Romanul Trasaturi

Cuprins 1. ROMANUL : Definiţie, scurt istoric, clasificare, reprezentanţi 2. REALISMUL : Scurt istoric, caracteristici 3. „ION” (Liviu Rebreanu) – prezentarea romanului 4. „ION” – roman realist, social, monografie, frescă 5. „ION” – caracterizarea personajului

Romanul (fr. „roman”) Definiţie: este o specie a genului epic, în proză, cu personaje numeroase şi o intrigă complicată, având o acţiune complexă şi de mare întindere, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri. Scurt istoric -termenul de „roman” s-a impus în secolul al XII-lea, în Franţa, perioadă când povestirile de mari proporţii, în versuri, în care ficţiunea ocupa locul dominant, purtau denumirea de „conte roman”. -structuri epice de mare întindere au existat încă din literatura greacă şi latină („Satirycon” de Petronius, „Măgarul de aur” de Apuleius etc.).Cu toate acestea începuturile romanului ar putea fi plasate, în Anglia secolului al XVII-lea, odată cu scrierile lui Daniel Dafoe („Robinson Crusoe”). -creatorul romanului modern este considerat Balzac, cel care a reuşit să surprindă în opera sa diversitatea mediilor sociale ori a tipurilor umane. -romanul clasic avea un caracter linear, închis, finit, acţiunea desfăşurânduse cronologic. -romanul modern este lipsit de legi. Se insistă pe latura psihologică a personajului, se face apel la memoria involuntară care nu mai este controlată de raţiune. Timpul nu mai curge cronologic, prezentul amestecându-se cu trecutul; există un timp subiectiv şi altul obiectiv. Naraţiunea nu mai este lineară pentru că romancierul înfăţişează unităţi discontinue, aşa cum cinematografia apelează la montaj. Clasificare -este dificilă o clasificare strictă a romanului datorită complexităţii acestei specii literare. Totuşi putem distinge: • romanul – parabolă, romanul – eseu, romanul existenţialist, noul roman francez, etc. • romanul: istoric, contemporan, de anticipaţie. • romanul: rural, citadin. • romanul: subiectiv, obiectiv. • romanul: tradiţional, modern. • romanul: epistolar, jurnal, cronică. • romanul: doric, ionic, corintic (N. Manolescu). Reprezentanţi din literatura universală: Balzac, Stendhal, Flaubert, Proust, Gide, Kafka, Dostoievski, Tolstoi etc. În literatura română romanul s-a impus la jumătatea secolului al XIX-lea. Cel dintâi roman valoros este „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon. Romanul românesc ajunge specia dominantă în epoca interbelică, traversează o perioadă de regres la jumătatea secolului al XX-lea, pentru ca apoi să înregistreze creaţii majore în ultimele decenii.

2

REALISMUL -este un curent literar şi artistic, ce se manifestă începând cu secolul al XIX-lea, în Franţa, ca o reacţie împotriva romantismului. -principalul teoretician al realismului a fost scriitorul francez Jules Champfleury care, într-o culegere de articole intitulată „Realismul” (1857), consideră că realismul este o metodă de creaţie ce constă în „reproducerea completă, exactă şi sinceră a mediului în care trăim”. -un alt reprezentant de seamă al realismului, Honoré de Balzac, arată că „romancierul va trebui să zugrăvească societatea franceză aşa cum e ea, fără să caute s-o idealizeze, ci într-un spirit de obiectivitate […] şi indiferent de protestele publicului înspăimântat că se vede zugrăvit pe sine”. Caracteristici -se pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate, pe observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică,obiectivă, în creaţie; -se remarcă interesul pe care îl manifestă scriitorul faţă de raportul dintre om şi mediu, dintre individ şi societate;omul este zugrăvit ca un produs al mediului în care trăieşte; -se reţine tendinţa autorului realist de a înfăţişa un tablou cât mai cuprinzător al vieţii sociale, cu mediile sale de viaţă caracteristice; sunt evocate întâmplări asemănătoare cu cele din viaţa obişnuită, fiind ilustrate virtuţile, dar mai ales imperfecţiunile societăţii dintr-o anumită epocă; -se reţine atitudinea critică a autorului faţă de societate; -teme specifice: goana după înavuţire, banii, căsătoria, familia; -personajele sunt oameni obişnuiţi, ce ilustrează tipuri umane (personaje tipice), reprezentative pentru o întreagă categorie socială. -se remarcă întrebuinţarea amănuntului semnificativ (tehnica detaliului) şi a analizei psihologice, ca mijloc de caracterizare; -naratorul este omniscient şi omniprezent, obiectiv, impersonal,neimplicat; -este preferat stilul sobru, impersonal, un limbaj caracterizat prin precizie şi rigoare, sărac în figuri de stil; Reprezentanţi: -Balzac, Stendhal, Flaubert (Fr.) -Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski (R.) -I.L. Caragiale, I. Slavici, G. Călinescu, L. Rebreanu, M. Preda, N. Filimon, B.P. Hasdeu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu etc.

3

„ION” (1920) (L. Rebreanu) Formula romanescă (tipologia romanului) -roman din perioada interbelică, realist, obiectiv, rural, social (monografie; roman – frescă), doric. Publicare -după cum observa criticul literar Alexandru Piru, până la data apariţiei lui „Ion” romanul românesc număra câteva remarcabile realizări, printre care „Ciocoii vechi şi noi” (1863) de N. Filimon, „Romanul Comăneştenilor” (18941910) de Duiliu Zamfirescu, „Mara” (1906) de Ioan Slavici, „Arhanghelii” (1913) de Ion Agârbiceanu şi „Neamul Şoimăreştilor” (1915) de Mihail Sadoveanu. -critica literară a arătat că, prin romanul „Ion” publicat în anul 1920, Liviu Rebreanu deschide calea romanului românesc modern, dând o capodoperă în maniera realismului dur, afirmat în literatura universală prin Balzac, Stendhal sau Emile Zola. Specie literară -printre trăsăturile ce înscriu opera literară „Ion” în categoria romanului se numără: • specie a genului epic, în proză, de mare întindere; • acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanţă sau înlănţuire; • intrigă amplă şi complicată (conflicte puternice); • personaje numeroase, de diverse tipologii (reprezentative pentru anumite categorii sociale) dar bine individualizate; • principalul mod de expunere este naraţiunea, împletită cu descrierea, dialogul şi monologul interior. Temă. Motive literare. -tema romanului o constituie zugrăvirea universului satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea în centrul căruia stă imaginea ţăranului român, care luptă pentru pământ. -Liviu Rebreanu înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Se poate vorbi, aşa cum observa şi Al. Piru, de o reflectare realist-critică a satului transilvănean, întrucât este urmărită dezumanizarea ţăranului sărac în procesul de îmbogăţire. Rebreanu însuşi mărturiseşte că îmbrăţişează concepţia lui Stendhal: Stendhal afirma că “romanul e o oglindă care se plimbă pe un drum, reflectând când azurul aerului imaculat, când gunoiul şanţurilor murdare”. (Aşadar, „Ion” prezintă şi aspecte negative din lumea satului, fapt ce contrazice 4

