Referat 593-2008

Reglementări comunitare privind conflictele de legi în materia obligaţiilor contractuale (Regulamentul C.E. nr. 593/2008 - Roma I)

CUPRINS:

1.

Aspecte generale......................................................................................................................3

1.1.

Regulamentul (CE) NR. 593/2008 ......................................................................................5

1.2.

Noţiunea de obligaţii contractuale .......................................................................................7

1.3.

Domeniul de aplicare ...........................................................................................................9

1.4.

Excepţii de aplicare a regulamentului: ..............................................................................14

2.

Determinarea legii aplicabile ...............................................................................................15

2.1.

Părţile sunt libere să aleagă legea aplicabilă ......................................................................15

2.2.

Legea aplicabilă în absenţa alegerii ...................................................................................15

2.3.

Reglementări speciale stabilite pentru anumite tipuri de contracte ...................................17

2.4.

Înlăturarea legii normal aplicabile .....................................................................................18

2.5.

Validitatea contractului: de fond şi de formă .....................................................................21

3.

Domeniul legii aplicabile ......................................................................................................24

3.1.

Domeniul de aplicare a legii contractului ..........................................................................24

3.2.

Domeniul de aplicare a legii contractului în cazuri speciale .............................................26

3.2.1. Dispoziţii referitoare la încheierea contractului .................................................................26 3.2.2. Dispoziţii referitoare la transmiterea obligaţiilor ...............................................................27 3.2.3. Aplicarea legii contractului în materie de probă ................................................................28 4. 5.

Concluzii ................................................................................................................................29 Bibliografie ............................................................................................................................30

2

1. Aspecte generale: Apariţia şi manifestarea conflictelor de legi în dreptul internaţional privat rezultă din diferenţele de reglementare juridică constatate de la un sistem de drept la altul, precum şi de deplasările de persoane şi bunuri dintr-o ţară în alta.1 Consolidarea statelor naţionale pe parcursul evoluţiei istorice a condus la crearea unor sisteme de drept naţionale incluzând norme juridice de drept internaţional privat apte să soluţioneze conflictele de legi în materie civilă în funcţie de interesele economice, politice, sociale ale unui stat într-o anumită epocă istorică. În procesul de codificare legislativă în materia soluţionării conflictelor de legi, statele au adoptat reglementări proprii, fără să existe o preocupare comună de coordonare legislativă la nivel internaţional. Conflictul de lege presupune aceas situatie in care, datorita succesiunii actelor normative avand ca obiect reglementarea unor anumite raporturi sau fapte juridice ori datorita reglementarii concomitente a acestora prin legi apartinand unor state diferite, se pune problema de a determina actul normativ aplicabil. In ceea ce priveste aplicarea in timp a legilor, regula generala o constituie neretroactivitatea; normele privind aplicarea in spatiu a legilor se cuprind in dreptul intern al fiecarui stat si se stabilesc prin conventii internationale.2 Procesul de integrare europeană a avut un impact profund asupra legislaţiilor naţionale. În ceea ce priveşte acest aspect, în doctrina de specialitate3 s-a afirmat că în dreptul european se întâlnesc două situaţii distincte: prima situaţie se referă la armonizarea prin directive a unor domenii contractuale; a doua situaţie se referă la posibilitatea adoptării unui cod european, un cod care ar realiza o unificare fără precedent în materia dreptului privat, al contractelor în special. Măsurile întreprinse în acest domeniu au avut ca punct de plecare Rezoluţia Parlamentului european privind efortul de armonizare al dreptului privat al statelor membre din 1989 care a fost urmată de o Rezoluţie referitoare la armonizarea anumitor sectoare de drept privat ale statelor membre din 1994. Răspunsul a fost Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul european privind

1

I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 2002, p.33. http://www.legislatie.3pedia.ro/termen_Conflict-de-legi_992.html 3 D. M. Şandru, (2007), Evoluţii recente în armonizarea dreptului european al contractelor, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2007, p. 34 2

3

dreptul european al contractelor (2001). În anul 2002, Comitetul Economic şi Social a adoptat un Aviz, iar în 2003, Consiliul a adoptat o Rezoluţie, prin care aviza favorabil proiectul Comisiei. Instituţiile europene au subliniat că proiectul unui cod european al obligaţiilor se va constitui într-o reglementare punctuală, care să armonizeze unele instituţii de drept, în special în materie contractuală, dar şi a obligaţiilor, în sensul larg al termenului. Deşi proiectul se referă la o reglementare civilă, totuşi, acesta presupune, în primul rând, raporturile dintre comercianţi şi, respectiv, comercianţi şi consumatori.4 În aplicarea directivelor au apărut unele probleme soluţionate de Curtea de la Luxemburg în ceea ce priveşte interpretarea anumitor noţiuni, cum ar fi cele de „daune”5, publicitate comparativă sau „buna credinţă”6. Dificultatea instituirii unui Cod european al obligaţiilor a fost recunoscută şi prin dispoziţiile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, în care se arăta că „Uniunea şi statele membre acţionează ţinând cont de diversitatea practicilor naţionale, în special în domeniile relaţiilor contractuale, precum şi de necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii (articolul III-209).” Domeniul contractelor comerciale este deosebit de important în materia schimburilor comerciale deoarece reprezintă instrumentul direct care face posibilă activitatea comercială7. Contractele sunt cunoscute în toate ţările europene ca având, în general, aceleaşi trăsături. Totuşi, de la o legislaţie naţională la alta există diferenţe în anumite privinţe (clauze obligatorii, sancţiuni, condiţii de validitate etc.), care ţin de tradiţia culturală, economică sau juridică8.

4

Despre oportunitatea şi implicaţiile adoptării codului în cauză a se vedea, W. Kerber, S. Grundmann (2006), An optional European contract law code: Advantages and disadvantages, în European Journal of Law and Economics, p. 215 şi urm 5

CJCE, C. 203/99, Henning Veedfald şi Arhus Amtskommune, hot. din 10 mai 2001. În această decizie a fost interpretat dreptul francez în materia răspunderii pentru produsele defecte, în special noţiunea de daune 6

CJCE, C. 112/99, Toshiba Europe GmbH şi Katun Germany GmbH, hot. din 25 octombrie 2001 D. M. Şandru, (2007), op. cit, p. 34 8 S. Weatherill, (2004), Why Object to the Harmonization of Private Law by the EC?, în European Review of Private Law, nr. 5/2004, p. 633-660 7

4

Europenizarea dreptului privat este o problemă, care, ca efect al integrării trebuie analizată distinct de textele tratatelor, dar în spiritul acestora şi în contextul deciziilor Curţii Europene de Justiţie. În ceea ce priveşte contractele, eforturile nu au fost simple şi nici nu este garantat un succes pentru cei care lucrează la noile modificări. Europenizarea trebuie să îşi derive legitimitatea din calitatea normativă a procesului de integrare9. Noua reglementare la nivel european privind dispoziţiile care se aplică în cazul încheierii unor contracte civile sau comerciale între statele UE- Regulamentul 593/2008

1.1.

