne vom îndrepta spre dealurile spre vest, cât mai departe de această bătălie, după cum ne pot lua caii.” El a eliberat unul dintre cai din cară și l-a călăuzit spre Luce. Calul era uimitor, negru ca cărbunele, cu un petic în formă de diamant alb pe piept. De a ajutat-o pe Luce în șa și a susținut halbera regelui într-o mână și o arbaletă în cealaltă. Luce nu a tras niciodată și nici măcar nu a atins o arbaletă în viața ei, iar Lu Xin nu a folosit decât o singură dată, pentru a speria un lince departe de pătuțul surorii sale. Dar arma simțea ușoare în mâinile lui Luce și știa că, dacă ar coborî, ar putea să o tragă. De zâmbi la alegerea ei și fluieră pentru calul său. O frumoasă iapă de brindle trotnită. El sări în spatele ei. „De! Ce faci?" o voce alarmată sunată din linia cailor. „Trebuia să-l omori pe rege! Nu-l montați pe unul dintre caii noștri! ” "Da! Omoară-l pe rege! ” strigă un cor de voci furioase. "Regele este mort!" Strigă Luce, tăcând soldații. Vocea feminină din spatele căștii aducea suspine din partea tuturor. Stăteau înghețați, nesiguri dacă își ridică armele. De-a apropiat calul lui Luce. El a luat mâinile în ale lui. Erau mai calzi, mai puternici și mai liniștitori decât orice simțise ea vreodată. „Orice s-ar întâmpla, te iubesc. Dragostea noastră merită totul pentru mine. " - Și pentru mine, șopti Luce înapoi. De a lăsat un strigăt de luptă, iar caii lor au decolat în ritm puternic. Arbaleta aproape a alunecat din strânsoarea lui Luce în timp ce ea se lăsa să înainteze pentru a strânge frâiele. Atunci soldații rebeli au început să strige. „Trădători!“ „Lu Xin!” Vocea lui De s-a ridicat deasupra strigătului cel mai tare, cel mai greu copit al calului. "Merge!" Ridică brațul înalt, arătând spre dealuri. Calul ei a galopat atât de repede încât era greu să vezi ceva clar. Lumea s-a zvârlit într-un singur teritoriu. O încurcătură de soldați rebeli a căzut în spatele lor, ciocurile cailor lor la fel de puternice ca un cutremur care a avut loc pentru totdeauna. Până când rebelul a venit la Daniel cu halbera, Luce a uitat de arbaleta din mâinile ei. Acum a ridicat-o fără efort, încă nesigură cum să o folosească, știind doar că va ucide pe oricine a încercat să-l rănească pe Daniel. Acum. Și-a eliberat săgeata. Spre șocul ei, l-a oprit pe rebelul mort, lovi-l de pe cal. S-a prăbușit într-un nor de praf. Ea se uită înapoi cu groază la omul mort cu săgeata prin pieptul său întins pe pământ. "Continuă!" A strigat De. Ea a înghițit din greu, lăsându-i calul să o ghideze. Se întâmpla ceva. A început să se simtă mai ușoară în șa, ca și cum gravitația ar avea brusc mai puțină putere asupra ei, ca și cum credința lui De în ea ar fi propulsat-o prin toate. Ar putea face asta. Putea să scape cu el. A alunecat un alt șurub pe arbaletă, a tras și a tras din nou. Nu a vizat pe nimeni decât în apărarea de sine, dar au fost atâția soldați care veneau la ea, încât a fost în curând aproape de săgeți. Au mai rămas doar două. „De!“ ea a plans. Era aproape complet din șa, folosind un topor pentru a bate cu putere un soldat Shang. Aripile lui De nu erau întinse, dar s-ar putea să fi fost la fel de bine - părea mai ușor decât aerul, dar totodată abil. Daniel și-a ucis dușmanii atât de curat, moartea lor a fost instantanee, cât mai aproape de durere. „De!“ strigă ea, mai tare. După sunetul vocii ei, capul i se ridică. Luce se aplecă peste șa pentru a-i arăta căpșunul ei aproape gol. El îi aruncă o sabie agățată. A prins-o de hilt. Se simțea ciudat de natural în mâna ei. Apoi și-a amintit - lecția de garduri pe care o luase la Shoreline. În primul ei meci, o distrusese pe Lilith, o colegă de clasă nepricepută, crudă, care a fost îngrădită toată viața. Cu siguranță că ar putea să o facă din nou. Tocmai atunci, un războinic a sărit de pe calul său pe al ei. Greutatea bruscă a lui a făcut-o să se prăbușească și a făcut-o pe Luce să

urle, dar o clipă mai târziu, gâtul i s-a tăiat, iar trupul i-a fost împins la pământ, iar lama sabiei ei a strălucit de sânge proaspăt. Pe pieptul ei se auzi o scurgere caldă. Întregul ei trup bâlbâi. Se îndreptă înainte, învârtindu-și calul la viteză maximă, din ce în ce mai repede până când ... Lumea a devenit albă. Apoi trântit în negru. În cele din urmă a izbucnit printr-o strălucire de culori strălucitoare. Ridică mâna pentru a bloca lumina, dar nu venea din afara ei. Calul ei încă galopase sub ea. Pumnalul îi era încă strâns în pumn, încă trântind în dreapta și în stânga, în gât, în piepturi. Inamicii încă mai cădeau la picioarele ei. Dar cumva Luce nu mai era acolo. O revoltă de viziuni i-a atacat mintea, viziuni care ar fi trebuit să aparțină lui Lu Xin - și apoi unele viziuni care nu ar fi putut aparține lui Lu Xin. L-a văzut pe Daniel plutind peste ea în hainele țăranului său simplu ... dar apoi, o clipă mai târziu, era cu pieptul gol, cu părul lung blond ... și deodată a purtat o cască de cavaler, a cărei vizieră a ridicat-o pentru a-i săruta buzele ... dar înainte a făcut-o, s-a transformat în sinele său actual, Daniel pe care l-a lăsat în curtea părinților ei din Thunderbolt când a intrat în timp. Acesta a fost Daniel, și-a dat seama că ea căutase tot timpul. Ea se întoarse după el, îi strigă numele, dar apoi se schimbă din nou. Și din nou. A văzut mai mulți Daniels decât a crezut vreodată posibil, fiecare mai superb decât ultimul. S-au împăturit unul în altul ca un acordeon vast, fiecare imagine a lui înclinându-se și schimbându-se în lumina cerului din spatele lui. Tăieturile nasului, linia maxilarului, tonul pielii, forma buzelor, toate se învârteau înăuntru și nu se concentrau, murmurând tot timpul. Totul s-a schimbat, cu excepția ochilor lui. Ochii lui violet au rămas mereu la fel. Au bântuit-o, ascunzând ceva îngrozitor, ceva ce nu înțelegea. Ceva ce nu voia să înțeleagă. Frică? În viziuni, teroarea din ochii lui Daniel era atât de intensă, încât Luce dorea să privească departe de frumusețea lor. Ce ar putea să se teamă cineva atât de puternic ca Daniel? A fost un singur lucru: Luce moare. Se confruntă cu un montaj al morții sale de mai multe ori. Așa arătau ochii lui Daniel, de-a lungul timpului, chiar înainte ca viața ei să apară în flăcări. Ea văzuse această teamă înainte. O ura pentru că întotdeauna însemna că timpul lor s-a terminat. O văzu acum în fiecare dintre fețele lui. Frica a strălucit din timpuri și locuri infinite. Dintr-o dată, știa că există mai multe: El nu se temea pentru ea, nu pentru că pășea în întunericul altei morți. Nu se temea că i-ar putea provoca durerea. Daniel se temea de ea. „Lu Xin!” vocea lui striga către ea de pe câmpul de luptă. Îl putea vedea prin umbra vederilor. El era singurul lucru care venea clar - pentru că toate celelalte din jurul ei erau luminate de un alb uluitor. Tot în interiorul ei era și ea. Oare iubirea ei de Daniel o ardea? Oare pasiunea ei, nu a lui, a distrus-o de fiecare dată? "Nu!" Mâna lui îi întinse mâna. Dar era prea tarziu. * * *

Îi durea capul. Nu voia să deschidă ochii. Bill era înapoi, podeaua era rece și Luce era întrun buzunar binevenit al întunericului. O cascadă a stropit undeva pe fundal, scârțâind pe obrajii ei fierbinți. "Până la urmă te-ai descurcat bine", a spus el. - Nu sună atât de dezamăgit, spuse Luce. „Ce zici să explici unde ai dispărut?” „Nu se poate.“ Bill a supt în buzele sale grase pentru a arăta că erau sigilate. "De ce nu?" "Personal." - Este Daniel? ea a intrebat. „Ar putea să te vadă, nu-i așa? Și există un motiv pentru care nu vrei să știe că mă ajuți. ” Bill pufni. „Afacerile mele nu sunt întotdeauna despre tine , Luce. Am alte lucruri care se toacă în oală. În plus, pari destul de independent de întârziere. Poate că a venit momentul să încheiem mica noastră amenajare, să ne oprim roțile de antrenament. La ce dracu mai ai nevoie de mine? " Luce era prea obosită ca să-i pălească și prea uimit de ceea ce tocmai văzuse. "Este fără speranță." Toată furia l-a lăsat pe Bill ca aerul să fie scăpat dintr-un balon. "Cum vrei să spui?" „Când mor, nu din cauza a ceea ce face Daniel . Este ceva care se întâmplă în mine. Poate că dragostea lui o scoate la iveală, dar - este vina mea. Asta trebuie să facă parte din blestem, doar habar n-am ce înseamnă. Tot ce știu este că am văzut o privire în ochii lui chiar înainte de a muri - este întotdeauna la fel. ” Își înclină capul. "Pana acum." „Îl fac mizerabil mai mult decât îl fac fericit”, a spus ea. „Dacă nu a renunțat la mine, ar trebui. Nu mai pot face asta. " Își lăsă capul în mâini. „Luce?“ Bill s-a așezat pe genunchi. Era o tandrețe ciudată pe care o arătase când l-a întâlnit pentru prima dată. „Vrei să te odihnești această scară nesfârșită? De dragul lui Daniel? " Luce ridică privirea și își șterse ochii. - Vrei să spui, deci nu va mai trebui să treacă prin asta? Pot face ceva? " „Când îți asumi unul dintre trupurile sinelui tău trecut, există un moment în fiecare dintre viețile tale, chiar înainte de a muri, unde sufletul tău și cele două corpuri - trecut și prezent - se despărțesc. Se întâmplă doar pentru o fracțiune de instant. ” Luce aruncă o privire. „Cred că am simțit asta. În momentul în care îmi dau seama că voi muri, chiar înainte să o fac? " "Exact. Ea are legătură cu modul în care viața ta se desparte împreună. În acea fracție de moment, există o modalitate de a vă despărți sufletul blestemat de corpul vostru prezent. Un fel de cum să-ți scoti sufletul. S-ar stinge efectiv acel element de reîncarnare neplăcut al blestemului tău. ” „Dar am crezut că sunt deja la sfârșitul ciclului meu de reîncarnări, că nu mă mai întorc. Din cauza lucrului de botez. Pentru că eu nu ... - „Asta nu contează. Încă ești obligat să vezi ciclul până la sfârșitul lui. De îndată ce te întorci în prezent, ai putea muri în orice moment din cauza ... - „Dragostea mea de Daniel”. - Sigur, ceva de genul acesta, a spus Bill. „Ahem. Adică, dacă nu vei rupe legătura cu trecutul tău. ” „Așa că m-aș îndepărta de trecutul meu și ea ar muri în continuare așa cum făcea întotdeauna ...” „Și tot ai fi izgonit așa cum ai fost înainte, doar ai lăsa sufletul în urmă să moară și tu. Și corpul la care te-ai întoarce - a scos-o în umăr - „acesta - ar fi liber să trăiască în afara blestemului care te atârnă din zorii timpului”. - Nu mai moare? - Nu cu excepția cazului în care sări dintr-o clădire sau să urci într-o mașină cu un criminal sau să iei o mulțime de Unisom sau ... - Am înțeles, l-a întrerupt. „Dar nu-i așa” - s-a străduit să-și stabilească vocea - „nu e ca și cum Daniel m-ar săruta și aș … sau … ” „Nu este ca și cum Daniel ar face ceva.” Bill o privi cu atenție. „Nu te-ai mai atrage de el. Ai merge mai departe. Probabil căsătoriți-vă cu o iubită plictisitoare și să aveți 12 copii. "Nu." „Tu și Daniel veți fi feriți de blestemul pe care îl disprețuiți atât de mult. Gratuit . Auzi asta? Ar putea continua și să fie fericit. Nu vrei ca Daniel să fie fericit? " - Dar Daniel și cu mine ... - Daniel și tu nu vom fi nimic. Este o realitate grea, bine, bine. Dar gândiți-vă: nu va mai trebui să - l răniți . Crește, Luce. Există mai mult în viață decât pasiune în adolescență. ” Luce deschise gura, dar nu voia să-i audă vocea rupându-se. O viață fără Daniel era de neimaginat. Dar așa se întorcea la viața ei

actuală și încerca să fie cu Daniel și să o omoare pentru bine. Încercase atât de mult să găsească o modalitate de a rupe acest blestem, dar răspunsul încă o eludase. Poate acesta a fost modul. Părea acum îngrozitor, dar dacă s-ar întoarce la viața ei și nici nu l-ar cunoaște pe Daniel, nu l-ar lipsi. Și nu i-ar fi dor de ea. Poate că ar fi mai bine. Pentru amândoi. Dar nu. Erau colegi de suflet. Iar Daniel a adus mai mult în viața ei decât doar iubirea lui. Arriane, Roland și Gabbe. Chiar și Cam. Din cauza tuturor, ea a aflat despre ea însăși ce voia, ce nu făcea, cum să se ridice pentru ea însăși. Ea crescuse și devenise o persoană mai bună. Fără Daniel, nu s-ar fi dus niciodată la Shoreline, niciodată nu ar fi găsit adevărații prieteni pe care i-a făcut din Shelby și Miles. Ar fi plecat chiar la Sword & Cross? Unde ar fi ea? Cine ar fi ea? Ar putea fi ea fericită într-o zi fără el? Te-ai îndrăgostit de altcineva? Nu suporta să se gândească la asta. Viața fără Daniel părea incoloră și sumbru - cu excepția unei pete luminoase la care Luce continua să se întoarcă înapoi: Ce se întâmplă dacă ea nu trebuia să-l rănească niciodată? „Spune că am vrut să iau în considerare acest lucru.” Luce abia strânse o șoaptă. - Doar să mă gândesc. Cum funcționează chiar? " Bill se întinse în spatele lui și dezgheață lent ceva lung și argint dintro minusculă curea neagră de pe spate. Nu o mai observase niciodată. El întinse o săgeată argintie cu vârful plat, pe care ea o recunoscu imediat. Apoi zâmbi. - Ați văzut vreodată o fotografie cu stele? Optzeci de instrucțiuni

