Filosofia Limbii

CURS de FILOZOFIE A LIMBII Limbaj şi limbă Cuvintele limbaj şi limbă sînt uzuale în limba literară actuală şi se folosesc deseori cu accepţiuni comune, dar, pe terenul ştiinţei, au sensuri care le diferenţiază, adică sînt termeni de specialitate, folosiţi pentru a semnifica noţiuni diferite. Una dintre semnificaţiile de bază ale termenului limbaj (din fr. langage, după limbă) este aceea de “facultate, capacitate a oamenilor de a comunica între ei şi de a-şi exprima gîndirile, sentimentele, dorinţele etc.”, iar termenul limbă (lat. lingua) semnifică “mijlocul de comunicare între membrii unei comunităţi umane, constituite istoric”; limba este deci capacitatea limbajului care se manifestă prin folosirea unui sistem de semne, ce reprezintă o cooperare a sistemelor fonetic, gramatical, lexical şi stilistic. Fiind o facultate general umană, limbajul este considerat de mulţi învăţaţi (Renée Descartes, Noam Chomsky) ca făcînd parte din zestrea biologică a omului, învăţarea limbii materne reprezentînd manifestarea şi dezvoltarea acestei facultăţi în forma ei primară, ca urmare a unor condiţii sociale determinate. Tot prin limbaj se denumeşte şi un “mod specific de exprimare”, deci un fragment al limbii specializat pentru comunicarea într-un domeniu de activitate (limbajul filozofiei, limbajul matematicii etc.), între membrii unei colectivităţi constituite pe baze profesionale. Aşadar, dacă utilizăm cuvîntul limbaj pentru a denumi amintita capacitate, în general, folosim acelaşi termen (de obicei, cu determinări: limbajul fizicii) pentru a denumi un compartiment al limbii. Această ultimă accepţie a cuvîntului limbaj intră mai puţin în sfera de interes a filozofiei, întrucît domeniul la care se aplică (diviziuni ale limbii) îşi raportează trăsăturile la specificul domeniilor de cunoaştere şi la caracteristicile limbii care conţine mijloace pentru cunoştinţele specializate. Pentru semnificaţia cuprinsă în cuvîntul limbă se poate utiliza şi termenul idiom (
Vezi Eugenio Coseriu, Sistema, norma y habla, în volumul Eugenio Coseriu, Teoria del lenguage y lingüística general, Editorial Gredos, Madrid, 1989, p. 93. 2 Vezi Eugen Coseriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p.183.

1

ideal sau ca tendinţă atingerea unei astfel de limbi universale. Aceasta nu se întîmplă însă în mod obişnuit, situaţie care generează acest fenomen de proiectare a limbilor particulare ca limbi universale, prin conştiinţa lingvistică la care participă şi pe care o creează. Aşadar, fiecare limbă este suficientă manifestării limbajului în cadrul comunităţii care o vorbeşte, deşi între limbi există diferenţe de mod de receptare, de organizare şi de transmitere a cunoaşterii despre realitate. Fiecare limbă creează astfel propria lume pentru om, ca reflex în conştiinţă al lumii obiective, propriul antropocosmos, dar aceasta nu este ceva fragmentar, ci ceva integral, încît “lumea pentru om” generală nu se realizează prin însumarea sau prin produsul unor lumi particulare, ci ea este generală şi universală de fiecare dată, pentru fiecare limbă şi pentru fiecare comunitate de vorbitori ai unei limbi. Dar, dacă este adevărat că limbajul este de obicei privit vizîndu-se o limbă sau un grup de limbi, tot atît de adevărat este că, vizînd aici ceea ce este în mod necesar caracteristic pentru toate limbile, se vizează facultatea limbajului. Existenţa universaliilor lingvistice, adică a unor trăsături ce se regăsesc într-o formă sau alta în orice limbă, universalii recunoscute atît de filozofi, cît şi de lingvişti, nu sînt un reflex al limbajului, al facultăţii general umane de a comunica, ci o consecinţă a implicării logicului (a mecanismelor universale ale minţii, ale intelectului şi raţiunii) în realizarea cunoaşterii, în organizarea cunoştinţelor şi în structurarea formulelor de exprimare în procesul comunicării. Proiectarea limbii proprii ca limbă universală de către vorbitori nu are însă nici o relaţie cu existenţa acestor universalii şi, cu atît mai puţin, cu existenţa vreunui act de conştiinţă în legătură cu realitatea sau cu posibilitatea lor. Aria interferenţelor de înţeles dintre limbaj şi limbă nu se limitează însă la cazurile menţionate. Se discută deseori despre limbajul articulat (care s-ar opune unui limbaj nearticulat) prin care se înţelege limba naturală, în vreme ce limbajul nearticulat ar fi mijlocul de comunicare (sau mijloacele de comunicare) ce uzează de alte resurse decît cele ale limbii. Ca atare, limbaj articulat şi limbaj nearticulat distribuie (epuizînd) sfera mijloacelor de comunicare posibile. Dar, dacă limbaj articulat înseamnă “limbă”, şi limbajul nearticulat ar trebui să fie “limbă” (sau “limbi”), căci altfel ar însemna că sfera respectivă s-ar distribui în elemente de rang diferit, ceea ce nu este admisibil din punct de vedere logic. Pe de altă parte, limba reprezintă, aşa cum s-a menţionat, concretizarea facultăţii oamenilor de a comunica, cu alte cuvinte, concretizarea limbajului, cu sensul lui de bază. O asemenea concretizare priveşte însă numai limba ce reprezintă limbajul articulat, celelalte limbi, din arealul limbajului nearticulat, realizîndu-se şi funcţionînd pe baza ei. În aceste condiţii, limbajul nearticulat (sau limbajul nonverbal) nu se raportează direct la limbaj în înţelesul de “facultate de comunicare”, ci prin intermediul limbajului articulat, adică al limbii naturale. Ca atare, limba se prezintă în două ipostaze în raport cu limbajele determinate (deci nu cu facultatea limbajului): pe de o parte este cadrul de structurare şi de manifestare a limbajelor de specialitate şi, pe de altă parte, este mijloc de creare a limbajelor nonverbale (cum ar fi limbajul gesturilor, mimicii, vestimentaţiei etc.). Tot limba în calitate de concretizare a facultăţii limbajului este mijloc de creare a limbajelor (sau limbilor) artificiale folosite de unele ştiinţe (precum matematica şi logica). Acestea sînt numite deseori şi limbaje formale, fiindcă numai latura lor materială (forma) este independentă, în vreme ce semnificaţiile sînt stabilite şi înţelese prin limba naturală, prin limbajul articulat. În mod similar stau lucrurile în cazul limbajelor nonverbale (precum cel al gesturilor). Despre limbaj se vorbeşte şi în cazul mijloacelor de comunicare primitive constatate la unele animale (albine, delfini, maimuţe etc.). Fireşte, de această dată nu se are în vedere nici facultatea umană şi nici vreun aspect al acesteia, ca urmare a concretizării ei prin limbă. De fapt, şi aici există o capacitate, o aptitudine manifestată, care însă nu stă, ca în cazul omului, în raport cu raţiunea, ci în raport cu instinctul, iar această situaţie are drept urmare faptul că în vreme ce facultatea umană raţională se manifestă în forme specifice fiecărei comunităţi umane istoric constituite, aptitudinea animalică instinctivă are manifestare unică în cazul tuturor colectivităţilor. Ca atare, limbajul animal este universal şi ca manifestare, ca limbă, şi, prin aceasta, este un fenomen biologic stereotip, fără istorie, în vreme ce limbajul uman se manifestă diferenţiat de la o comunitate la alta, prin limbi diferite, impregnîndu-se de particularismul şi de viaţa istorică a comunităţii. Numeroase alte diferenţe, cantitative şi calitative, fac aproape imposibilă raportarea limbajului animal la cel uman, eventualele similitudini dintre ele fiind numai produsul întîmplării. În unele cazuri, cuvîntul limbaj este folosit ca sinonim al lui vorbire, atunci cînd se realizează traducerea prin act de limbaj, în loc de act de vorbire, a sintagmei engleze speech act sau a celei franceze acte de parole. Dar, întrucît aceste acte sînt cele care realizează enunţuri (şi, prin acestea, discursul) şi sînt, prin urmare, vorbire (concretizarea limbii), asemenea traducere nu este întemeiată. Lipsa de temei rămîne, chiar dacă porneşte de la modelul francez, şi atunci cînd lui limbaj i se atribuie sensul de “discurs”, adică de instanţializare individualizată a vorbirii. Fără îndoială, din punctul de vedere al preciziei, conferirea de accepţiuni numeroase unui cuvînt, cum se întîmplă în cazul lui limbaj, nu este convenabilă din perspectiva exigenţelor care caracterizează terminologiile de specialitate, mai ales cînd această pletoră semnificativă ţine de aceeaşi terminologie şi cînd este vorba de înseşi ştiinţele care privesc mijloacele de comunicare umană. Din aceste motive se constată 2

dominanţa predispoziţiei de a folosi termenul limbaj pentru a denumi o facultate umană şi, cu determinări, specializarea manifestării acestei facultăţi prin fenomene de limbă (adică limbajele de specialitate). Dar, dacă pentru implicaţiile sinonimice cu alte cuvinte (vorbire sau discurs) se pot realiza uşor grile de departajare, în raport cu noţiunea de “limbă”, conceptul “limbaj” manifestă o accentuată afinitate de colaborare în a reda, uneori, aceleaşi accepţiuni.

Obiectul filozofiei limbii Fiindcă facultatea limbajului se obiectivează ca limbă, iar aceasta cuprinde limbaje de specialitate, filozofia limbii trebuie să aibă în vedere aspectele generale care privesc realităţi precum limbile (naţionale) şi limbajele de specialitate, căci acestea pot avea baza ontologică (a realiilor, a existenţelor efective, cu manifestare concretă) pentru o investigaţie de tip filozofic cu un obiect bine determinat. Dacă se are în vedere faptul că limbile şi limbajele pot fi atît naturale, cît şi artificiale, dar că cele artificiale se constituie şi funcţionează numai pe baza celor naturale, se relevă faptul că obiectul cercetării filozofice trebuie să fie particularizarea limbajului (a facultăţii de a comunica) în limbile naturale (sau istorice) singurele, de altfel, care creează şi susţin o conştiinţă lingvistică. Deseori, se foloseşte însă sintagma filozofia limbajului atunci cînd se tratează această tematică, deşi observaţiile privesc situaţii ce ţin de o limbă sau de un grup de limbi (ca atare, nu privesc numai facultatea limbajului), încît această denumire nu trebuie considerată ca fiind cea mai potrivită, fiindcă, dacă atribuim cuvîntului limbă accepţiunea de limbă în general (limbă oarecare) şi nu de limbă anumită, determinată, acest cuvînt pare mai nimerit să devină determinantul lui filozofie. Din aceste motive, se poate opta pentru formula filozofia limbii, în loc de filozofia limbajului, deoarece este dificil de studiat (numai) limbajul, facultatea în sine, fără a avea în vedere limba, adică manifestarea facultăţii, atunci cînd urmărim să aflăm în ce constă această facultate, care sînt formele, resursele şi limitele ei. De altfel, studiul limbajului, al facultăţii omeneşti de a comunica, porneşte, din punct de vedere filozofic, cu o dificultate de principiu: explicarea originii limbajului, chestiune apreciată de mulţi gînditori ca fiind o falsă problemă, întrucît se sustrage oricărei posibilităţi de abordare ştiinţifică3. Nici evoluţia facultăţii de a comunica nu acceptă o explicaţie, fie ea oricît de generală şi de abstractă. De aceea, denumirea filozofia limbii este mai acceptabilă, fiindcă termenul limbă poate însemna şi limbă în general, deci orice manifestare a facultăţii limbajului, dar şi limbă realizată, limbă efectivă, concretă4. După Eugen Coşeriu, problema filozofică a limbajului (sau a limbii) nu a fost pusă ca o problemă primară, de principiu, sau ca problemă autonomă pînă la Giambattista Vico, pe de o parte, şi pînă la G. W .F. Hegel şi Wilhelm von Humboldt, pe de altă parte, adică pînă în secolul al XVIII-lea, respectiv, al XIX-lea 5. Urmărind abordarea filozofică a problemelor limbii de-a lungul secolelor, Coseriu6 ajunge la concluzia că două aspecte au fost, în general, avute în vedere: mai întîi, faptul că limba spune ce sînt lucrurile, numindu-le, făcîndu-le reprezentabile pentru om, şi, apoi, faptul că limba este întotdeauna intersubiectivă, este comună mai multor persoane, fiindcă este mijlocul de comunicare între ele. De fapt, cele două aspecte ale filozofiei limbii relevate de Coşeriu reflectă problematica legată de funcţiile de bază ale limbii: nominaţia şi comunicarea. Există însă şi alte perspective de abordare filozofică a limbii, printre care aceea potrivit căreia există două direcţii determinabile ale profilului ei prin felul în care este privită, din exterior sau din interior7. În primul caz, cînd este privită din exterior, limba este considerată ca o realitate deja cunoscută şi bine delimitată, stabilindu-se relaţiile dintre ea şi alte realităţi (gîndire, societate, spirit, cunoaştere etc.). Se analizează în acest mod poziţia limbii în raport cu realităţile respective şi se stabileşte măsura în care aceste realităţi sînt determinate prin limbă sau în care ele determină limba. Tot de această latură exterioară ţine şi problematica, prezentă îndeosebi în lucrările lingviştilor din secolul al XIX-lea, legată de rolul limbii în istoria umanităţii. Cealaltă orientare posibilă pentru cercetarea filozofică a limbii şi a limbajului are în vedere aceste entităţi ca obiecte propriu-zise de investigare, analizîndu-le sub aspect structural şi funcţional din perspectiva esenţei lor ca realităţi de sine stătătoare. Aceasta este, de fapt, calea principală de constituire a filozofiei limbii şi alcătuieşte tradiţia ce trimite pînă la începuturile filozofiei. Maniera în care se realizează o asemenea abordare variază mult de la un gînditor la altul şi de la o epocă la alta. Astfel, în dialogurile lui Platon, în încercarea de a elucida noţiunile utilizate, cercetarea este împinsă către o analiză a sensurilor cuvintelor (deci, către realităţile 3

Vezi Andre Vergez, Denis Huisman, Curs de filozofie, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 99-100. În acest mod rămînem mai aproape de termenul german Sprachphilosophie, întrebuinţat de mult timp pentru denumirea acestei abordări interdisciplinare. 5 Filozofia limbajului, în Eugen Coseriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 9. 6 Vezi Eugenio Coseriu, Geschichte der Sprachphilosophie, Tübingen, 1975, 2 vol. 7 Vezi Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, l996, p. 157-158. 4

3

lingvistice), în vreme ce, prin tentativa de a delimita adevărul de falsitate prin analiza limbii –efort specific unor filozofi antici şi medievali– se producea o supralicitare a raporturilor dintre structurile logice şi cele ale limbii. Dar, dacă elementele principale în constituirea filozofiei limbii ţin de această perspectivă interioară (Coşeriu pare să aibă în vedere numai această perspectivă) nu se poate neglija faptul că raportările limbii la alte realităţi din sfera umanului au un rol însemnat în determinarea esenţei limbii şi a modului ei de funcţionare, oferind în plus viziunea corectă a unei entităţi ce există şi se transformă o dată cu alte elemente ale ambianţei (spirituale, sociale, materiale etc.) în care coexistă vorbitorii limbii8. Se poate, de aceea, afirma că tematica filozofiei limbii este deosebit de vastă şi de complexă, încît obiectul ei se poate stabili numai printr-o treptată abordare a problemelor relevante oferite, pe de o parte, de limba însăşi şi, pe de altă parte, de analiza ei din perspectiva realităţilor şi categoriilor specifice investigaţiei de tip filozofic. De fapt, în multe din aceste investigaţii se conturează şi o a treia direcţie în cercetarea filozofică a limbii: stabilirea relaţiei dintre limbă şi filozofare sau, mai exact, a relaţiei dintre trăsăturile limbii şi trăsăturile filozofiei create într-o limbă, în spaţiul etnic în care se vorbeşte limba. Deşi nu se menţionează întotdeauna explicit, încercarea de a stabili consecinţele unei astfel de relaţii dovedeşte efortul de a înscrie limba în sfera spiritualului (delimitat etnic), determinant în orientarea cugetării filozofice. Dacă în cazurile anterioare filozofia limbajului se dizolvă într-o filozofie a limbii, într-o cercetare filozofică a manifestării diversificate a facultăţii limbajului, investigaţia îşi păstrează totuşi caracterul de generalitate (caracter propriu filozofiei, de altfel) în măsura în care nu este vizată în special analiza unei limbi anumite, ci a limbii în general, a tuturor limbilor pe cît este posibil. Altfel stau lucrurile însă cînd se ia în obiectiv problema relaţiei dintre limbă şi filozofare, căci filozofarea se finalizează în filozofii individualizate, iar relaţia respectivă are în vedere determinarea aspectelor prin care această individualizare se datorează trăsăturilor specificice numai limbii în care filozofia respectivă a fost gîndită şi exprimată iniţial. Ca atare, de data aceasta, nu se poate avea în vedere limba în general, adică mai multe limbi, ci limba în special, cea în care şi-a găsit expresia un sistem filozofic ori mai multe sisteme filozofice sau care a devenit punct de plecare în crearea unui astfel de sistem. În plus, în acest caz, nici nu este avută în vedere limba în totalitate, ci numai un sector al ei, limbajul special propriu filozofiei, iar cînd se filozofează pornind de la fapte de limbă, acestea sînt de obicei situaţii particulare şi tocmai prin aceasta evaluabile din perspectivă filozofică, fiindcă întregesc sau particularizează o imagine de ansamblu. Atît din perspectivă istorică, cît şi din perspectiva oricărei epoci ce ar putea fi avută în vedere, ceea ce se poate atribui domeniului filozofiei limbii este un grup de investigaţii, mai mult sau mai puţin legate între ele (căci cercetarea filozofică nu urmează o ordine şi îşi poate modifica oricînd obiectul, metoda şi perspectiva), avînd în comun orientarea către limbă şi relevanţă pentru alte cercetări filozofice. Ca ramură filozofică, filozofia limbii nu cunoaşte, aşadar, nici continuitatea în investigare şi nici interesul momentan pentru ultima realizare la care s-a ajuns şi, de aceea, reprezintă o altă manieră de a aborda lucrurile decît ştiinţa. Prin aceasta, filozofia limbii îşi poate delimita sfera în raport cu lingvistica generală, şi aceasta o disciplină teoretică dar orientată spre rezolvarea problemelor propriu-zise ale limbii şi fără o corelare imediată cu problematica filozofică. Obiectul comun, limba, şi, uneori, perspective apropiate, fac însă ca această delimitare să nu fie lipsită de zone de comunicare extinse şi numeroase, fapt care nu trebuie totuşi să anuleze efortul de a realiza o delimitare a problemelor, a scopurilor şi a metodelor folosite.

Statutul filozofiei limbii Filozofii antici şi premoderni considerau că filozofia trebuie să trateze toate problemele ce vizează realitatea, cunoaşterea ei şi analiza acestei cunoaşteri. Este drept că Aristotel a scris Meta-fizica, ceva “după”,”dincolo” de Fizică, dar el nu spune că ar exista şi o delimitare în sensul că Fizica ar reprezenta o ştiinţă, iar Metafizica o filozofie (de altfel, această denumire nu-i aparţine, dar putea face o delimitare a problematicii). Pentru el, ca filozof, atît problemele empirice (= fizice), cît şi cele abstracte (= metafizice) intrau în sfera sa de interes. Din acest motiv, se constată astăzi că germenii tuturor ştiinţelor, bine delimitate acum prin obiect şi metode, se află în filozofie şi se stabileşte geneza unei ştiinţe prin desprinderea ei de filozofie. Orientată spre oferirea unei cunoaşteri asupra realităţii din perspectiva aflării cauzelor ultime şi a realizării unei imagini integratoare asupra lumii, filozofia nu putea pierde din vedere una dintre cele mai importante realităţi din sfera umanului precum este limba. Ca atare, nu este surprinzătoare permanenţa problemelor legate de limbă în întreaga istorie a filozofiei universale9. A existat însă un moment în care filozofia 8

Ferdinand de Saussure (Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998, p. 45-47) arată că “elementele externe ale limbii”, factorii care condiţionează anumite fapte de limbă, au uneori un rol important, ceea ce nu presupune însă că aceste fapte nu sînt, în primul rînd, modelate de poziţia în cadrul sistemului limbii. 9 Este concludentă în acest sens analiza realizată de Ernst Cassirer în lucrarea Philosophie der symbolischen Formen, apărută în trei volume între anii 1923 şi 1929 (ediţia franceză : La philosophie des formes symboliques, Les éditions de Minuit, Paris, 1972, vol. I, Le