Regulamentul (CE) NR. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 Iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I)

Regulamentul Roma I este succesorul Convenţiei de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, al cărei text l-a preluat, cu unele modificări. De aceea, câteva cuvinte despre Convenţie apar ca fiind necesare. Adoptarea Convenţiei de la Roma a fost determinată de marea diversitate de norme conflictuale, existente în ţările membre ale Uniunii Europene, care făceau ca probleme importante pentru piaţa comună, pentru relaţiile comerciale din interiorul Uniunii Europene, precum cele patrimoniale, să rămână incerte în ceea ce priveşte legea aplicabilă în cazul ivirii unui litigiu în legătură cu acestea. Fiecare stat are propriul sistem de drept, cu reguli specifice aplicabile contractelor. Există convenţii internaţionale ce conţin reguli uniforme aplicabile contractelor, dar acestea nu au fost ratificate de toate statele membre şi nu privesc decât anumite categorii de contracte (de exemplu, Convenţia de la Haga din 1964 cu privire la legea uniformă în ceea ce priveşte vânzarea internaţională şi cu privire la încheierea contractelor de vânzare internaţională de obiecte mobile corporale).

9

Ch. Joerges, (2005), Europeanization as Process: Thoughts on the Europeanization of Private Law, în European Public Law, nr. 1/2005, p. 64

5

Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 cu privire la contractele de vânzare internaţională de mărfuri10 este una dintre puţinele convenţii semnată de toate statele membre, obţinându-se, astfel, unificarea dreptului material, substanţial, dar numai în ceea ce priveşte contractul de vânzare internaţională de mărfuri (şi nici acesta în integralitatea lui, întrucât convenţia exclude din sfera sa de aplicare anumite contracte, precum contractele încheiate de consumatori11). Faptul că aplicarea Convenţiei este subordonată în anumite condiţii normelor de drept internaţional privat 12 a făcut şi mai mult necesară unificarea normelor conflictuale pe teritoriul Uniunii Europene. Convenţia de la Roma a intrat în vigoare la 1 aprilie 1991 13 şi s-a aplicat până la adoptarea Regulamentului şi intrarea lui în vigoare în 2009. Potrivit articolului 24 din Regulament „(1) În statele membre, prezentul regulament înlocuieşte Convenţia de la Roma, cu excepţia teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenţii şi cărora nu li se aplică prezentul regulament, în temeiul articolului 355 (ex-299) din tratat14. (2) În măsura în care prezentul regulament înlocuieşte dispoziţiile Convenţiei de la Roma, orice trimitere la convenţia respectivă se interpretează ca trimitere la prezentul regulament.”. Regulamentul are la bază articolul 81 (ex-67) litera b din TFUE. Uniunea Europeană a stabilit ca obiectiv menţinerea şi dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Pentru instituirea progresivă a unui astfel de spaţiu, au fost adoptate măsuri cu impact transfrontalier privind cooperarea judiciară în materie civilă, în măsura necesară asigurării bunei funcţionări a pieţei interne. Printre aceste măsuri sunt incluse măsuri care să favorizeze compatibilitatea normelor privind conflictul de legi şi de competenţă, aplicabile în statele membre. Pentru buna funcţionare 10

La această Convenţie a aderat şi România, prin Legea 24/1991, publicată în Monitorul oficial al României, nr. 54 din 19 martie 1991. 11 În ceea ce priveşte contractele încheiate de consumatori, uniformizarea dreptului material s-a realizat, în statele membre, prin implementarea în drepturile naţionale a directivelor elaborate la nivel comunitar; astfel, de exemplu, sunt: Directiva 85/577/CEE pentru protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara sediilor comerciale, Directiva 87/102/CEE cu privire la creditul pentru consum, Directiva 93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive în contractele de consum, Directiva 97/7/CE cu privire la protecţia consumatorilor în materia contractelor încheiate la distanţă, Directiva 1999/44/CE cu privire la câteva aspecte de vânzare şi de garanţie ale bunurilor de consum ş.a. 12 Articolul 1 din Convenţia de la Viena prevede: "1. Prezenta Convenţie se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite: a) când aceste state sunt state contractante; sau b) când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant […]" (din convenţia în versiunea română). 13 O parte din prevederile Convenţiei de la Roma au fost preluate şi de Legea română de drept internaţional privat, nr. 105/1992, în ideea apropierii de legislaţia europeană, în vederea aderării la Uniunea Europeană . 14 Articolul 299 a devenit articolul 355 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)

6

a pieţei interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeaşi lege naţională, indiferent de ţara în care se află instanţa la care a fost introdusă acţiunea, în scopul îmbunătăţirii previzibilităţii soluţiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil şi a liberei circulaţii a hotărârilor. În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 iulie, a fost publicat Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), care vizează contractele civile şi comerciale. România şi Bulgaria aplică Convenţia Roma din 1980 începând cu 15.01.2008, în baza Deciziei Consiliului nr. 2008/856/EC din 08.11.2007. Din anul 2004, Curtea Europeană de Justiţie de la Luxembourg este competentă să se pronunţe cu privire la Convenţia de la Roma din 1980. Până în prezent, CEJ s-a pronunţat o singură dată, la 06.10.2009 în cauza C-133/08 Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkende Oosthuizen BV, MIC Operation BV, cu privire la art. 4 din Convenţia de la Roma din 1980. 15

1.2.

Noţiunea de obligaţii contractuale Primul criteriu utilizat de Convenţia de la Roma din 1980 în art.1 al.1 pentru definirea

sferei sale de aplicare este constituit de noţiunea de obligaţii contractuale. Atunci când două persoane încheie un contract, acesta implică de obicei o obligaţie în două sensuri: una dintre persoane se angajează să furnizeze celeilalte bunuri sau un serviciu şi cealaltă se angajează să plătească preţul acelui bun ori serviciu. Fiecare dintre părţile la un contract se obligă faţă de cealaltă să o despăgubească în cazul în care contractul nu este executat în mod adecvat sau nu este executat deloc. Regulamentul se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există un conflict de legi intrând astfel în domeniul de reglementare a dreptului internaţional

15

Ultima versiune consolidată a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. C334/I din 2005; pentru o analiză critică a se vedea: E. Siesby (1980), The EC Convention on the Law Applicable to Contractual Obligtions. A Critical Evaluation, în Netherlads International Law Review, p. 172 şi urm.

