Natatie Si Apl. Inotului In Kineto.

Nataţie şi aplicaţiile înotului în kinetoterapie CURS STUDII DE LICENŢĂ

Autor

Manole Vasile

Editura Alma Mater Bacău – anul

Referenţi ştiinţifici

Prof. Univ. Dr. Şalgău Silviu Conf. Univ. Dr. Mârza Dănilă Dănuţ Nicu

Caseta CIP

ISBN

Cuprins Cuvânt înainte ........................................................................................................... 5 Capitolul I. Hidrokinetoterapia mijloc important al kinetoterapiei ........................... 6 Scop ..............................................................................................................................................6 Obiective operaţionale..................................................................................................................6 1.1. Obiectivele şi finalităţile practicării înotului ...................................................... 7 1.2. Caracteristici generale privind hidrokinetoterapia ............................................. 7 1.3. Principii fizice aplicate corpurilor scufundate în apă ......................................... 8 1.4. Influenţa apei asupra organismului .................................................................. 12 Bibliografie.................................................................................................................................16 Capitolul II. Condiţii tehnice de desfăşurare a hidrokinetoterapiei ........................ 17 Scop ............................................................................................................................................17 Obiective operaţionale................................................................................................................17 2.1. Localul .............................................................................................................. 18 2.2. Bazine şi piscine ............................................................................................... 18 2.3. Condiţii de aplicare a hidrokinetoterapiei ........................................................ 20 2.4. Desfăşurarea tratamentului ............................................................................... 23 2.5. Dozarea exerciţiilor în funcţie de dificultate .................................................... 24 2.6. Indicaţii şi contraindicaţii ................................................................................. 25 2.7. Probleme de igiena, profilaxie şi alimentaţie specifice activităţilor desfăşurate în bazine 26 Bibliografie.................................................................................................................................29 Capitolul III. Băile şi duşurile terapeutice .............................................................. 30 Scop ............................................................................................................................................30 Obiective operaţionale................................................................................................................30 3.1. Băile terapeutice ............................................................................................... 31 3.2. Duşurile reci ..................................................................................................... 34 Bibliografie.................................................................................................................................35 Capitolul IV. Bazele generale ale tehnicii procedeului craul .................................. 36 Scop ............................................................................................................................................36 Obiective operaţionale................................................................................................................36

3

4.1. Formarea deprinderii de a înota ........................................................................ 37 4.2. Învăţarea tehnicii de înot şi elaborarea unul model conţinând mijloace de învăţare şi perfecţionare ............................................................................................................ 38 4.3. Tehnica procedeului craul................................................................................. 43 Bibliografie ................................................................................................................................ 52 Capitolul V. Bazele generale ale tehnicii procedeului spate ................................... 53 Scop ........................................................................................................................................... 53 Obiective operaţionale ............................................................................................................... 53 5.1. Tehnica procedeului spate ................................................................................ 54 5.2. Exerciţii pentru învăţarea procedeului spate..................................................... 60 Bibliografie ................................................................................................................................ 62 Capitolul VI. Bazele generale ale tehnicii procedeului bras .................................... 63 Scop ........................................................................................................................................... 63 Obiective operaţionale ............................................................................................................... 63 6.1. Tehnica procedeului bras .................................................................................. 64 6.2. Tehnica procedeului bras .................................................................................. 69 Greşelile principale întâlnite în procedeul bras ....................................................... 71 Bibliografie ................................................................................................................................ 72 Capitolul VII. Exemple practice ale hidrokineto-terapiei........................................ 73 Scop ........................................................................................................................................... 73 Obiective operaţionale ............................................................................................................... 73 7.1. Exerciţii efectuate în apă pentru dezvoltarea forţei şi mobilităţii membrului superior 74 7.2. Program de exerciţii efectuate în bazine cu apă mică, pentru copii cu infirmitate motorie cerebrală (IMC) ....................................................................................................... 89 7.3. Aquagym, aquafitness gimnastica acvatică ...................................................... 93 7.4. Procedeele de înot utilitar şi salvarea de la înec ................................................. 96 Bibliografie .............................................................................................................................. 100

Cuvânt înainte

Folosirea apei în tratarea maladiilor sau a infirmităţilor datează din vremuri străvechi. Chinezii, prin doctrina atitudinilor şi mişcărilor (Confucius), şi mai târziu grecii şi romanii au pus bazele indicaţiilor şi aplicaţiilor benefice ale exerciţiului fizic practicat în apă (Euripide, Galenus şi Aurelianus). Începând cu secolul al XVIII-lea, cercetările în domeniul hidrokinetoterapiei se intensifică, anglo-saxonii (Hoffman, 1712; Pressnitz, 1830 şi puţin mai târziu Kneipp) impulsionând preocupările pentru folosirea apei în scopuri terapeutice. Dar hidrokinetoterapia se va organiza ca ştiinţă abia în secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul XX, prin tratarea sechelelor poliomielitei. Astfel, în 1924, C. Lowmann prezintă o metodă de tratare a paraliziilor, iar în 1931, Lausson publică un tratat pe tema utilizării hidro-gimnasticii în poliomielită. În Franţa, Leroy pune bazele tehnice şi terapeutice ale Kinetobalneoterapiei, termen ce defineşte toate exerciţiile executate în apă. Luând în considerare efectele mecanice ale apei, precum şi forţele vectoriale prezente în apă, aria de aplicabilitate a apei în recuperare se poate extinde la un grup mai larg de afecţiuni, nu doar la cele amintite de aceşti autori.

5

<Manole Vasile>

Capitolul I. Hidrokinetoterapia mijloc important al kinetoterapiei Scop Cunoaşterea şi însuşirea unor cunoştinţe despre principalele finalităţi ale practicării înotului, despre caracteristicile generale ale hidrokinetoterapiei, efectele apei şi înotului asupra organismului, pentru utilizarea lor în activităţile de recuperare şi profilaxie a unor afecţiuni.

Obiective operaţionale După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:  Să menţină un nivel ridicat de cunoştinţe despre influienţa apei asupra organismului uman, de adaptare a efortului fizic şi psihic specific activităţilor fizice desfăşurate în apă.  Să ducă la învăţarea şi aprofundarea corectă a funcţiilor şi aparatelor organismului uman care suferă anumite modificări în activităţilor desfăşurate în apă.

6



1.1. Obiectivele şi finalităţile practicării înotului O primă finalitate vizează ridicarea calităţii vieţii, ca urmare a asigurării unei stări optime a sănătăţii întregii populaţii, exprimată prin robusteţe şi vigoarea fizică, prelungirea duratei vieţii active. Importanţa acestei activităţi în planul sănătăţii publice este considerabilă dacă ţinem esama de faptul că înotul contribuie ,în cel mai înalt grad la creşterea şi dezvoltarea fizică armonioasă, la îmbunătăţirea funcţiilor vitale ale organismului. De asemenea, înotul sub forma lui analitică, are un rol activ în prevenirea şi creşterea activităţilor corporale vicioase şi ale deficienţelor fizice, mai ales în timpul perioadei de creştere. Menţinerea unui nivel ridicat de funcţionalitate optimă şi adaptarela efortul fizic şi psihic specific înotului, indiferent de vârstă şi sex, determină o stare de echilibru biologic şi sufletesc, cu alte cuvinte, aşa- numita homeostazie A doua finalitate din care derivă o suită de alte obiective, vizează formarea unei capacităţi fizice ridicate a omului, exprimată prin dezvoltarea la un nivel superior a calităţilor motrice de bază (forţa, viteză, rezistenţa, îndemânare, mobilitate), care reprezintă suportul formării măiestriei motrice. A treia finalitate se referă la psihicul uman, care este şi el profund angajat în efortul fizic. Calităţile psihice din sfera cognitivă (senzaţii, percepţii, reprezentări, gândiri, imaginaţie, etc.), volitivă (curaj, spirit de iniţiativă, hotărâre, perseverenţă, etc.), afectivă (sentimente, emoţii) şi estetică (simţul ritmului al armoniei, al coordonării mişcărilor, expresivitatea combinată cu exactitatea actului motric tot mai rafinat), precum şi trărăturile de personalitate (caracter, aptitudine, conştiinţă), sunt stimulate şi educate în acest context, conturând o fiinţa umană echilibrată, cu o personalitate armonios dezvoltată. Menţinerea unei bune funcţionalităţi a organismului uman reprezintă o consecinţa a practicării sistematice a activităţii de înot, cu rol recreativ şi compensator.

1.2. Caracteristici generale privind hidrokinetoterapia Folosirea apei în tratarea maladiilor sau a infirmităţilor datează din vremuri străvechi. Chinezii, prin doctrina atitudinilor şi mişcărilor (Confucius), şi mai târziu grecii şi romanii au pus bazele indicaţiilor şi aplicaţiilor benefice ale exerciţiului fizic practicat în apă (Euripide, 7

<Manole Vasile>

Galenus şi Aurelianus). Începând cu secolul al XVIII-lea, cercetările în domeniul hidroterapiei se intensifică, anglosaxonii (Hoffman, 1712; Pressnitz, 1830 şi puţin mai târziu Kneipp) impulsionând preocupările pentru folosirea apei în scopuri terapeutice. Dar hidroterapia se va organiza ca ştiinţă abia în secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul XX, prin tratarea sechelelor poliomielitei. Astfel, în 1924, C. Lowmann prezintă o metodă de tratare a paraliziilor, iar în 1931, Lausson publică un tratat pe tema utilizării hidro-gimnasticii în poliomielită. În Franţa, Leroy pune bazele tehnice şi terapeutice ale Kinetobalneoterapiei, termen ce defineşte toate exerciţiile executate în apă. Luând în considerare efectele mecanice ale apei, precum şi forţele vectoriale prezente în apă, aria de aplicabilitate a apei în recuperare se poate extinde la un grup mai larg de afecţiuni, nu doar la cele amintite de aceşti autori. Deoarece dl. Prof. Univ. Dumitru Moţet defineşte balneologia drept ştiinţa care se ocupă cu studiul şi aplicarea în terapeutică a apelor minerale şi a nămolurilor, iar balneoterapia drept terapeutica prin ape minerale (în cură internă şi externă) şi nămoluri (Îndrumător terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie, Bacău 1997), consider că denumirea cea mai în măsură pentru definirea exerciţiului fizic terapeutic executat în apă este cea de hidrokinetoterapie.