concepţia sămănătoristă, potrivit căreia ţărănimea este singura depozitară a valorilor morale, spre deosebire de oraşul viciat.) -tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. -Nicolae Manolescu consideră că tema centrală este cea a destinului. -teme şi motive adiacente: familia, căsătoria, drumul. Titlul -reprezintă numele personajului central (personaj eponim) -este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic al ţăranului ardelean, eroul fiind în acelaşi timp şi un personaj puternic individualizat. -romanul a fost intitulat iniţial, în faza de proiect, „Zestrea”. Geneza romanului. Raport realitate-ficţiune (demonstrează apartenenţa la realism) Liviu Rebreanu mărturiseşte că în cei şapte ani în care a lucrat la roman, un rol important l-a avut „impresia afectivă,” emoţia, dar şi acumularea de material documentar” (concepţie ce îl apropie de Arghezi → actul creator = inspiraţie + efort). După cum afirmă autorul în articolul „Mărturisiri”, din volumul „Amalgam” (1943), geneza romanului „Ion” este legată de câteva elemente autobiografice care l-au inspirat: -o scenă pe care a văzut-o, la hotarul satului Prislop, cu un ţăran care s-a aplecat şi a sărutat pământul „ca pe o ibovnică”. (Al. Piru observă că o scenă asemănătoare este zugrăvită în „La terre”de Emile Zola). <<„Ion” îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea.... Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică.... Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. [….] Scena aceasta s-a petrecut pe hotarul satului Prislop, pe lângă Năsăud, unde stăteau părinţii mei de vreo zece ani şi unde tatăl meu era învăţător” (L. Rebreanu, „Mărturisiri”, 1932) -un eveniment din satul său (povestit de sora lui) cu un ţăran, văduv, bogat, care şi-a bătut crunt fata, pentru că rămăsese însărcinată cu un sărăntoc, ceea ce l-a determinat pe prozator să scrie imediat o nuvelă intitulată „Ruşinea”. „La vreo săptămână […] iată alt <<eveniment>> în natul nostru: un ţăran văduv, dintre cei mai bogaţi şi-a bătut unica fată într-un hal îngrozitor. […] Pe fată o chema Rodovica. Biata Rodovica de altfel mânca destul de des bătaie în 5

ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să greşească şi să rămână însărcinată. […] În sfârşit, în ziua cu bătaia cea groaznică, ţăranul nu ştiu de la cine se zice că ar fi aflat că Rodovica lui şi-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul. […] Afară de greşeala fetei, trebuia să se încuscrească, el, fruntaş, cu pleava satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău care nu iubea pământul şi nici nu ştia să-l muncească cum se cuvine” (L. Rebreanu, idem) -o discuţie cu un flăcău foarte sărac din vecini, Ion Pop al Glanetaşului, care îi povesteşte necazurile şi îi mărturiseşte dragostea pătimaşă pentru pământ. „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de diversele-i necazuri a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pământ. […] Pronunţa de altfel cuvântul <> cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată”. (L. Rebreanu, idem) Critica literară a observat că învăţătorul Herdelea este o ipostază a tatălui lui Rebreanu iar Titu Herdelea un alter-ego al autorului: „Lupta pentru existenţă, tribulaţiile sentimentale (era prieten cu învăţătoarea Virginia Grivase), experienţa de viaţă din perioada 1908-1909 (...) sînt relatate pe larg în romanul <> pe seama lui Titu Herdelea, nume sub care Liviu Rebreanu se va prezenta statornic în romanele lui (în <> ca şi în <>)” (Al. Piru). Acelaşi critic literar, Al. Piru, remarca faptul că „în Laura şi Ghighi, Rebreanu a pictat pe două din surorile sale, Livia şi Maria”. La datele de mai sus se adaugă amintirile din satul primei copilării: petrecerea de la horă, scandalul, cheful de la cârciumă, bătaia dintre flăcăi, etc. Prin faptul că valorifică aspecte din realitatea biografică a autorului, romanul lui Rebreanu se apropie de romanele caracterizate prin autenticitate ale lui Camil Petrescu ori M. Eliade. Iniţial, Liviu Rebreanu dezvoltă un plan de roman, de cu totul alte proporţii şi dimensiuni, propunându-şi să alcătuiască o trilogie care să trateze aceeaşi temă, în moduri diferite, pentru Ardeal, Vechiul Regat şi Basarabia. Mai apoi s-a gândit să completeze imaginea satului transilvănean cu destinul unei familii de intelectuali. Prin martie 1913 prozatorul se aşează pentru prima dată serios la masa de scris, optând pentru titlul „Zestrea”, dar este nemulţumit, dându-şi seama că „ieşise ceva cu desăvârşire neorganic”. După aproape trei ani de limpeziri, mersul romanului, mărturiseşte Rebreanu, „începuse a mi se sintetiza în minte ca o figură grafică”. Romanul va fi publicat abia în 1920, sub titlul „Ion” (ce i se pare mai expresiv). Toate acestea demonstrează capacitatea scriitorului de a-şi impune o anumită disciplină, a lucrului temeinic. 6