4

“a tăcut”, nu s-a mai exprimat în legătură cu limba, ce se află în apropierea momentului în care ştiinţa limbii (lingvistica) s-a constituit ca ştiinţă de sine stătătoare. Marele filozof, Immanuel Kant, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care şi-a propus să trateze în opera sa toate problemele care privesc filozofia, nu a emis nici o reflecţie în legătură cu limba şi nici nu a luat atitudine faţă de opiniile, foarte numeroase –de altfel–, emise de predecesorii săi în acest domeniu. Urmaşii lui Kant au continuat această tăcere încît, în secolul al XIX-lea, abordarea filozofică a limbii nu a mai fost continuată, singura excepţie notabilă fiind eruditul german Wilhelm von Humboldt. Abia în secolul al XX-lea filozofia limbii este reluată, însă, de obicei, pe alte principii şi cu altă tematică decît se făcuse anterior. Tăcerea misterioasă a lui Kant în legătură cu limba a nedumerit pe cei mai mulţi dintre exegeţii săi de mai tîrziu, atît pe cei de formaţie filozofică, cît şi pe cei de formaţie lingvistică. De obicei s-a văzut aici o mare scădere a filozofiei kantiene, dar s-a emis şi opinia că marele filozof german a întrerupt tradiţia de pînă la el făcînd loc autonomiei lingvisticii, în virtutea unei demarcaţii dintre ştiinţă şi filozofie 10. În această ultimă perspectivă, aşa cum a produs în general o schimbare a modului de filozofare, Kant a produs şi o revizuire a obiectului filozofării. Din acest moment, altul era obiectul filozofiei şi altul obiectul ştiinţelor, acestea de obicei orientate spre analiza datelor empirice, aşa cum se prezenta lingvistica în acel timp. Rămîne însă măcar o obiecţie în legătură cu această explicare a tăcerii kantiene: dacă lingvistica era atunci la faza empirică de ce filozofia nu putea veni cu teoria generală despre limbă, aşa cum se întîmpla în cazul fenomenelor fizice şi biologice -de exemplu-, şi, apoi, de ce făuritorul unei strălucite teorii a cunoaşterii, Im. Kant, nu a constatat numeroasele relaţii nemijlocite dintre cunoaştere şi limbă. Pe de altă parte, este drept că în vremea lui Kant, sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, este epoca constituirii lingvisticii limbilor populare, dar lucrări de lingvistică ce vizau limba literară, s-au realizat încă din antichitate şi au devenit foarte numeroase în perioada formării limbilor literare la popoarele europene apusene (îndeosebi la cele romanice). Fiind fondatorul concepţiei privitoare la manifestarea teoretică şi practică a raţiunii, Kant nu putea fi tentat să excludă lingvistica normativă (practică) din sfera ştiinţei aşa cum va proceda mai tîrziu Ferdinand de Saussure, care considera că de o ştiinţă propriu-zisă a limbii se poate vorbi numai începînd cu secolul al XIX-lea11. Începutul secolului al XX-lea a adus cu sine întemeierea deplină a teoriei generale a limbii, a lingvisticii generale, şi, tot atunci, filozofii încep să se orienteze din nou spre problemele limbii. Fireşte, fiind o cunoaştere teoretică a limbii, lingvistica generală a fost puternic stimulată de cercetările filozofilor din secolele anterioare, îndeosebi prin analiza raporturilor limbii cu intelectul uman şi cu natura, prin cercetarea funcţiilor limbii şi a naturii limbajului articulat etc.12 În acest context, revenirea limbii în atenţia filozofilor a generat noi perspective, temele anterioare fiind părăsite, iar fundamentarea opiniilor lor corelîndu-se şi cu realizările lingvisticii. Aceasta, la rîndul ei, se dezvoltă printr-o prefigurare permanentă a unor discipline cu obiect bine determinat şi printr-un dialog cu alte ştiinţe ale umanului. De aceea, studiul limbii îmbracă astăzi mai multe aspecte ce se concretizează într-o sumă de discipline grupate în sfera lingvisticii (care reprezintă ştiinţa limbii în înţeles epistemologic, adică de cunoaştere realizată după anumite metode şi organizată după anumite principii), dar unele dintre aceste discipline depăşesc această sferă, de obicei, cînd sînt structurate în zonele de interferenţă ale lingvisticii cu alte domenii cognoscitive. Astfel iau naştere aşa-numitele ştiinţe interdisciplinare (psiholingvistica, sociolingvistica, teoria limbajelor artificiale etc.) şi tot aşa s-ar putea crede că se prezintă lucrurile în cazul filozofiei limbii, care s-ar plasa la intersecţia dintre lingvistică şi filozofie. Situaţia nu se poate reduce însă de data aceasta la admiterea acestei zone de interferenţă, căci, pe de o parte, prin specificul ei, filozofia poate aborda orice aspect al realităţii naturale sau sociale (deci şi limba) şi nu se limitează la anumite tipuri de probleme, cum fac ştiinţele, iar, pe de altă parte, lingvistica însăşi trece deseori peste graniţele unei ştiinţe umaniste pozitive către sferele teoriei şi abstracţiei proprii filozofiei. În aceste condiţii, este necesară o determinare de principiu a chestiunilor care trebuie avute în vedere de filozofia limbii, ţinînd cont atît de statutul filozofiei, cît şi de dialogul cu lingvistica. Eugen Coşeriu consideră că lingvistica are în obiectiv problemele legate de modul cum se prezintă şi cum se manifestă limbajul, în vreme ce filozofia limbajului (a limbii) trebuie să aibă în vedere ce este limbajul13. Fără îndoială, valabilitatea acestei precizări nu poate fi contestată, dar, pentru a stabili CE este limba este necesar să ştim mai întîi cum se prezintă ea şi cum se manifestă, desigur nu sub aspectele concrete, ci într-o manieră teoretică şi generală. Pentru a determina, aşadar, CE este limba trebuie observate posibilităţile de structurare ale unei abordări filozofice a limbii, trebuie stabilit, mai întîi, ce aspecte prezintă limba în general, cum au fost sau cum pot fi cercetate aceste langage). 10 Vezi Constantin Frâncu, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din antichitate pînă la Kant, Casa Editorială “Demiurg”, Iaşi, l998, p.146-147. 11 Ferdinand de Saussure, op. cit., p. 29-32. 12 S-ar putea pune din nou problema legitimităţii opiniei în legătură cu începutul cercetării limbii abia în secolul al XIX-lea, ţinînd cont că lingvistica generală s-a articulat sub multe aspecte prin investigaţiile anterioare. 13 Sistema, norma y habla, în Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general, Editorial Gredos, Madrid, l989, p. 32.

5

aspecte din perspectiva filozofiei, în condiţiile în care lingvistica a devenit ştiinţă autonomă, şi în ce măsură filozofia şi lingvistica se completează, cooperează sau se distanţează atunci cînd au un obiect comun. În acest mod, se poate determina apoi cum se raportează realităţile lingvistice la categoriile de bază ale filozofiei, precum cunoaştere, lege, determinism. conştiinţă. schimbare, voinţă, libertate etc. Nu trebuie pierdute din vedere în acest context conceptele lingvistice cu anvergură filozofică, adică cele care pot porni dinspre lingvistică spre filozofie. În sfîrşit, este necesară şi o evaluare a opiniilor importante emise pe terenul filozofiei limbii, mai ales a celor din secolul al XX-lea, adică atunci cînd acestea s-au dezvoltat în condiţiile existenţei lingvisticii generale. Deseori, în cadrul acestor opinii, s-au făcut referiri la modalitatea în care filozofia poate avea ca obiect limba sau se poate chiar identifica cu studiul limbii, pentru ca, în unele concepţii, limba însăşi să fie apreciată ca fiind un depozitar al filozofiei. În aceste condiţii, este necesară o corelare a ideilor cuprinse în asemenea doctrine, dintr-o perspectivă unitară şi cu obiectivitatea cerută de spiritul critic.

Conceptul de “limbă” Ca manifestare concretă a facultăţii limbajului, limba este mijlocul principal de comunicare între membrii unei comunităţi umane istoriceşte constituite, prin care experienţa umană este exprimată şi transmisă cu ajutorul unor unităţi înzestrate cu un conţinut semantic şi cu o expresie fonică. Numim limbă maternă limba uzuală a mediului social originar al celui care vorbeşte, al locutorului, pe care acesta o deprinde în copilărie, ca primă manifestare a limbajului pentru el. Numeroase alte determinări pe lîngă cuvîntul limbă realizează sintagme ce reflectă statutul unei limbi sau moduri de existenţă ale ei (limbă vie, moartă, vorbită, scrisă etc.). Pentru individul vorbitor, limba este o deprindere, un obicei care se învaţă prin imitaţie în cadrul mediului social. Ca atare, limba este pentru el o instituţie socială în care se integrează treptat, el urmînd astfel o tradiţie (un dat), cum se exprimă Eugen Coşeriu, sau însuşindu-şi anumite “reguli de joc”, după Ludwig Wittgenstein, facultatea sa de a vorbi (limbajul) fiind direcţionată spre un anumit mod de funcţionare. Nici un vorbitor nu ajunge însă în măsură să cunoască şi să folosească limba în întregime, ci numai o formă anumită a limbii. Această situaţie este cauzată de faptul că limba se prezintă sub mai multe aspecte şi cu mai multe nivele, care realizează trei tipuri de varietate: 1) în spaţiu, 2) între straturile şi păturile sociale şi culturale ale comunităţii, 3) între scopurile expresive dominate de elementele actului lingvistic concret, care sînt exterioare vorbitorului şi sînt legate de lucrurile despre care se vorbeşte, de interlocutor, de situaţia în care se produce vorbirea etc. Acest ansamblu de deosebiri şi de coincidenţe între elementele şi aspectele unei limbi a fost numit de către Louis Hjelmslev arhitectura limbii14. Pe de altă parte, vorbitorul cunoaşte şi foloseşte numai ceea ce reprezintă limba la un moment dat, deci o fază sincronică a ei, cum subliniază Ferdinand de Saussure 15, adică ceea ce este starea limbii din vremea sa. Limba nu este însă produsul unui moment, ea există şi se schimbă în timp, este deci un produs diacronic şi, ca atare, limba este un fenomen istoric, dar ea nu poate funcţiona decît ca un ansamblu structurat, ca un sistem, şi, în aceste condiţii, istoria nu poate participa decît fortuit la îndeplinirea funcţiilor ei. Chiar în plan sincronic însă, varietatea ipostazelor sub care se prezintă limba nu permite vorbitorilor decît cunoaşterea şi folosirea ei parţială, fiecare dintre aceştia avînd propriul nivel la care o posedă. Existenţa limbii, transmise şi transformate prin indivizii vorbitori, presupune pentru aceştia o sumă de capacităţi, deprinderi, posibilităţi şi restricţii. Fiecare vorbitor posedă facultatea generală a limbajului, care-i asigură aptitudinea de a folosi limba şi fiecare vorbitor are o ştiinţă lingvistică, adică o cunoaştere a limbii, concretizată în priceperea de a folosi limba, pe baza căreia se realizează o activitate lingvistică, manifestată prin acte de vorbire. Această ştiinţă lingvistică fundamentează o conştiinţă lingvistică, o structurare interioară, spirituală, a vorbitorului, care îi dă pe de o parte identitate şi, pe de altă parte, sentimentul comuniunii cu ceilalţi vorbitori ai limbii. Vorbitorul foloseşte limba în funcţie de anumite reguli bazate pe tradiţie, posedă, deci, o competenţă lingvistică, realizînd inovaţii şi prelucrînd clişeele anterioare prin manifestarea creaţiei şi libertăţii lingvistice. Respectînd tradiţia lingvistică a comunităţii sale, vorbitorul se înscrie într-o obiectivitate de tip social, dar, inovînd în folosirea limbii potrivit aptitudinilor şi atitudinilor sale, el îşi manifestă subiectivitatea; dacă inovaţia are condiţii de a se răspîndi şi de a fi acceptată social, ea poate deveni obiectivitate pentru alţi vorbitori. În nici un caz însă, vorbitorul nu este în măsură să-şi exerseze cu succes liberul său arbitru pe terenul limbii, încît libertatea lingvistică este un aspect foarte complex şi cu manifestări deosebit de variate. Conceptul de “limbă” se defineşte în ştiinţa actuală în primul rînd prin raportare la “vorbire”, aşa cum a conceput Ferdinand de Saussure manifestarea limbajului şi cum înaintaşul său, Wilhelm von Humboldt, considera limba ca totalitate a vorbirii, în măsura în care ea este o activitate prin care sunetul articulat este 14 15

Vezi Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 58. Ferdinand de Saussure, op. cit., p. 99.

6

chemat să exprime gîndirea. Limba este un produs social al facultăţii limbajului, un ansamblu de convenţii adoptate de corpul social, de asociaţii ratificate de consensul colectiv, fără însă ca acest consens să fie rezultatul unui contract social. Spre deosebire de limbă, vorbirea corespunde unui act individual al voinţei şi al intelectului, este concretizarea limbii, realizată de către un individ într-un anumit moment. În consecinţă, limba şi vorbirea sînt două realităţi inseparabile, fiindcă, dacă nu ar exista limba în mintea vorbitorilor, nici unul dintre ei nu ar putea realiza vorbirea individuală şi, pe de altă parte, fiindcă, dacă nu s-ar concretiza în vorbire, limba nu ar exista, posibilitatea existenţei ei abstracte ţinînd de concretizarea ei în vorbire. De aceea, orice manifestare a limbii în forma vorbirii presupune limba ca o organizare internă a acestei manifestări. După Saussure, limba este o realitate psihică, ce cuprinde semnificaţii asociate cu imagini acustice, fiind, în acelaşi timp, o realitate sistematică şi funcţională 16. Este sistematică fiindcă elementele ei cunosc o organizare bazată pe interrelaţii şi intercondiţionări şi este funcţională deoarece îndeplineşte anumite funcţii în societate (între care nominaţia şi comunicarea sînt cele mai importante), instituind chiar reguli de comportare socială. La Saussure, limba este concepută sub trei aspecte : a) ca însumare lingvistică, b) ca instituţie socială şi c) ca sistem funcţional. Acestea nu sînt însă tratate de el în mod diferenţiat, încît imaginea limbii oferite de acest lingvist este a unei entităţi generale, ideale, abstracte, extraindividuale, care se opune unilateral vorbirii, considerate ca fiind momentană, ocazională, materială, concretă şi individuală 17. Limba este nivelul abstract de raportare a faptelor concrete din vorbire, fiindcă vorbirea se realizează plecînd de la limbă (adică de la ştiinţa lingvistică a vorbitorilor), iar evaluarea, omologarea şi sancţionarea faptelor de vorbire se face prin referirea la formele abstracte (şi ideale) ale limbii (prin manifestarea conştiinţei lingvistice). Dihotomia limbă/vorbire reprezintă una dintre cele mai însemnate contribuţii pe care le-a adus ştiinţa limbii din secolul al XX-lea la determinarea conceptuală şi funcţională în domeniul ştiinţelor umanului. Din această perspectivă, Eugen Coşeriu18 stabileşte că unitatea de bază a limbii, cuvîntul, are aspecte de conţinut distincte în funcţie de modul cum este privit, ca element al limbii sau ca element al vorbirii (prin concretizarea limbii în actele de vorbire). Semnificaţia cuvîntului este dată de statutul lui în cadrul limbii, unde se stabileşte cît din cunoaşterea care stă la baza conţinutului cuvintelor este repartizat lui prin raportare la semnificaţiile altor cuvinte. La acest nivel, precizează Coşeriu, se relevă perspectiva funcţională şi structurală, prin semnificaţia limbii ce instituie acest statut al cuvîntului în raport cu celelalte. În vorbire, în discurs, prin actualizarea acestei semnificaţii a limbii, într-o perspectivă nonstructurală, dominată de conexiunile lanţului discursiv, se etalează sensurile cuvîntului sau semnificaţiile vorbirii. Pe această bază, în cazurile în care cuvintele sînt caracterizate printr-un conţinut ce se segmentează în mai multe semnificaţii, ele produc la nivelul limbii polisemia, iar, la nivelul vorbirii, polivalenţa, aceasta raportîndu-se pe de o parte la semnificaţia limbii (manifestată ca o entitate funcţională) şi, pe de altă parte, la cunoaşterea extralingvistică prin desemnare şi fiind dependentă de determinările contextuale. Nivelul limbii şi nivelul vorbirii acţionează ca formă abstractă (mentală) şi ca formă actualizată şi instanţializată nu numai în cazul lexicului, ci şi în acela al fonologiei, morfologiei şi sintaxei, încît întotdeauna folosirile concrete din vorbire sînt raportate la aspectele funcţionale ale limbii, mobililitatea acestor aspecte fiind determinată în ultimă instanţă de particularităţile acestor folosiri.

Limbă şi sistem Prin noţiunea de “sistem” se înţelege un “ansamblu de elemente care depind unul de altul, un tot compus din părţi legate între ele”. Ferdinand de Saussure a preluat acest concept din uzul comun şi i-a convertit valoarea esenţial descriptivă într-o valoare operativă în teoria limbii, înţelegînd prin sistem ansamblul relaţiilor care definesc, prin opoziţie, realităţile lingvistice dintr-un stadiu al limbii, considerat în mod sincronic. În Curs de lingvistică generală se întîlnesc afirmaţii precum: “limba este un sistem de semne”, “limba este un sistem care nu cunoaşte decît propria ordine”, adică limba este un ansamblu de relaţii care-i sînt specifice, particulare, proprii, asemenea relaţii manifestîndu-se între factorii constitutivi ai unei stări de limbă, adică ai unei durate, mai lungi sau mai scurte, în timpul căreia suma modificărilor (schimbărilor) este minimă19. Caracteristica de bază a sistemului este aceea că unităţile care îl alcătuiesc îşi au individualitatea şi se pot identifica numai fiindcă în ansamblul sistemului au o anumită poziţie, un anumit statut, o anumită funcţie. Mai mult, Saussure constată chiar o mare dificultate în a delimita componentele sistemului şi în a stabili dacă acestea sînt cuvintele, frazele

16

Ferdinand de Saussure, op. cit., p. 43-44. Vezi Eugenio Coseriu, Sistema, norma y habla, p. 45. 18 Eugenio Coseriu, Bedeutung und Bezeichnung im Lichte der strukturellen Semantik, în volumul P. Hartmann & H. Vernay (eds), Sprachwissenschaft und Uebersetzen, Hueber, München, 1970, p. 104-106. 19 Vezi Ferdinand de Saussure, op. cit., p. 117. 17

7

sau alte elemente, deşi nu se poate pune la îndoială existenţa lor şi faptul că pe funcţionarea lor se bazează limba20. Antoine Meillet, un discipol al lui Saussure, susţine la rîndul său că fiecare limbă este un sistem riguros îmbinat, unde totul se ţine, unde totul este în funcţie de tot şi unde fiecare unitate îşi primeşte valoarea prin relaţiile, perfect şi riguros organizate, cu celelalte unităţi21. Dacă se ataşează acestui concept de sistem un alt principiu saussurean, acela că limba este formă, iar nu substanţă, se evidenţiază cele două componente fundamentale ale doctrinei care avea să pună în evidenţă structura sistemelor lingvistice. Deşi sistemul este un concept structural sincronic, el nu exclude studierea diacronică a sistemelor sincronice, trecînd de la un sistem sincronic la altul dintr-o altă stare de limbă. În ştiinţa actuală, care valorifică noţiunea saussureană de “sistem”, se consideră că, de fapt, limba este alcătuită din mai multe sisteme, participante -fireşte- la alcătuirea aceleiaşi entităţi: fonologic, morfologic, sintactic, lexical şi, după unele opinii, stilistic. Dacă însă ţinem cont că acelaşi element al limbii (un substantiv, de exemplu) este antrenat în reţeaua tuturor acestor sisteme (prin formă, flexiune, regim, semnificaţie şi selecţie), se poate constata că independenţa acestor sisteme este relativă, iar nu absolută, fiindcă limba nu reprezintă o sumă a lor, ci un agregat care le conţine. Analiza conceptelor de “limbă” şi de “vorbire” în accepţiunea şi potrivit relaţiilor stabilite de teoria lui Ferdinand de Saussure a generat noi dezvoltări în lingvistica actuală. Eugen Coşeriu constată în acest sens că limba are caracteristica de a fi deopotrivă istorică şi momentană, fiecare stadiu de limbă fiind marcat la rîndul său de această perspectivă22. Un stadiu de limbă este rezultatul unei evoluţii anterioare în raport cu care reprezintă numai o etapă şi punctul de plecare pentru o evoluţie ulterioară, încît elemente care vor dispărea sau se vor modifica în fazele următoare coexistă cu elemente care abia se iniţiază şi a căror statut se va stabili în viitor. După Coşeriu, o limbă se prezintă tuturor vorbitorilor ei sub forma unui sistem care include caracteristicile indispensabile, legile abstracte care guvernează relaţiile dintre unităţile acestui sistem şi care condiţionează funcţionarea lui. În cadrul limbii în general, a sistemului ei, există însă reguli care pot privi limba în totalitate sau numai anumite aspecte ale ei şi care reglementează folosirea posibilităţilor oferite de sistem. Aceste reguli alcătuiesc norma limbii respective. Astfel, de exemplu, limba română admite, din perspectiva sistemului, atît forme în -(ţ)ie, cît şi forme în -(ţ)iune: se poate spune condiţie, dar şi condiţiune, deşi ultimul are o tentă învechită. Ca atare, în acest caz nu există o distincţie funcţională în folosirea celor două forme, regula de folosire a lor neproducînd o direcţionare a posibilităţilor sistemului. În cazuri precum divizie-diviziune, raţieraţiune, porţie-porţiune distincţia devine însă funcţională, norma producînd o diferenţiere de conţinut pentru cele două forme ale cuvintelor respective. În acelaşi mod, în cazul conjugării I, în -a, verbele româneşti pot primi sau nu sufixul gramatical -ez, sistemul admiţînd ambele posibilităţi, norma23 vine însă cu precizarea că în cazul lui a lega sau a cînta sufixarea respectivă este afuncţională, în vreme ce pentru a lucra ea este funcţională, căci există forma uzuală eu lucrez. Ceea ce face însă de acestă dată să se opteze pentru forma sufixată nu este numaidecît norma istorică a limbii, căci există şi forma eu lucru (de unde substantivul lucru), care are astăzi o circulaţie mai redusă şi care nu este admisă de norma legiferată ce funcţionează în primul rînd la nivelul limbii literare. Norma poate funcţiona diferit în diviziunile geografice ale limbii sau în diviziunile ei sociale. Astfel, precizează Eugen Coşeriu24, în funcţie de comunitatea în care se află sau se situează, individul vorbitor se supune anumitor norme, unei anumite convenţii, care poate fi explicită, ca aceea a oricărei comunităţi profesionale (în cazul limbajelor tehnice), sau implicită, în cazul limbajelor netehnice, precum limbajul familiar, excluzînd argoul, în cadrul acesteia convenţia de a folosi anumite semne de neînţeles pentru cei din afara unei comunităţi prezentîndu-se de obicei în mod explicit. Aşadar, comunitatea impune o anumită normă în folosirea posibilităţilor oferite de un anumit sistem şi fiecare vorbitor are conştiinţa a ceea ce constituie norma în comunitatea în care se află. Dar, arată Coşeriu, sentimentul vorbitorului poate fi şi greşit, poate să nu corespundă realităţii obiective, normei în general, şi, de aici, rezultă că vorbitorul poate folosi un semn cu un semnificat (cu un înţeles) care nu este general acceptat (producîndu-se o schimbare semantică), poate să-i dea semnului respectiv un aspect fonic deosebit de cel pe care îl are în mod normal în comunitate (realizîndu-se o schimbare fonetică) sau poate să creeze un semn conform unui model deosebit de acela pe care comunitatea îl foloseşte în mod normal (şi se produce o schimbare analogică). 20

