Bogdan I

Bogdan I, întemeietorul Moldovei

I.

Bogdan I - întemeietorul statului Moldova

La fel ca majoritatea țărilor europene, statul modern român s-a făurit prin unificarea provinciilor istorice locuite de români. Meritul întemeierii politice și militare a voievodatului Moldovei aparține exclusiv maramureșeanului Bogdan din Cuhea,. Prin faptele sale, consemnate în cronicile vremii și ac ț iunile întreprinse, el s-a detașat net față de toți ceilalți stăpânitori de sate și noroade, preocupați mai degrabă să-și apere proprietățile și privilegiile în fața tendinței expansioniste a regalității maghiare. Toate acestea ne permit să conturăm portretul unui lider politic (dar și militar) cu personalitate puternică, cu un set de principii ferme, nedispus să facă vreun compromis cancelariilor străine, a căror interes era diferit față de cel al populației din zonă. Bogdan deținea o reședin ț ă fortificată la Cuhea (descoperită în anii ‘60, în urma unor săpături arheologice conduse de Radu Popa) și făcea parte dintr-o familie de nobili ce stăpâneau douăzeci și două de sate pe cursul superior al Izei (între Strâmtura și Bârsana), dar și pe Valea Vișeului. A fost proclamat, la un moment dat, voievod al întregului Maramureș, în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342). În acest interval a reușit să men ț ină autonomia voievodală a „țării”, însă la începutul domniei lui Ludovic I de Anjou (13421382), casa regală izbutește să-l destituie pe Bogdan (probabil în 1343). Există două ipoteze cu privire la motivele acestei decizii politice: fie un conflict cu nobilul maghiar Ioan, castelan al cetății Visc, reprezentantul regelui în Maramureș; fie o decizie a fostului rege Carol Robert, de a impune o taxă (de 18 dinari) pentru fiecare „poartă iobăgească”, ceea ce ar fi dus la o „mișcare de amploare a ț ăranilor din Maramureș”, sub conducerea lui Bogdan, pentru apărarea vechilor libertăți. Au urmat aproape două decenii de hărțuiri reciproce, însă, în ciuda „infidelității” de care era acuzat de coroana maghiară, aceasta nu a îndrăznit să-i confiște averile sau să ia alte măsuri juridice sau militare împotriva lui, grație notorietății de care Bogdan se bucura în rândul comunității maramureșene. Se presupune că, în această perioadă, Bogdan a întreprins

mai multe incursiuni spre răsărit, în ținuturile Moldovei, unde, până în 1353, tătarii pustiau și jefuiau satele din zona colinară și riverană. După expediția militară comandată de regele Ungariei împotriva tătarilor, voievod în Moldova este uns Dragoș din Bedeu (Maramureș), Descălecătorul, însă atât el cât și Sas, fiul și urmașul lui la tron, militează pentru instaurarea rela ț iilor feudale și de supunere fa ț ă de coroana maghiară. În 1358 (sau 1359), voievodul Sas moare, însă regele Ludovic e ocupat cu o campanie împotriva lui Dușan al Serbiei și nu are timp pentru asigurarea unei succesiuni „fidele” în Moldova. Deși ț inutul românesc de la est de Carpa ț i era o prioritate pentru casa regală maghiară, care plănuia un imperiu angevin de la Marea Baltică până la Marea Adriatică. Visul imperial e spulberat de voievodul Bogdan care, în 1359, pornește de la reședin ț a din Cuhea împreună cu un număr de oșteni și trece pe la pasul Prislop-Borșa, în Moldova, unde îi alungă de la domnie pe urmașii lui Dragoș. Se presupune că acțiunea lui Bogdan nu ar fi avut sorți de izbândă dacă nu ar fi beneficiat, atât de factorul surpriză, cât și de contextul favorabil, dar mai cu seamă de un corp de soldați credincioși și bine pregătiți, la care s-a aliat populația locală, nemulțumită de tendința de suzeranitate a Ungariei. Chiar și în aceste condi ț ii, averile lui Bogdan în Maramureș rămân intacte, regele Ludovic sperând la o supunere ulterioară a noului voievod față de interesele coroanei. Adevărul este că regele nu a bănuit consecințele acțiunii lui Bogdan, pe termen lung, care plănuia realizarea unei „instituții statale”, cu toate atributele aferente. În cei șase ani de domnie, principala preocupare a lui Bogdan a fost să respingă încercările regelui Ludovic de a prelua puterea asupra Moldovei. I-a urmat la tron fiul său, Lațcu (1365-1375), care a continuat politica de apărare a independenței noului stat. Succesorul său a fost voievodul Ștefan, un alt fiu al lui Bogdan, care se căsătorește cu Margareta Mușata și întemeiază dinastia Mușatinilor (următorii domnitori fiind Petru I Mușatinul și Roman I, fiii celor doi). Dinastia a condus Moldova până la Ștefan cel Mare, respectând testamentul lui Bogdan I Întemeietorul: independența acestei provincii românești.

