Junimea

Inceputurile Junimii

JUNIMEA









Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Gheorghe Racoviță, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și în special Titu Maiorescu. Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care sau putut opune. Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație. Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai inseamna si un cenaclu literar, o tipografie si un sistem de librarii.





     

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine. Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni. Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului: A. Spiritul filosofic B. Spiritul oratoric C. Ironia D. Spiritul critic E. Gustul pentru clasic și academic

FONDAREA JUNIMII 



Societatea Junimea a luat ființă la Iași în anul 1863 (La 26 martie 1863, Titu Maiorescu îi scrie surorii lui: ”...Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, întro unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi ...; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”), din inițiativa unor tineri reîntorși de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti. Ei își încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului". Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la Iași, dovedise existența unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele științei, expuse în formele unei înalte ținute academice. Experiența este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp și Vasile Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională.





Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viață ale popoarelor și despre Cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la elementele naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Cașu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizațiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația înființează și o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută și ea după o scurtă funcționare. Existența tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin.



În ședințe însuflețite, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activității “Junimea”, și lectura atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare și a etapelor pe care le-a străbătut. Programul Junimii și cercetări istorice recente ne îndreptățesc să afirmăm că gruparea avea o importantă dimensiune masonică.

REVISTA CONVORBIRI LITERARE 





La 1 martie 1867, la Iaşi, apare revista Convorbiri literare, ca bilunar în primă fază, Iacob Negruzzi fiind atât redactor şef, cât şi director al revistei. Titu Maiorescu este însă adevăratul lider spiritual al acesteia, Convorbiri literare impunându-se în viaţa literară şi cea publicistică timp de aproape trei decenii. Articolul – program, publicat în primul număr, de Iacob Negruzzi, apreciază momentul apariţiei revistei ca fiind unul extrem de favorabil în ceea ce priveşte reînvierea şi reînflorirea vieţii literare.

Aceste elemente reclamã înfiinţarea unei reviste care sã aibã scopul de a reproduce şi respãndi totu ce intrã în cercul ocupaţiunilor literare şi sciinţifice; de a supune unei critice serioase operele ce apăru din ori ce ramurã a sciinţei; de a da samã despre activitatea şi producerile societãţilor literare, în special a celei din Iaşi şi de a servi ca punctu de întilnire şi înfrãtire pentru autorii naţionali. Sub numele de “Convorbiri Literare” va apare la doue septemãni o revistã în formatul stinsei “România Literarã”. Începutul este modestu, dar redacţiunea spereazã cã va pute da în curendu acestei foi proporţiuni mai însemnate prin bine-voitorul concursu ce este în dreptu de a ascepta din partea tuturor autorilor Români.”







Primul număr al Convorbirilor se încheie cu un apel la autorii români, lansat de Junimea, în care li se aminteşte că Societatea are o tipografie proprie, care le este pusă la dispoziţia acestora, însă cu anumite condiţii. Revista reuşeşte să se impună spectaculos încă de la primele numere. Astfel, de la 300 de exemplare, tirajul ajunge în scurtă vreme până la 800 de exemplare, lucru care, pentru acea epocă, era un tiraj remarcabil.

La câteva luni după apariţia revistei, Iacob Negruzzi îi trimite lui Vasile Alecsandri (membru al Societăţii academic), în august 1867, o scrisoare prin care îi prezintă acestuia primele numere ale Convorbirilor, invitându-l astfel să devină colaborator. Alecsandri acceptă, trimiţând pentru început poezia Tânăra creolă, lucru ce dă strălucire revistei. Câteva zile mai târziu, poetul îi trimite o nouă scrisoare lui Negruzzi, cu poezia Covrigarul, ce este publicată în revistă. Această colaborare nu a însemnat că Vasile Alecsandri era un junimist, el căutând prin literatură să fie al unei ţări întregi, şi nu al unei singure formaţiuni, în acest caz al Junimii. Accentul cade însă pe articolele critice şi estetice maioresciene cu studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, trecând la Critica ortografiei lui Cipariu, la atacul În contra direcţiunii de astăzi în cultura română (1868). Titu Maiorescu răspundea, astfel, unuia din punctele cuprinse în articolul – program: critica serioasă a operelor literare apărute, fapt ce va produce nemulţumirea unor autori precum Bolintineanu, Bolliac sau Alecsandri, ce se vor plânge în particular celorlalţi membrii ai Societăţii, din cauza atitudinii lui Maiorescu.





Printre articolele lui Maiorescu ce apar în revistă se numără: Despre poezia română (1867), În contra direcţiunii de astăzi (1868), Observaţiuni polemice (1869), Despre reforma învăţământului public (1870), Direcţia nouă (1871), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872). În 1876 apar Aforismele pentru înţelepciunea în viaţă a lui Artur Schopenhauer, traduse de Maiorescu; În contra neologismelor şi Literatura română şi străinătatea (1881), Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), Poeţi şi critici (1886), Eminescu şi poeziile lui (1889), Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului (1890), Oratori, retori şi limbuţi (1897), O rectificare literară (1903) şi Răspuns la discursul de recepţie al dlui Dumiliu Zamfirescu (1903). După 1871, membrii fondatori ai Junimii, sunt atraşi de politică, astfel că Titu Maiorescu devine deputat, apoi ministru, iar în 1874 se mută la Bucureşti, lucru ce-l face pe Iacob Negruzzi să creadă că Junimea, şi implicit revista, se vor desfiinţa. Maiorescu nu va renunţa însă la Convorbiri literare şi va continua să participe la şedinţele societăţii, de la Iaşi, astfel că revista îşi va continua apariţia.









Publicarea pe prima pagină a poeziei Epigonii, scrisă de Mihai Eminescu, în 1870, marchează începutul unei noi etape, fapt pentru care Titu Maiorescu va scrie articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română, în care-l va plasa pe poet în prim planul vremii. Acesta nu va lipsi de la întrunirile societăţii câtă vreme va sta la Iaşi. În numărul 4 din 15 aprilie 1870, numele lui Eminescu devine din ce în ce în ce mai cunoscut, după ce apare pe prima pagină alături de marele Alecsandri, afirmându-se cu poezia Venere şi Madonă. De acum şi până în 1887, când poetul părăseşte Convorbirile literare, pentru revista Timpul, va publica aici aproape toate versurile sale. Amintim câteva titluri publicate de-a lungul anilor în revistă: Mortua est – 1871, Egipetul – 1872, Înger şi demon – 1873, Împărat şi proletar (1874), Făt-frumos din Tei – 1875, Povestea codrului, – 1878, O, mamă… în 1880, Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Scrisoarea IV – 1881 şi Doină în 1883. În 1884 revista Convorbiri literare îi publică douăzeci şi una de poezii din volumul de la Socec. Continuă publicarea poeziilor în revistă, astfel în 1885 va apărea Sara pe deal, La Steaua în 1886, De ce nu-mi vii şi Kamadeva în 1887. Pe lângă aceste creaţii, Eminescu va compune două strofe dedicate exclusiv revistei, pe care o va dispreţui la un moment dat, datorită faptului că îi publica poeziile.