Ibidem, p. 121-122. Vezi Vidal Lamiquiz, Lingüística española, Publicaciones de la Universidad de Sevilla, Sevilla, 1975, p. 63. 22 Eugenio Coseriu, Sistema, norma y habla, p. 36 ş. u. 23 Norma avută aici în vedere este norma istorică a limbii, diferită de norma legiferată, rezultată din activitatea de normare (de cultivare a limbii) şi impusă prin lucrările normative. Între cele două norme există o relaţie complexă, dar norma academică nu trebuie să neglijeze norma limbii. 24 Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, l995, p. 57-58. 21

8

În asemenea condiţii, pe baza vorbirii (care reprezintă multitudinea actelor de folosire individuală şi instanţială a limbii) se realizează norma, ce conţine numai ceea ce în vorbirea concretă este repetare a modelelor anterioare, deci ceea ce este stabil în vorbire. Sistemul reprezintă un al doilea grad de abstractizare în raport cu vorbirea şi conţine numai ceea ce în normă este formă indispensabilă, opoziţie funcţională, eliminînduse ceea ce în normă este simplă obişnuinţă, simplă tradiţie constantă, însă fără valoare funcţională 25. Potrivit normei, spunem, de exemplu, noapte bună, iar nu *bună noaptea, cum spunem bună dimineaţa, bună ziua, bună seara. Dar sistemul nu are o regulă potrivit căreia, în combinaţie cu noapte, bună are altă poziţie, ci prevede doar că un determinant adjectival stă pe lîngă substantivul determinat, de obicei, după el. Concepută ca manifestîndu-se sub cele trei aspecte (vorbire, normă şi sistem), limba poate fi studiată cu mai multă precizie şi într-o manieră mult mai nuanţată decît permitea teoria lui Ferdinand de Saussure. Fără îndoială, Coşeriu a fost stimulat în elaborarea concepţiei sale de Hermann Paul 26, care, la sfîrşitul secolului al XIX-lea -în lucrarea Principii de istoria limbii-, făcea distincţia între Gemeinsprache (limbă generală, comună sau, mai degrabă, limba propriu-zisă), Sprache (care corespunde, în linii mari, limbajului, facultăţii de a folosi limba), apoi faptele “uzuale” şi cele “ocazionale”. Preluînd aceste idei, şi lingvistul ieşean Alexandru Philippide discută despre limbă comună, uz şi vorbire ocazională27. Acest lingvist arată că, la nivelul general al limbii, cuvintele redau noţiuni şi se instituie în forme-tip, căci nu avem pentru fiecare obiect sau pentru fiecare reprezentare un cuvînt, şi, ca orice unitate abstractă –rezultată prin generalizare-, cuvintele-tip nu se produc ca atare în vorbire, dar ele alcătuiesc uzul, elementul conservator în vorbire (precum norma la Coşeriu) sau modelul şi baza pentru vorbirea ocazională, manifestată într-o infinitate de variante. Şi, cum elementul variabil se află în vorbirea ocazională, uzul se schimbă datorită acesteia, şi astfel modificările din planul vorbirii devin elemente pe baza cărora se schimbă limba28. Vorbirea uzuală (conformă uzului) devine model pentru membrii comunităţii, limba comună a lor (la Coşeriu, sistemul), deşi în vorbirea ocazională vorbitorii realizează variaţii permanente. Hermann Paul şi Alexandru Philippide introduc în teoria lor despre limba comună, uz şi vorbire ocazională şi perspectiva schimbării, care la Coşeriu nu este avută în vedere, fiindcă analiza vizează la el planul sincronic şi fiindcă acest lingvist stabileşte în mod distinct ce aparţine planului diacroniei şi ce aparţine celui al sincroniei. Teoriile dezvoltate de Philippide şi de Coşeriu au desigur la bază gîndirea lui Hermann Paul, de la care a pornit şi danezul Louis Hjelmslev iniţiatorul unei concepţii urmate foarte îndeaproape de Coşeriu. În 1934, Hjelmslev stabilea că limba este o realitate abstractă în raport cu vorbirea, ce constituie practica ei individuală, iar această practică practică a limbii are ceva comun care este uzul29. Pe o treaptă superioară de abstractizare se află norma, adică ceea ce este obişnuinţă în uz, în cazul folosirii limbii, fără a da naştere la neînţelegere, iar, în interiorul normei, există o zonă mai redusă în care elementele izolate sînt stabilizate prin relaţii mutuale, reprezentînd sistemul, un al treilea nivel de abstractizare. Ulterior, lingvistul danez a reluat problema, schimbînd parţial terminologia şi arătînd că uzul, care reprezintă gradul cel mai scăzut de abstractizare se manifestă prin act (de vorbire), o concretizare efectivă a limbii30.

Esenţa limbii Problema esenţei limbii este primordială pentru filozofia limbii (sau a limbajului), ţinînd cont de faptul că perspectiva filozofică presupune aflarea elementelor care dau distinctibilitate entităţilor şi fac posibile raportările dintre ele. După Eugen Coşeriu răspunsul la întrebarea “Ce este limba ?” trebuie să-l dea filozofia, lingvistica (fiind ştiinţă) avînd datoria de a cerceta cum se prezintă limba sau limbajul31. În aceste condiţii, trebuie stabilit, pe terenul filozofiei, ce este limba, adică modul general de a fi al limbii, care o particularizează între celelalte realităţi, şi prin ce se caracterizează acest mod particular de existenţă. Sub aspectul statutului social, se poate constata că limba aparţine atît individului, cît şi comunităţii, dar chiar în cazul individului ea are la bază conştiinţa că aparţine şi altora, individul avînd în vedere că prin limbă stabileşte punţi de legătură cu personalitatea altora, deci că limba nu-i aparţine numai lui, ci aparţine şi lui în măsura în care aparţine şi altora, aşa cum se întîmplă, de altfel, şi cu alte realităţi date lui prin mediul în care 25

Eugenio Coseriu, Sistema, norma y habla, p. 95-96. Pe care îl şi citează, de altfel, la această discuţie în lucrarea Determinación y entorno, vezi Eugenio Coseriu, Teoría del lenguage y lingüística general, Editorial Gredos, Madrid, 1989, p.282. 27 Alexandru Philippide, Opere alese. Teoria limbii, Editura Academiei, Bucureşti, l984, p.8-13. 28 Ibidem, p. 10-11. 26

29

Louis Hjelmslev, Sistema lingüístico y cambio lingüístico, Editorial Gredos, Madrid, 1976, p. 55-56. Studiul langue et parole, din 1943, în Louis Hjelmslev, Essais linguistique, Les Editions de Minuit, Paris, 1971, p. 80 ş.u. 30

31

Eugenio Coseriu, Sistema, norma y habla, p. 32.

9

trăieşte (cum ar fi lumina soarelui, de exemplu). Această comuniune cu alţii în posedarea limbii nu-i creează însă sentimentul că ar fi lipsit în vreun fel de posibilitatea de a folosi limba potrivit necesităţilor sale. Limba este în acelaşi timp una dintre condiţiile tipice ale sistemelor în care se realizează viaţa istorică a genului uman. Ca entitate, orice limbă este un sistem de elemente şi de relaţii şi, ca atare, se opune altor limbi, dar, în interiorul sistemului, ea asigură o mare libertate pentru manifestările individuale ale vorbirii, pentru creativitatea individuală, căreia sistemul îi limitează totuşi arbitrarul32. Fiind însuşită de individ, iar nu creată de el, dar oferindu-i în acelaşi timp mari posibilităţi de creaţie, de realizare a unor elemente sau combinaţii pe care nu le-a întîlnit, limba pare să-şi releve în mod concret esenţa prin răspunsul la întrebarea: “Ce învaţă, de fapt, omul cînd învaţă limba ?” Savanţi ai epocii moderne, precum Wilhelm von Humboldt şi Benedetto Croce, au fost de părere că noi nu învăţăm o limbă, ci învăţăm să creăm într-o limbă, adică învăţăm normele care ghidează creaţia în limba respectivă. După Humboldt 33, limba este o activitate a spiritului, un procedeu operatoriu care recurge la anumite mijloace în vederea realizării unor scopuri. Dar, întrucît fiecare limbă este moştenită de la generaţiile anterioare, această activitate a spiritului realizează de fapt o transformare iar nu o creaţie pură. Gînditorul german nu specifică însă aici dacă mijloacele cu care operează limba fac sau nu parte din limbă, ca lucruri făcute, şi dacă forma moştenită a limbii nu este şi ea ceva făcut (érgon), căci altfel nu s-ar găsi un răspuns la întrebarea referitoare la obiectul transformării. Pe aceeaşi linie, deschisă de Humboldt, Eugen Coşeriu subliniază că o limbă nu este “un lucru făcut”, un produs static, ci un ansamblu de “modalităţi de a face”, un sistem de producere care, în fiecare moment, se prezintă numai în parte ca ceva realizat istoriceşte, fiindcă limba este în primul rînd o tehnică de creare de fapte noi34. Deşi acest lingvist admite că limba se prezintă “în parte” şi ca ceva realizat istoriceşte, o asemenea teorie menţine încă o pronunţată tentă antipozitivă, încît trebuie considerată ca avînd valabilitate relativă, fiindcă dacă într-adevăr învăţarea unei limbi înseamnă deprinderea unui mod de a crea, nu este mai puţin adevărat că această învăţare presupune şi însuşirea multor fapte deja create (sunete, cuvinte, construcţii fixe, semnificaţii, raporturi şi, chiar, regulile de a crea), care sînt în foarte mică măsură în raza posibilităţilor de creaţie individuală. De altfel, însuşi Humboldt (în lucrarea despre limba kawi, publicată postum, în l836), deosebea două aspecte fundamentale ale limbajului (limbii): pe de o parte, limba ca enérgeia, adică limba ca o creaţie continuă de acte lingvistice individuale, ca ceva dinamic care nu este făcut o dată pentru totdeauna, ci se realizează mereu, şi, pe de altă parte, limba ca érgon, altfel spus, ca “produs”, ca “lucru făcut”, ca sistem realizat istoriceşte35. În aceste împrejurări, individul vorbitor realizează actele sale lingvistice, în vorbire, după modele pe care le păstrează în memoria sa, dar recreează aceste modele reproducîndu-le cu modificări, iar nu în mod mecanic, păstrîndu-le mereu la fel. (De altfel, însăşi realitatea oferă permanent împrejurări noi şi, de aceea, însăşi comunicarea despre realitate trebuie să se producă cu realizări noi de conţinut şi de formă). Ca atare, precizează Eugen Coşeriu, orice act de vorbire, fiind în acelaşi timp istoric şi liber, are o extremitate ancorată în “necesitatea” sa istorică, în condiţia istoriceşte necesară, care este limba, şi o altă extremitate îndreptată spre o finalitate semnificativă inedită, care, astfel, trece dincolo de limba anterior stabilită36. Limba prezintă, aşadar, o esenţă duală: pe de o parte, ea este un dat istoric, o realitate, un fapt, şi, pe de altă parte, ea este o activitate realizată după o tehnică determinată, o creaţie, dar nu o creaţie lipsită de scop, ci una orientată spre comunicarea cu alţi oameni. În aceste condiţii, limba se prezintă şi ca intersubiectivitate (ca alteritate, cum spune Coşeriu37), iar aceasta înseamnă că vorbirea se realizează întotdeauna între un locutor şi un interlocutor, căci finalizarea ei, posibilitatea de a transmite informaţii, stă în faptul că între cei doi se stabileşte o legătură, o convenţie de a înţelege aceleaşi lucruri prin aceleaşi enunţuri. Aşadar, locutorul “simte” în conştiinţa sa pe interlocutor şi se adresează acestuia într-o manieră în care îi face posibilă înţelegerea. De aceea, deşi mereu alta, construcţia lingvistică se menţine, în vorbirea obişnuită, în limitele unei expectaţii, a unor obişnuinţe, care, cînd sînt depăşte, realizează trecerea din registrul neutralităţii într-un alt registru, de obicei, în cel al expresivităţii. La rîndul lui, interlocutorul, deşi se află în mare parte în faţa unor enunţuri noi, formulate diferit faţă de cele cunoscute pînă atunci, realizează în conştiinţa sa sensul celor enunţate, le interpretează şi, replicînd, adoptă el poziţia de locutor. Ca atare, limba este o entitate, implicată în cunoaşterea lumii şi în comunicarea despre lume, ce poate fi privită din trei unghiuri: ca realitate, ca activitate şi ca alteritate; aceste trei elemente de bază ale esenţei ei nu-i epuizează însă întrega gamă a aspectelor prin care se poate evalua din perspectiva filozofiei. 32

Ibidem, p.36-37. Wilhelm von Humboldt, Fragmente lungvistice, în “Secolul XX”, nr. 325-326-327 (1988), p. 161-162. 34 Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguage, Editorial Gredos, Madrid, 1991, p. 22. 35 Vezi Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, l995, p. 27-28; id., Sincronie, diacronie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.42-43. 36 Eugenio Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie, p. 42. 37 Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p.21-23. 33

10

Conceptul de “limbă naturală” Deşi apare destul de des în textele de lingvistică şi în multe texte de logică şi de filozofie, sintagma limbă naturală beneficiază în cazuri foarte rare de o atenţie specială, prilej cu care să i se precizeze semnificaţia şi, prin aceasta, noţiunea pe care o desemnează. Din antonimia natural – artificial rezultă că limba naturală este ceva deosebit (şi opus) faţă de limba artificială (sau de limbile artificiale). O limbă artificială este, aşa cum specifică sintagma numitoare, o limbă creată intenţionat şi acceptată prin convenţie, în vreme ce limba naturală ar trebui să fie dată “de la natură”, prin urmare nu este construită intenţional şi, pentru individul vorbitor, lucrurile stau într-adevăr astfel, fiincă el nu este în măsură să creeze o limbă, ci îi este permis să se manifeste numai în limitele ei. Ceea ce se realizează dincolo de aceste limite nu mai poate ţine de limba naturală respectivă. Dar, deşi este “naturală”, limba naturală nu este un dat al naturii, nu este nici măcar un dat al naturii umane în general, ci este un dat social, specific doar comunităţii umane din care face parte vorbitorul. Pentru acesta însă, nu există întotdeauna o delimitare clară între ceea ce vine de la natura propriu-zisă şi ceea ce vine de la societate, atîta timp cît se prezintă în mod obiectiv, ca ceva ce trebuie luat ca atare şi nu este în puterea discreţionară a propriei voinţe. În mod obişnuit, deci, vorbitorul nu face o delimitare între obiectivitatea de tip natural şi obiectivitatea de tip social şi, în aceste condiţii, limba sa (maternă) este pentru el “naturală” şi, în mod similar, sînt naturale celelalte limbi, vorbite de alte comunităţi. Acest sentiment al vorbitorului obişnuit nu este însă suficient pentru a motiva, din punct de vedere ştiinţific, existenţa conceptului de “limbă naturală”. Întemeierea lui se realizează prin faptul că limba naturală se bazează pe o facultate ce o deţinem de la natură, pe facultatea limbajului, fiind manifestarea nemijlocită a acestei facultăţi. Limbile (sau limbajele) artificiale se sprijină şi ele pe facultatea limbajului, dar în mod indirect, prin medierea limbii naturale pe baza căreia se alcătuiesc şi funcţionează. Apoi, limba naturală este singura care răspunde tuturor necesităţilor de exprimare într-o comunitate, ea se adaptează, se specializează prin anumite secţiuni ale ei, dar nu este construită ca limbă specializată în totalitate (aşa cum sînt, de obicei, limbile artificiale). De aceea, limba naturală are şi o “arhitectură”, alături de o structură, adică are diviziuni teritoriale, sociale şi expresive, în vreme ce limbile artificiale au numai structură, ceea ce le face să fie unitare şi uniforme în mod absolut şi, în acelaşi timp, fixe. Ca atare, limbile artificiale sînt numai érgon, lucru făcut, funcţionarea lor reprezentînd o activitate ce nu este determinată de propriul statut, ci de raportarea la limba naturală. Din perspectiva funcţiei de bază, comunicarea, limba naturală reprezintă mijlocul obişnuit, de fiecare zi, pentru toţi componenţii unei comunităţi (unui popor, unei naţiuni, unui trib etc.), ea face parte dintre formele spiritualităţii care atestă natura, specificitatea comunităţii respective.

Conceptul de “limbă istorică” Revitalizarea filozofiei limbii la începutul secolului al XX-lea s-a făcut îndeosebi printr-o reacţie, de pe poziţiile filozofiei neohegeliene, la pozitivismul care domina ştiinţa limbii după tăcerea kantiană. În acest context, Benedetto Croce nega orice obiectivitate a limbii, care era lăsată numai pe seama predispoziţiilor indivizilor vorbitori, în vreme ce Karl Vossler menţinea creaţia la nivel individual, dar atribuia limbii şi momente de fixitate în normă, atunci cînd creaţia individuală se răspîndeşte la (toţi) membrii grupului social (prin imitaţie). Şi într-un caz şi în celălalt se observă primatul subiectivităţii şi neglijarea (uneori totală a) caracterului obiectiv al limbii, ca şi cum ea nu s-ar putea analiza şi sub aspecte care să nu privească intuiţia şi expresia. O corectură în acest sens face lingvistul Eugen Coşeriu, care merge totuşi, în mare parte, pe linia unei tradiţii apropiate. Potrivit lui Coşeriu, o limbă care s-a dezvoltat în istorie, cu o sumă de tradiţii proprii, şi care este recunoscută ca limbă de vorbitorii ei şi de vorbitorii altor limbi este o limbă istorică. O astfel de limbă are un nume propriu, realizat din cuvîntul limbă şi un adjectiv determinant (limba română)38. O limbă istorică, chiar şi în sincronie, nu este un sistem unitar şi omogen (dacă nu este o limbă moartă), ci cunoaşte mai multe varietăţi locale, sociale şi expresive. Ea nu are o motivaţie logică, ci doar una istorică, ea este motivată în structura ei materială şi funcţională exclusiv prin faptul că ele sînt date istoric38. Un stadiu al limbii istorice nu este în mod

38

Vezi Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 57. Vezi Eugen Coşeriu, Modele logice şi nivele de analiză lingvistică, în volumul colectiv Limbaje şi comunicare, II, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 42. 38

11

strict sincronic, fiindcă funcţionarea limbii, manifestarea ei în vorbire depăşeşte actualitatea abstractă, punctuală39. Limba are o existenţă concretă ca mod formal şi semantic de a vorbi, ca formă, schemă sau tipar al unei activităţi determinate, vorbirea. În conştiinţa fiecărui individ, “limba” este faptul de a vorbi la fel ca ceilalţi, adică o sumă de modalităţi istoriceşte determinate şi determinabile. Aceste modalităţi sînt în mare parte analoage în vorbirea unei comunităţi la un moment dat şi în acest sens constituie o stare de limbă sau “limba sincronică”. Aceleaşi modalităţi sînt însă comparabile sau provin unele din altele în cazul mai multor stări de limbă succesive şi, în acest sens, ele constituie o tradiţie lingvistică sau “limba diacronică”41. În aceste condiţii, studiul sincronic al limbii (şi, cu atît mai mult, cel diacronic) nu poate face abstracţie de faptul că ea are o tradiţie, un şir de realizări terminate, un prezent, determinat de actele de vorbire realizate la un moment dat, şi un viitor, o sumă de virtualităţi ce vor crea posibilitatea unor realizări după momentul actual. Ca atare, prezentul (limba sincronică) este marcat şi demarcat de trecut (limba diacronică), iar viitorul de prezent. Fiecare fază a trecutului este marcată la rîndul ei de fazele anterioare şi, pe de altă parte, tendinţe, uneori firave, din manifestările prezentului pot deveni baza pentru dezvoltările viitorului. În mod obişnuit, limba istorică nu este cunoscută în toate fazele ei, iar fazele nu pot fi determinate sau caracterizate decît rareori şi numai în mîăsura în care privesc aspectul scris al limbilor, căci aspectul popular, nefiind atestat prin texte, nu se poate afla decît în mod indirect şi fragmentar. Apoi, momentele importante ale limbii istorice, precum începutul şi sfîrşitul sînt chiar ele sub semnul relativităţii, în măsura în care se consideră că ar fi cunoscute, situaţie ilustrată chiar de latină şi de limbile romanice, domeniul cel mai cercetat de specialişti. Astfel, începutul latinei populare nu se poate determina, dar sfîrşitul ei a fost fixat în secolul al VI-lea, cînd, de fapt, ea nu s-a sfîrşit, ci numai s-a transformat foarte mult şi foarte diferenţiat pe provincii, încît şi-a pierdut identitatea şi unitatea ce o caracterizau pînă atunci. În secolul al VI-lea a fost fixată apariţia limbilor romanice populare, prin această transformare a latinei, iar una dintre ele, dalmata, a şi dispărut în secolul al XIX-lea, fără însă a se transforma în altă limbă sau în alte limbi, prin marginalizarea şi deznaţionalizarea vorbitorilor. Ca atare, „limba istorică” este numai un concept orientativ, iar nu unul care să se poată raporta efectiv, prin aspectele de conţinut, la ceea ce se aplică.

Conceptul de “limbă funcţională” Cînd propunea conceptul de “limbă”, Ferdinand de Saussure avea în vedere o formă abstractă, existentă în conştiinţa vorbitorilor, care nu se realizează ca atare în actele de vorbire. Apoi, prin postulatul potrivit căruia limba se constituie diacronic şi funcţionează sincronic, acest savant sublinia că pentru vorbitorul limbii dintr-un anumit moment nu au importanţă fenomenele lingvistice produse în timp, pentru el limba reducîndu-se la aspectul existent în momentul în care vorbeşte. Pe de altă parte, faptul că limba funcţionează sincronic presupune că, în sincronie, trăsătura ei esenţială este funcţionalitatea, exercitarea unui rol social. Pe această bază, prin limbă funcţională se poate înţelege o formă abstractă a limbii pe baza căreia se realizează vorbirea la un moment dat, fără a avea în vedere diferenţele de spaţiu, de nivel (între straturile socioculturale ale comunităţii) sau de stil (între realizările expresive din actele de vorbire concrete) 42. Pentru vorbire, această limbă abstractă este un model de raportare, iar nu un moment de realizare. Limba funcţională are în vedere toate dialectele, toate stilurile funcţionale şi toate tipurile de discurs, dar ea nu coincide cu ele sau cu suma lor, fiindcă nici un vorbitor nu le poate vorbi simultan, limba realizată în actele de vorbire reprezentînd o formă determinată, cunoscută în mod intuitiv de vorbitori, dar care nu se prezintă niciodată complet în texte sau în vorbire. De fapt, fiecare vorbitor cunoaşte mai multe limbi funcţionale, mai mult sau mai puţin complet, adică ştie mai multe moduri de a vorbi, fundamentate pe un dialect, pe un subdialect sau grai, pe un stil, pe un tip de discurs etc. Ca atare, limba funcţională nu se prezintă ca o realitate omogenă, ea fiind considerată astfel numai din punct de vedere teoretic. Modul de a concepe limba funcţională de către Eugen Coşeriu, care continuă în mare parte viziunea lui Saussure, se regăseşte în concepţia lui Ion Coteanu, adept al teoriei amalgamării stilurilor. După acest lingvist 43, există o tendinţă de omogenizare a limbajelor (în concepţia sa echivalente cu stilurile funcţionale), căreia i se contrapune diversificarea prin modul individual de organizare a mesajului. Fenomenul se produce în funcţie de “regula gradului de cultivare”, potrivit căreia exprimarea individuală (care se fundamentează, deci, pe limba funcţională), realizată prin amalgamarea a cel puţin două limbaje funcţionale, este dominată de tipul ce 39

Introducción al estudio estructural del léxico, în Eugenio Coseriu, Principio de semántica estructural, Editorial Gredos, Madrid, 1986, p. 111. 41 Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, p. 44. 42 Vezi Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 39, 58-59. 43 Vezi Ion Coteanu, Idiostilul, în volumul colectiv Sistemele limbii, Bucureşti, l970, p.47-48; id., Stilistica funcţională a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 80-82.