1.3. Principii fizice aplicate corpurilor scufundate în apă Hidrostatica – elemente componente 1. Masa (m) - reprezintă cantitatea de materie a substanţei avute în vedere. 2. Greutatea (G) - este o forţă constând în acţiunea acceleraţiei gravitaţionale (g) asupra masei într-un punct dat. Relaţia masă-greutate: G=mxg 3. Densitatea (d) - reprezintă raportul dintre masă (m) şi volum (V):

d = m/V 8



4. Greutatea specifică - reprezintă raportul dintre masa unui anumit volum dintr-o substanţă şi masa unui volum egal de apă. Greutatea specifică a apei este egală cu unitatea. Dacă greutatea specifică a unei substanţe este mai mare decât 1 substanţa se scufundă; dacă este egală cu 1 substanţa rămâne imobilă în locul unde a fost pusă; iar dacă este inferioară lui 1, substanţa pluteşte la suprafaţa apei. 5. Legea lui Arhimede – un corp scufundat total sau parţial într-un lichid în repaus este împins cu o forţă verticală, orientată de jos în sus şi egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp. F = d x V, unde: F – forţa lui Arhimede , d – densitatea volumului de lichid dezlocuit, V – volumul de lichid dezlocuit. 6. Presiunea hidrostatică – presiunea exercitată de un lichid într-un punct oarecare al unui corp scufundat în el este acelaşi indiferent de direcţie, neavând deci nici un efect asupra respectivului corp (Fig.1). Ea este direct proporţională cu adâncimea la care se găseşte punctul avut în vedere, depinzând şi de densitatea lichidului în care este scufundat obiectul (de exemplu, presiunea este mai mare în ulei decât în alcool). Ca toate lichidele apa este caracterizată şi de: - Forţa de coeziune – forţă de atracţie (cu valori reduse) între moleculele aceleiaşi materii;

Fig. 1- Presiunea hidrostatică

- Forţa de adeziune: - forţe de atracţie moleculară (cu valori reduse) între moleculele a două materii diferite. Percepţia acestor presiuni nu este resimţită în mod obiectiv de subiecţii aflaţi în imersiune.

9

<Manole Vasile>

7. Tensiunea de suprafaţă: - proprietate a fluidelor care reprezintă rezultanta forţelor de coeziune dintre molecule. La suprafaţa apei se formează un fel de peliculă care opune rezistenţă oricărei deplasări. Această forţă se poate evidenţia prin mobilizarea orizontală a unui membru aflat în imersiune totală care este mai uşor de realizat decât dacă membrul respectiv se găseşte în imersiune parţială (la aceeaşi viteză), deoarece trebuie spartă pelicula de rezistenţă. 8. Viscozitatea – apare datorită forţelor de frecare existente între moleculele unui fluid, frecări care dau naştere la o anumită rezistenţă, la o anumită frânare în calea curgerii fluidului. Viscozitatea apei are o valoare scăzută. Viscozitatea scade pe măsură ce temperatura fluidului creşte. Viscozitatea se poate evidenţia astfel: - În cazul unei mişcări executate în aceleaşi condiţii de temperatură şi la aceeaşi viteză în ulei, apoi în apă, forţele de frecare sunt mai scăzute în apă, din cauza viscozităţii mai mari a uleiului.

Hidrodinamica A. Rezistenţa: - se stabileşte astfel: R = K S sin a v2, unde: R – rezistenţa (forţa exprimată în Kg f) K – coeficientul de formă S – suprafaţa cuplului-maestru (exprimată în m2) v – viteza (exprimată în m/s) - Coeficientul de proporţionalitate K depinde de natura mediului şi se află în raport cu viscozitatea, densitatea, forţa de coeziune şi forţa de aderenţă. Prin urmare, este o mărime constantă în condiţii de temperatură şi mediu identice. - Suprafaţa cuplului-maestru S sau a corpului atacant este reprezentată de suprafaţa ortogonală a proiecţiei corpului considerat în deplasare pe un plan perpendicular pe axa sa de deplasare. Această proiecţie are următoarea formulă: S sin a, Unde : a – unghiul de atac.

10



Dacă suprafaţa de atac se înclină pe orizontală, suprafaţa cuplului-maestru se diminuează proporţional cu sinusul unghiului. Dacă a = 900, sin a = 1, prin urmare rezistenţa la înaintare este maximă. - Viteza v este în realitate diferenţa dintre viteza apei şi cea a corpului considerat în deplasare. Dat fiind că în piscina de recuperare apa este considerată a fi imobilă, v reprezintă viteza segmentului de corp aflat în deplasare. Se constată că rezistenţa la deplasare este proporţională cu pătratul vitezei. B. Turbulenţa: - fenomenele de turbulenţă apar începând cu o viteză de prag care variază în funcţie de viscozitatea fluidului avut în vedere. La o viscozitate mare, declanşarea turbulenţelor presupune un nivel ridicat al vitezei. Moleculele de lichid aflate în proximitatea obiectului care se deplasează se mişcă mai repede decât cele îndepărtate, deoarece forţa de deplasare trebuie să învingă forţele interpeliculare şi forţele de fricţiune moleculară. Turbulenţa reprezintă o mişcare neregulată a fluidului, diferită de la un punct la altul al acestuia. Fenomenele de turbulenţă dau adesea naştere la vârtejuri. Un obiect care se deplasează creează un curent liniar direct proporţional cu viteza sa. În ceea ce priveşte turbulenţele, acestea sunt proporţionale cu pătratul vitezei. În timpul deplasării unui obiect, între partea din faţă a acestuia şi cea din spate se creează o diferenţă de presiune. Presiunea este maximă în faţă şi mai slabă în spate, de unde rezultă o mişcare a apei spre înapoi, însoţită de un fenomen de depresiune şi de aspiraţie. Vârtejurile se formează în timpul aspiraţiei, parţial în lateral, parţial în spatele obiectului. Dacă sensul deplasării este brusc schimbat, rezistenţa care trebuie contracarată devine şi mai importantă, datorită forţei de inerţie a aspiraţiei şi fenomenelor de turbulenţă (Fig. 2).

Fig. 2 - Depresiune creată în spatele unui obiect în mişcare datorită aspiraţiei şi fenomenelor de turbulenţă 11

<Manole Vasile>

Obiectele hidrodinamice sunt uşor de pus în mişcare (Fig. 3). Dimpotrivă, obiectele care nu sunt hidrodinamice opun o rezistenţă mai mare la deplasare tocmai din cauza formei obiectului, a suprafeţei cuplului-maestru şi a orientării suprafeţelor de atac. În practica reeducării, aceşti diferiţi factori de rezistenţă pot fi exploataţi în diferite tipuri de exerciţii simple, sau mai complexe (dus-întors, etc.).

Fig. 3 - Variaţia hidrodinamismului unui obiect

C. Refracţia. Reflecţia. La trecerea dintr-un mediu în altul, cu indice de refracţie diferit (de exemplu aerul şi apa), fasciculul luminos suferă o deviaţie. Acest fenomen de iluzie optică nu trebuie să-l inducă în eroare pe terapeut sau pe pacient în privinţa poziţiei exacte a segmentului de membru aflat în imersiune. Începând cu o anumită zonă, perceperea acţiunilor care au loc sub apă devine imposibilă, deoarece suprafaţa apei seamănă cu o oglindă. O lumină prea puternică şi prost orientată provoacă orbirea momentană a persoanelor implicate şi sporeşte fenomenul de reflecţie.

1.4. Influenţa apei asupra organismului Efecte mecanice a) Forţa lui Arhimede şi adâncimea scufundării. Efectul cel mai evident al scufundării este diminuarea aparentă a greutăţii corpului. b) Presiunea hidrostatică. Presiunea hidrostatică şi viscozitatea se află la originea stimulărilor senzoriale. Corpul scufundat în apă, suportă pe toată suprafaţa de contact cu apa, o presiune mecanică hidrostatică. Valoarea acestei presiuni este de 0,1 atm. la adâncimea de 1m. Toracele suportă în 12



permanenţă o presiune de aproximativ 30 Kg./ forţă, acest lucru având implicaţii asupra funcţiei respiratorii. Această presiune este permanentă şi constantă. Unii autori consideră că învelişul de apă asigură o mai bună percepţie a poziţiei membrelor şi îmbunătăţeşte echilibrul. Drenajul circulator va putea fi influenţat de acţiunea mecanică directă a presiunii hidrostatice. c) Viteza de deplasare în apă. Rezistenţa apei este de 900 de ori mai mare decât cea a aerului, de unde şi dificultatea cu care se execută mişcările rapide. În opinia unor autori, viteza cu care are loc deplasarea asigură o mai bună decontracţie şi inhibă reflexele de încordare ale antagoniştilor. Efecte termice

a) Clasificare. Efectele diferă în funcţie de temperatura utilizată.

Clasificarea lui Rostan: 2 – 120C - baie foarte rece; 12,5 – 18,750C - baie rece; 18,75 – 250C - baie răcoroasă; 25 – 31,250C - baie călduţă; 31,25 – 37,50C - baie caldă; 37,5 – 450C

- baie fierbinte.

Clasificarea lui Boigey: 0 – 260C - baie rece, care scade temperatura corpului; 26 – 350C

- baie neutră, fără efecte notabile asupra temperaturii corpului;

peste 350C

- baie caldă.

a) Termoliza şi schimbul caloric. Temperatura apei este mai mică decât temperatura corpului omenesc, ceea ce produce termoliza. Conductibilitatea termică a apei este de patru ori mai mare decât cea a aerului. La o temperatură a apei de aproximativ 300 C într-un timp efctiv de 4 minute, se pierd aproximativ 50 Kcalorii, iar în aceleaşi condiţii de temperatură dar în aer, aceiaşi cantitate de Kcalorii se pierde într-o oră. Temperatura corpului la nivelul pielii este de cca. 33,50C. Pentru băile terapeutice se 13

<Manole Vasile>

utilizează temperaturi de 32 – 380C. Căldura de conducţie şi suprafaţa mare a pielii (1,5 – 2 m2), caracterizată printr-o inervaţie bogată, asigură creşterea schimburilor termice într-un timp foarte scurt (răcire sau încălzire). b) Efectele băilor calde. Opiniile autorilor concordă în privinţa ideii că băile calde provoacă: O vasodilataţie periferică ce se concretizează prin înroşirea tegumentelor; un mecanism de apărare declanşat de sistemul hipofizo-corticosuprarenal şi care se exteriorizează prin tahicardie, scăderea tensiunii şi solicitarea capilarelor neutilizate; O activitate sedativă generală, însoţită de senzaţia subiectivă de bine; O relaxare a tonusului muscular; O creştere a pragului de sensibilitate la durere şi scăderea sensibilităţii periferice. Dacă este prea fierbinte (peste 380C), apa poate avea efecte nocive, provocând în special o astenie incompatibilă cu activitatea dinamică. Tot astfel, nici apa prea rece nu asigură o activitate confortabilă, deci optimă.

Efecte psihologice În afară de confortul datorat căldurii băii, sunt fără îndoială importante de semnalat alte două aspecte: - persoanele cu dizabilităţi severe sever au în apă posibilitatea de a face mişcări active, care nu se pot efectua în alte condiţii; - persoanele hidrofobe pun probleme majore kinetoterapeuţilor. Prin urmare, apa nu este întotdeauna un suport psihologic infailibil.