În viziunea lui Rebreanu, opera sa porneşte de la realitate, dar această realitate este transfigurată artistic. În concepţia autorului „Realitatea e doar lutul care serveşte la modelarea operei de artă”. Mărturisiri ale lui L. Rebreanu cu privire la raportul realitate - ficţiune în opera literară. • „E de prisos să arăt ce greşeală ar face cine ar crede că nişte creaţii sînt identice cu făpturi din viaţa de toate zilele. Artistul nu copiază realitatea niciodată. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei...” • „A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile.....” • „Literatura, subt orice formă s-ar înfăţişa, înseamnă nu numai o zugrăvire, ci şi o interpretare şi deci într-un fel o critică, (...) a lumii şi a societăţii în care trăieşte scriitorul...” (realism – critic). • „Viaţa reală nu poate constitui element de artă decât trecută prin sufletul artistului, care îi poate da echilibrul interior şi să transforme materialul brut în operă de artă. Numai astfel lucrurile şi oamenii creaţi de imaginaţia scriitorului pot dobândi o valoare general omenească”. • „Desigur că este o legătură între personagiile romanului şi realitate, dar ele nu sunt copii după natură. Din momentul în care i-am trecut în roman. Oamenii s-au adaptat mediului romanului, fiindcă romanul are o lume, o atmosferă specială, şi cititorul trebuie să trăiască în această atmosferă”. • „Orice material ce trece în opera de artă suferă o mulţime de schimbări. În romanele mele nu este nici un personagiu copiat după natură, dar nu este nici un personagiu în care că nu fie, ceva real. Aşa în romanul <> , aproape toate personajele au diferite conexiuni cu diferite personagii cari au trăit şi trăiesc. Ion însuşi trăieşte şi i-am modelat temperamentul după legea logicei estetice. Ca linie generală, personajul a fost luat după unul viu, adăugându-i-se însuşiri şi defecte pe care, desigur, modelul nu le avea. Acest model trăieşte şi azi într-un sat din Ardeal. Acelaşi lucru cu toate personajele din <> . Aproape toate sînt astfel văzute. Dar a lua din realitate nu înseamnă a stânjeni libertatea creaţiei şi libertatea inspiraţiei. Realitatea e doar lutul care serveşte la modelarea operei de artă. Procesul creaţiei pentru a fi artistic nu trebuie să fie copie fotografică.” Perspectiva temporală şi spaţială -perspectiva temporală: acţiunea începutul secolului al XX-lea.

se

7

desfăşoară

linear, cronologic, la

-perspectiva spaţială: ne este prezentat satul ardelenesc, Pripas (în realitate Prislop – satul în care a trăit familia lui Rebreanu, astăzi o suburbie a oraşului Năsăud) şi Armadia (în realitate Năsăud). Perspectiva narativă (este caracteristică prozei realiste) -romanul este unul de tip obiectiv, cu perspectiva narativă „ dindărăt”/ „din spate”. Evenimentele sunt prezentate din perspectiva obiectivă a unui narator neimplicat, detaşat, omniscient (ştie mai mult decât personajele sale) şi omniprezent (dirijează evoluţia lor ca un regizor universal). Relatarea se face la persoană a III-a iar focalizarea este „zero”. Personajele au un destin prestabilit şi încă din incipitul romanului apar semne ce anticipează evoluţia acestora. -naratorul omniscient se numeşte narator heterodiegetic Structura romanului. Caracterul circular -romanul cuprinde două părţi: „Glasul pământului” (titlu semnificativ ce ilustrează patima lui Ion pentru pământ) şi „Glasul iubirii (titlu ce sugerează iubirea eroului pentru Florica). -cele două părţi sunt împărţite la rândul lor în 13 capitole, titlurile acestora sintetizând conţinutul: „Glasul pământului” cuprinde 6 capitole („Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta”) iar „Glasul iubirii” cuprinde 7 capitole („Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârşitul”). -la rândul lor, capitolele au fost structurate în 69 de secvenţe epice, întreaga arhitectură a romanului corespunzând figurii grafice pe care prozatorul şi-o construise: • „Vedeam acum în fiecare moment mersul romanului. Începuse a mi se sintetiza în minte ca o figură grafică: o tulpină se desparte în două ramuri viguroase, care, la rândul lor, îşi încolăcesc braţele din ce în ce mai fine, în toate părţile; cele două ramuri se împreună apoi iarăşi, închegând aceeaşi tulpină regenerată cu sevă nouă”. . . (L. Rebreanu, „Mărturisiri”) • „Spuneam cum am ajuns, frământând planul romanului, să-l sintetizez într-o figură grafică. În cursul elaborării, am căutat să realizez concret imaginea aceasta. De-aici a rezultat împărţirea fiecărui capitol în mici diviziuni care cuprind câte o scenă, câte un moment, în sfârşit, un fir liber din ţesătura generală. Toate acestea apoi au trebuit înnodate în anume fel, ca să se poată întoarce în cuprinsul acţiunilor principale, care şi ele, la sfârşit, trebuiau să se unească, să se rotunjească, să se ofere unei lumi unde începutul se confundă cu sfârşitul. De aceea romanul, un corp sferoid, se termină precum a început. Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecând peste Someş şi prin Jidoviţa, se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa-i proprie...”. .. 8