JERUSALEM, ISRAEL • 27 NISSAN 2760

„ Da, nu ești de fapt rău de un tip?” Spuse Shelby lui Daniel. Stăteau pe malul luxuriant al bătrânului albia râului Ierusalim, urmărind orizontul în care cei doi îngeri căzuți tocmai se despărțiseră. Cea mai ușoară respirație de lumină de culoare aurie atârna pe cerul unde fusese Cam și aerul începea să miroase un pic ca niște ouă putrede. „Sigur că nu sunt.” Daniel și-a înmuiat mâna în apa rece. Aripile și sufletul lui încă se simțeau fierbinți de la privirea lui Cam făcând alegerea. Cât de simplu i se păru lui. Cât de ușor și cât de rapid. Și totul din cauza unei inimi frânte. „Doar că atunci când Luce a aflat că tu și Cam ați lovit armistițiul, a fost devastată. Nimeni dintre noi nu a putut înțelege asta. ” Shelby se uită la Miles pentru a se afirma. "Am putea?" „Am crezut că ascundeți ceva de ea.” Miles și-a scos șapca de baseball și și-a frecat capul. „Tot ce știam despre Cam era că trebuia să fie rău pur.” Shelby făcu gheare cu degetele. „Toți ai lui ! si rawr! și așa. ” „Puține suflete sunt orice curat”, a spus Daniel, „în Cer, în iad sau pe Pământ”. Se întoarse, căutând înalt în cerul de est pentru o aluzie a prafului de argint pe care Dani l-ar fi părăsit când își desfăcu aripile și zbura. Nu era nimic. - Îmi pare rău, spuse Shelby, dar este atât de ciudat să te gândești la tine ca la frați. „Toți eram o familie la un moment dat”. „Da, dar, parcă, pentru totdeauna ”. "Crezi doar pentru că ceva a fost un mod de câteva mii de ani, că este rezolvat de-a lungul eternității." Daniel clătină din cap. „Totul este în flux. Am fost cu Cam în zorii timpului și o să-l văd prin sfârșitul timpului. ” Sprâncenele lui Shelby s-au ridicat în necredință. - Crezi că Cam se va întoarce? Vrei să vezi din nou partea luminoasă? ” Daniel a început să stea în picioare. „Nimic nu rămâne la fel pentru totdeauna”. Ce zici de dragostea ta cu Luce? Întrebă Miles. Asta l-a oprit pe Daniel la rece. „Și asta se schimbă. Va fi diferită, după această experiență. Sper doar … ”Se uită în jos la Miles, care era încă așezat pe bancă, și Daniel și-a dat seama că nu-l urăște pe Miles. În felul lor nechibzuit de idiot, Nephilimul încercase să ajute. Pentru prima dată, Daniel a putut spune cu adevărat că nu mai avea nevoie de ajutor; primise tot ajutorul de care avea nevoie de-a lungul drumului de la fiecare dintre cei din trecut. Acum, în sfârșit, era gata să ia pas cu Luce. De ce mai stătea aici? - E timpul ca voi doi să vă duceți acasă, a spus el, ajutându-l pe Shelby, apoi pe Miles în picioare. - Nu, răspunse Shelby, întorcându-se spre Miles, care îi dădu mâna. „Am făcut un pact. Nu ne întoarcem până nu știm că este ... - Nu va trece mult, spuse Daniel. „Cred că știu unde să o găsesc și nu este unde să te duci.” - Hai, Shel. Miles deja îndepărtase umbra aruncată de măslinul de lângă malul râului. S-a strâns și s-a învârtit în mâinile sale și a părut neîngrijit o clipă, ca lutul olarului pe punctul de a se învârti de la volan. Dar apoi Miles a reintrat, întorcându-l într-un portal negru impresionant de mare. Apăsă să deschidă ușor Anunțătorul, făcând un gest pentru ca Shelby să treacă mai întâi. - Te pricepi la asta. Daniel își întocmise propriul Anunț, chemându-l din umbra propriului său corp. Tremura în fața lui. Deoarece Nephilimii nu sau aflat aici prin propriile lor experiențe trecute, ei trebuiau să sară din Announcer în Announcer pentru a reveni la timpul lor. Ar fi dificil și Daniel nu i-a invidiat călătoria, dar i-a invidiat pentru că se întorceau acasă. „Daniel“. Capul lui Shelby ieși din Anunțător. Corpul ei părea tulburat și întunecat prin umbre. "Mult noroc." Ea a fluturat, iar Miles a fluturat, iar cei doi au trecut. Umbra s-a închis pe ea însăși, prăbușindu-se întrun punct chiar înainte de a dispărea. Daniel nu a văzut că se întâmplă asta. El era deja plecat. * * *

Vântul rece i-a răsuflat. A străbătut, mai repede decât a călătorit până acum, înapoi într-un loc și un timp, la care nu a crezut niciodată că se va întoarce. „Hei”, a strigat o voce. Era zgârcit și răspicat și părea să vină chiar de lângă Daniel. - Încet, nu? Daniel se smulse departe de sunet. "Cine ești tu?" a strigat în întunericul invizibil. „Fă-te cunoscut”. Când nimic nu a apărut în fața lui, Daniel și-a desfăcut aripile albe și sângeroase - atât pentru a-l provoca pe intrusul din Anunțătorul său, cât pentru a-l ajuta să încetinească. L-au luminat pe Anunțătorul cu strălucirea lor și Daniel a simțit că tensiunea din interiorul lui ușurează puțin. Complet întinsă, aripile lui întindeau lățimea tunelului. Sfaturile lor înguste erau cele mai sensibile la atingere; când s-au periat de pereții negri ai Anunțătorului, i-a dat lui Daniel o senzație nerăbdătoare, claustrofobă. În întunericul dinaintea lui, o figură se filtra încet în vedere. Mai întâi, aripile: subdimensionate și subțirele subțire. Apoi, corpul s-a adâncit în culoare suficient pentru ca Daniel să vadă un înger mic, palid, împărtășind pe Anunțătorul său. Daniel nu-l cunoștea. Trăsăturile îngerului aveau aspect moale și nevinovat, precum cele ale unui bebeluș. În tunelul înghesuit, părul lui blond fin îi răsufla ochii argintii în vânt, pe care-i trimiteau aripile lui Daniel de fiecare dată când pulsau. Arăta atât de tânăr, dar, desigur, era la fel de bătrân ca oricare dintre ei. "Cine ești tu?" Întrebă din nou Daniel. „Cum ai intrat aici? Ești scară? ” "Da." În ciuda înfățișării sale nevinovate, infantile, vocea îngerului era adânc de pietriș. Se întinse la spate pentru o clipă și Daniel se gândi că poate ascunde ceva acolo - poate unul dintre dispozitivele sale de captare - dar îngerul pur și simplu se întoarse pentru a dezvălui cicatricea de pe ceafa. Insemnele din aur cu șapte vârfuri ale Scalei. „Sunt la scară.” Vocea lui profundă era aspră și îmbrăcată. - Aș dori să vorbesc cu tine. Daniel își smulse dinții. Scala trebuie să fi știut că nu are niciun respect pentru ei sau îndatoririle lor îngrozitoare. Dar nu a contat cât de mult i-a dezlănțuit pe manevrele lor înalte, căutând mereu să-i arunce pe cei căzuți într-o parte: tot trebuia să onoreze cererile lor. Ceva părea ciudat în legătură cu acesta, dar cine altcineva decât un membru al Scalei ar fi putut găsi o cale în Anunțătorul său? "Ma grabesc." Îngerul dădu din cap, ca și cum ar ști deja acest lucru. - Îl cauți pe Lucinda? - Da, a izbucnit Daniel. - Eu - nu am nevoie de ajutor. "Tu faci." Îngerul dădu din cap. „Ți-a fost dor de ieșire” - a arătat în jos, spre locul din tunelul vertical de unde tocmai venise Daniel. Chiar acolo. "Nu da." Îngerul zâmbi, arătând un rând de dinți minusculi și zimțători. „Așteptăm și ne uităm. Vedem cine călătorește prin Anunțător și unde merg ”. „Nu știam că poliția pe Anunțători a fost sub jurisdicția Scalei.” - Nu știi multe. Monitorul nostru a surprins o urmă de trecere a ei. O să fie bine pe drum până acum. Trebuie să mergi după ea. Daniel s-a înțepenit. Scala au fost singurii îngeri acordați viziune între Anunțători. Era posibil ca un membru al Scalei să fi văzut călătoriile Lucei. De ce ai vrea să mă ajuți să o găsesc? „Oh, Daniel”. Îngerul se încruntă. „Lucinda este o parte a destinului tău. Vrem să o găsiți. Vrem să fii credincios naturii tale ... - Și apoi să te alături Cerului, mârâi Daniel. "Cu pasi marunti." Îngerul și-a înfipt aripile în părțile sale și a scăzut prin tunel. - Dacă vrei să o prinzi, murmură vocea lui profundă, „sunt aici să-ți arăt drumul. Știu unde sunt punctele de conectare. Pot deschide un portal între țesutul timpurilor trecute. ” Apoi, slab: „Nu sunt atașate șiruri.” Daniel a fost pierdut. Scala fusese o pacoste pentru el încă de la Războiul din Ceruri, dar cel puțin motivele lor erau transparente. Îl doreau să se alăture cu Cerul. Asta a fost. El a ghicit că îi va împiedica să-l conducă la Luce, dacă ar putea. Poate că îngerul avea dreptate. Cu pasi marunti. Tot ce-i păsa era Luce. Și-a înfipt aripile în părțile sale așa cum a făcut îngerul și a simțit trupul său mișcându-se prin întuneric. Când s-a prins de înger, s-a oprit. Îngerul arătă. - Lucinda a trecut pe acolo. Drumul din umbră era îngust și perpendicular pe calea pe care o luase

Daniel. Nu părea mai corect sau greșit decât în locul în care se îndreptase Daniel înainte. „Dacă funcționează”, a spus el, „îți voi datora. Dacă nu, te voi vâna. ” Îngerul nu a spus nimic. Așa că Daniel a sărit înainte de a privi, simțind un vânt care-l linge umed la aripile lui, un curent ridicându-se din nou și accelerându-l și auzind - undeva departe în spatele lui - cea mai slabă gâfâie de râs. NINETEEN

COOLUL MORTAL MEMPHIS, EGIPT • PERET - „SEZONUL SĂMĂNĂRII” (AUTUMN, APROXIMATIV 3100 î.Hr.)

„ Ești acolo”, s-a murmurat o voce în timp ce Luce a trecut pragul Anunțătorului. „Mi-ar plăcea vinul meu. Pe un platou. Și adu-mi câinii. Nu ... leii mei. Nu-ambele „. Intrase într-o încăpere vastă, albă, cu pereți de alabastru și coloane groase care susțineau un tavan înalt. Un miros slab de carne prăjită se afla în aer. Camera era goală, cu excepția unei platforme înalte de la capătul îndepărtat, care fusese îmbrăcată cu piele antilopă. Deasupra lui, s-a așezat un tron colosal, sculptat din marmură, căptușit cu perne de pluș verde-smarald și împodobit de-a lungul spatelui cu o creastă decorativă cu ochiuri de fildeș. Bărbatul aflat pe tron - cu ochii înroșiți de piele, cu pieptul musculos dezgolit, cu dinții înveliți în aur, cu degetele bejelate și cu un fir de păr de abanos - îi vorbea. Se abătuse de la un scrib cu ochi subțiri, cu un albastru, care ținea un scenariu de papirus, iar acum ambii bărbați se uitau la Luce. Și-a curățat gâtul. - Da, faraon, îi șopti Bill la ureche. „Spune doar Da, Faraon ”. Da, faraon! Strigă Luce prin camera interminabilă. - Bine, a spus Bill. „Acum scam!” Lăsând înapoi printr-o ușă umbrită, Luce se regăsi într-o curte interioară care înconjura un iaz încă. Aerul era răcoros, dar soarele era aprig, scârțâind rândurile de flori de lotus în ghiveci care aliniau pasarela. Curtea era imensă, dar, în mod stăruitor, Luce și Bill au avut totul pentru ei înșiși. - Există ceva ciudat în acest loc, nu-i așa? Luce rămase aproape de ziduri. - Faraonul nici măcar nu părea alarmat văzându-mă ieșind din nicăieri. „Este prea important pentru a fi deranjat de faptul că observă oamenii. A văzut mișcare în viziunea sa periferică și a dedus că cineva era acolo pentru ca el să se conducă. Asta e tot. Acesta explică de ce, de asemenea, nu i s-a părut fazul de faptul că veți purta gunoi chinezesc de la două mii de ani în viitor ”, a spus Bill, smulgându-și degetele de piatră. Arătă spre o nișă umbrită în colțul curții. „Agățați-vă bine acolo și mă voi întoarce cu ceva mai mult la mode pentru a vă purta.” Înainte ca Luce să poată dezbrăca armura greoaie a regelui Shang, Bill se întorcea cu o simplă rochie albă de schimb egiptean. El a ajutat-o să-și smulgă hainele din piele și i-a strecurat rochia peste cap. S-a îmbrăcat peste un umăr, s-a legat în jurul taliei și s-a fixat într-o fustă îngustă care se termină la câțiva centimetri deasupra gleznelor. „Uitați ceva?” Spuse Bill cu o intensitate ciudată. "Oh." Luce se întoarse din nou în armura Shang, pentru ca fotografia cu stele plictisitoare să fie ascunsă înăuntru. Când a scos-o, se simțea atât de mult mai grea decât știa că este cu adevărat. „Nu atinge punctul!” Spuse Bill repede, înfășurând vârful în țesătură și legându-l. "Nu inca." "Am crezut că ar putea dăuna numai îngerilor." Ea a înclinat capul, amintindu-și bătălia împotriva Outcasts, amintindu-și săgeata care se uita de pe brațul lui Callie fără zgârieturi, amintindu-și lui Daniel care i-a spus să rămână departe de raza săgeții. "Cine v-a spus asta nu v-a spus întregul adevăr", a spus Bill. „Afectează doar nemuritorii . Ai o parte din tine care este nemuritoare - partea blestemată, sufletul tău. Asta e partea pe care o vei ucide aici, îți aduci aminte? Pentru ca sinele tău muritor, Lucinda Price, să poată continua și să ducă o viață normală. ” „ Dacă- mi omor sufletul”, a spus Luce, asigurând fotografia cu stea sub noua ei rochie. Chiar și prin pânza grosieră, era cald la atingere. - Încă nu m-am hotărât ... - Am crezut că am fost de acord. Bill a înghițit. „Fotografiile sunt foarte valoroase. Nu ți-aș fi dat-o decât dacă ... - Să găsim doar Layla. Nu era doar liniștea înfricoșătoare a palatului care era neliniștitoare - ceva părea ciudat între Luce și Bill. De când i-a dat săgeata de argint, erau înconjurate unul de altul. Bill inspiră adânc și răsuflat. "Bine. Egiptul antic. Aceasta este perioada dinastică timpurie din capitala Memphis. Suntem destul de departe acum, cu aproximativ cinci mii de ani înainte ca Luce Price să adune lumea cu prezența ei magnifică. ” Luce își roti ochii. "Unde e eu trecutul meu?" „De ce mă deranjează chiar și lecțiile de istorie?” Bill a spus unei audiențe prefăcute. „Tot ce vrea să afle vreodată este locul în care eul ei trecut. Așadar, egocentric este dezgustător. ” Luce își încrucișă brațele.