12

reprezintă gradul de cultivare cel mai înalt. Fenomenul este, desigur, real, dar în loc de dominare ar trebui să se considere mai degrabă o influenţare şi, în acest caz, limba funcţională care are la bază un dialect sau un subdialect este influenţată de un aspect dialectal cu un prestigiu mai mare sau de un aspect generalizat al limbii populare, aspectul popular al limbii este influenţat de cel literar, un stil funcţional al limbii literare este influenţat de un stil cu un prestigiu mai ridicat etc. Sub acest ultim aspect, s-a remarcat deseori faptul că elemente ale limbajului ştiinţific şi filozofic, cărora li se atribuie un astfel de prestigiu, sînt preluate de alte limbaje, îndeosebi de cele ale literaturii (acestea considerate cu un nivel mai scăzut al cultivării, prin nespecificitatea abstracţiei) şi astfel pot primi o răspîndire socială mult mai mare decît cea pe care le-ar asigurao limbajele de profil.

Actele de vorbire Limba se manifestă numai în şi prin vorbire, în şi prin acte lingvistice individuale care utilizează şi reproduc, mai mult sau mai puţin fidel, modele anterioare. În aceste acte lingvistice individuale există mereu o porţiune de invenţie personală, dar această invenţie nu poate depăşi anumite limite şi trebuie acceptată de mediul social în care se produce. (Situaţia este, de altfel, explicabilă: orice activitate artizanală produce unicate, fiindcă numai maşina realizează mai multe produse identice). În acest mod actele lingvistice sînt acte de creaţie inedite pentru a corespunde situaţiilor şi intenţiilor inedite, însă sînt, în acelaşi timp – datorită funcţiei esenţiale a limbii, care este comunicarea –, acte de re-creaţie; nu sînt deci creaţii în totalitate noi şi total arbitrare ale individului vorbitor, ci actele noi se structurează pe modele realizate anterior, pe care le depăşeşte sub anumite aspecte44. Întrucît actul lingvistic se produce la nivelul vorbirii, el a primit denumirea de act de vorbire şi reprezintă enunţul realizat în mod efectiv de un locutor într-o situaţie dată. Actele de vorbire, adică enunţurile concret realizate (enunţul fiind şirul de cuvinte dintr-o limbă emis de locutor şi delimitat de momente de tăcere), sînt produse ale competenţei lingvistice ale vorbitorilor, într-un act de vorbire producîndu-se realizarea şi actualizarea potenţialităţilor limbii într-o situaţie determinată de comunicare45. Dar, întrucît numărul situaţiilor posibile de realizare a unui enunţ este infinit, din acest motiv nu se pot stabili toate nuanţele de sens pe care le poate avea o frază în funcţie de fiecare dintre aceste situaţii înainte ca ele să se producă. Sintagma act de vorbire a fost întrebuinţată întîi de Karl Bühler (Sprechakt), dar acest lingvist punea fenomenul în legătură cu actul de a semnifica, dîndu-i deci o orientare specială46. În cadrul Şcolii filozofice de la Oxford s-a dezvoltat însă o teorie deosebită în legătură cu actele de vorbire, considerate ca acte efectuate atunci cînd se rostesc cuvintele. După filozoful John Langshaw Austin 47, distincţiile observabile din lumea înconjurătoare pot fi înţelese pe baza distincţiilor cu care s-a îmbogăţit limba naturală (limba istorică). Actul complex de rostire a unor cuvinte se compune din mai multe acte simple, diferite între ele: actul locuţionar (pronunţarea cuvintelor), actul ilocuţionar (ceea ce se realizează prin rostirea cuvintelor: a permite sau a declara ceva) şi actul perlocuţionar (producerea unor efecte în alte persoane cu ajutorul cuvintelor: stînjeneală, furie etc.). Austin crede că, prin studiul actelor de vorbire, se pot clarifica problemele privitoare la semnificaţie şi la referinţă. După acest filozof, enunţurile posibile pe care le realizează locutorul (vorbitorul) pot fi enunţuri constatative sau enunţuri performative, primele fiind cele care descriu o stare de lucruri, iar celelalte cele care reprezintă de fapt acţiuni pe care indivizii le realizează prin intermediul vorbirii, adică într-o manieră specială în raport cu alte tipuri de acţiuni. În acest caz, a vorbi înseamnă a acţiona şi, ca atare, enunţurile acestea ies din sfera semanticii logice, fiindcă nu se supun raportării la condiţiile de adevărat şi de fals –cum se întîmplă în cazul enunţurilor constatative–, ci se raportează la “condiţiile de reuşită”, adică la acordul indivizilor în legătură cu funcţionarea unei convenţii şi la sinceritatea cu care persoana care vorbeşte înfăptuieşte actul enunţat. Deci, dacă cineva spune: Plec !, faptul dacă persoana respectivă pleacă întradevăr nu ţine de caracterul de adevăr sau de falsitate al enunţului, ci de sinceritatea cu care este făcută această declaraţie, dacă ea coincide sau nu cu intenţiile vorbitorului. Cînd locutorul se adresează interlocutorului spunînd Pleacă !, iarăşi nu este antrenată valoarea de adevăr , ci numai reacţia locutorului, consimţămîntul de a urma sau nu indicaţia primită prin actul de vorbire. Dintre cele trei componente ale actului de vorbire, Austin a acordat o atenţie specială forţei ilocuţionare, care se adaugă sensului şi referinţei, recunoscute de semantica logică, în analiza limbii naturale48. Pornind de la 44

Vezi Eugenio Coseriu, Sistema, norma y habla, p.94.

45

Pentru tipurile de enunţ, vezi Otto Jespersen, La Philosophie de la grammaire, Les Editions de Minuit, Paris, 1971, p. 429-445. 46 47 48

Vezi Karl Bühler, Sprachtheorie, Jena, 1934. Vezi J. L. Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003. Vezi şi Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 232-235.

13

această concepţie se poate spune că un enunţ reprezintă un act ilocutoriu (realizat prin însăşi rostirea cuvintelor), atunci cînd funcţia lui primă constă în tentativa de a modifica situaţia interlocutorilor. Cînd face o promisiune, cineva îşi asumă el însuşi o obligaţie, care reprezintă o consecinţă a enunţării şi constituie chiar esenţa ei, mobilul enunţării respective. Adresînd o întrebare interlocutorului, vorbitorul urmăreşte crearea unei situaţii dominate de alternativa de a răspunde sau nu. În cazul ordinului, alternativa este cea a supunerii sau a nesupunerii. Aşadar, prin însăşi natura ei, limba serveşte la efectuarea de acte ilocutorii, ele fiind reflexul practic al unora dintre actele de vorbire. În ultimă instanţă, antrenat în transferul de informaţii, actul de vorbire devine act de comunicare şi, prin aceasta, act ilocuţionar. Identificarea vorbirii cu acţiunea, cum stipulează uneori filozoful englez, nu este totuşi acceptabilă, vorbirea determină o anumită acţiune (respectarea unei promisiuni, executarea unui ordin etc.), dar nu este acţiunea însăşi, încît rămîne distinctă de ea. Teoria lui J. L. Austin referitoare la actele de vorbire a fost dezvoltată şi nuanţată de John R. Searle49. Acesta urmăreşte o determinare mai riguroasă a actului ilocutoriu, propunînd, mai întîi, ideea unei reguli constitutive, care dă unei forme de activitate un caracter distinctiv. Regulile tehnice după care se realizează activitatea respectivă sînt însă reguli normative (se poate vorbi corect sau incorect într-o limbă, de exemplu, prin respectarea sau nerespectarea acestor reguli). Fixînd valoarea ilocutorie a enunţurilor (producere a ceva prin rostirea cuvintelor), regulile sînt constitutive în raport cu utilizarea acestor enunţuri, fiindcă ele stau la baza lor, încît o promisiune rămîne promisiune chiar dacă nu este respectată, un ordin rămîne ordin şi dacă destinatarul nu-l satisface etc. Dar, dacă promisiunea nu este respectată şi ordinul nu este urmat este violată regula normativă. Se constată, aşadar, din opiniile emise de Austin şi de Searle, că limba, prin natura ei, serveşte la efectuarea de acte ilocutorii, şi, ca atare, determină ea însăşi realizarea unor acţiuni şi nu se rezumă numai la redarea şi la comunicarea informaţiei despre acţiuni. Această dimensiune a limbii, relevantă prin anumite tipuri de acte de vorbire, reprezintă o altă formă de concretizare a limbii în vorbire, ce se adaugă la cele constatate de Saussure şi de alţi erudiţi. Din acest motiv, problema actelor ilocutorii a devenit în ultimele decenii obiect de analiză distinct în cadrul unei discipline denumită pragmatică, ce tinde să se implice într-o nouă perspectivă de interpretare a limbii sub toate aspectele ei.

Discursul Pentru a realiza comunicarea, adică transmiterea unei sume de cunoştinţe, actele de vorbire trebuie să se organizeze din perspectiva conţinutului comunicării, a scopului şi a împrejurărilor în care se produce. Prin această organizare, actele de vorbire sînt reunite prin legături interne esenţiale alcătuind astfel discursul. În acest mod, arată Ferdinand de Saussure50, cuvintele contractează între ele raporturi bazate pe caracterul linear al limbii, elementele orînduindu-se unele după altele în lanţul vorbirii. În discurs, facultatea umană a limbajului este în acţiune, iar limba este asumată de subiectul vorbitor ca un reflex al ştiinţei şi conştiinţei sale lingvistice. Planul discursului este deci planul realizării individuale şi ocazionale a limbajului şi a limbii, el fiind un act sau o serie de acte de vorbire. În principiu, discursul urmează normele universale de coerenţă ale vorbirii, în afara cazurilor în care aceste norme sînt suspendate de limba în care se realizează discursul51. Din punct de vedere structural, discursul este o unitate egală sau superioară frazei şi este constituit dintr-o suită de semne lingvistice (cuvinte) alcătuind un mesaj cu un început şi un sfîrşit. De obicei, discursul desemnează în lingvistica actuală orice enunţ superior frazei, considerat din perspectiva regulilor de înlănţuire a elementelor în frază. De aceea, perspectiva analizei discursului depăşeşte optica prin care fraza este privită ca unitatea lingvistică de sine stătătoare cea mai extinsă. La unii lingvişti (precum Gustave Guillaume) discursul este conceput ca avînd un rol analog vorbirii din concepţia lui Saussure. Totuşi, se poate preciza că, dacă vorbirea este activitatea de folosire a limbii, discursul este rezultatul acestei activităţi, finalizarea şi concretizarea ei. Ca orice entitate lingvistică, discursul are o latură formală, reprezentată de înlănţuirea elementelor de vocabular alcătuitoare, şi o latură de conţinut, care nu rezultă numaidecît din însumarea conţinuturilor acestor elemente, ci este rezultanta specifică tipului de combinare a lor. Mobilul realizării discursului constă în necesitatea comunicării şi este plasat deci în afara limbii, dar concretizarea lui antrenează mijloacele şi tehnica limbii. De aceea, elementele limbii cu care se realizează discursul sînt selectate din perspectiva interlocutorului şi din perspectiva a ceea ce se comunică. Interlocutorul poate fi determinat numai în anumite cazuri, maniera de structurare a comunicării fiind numai uneori profund marcată de specificul lui. Din acest motiv, vorbitorul se proiectează de obicei pe sine în interlocutor, atribuindu49 50 51

John R. Searle, Speech-Acts, An Assay in the Philosophy of Language, Cambridge University Press, Cambridge, 1969. Ferdinand de Saussure, op. cit., p. 135. Vezi Eugen Coşeriu, Modele logice şi nivele de analiză lingvistică, p.51.

14

i acestuia propria ştiinţă şi propria conştiinţă lingvistică. Ceea ce se comunică însă, adică realitatea la care se referă informaţia cuprinsă în comunicare, realizează întotdeauna o selecţie a mijloacelor cu care se redă această informaţie. Astfel, dacă informaţia se referă la un anumit domeniu, substantivele vor avea desemnări în domeniul respectiv, încît într-o comunicare referitoare la mobilă, de exemplu, nu pot fi antrenate substantive precum arătură, mitralieră, raţionament etc. Selecţii asemănătoare se petrec şi în cazul celorlalte grupe de cuvinte noţionale, precum adjectivele şi verbele, al căror conţinut trebuie să manifeste compatibilitate cu cel al substantivelor şi, de aceea, în comunicarea respectivă adjective precum cărpănos, silitor, şuierător nu pot fi utilizate şi nici verbe precum a naviga, a necheza, a zbura etc. Există, aşadar, o grilă semantică ce asigură concordanţa dintre conţinutul informaţiei (al comunicării, deci), dependent de domeniul de aplicare al discursului, şi de conţinutul semnelor lingvistice antrenate în transmiterea informaţiei. O serie de alte reguli de alcătuire a discursului decurg din exigenţele comunicării prin limbaj şi din norma limbii antrenate în comunicare. Exigenţele limbajului vizează faptul că, în general, discursul, în orice limbă s-ar realiza, presupune o pluridimenisionare clasială din punct de vedere gramatical, căci, în mod curent, nu se alcătuiesc discursuri uzînd de cuvinte aparţinînd unei singure clase gramaticale (clasa substantivelor, clasa adjectivelor, clasa numeralelor etc.) şi nici antrenînd o singură categorie gramaticală (a genului, a numărului, a modului etc.). Realizarea discursului presupune folosirea tuturor posibilităţilor limbajului concretizat într-o limbă sau alta, cu restricţii din perspectiva a ceea ce se comunică şi cu cine se comunică. Exigenţele normei limbii realizează în ultimă instanţă selecţia cuvintelor şi paradigmelor încît discursul primeşte o configuraţie determinată de locul, timpul şi împrejurările în care a fost realizat. Fiind forma concretă în care se manifestă limba, discursul este modul de existenţă al limbii, la nivelul lui producîndu-se toate fenomenele ce marchează funcţionarea şi istoria ei. În măsura în care determinările ce decurg din situaţia comunicaţională (ce şi cui se comunică) şi din restricţiile normativităţii (exigenţele limbajului şi ale normei limbii) sînt depăşite, aceasta producîndu-se de obicei prin valorificarea unor posibilităţi ale sistemului dincolo de prescripţiile normei, discursul devine atipic şi poate viza latura exprimării expresive, fără însă ca orice discurs atipic să se înscrie în sfera expresivităţii. Cînd este redat în scris, discursul realizează textul, care fiind, de obicei, repartizat unui stil funcţional, unei întrebuinţări a limbii într-un domeniu de activitate, aparţine, de regulă, unui limbaj specializat. De aceea, foarte adesea, termenul discurs, urmat de determinări, se aplică tipurilor de texte care sînt specifice diferitelor domenii cognitive (discursul matematicii, discursul filozofic, discursul ştiinţific, discursul literar etc.). Se încearcă uneori chiar “depăşirea” discuţiei despre stiluri, preferîndu-se opţiunea pentru tipurile de discurs, cu posibilităţi mai mari de specificitate şi valorificîndu-se deopotrivă latura ideatică (cognitivă) şi cea a manierei de redare a ideilor (emotivă). Analizînd însă mai atent lucrurile se poate constata că tipurile de discurs sînt mai degrabă diviziuni în cadrul stilurilor funcţionale, în interiorul acestor tipuri distingîndu-se apoi formele generalizate ale discursurilor propriu-zise. În acest mod, discurs devine în mod evident un termen uzual în discuţia despre limbă care ţine de filozofia limbii. De altfel, este în uz şi sintagma discurs logic pentru a desemna o vorbire în care sînt utilizate mijloacele logice pentru a reda termenii şi propoziţiile. Realizarea discursului se face, în mod obişnuit, într-o manieră liberă, în sensul că vorbitorii pot folosi elementele limbii după propriile convingeri, cunoştinţe şi aptitudini. Este drept că ei trebuie să ţină cont de o anumită tehnică, deci nu combină elementele respective oricum, încît şi structurarea de ansamblu a întregului discurs, şi organizarea diferitelor secţiuni ale lui urmează anumite reguli, care ţin de norma limbii, însă această normă oferă destulă libertate în alegerea materialului lingvistic şi în combinarea unităţilor. De aceea, aceste unităţi pot fi comutate unele cu altele în contexte, fără ca prin aceasta să se afecteze prescripţia normei. Se poate spune, de exemplu, am aşezat scaunul la fereastră, iar, apoi, comutînd pe scaun cu fotoliu, am aşezat fotoliul la fereastră, şi tot aşa se poate comuta pe aşeza cu pune, muta etc., iar pe fereastră cu uşă, perete, sobă etc. Acest lucru este permis întotdeauna şi nici receptarea de către interlocutor, nici exigenţele normei nu sînt afectate. Altfel stau lucrurile însă în cazul unei construcţii de tipul cu scaun la cap, fiindcă de data aceasta nu se poate comuta scaun cu fotoliu sau cu alt cuvînt şi, ca atare, norma cere să se spună numai în acest mod 52. Uneori, elementele nu sînt numai necomutabile, ci chiar neidentificabile pentru vorbitor. Ca atare, în construcţia românescă pe de rost, vorbitorul nu face vreo legătură cu sensul vechi al cuvîntului rost, care era „gură”, între acesta şi sensul din îmbinări precum fără rost, cu rost, a avea rost existînd o legătură etimologică, dar nu o legătură în sistemul limbii sesizabilă de vorbitorul obişnuit. Există deci construcţii în limbă care nu permit vorbitorilor o folosire a limbii după propria lor voinţă. Aceste construcţii fixe alcătuiesc vorbirea repetată, concretizată, după terminologia lui E. Coşeriu, în discursul repetat. Ca atare, vorbirea caracterizată prin tehnică liberă este în parte şi o sumă de segmente existente deja, decupate din vorbirile anterioare şi readuse de fiecare dată în aceeaşi structură în vorbirea curentă. Aşa-numitul discurs repetat (denumire improrpiie dacă se analizează conţintul termenului discurs) are diferite etichetări în 52

Vezi Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 55.

15

ştiinţa limbii (expresie, locuţiune, proverb, sintagmă etc.), în raport de forma lui, de relaţia cu alte elemente ale limbii sau de conţinut. În cazul construcţiilor fixe trebuie avut în vedere dacă acestea unesc sau despart limbile, dacă sînt traductibile, echivalabile sau total opace dialogului dintre limbi. Dacă se ţine cont că aceste construcţii exprimă de fapt o idee, este drept că de cele mai multe ori într-o manieră figurată, corespondenţele dintre limbi sînt posibile, chiar dacă ceea ce se exprimă printr-o construcţie într-o limbă nu are ceva identic sau asemănător în altă limbă sub raportul structurii, încît o locuţiune poate avea echivalent un cuvînt, o construcţie o altă construcţie din alte elemente etc. Important este însă, în fiecare situaţie, să existe aceeaşi idee a ansamblului care alcătuieşte complexul: rom. ochii care nu se văd se uită = engl. out of sight, out of mind: germ. aus den Augen, aus dem Sinn: fr. loin des yeux, loin du coeur. Totuşi, chiar în cazul unor formaţii culte, corespondenţele nu se realizează fără a se renunţa la unele nuanţe ce rezultă din însăşi structurarea construcţiilor, încît englezescul the hell is paved with good intentions înseamnă „iadul este pavat cu intenţii bune” are echivalentă construcţia portugheză de boas intenções esta o inferno cheio, adică „de bune intenţii e plin infernul”, ceea ce nu presupune un sens identic. Cu atît mai diferenţiate sînt construcţiile ce ţin de limbile istorice, încît iarba rea nu piere, expresie foarte plastică în română, are corespondente destul de neutre în italiană: la malerbe cresce presto „iarba rea creşte repede” sau chiar erba cattiva cresce „iarba rea creşte”. În mod similar, pentru semnificaţia „plouă foarte tare”, majoritatea limbilor europene folosesc construcţii care conţin numele unui recipient (din care se presupune că ar curge apa) sau indică modul de revărsare a apei: rom. plouă cu găleata, fr. il pleut à seaux, port. chove a cântaros, sp. llove a chorros. Asemenea construcţii sînt conforme observaţiei directe obişnuite, dar construcţia englezească it is raining cats and dogs (literal „plouă cu pisici şi cu cîini”) este de o specificitate ce ţine numai de o anumită experienţă istorică. Uneori, originea comună asigură în limbi diferite aceeaşi formă şi acelaşi conţinut pentru discursul repetat: rom. a lua în consideraţie, engl. to take into consideration, ambele realizate după acelaşi model francez. Nu vor surprinde, de aceea, formulările identice în română şi în portugheză ale unor construcţii fixe, în ciuda distanţei geografice şi a lipsei de contact între cele două limbi: cîinii latră, caracvana trece, os cães ladram e a caravana passa; cine seamănă vînt culege furtună, quem semeia ventos, colhe tempestades. De cele mai multe ori, originea comună nu priveşte o limbă sau o cultură, ci o anumită operă culturală. Multe asemenea construcţii au la bază textul biblic: a întoarce şi celălalt obraz, fructul oprit, a se spăla pe mîini de ceva, sărutul lui Iuda, a arunca primul piatra etc. Opere literare de valoare excepţională au impus apoi tuturor limbilor aceleaşi construcţii: călcîiul lui Ahile (Homer), a se lupta cu morile de vînt (G. E. Lessing cu referire la opera principală a lui Miguel de Cervantes), a fi fără cap şi coadă (Henry Fielding), a fi sau a nu fi (William Shakespeare), a fuma pipa păcii (Fenimore Cooper); în mod similar s-au răspîndit la români formule precum: a fi coadă de topor, plecînd de la o fabulă a lui Gr. Alexandrescu, dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, de la o nuvelă a lui C. Negruzzi etc. Limbile pot avea însă uneori tratamente diferite chiar în asemenea cazuri, cum ilustrează traducerea aceleiaşi formule din opera lui Molière: rom. totul este bine cînd se termină cu bine, sp. todo esta bien cuando acaba bien, engl. all‘s well that ands well, dar germ. Ende gut, alles gut. Indiferent dacă între limbi există identitate, corespondenţă sau deosebire sub raportul construcţiilor fixe, vorbitorul fiecăreia este determinat de norma limbii sale în folosirea lor şi ţine de propria ştiinţă lingvistică extensiunea, frecvenţa şi precizia folosirii formelor discursului repetat. Aşa cum precizează Saussure, aceste construcţii nu pot fi improvizate, ele sînt date de tradiţie şi nu se înscriu în trăsătura generală a limbii, care este inovaţia, decît prin faptul că pot fi anturate de construcţii lingvistice mereu diferite 53, încît caracteristica vorbirii de a admite libertatea combinaţiilor se manifestă dincolo de componentele lor. Aşadar, din perspectiva interpretării limbii ca activitate şi ca operă realizată, discursul repetat pledează pentru încadrarea în cel de-al doilea aspect. Pe de altă parte, construcţiile fixe nu constituie, aşa cum ar părea la o primă vedere, o zonă puţin extinsă a limbii, încît să reprezinte doar un adaos întîmplător şi neglijabil în alcătuirea discursului. Trasătura hotărîtoare în cazul lor este maniera de înlănţuire a elementelor alcătuitoare, manieră ce este în mod esenţial tributară unui mod de organizare a unui conţinut ideatic din perspectiva unei experienţe uneori neîntrezărită de vorbitor, dar care este actualizată potrivit împrejurărilor momentane.