Influenţele înotului asupra organismului a) Influenţe asupra aparatului locomotor Faptul că efortul se desfăşoară cu corpul în poziţie orizontală, articulaţiile şi oasele sunt scoase de sub acţiunea gravitaţiei, favorizând creşterea. Mişcările pe care sunt executate în timpul înotului sunt lipsite de eforturi musculare maximale, aspect care favorizează dezvoltarea fusiformă a musculaturii. Caracterul simetric al mişcărilor din înot exclude instalarea unor deviaţii ale coloanei vertebrale, aşa cum se întâmplă la alte sporturi. Mişcările ample ale membrelor superioare influenţează benefic calitatea şi amplitudinea mobilităţii articulare. 14



Mişcările efectuate de jos în sus (în sensul acţiunii presiunii hidrostatice a apei) vor facilita execuţia, adresându-se în principal dezvoltării mobilităţii. Mişcările efectuate de sus în jos (impotriva sensului acţiunii presiunii hidrostatice a apei) vor fi îngreuiate adresându-se în principal dezvoltării forţei musculare. Rezistenţa apei creşte direct proporţional cu secţiunea segmentului şi cu viteza de execuţie a mişcării. b) Influente asupra aparatului respirator Funcţia respiratorie este îngreunată de mai mulţi factori cum ar fi: presiunea hidrostatică -care acţionează asupra toracelui înotătorului, solicitând în mod deosebit atât contracţia muşchilor respiratori care trebuie să depună un efort suplimentar de a învinge această presiune superioară petru a putea introduce şi elimina aerul din plămâni. Incoordonarea mişcării membrelor superioare cu răsucirea corpului în vederea executării respiraţiei. Acest factor limitează posibilităţile schimburilor gazoase, astfel inspiraţia este de scurtă durată, iar expiraţia foarte activă. Un alt factor îl reprezintă tempoul şi fercvenţa mişcării braţelor executată în cursa. Cu cât viteza de deplasare este mai mare, cu atât timpul afectat respiraţiei este mai scurt. Frecvenţa respiraţiei este legată de tehnica de înot şi poate avea valori de 30-40 de respiraţii pe minut înotul influienţează creşterea perimetrului toracic, a capacităţii vitale, a debitului respirator şi a consumului maxim de oxigen. c) Influenţe asupra aparatului circulator Circulaţia în timpul înotului se desfăşoară în condiţii favorizante, datorită poziţiei orizontale a corpului în apă, datorită presiunii hidrostatice, precum şi datorită contracţiilor ritmice ale muşchilor membrelor superioare şi inferioare. Temperatura scăzută a apei şi conductibilitatea mai mare a acesteia, creează condiţii nefavorabile, mai ales pentru circulaţia periferică. Volumul sistolic şi debitul cardiac cresc datorită poziţiei orizontale a înotătorului în apă. La începutul efortului, volumul sistolic creşte, iar pe parcursul efortului, debitul cardic creşte considerabil, ajungând până la valori de 30 de litri pe minut, asta în funcţie de efort şi de individ. Volumul şi greutatea inimii cresc datorită fenomenului de hipertrofie de adaptare. Sângele, de asemeni, prezintă modificări importante legate de adaptarea la efort. Numărul hematiilor creşte în timpul efortului precum şi ca efect tardiv, în repaus. Cantitatea de hemoglobină creşte de la la 18,5%. d) Influenţe asupra aparatului excretor În timpul efortului pe care îl face înotătorul, organismul nu are posibilitatea să se detoxice prin transpiraţie, datorită faptului că presiunea hidrostatică a apei acţioneayă asupra porilor închizându-i, în consecinţă această funcţie fiind preluată integral de rinichi. 15

<Manole Vasile>

Solicitarea intensă a funcţiei renale se reflectă în acidificarea urinii a cărui PH scade la valori de 4,8- 5,2 şi prin creşterea cantităţii de albumină eliminată, aceasta atingând valori de peste 50 mg la un litru. d) Influenţe asupra metabolismului Procesele de producere metabolică a substanţelor energetice devin eficiente prin antrenament sistematic. Astfel atunci când efectuăm eforturi aerobe de lungă durată, procesele metabolice vor produce energie prin transfomarea glicogenului muscular şi hepatic, iar când acestea se vor epuiza, energia va fi produsă prin transformarea lipidelor favorizând astfel diminuarea ţesutului adipos. Dieta trebuie atunci când efectuăm activităţi fizice în apă trebuie să conţină atât proteine cât şi glucide, dar şi lipide. De asemenea nu trebuie neglijate vitaminele şi sărurile minerale deosebit de importante în susţinerea efortului şi în procesele de refacere după efort.

         

 EVALUARE Care sunt cele mai importante obiective ale practicării înotului? Care sunt elementele componente ale hidrostaticii? Cum acţionează presiunea hidrostatică asupra organismului? Din ce se compune rezistenţa la înaintare? Care sunt efectele termice ale apei asupra organismului? Cum sunt influenţate elementele aparatului locomotor în timpul înotului? Cum este influenţată respiraţia în timpul înotului? Cum se desfăşoară circulaţia sangvină în timpul înotului şi de ce? Care este rolul excreţiei în timpul activităţilor desfăşurate în apă? Cum este influenţat metabolismul în timpul efortului din înot?

Bibliografie

16

1.

OLARU, M., (1984), Înot, Ed. Sport-Turism, Bucureşti;

2.

PLAS, F., HAGRON, E., (2001), - Kinetoterapie activă, Ed. Polirom, Iaşi;

3.

ŞALGĂU, S., GALERU, O., (2000), Nataţie – Curs -ID, F.E.F.S., Universitatea din Bacău;



Capitolul II. Condiţii tehnice de desfăşurare a hidrokinetoterapiei Scop Însuşirea unor cunoştinţe privind condiţiile tehnice de desfăşurare a hidrokinetoterapiei, pentru utilizarea lor în activităţile de recuperare şi profilaxie a unor afecţiuni.

Obiective operaţionale  După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:  Să menţină un nivel ridicat de cunoştinţe despre condiţiile tehnice pe care trebuie să le aibă bazinele în care se desfăşoară şedinţele de hidrokinetoterapie.  Să favorizeze învăţarea şi aprofundarea corectă a cerinţelor care se impun pentru desfăşurarea unei şedinţe de hidrokinetoterapie.  Să capaciteze cu abilităţi privind utilizarea optimă a presiunii hidrostatice a apei în timpul lucrului.

17

<Manole Vasile>

2.1. Localul Sălile de aşteptare, vestiarele, precum şi culoarele şi spaţiile de acces spre bazin trebuie să fie spaţioase. Sala în care se găseşte piscina trebuie să aibă o suprafaţă suficientă pentru a permite apropierea şi manevrarea fotoliilor rulante şi a paturilor. Un scripete şi orice alt sistem de ridicare plasat pe una dintre laturile bazinului permite personalului să-i introducă mai uşor în apă pe indivizii cu handicap sever. Vestiarele şi sălile destinate odihnei trebuie să fie dotate cu un sistem de uscare rapidă şi completă.

2.2. Bazine şi piscine Există două categorii principale de bazine interioare (acoperite): a) Bazine de capacitate redusă: recipiente pentru picioare sau pentru mâini, destinate reeducării localizate şi de cele mai multe ori analitice. La acestea se adaugă tancurile sau cuva lui Hubbard în formă de trifoi, care sunt căzi de mari dimensiuni, lărgite pe lateral la nivelul membrelor. Acest tip de bazine permit o Fig. 4 – Pereţii bazinului cu acces din partea dreaptă

reeducare individuală. b) Bazine de mare capacitate: dimensiunile acestor

bazine de formă rectangulară variază între 2 x 3 m şi 6 x 8 m. Adâncimea apei este de 1,5m până la 0,9m pentru adulţi, iar pentru copii, de 1,5 m până la 0,7 m. Înclinaţia solului este de aproximativ 70. Uneori piscinele prezintă o denivelare în scări, care permite varierea adâncimii de scufundare. Unele piscine fără această denivelare dispun de o pardoseală reglabilă în înălţime. Piscinele pentru reeducare (inclusiv marginile lor) sunt acoperite cu un material antiderapant. Pereţii bazinelor se ridică la 0,75 – 0,90 m în raport cu nivelul unde evoluează terapeutul şi pot prezenta în partea lor inferioară un intrând pentru picioarele kinetoterapeutului, ceea ce îmbunătăţeşte confortul acestuia şi reduce riscurile de alunecare (fig. 4). Mijloacele de a intra în bazin sunt diverse: 18



-

scări cu trepte şi bară de susţinere;

-

plan înclinat care permite intrarea în apă a unui pacient aşezat într-un fotoliu rulant;

-

scripete care se deplasează pe o grindă fixată în plafon;

De jur-împrejurul bazinului sunt fixate bare de susţinere situate la nivelul apei şi suficient de departe de perete pentru a permite o prindere eficientă. În funcţie de dimensiuni şi de profilul arhitectural, orice piscină poate fi destinată unei anumite forme de activitate: -

piscină pentru mers;

-

piscină pentru activităţi analitice;

-

piscină pentru reeducarea membrelor.

Piscinele clasice de nataţie pot fi incluse şi ele în cadrul listei bazinelor destinate reeducării. c) Apa: cel mai adesea se utilizează apa din reţeaua generală de alimentaţie. Apele de izvor din staţiunile termale şi apa de mare au anumite proprietăţi corozive care implică luarea unor precauţii speciale în instalarea ţevilor de alimentare şi evacuare. d) Filtrarea şi sterilizarea: bazinele de mare capacitate presupun instalarea unui sistem de filtrare şi de regenerare în circuit închis, ceea ce permite realizarea unor economii de încălzire şi de apă. Există diverse sisteme de filtrare (cu nisip, cu diatomee, etc.). Pentru sterilizare, cea mai veche metodă constă în adăugarea de apă de Javel conţinând două milionimi de clor liber. Oricum, examenul periodic bacteriologic al apei este indispensabil. e) Accesorii: în hidrokinetoterapie sunt considerate accesorii toate materialele fixe sau mobile care îl ajută pe pacient, facilitându-i sau îngreunându-i activitatea: - rampă fixată pe marginea bazinului; - colac de cauciuc care împiedică scufundarea capului; - bare paralele, reglabile în înălţime şi lăţime (de care subiectul se prinde cu mâna la minimum 0,25 m sub apă); - placă sau masă de lucru reglabilă, care să permită adoptarea poziţiilor iniţiale; - bancă sau scaun sub apă; - treaptă; - chingi mobile care pot fi fixate de barele de pe marginea bazinului sau de masa de lucru; - elemente cu flotabilitate mare: material gonflabil, cauciuc, spumă poliuretanică, lemn şi plută, toate sub formă de colaci şi rondele; - labe de scafandru (pentru picioare şi pentru mâini) de diferite mărimi; - palete, baghete, atele uşoare (din lemn sau plastic); - cizme, tălpi şi centură de plumb; 19

<Manole Vasile>

- cârje dotate cu flotor, pentru a evita scufundarea lor. f) Materialul de securitate: utilizarea covoarelor antiderapante şi a barelor de sprijin în duşuri (la 0,90 m de sol) este obligatorie, evitându-se astfel căderile şi alunecările. Ridicarea trebuie să aibă loc cu multe precauţii, terapeutul asigurându-se permanent că bolnavul se află în echilibru în locul unde se odihneşte. Punctul de prim ajutor, complet utilat, trebuie să poată fi utilizat oricând în caz de înec.

