Mos Goriot

Mos Goriot

- prezentare de

carte Aceasta carte pur si simplu te tine in suspans, te face sa traiesti prin personaje, iti infatiseaza alte perspective ale vietii,nu neaparat contemporane ca mai apoi,la sfarsit,sa te faca sa iti spui "la naiba cu cartea asta!". Mi-am imaginat o lectura plictisitoare cand am decis sa o citesc,insa m-a captivat in asa masura incat am lasat multe alte treburi in favoarea ei. ~ Nascut la Tours, într-o familie burgheza, Balzac (1799-1850) renunta la cariera juridica, pe care o începuse dupa studii de drept, pentru a se consacra literaturii. Din 1829, când publica primul roman semnat cu numele sau si pâna la sfârsitul vietii, biografia lui Balzac se confunda cu opera. Cu o extraordinara putere de munca Balzac scrie un mare numar de romane grupate în ciclul Comedia umana, care contine trei parti : Studii de moravuri, Studii filozofice si Studii analitice. Cea mai importanta dintre aceste parti este Studii de moravuri, subîmpartita la rândul ei în : Scene din viata privata (Gobseck, Mos Goriot), Scene din viata de provincie (Eugénie Grandet, Iluzii pierdute), Scene din viata politica (O afacere tenebroasa), Scene din viata militara (Suanii), Scene din viata de la tara (Taranii, Medicul de tara), Balzac se vrea istoricul moravurilor, pictorul societatii contemporane lui, tinzând (si reusind) sa faca, prin cele aproape 2000 de personaje ale sale, concurenta starii civile. ~

Moş Goriot face parte din Comedia Umană ,ciclul Scene din viaţa pariziană şi reprezintă cheia de boltă a întregului ciclu, întrucât

Balzac introduce aici procedeul personajelor „reparaissant”– al căror destin este urmărit de-a lungul mai multor romane (Rastignac,Vautrin, doamna de Restand etc.). „... aş vrea să fiu căţeluşul pe care ele îl ţin pe genunchi.Trăiesc cu bucuriile lor. Fiecare iubeşte în felul său. Iubirea mea nu face totuşi nimănui niciun rău,de ce lumea nu mă lasă în pace? Sunt fericit în felul meu.“ Când Goriot a sosit la pensiunea doamnei Vauquer, bogăţia sa a provocat invidie, speculaţii şi un oarecare respect. La 1819, momentul în care începe povestea, bãtrânul traieste în conditii mizerabile, iar singurii săi vizitatori sunt două doamne fermecătoare,, care vin rar şi se feresc de ochii lumii. Sunt fiicele sale, pretinde Goriot, iar singurul locatar dispus să-i dea crezare este Rastignac, un tânãr student sãrac, dar ambiţios, a cărui ţintă de viaţă este strălucitoarea societate din foburgul Saint-Germain In genere, acţiunea se desfăşoară în pensiunea doamnei Vauquer, unde întâlnim oameni provenind din diferite medii sociale: studenţi, negustori, ocnaşi, femei din burghezia scăpătată etc. Moş Goriot şi-a sacrificat toată averea strânsă de-a lungul vieţii pentru a-şi face fericite fiicele: pe Anastasie de Restand (căsătorită cu un aristocrat) şi pe Delphine de Nucingen (căsătorită cu un bancher). Tinerele doamne îşi dispreţuiesc însă tatăl, considerat o persoană mult prea modestă pentru „înalta” societate din care ele ajunseseră să facă parte. Pentru cele două fiice, Goriot rămâne, pur şi simplu, o sursă permanentă de bani şi îl vor lăsa să moară în mizerie, vegheat doar de Rastignac, fără să îl viziteze nici măcar atunci când el se află pe patul morţii. Chiar şi pe ultimul drum, spre cimitir, Moş Goriot îl va avea alături doar pe Rastignac. La capătul zilelor, Moş Goriot ajunge la trista concluzie că adevăratele sentimente, sincere şi profunde, nu pot exista decât la oamenii săraci, lipsiţi de orice fel de avere. Paralel cu destinul lui Moş Goriot, Balzac înfăţişează evoluţia tânărului provincial Eugene de Rastignac, tânărul student la drept care doreşte să reuşească în viaţă prin muncă cinstită, dar care, cu timpul, sub influenţa lui Vautrin, un personaj cinic şi misterios, ajunge la concluzia că pentru a-şi atinge scopurile trebuie să facă uz de orice mijloace. „Educaţia” pe care Vautrin i-o insuflă lui Rastignac presupune o adaptare perfectă la situaţia existentă, la principiile „moralei" burgheze. În final, Vautrin este arestat ca ocnaş evadat, iar Rastignac, pătruns în „înalta" societate prin intermediul lui Delphine de Nucingen, al cărei amant devenise, lansează Parisului sfidarea: „Şi acum între noi doi." Cel mai mare creator de fapturi umane care a existat, Balzac a privit în faţă şi a sondat în adâncurile lui misterul creaţiei. ... Forma naturală a creaţiei e însă cea care furnizează înscrieri la starea civilă. Adica paternitatea. În opera oricărui scriitor de geniu există întotdeauna o scriere a cărei funcţie e de a transmite un mesaj profund şi care se comportă ca o celulă-mamă. Totul se petrece la Balzac ca şi cum această funcţie ar fi deţinută de Moş Goriot. Nu numai pentru că el conţine cele mai multe dintre personajele-cheie ale lui Balzac, Vautrin, Rastignac, Bianchon, soţii Nucingen, ci pentru că Moş Goriot înseamnă întâi de toate personajul din titlu şi misterul paternităţii. Fragmentul urmator prezinta un moment culminant in roman si anume agonia batrânului Goriot :