7

privat. Dreptul comunitar este perceput ca un izvor important al dreptului internaţional privat16, însă Regulamentul aduce câteva elemente de noutate. În primul rând trebuie menţionată maniera în care regulamentul intervine în domeniul conflictelor de legi. În mod tradiţional fiecare stat îşi adoptă propriile reglementări privind dreptul internaţional privat. În anumite situaţii se adoptă tratate internaţionale pentru asumarea unor obligaţii privind uniformizarea anumitor aspecte de drept intern al statelor, însă în cadrul dreptului comunitar se creează o situaţie sui generis, prin adoptarea în cadrul ordinii juridice comunitare, a unor norme juridice privind raporturile aparţinând de altfel dreptului internaţional privat.17 Astfel, pentru a înţelege locul şi rolul Regulamentului în dreptul internaţional public a statelor membre, trebuie cercetat locul regulamentului în structura teoretică a dreptului internaţional privat. Fiind succesorul Convenţiei de la Roma, reprezintă pentru statele membre un izvor al dreptului internaţional privat, menit să atingă scopul de a unifica sistemele de drept internaţional privat a statelor membre18, alături de alte Convenţii internaţionale adoptate de acestea. 19 Însă, regulamentul diferă faţă de celelalte izvoare comunitare, datorită modului în care intervine în sistemul normativ al statelor membre. Astfel, în timp ce izvoarele anterioare, menţionate mai sus, s-au concretizat prin încheierea unor tratate în regim de drept internaţional public între statele membre, regulamentul este adoptat pe baza Tratatului instituind Comunităţile Europene, reprezentând un act juridic normativ cu aplicabilitate directă subiecţilor cărora li se adresează, fără o ratificare prealabilă, cum este în cazul tratatelor internaţionale.

16

P. Mayer, V. Heuze (2007), Droit international privé, 9 edition, Editions Montchrestien, Paris, p. 21

17

G. Badiali (1985), Le droit international privé des Communautes européennes, în Recueil des cours, 1985, vol. II, p. 9 18

J. Derruppé (1999), Droit international privé, Ed. Dalloz, p. 5 Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 cu privire la competenţa şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1973; Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988, prin care s-a extins mecanismul creat de Convenţia de la Bruxelles faţă de statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. Convenţia de la Bruxelles a fost abrogată prin Regulamentul 44/2001. 19

8

1.3.

Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare a Regulamentului Roma I priveşte: - aplicarea materială; - aplicarea cu caracter universal; - aplicarea în spaţiu; - aplicarea în timp; - raportul cu alte dispoziţii de drept comunitar şi cu alte convenţii ori acte normative.

Regulamentul se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există un conflict de legi (articolul 1 alineatul 1). Textul nu dă o definiţie termenului de obligaţii contractuale, după cum nici în Regulamentul Bruxelles I nu se defineşte noţiunea de materie contractuală. Dar, CJUE a făcut interpretarea Convenţiei de la Bruxelles din 1968, care este utilizată şi pentru succesorul acesteia, Regulamentul Bruxelles I. Ori în expunerea de motive la Regulamentul Roma I se precizează că domeniul de aplicare material şi dispoziţiile acestuia ar trebui să fie concordante cu Regulamentul 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială („Bruxelles I”) şi cu Regulamentul 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale („Roma II”). Regulamentul se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială (la fel ca şi Regulamentul Bruxelles I). El este aplicabil tuturor contractelor care nu fac obiectul unei convenţii particulare49, precum contractele încheiate în materia proprietăţii intelectuale, contractele de tranzacţie, de turism, de construcţii de imobile etc.. Pentru ca acestor contracte să li se poată aplica dispoziţiile Regulamentului se cere existenţa unei situaţii ce implică un conflict de legi. Dacă un raport juridic litigios, având ca obiect o obligaţie contractuală, are legături cu două sau mai multe state, legile naţionale ale acestora având toate, teoretic, vocaţia de a se aplica raportului juridic respectiv în vederea soluţionării litigiului, atunci se consideră că există un conflict de legi. În textul Regulamentului s-a utilizat noţiunea de conflict de legi şi nu de situaţii având un caracter internaţional ori de contract internaţional, din cauza problemelor specifice statelor cu 9

un sistem juridic neunificat, cum este Regatul Unit al Marii Britanii. Astfel, dacă, de exemplu, în interiorul Regatului Unit se iveşte un conflict de legi între dreptul englez şi dreptul scoţian, cu ocazia unui litigiu având ca obiect un contract, conflictul este de drept internaţional privat, dar priveşte dreptul intern, întrucât ambele legi aparţin aceluiaşi stat, iar contractul nu este internaţional, ci intern. Conform articolului 22 din Regulament: "1. În cazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare având propriile sale norme de drept în materie de obligaţii contractuale, fiecare unitate teritorială se consideră o ţară, în scopul de a identifica legea aplicabilă, în temeiul prezentului regulament. 2. Statele membre ale căror unităţi teritoriale au propriile lor norme de drept cu privire la obligaţiile contractuale nu sunt obligate să aplice prezentul regulament în caz de conflict între legile unităţilor teritoriale". Aşadar, Regulamentul se poate aplica şi într-un asemenea caz, chiar dacă lipseşte caracterul internaţional. Mai mult, Regulamentul este aplicabil şi unui contract care prezintă toate caracteristicile unui contract intern, dar, prin voinţa părţilor, ce au desemnat ca lege aplicabilă contractului o lege străină, dobândeşte un caracter internaţional. Practic, el nu devine un contract internaţional, ci, prin alegerea legii străine, se naşte posibilitatea apariţiei unui conflict de legi, ceea ce conduce la aplicarea Regulamentului. Totuşi, conform articolului 3.3, alegerea de către părţi a legii străine, în cazul în care toate celelalte elemente ale contractului sunt localizate, în momentul alegerii, într-o singură ţară - adică, cu alte cuvinte, contractul este intern - nu poate aduce atingere dispoziţiilor din dreptul acestei ţări, de la care nu se poate deroga prin acord. Se limitează, astfel, autonomia de voinţă a părţilor50. Momentul care se ia în considerare, pentru a stabili dacă o obligaţie contractuală implică un conflict de legi, este acela al naşterii litigiului; cum un litigiu poate fi soluţionat pe diferite căi, precum: pe cale amiabilă (când nu este necesară soluţionarea conflictului de legi), prin apelarea la arbitrajul în echitate, (când arbitrii judecă după principiile de echitate şi nu după lege) ori prin sesizarea instanţei, se impune precizarea momentului în care se naşte un conflict de legi şi deci raportul juridic contractual litigios este supus prevederilor Regulamentului. Considerăm că, momentul în care a fost sesizată instanţa cu soluţionarea litigiului şi aceasta şi-a pus întrebarea, care lege să aplice dintre cele cu care raportul juridic litigios vine în contact, corespunde cel mai bine operaţiunii de încadrare a litigiului în domeniul de aplicare a Regulamentului51.