2.3. Condiţii de aplicare a hidrokinetoterapiei

Bilanţurile Notate pe o fişă învelită cu un material impermeabil, bilanţurile punctează anamneza, diagnosticul şi datele necesare pentru stabilirea tratamentului kinetoterapeutic (amplitudinea mişcării articulare, forţa musculară, starea pielii, etc.). La fiecare şedinţă, kinetoterapeutul înregistrează data la care se desfăşoară aceasta, precum şi: temperatura apei; exerciţiile practicate; durata şedinţei; progresele înregistrate; reacţiile pacientului la tratament; durata pauzei.

Factorii ambientali Temperatura aerului: în vestiare, în sala de tratament şi în spaţiul de odihnă, temperatura mediului ambiant este reglată între 20 – 240C. Gradul higrometric: este menţinut în jurul valorii de 50 – 60 %. Unii autori propun un sistem de ventilaţie continuă cu aer uscat la nivelul plafonului. Pe pereţii sălii de tratament nu trebuie să existe picături de condens. Temperatura apei: în practică, temperatura folosită variază între 34 – 370C, dar depinde în primul rând de diagnostic.

20



Poziţia iniţială şi stabilizarea pacientului Pacientul se află în imersiune într-un mediu la care se raportează cu dificultate. Pentru el este vorba pur şi simplu despre un alt “spaţiu” – ca urmare, trebuie să găsească unul sau mai multe puncte fixe de referinţă. Pentru a se stabiliza, pacientul se foloseşte de senzaţiile vizuale şi de percepţiile exteroceptive, aflate în relaţie cu proprietăţile fizice ale apei. În plus, se poate recurge la un material auxiliar cuprinzând: - suporturi fixe, plăci, mese, scaune; - colaci de salvare ficşi; - chingi fixe; - chingi şi curele de susţinere; - imobilizarea pacientului de către terapeut. Poziţiile fundamentale iniţiale justifică folosirea acestui material complementar. a) Poziţia în decubit pe suport complet Este o poziţie care presupune existenţa unei plăci sau a unei tărgi fixate pe bara ce înconjură piscina. Pentru a evita plutirea, pacientul este fixat în chingi, iar capul acestuia se sprijină pe o pernă (fig. 5). Fig. 5 - Sprijin dorsal pe un suport complet

Poziţia

descrisă

limitează

mobilizarea

genunchiului, a şoldului şi a trunchiului.

Poziţia în decubit pe ½ de suport Materialul auxiliar principal este un suport de dimensiuni mai reduse, fixat de bara ce înconjură piscina. Capul pacientului este menţinut la suprafaţa apei. Pentru sprijinire membrelor inferioare pot fi

Fig. 6 - Sprijin dorsal parţial cu membrele inferioare libere

folosite flotoare sau colaci. Este o poziţie confortabilă (sprijin solid şi fixare bună), care permite mişcări mai libere sau mai imitative ale genunchiului şi ale şoldului (fig. 6.)

21

<Manole Vasile>

b) Poziţia în decubit flotant Pentru a asigura plutirea pacientului se utilizează flotoare care se repartizează la gât, la şolduri, la glezne şi la încheieturile mâinilor. Este o poziţie confortabilă pentru pacienţii cu deviaţii ale coloanei, totuşi stabilitatea este oarecum problematică, iar fixarea pacientului se asigură mai

Fig. 7 – Decubit flotant

greu (fig. 7). O variantă care poate fi adoptată cu încredere se caracterizează prin sprijinirea capului pacientului pe umărul terapeutului, aflat şi el în apă. d) Poziţia în decubit ventral pe ½ de suport Suportul îl

reprezintă o placă fixă sau un

flotor; un element de sprijin la nivelul bărbiei sau al frunţii permite menţinerea feţei la suprafaţă (fig. 8).

Fig. 8 - Decubit ventral cu sprijin parţial

e) Poziţia aşezat Ppacientul aste aşezat pe un taburet greu sau pe un scaun cu spătar. Este o poziţie care permite activitatea în imersiune a membrelor inferioare. Scaunul trebuie să fie suficient de jos pentru ca umerii să fie în întregime acoperiţi de apă. Spătarul se constituie într-un ajutor Fig. 9 – Poziţia şezând

22

suplimentar pentru pacient, care îl poate folosi ca punct de sprijin. Pacientul se poate aşeza pe o treaptă a scării de acces la bazin (fig. 9).



f) Poziţia stând Pacientul se poate ţine de bara care înconjură piscina, de barele paralele sau de alte elemente de sprijin (fig. 10). Adâncimea poate varia în funcţie de scopul vizat: facilitarea mişcării sau rezistenţă.

Fig. 10 – Poziţia stând cu sprijin ventral pe bara de pe marginea bazinului

2.4. Desfăşurarea tratamentului Kinetoterapeutul trebuie să prevadă desfăşurarea tratamentului, să-l dirijeze şi să-l ţină sub observaţie, fiind prezent în fiecare moment al şedinţei de reeducare, ce variază în funcţie de starea patologică, de vârsta şi de stadiul de recuperare a pacientului. Pregătirea: înainte de a intra în bazin, pacientul va face un duş complet. În plus, putem să-i recomandăm să-şi clătească picioarele într-o soluţie fungicidă. Introducerea pacientului în apă: în majoritatea cazurilor, bolnavul intră în apă singur, utilizând scara şi ţinându-se de barele de acces. Pacientul care se deplasează în fotoliu rulant poate intra în apă fără a se ridica, cu ajutorul unui plan înclinat. În cazul pacienţilor transportaţi cu căruciorul sau cu scripetele, contactul cu apa trebuie să fie progresiv. Kinetoterapeutul trebuie să poată interveni rapid în orice situaţie, pentru a preîntâmpina manevrele defectuoase. Durata: poate fi de 5 până la 45 min., în funcţie de vârsta şi starea generală a pacientului, precum şi de temperatura apei. Media general admisă este de 15 până la 25 min. Ritmul: ritmul mediu este de 12-16 mişcări pe minut. Frecvenţa: între două şedinţe săptămânal şi una-două şedinţe zilnic. Şedinţele trebuie să fie fixate la o distanţă apreciabilă de orele de masă. Şedinţele de lucru pot fi individuale sau colective, în funcţie de caz şi de tipul de bazin disponibil. Odihna: pacientul intră în sala de odihnă după ce face un duş la temperatura de 32-330C.Este necesar ca subiectul să se usuce rapid şi complet, învelindu-se într-un prosop uscat şi stând întins 23

<Manole Vasile>

cel puţin o jumătate de oră. Prosopul îi permite pacientului să-şi adapteze treptat temperatura de la nivelul pielii la mediul ambiant, fără a risca să răcească. Unii autori sunt de părere că este indicat un pahar de băutură caldă pentru a compensa deshidratarea din timpul şedinţei de lucru. Precauţii: majoritatea incidentelor care se petrec în mediul lichid sunt în gravitate redusă, totuşi se recomandă intensificarea sfaturilor şi o supraveghere atentă, evitându-se astfel accidentele grave. Înainte de introducerea bolnavului în apă, specialistul în reeducare trebuie: să prevină căderea pacienţilor (în apă sau în afara ei); să prevadă spaţiul de tratament cu un personal în număr suficient pentru transportul şi introducerea pacienţilor în apă, precum şi pentru a da alarma în caz de accident sau de scufundare bruscă; să cunoască temperatura apei; să avertizeze pacientul în legătură cu problemele de vizibilitate cauzate de refracţie şi de reflecţie; să-l avertizeze în legătură cu riscul de dezechilibrare; să-şi întărească precauţiile dacă numărul de pacienţi este mai mare.

2.5. Dozarea exerciţiilor în funcţie de dificultate Exerciţiile în apă pot fi realizate mai dinamic şi cu un grad sporit de dificultate prin creşterea duratei şi a numărului exerciţiilor. În plus hidrokinetoterapia permite stabilirea progresiei apelând la rezistenţe de ordin manual sau mecanic şi folosind proprietăţile prsiunii hidrostatice şi ale flotoarelor. Presiunea hidrostatică utilizată pentru efectul ei de facilitare a mişcării Cu cât membrul se apropie de orizontală, cu atât forţa presiunii hidrostatice creşte, facilitând mişcarea (Fig. 11-A). În acest caz, segmentul trebuie să fie complet cufundat în apă.

Fig. 11 - A

24



Presiunea hidrostatică utilizată ca element de sprijin Membrul aflat în poziţie orizontală este susţinut de forţa presiunii hidrostatice care acţionează de jos în sus şi care atinge aici valoarea maximă (Fig. 11 - B).

Fig. 11 - B Presiunea hidrostatică utilizată ca element de rezistenţă Pentru a utiliza presiunea hidrostatică ca element de rezistenţă, exerciţiul se execută perpendicular pe suprafaţa apei, adică de sus în jos (Fig. 11 - C). Rezistenţa opusă mişcării este maximă atunci când membrul se află în poziţie orizontală, scăzând pe măsură ce membrul coboară şi devenind apoi nulă când acesta ajunge la verticală. În această poziţie se poate adăuga ezistenţa suplimentară a tensiunii de suprafaţă, prin scoaterea parţială a segmentului Fig. 11 - C

din apă.

2.6. Indicaţii şi contraindicaţii Indicaţiile hidrokinetoterapiei în patologia aparatului locomotor sunt foarte largi, tehnicile specifice fiind puse în aplicare abia după explorarea clinică, radiologică şi de multe ori chiar biologică a pacientului. În general, efectele urmărite sunt: dobândirea parţială şi progresivă a independenţei; creşterea mobilităţii articulare; facilitarea mişcărilor şi a gesturilor la persoanele cu handicap sever; relaxarea musculară; 25

<Manole Vasile>

calmarea durerilor; vasodilataţia secundară în urma unor băi calde; reeducarea funcţională motorie a unui segment; reantrenarea segmentară sau globală la efort. Contraindicaţiile sunt puţin numeroase şi destul de simplu de stabilit. Acestea sunt: orice boală în faza ei acută; hipertermia; incontinenţele sfincteriene; cardiopatiile decompensate; hipertensiunile arteriale; insuficienţele respiratorii, în condiţiile unei capacităţi vitale foarte reduse; bolile active (tuberculoza); plăgile infectate sau necicatrizate, ulcerele, orice boală de piele contagioasă; hidrofobia.

2.7. Probleme de igiena, profilaxie şi alimentaţie specifice activităţilor desfăşurate în bazine Generalităţi Efortul desfăşurat în apă reprezintă solicitarea biologică aneuromusculară şi a elementelor aparatului locomotor care sunt direct implicate şi realizează adaptarea organismului la condiţiile impuse. Pornind de la premisa că înotul este o ramură a sportului care se practică într-un mediu străin de adaptare a organismului uman, întreţinerea unei stări de sănătate perfectă, ca şi prevenirea îmbolnăvirilor, vor îmbrăca aspecte particulare, determinate de specificitatea mediului acvatic.