„Dacă ai de gând să -ți omori sufletul , cred că ai vrea să-l dai peste cap înainte să ai ocazia să te răzgândești.” - Deci, te-ai decis acum? Bill părea un pic fără suflare. „Oh, hai, Luce. Acesta este ultimul nostru concert împreună. M-am gândit că vrei să afli detaliile, de dragul vremurilor vechi? Viața ta aici a fost cu adevărat una dintre cele mai romantice dintre toate. " S-a aruncat în jos pe umărul ei, în modul de poveste. - Ești un sclav pe nume Layla. Adâncit, singur - nu a fost niciodată dincolo de zidurile palatului. Până într-o zi, merge pe frumosul nou comandant al armatei - ghici cine? Bill se plimba în partea ei în timp ce Luce lăsă armura îngrămădită în alcool și se îndrepta încet pe marginea piscinei. „Voi și pe Donkor, care-l zgâlțâie - să-l numim doar Don - să vă îndrăgostiți și totul este plin de viață, cu excepția unei singure realități crude: Don este logodit cu fiica moșneagă a faraonului Auset. Cât de dramatic este asta? ” Luce oftă. Întotdeauna a existat o oarecare complicație. Încă un motiv pentru a pune capăt tuturor acestor lucruri. Daniel nu ar trebui să fie tras în vreun corp pământesc, să fie prins în drama mortală inutilă, doar pentru a putea fi cu Luce. Nu a fost corect pentru el. Daniel suferea de prea mult timp. Poate că s- ar termina cu adevărat . Putea să o găsească pe Layla și să se unească cu corpul ei. Atunci Bill îi va spune cum să-i ucidă sufletul blestemat și ea îi va da lui Daniel libertatea. Făcuse pas pe curtea alungită, făcând rost. Când a rotunjit porțiunea de pe calea cea mai apropiată de iaz, degetele i-au strâns mâna. "Te-am prins!" Fata care o prinsese pe Luce era slabă și musculoasă, cu trăsături dramatice și dramatice sub straturi de machiaj. Urechile ei erau străpunse de cel puțin zece cercuri de aur și un pandantiv greu de aur îi atârna de gât, ornamentat cu un kilogram de bijuterii prețioase. Fiica faraonului. - Eu ... Luce a început să spună. „Nu îndrăznești să spui un cuvânt!” Auset a latrat. - Sunetul vocii tale patetice este ca niște roșu pe timpanele mele. Garda!“ A apărut un bărbat enorm. Avea o coadă lungă de ponei negre și antebrațele mai groase decât picioarele lui Luce. Purta o suliță lungă de lemn, acoperită cu o lamă de cupru ascuțită. - Arestează-o, spuse Auset. - Da, Înălțime, a lătrat garda. - Din ce motive, Alteță? Întrebarea a aprins un foc supărat în interiorul fiicei faraonului. "Furt. Din proprietatea mea personală. ” „O voi întemnița până când Consiliul va pronunța chestiunea.” "Am făcut asta o dată înainte", a spus Auset. „Și totuși aici este, ca un aspirant, capabil să se desprindă de orice legătură. Trebuie să o blocăm într-un loc în care să nu poată scăpa niciodată. ” - Voi atribui un ceas continuu ... Nu, nu va fi suficient de bun. Ceva întunecat traversa chipul lui Auset. „Nu vreau să o văd niciodată pe fata asta. Aruncă-o în mormântul bunicului meu. - Dar, Înălțimea Ta, nimeni în afară de marele preot nu are voie ... - Tocmai, Kafele, spuse Auset zâmbind. „Aruncă-o pe scările de la intrare și șurubează ușa din spatele tău. Când marele preot va merge săvârșească ceremonia de sigilare a mormântului în această seară, el va descoperi acest bătător al mormântului și o va pedepsi așa cum crede. S-a apropiat de Luce și a batjocorit. Vei afla ce se întâmplă cu cei care încearcă să fure din familia regală. Don . A vrut să spună că Layla încerca să-l fure pe Don. Lui Luce nu-i păsa dacă o încuiau și aruncau cheia atâta timp cât primea ocazia să se despice cu Layla. Altfel, cum l-ar putea elibera pe Daniel? Bill făcu o mișcare de aer, zgâlțâind, cu ghearele care se loveau de buza de piatră. Gardianul a produs o pereche de cătușe din ghiozdan la brâu și a fixat lanțurile de fier peste încheieturile lui Luce. - Mă voi vedea singur, spuse Kafele, dând-o după el de o lungime de lanț. "Factură!" Șopti Luce. „Trebuie să mă ajuți!” - Ne vom gândi la ceva, șopti Bill în timp ce Luce era târâtă în curte. Au transformat un colț într-un hol întunecat, unde stătea o sculptură din piatră mai mare decât viața a lui Auset, care arăta foarte frumos. Când Kafele se întoarse să se uite la Luce pentru că vorbea cu ea însăși, părul lui lung și negru i se învârti pe față și îi făcu o idee lui Luce. Nu a văzut-o niciodată. Și-a ridicat mâinile

aglomerate în sus și și-a tras-o tare pe părul său, înfigându-și capul cu unghiile. El țipă și se năpusti înapoi, sângerând de la o zgârietură lungă pe scalp. Apoi, Luce l-a legat tare în intestin. Mormăi și se dublă. Lancea îi alunecă din mâini. - Poți să scoti aceste cătușe? Șuieră Luce la Bill. Gargara își înfipse sprâncenele. Un scurt șurub negru s-a împușcat în cătușe și au izbucnit în neant. Pielea lui Luce se simțea fierbinte unde fuseseră, dar era liberă. - Huh, spuse ea, aruncând o privire scurtă spre încheieturile goale. A apucat sulița din pământ. S-a învârtit pentru a atrage lama la gâtul lui Kafele. - Cu un pas înaintea ta, Luce, a sunat Bill. Când s-a întors, Kafele era întinsă pe spate, cu încheieturile agitate în jurul gleznei de piatră asemănătoare cu Auset. Bill și-a scuturat mâinile. "Lucru in echipa." Aruncă o privire spre paznicul cu fața albă. „Mai bine ne grăbim. Își va găsi corzile vocale din nou destul de curând. Vino cu mine." Bill a condus-o repede pe Luce pe holul întunecat, urcând un scurt zbor de scări din gresie și peste o altă hală luminată de mici lămpi de staniu și căptușită cu figuri de lut de șoimi și hipopotame. O pereche de paznici s-au transformat în hol, dar înainte să o poată vedea pe Luce, Bill a împins-o printr-o ușă acoperită de o perdea de stuf. S-a găsit într-un dormitor. Coloanele de piatră sculptate să arate ca niște tulpini de papirus împachetate s-au ridicat la un tavan jos. Un scaun sedan din lemn încrustat cu abanos se așeză lângă o fereastră deschisă, lângă un pat îngust, care era sculptat din lemn și pictat cu atâta frunză de aur încât strălucea. "Ce fac acum?" Luce s-a apăsat de perete, în cazul în care cineva a mers prin vedere. - Unde suntem? - Aceasta este camera comandantului. Înainte ca Luce să poată împărți că Bill însemna Daniel, o femeie a despărțit perdeaua de trestie și a intrat în cameră. Luce tremura. Layla a purtat o rochie albă cu aceeași croială îngustă pe care a avut-o Luce. Părul ei era gros și drept și lucios. Avea o bujă albă ascunsă în spatele unei urechi. Cu o grea senzație de tristețe, Luce o privi pe Layla alunecând spre vanitatea din lemn și turnând ulei proaspăt în lampă dintr-un recipient pe care-l purta pe o tavă de rășină neagră. Aceasta a fost ultima viață pe care a vizitat-o Luce, corpul unde s-ar despărți cu sufletul ei, pentru ca toate acestea să se termine. Când Layla se întoarse pentru a reumple lămpile de lângă pat, a observat-o pe Luce. „Bună ziua”, a spus ea cu o voce blândă și tare. "Cauți pe cineva?" Kohl-ul care-și zvârcolea ochii părea mult mai natural decât machiajul lui Auset. "Da sunt." Luce nu a pierdut timp. Tocmai când ajunse înainte să-l apuce de încheietura fetei, Layla se uită pe lângă ea spre ușă și fața i se înăbuși de alarmă. „Cine este asta ?” Luce se întoarse și îl văzu doar pe Bill. Avea ochii mari. „Poți” - se uită la Layla - „îl poți vedea?” "Nu!" Spuse Bill. „Vorbește despre urmele pe care le aude alergând pe coridorul de afară. Mai bine grăbește-te, Luce. Luce se învârti înapoi și-și luă mâna caldă de sine, trecând pe pământ recipientul cu ulei. Layla a răbufnit și a încercat să smulgă, dar apoi s-a întâmplat. Sentimentul deschiderii chiuvetei în stomacul lui Luce era aproape familiar. Camera se învârtea și singurul lucru în centrul atenției era fata care stătea în fața ei. Părul ei negru de cerneală și ochii pline de aur, sclipirea de dragoste proaspătă pe obraji. Foggily, Luce clipi și Layla clipi, iar de cealaltă parte a clipului - Pământul se așeză. Luce se uită în jos la mâinile ei. Mainile lui Layla. Tremurau. Bill a dispărut. Dar avea dreptate: au fost pași pe hol. Ea se lăsă să ridice recipientul și se întoarse de la ușă pentru a începe să toarne ulei în lampă. Cel mai bine să nu fie văzut de nimeni care a trecut să facă altceva în afară de treaba ei. Pașii din spatele ei se opriră. O perie caldă de vârfuri degetelor a urcat în brațele ei, în timp ce un piept ferm apăsat pe spate. Daniel. Putea să-i simtă strălucirea fără să se întoarcă. Ea închise ochii. Brațele lui s-au înfășurat în jurul taliei ei și buzele lui moi i-au cuprins gâtul, oprindu-se chiar sub urechea ei. - Te-am găsit, șopti el. Se întoarse încet în brațele lui. Priveliștea îi luă respirația. El era totuși Daniel, desigur, dar pielea lui era culoarea ciocolatei calde bogate,

iar părul său negru ondulat era decupat foarte scurt. Purta doar o pânză scurtă de lenjerie, sandale din piele și un choker argintiu în jurul gâtului. Ochii lui violați, adânci, au măturat peste ea, fericiți. El și Layla erau îndrăgostiți profund. Ea își sprijini obrazul pe pieptul lui și număra bătăile inimii lui. Să fie aceasta ultima dată când a făcut asta, ultima dată când a ținut-o de inima lui? Era pe cale să facă ceea ce trebuie - lucrul bun pentru Daniel. Dar totuși o durea să se gândească la asta. Ea l-a iubit! Dacă această călătorie a învățat-o ceva, era cât de mult îl iubea pe Daniel Grigori. Cu greu mi s-a părut corect să fi fost nevoită să ia această decizie. Totuși aici a fost. În Egiptul antic. Cu Daniel. Pentru ultima oară. Era pe punctul de a-l elibera. Ochii ei se estompau de lacrimi în timp ce el sărută partea din centrul părului. "Nu eram sigur că vom avea ocazia să ne luăm la revedere", a spus el. "Plec în această după-amiază pentru războiul din Nubia." Când Luce a ridicat capul, Daniel i-a cuprins obrajii umedi în mâinile lui. „Layla, mă voi întoarce înainte de recoltă. Te rog, nu plânge. În cel mai scurt timp te vei strecura în camera mea, în întunericul nopții, cu farfurii de rodii la fel ca întotdeauna. Iți promit." Luce inspiră adânc și tremurând. "La revedere." „La revedere deocamdată. „Fața lui devenea serioasă. „Spune-o: la revedere deocamdată .” Ea clătină din cap. "La revedere iubirea mea. La revedere." Cortina de trestie s-a despărțit. Layla și Don s-au despărțit de îmbrățișarea lor, în timp ce un grup de paznici cu sulițele trase în bară. Kafele i-a condus, cu chipul întunecat de furie. - Ia fata, spuse el, arătând spre Luce. "Ce se întâmplă?" Daniel a strigat în timp ce paznicii l-au înconjurat pe Luce și și-au redat mâinile. „Îți ordon să te oprești. Dezlegați-o. - Îmi pare rău, comandant, spuse Kafele. „Ordinele faraonului. Ar trebui să știți până acum - când fiica lui Faraon nu este fericită, faraonul nu este fericit. ” Au pornit-o pe Luce departe, în timp ce Daniel a strigat: „Voi veni pentru tine, Layla! Te voi gasi!" Luce știa că o va face. Nu cumva s-a jucat mereu? S-au întâlnit, ea s-a confruntat cu probleme, iar el s-a arătat și a salvat ziua - din an în an de-a lungul eternității, îngerul s-a oprit în ultimul moment pentru a o salva. A fost obositor să mă gândesc. Dar, de data aceasta, când a ajuns acolo, ea va avea asteptarea de asteptare. Gândul îi trimitea o durere brută prin intestin. O fântână de lacrimi s-a ridicat din nou în ea, dar ea a înghițit-o. Măcar ajunsese să-și ia rămas bun. Gardienii au lansat-o într-o serie interminabilă de holuri și afară în soarele înfloritor. Au mărșăluit-o pe străduțele făcute din dale inegale de stâncă, printr-o poartă monumentală arcuită, și au trecut pe lângă case mici din gresie și terenuri fericite strălucitoare la ieșirea din oraș. O trăgeau spre un deal auriu enorm. Doar pe măsură ce se apropiau, Luce și-a dat seama că era o structură creată de om. Necropola, și-a dat seama, în același timp, că mintea lui Layla a devenit umilită de teamă. Fiecare egiptean știa că acesta este mormântul ultimului faraon, Meni. Nimeni, cu excepția câtorva dintre cei mai sfinți preoți - și morții nu au îndrăznit să se apropie de locul unde au fost îngropate trupurile regale. Era închisă cu vrăji și incantații, unii pentru a ghida morții în călătoria lor spre viața următoare și alții pentru a îndepărta orice ființă vie care îndrăznea să se apropie. Până și gardienii care o trăgeau acolo păreau să devină nervoși când se apropiau. Curând intrau într-un mormânt în formă de piramidă, făcut din cărămizi de noroi coapte. Toți doi dintre cei mai înfocați paznici au rămas în afara intrării. Kafele o aruncă pe Luce printr-o ușă întunecată și coborâse un zbor mai întunecat al scărilor. Celălalt paznic i-a urmat, purtând o lanternă în flăcări pentru a-și lumina calea. Lampa de lanternă pâlpâia pe pereții de piatră. Ei au fost pictați cu hieroglife, iar din când în când ochii lui Layla prindeau bucăți de rugăciuni către Tait, zeița țesătoare, cerând ajutor pentru a păstra sufletul faraonului într-o singură bucată în timpul călătoriei sale în viața de apoi. La fiecare câțiva pași trecură pe uși false adâncituri de piatră adânci în pereți. Unii dintre ei, își dădu seama Luce, fuseseră cândva