II.

Bogdan I, domn al Moldovei

Bogdan I, domnitor al Moldovei (1359 - 1365), este considerat întemeitorul Moldovei independente, cu reşedinţa la Baia. „Descălecătorul” Dragoş, reuşise să înfiinţeze, în partea de est a Maramureşului, o nouă entitate teritorială, în calitate de Marcă Ungară, numită

Moldova, după râul cu acelaşi nume. Moldova lui Dragoş şi a urmaşilor săi până la Bogdan I era dependentă de Ungaria. Bogdan I, voievodul român din Maramureş (1342 - 1345), care stăpânea în aici o moşie vastă numită Cuhea sau Cuhnea ce se afla de-a lungul râului Iza, fiind în conflict cu regele Ungariei încă din 1343, ia decizia în 1359 să treacă munţii în Moldova, unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoş. Însoţit de fiii săi, de rude şi o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmaşilor lui Sas şi l-a alungat pe fiul acestuia numit Băliţă sau Balc care era la conducere după trecerea în nefiinţă a tatălui său. Încercările regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere, nu izbutesc. Bogdan I, învingător asupra oştilor trimise contra lui, se menţine ca domn independent. După el, ca întemeietor al Principatului Moldova a fost numită şi Bogdania. De la el s-a păstrat şi prima monedă moldovenească, cu inscripţia: "Moneda Moldaviae-Bogdan Waiwo(da)". Bogdan I îl are ca fiu pe Laţcu. Fata acestuia, Anastasia, se casătoreşte cu Roman I şi-l are ca fiu pe Alexandru cel Bun. Astfel, cei şase ani de domnie a lui Bogdan s-ar încadra între 1359 şi 1365, acest voievod stingându-se din viaţă în lunile care au urmat după diploma din 2 februarie 1365, căci, la această dată, el era în viaţă. Lui i se datorează redobândirea independenţei Ţării Moldovei faţă de Coroana ungară. Iar dacă Bogdan a fost implicat cumva şi în organizarea ripostei oastei polone în lupta din Ţara Şepeniţului, meritul lui se completează esenţial. Ceea ce se impune spre constatare în legătură cu dezastrul oastei lui Cazimir al III-lea este că, la 1359, Ţara Moldovei a crescut către acea vreme teritorial, extinzându-şi hotarul său de nord – nord-est până la graniţa cu stăpânirile regatului Poloniei din Galiţia şi până la Nistru, în segmentul dominat de cetatea Hotinului, care era una din cele trei cetăţi din Ţara Şepeniţului. Hotarele Ţării Moldovei de atunci se înscriu perfect în acea porţiune

a statului

moldovenesc

care

se va

numi

mai

târziu

Ţara

de

Sus.

Numele lui Bogdan ca voievod al Moldovei a fost înveşnicit nu numai prin consemnarea lui în lista domnilor din cronicile Ţării Moldovei. El a fost înmormântat în biserica de lemn Sf. Nicolae din Rădăuţi, pe care, dacă nu a construit-o chiar el, cel puţin a îngrijit-o, ea devenind necropolă domnească, reconstruită în piatră de Petru Muşatinul. Imediata ei apropiere de Suceava şi faptul că în ea au fost înmormântaţi şi alţi domni care şi-au avut acest oraş drept capitală (Laţcu, Roman I, Ştefan I) oferă destul temei pentru a admite că tot aici şi-a avut reşedinţa şi Bogdan. Lui i se datorează şi întemeierea unei organizări bisericeşti proprii prin crearea episcopiei de Rădăuţi cu calităţi şi prerogative caracteristice mitropoliei. Este foarte probabil ca Bogdan I să fi intervenit cu un demers la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol

în vederea instituirii unei mitropolii autonome a Moldovei sau, cel puţin, de a obţine protecţia Patriarhiei şi împăratului bizantin. A fost o primă încercare de legitimare internaţională a independenţei Ţării Moldovei de atunci prin orientarea spirituală către cel mai important centru al lumii creştine răsăritene (ortodoxe), reprezentat de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, opus celuilalt centru al bisericii creştine, în frunte cu Papalitatea, care tutela ambele regate catolice vecine Moldovei – cel al Ungariei şi cel al Poloniei. Bogdan I, aşadar, se înscrie în istoria timpurie a Ţării Moldovei nu doar prin faptul că a fost unul din voievozii ei. El şi-a proslăvit numele prin luptele menite să asigure independenţa politică şi spirituală a ţării sale, contribuind la consolidarea organizării ei ca stat independent.

Bibliografie: 1. Giurescu C. Constantin şi Giurescu C.Dinu, "Istoria Românilor" 2. Panaitescu P.P.,1968, Introducere la istoria culturii romanesti