Igiena bazinelorlor. Bazinele în care se desfăşoară activitatea trebuie să îndeplinească normele igienico-sanitare de bază. În bazinele special amenajate este obligatoriu să existe următoatele utilităţi: Vestiare cu duşuri, grupuri sanitare şi cabine de schimb; Circuitul destinat respectării igienei personale: dezechipare - duş - bazin -duş - echipare. Cabinet medical utilat corespunzător; 26



Un sistem practic de filtrare şi dezinfectare a apei; Alte anexe: tribune, sauna, materiale ajutătoare destinate activitălor.

Igiena apei. Apa din bazinele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii obligatorii: Să fie filtrată şi dezinfectată prin clorinare, cantitatea de clor fiind de 0,5 mg la un litru de apă; Temperatura apei în bazinele descoperite trebuie sâ fie de aproximativ 28°-29°C, iar în bazinele acoperite de aproximativ 30°-33°C.

Igiena subiectului. Subiectul trebuie să ţină seama de o serie de indicaţii de o importanţă majoră cum ar fi: Starea generală de sănătate trebuie să permită efectuarea efortului specific; Echipamentul obligatoriu -costum de baie sau slip, cască de înot, papuci, prosop, halat; Spălarea pielii cu apă şi săpun, efectuarea spălaturilor oculare cu ceai de muşeţel sau soluţie slabă de acid boric (400g acid boric la un litru de apă) este obligatorie la terminarea activităţii, apa clorinată având o acţiune iritantă asupra pielii; Dezinfectarea periodică a mucoasei nazale cu soluţie de cor algol (2-3 picături de 2-3 ori pe zi). În cazul răcelilor însoţite de guturai, în special le înotători, se mai poate folosi pentru dezinfecţia nazo-faringiană, şi soluţie de sulfatizol. încălzirea pe uscat înainte de intrarea în apă este obligatorie, ea având o dublă semnificaţie: angrenarea organismului la efort şi pregătirea organismiîui pentru contactul cu apa. Nu se recomandă intrarea în apă imediat după masă, ci aproximativ după două ore de la servirea mesei, explicaţia fiziologică fiind că în primele ore ale digestiei, o bună parte a volumului sangvin este dirijat spre viscerele abdominale, deci adaptarea cardiovasculară la efort se va realiza mai dificil şi la un nivel mai scăzut; Odihna trebuie să fie corespunzătoare sub aspect cantitativ şi calitativ. Alimentaţia subiectului Categoriile de substanţe cu valoare nutritivă ce trebuie incluse în regimul alimentar al unui individ care efectuează regulat activităţi specifice înotului sunt următoarele: Substanţele cu rol energetic (proteinele), şi cu rol plastic (glucide, lipide); Biocatalizători exogeni (vitaminele); Săruri minerale; 27

<Manole Vasile>

Apă; Aportul alimentar necesar desfăşurării activităţii de înot este determinat în rezolvarea necesităţilor energetice ale organismului supus la efort. De aceea sunt necesare câteva recomandări esenţiale cu privire la alimentaţia acestora: alimentaţia trebuie să fie suficientă din punct de vedere energetic, ea trebuind să acopere cheltuielile de energie impuse de efort; principalele alimente de care trebuie să se ţină seama în alcătuirea raţiei, se vor încadra în următoarele procente: proteine 20-25% hidrocarbonate 50-60% lipide

15-20%

alimentele prevăzute în regimul alimentar să posede o valoare biologică ridicată, preferându-se proteinele de origine animală, lipide de origine vegetală, glucide simple, mono şi dizaharide, deci alimente mai uşor digerabile, aprobate ca structură a substratului energetic al efortului fizic specific. alimentele să fie proaspete, se vor evita conservele; alimentele să fie cât mai variate şi mai apropiate de starea lor naturală. supraalimentarea cu vitamine să nu se realizeze în doze exagerate. prânzul înainte de efort să fie uşor digerabil, mai puţin abundent, semilichid, cu alimente de valoare biologică.

 EVALUARE  Care sunt caracteristicile tehnice ale bazinelor şi piscinelor utilizate?  Ce cuprinde bilanţul efectuat la începutul fiecărei şedinţe?  Care sunt materialele ajutătoare utilizate pentru stabilizarea subiecţilor?  Care sunt poziţiile subiecţilor în timpul lucrului?  Care sunt etapele desfăşurării unei şedinţe de hirokinetoterapie?  Care sunt variantele utilizării presiunii hidrostatice a apei?  Care sunt indicaţiile hidrokinetoterapiei?  Care sunt contraindicaţiile hidrokinetoterapiei?  Care sunt elmentele principale ale igienei specifice tipologiei activităţilor desfăşurate în bazine?  Care sunt aspectele principale legate de alimentaţia celor care practică sistematic şi regulat activităţi specifice mediului acvatic?

28



Bibliografie 1. DAIL, C., THOMAS, C., (1999), Hidroterapie,- Tratamente simple pentru afecţiuni obişnuite, Ed. Viaţă şi sănătate, Bucureşti; 2. PLAS, F., HAGRON, E., (2001), Kinetoterapie activă, Ed. Polirom, Iaşi; 3. THOMAS, D., G., (1996), Înot - Trepte spre succes, Ed. Teora, Bucureşti.

29

<Manole Vasile>

Capitolul III. Băile şi duşurile terapeutice Scop Cunoaşterea şi însuşirea unor cunoştinţe, efectele termice ale apei asupra organismului, însuşirea principalelor indicaţii privind modul de aplicare a băilor, pentru utilizarea lor în activităţile de recuperare şi profilaxie a unor afecţiuni.

Obiective operaţionale După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:  Să menţină un nivel ridicat de cunoştinţe despre efectele termice ale apei asupra organismului.Să favorizeze învăţarea şi aprofundarea corectă a cerinţelor care se impun pentru desfăşurarea unei şedinţe de hidrokinetoterapie.  Să favorizeze învăţarea şi aprofundarea corectă a funcţiilor şi aparatelor organismului uman solicitate în timpul aplicării băilor şi duşurilor terapeutice.

30



3.1. Băile terapeutice

Aceste băi sunt proceduri larg raspindite în cadrul tratamentului balnear. Băile pot fi generale sau locale. În baile generale procedura vizează întregul corp şi pacientul se cufundă (până la gât sau până la piept) în apă, iar în cele locale se cufunda în apă numai părţile afectate (mâini, braţe, picioare etc.).

Din punctul de vedere al temperaturii apei, băile terapeutice pot fi: • băi reci - sub 200 C • băi răcoroase - la 20-300 C • băi intermediare - 34-370 C (numite şi la temperatura corpului) • băi calde - la 38-390 C • băi fierbinţi - la 400 C şi peste. Compoziţia apei pentru băile terapeutice este, de asemenea, variată. Se poate folosi apa dulce (obişnuită), apă minerală, gazeificată (cu bule), aromatizată sau medicinală (cu diferite adaosuri de substanţe sau plante aromate sau medicinale). Există câteva reguli privind băile terapeutice. Spre exemplu: - se interzice să se facă băi după mese copioase sau imediat după ce s-a luat masa. - băile calde şi cele fierbinţi, mai cu seama, trebuie să se incheie cu un duş mai rece. - durata unei băi este de 10-15 minute, iar după aceea se impune o scurtă odihna de aproximativ 15 minute. - băile terapeutice se fac, totdeauna, numai la recomandarea sau prescripţia medicului. Acesta indică temperatura apei, durata băii, frecvenţa şi numarul total de bai în cadrul unei cure. De asemenea, medicul va hotărâ şi reluarea tratamentului după un interval de 6 sau 12 luni, precum şi combinarea băilor cu alte proceduri. 31

<Manole Vasile>

Efectele terapeutice ale băilor Băile reci şi cele răcoroase au un efect excitant asupra sistemului nervos şi stimulează eliminarea excesului de temperatură din organism. Asemenea proceduri sunt recomandate persoanelor sănătoase şi antrenate, cu un organism rezistent şi bine călit. Băile cu temperaturi inter-mediare, cu apă obişnuită (dulce), se recomandă pentru efectul lor reconfortant. Băile calde au un efect calmant şi sunt recomandate în insomnii. În răceala este recomandată baia fierbinte, dar numai dacă bolnavul nu are febra. Aceasta baie provoacă sudaţie, o încălzire generală a organismului şi stimulează procesele metabolice, cu eliminarea intensă a toxinelor şi relaxarea muşchilor. Băile fierbinţi (hipertermice) Sunt o procedură destinată, ca să ne exprimăm mai plastic, "păcălirii bolii". Cum? Prin mărirea temperaturii corpului cu ajutorul apei fierbinţi, mimând un acces de febră. (Atunci când avem febră - de regulă la 38,50 C - anumite celule ale sistemului imunitar au un maximum de activitate, microorganismele care produc bronşita, pneumonia, cistita, au o rezistenţă foarte scazută, iar multiplicarea lor este oprită.) Când şi cui îi sunt indicate băile fierbinţi - în primul rând, sunt recomandate persoanelor care dintr-un motiv sau altul au fost nevoite sa se expună la frig (dar nu până în faza de degerături, când este indicată într-o primă fază tot apa rece). De asemenea, sunt foarte eficiente băile fierbinţi atunci când simţiţi că sunteţi pe cale să răciţi, având o senzaţie persistentă de frig, de ameţeală, dureri în zona spatelui şi a membrelor, senzaţie neplăcută (ca atunci când ne-ar zgâria hainele) la nivelul pielii. Cu condiţia să nu fie sub incidenta vreuneia dintre contraindicaţiile de mai jos, aceasta metodă poate fi aplicată de oricine, fiind deopotrivă indicată constituţiilor mai firave şi celor mai robuste. Cu precizarea că după această baie trebuie sa ne odihnim suficient timp şi să nu ne expunem la frig, procedura poate fi aplicată oricând simţim nevoia, în timpul zilei. Cel mai bun moment este însă seara, înainte de culcare, deoarece are şi un efect somnifer excelent. Cum se fac baile fierbinti - înainte de a intra în cada de baie, apa va fi adusă aproape de temperatura normala a corpului (36-37 C), aşa încât să ne acomodam rapid. Apoi, prin adaugarea continuă de apă fierbinte, se va ajunge la o temperatură de 39-40 C, având grijă să nu forţăm, dacă simţim o senzaţie de ameţeală sau disconfort. Vom rămâne în apă la această temperatură vreme de 15-20 de minute, după care ne vom şterge şi ne vom odihni vreme de măcar o ora în pat, la căldură, evitând apoi alte 4-5 ore orice contact cu frigul sau cu curenţii de aer. Efectele terapeutice ale bailor fierbinti: mărirea temperaturii corpului are drept efect imediat o intensificare a activităţii sistemului imunitar, care va lucra foarte eficient, existând şanse mari să