Funcţiile de bază ale limbii De-a lungul timpului, s-au atribuit limbii mai multe funcţii determinate de scopul folosirii ei, numărul lor variind după diferite teorii lingvistice. În general, s-a acceptat ca fiind de primă importanţă funcţia denominativă, denotativă, referenţială sau cognitivă. Manifestarea intersubiectivă a limbii presupune comunicarea sau funcţia comunicativă, considerată deseori ca fiind funcţia esenţială a limbii. Prin funcţia 53

Vezi Ferdinand de Saussure, op. cit., p. 136.

16

expresivă, locutorul transmite nu numai informaţii, ci şi sentimente şi atitudini, iar prin funcţia metalingvistică se asigură explicarea şi corelarea elementelor limbii cu propriile ei mijloace. Lingvistul Roman Jakobson a descris funcţiile limbii avînd în vedere realităţile necesare comunicării lingvistice: existenţa unui locutor, a unui destinatar, a unui context în care se emite mesajul, a unui cod, a unui contact (canal fizic şi conexiune psihologică între destinator şi destinatar)54. Ca atare, acest lingvist identifică şase funcţii ale limbii: referenţială, emotivă, conativă, fatică, metalingvistică şi poetică. Deoarece funcţiile limbii stabilite de Roman Jakobson au fost uneori contestate de cercetările ulterioare sau au fost parţial modificate, este posibil ca alte curente lingvistice să propună alte asemenea funcţii. Un lucru este însă sigur: funcţiile denominativă, comunicativă, expresivă şi metalingvistică se vor regăsi în orice sistem de gîndire, chiar dacă se pot folosi alţi termeni pentru a le numi. Din aceste motive, ele pot fi considerate funcţiile de bază ale limbii, iar cercetarea limbii din perspectivă filozofică nu le poate neglija. Cercetările recente întemeiază posibilitatea de a vorbi şi despre o funcţie pragmatică a limbii, care ar putea fi apreciată ca depăşind cu mult limitele stabilite prin teoriile despre actele de vorbire.

Nominaţia (funcţia denominativă) Din perspectiva funcţiei denominative, limba este considerată ca avînd drept scop posibilitatea de a da informaţii despre realitatea înconjurătoare şi de a comunica aceste informaţii. Această funcţie este numită şi cognitivă, fiindcă este legată de realizarea cunoştinţelor, sau referenţială, deoarece vizează relaţiile cuvintelor cu referinţa lor, cu obiectele denumite. Nominaţia reprezintă forma desăvîrşită a manifestării conştiinţei de sine a omului, prin realizarea unei relaţii plurivalente între el şi realitate. După Eugene A. Nida 55, procesul nominaţiei (numirii) este în unele privinţe similar referirii (referinţei), deşi perspectiva este în parte diferită, datorită orientării opuse a actului cognitiv. Referinţa este descrisă în mod uzual ca o relaţie stabilită între o unitate lingvistică (un cuvînt) şi un referent, ca atare, se porneşte de la cuvînt (de la un fapt de limbă) spre realitate, în vreme ce nominaţia este actul specific al desemnării unui astfel de referent, pornind de la realitate spre faptul de limbă atribuit pentru a realiza desemnarea (semnificarea) lui. Nominaţia ţine de conţinutul limbii prin care se determină şi se orientează toate funcţiile ei şi prin care se pune pe prim plan, dintre toate elementele, cuvîntul (sau echivalentul cuvîntului) ca semn (ca înlocuitor) pentru obiectele cu aceleaşi trăsături. Cuvîntul cuprinde în el o cunoaştere, însă nu una individuală, ci una ce aparţine tuturor componenţilor comunităţii care vorbesc limba. Wilhelm von Humboldt56 subliniază, în spirit kantian, că naşterea cuvîntului are loc prin perceperea subiectivă a obiectelor, dar nu prin realizarea unei copii, a unei imagini a obiectului ca atare, ci printr-o imagine alcătuită de spiritul omului. Cu toate acestea, cuvîntul purtător al imaginii subiective a obiectului se obiectivează el însuşi în raport cu individul, devenind un obiect în raport cu spiritul în care se oglindeşte la rîndul lui la nivel conceptual. De aceea, arată Humboldt, se ajunge ca subiectul să posede trei entităţi conceptuale: amprenta obiectului, maniera de interpretare a obiectului şi efectul produs de structura fonică a cuvîntului. Gînditorul german consideră că subiectivitatea din limbă este dominată analogic de subiectivitatea omogenă a tuturor vorbitorilor, este, prin urmare, o subiectivitate socială („naţională”, după Humboldt), iar nu una individuală. S-ar putea deduce de aici o nouă etapă în obiectivarea cuvîntului (semnului lingvistic), prin apartenenţa lui la fondul social impus individului vorbitor ca atare, aşa cum a stabilit mai tîrziu Ferdinand de Saussure. Cuvintele care desemnează obiecte sensibile sînt proporţionate în principiu universului şi, din acest motiv, sînt echivalente în limbi diferite în măsura în care obiectul reprezentat este acelaşi, dar această reprezentare este afectată de particularităţile fiecărei limbi. În filozofia antică şi medievală s-a discutat mult dacă există o legătură necesară între numele lucrului şi esenţa lui, în cazul unei astfel de legături, nominaţia fiind procesul de aflare a acestei esenţe şi de determinare a numelui potrivit trăsăturilor ei. În epoca actuală însă, prin acceptarea teoriei arbitrariului semnului lingvistic şi prin demonstrarea motivării denumirii lucrului numai prin istoria limbii, iar nu prin esenţa lui, este pe deplin argumentat că o asemenea legătură nu numai că nu există, dar ea nu este nici posibilă şi nici necesară. Ca atare, pentru a fi semn lingvistic, cuvîntul nu poate avea altă legătură cu obiectul denumit decît cea stabilită prin tradiţia limbii şi omologată permanent prin sistemul ei57. S-a stabilit de către ştiinţă că există o implicare nemijlocită a numelui unei entităţi din lumea înconjurătoare în cunoaşterea şi comunicarea cunoaşterii despre entitatea respectivă. În afara numelui, un obiect şi imaginea lui în conştiinţă nu pot deveni valori umanizate şi elemente ale circuitului social şi, de aceea, numele şi noţiunile desemnate prin ele determină extensiunea şi limitele cunoaşterii. Cu toate acestea, din lipsa 54 55

Vezi Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică, în culegerea Probleme de stilistică, Bucureşti, 1964, p. 83-125. Eugene A. Nida, Componential Analysis of Meaning. An Introduction to semantic Structures, Mouton, The Hague – Paris, l975, p.

64. 56

Wilhelm von Humboldt, Fragmente lingvistice, în « Secolul XX », nr. 325-326-327 (1988), p. 161.

57

Vezi Ferdinand de Saussure, op. cit., p. 87-88.

17

unei legături între esenţa lucrurilor şi numele lor, rezultă că între cosmos, lumea obiectelor concrete, şi antropocosmos, lumea pentru om, nu există nici o legătură de esenţă, ci numai una formală, de structurare a corespondenţelor. Antropocosmosul nu este deci lumea ca atare, ci lumea obiectelor gîndite şi lumea obiectelor spuse. De obicei, noţiunile (obiectele gîndite) şi numele (obiectele spuse) antrenează numai latura general umană, de factură logică, a conştiinţei. Dar, alături de această lume “rece” a cunoştinţelor şi a numelor “neutre”, orice comunitate de vorbitori posedă o sumă de cunoaşteri şi de nume în care se simte implicată şi sentimental, prin faptul că îşi vede reflectate în ele identitatea, unitatea şi specificitatea. Acesta este statutul pe care îl are de obicei numele etnic, cel pe care şi-l atribuie o comunitate sau care îi este atribuit de alte comunităţi (învecinate), nume cu importante rezonanţe în conştiinţa membrilor comunităţii respective. Numele (denumirea) unei realităţi intră, prin mijlocirea gîndirii, într-o reţea de relaţii, pe de o parte, cu obiectul pe care îl numeşte şi, pe de altă parte, cu alte nume din sistemul lexical al limbii. Se stabilesc în acest mod două tipuri de relaţii: de desemnare şi de semnificare. Relaţia de desemnare este cea dintre semnul lingvistic şi obiect, realitatea la care se referă şi pe care o reprezintă în discurs, în vreme ce relaţia de semnificare este cea stabilită între semnele lingvistice58. Desemnarea concretă a unui obiect determinat este un fapt de discurs, iar semnificarea este un fapt de limbă, o tehnică de discurs. Desemnarea poate privi însă nu numai relaţia unui nume cu un obiect, ci, ca fapt de limbă, relaţia semnului cu o întreagă clasă de obiecte. Această relaţie este realizată prin intermediul noţiunii, structurarea logică prin care sînt reunite realităţile cu aceleaşi trăsături. În acest mod, desemnarea are două aspecte, la nivelul limbii, o relaţie cu o clasă de obiecte, şi, la nivelul vorbirii, în discurs, o relaţie cu un anumit obiect sau cu anumite obiecte din clasa respectivă. Cînd destinaţia numelui este exclusiv orientată spre un obiect singular, relaţia cu clasa nefiind operantă, numele este propriu. Fireşte, această relaţie a limbii cu realitatea este complexă şi are însemnătate deosebită pentru existenţa umană, dar latura fundamentală a limbii nu rezidă în ea, ci în semnificaţie, adică în latura intelectuală care priveşte poziţia numelui în cadrul general al sistemului limbii. Semnificaţia este conţinutul unui semn dat de limba însăşi59. Limba determină, de exemplu, să existe în română două semnificaţii pentru denumirile luceafărul de dimineaţă şi luceafărul de seară, în vreme ce desemnarea este unică, referentul fiind acelaşi, planeta Venus. Dependenţa semnificaţiei de sistemul limbii nu se manifestă însă numai în cazul numelor propriu-zise (a substantivelor), ci priveşte orice cuvînt al limbii. Astfel, ceea ce în limba română se spune a mînca, în germană se spune essen şi fressen, dacă se referă la oameni sau la animale. La fel, româna are pe a învăţa (ceva sau pe cineva), iar franceza pe apprendre şi enseigner, engleza pe to learn şi to teach etc. Ca atare, nominaţia este legată de cunoaştere, dar cunoaşterea, aşa cum este ea reflectată într-o limbă istorică, este una dată de interpretarea lumii de către comunitatea care vorbeşte limba respectivă. De aceea, limbile nu coincid în delimitarea şi clasificarea obiectelor lumii, fiindcă semnificaţiile cuvintelor, raportabile prin desemnare la aceste obiecte, sînt direcţionate de structura limbii. În ultimă instanţă, cuvîntul (în speţă numele) este în acelaşi timp numele unei noţiuni, redarea unei realităţi şi exprimarea unor raporturi.

Comunicarea (funcţia comunicativă) Realitatea exterioară devine proprie individului vorbitor prin faptul că acesta o păstrează în conştiinţa sa prin numele pe care le aplică diferitelor segmente sau aspecte ale ei. Această relaţie eu – realitate este complinită de relaţia eu – alt eu prin actul comunicării, care reprezintă transferul informativ de la un individ la altul. Acest transfer presupune şi desăvîrşeşte o manieră similară pentru conştiinţa vorbitorilor în realizarea nominaţiei şi în folosirea aceloraşi mijloace comunicative. Nominaţia şi comunicarea, ca relaţie cu realitatea şi ca relaţie cu ceilalţi membri ai societăţii, fundamentează conştiinţa de sine individuală, iar, ca sumă de modalităţi şi mijloace comune pentru acelaşi grup (etnic), participă la realizarea conştiinţei de sine comunitare. Există, aşadar, două aspecte ale comunicării: comunicarea despre ceva şi comunicarea cu cineva. În primul caz, se are în vedere formularea unor informaţii despre o anumită realitate şi emiterea mesajului care să conţină aceste informaţii. Dacă însă nu este cineva care să înţeleagă acest mesaj, comunicarea este falimentară, nerealizată60. De aceea, esenţialul constă în a spune cuiva, în comunicarea cu cineva, prin stabilirea unui contact cu cineva, o trăsătură fundamentală a limbii care nu poate fi suspendată. Întotdeauna vorbirea, limbajul efectiv concretizat, este o continuă atribuire a eului, o atribuiere a unei conştiinţe similare cu cea proprie vorbitorului şi interlocutorului. Nefiind în măsură să cunoască conştiinţa interlocutorilor, vorbitorul conferă mereu celorlalţi 58

Vezi Introducción al estudio estructural del léxico, în Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural, Editorial Gredos, Madrid, 1986, p.130. 59 Vezi Significado y designación a la luz de la semántica estructural, în Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural, p. 187. 60

Vezi Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p.22. 18

posibilitatea de a înţelege ceea ce înţelege el însuşi, considerînd că sînt ca el şi că el este pentru ei ceea ce sînt ei pentru el. În ultimă instanţă, comunicarea este schimbul verbal dintre un subiect vorbitor, care produce un enunţ destinat unui alt subiect vorbitor, şi un interlocutor căruia i se solicită (implicit sau explicit) să asculte şi, eventual, să răspundă. Comunicarea este, aşadar, intersubiectivă, însă situaţia comunicaţională nu depinde numai de protagoniştii ei, ci şi de o serie întreagă de factori externi de natură spaţio-temporală şi fizică. În linii generale, comunicarea presupune un sistem alcătuit din următoarele elemente: codul, canalul, emiţătorul, receptorul, decodorul, recodajul. Pe plan social, comunicarea presupune şi realizează coeziunea membrilor comunităţii care vorbesc o anumită limbă şi diferenţierea lor de membrii altor comunităţi cu care comunicarea nu se poate realiza. Sub raport lingvistic, comunicarea se efectuează prin acte de vorbire care alcătuiesc discursul. Unitatea comunicativă de bază este propoziţia (sau un echivalent al ei), iar propoziţia este o structură sintactică (un enunţ) ce conţine un nucleu predicativ. De aici, s-a tras deseori concluzia că predicatul este elementul de bază al comunicării, fiindcă el arată că se întîmplă ceva. Dar verbul, devenit predicat cînd este la un mod personal, nu arată că se întîmplă ceva în general, ci că se întîmplă în legătură cu ceva (cu numele), care stă de fapt la baza comunicării. În acest caz, verbul este cel care face posibilă comunicarea, aceasta fiind o transmitere a cunoaşterii sau o cunoaştere în devenire, în vreme ce numele este cunoaşterea asumată (prin funcţia denominativă), iar cunoaşterea este etapa superioară comunicării. De aceea, în raportul de inerenţă subiect – predicat, predicatul nu este decît o spunere despre nume, o determinare a lui, iar, prin acordul predicatului cu subiectul, limba transpune formal, în fenomen, ceea ce este esenţial: preeminenţa subiectului în raport cu predicatul. Ca atare, comunicarea realizează unirea dintre două cunoaşteri, una antecomunicaţională şi una postcomunicaţională, aceasta din urmă fiind, în parte, şi rezultatul comunicării, iar, ca totalitate, suma informaţiilor din cunoaşterea antecomunicaţională şi a informaţiilor communicate. Cunoaşterea precomunicaţională face posibilă comunicarea, iar cea postcomunicaţională o încununează, îi desăvîrşeşte scopurile. Pentru a realiza comunicarea, vorbitorul construieşte discursul, în cadrul căruia cuvîntul îşi concretizează şi îşi actualizează semnificaţia prin sens, aşa cum limba îşi actualizează posibilităţile în vorbire. În sens, semnificaţia şi desemnarea devin funcţionale prin orientarea spre un anumit obiect şi prin implicarea într-o structură sintagmatică. În ambianţa comunicativă, semnul lingvistic îşi probează capacitatea de nominaţie şi îşi reînnoieşte anvergura socială. Tot în asemenea împrejurări, cuvîntul poate căpăta însă şi valenţe noi de conţinut, ce pot rămîne la nivelul accidenţelor sau se pot socializa prin propagare şi, astfel, se pot esenţializa producînd mutaţii de semnificaţie şi reorientări în desemnare. În sfîrşit, tot în comunicare, cuvîntul poate ajunge în situaţia de a se raporta la elemente sau aspecte ale limbii, dovedind prin aceasta că respectivele elemente şi aspecte au devenit realităţi de sine stătătoare, cu existenţă independentă de individul vorbitor.

Expresivitatea (funcţia expresivă) Prin funcţia expresivă a limbii se înţelege folosirea ei printr-o orientare a mesajului asupra locutorului, atunci cînd el foloseşte acest mesaj pentru a reda propriile sentimente şi atitudini. Starea emoţională şi atitudinile vorbitorilor pot fi redate prin mijloace fonetice, sintactice, morfologice şi prozodice care devin trăsături expresive şi componente ale expresivităţii. Funcţia expresivă a limbii nu se manifestă, cum se crede de obicei, numai în opera artistică, unde ea se manifestă în mod obişnuit ca funcţie poetică, ci şi în vorbirea obişnuită. Astfel, în răspunsurile posibile la o întrebare banală precum: Mergi la plajă ?, aceeaşi informaţie poate fi redată, în enunţuri-răspuns, printr-o varietate expresivă apreciabilă, în funcţie de atitudinea şi de implicarea subiectivă a vorbitorului: Da, Desigur, Cred şi eu, Cum să nu, Mai întrebi ? Mai vorbă? Te cred, Fără îndoială etc. Această funcţie se manifestă deseori atunci cînd, în locul cuvintelor obişnuite, se folosesc locuţiunile corespunzătoare (a lua la rost, în loc de a certa, a spăla putina, în loc de a fugi etc.), pentru a deveni determinantă în cazul expresiilor, caracterizate tocmai prin faptul că exprimă metaforic o idee. O notă apreciabilă de expresivitate este conţinută în formele de discurs repetat. În general, vorbitorul obişnuit recurge fie la mijloace de expresivitate fonică, fie la mijloace expresive de conţinut atunci cînd foloseşte limba. Pe terenul limbii literare există două tipuri de expresivitate: o expresivitate a folosirii normale a limbii şi o expresivitate rezultată din folosirea ei deviantă. De obicei, expresivitatea, indiferent de natura ei, contribuie în mare măsură la atribuirea caracterului de unicitate a discursului şi, de aceea, este utilizată în mod voit în cazul tipurilor de discurs care repudiază clişeele în favoarea inovaţiei, a noutăţii de realizare şi de organizare a faptelor de limbă. În acest caz, receptarea discursului (de obicei, a discursului scris, a textului) presupune în acelaşi timp o receptare de idei (cognitivă) şi o receptare a manierei de redare a ideilor (emotivă). 19