10

Conform Art.1 al.(2) sunt excluse din domeniul de aplicare: 1. Starea şi capacitatea persoanelor fizice (articolul 1, alineatul 2, litera a): adică statutul personal, sunt xcluse din domeniul de aplicare a Regulamentului, întrucât nu-şi găsesc locul printre dispoziţii ce privesc contractele. 2. Obligaţiile contractuale privind relaţiile de familie în sens larg(articolul 1, alineatul 2, literele b şi c): conform articolului 1, alineatul 2, literele b şi c sunt excluse dindomeniul de aplicare a Regulamentului obligaţiile rezultate din relaţii defamilie şi din relaţiile care, în conformitate cu legea care le esteaplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile cu cele defamilie, inclusiv obligaţiile de întreţinere; sunt, de asemenea, excluseobligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilormatrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relaţiilor care suntconsiderate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca avândefecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile caredecurg din testamente şi succesiuni. Regulamentul nu defineşte niciaceste noţiuni, după cum nu defineşte nici o altă materie exclusă. 3. Obligaţiile ce se nasc din titluri negociabile(articolul 1,alineatul 2, litera d):adică sunt excluse cambiile, cecurileși biletele la ordin, precum și alte instrumente negociabile, în măsura în care obligațiile care decurg din astfel de instrumente negociabile derivă din caracterul lor negociabil. 4. Convenţiile de arbitraj şi convenţiile atributive de jurisdicţie(articolul 1, alineatul 2, litera e): convenţiile de arbitraj au fost excluse datorită faptului că existănumeroase convenţii internaţionale în materie de arbitraj, chiar dacăprivesc, mai ales, recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale şi nuînsăşi convenţia de arbitraj. Convenţiile atributive de jurisdicţie au fost şiele excluse, pe motiv că fac parte, mai ales, din procedura şiadministrarea justiţiei unui stat, decât din materia contractelor; fiecareinstanţă este obligată să determine validitatea convenţiei de prorogare de competenţă, aplicând propria lege şi nu legea aleasă de părţi. 5. Dreptul societăţilor(articolul 1, alineatul 2, literele f şi g): deşi ocupă un loc foarte important în viaţa economică a Uniunii Europene, dreptul societăţilor a fost exclus din Regulament. Sunt excluse aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin 11

înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a altor organisme şi răspunderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile societăţii sau ale organismului. Este exclusă, de asemenea, chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei societăţi sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja faţă de terţi răspunderea respectivei societăţi sau a respectivului organism. În acest ultim caz, excluderea vizează numai relaţiile dintre reprezentant şi terţ şi este justificată de faptul că, în aceste relaţii, nu se poate invoca principiul autonomiei de voinţă. În ceea ce priveşte relaţiile dintre reprezentant şi reprezentat, precum şi acelea dintrereprezentat şi terţ, Regulamentul este aplicabil. 6. Trustul(articolul 1, alineatul 2, litera h): sunt excluse din domeniul de aplicare a Regulamentuluiconstituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi beneficiarii acestora. Trustul este o instituţie specifică dreptului anglosaxon, care nu are natură contractuală şi deci nu poate fi reglementat întrun instrument ce priveşte obligaţiile contractuale. De altfel, câteva state membre ale Uniunii Europene sunt părţi la Convenţia de la Haga din 1985 cu privire la legea aplicabilă trustului şi recunoaşterii sale. 7. Obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract(articolul 1,alineatul 2, litera i): obligaţiile rezultate din înţelegerile care au avut loc înainte de semnarea contractului sunt reglementate de articolul 12 din Regulamentul nr. 864/2007 (Roma II). 8. Asigurările(articolul 1, alineatul 2, litera j): sunt excluse contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele decât întreprinderile menţionate la art.2 din Directiva 2002/83/CE privind asigurarea de viaţă, al căror obiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liberprofesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă. 9. Proba şi procedura(articolul 1, alineatul 3): sunt excluse proba și aspectele de procedură, sub rezerva art.18. Articolul 18 prevede că: „(1) Legea care reglementează o obligaţie contractuală în temeiul prezentului regulament se aplică în măsura în care cuprinde, în 12

materia obligaţiilor contractuale, norme care instituie prezumţii legale sau repartizează sarcina probei. (2) Contractul sau actul juridic menit să producă efecte juridice poate fi probat cu orice mijloace de probă admise fie de legea forului, fie de oricare dintre legile menţionate la articolul 11 în temeiul cărora contractul sau actul respectiv este valabil din punctul de vedere al formei, cu condiţia ca mijloacele de probă respective să poată fi administrate în faţa instanţei sesizate.”. 10. Si nu in ultimul rand Regulamentul Roma I nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă (articolul 1 alineatul 1). Caracterul de aplicare universală a regulamentului este menţionat in articolul 2, legea desemnată de Regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru. Caracterul universal al aplicării Regulamentului trebuie înţeles în sensul că prevederile acestuia se substituie dreptului internaţional privat al tuturor statelor membre, în materia ce face obiectul lui de reglementare, ca o lege uniformă. Regulamentul va fi aplicat deci indiferent dacă legea desemnată este a unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat terţ. Pentru a atrage aplicarea prevederilor Regulamentului părţile contractante - cu domiciliul în Uniunea Europeană sau în afara Uniunii Europene - pot încheia o convenţie atributivă de jurisdicţie, în favoarea unei instanţe dintr-un stat membru. Deşi instanţele arbitrale nu sunt ţinute să respecte Regulamentul chiar dacă sunt situate pe teritoriul Uniunii Europene, în anumite cazuri au aplicat prevederile acestuia, considerând că exprimă cele mai rezonabile şi larg admise puncte de legătură în comunitatea internaţională (era vorba într-o speţă de punctul de legătură al sediului debitorului prestaţiei caracteristice). Dacă instanţa sesizată trebuie să aplice o lege străină, desemnată de prevederile Regulamentului, aceasta va folosi lex fori pentru a o proba, întrucât Regulamentul nu cuprinde prevederi în acest sens. In ceea ce priveşte aplicarea în spaţiu potrivit articolului 29 din Regulament, acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre. Articolul 24 prevede că, în statele membre Regulamentul înlocuieşte Convenţia de la Roma, cu excepţia teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenţii şi cărora nu li se aplică Regulamentul, în temeiul articolului 355 (ex-299) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene54. În măsura în care Regulamentul înlocuieşte dispoziţiile 13

Convenţiei de la Roma, orice trimitere la convenţia respectivă se interpretează ca trimitere la Regulament. Conform articolului 28 regulamentul se aplică tuturor contractelor încheiate după 17 decembrie 2009.

1.4.

Excepţii de aplicare a regulamentului:

Potrivit articolului 23, acesta nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor dreptului comunitar care, în anumite domenii, reglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale, cu excepţia articolului 7. Articolul 7 se referă la contractele de asigurare. Aşa cum am mai arătat, articolul 24 stabileşte raportul Regulamentului cu Convenţia de la Roma. Astfel, în statele membre, acesta înlocuieşte Convenţia de la Roma, cu excepţia teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenţii şi cărora nu li se aplică prezentul regulament, în temeiul articolului 355 (ex- 299) din TFUE. În ceea ce priveşte raporturile Regulamentului cu convenţiile internaţionale existente, articolul 25 arată că acesta nu aduce atingere aplicării convenţiilor internaţionale la care unul sau mai multe state membre sunt părţi în momentul adoptării Regulamentului şi care reglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale. Cu toate acestea, între statele membre, Regulamentul prevalează asupra convenţiilor încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, în măsura în care aceste convenţii vizează aspecte reglementate de Regulament.

14

2. Determinarea legii aplicabile: Părţile sunt libere să aleagă legea aplicabilă

2.1.

Potrivit articolului 3 din Regulament, contractul va fi guvernat de legea aleasă de către părţi. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părţi din acesta. Părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior. Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu va aduce atingere validităţii formei contractului şi nu va afecta în mod negativ drepturile terţilor.

Legea aplicabilă în absenţa alegerii

2.2.