Doua lacrimi se rostogolira din ochii batrânului, oprindu-se pe pleoapele rosietice, fara a luneca mai jos. -Ah, daca as fi bogat, daca mi-as fi pastrat averea, daca nu le-as fi dat-o lor, amândoua ar fi aici si mi-ar linge obrajii cu sarutarile lor ! -As fi locuit într-un palat, as fi avut odai frumoase, servitori, foc în soba, iar ele ar fi plâns în hohote cu barbatii si copiii lor ! As fi avut toate bucuriile astea. Dar nu mai am nimic. Banul îti da tot. Îti da chiar si propriile tale fete. Oh, banii mei unde sunt acuma ? Daca as avea comori de lasat, m-ar obloji, m-ar îngriji ; le-as auzi, le-as vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc si mai mult parasirea si mizeria în care ma aflu ! Când un nenorocit e iubit, el stie cel putin ca e iubit cu adevarat. Nu, as vrea sa fiu bogat, pentru ca atunci le-as putea vedea. Dar, zau, cine poate sti ? Amândoua au inimi de piatra. Le-am iubit prea mult ca sa ma mai poata iubi si ele pe mine. Un tata trebuie sa fie totdeauna bogat, trebuie sa-si tina copiii în frâu, ca pe niste cai naravasi. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor. Mizerabilele ! Îsi încoroneaza asa cum se cuvine purtarea pe care au avut-o fata de mine în acesti zece ani din urma. Daca ai sti cum ma rasfatau îndata dupa ce se maritasera ! (Oh, ce crud martiriu sufar !) Le dadusem, fiecareia dintre ele, aproape opt sute de mii de franci si nu puteau nici ele, nici barbatii lor sa se poarte rau cu mine. Ma primeau în casele lor : « Tata bun încoace, tata drag încolo ». Ma asteptau la masa în fiecare zi. Cinam cu barbatii lor, care îmi dadeau toata cinstea cuvenita. Treceam drept un om care mai are înca oarecare avere. De ce ? Nu le spusesem nimic despre afacerile mele. Dar cu un om care da câte opt sute de mii de franci fetelor lui trebuie sa te porti bine. Si ma rasfatau, dar pentru averea mea. Lumea nu-i frumoasa deloc. Am vazut-o prea bine. Ma duceau cu trasura la teatru, iar în serile când primeau musafiri sedeam si eu cu ei, cât îmi placea. Pe scurt, spuneau deschis ca sunt fetele mele si marturiseau fara ocol ca eu sunt tatal lor. Ehei, mi-am pastrat istetimea si nu mi-a scapat nimic din câte s-au întâmplat. Toate erau facute cu dibacie si-mi sfâsiau inima. Vedeam bine ca sunt prefacatorii, dar boala era fara leac. La masa lor nu ma simteam în voia mea, ca la masa de-aici. Nu stiam sa vorbesc cu musafirii. De aceea, de câte ori unul din domnisorii aceia întreba la ureche pe ginerii mei “Cine e domnul?”, “E babacu, cu punga doldora, om bogat”, “Eh, drace!” raspundea celalalt, si toti ma priveau cu respectul datorat banului. Daca uneori îi stânjeneam oarecum, îmi rascumparam din plin pacatele. De altfel, cine e desavârsit ? (Tot capul mi-e o rana!) În clipa asta, iubite domnule Eugène, trec prin chinurile mortii; si totusi, toata suferinta de-acum nu-i nimic pe lânga durerea pricinuita de cea dintâi privire prin care Anastasie m-a facut sa înteleg ca spusesem o prostie, din pricina careia se simtea umilita: privirea aceea mi-a strapuns inima. As fi vrut sa stiu toate lucrurile din lume, dar ceea ce stiam bine era numai ca sunt un om de prisos pe suprafata pamântului. A doua zi, ca sa aflu mângâiere, m-am dus la Delphine, dar iata ca si la ea fac o prostie, care o înfurie. Eram ca nebun. Opt zile n-am stiut ce sa fac. De teama dojenilor lor, nu mai îndrazneam sa ma duc la ele. Si iata-ma la poarta fetelor mele. Dumnezeule, de vreme ce stii mizeriile si suferintele pe care le-am îndurat, de vreme ce ai numarat loviturile de pumnal pe care le-am primit în vremea asta, care m-au îmbatrânit, m-au schimbat, m-au ucis, m-au albit, pentru ce ma faci sa sufar si astazi ? Am ispasit din plin pacatul de a le fi iubit fara masura. Iar ele s-au razbunat din plin de dragostea mea si m-au torturat ca niste calai. Ce prosti sunt parintii ! Le iubeam atât de mult , ca m-am întors la ele, ca un cartofor la masa verde. Fetele mele erau viciul meu, erau iubitele mele, erau tot ! Amândoua aveau nevoie de felurite lucruri, de gateli ; cameristele lor îmi dadeau de stire, iar eu le daruiam ce râvneau, ca sa fiu bine primit în casele lor ! Cu toate