În operele artistice, în literatură, funcţia expresivă a limbii este valorificată pe scară largă, utilizarea deviantă a limbii fiind nu numai obişnuită, ci uneori necesară pentru realizarea discursului. Pe de altă parte, şi stilul publicistic uzează mult de expresivitatea de acest tip, urmărind, prin folosirea deviantă a limbii, impresionarea cititorului, atragerea lui prin efectul surprizei produse de noutatea construcţiei lingvistice. Textul filozofic la rîndul lui repudiază rutina şi clişeele, aspirînd la unicitate, dar nu prin folosirea deviantă a limbii, ci printr-un proces de expansiune a desemnării, al cărui rezultat este crearea lumilor de idei. Deci, dacă în cazul discursului literar limba este mijlocul de a sugera o lume de imagini şi de reprezentări, în cazul discursului filozofic o nouă lume de idei (creată cu ajutorul raţiunii, iar nu de imaginaţie) cere o nouă lume de conţinuturi lingvistice, care reorganizează şi forma lingvistică. Este adevărat că, uneori, şi discursul filozofic (şi oricare alt tip de discurs) poate uza de folosirea deviantă a limbii, dar aceasta nu este ceva specific. Expresivitatea artistică presupune de fapt un alt statut conferit semnului lingvistic, discursului şi limbii în general. În mod obişnuit, folosită ca mijloc de comunicare interumană, limba presupune realizarea unor acte de vorbire şi manifestarea alterităţii prin relaţia dintre eul vorbitorului şi eul interlocutorului. De aceea, ca să comunice ceva, cel care vrea s-o facă, o face în aşa fel încît cel căruia i se adresează să-l poată înţelege, să rezoneze la ceea ce spune el. Această spusă a vorbitorului nu este din acest motiv decît o sumă de instanţializări, de particularizări ale faptelor de limbă generale. În cazul artei însă, printr-o operă individuală se propune ceva universal, creaţia artistică realizează o refacere a universalului în individual, realizează modele, tipuri de exprimare construite potrivit intuiţiei scriitorului, trecînd dincolo de norma limbii, dar înscriindu-se în sfera sistemului. Cu toate acestea, arată Eugen Coşeriu – valorificînd idei întîlnite la Giambattista Vico, Benedetto Croce şi Martin Heidegger –, folosirea poetică a limbii nu presupune numaidecît o deviaţie în sensul de a produce ceva care să eludeze norma limbii61, fiindcă în limbajul poetic, în literatură în general, se valorifică o serie de relaţii formale sau de conţinut ale semnelor lingvistice (cuvintelor) care nu sînt avute în vedere în mod obişnuit, dar care există în ansamblul de potenţialităţi ale limbii. De exemplu, compusul ochiul-boului nu reprezintă în vorbirea curentă decît numele unei flori, un nume ca oricare altul, în vreme ce limbajul poetic poate merge mai departe exploatînd cele două componente ochi şi bou, ale căror referenţi (organ al văzului şi animal domestic cu anumite însuşiri) poate favoriza o exprimare de tipul: din grădină mă priveşte blînd ochiul-boului. În spaţiul german, denumirea Sternblume poate valorifica elementele Stern “stea” şi Blume “floare”, oferindu-se o explicaţie (intuitivă) de ce planta respectivă este o “floare de stea” (sau, eventual, o floare stelară, astrală etc.). Pe de altă parte, denumirea italiană, margheritona, poate fi evaluată din perspectiva apartenenţei la familia de cuvinte care cuprinde pe margherita “margaretă”, “perlă”, “mărgea de sticlă” şi pe margheritina “bănuţi”, “mărgea de sticlă” şi, eventual, din perspectiva sufixului din compunere. Se înţelege astfel de ce limbajul poetic pune în valoare de obicei cuvintele vechi şi locuţiunile, mai predispuse interpretărilor prin intuiţia poetică, adică elementele “transparente” ale limbii, cum le-a numit Hans-Martin Gauger62. În această perspectivă, limbajul poetic nu ar mai putea fi considerat o simplă deviere faţă de limba obişnuită, ci ar fi numai o actualizare a ceea ce ţine deja de semn, iar “limbajul absolut”, adică limbajul cu toate funcţiile lui,”este identic cu poezia”, precizează Coşeriu63. Se pune însă problema dacă nu tocmai această uzare de “toate funcţiile limbajului” reprezintă o deviere faţă de întrebuinţarea de zi cu zi a limbii, adică de funcţionarea ei sincronică, lipsită de intuiţiile ce sondează dincolo de limitele desemnării şi semnificării spre o motivare a semnului lingvistic în vederea constrîngerii lui să vorbească despre sine, iar nu despre realitatea desemnată. Norma limbii, avînd caracter istoric, regional şi social, se diversifică în funcţie de timp, spaţiu şi stil, încît încadrarea în altă normă decît cea obişnuită pentru un tip de vorbire sau folosirea simultană a normelor de pe mai multe nivele şi uzarea simultană de mai multe nivele ale limbii este, în ultimă instanţă, tot o “deviere” de la normă şi o selecţie, numai că nu înseamnă devierea de la orice normă, cum se întîmplă în formulări de tipul: Foaie verde de albastru, Mă doare un cal măiastru (Nichita Stănescu). În asemenea circumstanţe, expresivitatea poate avea mai multe aspecte: o încălcare a normalităţii, adică a unei anumite norme în favoarea alteia, şi o încălcare a normativităţii, adică a tuturor normelor limbii, şi trecerea în virtualitate. Pe această bază trebuie înţeleasă precizarea lui Eugen Coşeriu: ”nimeni nu poate caracteriza ca deviere sau ca selecţie, în cazul limbii române, limba lui Eminescu, fiindcă, dacă considerăm bine această limbă, aceasta este limba română pur şi simplu, nimic altceva”64. La fel stau lucrurile în cazul lui Creangă, lui Sadoveanu sau în cazul oricărui alt mare scriitor, a cărui limbă este reprezentativă pentru un idiom, fără a se identifica însă cu limba obişnuită, folosită în mod curent.

61 62 63 64

Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 153. Hans-Martin Gauger, Durchsichtige Wörter. Zur Therie der Wortbildung, Carl Winter Universitätsverlag, Heidelberg, 1971. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p.162. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 159.

20

Comunicarea este comunicarea cu celălalt, arta este comuniunea cu ceea ce realizezi, arta cuvîntului este deci comunicarea cu cuvîntul, cu limba, căci ceea ce realizezi este o construcţie lingvistică prin care se construieşte o lume, iar această lume este mai întîi individuală şi apoi se proiectează ca fiind universală. Posibilitatea depăşirii limitelor normei, asigură creaţiei artistice o libertate mai mare decît cea întîlnită în comunicarea obişnuită prin intermediul limbii. În acest caz, pot fi afectate chiar şi construcţiile fixe, care sînt, de obicei, produsul subiectivităţii, dar, prin răspîndirea lor, devin un aspect al subiectivităţii colective şi intră în fondul obiectiv al limbii. Construcţiile fixe păstrează însă de cele mai multe ori nota expresivităţii, iar sensul lor nu este nici însumare, nici produs al sensurilor elementelor componente. Aşadar, factorul subiectiv este cel care produce structurarea construcţiilor fixe, dar, răspîndindu-se, ele devin fapte de limbă şi participă la realizarea expresivităţii obişnuite a limbii, fără scopuri artistice. Pentru a se realiza noul, în scrisul artistic, se recurge uneori la o destructurare a acestor construcţii, prin folosirea lor cu inversiuni, intercalări sau parafrazări. Se pot produce astfel fenomene de elipsă (a întoarce obrazul, în loc de a întoarce şi celălalt obraz), de suspensie (cine se scoală de dimineaţă…), de expansiune (a fi coadă de topor pentru cineva), de substituire (prost de dă în găuri; cine sapă groapa altuia ajunge departe – cine se scoală de dimineaţă cade în ea), de distorsiune (mîţa blondă zgîrie rău). În asemenea situaţii, expresivitatea iniţială a discursului repetat este augmentată prin surpriza altei succesiuni de elemente decît cea atribuită de normă şi aflată în expectaţia vorbitorilor.

Metalimbajul (funcţia metalingvistică) Prin funcţia denominativă şi prin cea comunicativă, limba are datoria de a da nume realităţilor şi de a transmite informaţii despre ele. Printre realităţile numite pot fi însă şi elemente ale limbii, încît, prin numire şi comunicare, limba este pe de o parte obiect, ceea ce se numeşte, şi, pe de altă parte, metalimbă, adică “dincolo” de această limbă, instrument pentru descrierea ei. Aşadar, elemente lexicale precum cuvînt, vorbă, zicătoare, glumă etc., din vorbirea obişnuită, fac parte din metalimbaj (sau metalimbă), în vreme ce realităţile pe care le denumesc fac parte din limba-obiect. Pe de altă parte, vorbirea directă se introduce prin formule de tipul: el a spus, ea a întrebat, iar cea indirectă prin completarea lor cu o conjuncţie (de obicei că): el spune că. Este

evident că verbele care constituie nucleul acestor formule reprezintă elemente ale metalimbajului. Există apoi cuvinte care introduc diferite explicaţii în legătură cu conţinutul celor spuse, corectează vorbirea, o orientează spre o anumită temă etc. Şi acestea fac parte din metalimbaj, îndeplinind aceeaşi funcţie metalingvistică de a se referi la limba-obiect (înseamnă, vasăzică, adică etc.). Existenţa funcţiei metalingvistice la unele dintre cuvintele limbii naturale reprezintă în acest caz un autoregulator al comunicării şi un factor de evoluţie a limbii65. În aceste condiţii, există o limbă primară, adică limba al cărei obiect este realitatea nelingvistică, şi un metalimbaj, adică limba al cărei obiect sînt elementele limbii primare şi limba în general66. De aceea, funcţia metalingvistică serveşte pentru a situa semnul în contextul în care capătă valoare comunicativă. Limbajele specializate ale limbii literare au proprietatea de a folosi, în anumite împrejurări, mijloacele lingvistice nu numai pentru raportarea la realităţi extralingvistice (naturale sau raţionale), ci şi la realităţi ce aparţin însăşi limbii, recurgînd astfel la metalimbaj. Dar, dacă toate limbajele specializate pot apela uneori la metalimbă (prin definiţii, glosări, parafrazări, explicaţii), există un domeniu cognitiv în cadrul căruia limba nu poate funcţiona decît ca metalimbă, şi acesta este reprezentat de lingvistică, de ştiinţa limbii, deşi limbajul lingvistic nu pune totuşi, în principiu, probleme diferite în raport cu limbajele şi nomenclaturile utilizate de alte ştiinţe. Lingvistica se prezintă astăzi ca o sumă de discipline delimitate între ele, fiecare uzînd de o terminologie proprie şi fiind dominată, succesiv sau simultan, de teorii cu ample rezonanţe în întregul domeniu al ştiinţelor umanului. Tentativa manifestată deseori de a transforma filozofia într-o investigaţie asupra limbii şi eforturile logicii de a depăşi vechile limite prin cercetarea nuanţelor exprimabile prin limbă, care au un temei în actele şi structurile logice, au făcut ca metalimbajul să-şi mărească în mod considerabil ambitul şi răspîndirea socială. În principiu, cuvintele aparţinînd limbii generale care îndeplinesc funcţii metalingvistice realizează aceasta prin natura lor, prin statutul lor originar şi, de aceea, alcătuiesc metalimbajul natural. Terminologia lingvistică, precum şi termenii filozofici şi logici orientaţi spre realităţile limbajului, limbii şi vorbirii alcătuiesc metalimbajul lingvistic, ce ţine tot de metalimbajul natural, fiindcă elementele care-l compun au funcţia metalingvistică prin natura lor şi în mod constant. Uneori se încearcă o departajare între limbajul lingvisticii, considerat că ar alcătui primul nivel metalingvistic, şi cel al filozofiei limbii, care ar alcătui al doilea nivel 67. Într-o percepere postkantiană a filozofiei limbii, ca o cercetare ce continuă şi desăvîrşeşte investigaţia 65 66 67

Vezi Josette Rey-Debove, Le métalangage, Le Robert, Paris, 1978, p.23. Vezi Eugenio Coseriu, Introducción al estudio estructural del léxico, p.107-108.

Klaus Heger, La linguistique et sa place parmi les sciences, în « Travaux de linguistique et de littérature », X,1 (1972), p. 21-34. 21

lingvisticii, o asemenea perspectivă este întemeiată, dar, întrucît filozofia nu priveşte de obicei spre realizările lingvisticii (nu este, deci, o metalingvistică), ci spre limbaj, limbă şi fapte de limbă, din punct de vedere calitativ, cele două metalimbaje nu-şi asigură prea multe elemente diversificatoare (deşi termenii sau semnificaţiile lor pot avea deosebiri). Există însă numeroase situaţii, atît în cazul limbii literare, cît şi în cazul celei populare, cînd cuvinte obişnuite, care nu se referă de obicei la realităţi lingvistice, ajung în situaţia de a explica alte cuvinte, unele construcţii ale limbii, aspecte de pronunţare etc. Într-o anumită parte a Moldovei, se poate formula un enunţ de tipul: “Să aduci leica, adică pîlnia !”, în care, pentru a lămuri ce înseamnă leică, un cuvînt cu o circulaţie restrînsă, se aduce în atenţie sinonimul pîlnie. Acesta din urmă, pîlnie, nu are aici funcţia de a denumi un obiect, cum se întîmplă în mod curent, ci de a explica regionalismul leică, ininteligibil pentru majoritatea vorbitorilor limbii române. Într-o atare situaţie, nu numai cuvîntul pîlnie îşi schimbă statutul obişnuit, ci şi leică, fiindcă el nu este luat numai pentru a desemna un obiect, ci este privit şi ca un element al limbii cu un anumit statut, cu o mare probabilitate de a nu fi înţeles de mulţi vorbitori ai limbii române. Se poate observa de aici că metalimbajul determină şi o modificare a funcţiilor limbii obiect, un element al ei avut în vedere căpătînd trăsătura de autonim, de cuvînt luat în sine, fără a avea în vedere realitatea desemnată prin el. De obicei, cînd cuvîntul are această trăsătură în mod absolut, adică fără nici o orientare spre referent, primeşte şi un alt statut în limbă. Eugen Coşeriu arăta că, în greaca veche, orice cuvînt luat în discuţie primea articolul neutru, indiferent de genul la care aparţinea în limba-obiect, dacă era substantiv68. Şi în unele limbi moderne se produc asemenea transformări; în limbile romanice, de exemplu, cuvintele în această situaţie trec la genul masculin, substantivîndu-se atunci cînd aparţin altor părţi de vorbire decît substantivul: “A spus un da apăsat”, “ El si no me gusto” (Da-ul nu mi-a plăcut). Aceste constatări dovedesc că nu este întemeiată opinia potrivit căreia metalimbajul nu este decît aplicarea limbii la o realitate ca oricare alta69. Cea mai extinsă întrebuinţare metalingvistică a cuvintelor obişnuite se întîlneşte în cazul definiţiilor, în cadrul cărora aproape orice cuvînt al limbii poate primi o astfel de utilizare. Se poate distinge, de aceea, un metalimbaj definiţional, cu o extensiune mare la nivelul limbii populare şi cu o extensiune foarte mare în limba literară. Stilul ştiinţific abundă în definiţii pentru explicarea noţiunilor şi termenilor, precum şi în glosări realizate într-o gamă foarte variată, iar dicţionarele, cele mai cunoscute produse ale cercetării lingvistice, se alcătuiesc în primul rînd pentru a oferi definiţii prin sinonime sau analitice. În aceste condiţii, se constată că funcţia metalingvistică a limbii, existentă în mod absolut numai în cazul unor cuvinte, poate antrena orice element al vocabularului.

Limbă populară şi limbă literară Cei vechi credeau că limbile populare sînt o degradare în raport cu cele literare, ca şi cum nu ar fi putut constata că limbile literare au apărut mai tîrziu pornind de la limbile populare şi că s-au realizat treptat, deseori avînd ca model alte limbi literare, pornind de la vorbirea de zi cu zi, adică de la limba populară. S-ar putea vedea aici un reflex al concepţiei platonice : limba literară reprezintă “ideea”, forma perfectă, de excelenţă, la care se raportează manifestarea fenomenală (a copiilor, a umbrelor), în mod evident imperfectă, impură şi instabilă. Aşadar, cu toată admiraţia pentru Aristotel şi cu toate exegezele aristotelice, mai mult de un mileniu, gîndirea europeană despre limbă a rămas sub dominaţia platonismului. Abia în pragul secolului al XIX-lea şi, mai ales, spre mijlocul acestui secol, cînd învinge spiritul ştiinţific prin neogramatici, se poate spune că aristotelismul devine precumpănitor în ştiinţa limbii. Pînă la apariţia geografiei lingvistice însă, limba populară începe a fi privită ea însăşi ca avînd o formă “ideală”, unică şi unitară, fără a se insista pe faptul că ea cunoaşte însemnate varietăţi locale, că este compusă din dialecte şi graiuri. După Eugen Coşeriu, termenul dialect, în măsura în care se opune celui de limbă, desemnează o limbă minoră care se distinge în cadrul (sau este inclusă) unei limbi majore, care este o limbă istorică (un idiom)70. Din această perspectivă, o limbă istorică nu se concepe în mod obişnuit ca fiind un mod unic de a vorbi, ci ca un complex al unor moduri apropiate şi interdependente de a vorbi. De aici rezultă şi noi aspecte în raportarea limbii populare la limba literară, dintre care două au valoare deosebită în investigaţia de tip filozofic: reflectarea relităţii în limbă şi principiile schimbării limbii. A. Philippide şi G. Ivănescu au demonstrat utilitatea analizei diferenţiate a celor două aspecte, popular şi literar, ale limbii, ponind de la statutul lor diferit din punct de vedere social, cultural şi structural 71. În această perspectivă, limba populară este un produs al evoluţiei unei comunităţi (în ultimă instanţă, deci, un produs al 68

Vezi Eugenio Coseriu, Interdisciplinarità e linguaggio, în volumul Braga & al., L’accostamento interdisciplinare allo studio del linguaggio, Franco Angeli, Milano, l980, p. 55; id., Prelegeri şi conferinţe, p. 54, 68. 69 Ideea este susţinută insistent de Eugen Coşeriu (Prelegeri şi conferinţe, p. 148). 70 Eugen Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, “Ştiinţa”, Chişinău, 1994, p.95. 71 Alexandru Philippide, Opere alese, p. 115-175; G. Ivănescu, Istoria limbii române, p. 3-22.

22

evoluţiei speciei), în vreme ce limba literară este un produs al evoluţiei culturii. Şi limba populară şi limba literară sînt însă componente şi mijloace de expresie ale culturii, dar nu ale aceleiaşi culturi. Filozoful Lucian B l a g a arăta că, într-un spaţiu etnic, se realizează, de obicei, două niveluri culturale: o cultură minoră, care cuprinde creaţia populară şi este strîns legată de istoria şi de particularităţile poporului care a creat-o, şi o cultură majoră, corespunzătoare creaţiei ştiinţifice, filozofice şi artistice elevate72. Pornind de aici, G. Ivănescu73 arată că limba populară corespunde culturii minore, iar limba literară se aplică culturii majore. Limba şi cultura minoră alcătuiesc spiritul minor, iar limba şi cultura majoră compun spiritul major, astfel încît comunităţile umane, în primul rînd cele constituite în naţiuni, realizează două paliere ale spiritualităţii. Faptul că atît aspectul popular, cît şi cel literar aparţin aceluiaşi idiom, aceleiaşi limbi naţionale, face ca între ele să existe numeroase corespondenţe şi puncte comune, ceea ce nu presupune însă identitatea structurală şi de tradiţie a aspectelor respective. De aceea, crede Ivănescu, ştiinţa limbii trebuie văzută ca avînd două ramuri distincte, o lingvistică a limbii populare şi o lingvistică a limbii literare, diferenţiate prin metode şi obiective. Dihotomia diastratică literar – popular priveşte, în principiu, deopotrivă formele limbii şi conţinutul acestor forme. În limba populară, există cuvinte, variante ale cuvintelor, forme morfologice, structuri sintactice şi particularităţi fonetice care nu se regăsesc la nivelul limbii literare. Diviziunile cele mai importante ale variantei populare sînt legate de varietatea în spaţiu, de varietatea sintopică, fiindcă această variantă este caracterizată prin structuri simultane idiolectale şi, în acest caz, norma limbii se diversifică regional şi funcţionează în virtutea unor tradiţii locale. Varianta literară a limbii (naţionale) suspendă varietatea de acest tip, tinzînd spre un aspect general, spre statutul de limbă comună. Ea cunoaşte şi structuri alternative sociolectale, fiindcă în interiorul ei se produc diviziuni legate de straturile sau de păturile socioculturale ale comunităţii. Pe lîngă faptul că este comună, limba literară este şi relativ stabilă în raport cu cea populară, deoarece nu cunoaşte acelaşi ritm al transformărilor ca aceasta. Mai mult, arată Eugen Coşeriu74, într-o limbă literară, deci într-o limbă de cultură, chiar şi diacronia reală poate deveni sincronică, adică poate fi prezentă în orice moment, fiindcă textele mai vechi se cunosc şi pot fi oricînd reluate elemente din ele, pot fi deci cunoscute şi revalorificate, realizînd o coprezenţă a diacroniei în sincronie. Conţinutul formelor limbii, în speţă sensurile cuvintelor, rezultat al structurărilor produse prin desemnare şi prin semnificaţie, este legat, în ultimă instanţă, de forma şi de nivelul cunoaşterii. Ca atare, limba populară dă expresie cunoaşterii obişnuite, inegale de la un individ la altul şi, în acelaşi timp, lipsite de o structurare voită şi determinată de anumite scopuri. Motivaţia atribuirii unor sensuri cuvintelor este foarte diversificată, nesistematică şi, uneori, întîmplătoare. Limba literară preia în mare parte aspectele generale ale cunoaşterii de tip popular, dar, pe terenul ei, se dă expresie şi cunoaşterii ştiinţifice, realizate după alte exigenţe. În confruntarea dintre cunoaşterea populară şi cea ştiinţifică există permanent tendinţa de a favoriza pe aceasta din urmă şi, în aceste condiţii, şi mijloacele lingvistice care-i dau expresie. Se produce însă o ierarhizare la nivelul stilurilor funcţionale, încît unele (în primul rînd cel beletristic) se orientează în bună măsură spre latura de inspiraţie populară a limbii literare, în vreme ce altele (stilul ştiinţific) se proiectează în formele standardizate de tip ştiinţific. În limba literară, la fel ca în cunoaşterea ştiinţifică, fenomenele sînt orientate conştient, pe baza unor scopuri, încît schimbările se produc în funcţie de anumite predispoziţii ale voinţei. Evoluţiei naturale, obiective a limbii populare, limba literară îi opune o evoluţie dirijată, subiectivă. Cea mai importantă formă de manifestare a voinţei este normarea, instituirea unor reguli impuse întregii comunităţi de folosire a limbii în scriere şi în vorbire. Se creează astfel norma (sau normele) limbii literare. În condiţiile în care termenul normă desemnează şi forma de concretizare a funcţionării sistemului limbii, trebuie precizat că, în acest caz, este vorba de limbă în general, în primul rînd de limba populară, unde constatăm o normă a tradiţiei care se impune individului vorbitor ca simplu fapt de obişnuinţă, ca sumă de reguli cutumiare. Limba literară, deşi realizată pe baza celei populare, presupune o difernţiere de aceasta şi, de aceea, cei care o folosesc trebuie să renunţe la unele elemente ale limbii populare şi să adopte altele inexistente la nivelul ei. Utilizatorul limbii literare face deci de fiecare dată o opţiune, o selecţie şi o adopţie de fapte de limbă şi acest lucru se poate întîmpla numai prin orientarea sa către o anumită variantă a limbii. Norma rămîne şi în acest caz tot cutumiară, o încadrare în tradiţie, numai că această încadrare se produce printr-un act de voinţă. Aşa s-a întîmplat în faza veche a românei literare şi aşa s-au petrecut lucrurile, în general, în toate limbile literare în primele faze ale existenţei lor, pînă la apariţia lucrărilor normative, adică a operelor care să indice în mod expres ceea ce este corect şi incorect în limbă. Cînd au apărut asemenea lucrări, norma nu mai este urmată prin imitaţie, ci ea este impusă, este legiferată, este o normă lege, care în măsura în care este respectată sau nu, conferă vorbitorului un anumit statut cultural (şi, uneori, chiar social). 72

Geneza metaforei şi sensul culturii, capitolul Cultura minoră şi cultura majoră, în Lucian Blaga, Opere, IX, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 335-348. 73 G. Ivănescu, Storia delle parlate popolari e storia delle lingue letterarie, în “Philologica”, II (1972), p. 19; studiul întreg, p. 5-26. 74 Eugen Coşeriu, Prelegri şi conferinţe, p. 56-57.