(L. Rebreanu, „Jurnal”) -în concepţia autorului romanul este înţeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid”. „Ion” este un roman circular datorită simetriei incipitului cu finalul: romanul începe şi se termină cu descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas şi cu evocarea unui moment de sărbătoare din universul rural (la început – hora; la final – hora, dar şi sfinţirea noii biserici). Simetria este dată şi de structura cărţii (2 volume complementare), de titlurile unor capitole („Începutul”/ „Sfârşitul”). -în viziunea lui Liviu Rebreanu, primele fraze ale romanului au o semnificaţie deosebită, pentru că în ele trebuie să se afle întreaga tonalitate a cărţii. Astfel, „Ion” se deschide cu metafora drumului pe care cititorul este purtat în primele pagini, trecând Someşul, traversând satul Jidoviţa „ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. Prin intermediul drumului, scriitorul face legătura între lumea reală a cititorului şi lumea fictivă a romanului. Drumul este o cale de acces şi, prin el, cititorul intră şi iese din roman. Personificat, acelaşi drum poate simboliza destinul unor personaje. -în incipitul şi în finalul cărţii, crucea strâmbă de la marginea satului cu un Hristos de tinichea ruginită, simbolizează tragismul unor destine. Locul în care este plasată crucea şi degradarea materialelor pot semnifica: pierderea sacralităţii, degradarea morală. Tehnica cinematografică Viziunea autorului este una cinematografică. Ochiul romancierului obiectiv înregistrează totul aşa cum este. Aplicând la roman o tehnică proprie cinematografiei, Rebreanu îşi pregăteşte cu minuţiozitate prim-planurile. În oglinda pe care o poartă de-a lungul unui drum, în incipitul cărţii, se vede totul. „Camera de filmat” prinde, selectiv, detalii ale unui sat ce pare adormit de căldura zilei şi e aproape pustiu. Această linişte, aproape nefirească, poate anticipa „furtuna” sufletească pe care o vor cunoaşte, mai târziu, unele personaje. Numai ajuns în preajma cârciumii lui Avrum, participantul la acest mic spectacol cinematografic poate constata că, de fapt, satul trăieşte. Fără să-ţi dai seama, din timpul real se trece în timpul fictiv al romanului. După ce a asistat la bucuriile şi, mai ales, la dramele satului, după ce personajul central, Ion, a găsit o ieşire din dilema în care a trăit, iar ieşirea e una tragică – moartea, cititorul va părăsi Pripasul, pe acelaşi drum pe care a venit, în incipitul romanului. Purtat în sens invers, el se depărtează de locul unde viaţa clocotise cu toate suferinţele, patimile şi năzuinţele ei. De la distanţă urmele se şterg, iar timpul devine nepăsător, viaţa continuându-şi cursul ei firesc. Lumea ficţiunii rămâne între paginile cărţii. Tehnica planurilor paralele -prin tehnica planurilor paralele este prezentată pe de-o parte viaţa ţărănimii şi pe de altă parte, ce a intelectualităţii rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative 9

este redată prin înlănţuire (acţiunea este lineară, evenimentele fiind prezentate în ordine cronologică).

Tehnica contrapunctului -tehnica contrapunctului presupune prezentarea aceleiaşi teme (sau a aceluiaşi aspect al realităţii) în planuri diferite : nunta ţărănească a Anei corespunde, în planul intelectualităţii, cu nunta Laurei; conflictului exterior dintre Ion şi Vasile Baciu îi corespunde conflictul dintre intelectualii satului, preotul şi învăţătorul; hora corespunde balului etc. Prin această tehnică se pun în evidenţă secvenţe narative / episoade simetrice şi antitetice, care conferă acţiunii aspect polifonic. Modurile de expunere -descrierea încetineşte ritmul derulării evenimentelor, are rolul de a fixa coordonatele spaţiale şi temporale dar are şi funcţie simbolică şi de anticipare (ex. descrierea drumului, a horei etc). -naraţiunea are funcţia de reprezentare a realităţii dar şi de interpretare / semnificare (arhitectura romanului susţine funcţia epică de interpretare). -dialogul dramatizează acţiunea, susţine veridicitatea şi concentrarea epică. -monologul interior ajută la caracterizarea personajului Natura conflictului → conflictul central: lupta pentru pământul în satul tradiţional, în care individul este respectat în funcţie de averea pe care o deţine. → conflicte secundare: între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica etc. → conflictul exterior: între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu; între preot şi învăţător etc. → conflictul interior: între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, cele două patimi care devorează şi dezumanizează personajul central. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă pe erou într-o situaţie limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan (au arătat unii critici literari). → conflictul tragic: dintre om şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul – stihie. Întregul destin al protagonistului este marcat de dorinţa lui obsesivă de a avea pământ. Setea lui de pământ, care conduce la dezumanizare, va fi potolită prin moarte, căci atunci trupul se va contopi cu huma din care a luat naştere. Ion este ucis, simbolic, cu sapa, o unealtă cu care este lucrat pământul atât de drag lui. Semnificaţia numelor 10

*Ion – nume întâlnit frecvent în lumea satului (în credinţele populare, nume de slugă); *George (Sf. Gheorghe) –cel care face dreptate (este ciudat faptul că echilibrul moral este restabilit printr-o crimă); *Ana – nume predestinat să stea sub semnul unui destin tragic (personajul aminteşte de Ana lui Manole sau de Ana lui Ghiţă din nuvela „Moara cu noroc” de I. Slavici şi acestea putând fi considerate victime ale soţilor); *Florica – nume de floare, ce simbolizează frumosul (este o femeie frumoasă spre deosebire de Ana). Stilul -în ceea ce priveşte limbajul artistic, se observă în romanul lui L. Rebreanu anticalofilismul(=împotriva scrisului frumos; anticalofilismul caracterizează şi proza lui Camil Petrescu sau Mircea Eliade), „stilul cenuşiu” (lipsit de prea multe podoabe stilistice), impresia de limbaj dur, colţuros, precizia, concizia şi proprietatea termenilor ( proprietate=cuvintele sunt folosite cu sensul propriu), claritatea exprimării. „Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu şlefui şi neprecis. Strălucirile stilistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă. De altfel cred că e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact....” (L. Rebreanu) „Conform concepţiei sale realiste, Rebreanu nu e interesat sub raport stilistic, decât de exactitatea exprimării, de corespondenţa dintre idee şi expresie şi, desigur, de adecvarea stilului la provenienţa şi vorbirea obişnuită a personajelor” (→ expresia bolovănoasă este cea folosită de ţărani şi nu limbajul elevat). (Al. Piru) -sunt utilizate totuşi şi unele figuri de stil/procedee artistice care plasticizează (înfrumuseţează) ideile: personificări, epitete, comparaţii, hiperbole (Ex.: „Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau nişte cântece de închinare.”) -un procedeu frecvent în sintaxa lui Rebreanu, îndeosebi atunci când reproduce vorbirea ţăranilor este elipsa, întreruperea expunerii. -tehnica detaliului, specifică notaţiei realiste, impune preferinţa pentru aglomerarea enumerativă şi comparaţia frecventă cu elemente concrete. -G.Călinescu remarcă autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului ardelenesc e făcută cu foarte multă exactitate.” -T. Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcţie de condiţia lor socială: „variaţiile de vocabular în trecerea de la mediul rural la acela orăşenesc sau la acela intelectual”. -sunt utilizate în romanul „Ion” cele trei stiluri: → stilul direct (modalitate prin care se reproduce cu exactitate un enunţ spus ori scris de altcineva. Enunţul reprodus este, de regulă, precedat de două puncte şi introdus prin ghilimele sau linie de dialog, fără să se folosească vreo 11