drumuri de intrare care duceau la locurile de odihnă finale ale membrilor familiei regale. Acum erau sigilate cu piatră și pietriș, astfel încât să nu poată trece niciun muritor. Drumul lor a devenit mai rece; a devenit mai întunecat. Aerul devenea greoi odată cu moartea decolorată. Când au apropiat de ușa deschisă de la capătul holului, paznicul cu lanterna nu va mai merge mai departe - „Nu voi fi blestemat de zei pentru insolența acestei fete” - așa a făcut și Kafele. El a lăsat deoparte șurubul de piatră care prindea ușa și un miros aspru, de oțet, a inundat, otrăvind aerul. - Crezi că ai vreo speranță de evadare acum? întrebă el, eliberându-și încheieturile de la cătușe și dând-o înăuntru. - Da, își șopti Luce în timp ce ușa grea de piatră se închidea în spatele ei și șurubul se întoarse în loc. "Unul singur." Era singură în întunericul complet, iar frigul îi atârna pielea. Apoi ceva s-a prins - piatră pe piatră, atât de recunoscută - și o mică lumină aurie a înflorit în centrul camerei. Era cuprinsă între cele două mâini de piatră ale lui Bill. "Bună bună." El a plutit în lateralul camerei și a turnat mingea de foc din mâinile sale și într-o lampă de piatră violet și verde, pictată opulent. "Ne intalnim din nou." Pe măsură ce ochii lui Luce s-au reglat, primul lucru pe care l-a văzut a fost scrierea pe pereți: au fost pictați cu aceiași hieroglife ca pe hol, doar că de data aceasta au fost rugăciuni către faraon - „Nu decada. Nu putrezi. Intrați în stelele imperisibile. ” Au fost cutii care nu s-ar închide, deoarece s-au revărsat cu monede de aur și pietre strălucitoare de portocale. O colecție enormă de obeliscuri s-a răspândit înaintea ei. Cel puțin zece câini și pisici îmbălsămate păreau să o privească. Camera era imensă. A înconjurat un set de mobilier pentru dormitor, complet cu o vanitate stivuită cu produse cosmetice. Avea o paletă votivă, cu un șarpe cu două capete cizelată pe față. Gâturile care se împletesc formau o adâncitură în piatra neagră, care ținea un cerc de umbră de ochi albastru strălucitor. Bill a urmărit-o pe Luce să o ridice. „Gota arată cel mai bine în viața de apoi.” El stătea deasupra capului unei sculpturi uimitoare de viață a fostului faraon. Mintea lui Layla i-a spus lui Luce că această sculptură reprezenta ka faraonului , sufletul său și că va veghea asupra mormântului - adevăratul faraon se afla mumificat în spatele ei. În interiorul sarcofagului de calcar s-ar adăuga sicriele de lemn; în interiorul celui mai mic dintre ei: faraonul îmbălsămat. - Fii atent, spuse Bill. Luce nici măcar nu-și dădea seama că își sprijinea mâinile pe un piept mic de lemn. Aceasta conține intestinele faraonului. Luce se smulse și scoase steaua din rochia ei. Când a ridicat-o, axul ei i-a încălzit degetele. „Chiar o să funcționeze?” „Dacă acorzi atenție și faci așa cum spun eu”, a spus Bill. „Acum, sufletul se află direct în centrul ființei tale. Pentru a ajunge la ea, trebuie să trageți lama exact în mijlocul pieptului, chiar în momentul critic, chiar când Daniel te sărută și simți că începi să gătești. Atunci, Lucinda Price, vei fi izgonit din sinele tău trecut, ca de obicei, dar sufletul tău blestemat va fi prins în corpul lui Layla, unde se va arde și va fi dispărut. " „Mi-e frică”. „Nu fi. Este ca și cum ai avea anexa. Te descurci mai bine fără asta. " Bill se uită la încheietura lui goală gri. - După ceasul meu, Don va fi aici în orice moment. Luce ținea săgeata de argint, astfel încât lama ei arăta spre sânul ei. Desene zgomotoase gravate se încleștau sub degetele ei. Mâinile ei se încolăceau cu nervi. - Steady acum. Apelul serios al lui Bill suna departe. Luce încerca să acorde atenție, dar inima îi bătea în urechi. Trebuia să facă asta. Ea a trebuit să. Pentru Daniel. Pentru a-l elibera de o pedeapsă, el a luat-o doar din cauza ei. „Va trebui să o faci mult mai repede decât asta în timpul lucrului real sau Daniel cu siguranță te va opri. O fanta rapida pe sufletul tau. Vei simți ceva slăbit, o respirație de răceală și apoi ... bam! „ „ Layla! ” Don s-a legat în ochii ei. Ușa din spatele ei era încă boltită. De unde venise? Steaua de stele s-a ridicat din mâini și s-a agățat de podea. A smuls-o și a strecurat-o înapoi în rochia ei. Bill a dispărut. Dar Don era - Daniel avea dreptate acolo unde voia ca el să fie. "Ce faci aici?"

Vocea ei s-a rupt cu forța de a fi nevoit să acționeze surprins pentru a-l vedea. Nu părea să audă. Se repezi spre ea și o înfășura în brațele lui. „Salvează-ți viața.” - Cum ai intrat? „Nu vă faceți griji pentru asta. Niciun om muritor, nici o placă de piatră nu poate împiedica o dragoste la fel de adevărată ca a noastră. Te voi găsi mereu. ” În brațele lui goale, bronzate, era instinctul lui Luce de a se simți mângâiat. Dar ea nu putea atunci. Inima ei se simțea zdrențuită și rece. Această fericire ușoară, aceste sentimente de încredere deplină, fiecare dintre emoțiile minunate pe care Daniel i-a arătat-o cum să se simtă în fiecare viață - acum o torturau. - Nu te teme, șopti el. „Permiteți-mi să vă spun, iubire, ce se întâmplă după această viață. Te întorci, te ridici din nou. Renașterea ta este frumoasă și reală. Te întorci la mine, din nou și din nou ... Lumina de la lampă pâlpâie și îi făcu ochii violet să scânteie. Corpul lui era atât de cald împotriva lui. - Dar mor din nou și din nou. "Ce?" Își înclină capul. Chiar și când fizicul său părea exotic pentru ea, ea știa atât de bine expresiile sale acea adorație amuzantă când a exprimat ceva pe care nu se aștepta să-l înțeleagă. „Cum te faci - Nu te deranja. Nu contează. Ceea ce contează este că vom fi din nou împreună. Ne vom regăsi mereu, ne vom iubi mereu, indiferent de ce. Nu te voi părăsi." Luce a căzut în genunchi pe treptele de piatră. Și-a ascuns fața în mâini. „Nu știu cum puteți să o susțineți. Din nou și din nou, aceeași tristețe ... O ridică. - Același extaz ... - Același foc care omoară totul ... - Aceeași pasiune care o aprinde din nou. Nu știi. Nu-ți amintești cât de minunat ... Am văzut-o. Stiu." Acum ea avea atenția lui. Nu părea sigur dacă să o creadă sau nu, dar cel puțin îl asculta. „Ce se întâmplă dacă nu există nicio speranță de a se schimba ceva?” ea a intrebat. „Nu există decât speranță. Într-o zi, vei trăi prin ea. Adevărul absolut este singurul lucru care mă continuă. Nu voi renunța niciodată la tine. Chiar dacă durează pentru totdeauna. El i-a șters lacrimile cu degetul mare. „Te iubesc din toată inima, în fiecare viață, prin fiecare moarte. Nu voi fi legat de altceva decât de dragostea mea pentru tine. ” „Dar este atât de greu. Nu-ți este greu? Nu te-ai gândit vreodată, și dacă ... ”„ Într-o zi, dragostea noastră va cuceri acest ciclu întunecat. Asta merită totul pentru mine. " Luce ridică privirea și văzu dragostea strălucind în ochii lui. Credea ce spunea. Nu-i păsa dacă suferă din nou; el a continuat, pierzând-o din nou, încurajat de speranța că într-o zi acesta nu va fi sfârșitul lor. Știa că este sortit, dar oricum a încercat din nou și mereu. Angajamentul lui față de ea, față de ei, i-a atins o parte din ea, pe care credea că a renunțato. Încă voia să se certe: Acest Daniel nu știa provocările care le veneau în cale, lacrimile pe care le vor vărsa de-a lungul veacurilor. Nu știa că îl văzuse în momentele lui de cea mai profundă disperare. Ce i-ar face durerea morților ei. Dar atunci ... Luce a știut. Și asta a făcut toată diferența în lume. Cele mai mici momente ale lui Daniel o îngrozeau, dar lucrurile se schimbaseră. Tot timpul, se simțise legată de dragostea lor, dar acum știa cum să o protejeze. Acum văzuse dragostea lor din atâtea unghiuri diferite. A înțeles-o într-un mod în care ea nu a crezut niciodată că o va face. Dacă Daniel ar fi căzut, ar putea să- l ridice. Învățase cum să o facă de la cei mai buni: de la Daniel. Aici era, pe punctul de a -și ucide sufletul , pe punctul de a-și îndepărta permanent dragostea și cinci minute singure cu el a readus-o la viață. Unii oameni și-au petrecut întreaga viață în căutarea dragostei ca aceasta. Luce o avusese tot timpul. Viitorul nu a avut nicio fotografie de stele pentru ea. Numai Daniel. Daniel, cel pe care-l lăsase în curtea părinților din Thunderbolt. Trebuia să plece. - Sărută-mă, șopti ea. Era așezat pe trepte, cu genunchii despărțiți suficient încât să-i lase corpul să alunece între ei. S-a scufundat în genunchi și s-a înfruntat cu el. Frunțile le atingeau. Sfaturile nasurilor lor. Daniel a luat mâinile. Părea să vrea să-i spună ceva, dar nu putea găsi cuvintele. - Te rog, a implorat ea, cu buzele îndreptate spre ale lui. „Sărută-mă și eliberează-mă”. Daniel făcu o plimbare spre ea, o învârtea în sus și o

așeză lateral în poala lui pentru a o lega în brațele lui. Buzele lui au găsit-o pe a ei. Erau la fel de dulci ca nectarul. Ea a gemut în timp ce un curent adânc de bucurie curgea prin ea, la fiecare centimetru din ea. Moartea lui Layla a fost aproape, știa asta, dar nu s-a simțit niciodată mai în siguranță sau mai vie decât a făcut-o atunci când Daniel a ținut-o. Mâinile i se încleștau în jurul spatelui gâtului, simțindu-și firmele ferme ale umerilor, simțind cicatricile ridicate minuscule care îi protejează aripile. Mâinile lui îi învârteau spatele, prin părul lung și gros. Fiecare atingere a fost răpire, fiecare sărut atât de minunat și pur a lăsato amețită. „Rămâi cu mine”, a pledat el. Mușchii de pe fața lui deveniseră încordate, iar săruturile lui deveniseră mai înfometate, mai disperate. Probabil că a sesizat încălzirea corpului lui Luce. Căldura care îi crește în miez, se răspândea prin piept și îi înroșea obrajii. Lacrimile i-au umplut ochii. Ea îl sărută mai tare. Trecuse prin asta de mai multe ori înainte, dar din anumite motive, acest lucru se simțea diferit. Cu un vioi tare, își întinse aripile, apoi le înfășura cu abilitate strâns în jurul ei, un leagăn de alb moale care îi ținea pe cei doi repede. „Chiar îl crezi?” ea a șoptit. - Într-o zi o să trăiesc prin asta? „Cu toată inima și sufletul”, a spus el, cufundându-și chipul în mâini, trăgându-și aripile mai strânse în jurul lor. „Vă voi aștepta cât va dura. Te voi iubi în fiecare moment de-a lungul timpului. " Pe atunci, Luce se fierbea fierbinte. A strigat de durere, trântindu-se în brațele lui Daniel în timp ce căldura o copleșea. Îi ardea pielea, dar el nu a lăsat-o niciodată să plece. Venise momentul. Poza de stele a fost ascunsă în rochia ei, iar asta - chiar acum - a fost când ar fi folosit-o. Dar niciodată nu avea să renunțe. Nu pe Daniel. Nu când a știut, oricât de greu ar fi fost, el nu va renunța niciodată la ea. Pielea ei a început să se înfunde. Căldura era atât de brutală, încât nu putea face altceva decât să tremure. Și atunci nu putea decât să urle. Layla a ars și, în timp ce flăcările i-au înghițit trupul, Luce a simțit propriul corp și sufletul pe care îl împărtășeau nevrând, căutând cea mai rapidă evadare din căldura neiertătoare. Coloana de foc a devenit mai înaltă și mai largă până a umplut camera și lumea, până când a fost totul și Layla nu a fost nimic deloc. * * *