32



înăbuţim în faşă un guturai, o gripă sau o cistită care apar pe fondul unei expuneri îndelungate la frig. Dacă duşurile reci stimulează şi mobilizează resursele organismului, băile fierbinţi ajută la regenerarea şi conservarea acestor resurse, fiind extrem de indicate în momentele în care ne simţim obosiţi şi cu rezistenţa scăzută. De asemenea, sunt foarte eficiente în cazul reumatismului, nevralgiilor, stărilor de contractură musculara care se agravează la frig şi curent. Cât de des este bine să recurgem la baile fierbinţi - acest procedeu este extrem de eficient aplicat ocazional, la nevoie, eficienţa scăzându-i dacă este aplicat prea des. Din acest motiv, băile fierbinţi nu vor fi făcute zilnic, ci mai degrabă în momente critice (când simţim iminenţa unei răceli sau profilactic, în timpul epidemiilor gripale). Precautii: atunci când facem băi fierbinţi va fi necesar să fim foarte atenţi ca temperatura apei să nu depaşească limita suportabilităţii, care variază de la om la om. La 390 C există persoane care deja ameţesc şi au o senzaţie de sufocare, în timp ce alţii pot urca temperatura la 410 C, fără să simtă cel mai mic disconfort. Aşadar, este extrem de necesar pentru a ne doza temperatura la această procedură, altfel existând posibilitatea de a apărea efecte extrem de neplacute şi chiar nocive. Contraindicaţii ale acestei proceduri: persoanele care suferă de boli cardiovasculare (hipertensiune, aritmie cardiacă, ischemie cardiacă, accident vascular, tromboză etc.) nu vor face băi fierbinţi. Aceeaşi interdicţie este valabilă şi în cazul persoanelor la care bolile infecţioase, mai ales însoţite de accese de febră, s-au instalat deja, precum şi cele cu o constituţie foarte sensibilă. Un mic secret: dacă la apa de baie fierbinte vom adăuga 10-20 de picături de ulei volatil de mentă sau 30-40 picături de ulei de brad (se găsesc în magazinele naturiste), efectul benefic al acestei metode contra bolilor respiratorii se va dubla sau chiar tripla. Contra nevralgiei şi reumatismului se vor adauga în apa de baie 20 de picaturi ulei de cimbru şi/sau ienupar. În fine, pentru un somn odihnitor şi vise plăcute vom pune în apa de baie 40 de picături de ulei volatil de lavandă sau de portocal. Băi cu diverse săruri Aceste băi sunt folosite în tratarea afecţiunilor aparatului locomotor, ale sistemului nervos, ale aparatului cardio-vascular sau ale pielii. Ele sunt foarte simple şi uşor de pregătit. În cada cu apa mai caldă sau mai rece se dizolvă 250-500 g sare marina sau sare de bucatarie (se pot folosi si alte tipuri de saruri), cernuta in prealabil sau aşezată într-un săculeţ de pânză. Băile se fac o dată la două zile, o cură fiind de 12-15 băi. Alte tipuri de băi curative Există numeroase feluri de a pregăti băile pentru tratarea diverselor afecţiuni. Astfel, se fac băi cu plante medicinale, folosind salvie, muşetel, tei, rozmarin, pelin, hamei, nuc, mentă, muguri şi 33

<Manole Vasile>

frunze de plop, scoarţă de stejar, soc, tărâţe sau muştar (făina sau boabe). Fiecare dintre aceste băi are o serie de recomandări şi mare parte dintre ele se pot face şi acasă (desigur, după consultarea medicului specialist).

3.2. Duşurile reci Sunt o procedură de hidroterapie derivată din clasicele "afuziuni" ale preotului german Sebastian Kneipp, părintele medicinii naturiste, care a redat cu ajutorul apei reci sănătatea multor oameni, intemeind o adevarată şcoală de vindecare. Principiul de funcţionare al acestor duşuri reci este oarecum asemanator celui din homeopatie: o doza de frig mică ne face imuni la afecţiunile provocate de "frigul mare" din anotimpul rece.

IMPORTANT: Duşurile reci vor fi făcute numai de către persoanele care nu sufera de nici o boală în faza acută, care nu sunt în convalescenţă şi nu prezintă o stare de slăbiciune fizică accentuată. Când şi cum se fac duşurile: Cel mai bun moment pentru duşul rece este dimineaţa, la puţin timp după trezire. Se va folosi de preferinţă o apă ceva mai calduţă la început, care va fi răcită gradat (pentru a nu produce şocuri cardiovasculare). După duş, trupul trebuie frecat pe toata suprafaţa cu un prosop de cânepă sau iută, pentru activarea circulaţiei, evitând însă să ne udăm pe cap. Urmează ştergerea cu prosopul uscat şi îmbracarea cu haine şi şosete călduroase. Cel mai bine este să facem şi puţină gimnastică de încălzire, după acest procedeu, pentru a ne mări temperatura corporala rapid. Durata duşurilor reci. În primele zile, duşul rece nu va dura mai mult de un minut, mai ales dacă sunteţi o persoană friguroasă, care suportă greu temperaturile scăzute sau dacă nu aveti o constitutie prea robustă. Apoi, durata acestor duşuri se prelungeşte pe măsură ce organismul se căleşte, ajungand la o durată de maximum trei minute. O cură completă de stimulare a sistemului imunitar presupune să facem zilnic, dimineaţa, câte un duş rece, vreme de trei-patru săptămâni, dar ne putem creea din acest procedeu şi un obicei zilnic, pe toată durata vieţii. Efectele dusurilor reci Primul efect, care apare la 5-15 minute după ce am facut un duă rece, este o încălzire puternică şi extrem de placută a întregului corp, care se explică printr-o activare a circulaţiei sângelui. 34



Apoi vom remarca o înviorare a tonusului psihic, apariţia unei stări de bună dispoziţie. Vom sesiza, de asemenea, o acomodare mult mai rapidă la variaţiile de temperatură şi o reducere a sensibilitatii la frig şi la curenţii de aer. Prin mecanisme înca puţin cunoscute, după o săptămâna de cură externă cu apă rece se remarcă deja şi o intensificare a activităţii imunitare. Ca atare, sensibilitatea la răcelile de tot felul va fi redusă, anumite afecţiuni cronicizate vor ceda gradat sub acţiunea acestei proceduri şi a celorlalţi factori terapeutici conjugaţi. Precauţii: acest procedeu efectuat în momente nepotrivite, atunci când suntem infriguraţi, când ne simţim foarte slăbiţi sau deja bolnavi, ori am practicat cu exces de zel (expunerea prea îndelungată la apă rece sau omiterea îmbrăcării în haine călduroase) are efecte inverse celor scontate. Este bine să reţineţi faptul ca expunerea la apa rece se va face gradat, aşa încât sistemul cardiovascular să nu fie expus la şocuri, care-i vor dauna mai târziu sau chiar în acel moment. Contraindicaţii ferme la această procedură: bolile cardiovasculare grave (ischemie cardiacă, accident vascular, arteriopatii etc.), infecţiile respiratorii, urinare şi intestinale în faza acută, nevralgia, reumatismul în faza acută.

       

 EVALUARE De câte tipuri sunt băile şi duşurile terapeutice? Care sunt caracteristicile băilor şi duşurilor terapeutice? Când şi cui îi sunt indicate băile fierbinţi? Care este frecvenţa băilor fierbinţi? Care sunt precauţiile şi contraindicaţiile băilor fierbinţi? Care este durata duşurilor reci? Care sunt efectele duşurilor reci? Care sunt precauţiile şi contraindicaţiile duşurilor reci?

Bibliografie 1. DAIL, C., THOMAS, C., (1999), Hidroterapie, Tratamente simple pentru afecţiuni obişnuite, Ed. Viaţă şi sănătate, Bucureşti; 2. DRĂGAN, I., şi colab., (1994), Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti; 3. MOGOŞ, V., T., (1990), Apa, agent terapeutic, Ed. Sport-turism, Bucureşti;

35

<Manole Vasile>

Capitolul IV. Bazele generale ale tehnicii procedeului craul Scop Cunoaşterea amănunţită a etapelor şi conditiilor utilizate în formarea deprinderii de a înota, a tehnicii procedeului craul, în vederea utilizării a unor elemente în activităţile de recuperare şi profilaxie.

Obiective operaţionale După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:  Să-şi formeze abilităţile necesare activităţilor de învăţare corectă a elementelor procedeului craul  Să-şi formeze deprinderea de a analiza biomecanic tehnica mişcării membrelor inferioare, a membrelor superioare, a respiraţiei specifice procedeului craul în vederea utilizării eficiente a acestora în activităţile de recuperare şi profilaxie.

36



4.1. Formarea deprinderii de a înota Generalităţi Poziţia de plutire (fundamentală) presupune renunţarea la orice sprijin din partea mediului terestru, ceea ce dă impresia unui pericol, dar dacă rezistenţa acesteia este folosită corect, se poate conta pe o prelungire a duratei imersiei, în plus, greutatea corpului devine mai mică în comparaţie cu greutatea măsurată pe uscat (Arhimede). Elementele noi de motricitate cu care se va obişnui subiectul, în cazul unei bune adaptări la mediu şi a obişnuirii cu poziţia corectă a corpului în înot, poate fi învăţată şi perfecţionată pe multiple căi, astfel: Învăţarea mişcării de înaintare cu membrele inferioare, fapt ce perfecţionează capacitatea de a pluti cu uşurinţă fără a beneficia de o perfectă adaptare cu apa; Învăţarea mişcărilor de înaintare cu membrele superioare, care întăreşte capacitatea de a înainta în relaţii optime cu adaptarea la mediu, dar cu minusuri în ceea ce priveşte adapatrea celor mai bune poziţii de plutire. Formarea deprinderii de înot, parcurge câteva trepte care se cer înţelese a fi trecute progresiv: - Adaptarea la mediul acvatic; - Obişnuirea cu plutirea şi alunecările pe apă; - Învăţarea structurilor defalcate ale mişcărilor de înot, începând cu învăţarea mişcării membrelor inferioare, urmată de cea a membrelor superioare; - Învăţarea coordonării simplificată, combinaţii de mişcări defalcate din cât mai multe procedee; - Învăţarea până la perfecţionare şi măiestrie a coordonării globale a mişcărilor, a starturilor şi întoarcerilor specifice fiecărui procedeu. Prezentarea celor cinci stagii de pregătire a fost făcută cu intenţia de a oferi celui interesat imaginea de ansamblu a drumului parcurs de înotător în activitatea de pregătire în care este regăsită şi evoluţia deprinderii de a înota. Metodica învăţării înotului trebuie să respecte această schemă având în vedere că ea ghidează profesorul(antrenorul, instructorul) către atingerea unui obiectiv superior, învăţarea a cât mai multor procedee de înot, cerinţele adaptării la mediu fiind aceleaşi pentru toate procedeele. În funcţie de scop, a condiţiilor de bază materială, a calităţii cadrelor, se va putea opta pentru folosirea în procesul de învăţare (iniţiere) a metodei de învăţare simultană (mixtă), a celor trei procedee de înot sau a metodei învăţării succesive a unui procedeu. Timpul afectat unui curs sau ciclu