conjuncţie subordonatoare): „În cele din urmă Titu îşi curmă indignarea şi întrebă iscoditor: -Mi se pare mie că alte necazuri te mănâncă pe tine, mai mari?” → stilul indirect (modalitate prin care enunţul spus ori scris de altcineva este transpus de la persoana I la persoana a III-a şi subordonat printr-o conjuncţie unui verb de declaraţie):”Se hotărâse chiar să spună preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise momentul potrivit şi mai ales curajul trebuincios”. → stilul indirect liber (modalitate prin care naratorul îşi însuşeşte enunţul unui personaj şi îl reproduce întocmai, integrându-l în propriul discurs, dar fără să citeze, fără să utilizeze ghilimelele, fără să folosească verbe de declaraţie sau conjuncţii subordonatoare): „Va să zică va trebui să fie veşnic slugă pe la alţii? Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...” (interogaţia retorică şi gândurile aparţin personajului, Ion, dar, în roman, nu sunt folosite semnele citării). Roman modern Deşi prin tematică romanul „Ion” se înscrie în categoria naraţiunilor tradiţionaliste (tradiţionaliştii îşi concentrau atenţia asupra mediului rural, asupra specificului naţional) apar şi elemente care îl impun atenţiei criticii ca operă modernă. Eugen Lovinescu este iniţiatorul modernismului în cultura română (modernismul lovinescian vizează sincronizarea culturii şi a literaturii române cu literatura şi cultura europeană urmărind impunerea romanului obiectiv şi a celui de analiză psihologică, intelectualizarea prozei şi a poeziei, înlocuirea ruralului cu citadinul – ca tematică şi a ţăranului cu intelectualul - ca personaj, Lovinescu, observă, printre primii critici, modernitatea romanului „Ion”, remarcând: ▬ obiectivitatea romanului *„.. pornind de la acelaşi material ţărănesc, <> reprezintă o revoluţie faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice” . (E. Lovinescu) *„M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana I” afirma L. Rebreanu considerând că amestecul eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului (concepţie diferită de cea a lui C. Petrescu). ▬ profunzimea sondării psihologice a protagonistului dominat de patimi. Rebreanu a învăţat de la Slavici să sondeze adâncimea psihicului uman dar a evitat caracterul prea vădit didactic şi moralizator al operei înaintaşului său. Destinul fiecărui personaj devine o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de factori sociali ci şi de impulsuri ale fiinţei ce răbufnesc în anumite împrejurări. 12

• •

• •

* „Un roman nu se poate construi fără psihologic. Este singurul punct de importanţă capitală. Un autor trebuie să sufle (…) viaţă fiecărui personaj. Mai presus de aceasta trebuie să-i cunoască, şi să-i prindă în scris viaţa socială.” (L. Rebreanu) ▬ tehnica circulară a romanului („corp sferoid”) ▬ tehnica planurilor paralele (viaţa ţărănimii / viaţa intelectualităţii rurale; destinul lui Ion / viaţa satului ardelenesc). ▬ tehnica contrapunctului ▬ amploarea construcţiei narative; opera este una monumentală, cu o structură epopeică. „Ion” a fost numit la modul metaforic „epopee”, datorită faptului că este de mare dimensiune, are o intrigă complexă şi numeroase personaje. „<< Ion >> este epopeea, mai degrabă decât romanul care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric.” (G. Călinescu) „<< Ion >> în adevăr este ca un fel de epopee a românismului…” (Mihail Dragomirescu) „Ion” este epopeea ţăranului român, este expresia tipică – în sens clasic – a instinctului central şi unic al omului sclav al pământului.” (Pompiliu Constantinescu) <> (Al. Piru) ▬ complexitatea şi numărul mare de personaje , faţă de al căror destin naratorul se detaşează cu obiectivitate. Despre personajele din „Ion”, G. Călinescu afirma că „nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci exponenţi ai clasei şi generaţiei” (personaje tipice, specifice realismului). Alexandru Piru sublinia însă că „Ion” al lui Rebreanu nu este un exponent şi chiar dacă autorul l-a gândit ca pe un simbol, nu l-a oprit la schemă, ci l-a pus să acţioneze ca o puternică individualitate. Bineînţeles că această individualitate, conform metodei realiste nu vine în contradicţie cu aşa-numitul caracter tipic manifestat în împrejurări tipice”. ▬galeria umană stratificată („sărăntoci” / „bogătani”; ţărani / intelectuali). „…găsim în << Ion >> prima înfăţişare completă a satului românesc, cu toate categoriile sociale (…) << Ion >> este cea dintâi orchestrare polifonică a romanului românesc” (Mihail Dragomirescu) Influenţa unor curente literare - realismul - clasicismul: construcţia echilibrată a romanului (2 volume, 13 capitole, 69 secvenţe), caracterul circular, nota de simetrie. - naturalismul: evocarea unor aspecte sau scene brutale, violente (moartea – sinuciderea lui Avrum, cârciumarul, ce anticipează sinuciderea Anei, uciderea lui Ion; bătaia – bătaia dintre George şi Ion, bătăile îndurate de Ana …) „Nu este primul prozator care scrie despre ţărani, dar este negreşit, cel dintâi care aduce o viziune amplă şi realistă până la brutalitate în adevărul ei despre ţăranul român.” (Eugen Simion) 13

Romanul „Ion” a fost asemănat cu proza lui Balzac, Emile Zola¸Tolstoi. (Balzac – „Ţăranii”, Zola – „Pământul”, Tolstoi – „Război şi pace”). A fost tradus în zece limbi europene.