acestea, mi-au dat câteva mici lectii de buna purtare în societatea înalta. Oh, îsi pierdusera rabdarea ! Începusera a se rusina de mine. Asa patesti daca te-apuci sa-ti cresti bine copiii. Eu nu mai eram însa la vârsta învataturii. (Doamne, ce dureri cumplite ! Medicii ! Daca mi-ar deschide capul, n-as mai suferi atâta.) Fetele mele, fetele mele ! Anastasie, Delphine ! Vreau sa le vad. Trimite jandarmii sa le caute si sa le-aduca aici cu forta ! Dreptatea este de partea mea. Natura, codul civil, toate sunt de partea mea. Protestez ! Tara va pieri daca parintii vor ajunge a fi calcati în piciore. Asta e limpede. Societatea, lumea, se întemeiaza pe paternitatea, si totul se va prabusi când copiii nu-si putea auzi ! Sa-mi spuna orice, numai sa le aud glasul. Asta mi-ar alina durerile. Mai ales Delphine. Dar când or veni spune-le sa nu se uita cu nepasare la mine, cum fac totdeauna. Ah, bunul meu prieten, domnule Eugène, dumneata nu stii ce înseamna sa vezi ca o privire de aur se schimba dintr-o data în plumb cenusiu. De când ochii lor nu s-au mai aplecat asupra-mi cu stralucirea lor de odinioara, viata mea a fost o iarna fara de sfârsit ; n-am avut alta hrana decât mâhnirea, si cu ea m-am îndestulat din plin ! Jignire si umilinta, asta a fost viata mea. Le iubesc atât de mult, încât am înghitit cu nesat toate înfruntarile, pentru ca printre ele îmi vindeau si câte un biet capatel de înjositoare bucurie. Un tata sa ajunga sa-si vada fiicele pe furis ! Le-am daruit viata mea, întreaga, si ele nu-mi daruiesc astazi nici macar un singur ceas ! Mi-e sete, mi-e foame, arde sufletul din mine, simt ca mor, dar ele nu vin sa-mi usureze agonia. Pesemne ca nu stiu ce înseamna sa calci în picioare cadavrulul tatalui tau ! Dar e un Dumnezeu în cer, si el ne razbuna, împotriva vointei noastre, pe noi parintii. Oh, au sa vina ! Veniti, dragele mele, veniti sa-mi dati un sarut, sarutul cel din urma, împartasania tatalui vostru, care se va ruga lui Dumnezeu pentru binele vostru, care-i va spune ca v-ati purtat cu el ca niste fiice bune, care va va apara ! La urma urmei, voi n-aveti nici o vina. N-au nici o vina, prietene ! S-o spui tuturor sa nu le necajeasca nimeni din pricina mea. Eu sunt cel care am gresit ; eu le-am învatat sa ma calce în picioare. Am gasit scena ultimelor clipe din viata lui Goriot extrem de sensibil zugravita de autor. Amestecul brutal de sentimente da culoare tabloului mortii lui Goriot: batranul oscileaza de la dorinta de a mai oferi ceva fiicelor sale, la manie, regret, pentru nerecunostinta celor doua; cele doua fete, fatis interesante doar de banii tatalui lor; repulsia, mania chiar, a lui Rastignac fata de comportamentul fiicelor. Personal, nu am gasit actiunea romanului punctul forte al operei. M-a surprins talentul extraordinar al lui Balzac de a analiza (realist) atat tipul uman, individul, cat si intreaga societate de la acea vreme. Per ansamblu, m-a impresionat placut cartea. Nu ma asteptam la un subiect neaparat captivant, ci la dovada de maiestrie de scriitor. Mos Goriot nu m-a dezamagit. Concluzia este ca acest roman infatiseaza povestea dragostei parentale dusa la extrem cu un sfarsit iminent. Balzac accentueaza ideea inutilitatii exercitarii oricaror extreme. Motivul este simplu: in final te duc la pierzanie.