Luce se aștepta la întuneric și a găsit lumină. Unde era Anunțătorul? Ar putea fi ea în continuare în Layla? Focul a aprins. Nu s-a stins. S-a răspândit. Flăcările consumau tot mai mult din întuneric, ajungând pe cer ca și cum marea noapte în sine ar fi fost inflamabilă, până când aprinderea fierbinte de roșu și aur a fost tot ce putea vedea Luce. De fiecare dată când unul dintre oamenii ei din trecut a murit, eliberarea Lucei de la flăcări și în Announcer a fost simultană. Ceva era diferit, ceva care o făcea să vadă lucruri care nu puteau fi reale. Aripile pe foc. „Daniel!“ strigă ea. Ceea ce arăta ca aripile lui Daniel s-au înălțat prin valuri de flăcări, luând foc, dar nu mocnind, de parcă ar fi fost făcute de foc. Tot ceea ce putea să facă era aripi albe și ochi violete. „Daniel?“ Focul se rostogolea în întuneric ca un val uriaș peste un ocean. S-a prăbușit pe un țărm invizibil și s-a spălat furios peste Luce, grăbindu-și corpul, peste cap și mult în spatele ei. Apoi, ca și cum cineva ar fi scos o lumânare, s-a auzit un șuier rapid și totul s-a întunecat. Un vânt rece s-a strecurat în spatele ei. Umflături de gâscă se răspândeau pe pielea ei. Și-a îmbrățișat corpul mai aproape, ridicându-și genunchii și dându-și seama cu un hohot de surpriză că niciun pământ nu-i ținea picioarele. Nu zbura exact, doar plutind, fără direcție. Întunericul acesta nu era un Anunțător. Nu folosise fotografia de stele, dar cumva ... murise? Îi era frică. Nu știa unde era, doar că era singură. Nu. Mai era cineva. Un sunet răzuitor. O lumină gri slabă. "Factură!" Luce a strigat la vederea lui, atât de ușurat încât a început să râdă. „Oh, slavă Domnului. Am crezut că am fost pierdut - m-am gândit - O, nu te minte. Respiră adânc. „Nu am putut să o fac. Nu mi-am putut ucide sufletul. Voi găsi un alt mod de a rupe blestemul. Daniel și cu mine - nu vom renunța unul la altul. ” Bill era departe, dar plutea spre ea, făcând bucle în aer. Cu cât a ajuns mai aproape, cu atât a apărut mai mare, umflându-se până la doi, apoi trei, apoi de zece ori mai mare decât mica gargară de piatră cu care călătorise. Apoi a început adevărata metamorfoză: în spatele umerilor lui, o pereche de aripi negre mai groase, mai pline și jetate, izbucnesc, rupându-și micile aripi de piatră cunoscute într-un haos de bucăți rupte. Ridurile de pe frunte s-au adâncit și s-au extins pe tot corpul, până când a părut îngrozitor de zguduit și bătrân. Ghearele de pe picioare și mâini deveneau mai lungi, mai ascuțite, mai gălăgioase. Au strălucit în întuneric, ascuțite de ras. Pieptul lui s-a umflat, încolțindu-i părul negru, gros și cret, pe măsură ce devenea infinit mai mare decât fusese înainte. Luce s-a încordat să suprime vârful care îi urcă în gât. Și a reușit - până în sus, cu ochii cenușii pietroși ai lui Bill, irisurile lor s-au întins sub straturi de cataractă, strălucind ca roșu ca focul. Apoi a țipat. „Ai făcut întotdeauna alegerea greșită.” Vocea lui Bill se transformase monstruos, adânc și plin de flegme și grăbit, nu doar pe urechile lui Luce, ci chiar în sufletul ei. Respirația Lui a lovit-o, căutând moartea. - Ești ... Luce nu-și putea termina propoziția. Înaintea ei nu exista decât un singur cuvânt pentru făptura cea rea și ideea de a o spune cu voce tare era înspăimântătoare. "Tipul rau?" Bill a trântit. "Surprinde!" El a ținut afară am sunetul cuvântului atât de mult încât Luce era sigur că va dubla peste si tuse, dar el nu a făcut -o . - Dar ... tu m-ai învățat atât de mult. Ai ajutat - mi dau seama ce ar-ai-Cum- întregul timp?“ „Te-am înșelat. Este ceea ce fac , Lucinda. ” Avea grijă de Bill, ticălos și dezgustător cum era. Se încrezase în el, îl ascultase, aproape că-i omorâse sufletul pentru că el îi spusese. Gândul a tăiat-o. Ea aproape că îl pierduse pe Daniel din cauza lui Bill. Ar putea să-l piardă pe Daniel încă din cauza lui Bill. Dar el nu era Bill - El nu era un simplu demon, nu ca Steven, sau chiar Cam în cel mai rău caz. A fost Răul întrupat. Și el fusese cu Luce, respirând pe gâtul ei tot timpul. A încercat să se abată de la el, dar întunericul lui era peste tot. Arăta de parcă plutea pe un cer de noapte, dar toate stelele erau imposibil de departe; nu era niciun semn al Pământului. În apropiere erau pete de

neagră mai întunecată, abisuri învolburate. Și din când în când apărea un puț de lumină, un far de speranță, iluminare. Atunci lumina ar dispărea. "Unde suntem?" ea a intrebat. Satana s-a strecurat de inutilitatea întrebării ei. - Niciodată, spuse el. Vocea lui nu mai avea tonul familiar al însoțitorului ei de călătorie. „Inima întunecată a nimicului în centrul tuturor. Nici Cerul, nici Pământul, nici Iadul. Un loc al celor mai întunecate tranzite. Nimic din mintea ta în acest stadiu nu poate înțelege, așa că, probabil, arată doar „- ochii roșii îngroșați -„ înfricoșători pentru tine ”. Ce zici de fulgerurile de lumină? Întrebă Luce, încercând să nu mai lase cât de înspăimântătoare îi privea locul. Văzuse deja cel puțin patru licăriri de lumină, conflagrații strălucitoare aprinse de nicăieri, dispărând repede în regiuni mai întunecate de pe cer. „Oh, alea”. Bill l-a urmărit pe unul în timp ce strălucea și dispărea peste umărul lui Luce. „Călătoria îngerului. Călătorie demonică. Noapte ocupată, nu-i așa? Toată lumea pare să plece undeva. ” "Da." Luce așteptase o altă explozie de lumină pe cer. Când a venit, a aruncat o umbră peste ea, și a înfipt-o, disperată să zguduie un Anunțător înainte ca lumina să dispară. "Inclusiv eu." Anunțătorul s-a extins rapid în mâinile ei, atât de grele și urgente și pline de minune, încât, pentru o clipă, a crezut că ar putea să o facă. În schimb, a simțit o strângere înfricoșătoare în jurul părților. Bill avea întregul ei corp înfipt în gheara lui sumbră. „Nu sunt încă pregătit să-mi iau rămas bun”, a șoptit el cu o voce care a făcut-o să tremure. „Vezi, m-am iubit atât de mult. Nu, stai, nu-i așa. Întotdeauna am fost ... iubitor de tine. " Luce a lăsat umbra din degete să nu se înlăture în nimic. „Și ca toți iubitorii, am nevoie de tine în prezența mea, mai ales acum, ca să nu-mi corupți desenele. Din nou." - Cel puțin acum mi-ai oferit un obiectiv, spuse Luce, încordându-se. Nu a fost de folos. El o strânse mai strâns, strângându-i oasele. „Ai avut întotdeauna un foc interior. Îmi place asta despre tine. ” A zâmbit și a fost un lucru groaznic. - Dacă doar scânteia ta a rămas înăuntru, hmm? Unii oameni sunt îndrăgostiți. ” „Nu-mi vorbi despre dragoste”, scuipă Luce. „Numi vine să cred că am ascultat vreodată un cuvânt care ți-a ieșit din gură. Nu știi nimic despre dragoste. ” „Am mai auzit asta . Și întâmplător știu un lucru important despre iubire: Crezi că a ta este mai mare decât Cerul și Iadul și soarta a tot ceea ce se află între ele. Dar greșești. Dragostea ta pentru Daniel Grigori este mai puțin decât nesemnificativă. Nu este nimic ! ” Strigătul lui era ca un val de șoc care aruncă înapoi părul lui Luce. Ea a tresărit și a luptat pentru aer. Spune ce vrei. Îl iubesc pe Daniel. Mereu voi. Și nu are nicio legătură cu tine. ” Satana o ținea până la ochii lui roșii, strângându-i pielea cu cea mai ascuțită gheară a lui. - Știu că îl iubești. Ești un prost pentru el. Doar spune-mi de ce." "De ce?" "De ce. Dece el? Pune-l în cuvinte. Mă face să mă simt . Vreau să fiu mișcat. ” „Un milion de motive. Doar o fac. Zâmbetul său zgâlțâit se adânci și un sunet ca o mie de câini mârâi veneau din adâncul său. „Acesta a fost un test. Ați eșuat, dar nu este vina ta. Nu chiar. Acesta este un efect secundar nefericit al blestemului pe care îl purtați. Nu mai faceți alegeri. ” "Nu este adevarat. Dacă îți amintești, am făcut o alegere mare să nu -mi omor sufletul. ” Acest lucru l-a înfuriat - o putea vedea în felul în care i se scurgeau nările, în felul în care el a ridicat și și-a bătut gheara într-un pumn și a făcut ca un petic din cerul înstelat să se stingă ca un buton de lumină să fi fost aprins undeva. Dar el nu a spus nimic de mai mult timp. Doar privi în noapte. Un gând oribil l-a izbit pe Luce. „Ai spus chiar adevărul? Ce s-ar fi întâmplat cu adevărat dacă aș folosi fotografia de stele ... - Ea s-a cutremurat, bolnavă că ar fi ajuns atât de aproape. "Ce este în toate astea pentru tine? Mă vrei să ies din imagine sau ceva ca să poți ajunge la Daniel? De aceea nu te-ai arăta niciodată în fața lui? Pentru că ar fi plecat după tine și ... Satana chicoti. Râsul lui a întunecat stelele. „Crezi că mi-e teamă de Daniel Grigori? Tu nu crezi foarte mult de

el. Spune-mi, ce fel de minciuni sălbatice ți-a umplut capul despre locul lui grandios din Rai? ” - Ești mincinos, spuse Luce. „Nu ai făcut altceva decât să minți din momentul în care te-am întâlnit. Nu e de mirare că întreg universul te disprețuiește. ” "Temerile. Nu disprețuiește . Există o diferență. Frica are invidie undeva. Poate că nu vă vine să credeți, dar sunt mulți care doresc să utilizeze puterea pe care o dețin. Cine ... mă adoră. " "Ai dreptate. Nu te cred. - Doar nu știi suficient. Despre orice. Te-am dus într-un tur al trecutului tău - ți-am arătat inutilitatea acestei existențe, sperând să te trezesc la adevăr și tot ce obțin de la tine este 'Daniel! Vreau Daniel! ' El a aruncat-o în jos, iar ea a căzut în neagră, oprindu-se doar atunci când el a aruncat o privire spre ea, ca și cum ar putea să o fixeze în loc. El se mișcă într-un cerc strâns în jurul ei, cu mâinile în spate, cu aripile strânse, cu capul înclinat spre cer. „Tot ce vezi aici este tot ce trebuie de văzut. De departe, da, dar este totul acolo - toate viețile și lumile și multe altele, mult dincolo de concepția slabă a muritorilor. Uita-te la ea." A făcut-o și părea altfel decât o făcuse înainte. Veldtul stelelor era nesfârșit, întunericul nopții se plia din nou și din nou peste atâtea locuri luminoase încât cerul era mai luminos decât negru. "E frumos." „Este pe punctul de a fi un tabula rasa.” Buzele i se încrețiră într-un zâmbet răsucit. „M-am săturat de acest joc.” "Acesta este un joc pentru tine?" „Este un joc pentru el. El și-a învârtit mâna pe cer și a lăsat o undă întunecată de noapte. „Și refuz să o acord acelui Altul doar datorită unei scări cosmice. Pur și simplu pentru că părțile noastre sunt în echilibru. ” "Echilibru. Vrei să spui, scara dintre îngerii căzuți care s-au aliat cu tine și cei care s-au aliat cu ei ... - Nu spune asta. Dar da, alta . În acest moment există un echilibru și ... - Și încă un înger trebuie să fie alături, spuse Luce, amintindu-și de lunga discuție pe care Arriane o dăduse la restaurantul din Las Vegas. „Mmm-hmm. Cu excepția acestei date, nu o voi lăsa la voia întâmplării. A fost un obiectiv de scurtă durată al meu, întreaga clipă de stele, dar am văzut eroarea căilor mele. Am complotat. Am planificat. Adesea, în timp ce tu și unele iterații anterioare ale lui Grigori erați preocupați de apariția grea de gradul B. Deci, vedeți, nimeni nu va putea sabota ceea ce am planificat în continuare. „O să șterg curat ardezia. Începeți. Pot sări peste mileniile care te-au dus până la capătul tău și o portiță a vieții tale, Lucinda Price ”, a suflat - și a începe din nou. Și de această dată, voi juca mai înțelept. De data asta voi câștiga. ” „Ce înseamnă asta,„ ștergeți cu ardezie ”? „Tot timpul este ca o mare ardezie, Lucinda. Nu este scris nimic care să nu poată fi șters de un singur tip inteligent. Este o mișcare drastică, da, și înseamnă că voi arunca mii de ani. O mare întârziere pentru toți cei implicați - dar hei, ce este o mână de milenii pierdute în conceptul căscat al eternității? ” „Cum poți face asta?” spuse ea, știind că o poate simți tremurând în mâna lui. "Ce înseamnă?" „Înseamnă că mă întorc la început. Spre toamna. Toți am fost alungați din cer pentru că am îndrăznit să exercităm liberul arbitru. Vorbesc despre prima mare nedreptate. " „Să-ți retrăiești cele mai mari hituri?” a spus ea, dar el nu a ascultat, pierdut în detaliile schemei sale. „Tu și obositorul Daniel Grigori veți face călătoria cu mine. De fapt, sufletul tău pereche este acum pe drum. ” - De ce ar fi Daniel ... - I-am arătat drumul, desigur. Acum tot ce trebuie să fac este să ajung la timp pentru a vedea îngerii alungați și să înceapă căderea lor pe Pământ. Ce moment frumos va fi. ” „Când încep căderea lor? Cât a durat?" „Nouă zile, după câteva relatări”, a murmurat el, „însă pentru noi s-a arătat o eternitate. Nu ai întrebat niciodată prietenii tăi despre asta? Cam. Roland. Arriane. Prețiosul tău Daniel? Toți am fost acolo ”. „Deci vedeți că se întâmplă din nou. Și ce dacă?" „Deci atunci fac ceva neașteptat. Și știi ce este asta? ” A chicotit și i s-au strălucit ochii roșii. - Nu știu, a spus ea încet. "Omoară Daniel?" „Nu omori. Prinde . O să prind fiecare dintre noi. Voi deschide un Anunțător ca o mare plasa,