“Ion” - roman realist, social, monografie, frescă Acţiunea romanului se desfăşoară „în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”, o lume închisă, cu datini, tradiţii, obiceiuri păstrate din generaţie în generaţie, un univers în care modernul nu a pătruns încă, oamenii conducându-se după legile străvechi. Satul este unul care a existat şi pe care Rebreanu îl cunoştea foarte bine (Prislop în realitate) iar oamenii prezentaţi în roman sunt ipostaze artistice ale sătenilor. „Ion” înfăţişează diverse aspecte ale lumii rurale: -viaţa satului cu întreaga lume ţărănească: bogătani, sărăntoci, preot, învăţător, funcţionari de stat, oameni politici, reprezentanţi ai autorităţilor austroungare formează o galerie ce ilustrează o realitate social-economică, politică şi culturală din satul ardelenesc din primele decenii ale secolului al XX-lea. -mentalitatea. -relaţii sociale generate de diferenţele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul ţăranilor / al intelectualilor). -conflictul naţional cu oficialităţile ungureşti şi politicienii vremii. -obiceiuri şi tradiţii populare, portul, evenimente importante din viaţa omului (hora, sfinţirea bisericii, obiceiuri de Crăciun, naşterea, nunta, moartea). -instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul. -relaţiile de familie (familiile: Herdelea, Glanetaşu, Baciu, Bulbuc, etc). Relaţiile din familia Glanetaşu sunt degradate, Ion bătându-şi părinţii. În sânul familiei Herdelea domneşte înţelegerea, singura care aduce o umbră de tristeţe şi nelinişte fiind condiţia materială precară. -destine umane individuale (Ion, Ana, Titu Herdelea, etc) Romanul „Ion” este o monografie a satului ardelean, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o societate în care omul este judecat după avere (produs al mediului în care trăieşte – realismul). Această mentalitate reiese şi din judecăţile de valoare ale unor personaje: „Căci, fără nimica, oricât ar fi ele, sărăcuţele, de frumoase şi de isteţe, anevoie s-ar găsi cineva să le ia <<în vremurile astea materialiste>> cum zicea Laura cu multă dreptate” (învăţătorul Herdelea). Respectul individului în cadrul colectivităţii este dat aşadar de poziţia socială. În concepţia ţăranilor pe care ni-i prezintă Rebreanu în cartea sa, un rol important îl are pământul şi nu banul, ca în scrierile lui Slavici. Personajele nu sunt negustori, meşteşugari, ci ţărani autentici. Averea, măsurabilă în pământuri, îi proiectează pe o treaptă sau pe alta a ierarhiei sociale. Ca şi la Slavici, eroii nu doresc avere neapărat pentru a avea un trai îmbelşugat, ci mai ales pentru a intra în rândul lumii, în categoria oamenilor respectaţi (semnificativă este scena de la horă în care Alexandru Glanetaşu ezită să intervină în discuţie: „Pe14

alături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”). Se pune mare preţ pe imaginea pe care individul o are în lumea satului patriarhal, multe dintre conflicte fiind generate de orgoliul nemăsurat („Să vă dau ciorilor, fire-aţi ai naibii”! Râse George foarte mulţumit că au să vadă toţi cum cinsteşte el pe ţigani!”; „Lăsaţi, lăsaţi! Murmura preotul, întinzând însă dosul palmei spre sărutare, cu o mulţumire ce-i înviora faţa tăbăcită de slăbiciune”). Şi săracii trebuie să-şi găsească parteneri de viaţă egali, aleşi exclusiv din lumea lor. Căsătoria reprezenta la acea vreme o modalitate de a obţine pământuri şi implicit respectul celor din jur. Astfel, Ion se va căsători cu Ana pentru avere, deşi nu o iubeşte, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ iar Laura , fiica învăţătorului Herdelea, îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. Şi Vasile Baciu sau Alexandru Glanetaşu vor realiza o căsătorie bazată pe interes, numai că unul este harnic şi gospodar, în vreme ce ultimul va prăpădi averea din cauza băuturii. Intelectualii şi ţăranii, deşi convieţuiesc laolaltă, „nu se amestecă” [hora, balul, căsătoria; „Maria Herdelea era fată de ţăran de pe la Monor, dar – fiindcă umblase întotdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător – se simţea mult deasupra norodului şi avea o milă cam dispreţuitoare pentru tot ce e ţărănesc.”; „Apoi vezi c-aşa sunteţi voi, proştii... Uite-aşa, nătângi şi căpcăuni!...! (Maria Herdelea)]. Domină mentalitatea potrivit căreia bărbatul este stâlpul casei (după moartea soţului Todosiei, averea se pierduse: „Văduvia-i sărăcie lucie […]. Ce agoniseşte un cap de bărbat într-o viaţă întreagă, o muiere nepricepută prăpădeşte într-un an de zile, şi mai puţin.”). Condiţia femeii în lumea zugrăvită de Rebreanu a fost surprinsă şi de Al. Piru: „Nici o clipă convieţuirea cu Ana nu preocupă pe Ion, Ana, ca orice femeie, fiind în orânduirea feudală şi capitalistă o cantitate neglijabilă, roabă sau simplă producătoare de noi braţe de muncă în gospodărie”. Un plan secund al naraţiunii urmăreşte conflictul naţional cu oficialităţile ungureşti şi cu politicienii vremii. Toţi sunt siliţi să facă unele concesii stăpânirii, în frunte cu învăţătorul Herdelea, care votează în alegeri cu un candidat maghiar, Beck, în speranţa zadarnică de a rămâne la şcoală. Nici Titu Herdelea nu ezită să vorbească ungureşte şi, ca să-şi adune bani, primeşte un post de subnotar, perceptor de biruri grele de la ţăranii români. Observăm în cartea lui Rebreanu şi o stratificare socială foarte bine precizată, ce vine din vremuri imemorabile. Satul transilvănean nu este unul sărac. Domneşte aici ambiţia de a parveni prin avere. Se remarcă în roman existenţă unei pături a familiilor sărace care n-au reuşit să agonisească pământuri sau care au avut şi le-au pierdut (văduva lui Maxim Oprea, familia Glanetaşului). Urmează o pătură înstărită, care păstrează ce a moştenit de la înaintaşi, ba chiar mai adaugă câte ceva (Simion Lungu). O altă categorie ar fi cea a proaspăţilor îmbogăţiţi, a notabilităţilor satului (primarul, notarul). Cei mai bogaţi oameni ai satului sunt Vasile Baciu şi familia Bulbuc. Clasa intelectualilor mediocrii este reprezentată de Herdelea, un învăţător de modă 15