În lipsa unei alegeri, atunci când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici prin încadrarea contractului într-unul din tipurile specificate, nici ca fiind legea ţării în care partea care trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa obişnuită, contractului ar trebui să i se aplice legea ţării de care este cel mai strâns legat. Pentru a determina această lege, ar trebui să se ţină cont, printre altele, de faptul dacă contractul în cauză este strâns legat de un alt contract sau de alte contracte. Astfel, conform articolului 4, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă şi fără a aduce atingere articolelor 5-8 (art. 5-8 stabilesc reglementari speciale pentru contractele de transport, pentru cele încheiate cu consumatorii, contractele de asigurare şi pentru contractele individuale de muncă), legea aplicabilă contractului se va determina după cum urmează: 

contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul; 15



contractul de prestări servicii este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii;



ontractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra unui imobil este reglementat de legea ţării în care este situat imobilul;



fără a aduce atingere literei (c), contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui imobil pe o perioada de maximum şase luni consecutive este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi să îşi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;



contractul de franciză este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită beneficiarul francizei;



contractul de distribuţie este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită distribuitorul;



contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie este reglementat de legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;



orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terţilor, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege unica, este reglementat de legea respectiva.

2.3.

Reglementări speciale stabilite de Regulament pentru anumite tipuri de contracte (art. 5, 6, 7, 8) 16

În cazul contractelor de transport de mărfuri, de transport de pasageri, a contractelor încheiate cu consumatorii, a contractelor de asigurare şi a contractelor individuale de muncă, Regulamentul stabileşte reguli speciale de determinare a legii aplicabile. În cazul contractelor de asigurare care acoperă riscuri majore, acestea sunt reglementate de legea aleasă de părţi, indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat membru. În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi, contractele de asigurare sunt reglementate de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită asiguratorul. Soluţia propusă de Regulament este în concordanţă cu directivele comunitare privind asigurările. Regulamentul prevede dispoziţii specifice care asigură un nivel de protecţie corespunzător pentru titularii de poliţe de asigurare. Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părţi (art. 8 din Regulament). În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părţi, contractul este reglementat de legea ţării în care sau, în lipsă, din care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea în executarea contractului. Dacă legea aplicabilă nu poate fi determinată potrivit regulii prezentate anterior, contractul este reglementat de legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.

2.4.

Înlăturarea legii normal aplicabile

17

Normele conflictuale din Regulamentul Roma I au un caracter bilateral (sunt norme cu acţiune dublă), în sensul că permit desemnarea legii forului sau a unei legi străine, ca lege aplicabilă raportului juridiclitigios. Pentru cazurile în care ar fi competentă o lege străină, se potutiliza instituţiile clasice ale dreptului internaţional privat, pentru a o înlătura şi pentru a aplica în loc legea forului. Aceste instituţii sunt retrimiterea, ordinea publică şi frauda la lege. În anumite situaţii, instanţa sesizată nu cercetează norma conflictuală care indică legea aplicabilă, întrucât raportul juridic litigios este atât de important pentru ordinea economică, socială sau politică a statului instanţei sesizate sau a unui stat străin, încât atrage direct aplicarea legii materiale proprii sau a statului străin, ca o normă de aplicare imediată. Regualmentul Roma I soluţionează problemele pe care le ridică retrimiterea, ordinea publică şi normele de aplicare imediată. Conform articolului 20, retrimiterea este exclusă. Astfel, aplicarea legii oricărei ţări determinate în temeiul Regulamentului înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia normelor sale de drept internaţional privat, mai puţin dacă Regulamentul prevede altfel. Legea aplicabilă contractului, desemnată de părţi, ori, în lipsa alegerii, de către instanţa sesizată, este legea materială, care rezultă din legislaţia internă sau dintr-o convenţie în vigoare în acel stat, care stabileşte legea uniformă într-un anumit domeniu. Atunci când părţile aleg legea aplicabilă contractului, interesul lor este de a desemna legea materială, care va soluţiona fondul litigiului dintre ele, şi nu legea în ansamblul ei (inclusiv normele conflictuale), care să creeze incertitudine în ceea ce priveşte legea materială aplicabilă. De asemenea, în lipsa alegerii, instanţa sesizată cercetează legea statului cu care contractul are cele mai strânse legături, în sens de lege materială (substanţială); altfel, efortul instanţei s-ar dovedi inutil, dacă legea desemnată ar trimite la legea unui alt stat, cu care contractul, conform raţionamentului utilizat, nu are cele mai strânse legături. Conform articolului 21, aplicarea unei dispoziţii din legea desemnată de Regulament nu poate fi înlăturată, decât dacă această aplicare este în mod evident incompatibilă cu ordinea publică a forului. Atunci când aplicarea unei anumite dispoziţii din legea străină competentă (nu neapărat în totalitate) contravine în mod evident unui principiu fundamental, ori normelor imperative ale forului, inclusiv când acestea fac parte din dreptul comunitar, care a devenit parte integrantă din

18

ordinea publică internă a statelor membre, este înlăturată şi se aplică în loc legea forului. Instanţa, care are libertatea de a aprecia când anume aplicarea legii străine contravine ordinii publice, trebuie să apeleze la invocarea acestei instituţii, în scopul înlăturării aplicării legii străine, numai în cazuri extreme, atunci când este evident că ordinea publică a forului este afectată. Regulamentul nu conţine dispoziţii referitoare la frauda la lege. În cazul în care părţile contractante obţin, prin fraudă, desemnarea unei legi aplicabile contractelor lor, aceasta poate fi înlăturată prin invocarea legilor de aplicare imediată (necesară) a forului sau a unor legi de aplicare imediată străine, conform articolului 9 din Regulament. Conform articolului 9.1., normele de aplicare imediată pot fi definite ca fiind norme a căror respectare este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situaţii care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul Regulamentului. Normele de aplicare imediată, fie ele ale forului, sau aparţinând unui sistem juridic străin, se aplică direct unui raport juridic de drept internaţional privat, chiar dacă dreptul statului căruia aparţin nu este desemnat de norma conflictuală a instanţei sesizate, ca aplicabil în cauză. Cu alte cuvinte, înlătură aplicarea legii normal competente, conform regulii de conflict a forului, şi intervin ele în soluţionarea litigiului. Instanţa sesizată are o mare putere de apreciere în ceea ce priveşte normele de aplicare imediată. Ea este aceea care le identifică, utilizând criterii precum, scopul normei respective, importanţa ei pentru organizarea politică, socială sau economică a statului căruia aparţine. De exemplu, normele care protejează concurenţa comercială au ca scop asigurarea existenţei liberei concurenţe pe teritoriul unui stat; de aceea, ele trebuie considerate ca imperativ aplicabile - ca norme de aplicare imediată - oricărui acord între întreprinderi, care ar avea drept efect limitarea liberei concurenţe, chiar dacă acest acord ar fi supus unei legi străine. Articolul 9 se ocupă de două situaţii distincte: de normele de aplicare imediată străine (articolul 9.3) şi de normele de aplicare imediată ale forului (articolul 9.2). Normele de aplicare imediată străine pot fi aplicate, de instanţa sesizată în locul legii normal competente, dacă sunt îndeplinite trei condiţii, şi anume:

19

- litigiul supus soluţionării are legătură cu obligaţiile care rezultă din contract şi care trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care normele de aplicare imediată din ţara executării antrenează nelegalitatea executării contractului; - norma de aplicare imediată trebuie să fie considerată astfel în statul căreia îi aparţine; instanţa sesizată nu are competenţa de a califica o normă străină drept normă de aplicare imediată, dacă ea nu are acest caracter în statul de origine; - instanţa sesizată apreciază caracterul imperativ al normei străine în funcţie de natura şi obiectul ei, precum şi de consecinţele ce ar decurge din aplicarea sau neaplicarea ei. Odată îndeplinite aceste condiţii, norma de aplicare imediată străină poate fi aplicată; ea nu se impune însă instanţei sesizate. Aceasta are o simplă facultate, de a o aplica sau nu, în funcţie de aprecierea sa suverană. Textul articolului 9.3. utilizează în mod prudent termeni din care reiese această facultate ("este posibilă aplicarea"). În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor imperative ale forului, în locul legii normal competente, înlăturată de acestea (articolul 9.2.), nu se ridică dificultăţi atât de mari, ca în cazul celor străine. Identificarea lor se face tot de către instanţa sesizată, de această dată prin raportarea la propriul sistem de drept. Sunt considerate legi de aplicare imediată cele care privesc concurenţa comercială, protecţia consumatorilor, anumite dispoziţii referitoare la transport.

2.5.

Validitatea contractului: de fond şi de formă

20

Validitatea de fond: Conform articolului 10 din Regulament, existenţa şi validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale sunt determinate de legea care l-ar reglementa în temeiul Regulamentului, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile. Pentru a stabili faptul că nu şi-a dat consimţământul, o parte poate să invoce legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din circumstanţele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea contractului. Validitatea de formă: Articolul 11 din Regulament cuprinde reguli generale, aplicabile tuturor contractelor şi actelor juridice unilaterale având legătură cu contractele, precum şi reguli speciale, pentru anumite tipuri de contracte. Reguli generale se referă la contractele de orice tip şi actele unilaterale care au legătură cu un contract existent, ori cu un contract care urmează a fi încheiat (de exemplu, promisiunea de vânzare-cumpărare), cu condiţia ca aceste contracte să intre în domeniul de aplicare a Regulamentului. Nu există nici o prevedere specială pentru actele publice (care emană de la o autoritate publică, cum ar fi, de exemplu, notarul), acestea urmând a fi supuse regulilor generale. Potrivit articolului 11, alineatele 1-3, contractul încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai acestora, care se află în aceeaşi ţară în momentul încheierii contractului – contractul între prezenţi – este considerat valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, sau de legea ţării în care se încheie contractul. Contractul încheiat între persoanele, sau reprezentanţii acestora, care se află în ţări diferite în momentul încheierii contractului – contractul între absenţi – este considerat valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, sau de legea oricărei ţări în care se află oricare dintre părţi sau reprezentanţii acestora la momentul încheierii contractului, sau de legea ţării în care, la data respectivă, îşi avea reşedinţa obişnuită oricare dintre părţile contractante. Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice, aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să fie încheiat, este considerat a fi valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond, sau de legea ţării în care a fost încheiat actul sau de legea ţării în care autorul actului îşi avea reşedinţa obişnuită la acea dată. Regulamentul nu defineşte noţiunea de formă a actului juridic; în raportul Giuliano-Lagarde se arată că poate fi considerat formă, în sensul articolului 11, orice comportament exterior, impus 21

autorului unei manifestări de voinţă, cu intenţia de a produce efecte juridice şi fără de care această manifestare de voinţă nu poate avea deplină eficacitate. Definiţia dată nu priveşte şi forma pe care trebuie să o îmbrace actele incapabililor. Legea aplicabilă formei se stabileşte deci optând între lex causae şi locus regit actum, deopotrivă competente. Sistemul aplicat este flexibil, în sensul că articolul 11 permite fie utilizarea legii aplicabile fondului contractului (sau actului juridic unilateral ce are legătură cu contractul), ca lege aplicabilă formei (deci lex causae), care se justifică prin legătura logică ce există între fond şi formă, fie legea locului unde contractul este încheiat (locus regit actum) atunci când părţile contractante se găsesc în aceeaşi ţară, ori una dintre legile ţărilor în care se află părţile sau reprezentanţii acestora la momentul încheierii contractului sau legea ţării în care, la data respectivă, îşi avea reşedinţa obişnuită oricare dintre părţile contractante, în cazul contractului încheiat între absenţi. Nu se stabileşte o ierarhie între aceste legi, ceea ce înseamnă că un contract este valabil încheiat, sub aspectul formei, dacă îndeplineşte cerinţele prevăzute de una dintre aceste legi. Când forma este supusă legii fondului, pot să apară dificultăţi în ceea ce priveşte legea aplicabilă, în cazul în care părţile o modifică după încheierea contractului şi în cazul în care contractul este supus, concomitent, unor legi diferite, care guvernează părţi ale lui, fie prin acordul părţilor, fie în lipsa alegerii, de către instanţa sesizată. Prima situaţie îşi găseşte rezolvarea prin considerarea contractului valabil încheiat sub aspectul formei, dacă îndeplineşte condiţiile impuse de una dintre legile cărora contractul a fost supus în mod succesiv. Dezmembrarea contractului, în ceea ce priveşte legea aplicabilă, ridică întrebarea, căreia dintre legile aplicabile diferitelor părţi ale contractului îi va fi supusă forma. Conform raportului Giuliano-Lagarde, aceasta este legea aplicabilă părţii contractului, care are cea mai strânsă legătură cu forma lui. Mecanismele generale ale Regulamentului se aplică şi în materia formei. Astfel, retrimiterea este exclusă, conform articolului 20, şi în acest domeniu, iar normele de aplicare imediată, prevăzute în articolul 9, pot opera, înlăturând sistemul alternativ al legii aplicabile formei (atât legea fondului, cât şi legea locului încheierii contractului), atunci când legea unui stat cu care contractul prezintă o strânsă legătură conţine norme imperative de formă. De exemplu, legea statului pe teritoriul căruia un contract de muncă urmează a fi executat poate să conţină o prevedere, în sensul că, anumite clauze contractuale, cum ar fi clauza de non-concurenţă, trebuie să îmbrace forma scrisă, chiar dacă forma orală este permisă atât de legea locului în care 22

contractul de muncă a fost încheiat, cât şi de legea fondului contractului. Instanţa sesizată va aprecia însă dacă va face aplicarea articolului 9, pentru a înlocui legea normal aplicabilă formei cu dispoziţiile imperative (normele de aplicare imediată) din legea locului executării contractului. Contractele încheiate de consumatori, conform articolului 6 din Regulament, şi contractele având ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui imobil au un regim special în ceea ce priveşte forma. Conform articolului 11.4, în scopul asigurării protecţiei consumatorului, contractele de consum trebuie să îmbrace forma prevăzută de legea ţării în care consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită; este aceeaşi lege care se aplică şi fondului, în lipsa alegerii legii aplicabile, ori atunci când legea aleasă îl privează pe consumator de protecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative din legea reşedinţei sale obişnuite şi care se justifică prin legătura foarte strânsă care există între fond şi formă în contractele de consum. Articolul 11.5 impune forma prevăzută de legea locului unde imobilul este situat, lex rei sitae, pentru toate contractele având ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui imobil, cu două condiţii: condiţiile de formă în cauză să fie aplicate indiferent de ţara în care este încheiat contractul şi indiferent de legea care îl reglementează; şi de la respectivele dispoziţii să nu se poată deroga prin convenţie. Aceasta înseamnă că legea se aplică formei ca o normă de aplicare imediată, independent de legea aplicabilă fondului contractului ori de locul încheierii lui.