23

Aşadar, se distinge o normă a sistemului la nivelul limbii populare, diferenţiată uneori la nivelul dialectelor, şi o normă a limbii culte, care poate fi cutumiară sau legiferată. Norma are, deci, origine şi statut diferit în limba populară şi în diferite faze ale limbii literare. Astfel, în cazul limbii populare, tradiţia impune o anumită folosire a posibilităţilor sistemului, norma fiind dominată de tradiţie şi activînd mijloacele sistemului în funcţie de ea. În cazul limbii literare premoderne, cînd este specifică norma cutumiară, sistemul este cel care domină tradiţia (el este anterior tradiţiei), dar tradiţia rămîne dominanta normei, fiindcă norma este rezultatul tradiţiei manifestate în cadrul sistemului, această tradiţie valorificînd sau neglijînd posibilităţile sistemului. În limbile literare moderne, tradiţia este înlocuită de normare şi, de aceea, norma este rezultatul actului de normare realizat în cadrele sistemului aflat şi de data aceasta în condiţia de anterioritate. Atît norma cutumiară a limbii literare, cît şi norma legiferată pot institui tradiţii, manifestate uneori cu intensitate şi cu durată apreciabilă.

Limbă maternă şi limbă străină Se consideră, de obicei, că învăţarea unei limbi străine urmează acelaşi drum ca învăţarea limbii materne în copilărie şi că acest proces înseamnă achiziţionarea unui nou vocabular şi a unui nou sistem de reguli gramaticale75. Situaţiile concrete arată însă că lucrurile nu se prezintă astfel, fiindcă dacă nu se învaţă a gîndi în noua limbă, eforturile de însuşire a limbii sînt fără rezultatul dorit, iar această învăţare se profilează ca fiind foarte dificilă. Apare astfel nedumerirea cum un copil este în măsură să realizeze prin propriile mijloace activarea facultăţii limbajului cu deplin succes în însuşirea limbii materne şi de ce un adult nu atinge aceleaşi performanţe după ce exerciţiul limbajului este însuşit, iar mijloacele sînt deseori bine structurate şi eşalonate. Se constată, aşadar, că într-un stadiu ulterior şi mai avansat al vieţii conştiente nu se obţin performanţele procesului care a dus la prima pătrundere în tainele vorbirii omeneşti. Explicaţia situaţiei stă nu atît în dificultatea învăţării limbii noi, cît în dificultatea evitării tiparelor limbii cunoscute. Adultul nu se mai găseşte în condiţia dobîndirii pentru prima dată a unei viziuni asupra lumii obiective, ci pentru el această lume are deja o formă ca rezultat al cunoaşterii limbii materne, care i-a modelat într-o anumită măsură celelalte activităţi ale sale. Percepţiile, intuiţiile şi conceptele sale s-au interrelaţionat cu cuvintele şi formele limbii lui materne, iar pătrunderea în spiritul unei limbi străine înseamnă apropierea de o lume nouă care are o structură intelectuală proprie. Totuşi, prin cunoaşterea unei (unor) limbi străine se realizează şi o mai bună cunoaştere a limbii proprii, o intuire a structurii ei specifice şi a trăsăturilor ei distinctive. Prin compararea unor limbi diferite se constată inexistenţa sinonimelor perfecte, a lipsei coincidenţelor în referirea la aceleaşi obiecte sau acţiuni în cele mai multe dintre cazuri. Se observă astfel că există maniere diferite de clasificare în limbi diferite, căci actul denumirii (nominaţiei) depinde de un proces de clasificare, conferirea unui nume pentru un obiect sau pentru o acţiune presupunînd o subsumare unui anumit concept-clasă. Această diferenţiere se explică prin faptul că numele date realităţilor lumii sînt deseori determinate de interese şi scopuri umane, variabile şi mobile, şi nu sînt stabilite în funcţie de entităţile independente care există prin ele însele. Funcţia unui nume, nefiind aceea de a exprima natura obiectului denumit sau de a oferi adevărul unui lucru, este limitată de predispoziţia de a accentua un aspect particular al lucrului, iar valoarea numelui depinde tocmai de această restricţie şi limitare. De aceea, cuvintele limbii obişnuite au alte trăsături decît cele prin care sînt exprimate conceptele ştiinţifice. În comparaţie cu termenii ştiinţifici, cuvintele vorbirii comune manifestă aproape întotdeauna o anumită lipsă de precizie, ele fiind deseori vagi şi insuficient de bine definite şi, ca atare, inadecvate unei analize logice. Constatarea unor diferenţe între propria limbă maternă şi o limbă străină poate avea însă nu numai asemenea consecinţe teoretice, ci şi o accentuată latură practică, în sensul producerii unor modificări ale limbii proprii. Pătrunzînd în secretele unei limbi străine şi luînd act de posibilităţile ei, de nivelul de cultură şi de civilizaţie al poporului căruia îi aparţine, vorbitorul îşi poate pune problema performanţelor limbii sale, prin comparaţie. Cît timp cunoaşte numai limba sa maternă şi trăieşte în mediul său nativ, omul nu se îndoieşte de calităţile limbii sale, fiindcă aceasta corespunde tuturor necesităţilor comunităţii în care ea funcţionează, în care întruneşte atributul de limbă istorică. De altfel, fiecare popor crede în superioritatea idiomului său şi în capacitatea lui deplină de a răspunde tuturor necesităţilor. Altfel stau lucrurile însă în momentul cunoaşterii unor limbi străine. Ele nu se prezintă ca mijloace paralele de comunicare sau de informare, ci vin cu lumea lor spirituală şi atunci se pune problema corespondenţelor dintre limba maternă şi aceste limbi străine. Se constată cu acest prilej că între limbi există diferenţe şi că fiecare dintre ele este o perspectivă a universului, care împiedică de multe ori ca asemenea corespondenţe să fie depline. Reflecţia asupra asemănărilor şi deosebirilor dintre propria limbă şi alte limbi poate avea consecinţe dintre cele mai importante. Constatarea umaniştilor italieni că limba lor este urmaşa limbii latine populare, deci nu a 75

Vezi Ernst Cassirer, Eseu despre om, p. 186-189.

24

celei scrise, duce la ideea că romanii aveau, de fapt, două aspecte ale limbii lor : unul vorbit şi unul scris. Apoi, dacă italiana se prezenta atunci numai ca limbă vorbită se ivea necesitatea de a avea şi o corespondentă scrisă, şi atunci s-a născut iniţiativa de a crea o limbă italiană literară. Lucrurile nu s-au oprit însă aici, modelul de excelenţă al limbii latine a orientat permanent tipul prefacerilor lingvistice impuse prin hotărîrile unor foruri intelectuale. Exemplul italienilor a fost curînd urmat de celelalte popoare romanice occidentale şi, apoi, de popoarele germanice încît, treptat, aproape toate limbile europene şi-au creat un aspect literar alături de cel popular. Se poate întîmpla, deci, ca din comparaţia dintre limba proprie şi alte limbi să se nască ideea unor prefaceri voite şi orientate care să schimbe, uneori destul de accentuat, destinul acelei limbi. Aflarea originii limbii române şi constatarea că ea nu dispune de posibilităţi comparabile cu cele ale limbii latine sau ale celorlalte idiomuri romanice a deschis terenul unui efort susţinut, pe durata mai multor generaţii, care a însemnat nu numai creşterea mijloacelor limbii literare moderne în raport cu vechea limbă literară, ci şi o cotitură radicală în ceea ce priveşte sursele şi mijloacele antrenate în ameliorarea resurselor limbii române. Cunoaşterea unei (unor) limbi străine poate avea, aşadar, urmări importante asupra limbii materne, datorită unor reflecţii şi unor eforturi conştiente. Acesta este nivelul limbii literare caracterizat prin asemenea intervenţii voite. Aceasta nu presupune însă că limba populară rămîne inertă la impactul cauzat de poliglotismul vorbitorului. Există condiţiile ca, în cazul convieţuirii în imediata vecinătate cu vorbitori nativi ai altor limbi, vorbitorul respectiv să-şi însuşească prin simpla influenţă a mediului şi o altă limbă (sau alte limbi) decît cea maternă, eventual tot în primii ani de viaţă. De obicei, se produce, în acest caz, o completare a limbii proprii cu elemente din cealaltă limbă (sau din celelalte limbi), în măsura în care cea maternă tinde să devină aptă pentru a da expresie unor realităţi materiale şi spirituale deosebite de cele ale comunităţii în care are rolul de limbă istorică. Situaţiile de diglosie la nivel comunitar se rezolvă prin victoria unei limbi asupra celeilalte, dar cu preluarea de elemente, mai mult sau mai puţin numeroase, din limba învinsă. Există şi situaţii de bilingvism (sau, chiar, de polilingvism) total, în sensul că nu se poate stabili care dintre limbile vorbite de cineva este limba maternă76. În principiu, pentru spaţiul european actual asemenea situaţii nu sînt tipice, fiindcă chiar în cazurile de polilingvism, existenţa şi conştiinţa unei limbi materne nu se poate pune sub semnul întrebării.

Varietatea socială şi culturală a limbii Atît limba cît şi vorbirea nu se prezintă ca realităţi omogene din punctul de vedere al concretizării în discurs sau în text, fiindcă vorbirea specializează anumite aspecte ale limbii pentru a se adapta la mediile sociale (profesionalizate) care grupează pe vorbitorii unor comunităţi lingvistice în diviziuni ale acesteia77. Acest fenomen se produce în modul cel mai evident la nivelul limbii literare, iar investigarea lui intră în sfera stilisticii lingvistice. Deşi inoperant în lingvistica occidentală, conceptul de “stil funcţional” poate contribui în mare măsură la reabilitarea stilisticii ca ramură lingvistică, delimitată de poetică, hermeneutică, textologie etc., aşa cum au văzut-o întemeietorii ei. Pornind de la această premisă şi preluînd cele două trăsături ale limbii, omogeneitatea şi varietatea, remarcate de Eugen Coşeriu78, stilurile funcţionale reprezintă unităţile sinfasice prin care se manifestă limba sub aspectul ei de limbă de cultură. Ca să se poată însă institui în entităţi distincte unele de altele, stilurile funcţionale trebuie să aibă, înainte de orice, elemente de identitate şi de identificare, specifice fiecăruia, care să facă posibilă repartiţia textelor la unul dintre ele. În acest caz, un stil funcţional conţine elemente marcate, de diferenţiere în raport cu alte stiluri, dar subordonate sistemului şi normei limbii, precum şi elemente nemarcate, caracteristice limbii în general sau prezente şi la alte stiluri. Un stil reprezintă astfel, în primul rînd o variaţie prin selecţie şi, în mică măsură, o variaţie prin deviere (variaţia prin deviere fiind specifică numai unora dintre stilurile funcţionale). Pentru a determina identitatea unui stil funcţional, identitate care permite şi stabilirea momentului în care el a devenit specific unei limbi literare, după constatarea însumării de elemente marcate şi nemarcate, trebuie stabilite palierele de caracterizare, indicii sau dimensiunile în funcţie de care îl delimităm şi care, în forma lor abstractă, reprezintă normalitatea şi instituie norma stilistică, adică o particularizare a normei limbii. Cît priveşte dimensiunile ce trebuie avute în vedere în delimitarea stilurilor funcţionale, dimensiuni care trebuie

76

George Steiner (După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, Editura Univers, Bucureşti, 1983, passim) prezintă cazul familiei sale care vorbea o limbă în care se amestecau elemente din germană, franceză şi engleză. 77

Vezi şi Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 78

Vezi Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 38.

25

luate în considerare şi în cercetarea speciilor subordonate lor, acestea sînt următoarele : dimensiunea ontică, dimensiunea gnoseologică, dimensiunea cultural-istorică şi dimensiunea lingvistică (şi etimologică). Aşadar, un stil funcţional se defineşte mai întîi printr-o latură ontică, care vizează segmentul de aplicare din lumea obiectivă. În relaţia cu lumea, lingviştii menţionează deseori triada om – limbă – lume, în ideea că limba mijloceşte legătura omului cu lumea. Perspectiva nu este însă optimă, fiindcă limba este omul însuşi şi ea nu se raportează la realitate direct, ci prin intermediul gîndirii, încît ea exprimă lumea gîndită şi, de aceea, trebuie admisă o relaţie nemijlocită lume – om, care se detaliază în lume – gîndire – limbă, gîndirea şi limba reprezentînd omul. Lumea pentru om nu este însă cosmosul ca atare, lumea în sine, ci antropocosmosul, lumea pentru om, lumea de care ia act omul şi pe care o recreează şi o exprimă prin limbă. Stilul funcţional se aplică astfel unui segment al antropocosmosului, însă nu antropocosmosului în întregime, adică lumii cunoscute de omenire, ci numai aceluia care revine unei comunităţi lingvistice, încît el s-ar putea considera mai degrabă un glosocosmos. În cadrul acestuia, se diferenţiază cîteva lumi raportabile la stilurile funcţionale: 1) lumea obiectivă, corespunzătoare stilului ştiinţific, 2) lumea divină, corespunzătoare stilului religios, 3) lumea instituţionalizată (supraindividuală), corespunzătoare stilului juridic-administrativ, 4) lumea interpretată, corespunzătoare stilului publicistic, şi 5) lumea imaginată (fundamentată pe imaginaţie şi exprimată prin imagini), corespunzătoare stilului beletristic. Sub raport gnoseologic, determinarea stilului funcţional priveşte tipul de cunoaştere, care poate fi empiric sau raţional, perspectiva din care este privit segmentul cosmic vizat şi maniera de redare lingvistică a lui. Dimensiunea cultural-istorică are în vedere statutul stilului în evoluţia culturală a vorbitorilor unei limbi, momentele de apariţie şi nivelul de specificitate al profesiunilor care duc la delimitarea stilurilor. În mod firesc, cea mai însemnată este dimensiunea lingvistică (şi etimologică) a stilului funcţional şi, de obicei, acestui aspect i s-au consacrat cercetările de pînă acum, celelalte laturi fiind considerate ca subînţelese. Elementul esenţial al limbii, semnul lingvistic (cuvîntul), are o poziţie specială în funcţie de cele cinci lumi ale glosocosmosului: 1) este expresie a creaţiei în cazul lumii obiective (ştiinţa şi tehnica fiind creaţii ale spiritului); 2) este identic cu creatorul în cazul lumii divine, în măsura în care se confundă cu gîndirea (cuvîntul creator poate îmbrăca şi aspecte derivate de salvator sau de nimicitor); 3) este moderator social (intervenind în reglementarea relaţiilor dintre individ şi societate), în cazul lumii instituţionalizate; 4) este modelator în cazul lumii interpretate, prin prevalarea aspectelor persuasive; 5) este suportul creaţiei în cazul lumii imaginate, prin suspendarea alterităţii limbii în favoarea opţiunilor subiective individuale. Cînd devine element de caracterizare pentru un stil sau pentru o subdiviziune a unui stil, cuvîntul se integrează unei terminologii şi se instituie în termen. Mulţi termeni sînt creaţii speciale, menite să redea noţiuni dintr-un domeniu sau altul, dar există unii preluaţi din vocabularul limbii obişnuite, prin terminologizarea unor cuvinte cărora li se atribuie semnificaţii determinate. În procesul terminologizării, pot fi valorificate şi unele abateri (conotative) semantice ale cuvintelor, o serie de elemente motivate afectiv ale semnificaţiei iniţiale sau anumite valenţe ce decurg din perspectiva etimologiei. Acesta nu este însă un aspect determinant al limbajului de specialitate. Trebuie observat, apoi, că elementele care privesc dimensiunea lingvistică sînt în parte determinate de celelalte dimensiuni. Fiecare stil funcţional cuprinde mai multe tipuri de limbaje (acestea ţinînd tot de nivelul limbii) care întrunesc sub aceleaşi caracteristici aplicarea limbii la domenii cu afinităţi din perspectiva dimensiunilor stilistice. Stilul funcţional ştiinţific, de exemplu, comportă trei tipuri de limbaje: ştiinţific, didactic şi tehnic, iar acestea se subdivid apoi în mai multe limbaje, unele cu posibilitatea de a fi grupate pe baza corespondenţelor dintre ele (limbajele ştiinţelor naturii, limbajele fizico-chimice, limbajele matematice etc.). Pe de altă parte, trebuie observat că există o direcţie a segmentării cunoaşterii în ştiinţe şi discipline distincte, dar şi o direcţie a unificării cunoaşterii prin ştiinţe şi discipline de graniţă. Viziunea integralistă nu poate lipsi, de aceea, nici în epoca actuală, apreciată ca o epocă a specializărilor, deşi lipsesc spiritele înalte care să acceadă la o astfel de viziune. Din punctul de vedere al departajărilor din limbă, segmentarea cunoaşterii presupune şi o grupare în limbaje diferite a elementelor limbii, în vreme ce unificarea produce dialogul şi amalgamarea dintre limbaje. Limbajele se divid la rîndul lor, prin trecerea la nivelul vorbirii, în tipuri de discurs, a căror individualitate este dată de forma discursivă dominantă (narativă, descriptivă, emotivă, demonstrativă, oratorică, dialogică, evaluativă, normativă etc.). Tipurile de discurs sînt caracterizate, de asemenea, de funcţiile discursive, care pot fi asertive, persuasive sau expresive, precum şi de variantele formelor discursive, încît forma demonstrativă, de exemplu, poate fi de tip raţionament, cînd este caracteristica acestei forme, sau de tip pseudoraţionament, cînd este specifică formei oratorice. Pe de altă parte, aceeaşi formă discursivă poate caracteriza diverse tipuri de discurs, aparţinînd unor limbaje diferite, încît forma oratorică, de exemplu, se întîlneşte la o specie a stilului religios şi la două specii ale stilului juridic-administrativ (discursul judiciar în pledoarie şi discursul politic). Aderenţa deplină la planul vorbirii se realizează în diviziunile tipurilor de discurs, reprezentate de discursurile individuale, forma concretă de manifestare a stilului funcţional. Dar, pentru a fi repartizat unui tip de discurs, 26

unui limbaj şi unui stil funcţional, discursul individual trebuie să aibă anumite trăsături manifestate în grad intens, moderat sau redus. Fără îndoială, aspectele prezentate mai sus devin mai relevante într-o analiză detaliată, în care se poate avea în vedere şi cooperarea limbajelor verbale (segmente ale stilurilor funcţionale) cu limbajele nonverbale, aşa cum se întîmplă cu limbajul dramatic al stilului beletristic, cu limbajul liturgic al stilului religios sau cu limbajele politic şi juridic în variantele dominate de forma discursivă oratorică.