veche, dar şi preotul Belciug se bucură de un mare respect din partea sătenilor, între aceştia doi dându-se un fel de luptă pentru stabilirea autorităţii. Există şi o categorie a cârciumarilor reprezentată prin Avrum (ce contribuie la spolierea ţăranilor). Cârciuma este un loc de întâlnire al oamenilor, unde se pun la cale tranzacţii, afaceri legate de pământ, se discută despre problemele obşteşti. Romancierul se opreşte şi asupra unor datini, tradiţii (apropierea de Sadoveanu), imortalizând momentele cruciale din existenţa omului – naşterea, nunta, moartea. În incipit asistăm la o horă, un moment de sărbătoare important din viaţa satului, ce avea loc în curtea văduvei lui Maxim Oprea, la Todosia. Cu acest prilej, cititorul face cunoştinţă cu personajele, află care este poziţia fiecăruia în societate, care sunt relaţiile dintre protagonişti şi, cu ajutorul naratorului omniscient, intuieşte viitoarele conflicte (George-Ion, Ion-V. Baciu....). Imaginea horei este semnificativă. Jocul tinerilor este unul aproape drăcesc (elanul dionisiac = pofta petrecerilor) o dezlănţuire de energii, menită parcă să anticipeze zbuciumul sufletesc de mai târziu, al unor eroi, sau chiar moartea acestora. Ţăranii sunt oameni duri, obişnuiţi cu munca grea a câmpului, iar această asprime se simte şi în jocul lor. Asistăm la o imagine aproape apocaliptică, în care cei prinşi în joc îşi pierd individualitatea, devenind un tot unitar: „Sub tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat <> cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire […]. Apoi dansul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec”. Oamenii sunt grupaţi la horă în funcţie de vârstă, preocupări, dar şi de poziţia pe care o ocupă fiecare în sat. Astfel, flăcăii şi fetele se prind în horă, în vreme ce tinerele care au rămas nepoftite la joc stau prin apropiere, dornice să fie şi ele invitate. Printre acestea se mai rătăceşte şi câte o nevastă tânără, gata să intre în horă dacă soţul i-o va cere. Pe margine stau mamele şi bătrânele satului care vorbesc despre treburile gospodăriei şi îşi admiră odraslele. Bărbaţii stau mai aproape de drum, adunaţi în grupuri, discutând despre treburile obşteşti. Cei mai înstăriţi, conştienţi de poziţia lor, iau cuvântul, arătându-se bucuroşi atunci când văd că sunt preţuiţi. Ţăranii mai săraci, asistă umili la discuţii, fiindu-le teamă să intervină (este şi cazul lui Alexandru Glanetaşu). Observăm că de un mare respect în cadrul comunităţii se bucură autorităţile satului, primarul şi mai ales preotul şi învăţătorul. Acum, la horă, se cristalizează şi principalele conflicte, căci are loc o primă răfuială între Vasile Baciu şi Ion, între George Bulbuc şi Ion, mărul discordiei fiind Ana. Tot la horă îşi face apariţia pentru prima oară şi Savista, oloaga satului, o prezenţă înfricoşătoare, care îşi face intrarea în roman ori de câte ori urmează să aibă loc o nenorocire. Urâţenia fizică a acesteia conduce la una sufletească, personajul caracterizându-se prin viclenie, spirit de observaţie, duce vorba de colo-colo, urăşte oamenii care o duc bine şi femeile frumoase. Savista este 16

văzută în sat ca o piază-rea şi într-adevăr ea se dovedeşte a fi aducătoare de ghinion. Prezenţa sa la horă nu este aşadar întâmplătoare, anticipând tragedia de mai târziu. Nunta este un eveniment la care participă întregul sat, în mod normal un prilej de veselie şi de voie bună (nunta lui Ion cu Ana, a lui George cu Florica). Naşterea este şi ea ilustrată în roman prin venirea pe lume a fiului lui Ion şi al Anei. Momentul acesta este unul simbolic. Copilul se naşte pe câmp, sub un măr plăpând (ce sugerează destinul scurt). El vine pe lume plângând. Nu se bucură de atenţie decât din partea mamei. Pentru Ion, el este un mijloc de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Moartea este şi ea reprezentată. Moartea cârciumarului Avrum anticipează un şir de morţi. Una este cea a lui Dumitru Moarcăş, cel care o sprijină pe Ana, asemenea unui înger păzitor. Şi Ana va sfârşi prin a se spânzura. Ea nu are puterea de a se ridica deasupra suferinţelor şi a dispreţului. Ion va sfârşi aşa cum a trăit, furtunos, stupid, într-un moment în care s-ar fi căzut să se bucure de ceea ce îi oferise viaţa. După ce setea de pământ se potoleşte, Ion moare din pricina celeilalte patimi – iubirea pentru Florica.

17

ION – Caracterizarea personajului •

Tipologia

- personaj eponim: personajul central care dă şi titlul cărţii; - imobil (nu suferă transformări în plan psihologic pe parcursul desfăşurării acţiunii); - complex, rotund (prezintă calităţi şi defecte); - construit în manieră realistă – personaj tipic, reprezentativ pentru o întreagă categorie socială (ţărănimea), dar şi puternic individualizat; - cu corespondent în lumea reală.