3. Domeniul legii aplicabile

23

Domeniul de aplicare a legii contractului reiese din articolul 12, care este un text general, ce enumeră o parte dintre problemele reglementate de legea contractului, precum şi din articolele 10, 13, 14, 15, 16 şi 17 care prevăd reguli speciale referitoare la condiţiile încheierii contractului, la efectele lui, la stingerea sau transmiterea obligaţiilor. Articolul 18 arată măsura în care legea contractului guvernează şi proba acestuia.

3.1.

Domeniul de aplicare a legii contractului, conform articolului 12.

În aplicarea legii contractului se ţine cont în special de următoarele: de interpretarea lui, de executarea obligaţiilor ce reies din acesta, de consecinţele care reies din neexecutarea obligaţiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului, în măsura în care este reglementată de norme juridice, de diversele moduri de stingere a obligaţiilor (ex: prescripţiile) şi nu în ultimul rînd de efectele nulităţii contractului. În ceea ce priveşte modalităţile de executare şi măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va ţine seama de legea ţării unde are loc executarea. Enumerarea din articolul 12 nu este limitativă; legea contractului reglementează, în principiu, toate problemele care nu fac obiectul unor dispoziţii derogatorii. Se precizează, în mod expres, că legea contractului se aplică interpretării lui, executării sau neexecutării, stingerii obligaţiilor şi nulităţii contractului. Legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene conţin prevederi diverse cu privire la interpretarea contractului. Instanţa sesizată nu aplică însă propriile norme (lex fori), ci lex causae, pentru interpretarea contractului. Lex fori joacă un rol subsidiar, în sensul că, instanţa interpretează contractul conform atribuţiilor pe care i le conferă legea sa de procedură, iar hotărârea dată cu privire la interpretare poate fi atacată tot conform cu lex fori. Interpretarea contractului este supusă lui lex causae, datorită faptului că depinde de conţinutul contractului, iar legea contractului aleasă de părţi sau desemnată de instanţă în lipsa alegerii, trebuie privită în ansamblul ei, inclusiv în ceea ce priveşte interpretarea. Lex causae se aplică executării obligaţiilor la care dă naştere contractul (articolul 12.1 b)), precum: obligaţia de diligenţă cu care trebuie executat contractul, condiţiile referitoare la locul

24

executării, cazurile în care obligaţia poate fi executată de o altă persoană decât debitorul, condiţiile executării obligaţiilor cu pluralitate de subiecte sau obiecte etc. Neexecutarea contractului e şi ea reglementată de lex causae (articolul 12.1 c)), fie ea totală sau parţială: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, răspunderea pentru neexecutare sau executare defectuoasă, clauza penală, clauze de exonerare de răspundere pentru neexecutare sau de limitare a răspunderii etc. Legea contractului are o aplicabilitate generală în ceea ce priveşte executarea sau neexecutarea contractului. Conform articolului 12.2 însă, pentru anumite aspecte trebuie să se ţină seama de legea locului de executare; este vorba de modalităţile de executare şi de măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase. Nefiind definite în Regulament, aceste aspecte vor fi calificate de instanţă după lex fori. Ar putea fi considerate modalităţi de executare, posibilitatea debitorului de a obţine un termen de graţie ori dispoziţiile referitoare la moneda de plată. Instanţa sesizată nu este însă obligată să aplice legea locului de executare, ci va aprecia de la caz la caz, optând între aceasta şi legea contractului. Stingerea obligaţiilor şi nulitatea contractului.(art. 12.1 d): legea contractului reglementează modurile de stingere a obligaţiilor, altele decât executarea, cum ar fi, novaţia, confuziunea, remiterea de datorie, compensaţia, precum şi prescripţia extinctivă sau decăderea dintr-un drept din cauza expirării termenului în care trebuia exercitat. Conform articolului 12.1 e, în ceea ce priveşte efectele nulităţii contractului s-au avut în vedere restituirile ce intervin între părţi (fiecare restituie celeilalte ceea ce a primit); acestea fiind supuse legii contractului.

3.2.

Domeniul de aplicare a legii contractului în cazuri speciale.

25

Sunt prevăzute dispoziţii cu privire la încheierea contractului în articolul 10 (consimţământ şi validitatea fondului contractului) şi în articolul 13 (incapacitatea) (a), iar pentru transmiterea obligaţiilor, în articolul 14 (cesiunea de creanţă şi subrogaţia convenţională), articolul 15 (subrogaţia legală), articolul 16 (obligaţiile cu pluralitate de debitori) şi articolul 17 (compensaţia) (b).

3.2.1. Dispoziţii referitoare la încheierea contractului: Articolul 10.1 vizează toate condiţiile de validitate a contractului - cu excepţia capacităţii părţilor - adică consimţământul (existenţa lui şi viciile de consimţământ), obiectul şi cauza, toate fiind supuse legii contractului. Regula prevăzută în articolul 10.1 are drept scop evitarea cercului vicios în ceea ce priveşte legea aplicabilă. Când una dintre părţile contractante nu-şi exprimă consimţământul în sensul încheierii contractului, adică tace, tot legea contractului va stabili dacă tăcerea are efecte juridice sau nu (articolul 10.2). Dar, această parte poate dovedi că nu şi-a exprimat consimţământul, indiferent de prevederile legii contractului, făcând referire la legea reşedinţei sale obişnuite. Pentru aceasta, trebuie să rezulte din circumstanţe că nu ar fi rezonabil să se determine efectul comportamentului acestei părţi după legea contractului. Instanţa sesizată are o mare putere de apreciere în calificarea acestor termeni, destul de vagi. Trebuie îndeplinite însă şi celelalte condiţii, prevăzute de articolul 10.2, care, de altfel, sunt lăsate la aprecierea instanţei. Capacitatea persoanelor fizice a fost exclusă din domeniul de aplicare a Regulamentului (articolul 1.2 a)); normele conflictuale din fiecare stat membru desemnează legea aplicabilă capacităţii, care, în funcţie de sistemul juridic continental sau common law, este legea naţională ori, respectiv, legea domiciliului. Regula este destinată să asigure securitatea comerţului; în lipsa ei, comercianţii ar fi obligaţi să se informeze cu privire la naţionalitatea tuturor cocontractanţilor lor şi, în cazul în care s-ar dovedi că aceştia sunt străini, şi cu privire la legea aplicabilă capacităţii lor.