37

<Manole Vasile>

de învăţare este limitat şi abia permite însuşirea cunoştinţelor necesare însă, trebuie spus că scopul şi condiţiile, determină metoda cea mai bună, adecvată situaţiei în ansamblu. Indiferent de metoda ce urmează a fi folosită, ne permite să sugerăm câteva cerinţe şi câteva dintre principalele indicaţii metodice ce asigură condiţii optime desfăşurării procesului învăţării şi după caz, a perfecţionării procedeelor de înot. Indicaţii metodice: a) Metodele folosite sunt: demonstraţia, materialele intuitive, planşe, chinograme, afişe, imagini video, filme didactice, imagini ale tehnicii folosite de marii înotători, în care sunt prezentate modelele optime de mişcare; b) Sensul parcurgerii elementelor de tehnică se vor subordona principiului instruirii programate, trecerea la o treaptă superioară să se facă pe baza însuşirii temeinice a celei anterioare; c) Accesibilitatea exerciţiilor de învăţare, de la uşor la greu, de la simplu la complex etc.; d) Exersarea să fie abandonată în cazul unor exerciţii greşite, întreruperea poate fi comandată de istructor dar şi de subiect (din propie iniţiativă), ca o consecinţă a calităţii autocontrolului, astfel: când se indică parcurgerea unui număr mai mare de repetări sau o durată mai mare a efortului, subiectului trebuie să i se spună că ori de câte ori oboseşte să se oprească un timp pentru a se odihni ca apoi să poată executa mişcările corect. e) Treptat, instructorul va obişnui subiectul cu nu anumit "cod" de gesturi care indică poziţia sau mişcarea spre care acesta trebuie să-şi sporească atenţia de execuţie, se recomandă evitarea lansării comenzilor cu strigăte disperate. f) Permanent, principala preocupare a instructorului este de a-i atrage atenţia subiectului despre importanţa felului cum respiră, mai bine spus cum expiră, deteriorarea respiraţiei conduce la forme acute de oboseală care nu ajută la învăţarea corectă a mişcărilor de înot. g) Mediul ambiant în care se desfăşoară lecţia trebuie să ofere condiţii optime de lucru; funcţionalitatea bună a bazinului, evitarea altor activităţi, numărul cursanţilor într-o grupă nu trebuie să depăşească 15, luminozitatea bună, trebuie să preocupe pe fiecare instructor. Să se acorde atenţie mărită pregătirii teoretice pentru conştientizarea învăţării.

4.2. Învăţarea tehnicii de înot şi elaborarea unul model conţinând mijloace de învăţare şi perfecţionare Iniţierea poate începe în bazine cu apă mică sau adâncă, cu materiale ajutătoare. Acolo unde se poate, este indicat a se folosi de la început bazinul cu apă adâncă, deoarece acomodarea se face direct

38



şi nu mai implică încă o perioadă de acomodare de la apă mică la apă adâncă. Vom descrie o serie de avantaje şi dezavantaje ale desfăşurării iniţierii şi într-un caz şi în celălalt. Bazine cu apă adâncă Avantaje: • adaptarea directă cu adâncimea; • obişnuirea din primele lecţii cu poziţia orizontală a corpului pe apă; • învăţarea cât mai rapidă a propulsiei; Dezavantaje: • varietatea mijloacelor de învăţare este mai mică; • scade densitatea elementelor învăţate atunci când nu se folosesc materiale şi obiecte ajutătoare; • primul contact cu apa adâncă este dificil; • atenţia este mai mare din partea instructorului; • subiecţii nu se pot juca aşa cum o fac în bazinele cu apă mică; Bazine cu apă mică Avantaje: • varietate mare de mijloace de învăţare şi jocuri dinamice; • adaptarea uşoară şi rapidă cu apa; • instructorul este aproape de subiecţi; • pe lângă explicaţie şi demonstraţie, poate fi dat ajutorul direct; Dezavantaje: • subiecţii nu sunt atenţi, au tendinţa de a se juca; • coordonarea dintre elementele de tehnică se realizează mai greu; • necesită o mare readaptare cu apa la trecerea în apă adâncă; Iniţierea fără obiecte ajutătoare Avantaje: • este în deplină concordanţă cu principiile generale de adaptare la mediu pentru că permite subiecţilor însuşirea directă a legilor plutirii; • se simt imediat consecinţele flotabilităţii naturale şi ale echilibrului corpului în apa; • sunt avantajaţi copii cu o flotabilitate bună;

39

<Manole Vasile>

• progresul în tehnica înotului este mai lent dar oferă marele avantaj al unei însuşiri corecte a elementelor tehnicii de înot, încă de la începutul iniţierii şi nu se pierde timpul mai târziu cu corectarea elementelor greşit învăţate; Dezavantaje: • varietatea exerciţiilor este mai mică; • durata învăţării şi iniţierii în înot este mai lungă; • omogenitatea grupei este influenţată de gradul diferit de flotabilitate al fiecărui subiect în parte; • monotonia lecţiilor; Iniţierea cu ajutorul materialelor ajutătoare Obiectele ajutătoare sunt următoarele: colaci, veste, camere de bicicletă, plute, mingi, bastoane, centuri, flotoare, palmare, labe sau înotătoare pentru picioare, etc. Avantaje: • încrederea pe care o asigură aceste obiecte ajutătoare; • securitatea mai mare în apă; • este rezolvată problema flotabilităţii; • densitatea exerciţiilor în lecţie este mult mai mare; • exerciţiile cu obiecte ajutătore sunt numeroase şi foarte accesibile mai ales pentru cei cu frică de apă; • lecţiile sunt dinamice, lipsite de monotonie şi plictiseală; • unele elemente de tehnică considerate grele se învaţă rapid; Dezavantaje: • utilizarea obiectelor ajutătoare intră în contradicţie cu principiile generale de adaptare la mediu (flotabilitate, echilibru în apă); • un favorizează învăţarea corectă a tehnicii de înot; • în momentul înlăturării acestor obiecte ajutătoare, timpul afectat pentru readaptarea la noile condiţii este mult mai mare; Obiecte ajutătoare folosite în procesul de iniţiere Colacii Avantaj: • asigură o flotabilitate bună, putând fi folosiţi şi ca plute. Dezavantaje: • scoaterea lor produce frică; 40



• îngreunează lucrul membrelor inferioare; • împiedică mişcarea membrelor superioare; • apare pericolul rostogolirii în apă.

Centura sau camera de bicicletă: Avantaje: • asigură un bun echilibru pe apă; • dă posibilitatea de însuşire corectă a tehnicii braţelor; • permite un număr mare de exerciţii. Nu are dezavantaje.

Pluta de antrenament Avantaje: • pune în evidenţă flotabilitatea naturală; • permite un număr mare de exerciţii; • dă o foarte mare încredere în executarea diferitelor elemente de tehnică; • ajută şi asigură o poziţie orizontală pe apă. Dezavantaje: • este grea pentru copii de vârste mici; • împiedică înaintarea pe apă.

Labele de cauciuc: Avantaje: • măresc flotabilitatea; • facilitează mişcarea membrelor superioare • dezvoltă o viteză de deplasare mai mare. Dejavantaj: • scoaterea lor, îngreunează actiunea membrelor inferioare.

Palmarele • nu se folosesc în procesul de învăţare şi iniţiere. Exerciţii pentru acomodare cu apa (apă adâncă) 1. Şezând pe marginea bazinului cu picioarele în apă, subiectul se spală pa faţă cu multă apă folosind amândouă mâinile; 41

<Manole Vasile>

2. Din aceeaşi poziţie subiectul îşi udă cu multă apă toate părţile corpului care nu se află în imersie, folosind amândouă mâinile; 3. Intrări succesive în apă cu sprijinul mâinilor pe marginea bazinului până când apa ajunge la nivelul bărbiei; 4. Deplasări de-a lungul marginei bazinului, cu mâinile pe "sparge val" sau pe marginea bazinului; 5. Cu sprijinul mâinilor pe marginea bazinului, scufundarea feţei şi capului sub apă; 6. Acelaşi lucru de mai sus, dar fără sprijin pe braţe; 7. Cu sprijinul mâinilor pe marginea bazinului, executarea unor mişcări ale membrelor inferioare sub formă de forfecare, cu flexia uşoară a articulaţia genunchiului; 8. Cu ajutor din partea instructorului, scufundări până se atinge fundul bazinului. Exerciţii pentru învăţarea scufundării 1. Scufundarea sub apă şi privirea unor obiecte aflate sub apă (degetele de la mâini); 2. Scufundarea pe o ştechetă ţinută de profesor şi atingerea fundului bazinului cu mâna; 3. Sărituri de pe marginea bazinului cu atingerea cu mâinile a ştachetei ţinută de instructor; 4. Căderi înapoi de pe marginea bazimului. Exerciţii pentru învăţarea plutirii şi a poziţiei pe apă 1. Din sprijin cu mâinile pe sparge val, menţinerea corpului la suprafaţa apei prin bătaia picioarelor; 2. Întins la suprafaţa apei, cu ajutorul profesorului, alunecare cu mâinile întinse spre înainte şi cu capul în apă; 3. Din sprijin cu mâinile pe marginea bazinului, menţinerea corpului la suprafaţa apei cu ajutorul picioarelor concomitent cu scufundarea capului în apă şi suflarea aerului în apă; 4. Acelaşi exerciţiu, dar cu oprirea picioarelor din bătaie în momentul în care capul este scufundat sub apa, şi menţinerea respiraţieicât mai mult; 5. Împingerea de la perete în pluta pe piept cu trecerea în plută pe spate; 6. Acelaşi exerciţiu executat cu lucrul membrelor inferioare 7. Alunecare cu ajutorul bătăilor din picioare cu sprijin pe plută; Alunecare în plută pe piept cu lucru de picioare, mişcarea simultană a braţelor dinspre înainte spre înapoi prin apă, cu ajutorul plutei.

42



4.3. Tehnica procedeului craul Scurt istoric Denumirea a fost dată de către antrenorul american George Fonnan, care urmărind cum înoată sportivul australian Alik Wickhan, a exclamat: "Priviţi cum se târăşte acest copil!"-(cum craulează, în limba engleză: to crawl = a se târâ), în unele lucrări mai vechi este denumit şi craul pe piept iar în cele prelucrate din limba engleza, liber. Tehnica de înot craul apare în anul 1897, fiind demonstrată pentru prima oara la înotătorii australieni. Mai târziu, în anul 1922, a apărut tehnica de înot craul a lui Weissmuller, care a reuşit pentru prima data să înoate 100 de metri sub un minut, tehnica lui fiind considerată clasică, coordonarea fiind de 6 mişcări de picioare la un ciclu de braţe. Prin anii 1930, procedeeul craul a fost perfecţionat de înotătorii japonezi care înotau cu 10 mişcări de picioare la un ciclu de braţe. Tendinţa actuală a tehnicii de înot în procedeeul craul este cea utilizată de Weissmuller, adică coordonare 6-2, binenţeles cu o poziţie adecvată a capului.