Compartimentarea funcţională a limbii Atît pentru cunoaşterea comună, cît şi pentru cunoaşterea ştiinţifică, cuvîntul limbă se aplică unor realităţi culturale care sînt concepute nu numai ca fiind distincte de alte tipuri de realii, dar care au şi o evidentă identitate şi unitate, verificabile prin faptul că cei care le folosesc au conştiinţa că le aparţine şi că le asigură comunicarea fiind aceleaşi pentru toţi79. Cu toate acestea, chiar vorbitorii obişnuiţi şi, desigur, în mod deosebit, specialiştii constată şi admit că, în realitate, nu toţi vorbesc la fel cînd folosesc aceeaşi limbă, încît vorbirea (folosirea limbii în comunicare sau în dialogul interior) se prezintă mereu diferită de la un vorbitor la altul, de la un moment la altul şi de la o împrejurare la alta. Din formulări precum cea întîlnită la G. W. F. Hegel, „vorbirea şi sistemul ei limba”80, se poate înţelege că limba reprezintă aspectul sistematic (organizat şi esenţial) pe baza căruia se realizează vorbirea, iar gîndirea lingvistică a secolului al XIX-lea a făcut această distincţie între limbă şi vorbire, încît conceperea limbii ca activitate (ca enérgeia) de către hegelianul Wilhelm von Humboldt nu reprezintă, în principiu, decît admiterea faptului că ea se manifestă ca vorbire. Pînă la Ferdinand de Saussure nu s-au făcut însă delimitări conceptuale categorice între limbă şi vorbire, chiar dacă existenţa acestor realităţi fusese observată anterior, acest lingvist stabilind că „limba este… instrumentul şi produsul vorbirii, dar asta nu le împiedică să fie două lucruri distincte”81, limba fiind „un produs social al facultăţii limbajului şi un ansamblu necesar de convenţii necesare adoptate de corpul social pentru a îngădui exercitarea acestei facultăţi de către indivizi” 82. S-a ajuns astfel să se determine, pe de o parte, limbajul, o facultate sau o aptitudine de (a construi şi de) a folosi sisteme de semne şi, pe de altă parte, limba reprezentată de un sistem de semne propriu unui grup uman (istoriceşte constituit), care se manifestă în vorbire prin acte individuale avînd structuri şi conţinuturi variate. Opinia lui Saussure potrivit căreia obiectul lingvisticii este limba (iar nu vorbirea) a conferit teoriei sale un caracter mentalist şi, de aceea, urmaşii au încercat posibilităţi de a orienta lingvistica spre vorbire, spre faptele concrete, spre modalităţile ei de structurare şi spre elementele de care uzează. Pe acestă direcţie, Charles Bally a introdus categoria „actualizării”, concepută ca mecanism al trecerii limbii în vorbire, care presupune orientarea semnelor lingvistice spre obiecte83. Ulterior, distincţia saussureană limbă – vorbire a fost detaliată prin sugestiile venite din opera lui Hermann Paul (sugestii pe care le-a receptat şi A. Philippide), încît, în 1934, danezul Louis Hjelmslev considera limba o realitate abstractă în raport cu vorbirea, care constituie practica ei individuală, iar această practică individuală are ceva comun care este uzul84. Următoarea treptă a abstractizării, după uz, este reprezentată de normă, adică de ceea ce este obişnuinţă în uz, iar, în cadrul normei, există un domeniu al elementelor stabilizate prin relaţii reciproce, al sistemului, ce constituie un al treilea nivel de abstactizare. Reluînd analiza, Eugen Coşeriu a stabilit că, pe baza vorbirii (care reprezintă actele de folosire individuală şi instanţială a limbii) se realizează norma, ceea ce este stabil în vorbire. Urmează un al doilea nivel de abstractizare în raport cu vorbirea, care este sistemul, în care sînt cuprinse aspectele funcţionale, formele şi opoziţiile indispensabile, conţinute de normă. În consecinţă, arată Coşeriu, „sistemul şi norma aparţin unei stări de limbă85”, vorbirea fiind terenul de realizare şi de creare a limbii. Cert este, prin urmare, că şi Eugen Coşeriu admite că limba este altceva decît vorbirea, fiind abstractă în raport cu aceasta, aceeaşi concluzie reieşind şi din prima parte a studiului Determinare şi cadru, unde acest lingvist notează că „limba este, concret, un mod istoric de a vorbi, conform unei tradiţii" 86, prin urmare, un mod 79

Vezi în acest sens Noam Chomsky, Cunoaşterea limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 21, 235. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Filozofia spiritului, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, p. 257. 81 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998, p. 44. 82 Ibidem, p. 36. 83 Charles Bally, Linguistique générale et linguistique française, Quatrième édition revue et corrigée, Edition Francke, Berne, 1965, p. 77-100. 84 Louis Hjelmslev, Sistema lingüístico y cambio lingüístico, Editorial Gredos, Madrid, 1976, p. 55-56. 85 Sistem, normă şi vorbire, în Eugeniu Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală, Cinci studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.105. 86 Determinare şi cadru, în Eugeniu Coşeriu, Teoria limbajului…, 292. 27 80

de a vorbi, iar nu o vorbire, adică un act sau o sumă de acte de vorbire, încît „pentru lingvist, [limba] este un sistem dedus din vorbire”87. Cu toate acestea însă, Coşeriu se întreabă „”limba” însăşi ce altceva este dacă nu un aspect al vorbirii ?”88, pentru a conchide apoi: „Din punctul nostru de vedere, studiul limbii e studiul unui aspect al vorbirii: un aspect al vorbirii care nu e abstract, nici exterior vorbirii înseşi, şi care, fireşte, e fundamental, căci vorbirea este totdeauna istorică: înseamnă totdeauna a vorbi o limbă”89. Pentru a explica această identificare a limbii cu vorbirea, în sensul că limba ar fi una dintre speciile vorbirii, aceasta fiind, după Coşeriu, singurul mod de existenţă şi de manifestare a limbii istorice, acest lingvist afirmă în final că „un nume poate fi atît denumire a unui concept, cît şi denotare a unui obiect” 90. Neîndoielnic, această precizare este corectă, dar, din identitatea denumirii pentru concept şi pentru fiecare dintre obiectele ce intră în sfera lui, nu rezultă şi identitatea de natură şi de esenţă dintre concept şi obiectele respective, încît conceptul să devină el însuşi un obiect în propria lui sferă. Or, afirmaţia „studiul limbii e studiul unui aspect al vorbirii” presupune o astfel de identitate. Orice concept este, desigur, rezultatul unui şir de abstrageri şi, cu cît el este mai general, cu atîta este mai îndepărtat de situaţiile concrete, încît a relativiza sau a dizolva în concret o idee abstractă precum cea de „limbă”, sub care se cuprind realizări şi posibilităţi concrete ce se pot întruni sub sfera ei, nu este firesc. Ştiinţa fiind o construcţie raţională, lingvistica nu se poate constitui fără noţiunea independentă „limbă”, care, prin statut epistemologic, este altceva decît vorbirea, căci, fiind o abstracţie, conceptul „limbă” nu se poate situa printre realizările concrete care reprezintă vorbirea (actele de vorbire, discursurile, textele) şi este de natură diferită în raport cu acestea. Cu toate acestea, aşa cum a arătat Saussure, prin limbă trebuie să se înţeleagă şi alte aspecte decît acela de a fi bază pentru vorbire, căci, observă acest lingvist, „limba nu este completă la nici unul [dintre vorbitori], ea nu există în chip perfect decît vorbită în masă”91 şi, de aceea, se deduce de aici că limba se poate privi ca fiind unitară numai la nivel general, căci, chiar la acest nivel abstract, mintal, ea este neomogenă şi nu este cuprinsă în conştiinţa nici unui vorbitor. Ca atare, dacă în vorbire nu se actualizează limba în întregime, aceasta înseamnă că, de fapt, se actualizează limbi diferite sau limbi cu un grad de generalitate mai redus decît cel reprezentat de limba considerată în totalitate. Fenomenul este, de altfel, explicabil, fiindcă nici una dintre instituţiile şi valorile sociale nu are o proiecţie identică în conştiinţa indivizilor, oricît de coerent ar fi grupul pe care îl alcătuiesc. Există totuşi diviziuni ale limbii, specifice grupurilor umane, care relevă o particulizare sau o coeziune suficient de accentuate, încît specialiştii au stabilit că, în sincronie, o limbă prezintă diviziuni pe baza cărora se realizează vorbirea grupurilor umane, ce se constituie pe diferite criterii. Constatarea că limba are varietăţi regionale este veche, iar o disciplină specială, geografia lingvistică, a stabilit că, într-un moment al existenţei ei, limba are dialecte şi graiuri. Dintr-o altă perspectivă, Saussure arăta că „un grad de civilizaţie avansat favorizează dezvoltarea unor limbi speciale (limba juridică, terminologia ştiinţifică etc.)”92, fenomen pe care lingviştii Şcolii de la Praga l-au conceptualizat prin „stilurile funcţionale”, ce reprezintă varietăţi ale limbii literare, distincte printr-un număr de mijloace lingvistice specifice. Pe această bază s-a dezvoltat teoria stilurilor funcţionale, care nu constituie un subiect al lingvisticii occidentale, dar care poate aduce precizări în legătură cu funcţionarea şi cu evoluţia limbii. Este drept însă că, pînă în prezent nu s-a reuşit o sistematică a stilurilor funcţionale unanim acceptate, iar schimbul de idei între specialiştii acestui domeniu din ţări diferite este aproape inexistent. După R. A. Budagov, stilurile funcţionale „sînt proprii în mod obiectiv limbii, independent de ceea ce deosebeşte sau nu deosebeşte vorbitorul în limbă”93, identificînd „stilul oral şi stilul scris”, pe de o parte, şi „stilul beletristic şi stilul ştiinţific”, pe de altă parte. Din aceste constatări rezultă că nu numai vorbirea prezintă variaţie, ci şi limba, însă această variaţie are cauze şi naturi diferite în cele două cazuri, căci, în vreme ce trăsăturile particulare ale vorbirilor decurg în cea mai mare parte din aspecte extralingvistice (obiectul şi condiţiile comunicării, abilitatea şi dispoziţiile vorbitorului, statutul interlocutorului etc.), variaţia limbii reprezintă diviziunile pe baza cărora se realizează vorbirea particulară. Cea mai importantă distincţie în cadrul limbii este cea stabilită de G. Ivănescu, între limba populară şi limba literară94, două niveluri ale limbii care corespund celor două niveluri ale culturii din concepţia lui Lucian Blaga, distincţie ce se poate pune în legătură cu ceea ce R. A. Budagov numea „stilul oral şi stilul scris”, dar care nu reprezintă aceeaşi perspectivă. Principalele diviziuni ale limbii populare sînt cele provinciale, dialectele şi graiurile, iar, ale limbii literare, „limbile speciale” amintite de Saussure sau stilurile funcţionale, 87 88 89 90 91 92 93 94

Ibidem. Ibidem, p. 290. Ibidem, p. 293. Ibidem, p. 301. Ferdinand de Saussure, op. cit., p.39. Ibidem, p. 45. R. A. Budagov, Introducere în ştiinţa limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 163. G. Ivănescu, Storia delle parlate popolari e storia delle lingue letterarie, în „Philologica”, II (1972), p. 5-26. 28

disocierile vizînd de data aceasta statutul social şi profesional al grupurilor de vorbitori, iar nu regiunea în care se află. Astfel se prezintă lucrurile în epoca modernă, cînd limbile literare sînt „comune”, cuprinzînd spaţiile naţionale în întregime, dar, în epoca medievală, dialectele limbii populare puteau avea corespondente literare diferenţiate, lipsind o limbă supradialectală. Pornind de la această varietate de existenţă şi de manifestare a limbii considerate din punct de vedere sincronic, Eugen Coşeriu a propus o orientare a cercetării care să vizeze corespondenţa dintre varietăţile limbii şi tipurile vorbirii. După Coşeriu, o limbă nu se manifestă în comunicare ca un mod unic şi invariabil de a vorbi, ci prin modalităţi diversificate şi mereu înnoite. Fiecare dintre aceste modalităţi se concretizează pe baza unui aspect interiorizat al limbii pe care orice vorbitor, ca reprezentant al unui grup căruia îi este propriu un tip de vorbire, îl are în conştiinţa sa. Ca atare, există în fiecare vorbire o limbă „care funcţionează în discurs” 95, o limbă funcţională, în care „funcţionează paradigmele şi opoziţiile lingvistice”96, ca formă particulară a limbii pe care se realizează vorbirea. Rezultă de aici că o limbă funcţională este o formă determinată a limbii istorice, formă care se actualizează în actele de vorbire, iar limba istorică este o însumare de limbi funcţionale. Intenţia declarată a demersului lui Eugen Coşeriu este de a orienta lingvistica spre studiul vorbirii, iar nu al limbii aşa cum preconiza Ferdinand de Saussure. În acest caz, cercetarea s-ar iniţia prin stabilirea tipurilor de vorbiri (sau de discurs) spre determinarea limbilor funcţionale şi spre realizarea taxinomiilor. În realitate însă, Coşeriu porneşte tot de la limbă ca totalitate (limba istorică), în spaţiul căreia distinge elementele ce nu ţin de „tehnica liberă” şi, prin urmare, nu pot da specificitate limbilor funcţionale, pentru a stabili apoi criterii de clasificare. Astfel se construieşte o sistematică a limbilor funcţionale, fără a se realiza o identificare şi o enumerare, măcar parţială, a lor. Arhitectura limbii, adică modul ei de alcătuire din perspectiva elementelor componente şi a aspectului compoziţional care-i dă unitate, comportă, după acest lingvist, „cel puţin trei tipuri de varietate”: „1) varietate în spaţiu: 2) varietate între straturile sau păturile socioculturale ale societăţii şi 3) varietate între scopurile expresive, determinate de elementele fundamentale ale actului lingvistic concret, care sînt în afară de vorbitor”97. Aceste tipuri sînt efectul a trei fascicule de diferenţe determinabile într-o limbă istorică: 1) diferenţe diatopice sau geografice, 2) diferenţe diastratice sau verticale (de nivel) şi 3) diferenţe diafazice sau stilistice98. În mod firesc, taxinomia lui Coşeriu necesită detalieri, atît din perspectiva celor precizate de acest lingvist, cît şi pe baza raportării la diviziunile avute în vedere de alţi specialişti. Cele mai relevante precizări le-a făcut Coşeriu în legătură cu diferenţele diatopice, din perspectiva cărora se disting limbile funcţionale sintopice reprezentate de dialecte şi de graiuri. Desigur, această perspectivă vizează în mod evident limba populară, dar uneori şi limba literară, în măsura în care aceasta cunoaşte diferenţieri regionale sau corespunde dialectelor, ca în evul mediu european. În legătură cu diferenţele verticale sau diastratice, care caracterizează unităţile sinstratice ale limbii, situaţia este mai puţin clară, deoarece Coşeriu nu indică întotdeauna ce înseamnă de fapt „nivel de limbă”. Se aduc în discuţie cu acest prilej comunităţile diferenţiate pe caste din India 99, dar acesta este un fenomen singular, încît nu poate fi relevant şi este preferabil de admis precizarea că aici se includ „diferenţe între limba comună şi „dialect” (ca „limbă populară”)”100, limba comună fiind limba literară. Este normal, prin urmare, să se admită, aşa cum proceda G. Ivănescu, că nivelurile limbii sînt, în primul rînd, limba populară („nivelul minor”) şi limba literară („nivelul major”). Trecînd în zona diferenţelor diafazice sau stilistice, distincţii care erau atribuite în mod implicit domeniului vertical (diastratic), clasificările, interesante din punct de vedere teoretic, sînt de cele mai multe ori greu de aplicat la situaţiile concrete, la vorbire, dacă se urmăreşte identificarea unităţilor sinstratice şi sinfazice. Situaţia nu se clarifică suficient prin precizarea că cele trei domenii ale limbii sincronice sînt obiectul a trei discipline lingvistice, dialectologia, sociolingvistica şi stilistica limbii101, ţinînd cont de graniţele mobile ale acestora. De altfel, deşi urmăreşte să stabilescă sistemele care stau în mod nemijlocit la baza actelor de vorbire, Eugen Coşeriu observă că „limba funcţională nu este limba exclusivă a nici unui vorbitor şi a nici unui text”, încît „poate în unele texte strict ştiinţifice” se foloseşte o formă unică a limbii sincronice102. În acest caz, dacă „limba funcţională este o formă ideală, ca obiect al lingvisticii structurale”, se poate constata că obiectivul de a determina limbile funcţionale ale limbii sincronice nu este atins, căci rezultatele investigaţiei au condus la constatarea existenţei unor combinaţii, iar nu a unor sisteme care să delimiteze şi să genereze tipurile de vorbiri. 95 96 97 98 99 100 101 102

Limba funcţională, în Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 250. Arhitectura şi structura limbii, în Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 49. Arhitectura şi structura limbii, p. 58. Vezi Limba funcţională, p. 263 şi Arhitectura şi structura limbii, p. 59. Limba funcţională, p.264. Ibidem. Arhitectura şi structura limbii, p. 63. Ibidem, p. 60. 29

Aşa cum se poate observa, construcţia inductivă intenţionată de Coşeriu, pornind de la vorbire spre limbă (uneori, aşa cum s-a amintit, cu predispoziţia de a dizolva limba în vorbire) nu poate conduce la determinări precise ale limbilor funcţionale din sincronia limbii istorice, deorece vorbirea însăşi se construieşte prin amalgamări de limbi funcţionale, aşa cum natura oferă elementele chimice în compuşi, iar nu în stare pură (limba istorică este, de altfel, şi ea, naturală!). Numai o limbă artificială poate fi actualizată ca un sistem pur, întotdeauna identic cu sine, prin urmare o limbă funcţională perfect distinctă. Ca atare, pentru limba istorică, limbile funcţionale sînt de fapt repere de raportare, iar nu modele minime de realizare a vorbirii, fiindcă asemenea modele nu există decît teoretic. Totuşi, din punct de vedere metodologic, conceptul „limbă funcţională” este util, fiind primul nivel de abstractizare în raport cu vorbirea, reprezentînd imaginea-tip pentru variantele realizate concret în vorbire şi întrunind un ansamblu de trăsături comune ale acestor variante, organizate într-un sistem individualizat şi cu un grad ridicat de coeziune. Limba istorică, privită sincronic, nu este o însumare a limbilor funcţionale, ci gradul de abstractizare cel mai înalt al limbii, în care imaginile-tip ale sistemului sînt raportabile la cele din limbile funcţionale, dar ele sînt mai puţin numeroase fiindcă sînt mai generale. Între aceste extreme, limba funcţională şi limba sincronică, se distribuie, la diferite nivele, celelalte diviziuni ale limbii stabilite de specialişti, între care dihotomia limbă populară – limbă literară este cea mai importantă şi cea mai particularizantă pentru limbile istorice. Uneori, însuşi statutul de limbă de sine stătătoare al unui grup de dialecte este girat de existenţa limbii literare, dialectele franco-provensale din centrul Franţei nu sînt considerate o limbă istorică distinctă, fiindcă nu şi-au creat un aspect literar. Pe de altă parte, grupul dialectelor flamande şi grupul dialectelor olandeze au fost considerate mult timp ca alcătuind limbi diferite, deorece aveau forme literare deosebite, în ciuda faptului că aceste grupuri dialectale nu împiedică înţelegerea dintre vorbitori. Reciproc inteligibile sînt dialectele olandeze şi cu dialectele germanei de jos vestice, dar acestea sînt repartizate limbii germane, fiindcă limba literară este aici germana. Dintr-o altă perspectivă, există limbi literare al căror sistem este în mare parte similar aceluia din limba populară, cum este cazul limbii române şi al altor limbi din estul Europei, dar, în Occident, de obicei limbile literare au viaţă independentă, ce ţine de activitatea erudiţilor (ca în franceză, italiană, engleză etc.). În plus, aşa cum observa Noam Chomsky, într-un caz ca cel al limbii chineze, numai scrierea comună întruneşte dialecte şi graiuri care în vorbire nu relevă vreun fel de afinităţi. Se pare că problema dacă în lingvistică trebuie plecat de la limbă sau de la vorbire nu trebuie pusă în mod tranşant, căci, pe de o parte, limba nu se poate studia privind-o în sine, fără a avea în vedere şi situaţiile concrete pe care le oferă vorbirea (şi redarea ei prelucrată în texte), iar, pe de altă parte, vorbirea se produce pe baza limbii, încît, chiar atunci cînd se porneşte de la fapte empirice, ele sînt interpretare şi apreciate avînd în vedere limba. Ca atare, dacă s-ar încerca un răspuns la întrebarea formulată de Louis Hjelmslev: „În ce grad se poate considera ca sistem un stadiu de limbă?”103, acesta ar fi că orice stadiu de limbă are un sistem corespunzător gradului de abstractizare reprezentat de stadiul respectiv. Chiar orice vorbire are un sistem, rezultat din elemente comune abstrase din limbile funcţionale antrenate în realizarea ei, între care una reprezintă elementul determinant şi repartizează vorbirea (sau textul) la un dialect, la un nivel, la un stil etc. al limbii istorice.

Norma limbii literare Deşi nu admite că limba literară are alt statut decît cea populară, Eugen Coşeriu observă, cum era firesc, că, în general, finalitatea se manifestă în mod spontan şi inedit, iar nu ca intenţie deliberată de modificare a limbii interindividuale, dar finalitatea poate fi şi intenţionată în “activitatea normativă a unei instituţii academice, crearea convenţională a unor limbi literare, convenţiile terminologice etc.” 104 Aşadar, poate exista o activitate normativă a unei instituţii academice, dar Coşeriu nu ajunge la constatarea că această activitate realizează norme (reguli de folosire a limbii). Remarcînd însă “diferenţele locuţionale” dintre limba vorbită şi limba scrisă (aceasta identificată cu limba literară), Coşeriu le explică prin faptul că limba scrisă “nu dispune de activităţi expresive complementare”105. Limba scrisă are însă şi o variantă vorbită, care este deosebită de vorbirea populară, dar poate uza de asemenea activităţi. Este în afara oricărei îndoieli faptul că trebuie făcută distincţia clară între limba populară şi limba literară, ceea ce implică printre altele observarea modului de manifestare a normei la fiecare dintre aceste nivele şi de evaluare a modului de realizare a schimbărilor în cazul fiecăreia. Norma limbii în general, care conţine modelele repetate, uzul generalizat, dar diferenţiat topostratic şi diastratic, este altceva decît norma rezultată printr-o activitate de normare, după care se ghidează folosirea limbii literare. Este drept că există perioade în 103 104 105

Louis Hjelmslev, op. cit., p. 35. Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, p. 174-175. Eugenio Coseriu, Determinación y entorno, p. 291.

30

istoria limbii literare, de obicei perioadele lor vechi, cînd nu există norme legiferate, dar aceasta nu înseamnă că lipsesc orice norme, fiindcă, prin imitaţie, se respectă anumite norme cutumiare, fără ca acestea să coincidă cu norma limbii populare. Faptul devine evident dacă avem în vedere că vechea limbă literară românească nu a cunoscut norme academice, variantele ei (dialectele) fiind caracterizate prin norme cutumiare. Dar, varianta moldovenească a vechii limbi literare nu urma norma locală a graiului, ci propria sa tradiţie, bazată pe graiurile nord-ardeleneşti şi maramureşene, avea deci o normă-cutumă divergentă în parte aceleia dictate de grai. Nici norma vechiului dialect literar muntenesc nu coincidea cu norma graiului în măsura în care integrase elemente specifice altor graiuri. Rezultă din aceasta că norma limbii populare şi norma limbii literare au permanent un statut diferit şi pot avea chiar orientări şi conţinuturi diferite. La Eugen Coşeriu se constată o extindere a principiilor după care funcţionează norma cutumiară de la nivelul limbii literare la nivelul întregii limbi, prin selectarea laturii funcţionale şi formale în sistem şi prin anularea importanţei normei legiferate, care rămîne o specie a celei cutumiare. De aceea, expunîndu-şi teoria despre sistem şi normă, Coşeriu notează, de exemplu, că deşi sistemul admite două plurale pentru chibrit (în –e şi în -uri) norma “nu este indiferentă” preferînd una dintre cele două forme 106. Se deduce de aici că norma limbii realizează selecţia (preferinţa pentru forma de plural chibrituri), cînd, de fapt, aici acţionează norma legiferată a limbii literare. Trebuie admis deci că există o normă a limbii literare (cutumiară sau legiferată) în paralel cu norma lingvistică de la nivelul limbii populare, aceasta fiind însă baza pentru cealaltă. Aşa cum norma lingvistică produce o selecţie între posibilităţile sistemului, norma literară produce o selecţie a modelelor normei lingvistice, anulînd în primul rînd diversitatea teritorială a acesteia. Norma limbii literare nu se reduce însă la această selecţie, operînd regularizări paradigmatice, readucînd în atenţie elemente din faze mai vechi ale limbii, propunînd modele din alte limbi etc. Toate aceste operaţii se realizează însă printr-o activitate orientată de conştiinţă, în virtutea unor scopuri şi prin efortul voinţei de a da limbii un nivel de exemplaritate şi de excelenţă. Dar, cu toată dependenţa ei de voinţă, norma limbii literare nu este un domeniu al manifestării voluntarismului, ea nu poate pierde din vedere baza obiectivă care este în ultimă instanţă tradiţia, istoria, încît normarea nu se poate realiza prin liber arbitru, ci în limitele funcţionării normale a limbii.

106

Eugenio Coseriu, Sistema, norma y habla, p. 76-77.

31