3.2.2. Dispoziţii referitoare la transmiterea obligaţiilor 26

Potrivit articolului 14, „(1) Raporturile dintre cedent şi cesionar sau dintre creditor şi subrogat cu privire la o creanţă faţă de un terţ („debitor”) în cadrul unei cesiuni de creanţă sau al unei subrogaţii convenţionale sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul prezentului regulament, contractului dintre cedent şi cesionar, respectiv dintre creditor şi subrogat. (2) Legea care reglementează creanţa cedată sau cu privire la care a avut loc subrogaţia determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar şi debitor, condiţiile în care cesiunea sau subrogaţia îi este opozabilă debitorului, precum şi caracterul liberator al prestaţiei executate de către debitor. (3) Noţiunea de cesiune în sensul prezentului articol include transferurile de creanţe pure şi simple, transferurile de creanţe cu titlu de garanţie, precum şi gajul sau alte drepturi de garanţie constituite asupra creanţelor.”. Textul articolului 14 nu stabileşte care lege se va aplica opozabilităţii cesiunii faţă de terţi. Determinarea legii aplicabile cade în sarcina instanţei sesizate, care o va stabili aplicând lex fori. În articolul 14.3 se precizează ce se înţelege prin cesiune: transferurile de creanţe pure şi simple, transferurile de creanţe cu titlu de garanţie, precum şi gajul sau alte drepturi de garanţie constituite asupra creanţelor. Articolul 15 reglementează subrogaţia legală: „Dacă, în temeiul unei obligaţii contractuale, o persoană („creditorul”), are o creanţă faţă de o altă persoană („debitorul”) şi dacă un terţ are obligaţia de a-l dezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat pe creditor în executarea obligaţiei respective, legea care reglementează obligaţia terţului de a-l dezinteresa pe creditor determină dacă terţul este îndreptăţit să exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceştia.”. Noţiunea utilizată în textul în limba română într-un mod nefericit „dezinteresa” se referă de fapt la noţiunea de „despăgubire”. Acelaşi termen este folosit şi în articolul 16, care se referă la obligaţiile cu pluralitate de debitori. Articolul 15 priveşte numai creanţele având o natură contractuală (care intră în domeniul de aplicare a Regulamentului); subrogaţia legală nu poate opera atunci când datoria ce trebuie plătită are o natură delictuală, cum ar fi, de exemplu, în cazul asigurărilor de bunuri, când asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului, împotriva persoanei care a cauzat prejudiciul. 68 De exemplu, legea aplicabilă contractului de garanţie, unde garantul a plătit în locul debitorului. 27

Articolul 16 se referă la obligaţiile cu pluralitate de debitori: „În cazul în care un creditor are o creanţă faţă de mai mulţi debitori pentru care aceştia răspund solidar, iar unul dintre debitori l-a dezinteresat pe creditor, în tot sau în parte, legea care reglementează obligaţia debitorului faţă de creditor determină şi dreptul debitorului de a se îndrepta împotriva celorlalţi debitori. Ceilalţi debitori se pot prevala de drepturile de care dispuneau în raport cu creditorul, în măsura permisă de legea care reglementează obligaţiile acestora faţă de creditor.”. În acest caz, este aplicabilă o singură lege: legea care reglementează raporturile dintre creditor şi debitori. Potrivit articolului 17, care reglementează compensaţia: „În lipsa unui acord între părţi cu privire la compensaţie, aceasta este reglementată de legea aplicabilă obligaţiei căreia i se opune compensaţia.”. Dacă părţile au ales legea aplicabilă compensaţiei, potrivit prevederilor Regulamentului, atunci aceasta o va guverna. În caz contrar, legea aplicabilă compensaţiei este legea obligaţiei căreia i se opune compensaţia. 3.2.3. Aplicarea legii contractului în materie de probă Proba este exclusă din domeniul de aplicare a Regulamentului, aşa cum rezultă din articolul 1.3; de regulă, lex fori este aceea care reglementează problemele referitoare la probă. Dar articolul 1 prevede şi o excepţie, şi anume, articolul 18: „(1) Legea care reglementează o obligaţie contractuală în temeiul prezentului regulament se aplică în măsura în care cuprinde, în materia obligaţiilor contractuale, norme care instituie prezumţii legale sau repartizează sarcina probei. (2) Contractul sau actul juridic menit să producă efecte juridice poate fi probat cu orice mijloace de probă admise fie de legea forului, fie de oricare dintre legile menţionate la articolul 11 în temeiul cărora contractul sau actul respectiv este valabil din punct de vedere al formei, cu condiţia ca mijloacele de probă respective să poată fi administrate în faţa instanţei sesizate.”. Lex contractus se aplică în materie de obligaţii contractuale, atunci când conţine prezumţii legale sau repartizează sarcina probei. Competenţa legii contractului în acest caz este justificată de legătura care există între fondul contractului şi prezumţiile legale ori sarcina probei. Prezumţiile legale sunt indisociabile de fondul contractului; astfel, de exemplu, conform articolului 173169 din Codul civil francez, în lipsa unui inventar în materie de locaţiune se prezumă că locatarul a primit bunurile închiriate în bună stare, aşa cum locatorul era dator să le

28

predea, şi trebuie să le restituie la fel, dacă nu face proba contrară; textul determină, de fapt, 69 Este corespondentul articolului 1432 din Codul civil român.

Concluzii:

29

Bibliografie:

1. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 2002, p.33. 2. D. M. Şandru, (2007), Evoluţii recente în armonizarea dreptului european al contractelor, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2007, p. 34 3. Despre oportunitatea şi implicaţiile adoptării codului în cauză a se vedea, W. Kerber, S. Grundmann (2006), An optional European contract law code: Advantages and disadvantages, în European Journal of Law and Economics, p. 215 şi urm 4. Nicoleta Diaconu, Drept Internaţional Privat, ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2009 5. S. Weatherill, (2004), Why Object to the Harmonization of Private Law by the EC?, în European Review of Private Law, nr. 5/2004, p. 633-660 6. Ch. Joerges, (2005), Europeanization as Process: Thoughts on the Europeanization of Private Law, în European Public Law, nr. 1/2005, p. 64 7. P. Mayer, V. Heuze (2007), Droit international privé, 9 edition, Editions Montchrestien, Paris, p. 21 8. G. Badiali (1985), Le droit international privé des Communautes européennes, în Recueil des cours, 1985, vol. II, p. 9 9. J. Derruppé (1999), Droit international privé, Ed. Dalloz, p. 5 10. http://ec.europa.eu – site-ul Comisiei Europene, accesat pe 15.04.2011 11. Codrin Macovei, Dreptul european al contractelor, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 2008, Ediţia a II-a. 12. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008 13. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:177:0006:0006:RO:PDF accesat pe 15.04.2011 14. http://www.legislatie.3pedia.ro/termen_Conflict-de-legi_992.html accesat pe 15.04.2011 15. http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:41998A0126%2802%29:RO:NOT accesat pe 15.04.2011 30