aruncându-l la marginea timpului. Atunci mă voi lega de vechiul meu sine și de spiritul întregii mulțimi de îngeri în prezent cu mine. Chiar și cele urâte. ” "Și ce dacă?" „ Și ce? Vom începe din nou la început. Pentru că toamna este începutul. Nu este o parte a istoriei; este când începe istoria . Și tot ce a venit înainte? Nu se va mai întâmpla. - Nu mai aveți hap - Vrei să spui, ca viața asta în Egipt? "Nu s-a întâmplat niciodată." "China? Versailles? Las Vegas? ” "Niciodată niciodată niciodată. Dar este mai mult decât doar tu și iubitul tău, copil egoist. Este imperiul roman și așa-numitul Fiu al Celuilalt. Este sărbătoarea îndelungată și tristă a umanității care se ridică din zăvoaia primordială a pământului și își transformă lumea într-un cesspool. Este tot ceea ce s-a întâmplat vreodată, luat de un mic săritor de-a lungul timpului, ca o piatră care sări peste apă. " „Dar nu poți doar … ștergi tot trecutul!” "Sigur ca pot. Ca și cum ai scurta talia unei fuste. Eliminați excesul de țesătură și trageți cele două părți împreună și este ca și cum partea aceea de mijloc nu a existat niciodată. Începem proaspăt. Întregul ciclu se va repeta și voi avea o altă lovitură la ademenirea în sufletele importante. Sufletele ca ... - „Nu-l vei primi niciodată. El nu se va alătura niciodată de partea ta. ” Daniel nu cedase o dată în cei cinci mii de ani la care a fost martor. Indiferent că au omorât-o din nou și din nou și i-au negat singura lui iubire adevărată, el nu va ceda și ar alege o parte. Și chiar dacă el și-ar fi pierdut cumva rezolvarea, ea ar fi acolo pentru a-l susține: Știa acum că este suficient de puternică pentru a-l transporta pe Daniel, dacă acesta ar fi falimentat. La fel cum o purtase. „Oricât de multe ori ștergeți ardezia,” a spus ea, „nu va schimba nimic”. "Oh." El a râs de parcă ar fi fost jenat pentru Luce - un puf gros și înfricoșător. „Sigur că o va face. Va schimba totul . Să socotesc căile? Scoase o gheară spinoasă, îngălbenită. „În primul rând, Daniel și Cam vor fi din nou frați, așa cum au fost în primele zile după cădere. Nu va fi distractiv pentru tine? Mai rău: nici Nephilim. Niciun timp nu va fi trecut pentru ca îngerii să umble pe pământ și să copuleze cu muritorii, așa că spuneți-vă la revedere micilor tăi prieteni de la școală. ” - Nu ... Își înfipse ghearele. „Oh, încă un lucru pe care am uitat să-l menționez: istoria ta cu Daniel? Asta se șterge. Deci, tot ce ai descoperit în mica ta încercare, toate acele lucruri pe care mi le-ai spus atât de stăruitor că ai învățat între noi în trecut? Îi poți săruta la revedere. ” "Nu! Nu poți face asta! ” El a măturat-o din nou în mâna lui rece. „Oh, dragă - practic s-a terminat.” S-a împiedicat, iar râsul lui suna ca o avalanșă în timp ce spațiul se plia în jurul celor doi. Luce s-a cutremurat și s-a plâns și s-a luptat pentru a-și dezlega strânsoarea, dar el a prins-o prea strâns, prea adânc sub aripa lui. Nu putea vedea nimic, nu putea simți decât o vârtej de vânt care se sfâșie în ele și o explozie de căldură, iar apoi un fior de nezdruncinat se așeză peste sufletul ei. SFÂRȘITUL DE VINECI

MAREA DE MIERE • FALL

O f Desigur, a existat doar un singur loc vreodată să o găsească. Primul. Inceputul. Daniel se prăbuși spre prima viață, gata să aștepte acolo atâta timp cât îi va lua lui Luce să se îndrepte și acolo. El ar lua-o în brațe, șoptindu-i la ureche, În cele din urmă. Te-am găsit. Nu te voi lăsa niciodată să pleci . El a ieșit din umbră și a înghețat în strălucire orbitoare. Nu . Aceasta nu a fost destinația lui. Acest aer ambrosial și cerul opalescent. Acest gol cosmic de lumină adamantină. Sufletul lui s-a îngrădit la vederea valurilor de nori albi care se prindeau de Anunțătorul negru. Acolo a fost, în depărtare: inconfundabilul zumzet de trei note care cânta blând, la nesfârșit. Muzica The Throne of the Ethereal Monarch a fost făcută pur și simplu prin radiație de lumină. Nu Nu! Nu! Nu trebuia să fie aici. El a vrut să o întâlnească pe Lucinda în prima ei încarnare pe Pământ. Cum a aterizat aici , din toate locurile? Aripile lui s-au desfăcut instinctiv. Desfășurarea s-a simțit diferită decât a făcut-o pe Pământ - nu marea eliberare de a se lăsa în cele din urmă să plece, ci o întâmplare la fel de obișnuită ca respirația a fost pentru muritori. Știa că strălucește, dar nu în felul în care strălucea uneori sub lumina mortală a lunii. Gloria lui nu era nimic de ascuns aici și nici nimic de arătat. Doar a fost. Trecuse atât de mult de când Daniel fusese acasă. Îl atrăgea. Îi atrăgea pe toți, cum ar putea face orice miros muritor al unei case din copilărie - pinii sau prăjiturile de casă, ploaia dulce de vară sau mușchiul unui trabuc de tată. El deținea o putere puternică. Acesta a fost motivul pentru care Daniel a rămas departe în ultimii șase mii de ani. El se întorcea acum - și nu de propria voință. Cherubul acela! Îngerul palid și șters din Anunțătorul său îl păcălise pe Daniel. Pinioanele aripilor lui Daniel stăteau pe capăt. Fusese ceva nu tocmai corect în legătură cu acel înger. Brandul său Scale era prea proaspăt. Încă ridicat și roșu pe ceafă, ca și cum ar fi fost proaspăt sculptat ... Daniel arătase într-un fel de capcană. A trebuit să plece, indiferent ce. În aer. Ai fost întotdeauna sus aici. Alunecând întotdeauna prin aerul cel mai pur. Și-a întins aripile și a simțit că ceața albă se împletea peste el. S-a ridicat prin pădurile perlate, plutind deasupra livezii Cunoașterii, curbându-se în jurul Grove of Life. A trecut pe lângă lacurile alb-satinat și pe poalele munților Celeste argintii strălucitoare. Petrecuse atâtea epoci fericite aici. Nu . Tot ce trebuie să rămână în adâncurile sufletului său. Nu a fost momentul pentru nostalgie. El încetini și se apropie de Lunca Tronului. Așa cum și-a amintit-o: câmpia plată de pâlpâie albă strălucitoare care se îndrepta spre centrul a tot. Tronul în sine, strălucitor strălucitor, care radiază căldura bunătății pure, atât de luminos încât, chiar și pentru un înger, era imposibil să-l privești direct. Nici măcar nu s-a putut apropia să-l vedem pe Creatorul, care stătea pe Tron îmbrăcat în luminozitate, așa că obișnuita sincdoce - numind întreaga entitate Tronul - era aptă. Privirea lui Daniel s-a abătut spre arcul unor tocuri de argint ondulate care înconjurau Tronul. Fiecare a fost marcat cu rangul unui Arhanghel diferit. Acesta era sediul lor, un loc în care să se închine, să participe, să apeleze și să transmită mesaje pentru Tron. Exista altarul lustru care fusese scaunul său, lângă colțul din dreapta sus al Tronului. Fusese acolo cât timp Tronul a existat. Dar acum erau doar șapte altare. Odată au fost opt. Așteaptă ... Daniel făcu o privire. Știa că va trece prin Porțile Raiului, dar nu se gândise exact când . A contat. Tronul a fost dezechilibrat doar așa pentru o perioadă foarte scurtă: trântirea timpului imediat după ce Lucifer și-a declarat planurile să se defecteze, dar înainte ca restul lor să fi fost chemat să aleagă părțile. A sosit în clipa aceea de o clipă după trădarea lui Lucifer, dar înainte de Cădere. Marea criză venea în timpul căreia unii se vor alătura Cerului, iar alții se vor alătura Infernului, când Lucifer se va transforma în Satana în fața ochilor lor, iar Marele Braț al Tronului va mula legiuni de pe suprafața Raiului și le va trimite în plâns . S-a apropiat de Lunca. Nota armonioasă a devenit din ce în

ce mai tare, la fel ca și zumzetul coral al îngerilor. Lunca strălucea cu adunarea tuturor sufletelor cele mai strălucitoare. Sinele său trecut ar fi acolo jos; toate erau. Daniel a fost atât de strălucitor că nu a putut vedea clar, dar amintirea lui i-a spus că lui Lucifer i s-a permis să stea în judecată de pe altarul său de argint repoziționat de la capătul îndepărtat al Luncii, în opoziție directă cu - deși nu aproape atât de sus - Tron. Ceilalți îngeri au fost adunați înaintea Tronului, în mijlocul Luncii. Acesta a fost apelul continuu, ultimul moment al unității înainte ca Cerul să-și piardă jumătate din suflet. La vremea aceea, Daniel se întrebase de ce Tronul a permis vreodată să apară apelul de apel. Credea că cel care stăpânea asupra a tot ceea ce credea că apelul lui Lucifer față de îngeri se va încheia cu o umilire pură? Cum putea Tronul să fi fost atât de greșit? Gabbe vorbea încă despre apelul de apel cu o claritate uluitoare. Daniel își putea aminti puțin de asta - în afară de peria moale a unei singure aripi care-l întindea în solidaritate. Peria care i-a spus: Nu ești singur . Ar putea îndrăzni să privească aripa aceea acum? Poate că a existat o modalitate de a face apelul în alt mod, astfel încât blestemul care le-a fost ulterior să nu lovească atât de tare. Cu un fior care i-a atins miezul, Daniel și-a dat seama că poate transforma această capcană într-o oportunitate. Desigur! Cineva reproșase blestemul, astfel încât să existe o ieșire pentru Lucinda. Tot timpul în care a alergat după ea, Daniel a presupus că trebuie să fi fost Lucinda însăși. Că undeva în zborul ei nesfârșit înapoi în timp, ea deschise o lacună. Dar poate ... poate a fost Daniel tot timpul. El era aici acum. El putea să o facă. Întrun anumit sens, el trebuie să fi făcut-o deja. Da, își urmărise implicațiile de-a lungul mileniilor pe care a călătorit pentru a ajunge aici. Ceea ce a făcut aici, acum, la început, se va încolăci în fiecare dintre viețile ei. În cele din urmă, lucrurile au început să aibă sens. El va fi cel care va înmuia blestemul, pentru a permite Lucinda să trăiască și să călătorească în trecutul ei - trebuia să înceapă aici. Și trebuia să înceapă cu Daniel. A coborât pe câmpia solului de nori, tăind pe marginea strălucitoare. Erau acolo sute de îngeri, mii, umplându-l de anxietate pofticioasă. Lumina era uimitoare în timp ce se strecura în mijlocul mulțimii. Nimeni nu a perceput Anachronismul său; tensiunea și frica dintre îngeri erau prea luminoase. „A venit vremea, Lucifer”, a sunat vocea lui din Tron. Această voce îi dădu lui Daniel nemurirea și tot ceea ce venea cu ea. "Asta este cu adevărat ceea ce îți dorești?" „Nu doar pentru noi, ci și pentru semenii noștri”, spunea Lucifer. „Libertatea este meritată de toată lumea, nu doar de bărbații și femeile muritoare pe care îi privim de sus.” Lucifer a apelat acum la îngeri, arzând mai luminos decât steaua dimineții. „Linia a fost trasată în solul din norul pajiștii. Acum sunteți liberi să alegeți. ” Primul scrib ceresc stătea la baza Tronului în incandescență strălucitoare și a început să strige numele. A început cu îngerul cu rangul cel mai scăzut, cel de șapte mii opt sute douăsprezece fiu al Cerului: „Geliel”, l-a chemat scribul, „ultimul dintre cei douăzeci și opt de îngeri care guvernează conacele lunii”. Așa a început. Scribul a ținut un ritm alergat pe cerul opalescent, în timp ce Chabril, îngerul celei de-a doua ore a nopții, l-a ales pe Lucifer, iar Tiel, îngerul vântului de nord, a ales Cerul, împreună cu Padiel, unul dintre păzitorii copiilor, și Gadal, un înger implicat cu rituri magice pentru bolnavi. Unii dintre îngeri au făcut apeluri îndelungate, unii dintre ei abia au spus un cuvânt; Daniel nu a urmărit prea puțin contul. El a fost în căutarea de a se găsi, și, în afară de asta, știa deja cum s-a sfârșit asta. S-a răsucit prin câmpul îngerilor, recunoscător pentru timpul necesar pentru a chema toate alegerile. A trebuit să-și recunoască propriul eu înainte să se ridice din masă și a spus cuvintele naive pe care le plătea de atunci. În Luncă se simțea agitație - lumini șoptite și intermitente, un mormăit de tunete joase. Daniel nu auzise numele chemat, nu-l văzuse pe îngerul plutind să-și declare alegerea. S-a îmblânzit prin sufletele din fața lui pentru a avea