• Numele • Statutul social • Portretul fizic • Portretul moral

- defecte - calităţi • Evoluţia personajului pe parcursul desfăşurării acţiunii, relaţia cu celelalte personaje. • Conflictul - exterior (relaţia deteriorată cu familia sau cu alţi săteni e generată de pământ şi orgoliu). - interior (declanşat de patima pentru pământ şi respectiv pentru femeie). • Naratorul introspectează universul lăuntric al eroului (apar şi elemente de analiză psihologică asupra cărora nu se insistă. Întâlnim şi monologul interior care scoate la iveală sentimente, trăiri ale personajului). • Deznodământul tragic (moartea lui Ion este una simbolică): - subliniază atitudinea critică a autorului care dezaprobă dezumanizarea personajului, faptele acestuia, pedepsindu-l în finalul romanului. - este refăcut echilibrul moral. - este ucis cu sapa, unealtă cu care este lucrat pământul atât de drag. • Modalităţi de caracterizare • Aprecieri critice Portretul moral Defecte: • Mândru, orgolios „Ion schimbă feţe feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune, parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă le auzea tot satul.” 18

Dorinţa de a parveni, lăcomia: fură o palmă din pământul lui Simion Lungu, pământ ce fusese al Glanetaşului. Ion acţionează mânat nu de un ideal, ci de o lăcomie obscură, poate mai puternică decât a altora, dar comună cu a tuturor. • Nerecunoscător: îl trădează pe binefăcătorul său, pe învăţătorul Herdelea. • Suferă din pricina sărăciei şi consideră că datorită calităţilor pe care le are merită o altă soartă. • Ipocrizia, arta disimulării: mimează afecţiunea faţă de Ana până ce o seduce şi află că este însărcinată. • Hotărât şi perseverent în atingerea scopului. • „semeţ şi cu nasul în vânt, sfidător când negociază cu V. Baciu, după ce îi lăsase fiica însărcinată. • Viclenie, şiretenie: o seduce pe Ana pe care nu o iubeşte pentru a-l sili astfel pe Vasile Baciu, să-i de nu numai fata ci şi pământul. „Graba strică treaba. Fără dibăcie şi şiretenie nu ajungi la mal niciodată” (Ion) „Ion nu este decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune” (G. Călinescu) „Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse” (G. Călinescu). • Violenţă, cruzime, impulsivitate; este agresiv cu - Ana - părinţii - V. Baciu - George - unii săteni „Să ştiu că zece ani nu scap din temniţă şi tot nu mă las până nu-i văd sângele! murmură Ion aprins ca un balaur, încleştând pumnii şi cutremurându-se” (Ion). „Fiindcă eşti un stricat şi un bătăuş ş-un om de nimic! Asta eşti!” (Belciug). • Dominat de instinctele primare: în unele împrejurări acţionează dominat de instincte şi nu de raţiune. • Lipsit de instinctul patern: îl interesează viaţa copilului întrucât acesta îi asigură moştenirea pământurilor lui V. Baciu. • Autorul moral al sinuciderii Anei. • Concepţia despre iubire (care este una colectivă): „În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii e albaştri îi mulcomeau zbuciumare. Râdea însă când îşi amintea de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o iau dacă toată zestrea ei este un purcel jigărit şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă… Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce-şi zicea aşa, se prindea cu mintea la Ana”. • Zbuciumul sufletesc (conflictul interior): „… i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?” •

Calităţi • Ambiţios „ Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: << trebuie să aibă pământ mult, trebuie!>>” • Întreprinzător, energic, harnic 19

„Trecea deseori şi parcă înadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planul cum va ara fâneţea cutare, iar cutare porumbişte cum va semăna-o cu trifoi.” • Isteţimea nativă o foloseşte în scopuri negative. „...feciorul Glanetaşului era mai isteţ decât toţi feciorii din Pripas.” „... a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea fiindcă „băiatul era silitor şi cumite.” Glasul pământului (devenit obsesie) Pământul, element primordial apare în mai multe ipostaze: • Pământul mamă -“Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. […] De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.” • Pământul ibovnică - pentru Ion pământul este „ca o ţărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbăţişare îţi zdrobeşte oasele.” - are dorinţa de a vedea şi mângâia bucăţile de pământ „ca pe nişte ibovnice credincioase”. -lutul atrage şi îngreunează picioarele lui Ion „ca braţele unei femei pătimaşe” „Se opri în mijlocul delniţei […]Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. - „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.” - „Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moşie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stăpânul casei”. - „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţi mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină, prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: - Cât pământ, Doamne!.... În acelaşi timp însă iarba tăiată şi udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înţepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea, neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau nişte cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul...”. 20

- renunţă la şcoală pentru că „îi era mai drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul...” Glasul iubirii • „Ion o privea şi, fără să vrea, se gândea: - Cât de slăbuţă şi de urâţică!...Cum să-ţi fie dragă?”... „Rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru la o cotitură. Şi văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire şi o părere de rău: - Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi!” „Îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu faţa rumenă, plină şi zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită.” • „Nu vei tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-mă! În inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă.” • „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe...” • „... ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta.” Modul în care se oglindeşte Ion în conştiinţa altor personaje • „Mândria flăcăului, isteţimea şi stăruinţa lui de a împlini ceea ce-şi punea în gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăcea, tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau.” (Titu Herdelea) • „În orice caz Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ. Omul mai greşeşte, că doar de aceea-i om. Nu trebuie să osândim aşa iute.” (d. Herdelea) • „Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu un sărăntoc şi o fleandură.” (V. Baciu) • Simpatia din partea unor săteni: „Briceag aruncă o privire dispreţuitoare spre cei ce-l ocărăsc, lui Ion îi răspunde convingător, arătându-i vioara: - Nu mai pot, Ionică … zău, nu mai pot…” Aprecieri critice • T. Vianu remarca: „lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă, afirmate prin şiretenie, lipsită de scrupule, cruzime.” • Eugen Lovinescu vedea în Ion: „o figură simbolică mai mare decât natura.” • G. Călinescu: „în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământul. 21

22