o vedere mai bună. Roland. Se plecă în fața Tronului. „Cu respect, nu sunt pregătit să aleg”. Se uită la Tron, dar făcu un gest către Lucifer. „Azi pierzi un fiu și toți pierdem un frate. Vor urma multe altele. Vă rog, nu intrați ușor în această decizie întunecată. Nu forțați familia noastră să se despice. ” Daniel se apucă să vadă sufletul lui Roland - îngerul poeziei și muzicii, fratele lui Daniel și prietenul său - care se umblau pe cerul alb. - Te înșeli, Roland, a tresărit Tronul. „Și în mine sfidand, ai ați făcut alegerea ta. Bine ați venit la partea voastră, Lucifer. " "Nu!" Arriane a țipat și a zburat din centrul luminozității pentru a se plimba lângă Roland. „Vă rog, dați-i timp să înțeleagă ce înseamnă decizia lui!” „Decizia a fost luată”, a spus tot Tronul în răspuns. „Pot spune ce este în sufletul său, în ciuda cuvintelor sale - el a ales deja”. Un suflet se prăbușea de cel al lui Daniel. Fierbinte și uimitor, recunoscut instantaneu. Cam. "Ce ești tu?" Șopti Cam. El a simțit la nesfârșit că ceva era altceva în legătură cu Daniel, dar nu exista nicio modalitate de a explica cine este cu adevărat Daniel unui înger care nu părăsise niciodată Cerul, care nu avea nici o concepție despre ceea ce urma să vină. „Frate, nu te înfuria”, a pledat Daniel. "Eu sunt." Cam îl apucă de braț. „Văd asta, deși văd că și tu nu ești tu.” El clătină mohorât din cap. „Am încredere că ești aici pentru un motiv. Vă rog. Puteți opri acest lucru să se întâmple? " „Daniel“. Scribul îi striga numele. „Îngerul privitorilor tăcuți, Grigori”. Nu . Nu inca. Nu lucrase ce să spună, ce să facă. Daniel străbătea lumina orbitoare a sufletelor din jurul său, dar era prea târziu. Sinele său anterior s-a ridicat încet, uitându-se nici la Tron, nici la Lucifer. În schimb, se uita la distanța hazloasă. Uitându-se, își aminti Daniel, la ea. „Cu respect, nu voi face acest lucru. Nu voi alege partea lui Lucifer și nu voi alege partea Raiului. ” Un urlet a urcat din taberele îngerilor, de la Lucifer și din Tron. „În schimb, aleg dragostea - lucrul pe care l-ai uitat cu toții. Aleg dragostea și te las în războiul tău. Nu greșești să aduci acest lucru asupra noastră ", a spus Daniel lui Lucifer în mod uniform. Apoi, întorcându-se, s-a adresat Tronului. „Tot ce este bun în Rai și pe Pământ se naște din iubire. Războiul acesta nu este doar. Războiul acesta nu este bun. Iubirea este singurul lucru pentru care merită să lupți. ” „Copilul meu”, vocea bogată și statornică izbucni din Tron. "Ai inteles gresit. Eu sunt în picioare ferm mea de guvernământ din dragoste-dragoste pentru toate creațiile mele.“ - Nu, spuse Daniel încet. „Acest război este despre mândrie. Alungă-mă, dacă trebuie. Dacă acesta este destinul meu, mă predau, dar nu ție. ” Râsul lui Lucifer a fost o eroare. „Ai curajul unui zeu, dar mintea unui adolescent muritor. Iar pedeapsa ta va fi cea a unui adolescent. ” Lucifer a înclinat mâna într-o parte. - Iadul nu-l va avea. „Și a făcut deja alegerea sa de a părăsi Cerul”, a venit vocea dezamăgită de pe Tron. „La fel ca în cazul tuturor copiilor mei, văd ce este în sufletul tău. Dar nu știu acum ce va deveni dintre voi, Daniel, nici dragostea voastră. ” "Nu va avea iubirea lui !" Strigă Lucifer. - Atunci ai ceva de propus, Lucifer? întrebă Tronul. „Trebuie făcut un exemplu.” Lucifer s-a așezat. „Nu poți vedea? Dragostea despre care vorbește este distructivă! ” Lucifer rânji când semințele celui mai rău act al său începură să încolțească. „Așa că lăsați-l să distrugă iubiții și nu pe ceilalți dintre noi! Ea va muri! " Gâfâie din îngeri. Era imposibil, ultimul lucru pe care îl aștepta cineva. - Ea va muri mereu și pentru totdeauna, continuă Lucifer, cu vocea groasă de venin. „Nu va trece niciodată din adolescență - va muri din nou și din nou și din nou, exact în momentul în care își amintește alegerea ta . Ca să nu fiți niciodată cu adevărat împreună. Aceasta va fi pedeapsa ei. Iar pentru tine, Daniel - „Asta este suficient”, a spus Tronul. „În cazul în care Daniel ar alege să stea după decizia sa, ceea ce propuneți, Lucifer, va fi suficient de pedeapsă.” Urmă o pauză lungă și încordată. „Înțelegeți: nu doresc niciunul dintre copiii mei, dar Lucifer are dreptate: trebuie făcut un exemplu.” Acesta a

fost momentul în care trebuia să se întâmple, șansa lui Daniel de a deschide o lacună în blestem. Cu îndrăzneală, a zburat în sus pe Lunca pentru a se plimba unul lângă altul cu sinele său anterior. Acum era momentul să schimbăm lucrurile, să schimbăm trecutul. „Ce este această înfrățire?” Lucifer s-a așezat. Ochii lui roșii proaspăt se îngustă la cei doi Danieli. Gazda îngerilor de sub Daniel a pâlpâit în confuzie. Sinele său anterior a privit de minune. "De ce esti aici?" șopti el. Daniel nu aștepta să-l interogheze nimeni mai departe, nici măcar nu a așteptat ca Lucifer să se așeze sau Tronul să se recupereze de la această surpriză. „Am venit din viitorul nostru, din milenii de la pedeapsa voastră ...” Neplăcutul brusc al îngerilor a fost palpitabil în căldura trimisă din sufletele lor. Desigur, aceasta era dincolo de orice, oricare dintre ei ar putea înțelege. Daniel nu putea vedea Tronul suficient de clar pentru a spune ce efect a avut revenirea lui asupra lui , dar sufletul lui Lucifer strălucea roșu de furie. Daniel s-a obligat să continue: „Eu vin aici pentru a cere clemență. Dacă trebuie să fim pedepsiți - și Stăpânul meu, nu pun la îndoială decizia voastră - vă rugăm să vă amintiți cel puțin că una dintre marile caracteristici ale puterii voastre este mila voastră, care este misterioasă și mare și ne umilește pe toți. " "Milă?" Strigă Lucifer. „După dimensiunea trădărilor tale? Și viitorul tău auto regretă alegerea sa? ” Daniel clătină din cap. „Sufletul meu este bătrân, dar inima mea este tânără”, a spus el, uitându-se la sinele său anterior, care părea uluit. Apoi a privit sufletul iubitului său, frumos și arzător. „Nu pot fi altceva decât ceea ce sunt și sunt alegerile din toate zilele mele. Stau lângă ei. ” „Alegerea este făcută”, a spus Daniels la unison. „Atunci rămânem cu pedeapsa înfăptuită”, a tresărit Tronul. Marea lumină s-a cutremurat și, în lungul moment de liniște deplină, Daniel s-a întrebat dacă a avut dreptate să înainteze deloc. Apoi, în sfârșit: „Dar vom acorda cererea ta de milă.” "Nu!" Strigă Lucifer. „Cerul nu este singura parte nedreptățită!” "Liniște!" Vocea Tronului devenea mai tare când vorbea. Părea obosit și durea și era mai puțin sigur decât își imaginase Daniel posibil. „Dacă într-o zi sufletul ei va deveni fără ca greutatea sacramentului să fi ales o parte pentru ea, atunci va fi liberă să crească și să aleagă pentru ea însăși, pentru a reînnoi acest moment. Pentru a scăpa de pedeapsa rânduită. Și făcând acest lucru, pentru a pune ultimul test acestei iubiri pe care le revendicați înlocuiește drepturile Raiului și ale familiei; atunci alegerea ei va fi răscumpărarea sau pecetea finală a pedepsei tale. Asta se poate face. " Daniel s-a înclinat și sinele său trecut s-a înclinat lângă el. "Nu pot respecta asta!" A tresărit Lucifer. „Nu trebuie niciodată! Niciodată ... - „Se face”, a tresărit Vocea, de parcă și-ar fi atins capacitatea de milă. „Nu îi voi tolera pe cei care ar discuta cu mine cu privire la acest aspect sau la orice altă problemă. Begone, toți cei care s-au ales bolnavi sau deloc aleși. Porțile Raiului sunt închise pentru tine! ” Ceva a pâlpâit. Cea mai strălucitoare lumină a tuturor se stinse brusc . Cerul a devenit întuneric și moarte rece. Îngerii au tresărit și s-au înfiorat, împletindu-se mai aproape. Apoi: tăcere. Nimeni nu s-a mișcat și nimeni nu a vorbit. Ceea ce s-a întâmplat în continuare a fost de neimaginat, chiar și pentru Daniel, care a fost deja martor al întregii lucruri cu o dată înainte. Cerul de sub ei s-a cutremurat și lacul alb s-a năpustit, trimițând un val aprins de apă albă aburitoare care inunda peste tot. Livada Cunoașterii și Groapa vieții au căzut unul în altul și tot Cerul s-a cutremurat în timp ce se cutremurau până la moarte. Un fulger de argint a trântit din Tron și a lovit capătul vestic al Luncii. Pământul de nori fierbea în negru și o groapă a celei mai întunecate disperari s-a deschis ca o groapă chiar sub Lucifer. Cu toată furia sa neputincioasă, el și îngerii cei mai apropiați de el - au dispărut. Cât despre îngerii care încă nu trebuiau să aleagă, ei și-au pierdut cumpărăturile pe câmpiile Raiului și au alunecat în prăpastie. Gabbe era unul dintre ei; Și Arriane și Cam, precum și ceilalți îi iubesc inima -

daune colaterale din alegerea lui Daniel. Chiar și eul său trecut, cu ochii larg, a fost măturat spre gaura neagră din Rai și a dispărut înăuntru. Încă o dată, Daniel nu a putut face nimic pentru a împiedica să se întâmple. Știa că o fugă de nouă zile de cădere a fost mereu în jos între căzuți și momentul în care vor ajunge pe Pământ. Nouă zile pe care nu și-a putut permite să-și petreacă nu găsind-o. S-a plonjat spre prăpastie. La marginea nimicului, Daniel privi în jos și văzu o pată de luminozitate, mai departe decât cel mai îndepărtat lucru imaginabil. Nu era un înger, ci o fiară cu aripi negre vaste, mai întunecate decât noaptea. Și zbura spre el, mișcându-se în sus . Cum? Daniel tocmai îl văzuse pe Lucifer la Judecata de mai sus. Căzuse primul și ar trebui să fie mult mai jos. Totuși, nu ar putea fi nimeni altcineva. Viziunea lui Daniel s-a concentrat brusc, iar aripile i s-au ars de la tragere la vârf când și-a dat seama că fiara transporta pe cineva ascuns sub aripa lui. „Lucinda!“ strigă el, dar fiara o dăduse deja. Întreaga lui lume s-a oprit. Daniel nu a văzut unde s-a dus Lucifer după aceea, pentru că se plonja pe cer spre Luce. Arderea sufletului ei era atât de strălucitoare și atât de familiară. S-a împușcat înainte, aripile i s-au strâns aproape de corp, astfel încât a căzut mai repede decât părea posibil, atât de repede încât lumea din jurul lui s-a estompat. El întinse mâna și ... Ateriză în brațele lui. Imediat, aripile lui se trase înainte, făcând un scut protector în jurul ei. Părea uimit la început, de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis teribil și a privit adânc în ochii lui, lăsând tot aerul în plămâni. Ea îi atinse obrazul, trecu cu degetele pe creasta furnicăturilor aripilor lui. "În sfârșit." El respiră în ea, găsindu-i buzele. - M-ai găsit, șopti ea. "Mereu." Chiar sub ei, masa îngerilor căzuți a luminat cerul ca o mie de stele strălucitoare. Toți păreau atrași de forța nevăzută a unei forțe nevăzute, agățându-se unul pe celălalt în timpul scufundării îndelungate din Cer. A fost tragic și uimitor. Pentru o clipă, toate păreau să fredoneze și să ardă cu o frumoasă perfecțiune. În timp ce el și Luce priveau, un șurub de fulgere negre s-a strecurat pe cer și părea să încerce masa strălucitoare a căderilor. Atunci totul, în afară de Luce și Daniel, s-au întunecat absolut. Ca și cum toți îngerii, dintr-o dată, s-ar fi căzut printr-un buzunar în cer. EPILOGUL NU MAI MAI MULTE, DAR

ACEASTA

SAVANNAH, GEORGIA • 27 NOIEMBRIE 2009

Am fost ultimul anunțator prin care Luce a vrut să treacă foarte mult timp. Când Daniel întinse umbra aruncată de strălucirea inexplicabilă a stelelor în acel cer ciudat, nicăieri, Luce nu se uită în urmă. Ea se ținea de mână, depășită de ușurare. Era cu Daniel acum. Oriunde s-au dus ar fi fost acasă. - Așteaptă, spuse el înainte să se cufunde în umbră. "Ce este?" Buzele lui i-au urmărit clauza. Ea o arcuie pe spate și o prinse de ceafă și-l trase mai aproape. Dintii lor au dat clic si limba lui a gasit-o pe a ei si atata timp cat a putut sta acolo, nu a fost nevoie sa respire. Au lăsat trecutul îndepărtat încuiat în sărut unul atât de mult așteptat și atât de pasionat încât a făcut ca orice altceva în jurul Lucei să devină neplăcut. A fost un sărut pe care majoritatea oamenilor l-au visat toată viața. Iată că sufletul pe care Luce îl căutase încă de când l-a lăsat în curtea părinților ei. Și erau încă împreună când Daniel i-a îndepărtat din Anunțător, în derivă pașnică a unui nor de argint. - Mai mult, spuse ea când în cele din urmă se îndepărtă. Erau atât de sus, încât Luce putea vedea puțin din pământ. O undă de ocean luminat de lună. Valuri albe minuscule se prăbușeau pe un mal întunecat. Daniel a râs și a apropiat-o din nou. Nu părea să înceteze să zâmbească. Corpul lui se simțea atât de bine împotriva ei și pielea lui arăta atât de spectaculos sub lumina stelelor. Cu cât se sărutau, cu atât Luce era mai sigură că nu ar fi ajuns niciodată suficient. Era mică diferență - și totuși toată diferența în lume - între Daniels pe care i-a întâlnit când a vizitat celelalte vieți și Daniel, apăsându-și buzele pe ale ei acum. În cele din urmă, Luce și-a putut întoarce sărutul fără să se îndoiască de ea însăși sau de dragostea lor. Simțea fericirea neîntreruptă. Și să mă gândesc, aproape că renunțase la asta. Realitatea a început să se instaleze. Ea nu a reușit în încercarea de a o rupe de ea și de blestemul lui Daniel. Satana a fost păcălită, înșelată ... Deși ura să înceteze sărutul, Luce ținea fața caldă a lui Daniel în mâinile ei. Se uită în ochii lui violet, încercând să atragă forța. - Îmi pare rău, a spus ea. "Pentru a fugi cum am făcut-o." „Nu fi”, a spus el, încet și cu sinceritate absolută. „A trebuit să pleci. A fost precomandat; trebuia să se întâmple. " A zâmbit din nou. - Am făcut ceea ce trebuia să facem, Lucinda. Un jet de căldură a tras prin ea, amețind-o. „Începusem să cred că nu te mai văd niciodată.” „De câte ori ți-am spus că te voi găsi mereu?” Apoi Daniel a întors-o, astfel încât spatele ei a fost apăsat pe pieptul lui. El a sărut-o pe ceafă și și-a desfăcut brațele în jurul torsului ei - poziția lor zburătoare - și au plecat. A zbura cu Daniel a fost ceva ce Luce nu s-ar obosi niciodată. Aripile lui albe se extindeau în aer, bătând pe cerul nopții, în timp ce se mișcau cu un har de necrezut. Umiditatea din nori i-a punctat fruntea și nasul, în timp ce brațele puternice ale lui Daniel au rămas înfășurate în jurul ei, făcând-o să se simtă mai în siguranță și mai sigură decât se simțise de mult. - Uite, spuse Daniel, întinzând ușor gâtul. "Luna." Orbul părea destul de aproape și suficient de mare pentru ca Luce să se atingă. Au biciuit prin aer, abia făcând zgomot deloc. Luce inspiră adânc și își lărgea ochii în surprindere. Știa acest aer! A fost briza oceanică deosebită a coastei din Georgia. Era ... acasă. Lacrimile i-au înțepenit ochii în timp ce se gândea la mama și tatăl ei și la câinele ei, Andrew. Cât timp fusese plecată de la ei? Cum ar fi când s-ar întoarce? „Mergem la casa mea?” ea a intrebat. - Dormiți mai întâi, spuse Daniel. „Ai fost plecat doar câteva ore în ceea ce îi privește pe părinții tăi. E aproape miezul nopții acolo. O să ne învârtim dimineața, după ce te-ai odihnit. ” Daniel avea dreptate: Ar trebui să se odihnească acum și să le vadă dimineața. Dar dacă nu o ducea în casa ei, unde mergeau? Au apropiat linia copacului. Vârfurile înguste ale pinilor se zbăteau în vânt și țărmurile goale de nisip scânteiau în timp ce zburau. Se apropiau de o insulă mică, nu departe de coastă. Tybee. A fost acolo de zeci de ori în copilărie - Și odată, mai recent ... o mică cabină de bușteni cu acoperiș cu puț și fum care ieșea din coșul de fum. Ușa roșie cu geamul vitraliei cu

sare. Fereastra care privește în podul mic. Părea familiar, dar Luce era atât de obosită și fusese atâtea locuri de curând încât nu a fost până când picioarele ei nu s-au atins de pământul moale și năprasnic, încât a recunoscut cabina la care a rămas chiar după ce a părăsit Sword & Cruce. După ce Daniel i-a povestit pentru prima dată despre viețile lor trecute împreună, după bătălia urâtă din cimitir, după ce domnișoara Sophia s-a transformat în ceva rău și Penn fusese ucisă și toți îngerii i-au spus Lucei că viața ei a fost brusc în pericol, ea a avut am dormit aici, singur, timp de trei zile delirante. „Ne putem odihni aici”, a spus Daniel. „Este un refugiu sigur pentru cei căzuți. Avem câteva zeci din aceste locuri împrăștiate în toată lumea. ” Ar fi trebuit să fi fost încântată de perspectiva unei odihne întregi de noapte - cu Daniel la o parte! - Dar ceva o înfuria. "Am nevoie să-ți spun ceva." Ea îl înfrunta pe cărare. O bufniță s-a urcat din pin și apa s-a strecurat de-a lungul țărmului, dar altfel, insula întunecată era liniștită. "Stiu." "Tu stii?" "Am văzut." Ochii lui Daniel erau cenușii furtunoși. - Te-a păcălit, nu-i așa? "Da!" Strigă Luce, arzând cu rușinea. - Cât a fost cu tine? Daniel s-a încremenit, aproape ca și cum ar fi încercat să suprime gelozia. "O perioadă lungă de timp." Luce a învins. „Dar se agravează plănuiește ceva îngrozitor”. - Întotdeauna plănuiește ceva îngrozitor, murmură Daniel. „Nu, a fost mare.” A intrat în brațele lui Daniel și a apăsat mâinile spre pieptul lui. „Mi-a spus - a spus că vrea să șteargă ardezia.” Strânsoarea lui Daniel se strânse în jurul taliei. - A spus ce ? „Nu am înțeles totul. El a spus că se va întoarce la Cădere pentru a deschide un Anunțător și a-i lua pe toți îngerii cu el din acel moment direct în prezent. El a spus că urmează ... - Ștergeți timpul. Ștergeți existența noastră, spuse Daniel răgușit. "Da." "Nu." El o prinse de mână și o trase spre cabină. „Ne-ar putea spiona. Sofia. The Outcasts. Oricine. Vino înăuntru unde e în siguranță. Trebuie să-mi spui tot ce a spus, Luce, tot. Daniel a deschis practic ușa roșie a lemnului din cabină, dând-o în spatele lor. O clipă mai târziu, înainte de a putea face altceva, o pereche de brațe i-a cuprins pe Luce și pe Daniel într-o îmbrățișare uriașă. "Esti in siguranta." Vocea se rupse cu ușurare. Cam. Luce întoarse capul pentru a vedea demonul îmbrăcat în negru, ca „uniforma” pe care o purtau la Sword & Cross. Aripile lui masive de aur au fost trase înapoi în spatele umerilor. Au trimis paiete de lumină care se reflectau de pe pereți. Pielea îi era palidă și părea gâdilată; ochii i se vedeau ca smaraldele. - Ne-am întors, spuse Daniel, apăsând-o pe Cam pe umăr. "Nu sunt sigur că aș spune în siguranță." Privirea lui Cam aruncă cu atenție asupra Lucei. De ce era aici? De ce părea Daniel fericit să-l vadă? Daniel o conduse pe Luce pe balansoarul uzat din răchită, lângă vatra crăpată și făcu un gest către ea să stea. Ea s-a prăbușit pe scaun, iar el s-a așezat pe braț, sprijinindu-și mâna pe spatele ei. Cabina era așa cum și-o amintea: caldă și uscată și mirosind a scorțișoară. Pătuțul îngust din pânză din colțul în care dormise era îngrijit. Era o scară îngustă de lemn care ducea spre mica mansardă care dădea spre camera principală. Lampa verde încă mai atârna de o caprior. - De unde ai știut să vii aici? Întrebă Daniel pe Cam. „Roland a citit ceva în Anunțători în această dimineață. El a crezut că s-ar putea să vă întoarceți și că altceva s-ar putea dezvolta. Cam îl privi pe Daniel. „Ceva care ne afectează pe toți”. „Dacă ceea ce spune Luce este adevărat, nu este un lucru pe care nimeni dintre noi îl putem lua singur”. Cam înclină capul spre Luce. "Stiu. Ceilalți sunt pe drum. Am luat libertatea de a răspândi cuvântul. ” Chiar atunci, în pod, s-a spulberat o fereastră. Daniel și Cam s-au împușcat în picioare. "Doar noi!" Vocea lui Arriane se auzi. „Avem Nephilim în tractiune, așa că călătorim cu harul unei echipe de hochei la colegiu.” O mare explozie de lumină aurul și argintul - de sus au făcut să se zguduie pereții cabinei. Luce a sărit în picioare pentru a vedea Arriane, Roland, Gabbe, Molly și Annabelle - fata pe care Luce și-a dat

seama în Helston era un înger - plutind încet din căpriori, toate cu aripile întinse. Împreună erau o multitudine de culori: negru și auriu, alb și argintiu. Culorile stăteau pentru părți diferite, dar iată. Împreună. O clipă mai târziu, Shelby și Miles au zburat pe scara de lemn. Erau încă îmbrăcați în haine - puloverul verde al lui Shelby și blugii și șapca de baseball a lui Miles - pe care le purtaseră la cină de Ziua Recunoștinței, care părea o veșnicie în urmă. Luce a simțit că visa. Era atât de minunat să vezi aceste fețe cunoscute chiar acum - chipuri încât se întrebase cu adevărat dacă va mai vedea vreodată. Singurele persoane dispărute erau părinții ei, desigur, și Callie, dar le va vedea destul de curând. Începând cu Arriane, îngerii și Nephilim i-au înconjurat pe Luce și Daniel într-o altă îmbrățișare masivă. Chiar și Annabelle, pe care Luce abia o cunoștea. Chiar și Molly. Dintr-odată, toată lumea striga asupra tuturor celorlalți - Annabelle, bătând pleoapele roz strălucitoare: „Când te-ai întors? Avem atât de mult să luăm pas! ” Și Gabbe, sărutându-l pe Luce pe obraz: „Sper că ai fost atent … și sper că ai văzut ce trebuie să vezi”. Și Arriane: „Ne-ai adus înapoi ceva bun?” Și Shelby, din răsuflare: „Te-am căutat, ca, vreodată. Nu-i așa, Miles? ” Și Roland: „Destul de cool să te văd că ai făcut-o acasă dintr-o bucată, copil.” Și Daniel, tăcându-i pe toți cu gravitatea tonului său: „Cine i-a adus pe Nephilim?” "Am facut." Molly își drese un braț în jurul lui Shelby și Miles. - Ai ceva de spus despre asta? Daniel aruncă ochii peste prietenii Luce Shoreline. Înainte de a avea ocazia să se lipească de ele, colțurile buzelor i se ridică în zâmbet, iar el îi spuse: „Bine. Vom avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putem primi. Toată lumea se așează ”. * * *

- Lucifer nu poate însemna asta, spuse Cam, clătinând din cap, uluit. „Aceasta este doar o ultimă soluție disperată. El nu ar fi făcut-o - Probabil că încerca doar să-l aducă pe Luce ... - Aș vrea, a spus Roland. Au fost răspândiți într-un cerc lângă foc, cu fața pe Luce și Daniel pe balansoarul. Gabbe găsise hot dog-uri și mămăligă și pachete de ciocolată fierbinte pudră în dulapul de la bucătărie și înființase o mică stație de bucătari în fața focului. „El ar prefera să înceapă din nou decât să-și piardă mândria”, a adăugat Molly. „În plus, el nu are nimic de pierdut prin ștergerea trecutului.” Miles și-a aruncat cățelul fierbinte și farfuria s-a îmbrăcat pe podeaua din lemn de esenta tare. - Asta nu ar însemna Shelby și cu mine - nu mai existăm? Dar Luce, unde ar fi ea? Nu a răspuns nimeni. Luce se simțea jenant de conștient de statutul ei neangelic. O bursă fierbinte s-a întins pe vârfurile umerilor. „Cum suntem încă aici, dacă timpul a fost rescris?” Întrebă Shelby. "Pentru că nu și-au încheiat încă căderea", a spus Daniel. „Când se întâmplă, actul este finalizat și nu poate fi oprit.” - Așa că avem ... socoti Arriane sub respirația ei. „Nouă zile”. „Daniel?“ Gabbe se uită la el. „Spune-ne ce putem face.” "Există un singur lucru de făcut", a spus Daniel. Toate aripile strălucitoare din cabină trase spre el în așteptare. „Trebuie să-i atragem pe toți spre locul în care au căzut îngerii pentru prima dată.” "Care este unde?" Întrebă Miles. Nimeni nu a vorbit de foarte mult timp. - Este greu de spus, a răspuns Daniel în cele din urmă. „S-a întâmplat cu mult timp în urmă și eram cu toții noi pe Pământ. Dar ”, a aruncat o privire spre Cam -„ avem mijloace de a ne descoperi. ” Cam fluieră încet. Îi era frică? „Nouă zile nu este mult timp pentru a localiza site-ul toamnei”, a spus Gabbe. „Să nu mai dăm seama cum să-l oprim pe Lucifer dacă și când ajungem.” „Trebuie să încercăm.” Luce a răspuns fără să se gândească, surprinsă de propria ei certitudine. Daniel a scanat adunarea îngerilor, așa-numiții demoni și a Nefilimilor. Privirea lui îi cuprinde pe toți, familia lui. - Atunci suntem împreună? Noi toti?" În cele din urmă, ochii i se sprijiniră de Luce. Și, deși nu-și putea imagina mâine, Luce a intrat în brațele lui Daniel și a spus: „Întotdeauna”. LAUREN KATE este autorul cel mai vândut la nivel internațional al Trădării lui

Natalie Hargrove și a romanelor FALLEN: Căderi, chinuri, pasiune și viitoarea răpire . Cărțile ei au fost traduse în mai mult de treizeci de limbi. Locuiește în Los Angeles alături de soțul ei. O puteți vizita online la adresa: laurenkatebooks.net