Utilizarea procedeului În competiţii Procedeul craul se înoată în probele de liber, probe olimpice: 50m, l00m, 200m, 400m, 800m, (feminin) 1500m, (masculin), în probele de ştafetă, 4x50m, 4xl00m,4x200m, ultimii schimb în ştafetă de 4xl00m mixt, precum şi ultimul procedeu înotat în probele individuale de 200m mixt şi 400m mixt. Utilitar şi de agrement: Este procedeul cu cea mai mare utilizare pentru scopuri utiltare (salvare de la înec, aplicaţii militare, curse de mare fond, triatlonuri, traversări de cursuri de apa, etc.). Pentru tratamentul unor afecţiuni prin utilizarea unor elemente ale procedeului suţinute de unele obiecte ajutătoare, Pentru agrement, este unul din cele mai utilizate, mai ales datorită vitezelor pe care le poate dezvolta, (este utilizat frecvent şi sub forme tehnice mai puţin perfecţionate - voiniciasca, ower). Procedeul craul a evoluat devenind cel mai rapid dintre procedeele înotului sportiv. Tehnica acestui procedeu implică următoarele: Mişcarea membrelor superioare; Mişcarea membrelor inferioare; Coordonarea membrelor superioare; Coordonarea dintre membrele inferioare şi superioare; Coordonarea membrelor superioare cu respiraţia; Startul şi întoarcerea la capătul bazinului 43

<Manole Vasile>

Mişcarea braţelor Din punct de vedere biomecanic, în procedeul craul membrele superioare lucrează alternativ ciclic. Alternanţa presupune că atunci când un membru superior vâsleşte, celălalt revine prin aer la locul de unde a plecat. Parcurgerea completă cu fiecare membru superior a unui drum acvatic şi a ununia aerian, constituie un ciclu. Vâslitul acvatic cu membrele superioare se compune din următoarele mişcări: intrarea membrului superior în apă, apucarea apei, întinderea şi revenirea. Întrarea membrului superior în apă Trebuie făcută în faţa capului, membrul trebuie sa fie uşor îndoit, cu cotul mai sus decât mâna în aşa fel încât vârfurile degetelor să fie primele care pătrund în apă, locul de intrare în apă trebuie să fie la 5 cm în spatele punctului care poate fi atins cu membrul superior întins complet. Mâna trebuie să alunece în apă, cu palma orientată spre în afară la 30°- 40° fată de poziţia orizontală. O tehnică foarte bună şi eficientă este atunci când articulaţia mâinii, cotului şi a umărului se introduc în apă printr-un singur punct. După introducerea intrarea membrului superior în apă, următoarea mişcare este de întindere a acestuia spre înainte favorizând astfel alunecarea pe apă. Apucarea apei După terminarea fazei de alunecare a braţului în apă, urmează tracţiunea acvatică prin apucarea apei cu palma întinsă spre în afară, urmată de răsucirea palmei din articulaţia pumnului spre înăuntru. Urmează mişcarea de tracţiune spre în jos sau de apăsare a apei concomitent cu flexia din articulaţia cotului, schimbarea direcţiei de tracţiune spre înăuntru până când mâna ajunge în dreptul pieptului, cu flexia cotului până la un unghi de 100°- 110°. În acest moment al vâslirii, vârful palmei este orientat în direcţia umărului opus. Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu "cotul înalt", peste nivelul mâinii. Pe durata vâslirii este descris un parcurs sinusoidal, asemănător literei "S". Întinderea După depăşirea momentului maxim de flexie din articulaţia cotului, urmează tracţiunea spre în jos concomitent cu extensia cotului şi orientarea palmei spre înapoi până la punctul maxim de întindere a acestuia. Revenirea Este mişcarea pe care o execută membrul superior pe deasupra apei până la intrarea în apă. Dupâ terminarea tracţiunii, membrul superior execută o mişcare de rotaţie spre înainte, din articulaţia umărului, cu flexia progresivă a cotului până la un unghi cuprins între 130°-150° la sprinteri şi 130°100° la fondişti, în punctul maxim situat în dreptul capului. Mişcarea se continuă prin ducerea 44



membrul superior spre înainte concomitent cu extensia din articulaţia cotului aşa încât, la momentul contactului cu suprafaţa apei, unghiul format la nivelul articulaţiei cotului să fie de aproximativ 170°. Greşeli a) La intrarea membrului superior în apă Pătrunderea mâinii uşor în exterior- modifică aliniamentul lateral. Introducerea mâinii lângă cap - produce o contraforţă la extinsia cotului sub apă şi scurtează tracţiunea. Plesnirea braţului sau a mâinii pe apă- creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor, determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de aer. Întinderea pronunţată a membrului superior înainte, sau introducerea sa în interior, peste mediana corpului - modifică aliniamentul prin deplasarea în lateral a bazinului şi a picioarelor, generând o înaintare şerpuită. b) La vâslire: Relaxarea articulaţiei pumnului - mâna nu exercită presiune pe apă, ea fiind în uşoară extensie. Coborârea cotului - antebraţul şi palma nu vâslesc. Vâslirea cu cotul în extensie - modifică aliniamentul orizontal, determinând înălţarea şi apoi coborârea corpului. Scoaterea membrului superior prea devreme din apă - scurtează împingerea şi, în compensaţie, măreşte ritmul mişcărilor. Orientarea palmei în sus la finalul împingerii -coboară bazinul. c) Pe drumul aerian Extensia cotului - corpul se scufundă. Mişcarea membrelor inferioare Aceste structuri motrice, numite şi lovituri sau bătăi, permit înălţarea subiectului pe apă, facilitând înaintarea. De asemenea, menţin echilibrul corporal şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizintal generate de alternanţa mişcărilor membrelor superioare. Bătaia picioarelor asigură într-o oarecare măsura şi propulsia. Deşi picioarele nu sunt plasate într-o poziţie de împingere a apei spre înapoi, ele asigură în acelaşi fel portanţa ca şi coada unui delfin. Cu toate că mişcările cozii la delfin sunt realizate pe verticală, ele creează o diferenţă de presiune (pozitiv dedesupt şi negativ deasupra), care generează portanţa, propulsând delfinul înainte. Având în vedere consumul energetic de patru ori mai mare al membrelor inferioare decât cel al celor superioare, această sarcină propulsivă este preluată preponderent de segmentele superioare. Actiunea

45

<Manole Vasile>

membrelor inferioare este alternativă şi se realizează în plan vertical, sub forma unei mişcări de forfecare, având două faze distincte: faza descendentă şi faza ascendentă. Faza descendenta, cu rol în înălţare se desfăşoară prin flexia activă a şoldului (m. iliopsoas, drept anterior şi sartorius), flexia pasivă a genunchiului şi extensia gleznei (prin presiunea apei). În punctul final, când coapsa începe deplasarea în sus, gamba continuă mişcarea spre fundul bazinului prin extinderea genunchiului şi "biciuirea" apei, în principal cu partea dorsală a labei piciorului. În punctul maxim de flexie a genunchiului, unghiul dintre coapsa şi gambă nu depăşeşte 140°-150°, iar adâncimea maxima pe care o aitinge vârful labei piciorului nu depăşeşte 40 cm. Faza ascendentă, sau pregătitoare, are rol în învingerea inerţiei loviturii descendente, prin schimbarea direcţiei de mişcare în sus, fară efort muscular excesiv. Se execută prin extinderea simultană a şoldului şi genunchiului, mişcări ajutate de presiunea hidrostatică a apei. Finalul acţiunii presupune "spargerea" suprafeţei apei cu călcâiul. Dacă întâlnirea membrelor inferioare se realizează în axul longitudinal al corpului, presiunea apei se exercită chiar asupra centrului de greutate al corpului, asigurând portanţa. Amplitudinea mişcărilor variează între 30-40 cm, fiind determinată de constituţia înotatorului şi de ritmul loviturilor. Mişcările se realizează cu gleznele relaxate şi picioarele în uşoară inversie (adducţie, supinaţie, extensie). Faza descendentă este accentuată, reprezentând principalul element al propulsiei şi al alunecării înotătorului pe apă. Greşeli: a) Faza descendentă: Flexia dorsală a gleznei -limitează suprafaţa de presiune pe apă. Hiperextensia şoldului -coapsa se deplasează spre verticală. b) Faza ascendentă: Flexia pronunţată a genunchiului - gamba este scoasă din apă, lovitura descendentă consecutivă fiind realizată parţial în aer. c) Mişcarea în ansamblu: Executarea mişcării la o adâncime prea mare. Mişcări cu frecvenţă mare şi cu amplitudine mică. Mişcări neregulate sau sacadate. Acţiuni iniţiale din articulaţia genunchilor -se depărtează doar gambele în plan sagital. Menţinerea genunchilor în extensie -determină încordarea întregului membru inferior.

Coordonarea membrelor superioare 46



Coordonarea apucării presupune ca în timp ce un membru superior se întinde relaxat, alunecând spre înainte pe sub apă, celălalt execută vâslirea. Coordonarea continuă este net superioară şi semnifică o suprapunere mai scurtă a drumurilor acvatice. În timp ce un membru superior intra în apa şi alunecă, celălalt realizează împingerea (ultima parte a vâslirii). Mişcarele sunt sincronizate astfel încât, extinderea cotului avansat sub apă spre înainte, coincide temporar apropierii de corp a membrului superior care finalazează vâslirea. Este greşită afirmaţia că un braţ intră în apa în momentul în care celălalt braţ iese din apă. Coordonarea dintre membrele superioare şi cele inferioare Numărul bătăilor de picioare la un ciclu de mişcări ale membrelor superioare (două mişcări de braţe) este variat, 2,4,6,8, chiar şi 10 bătăi de picioare. În general se execută 6 bătăi de picioare la un ciclu de braţe, fiecărei mişcări de braţ corespumzandu-i trei bătăi de picioare. În probele de fond se utilizează coordonarea la 2 şi 4 bătăi de picioare la un ciclu de braţe. Pentru procedeul craul cu 6 bătăi de picioare la un ciclu de braţe, coordonarea este după cum urmează: mişcarea în jos a braţului stâng are loc simultan cu bătaia în jos a piciorului stâng, mişcarea spre înăuntru a braţului stâng este simultană cu bătaia în jos a piciorului drept, şi mişcarea în sus a braţului stâng concomitent cu a doua bătaie a piciorului stâng. Astfel, la o singură mişcare de braţ, se execută trei mişcări de picioare ceea ce rezultă că la cealaltă mişcare cu braţul care compune un ciclu complet de braţe se execută alte trei bătăi ale picioarelor. Aplicarea simultană a forţei membrelor superioare cu cea a membrelor inferioare, trebuie să mărească viteza de înaintare şi de propulsie. Sportivii care revin cu superioare prin lateral preferă o coordonare cu două bătăi încrucişate la un ciclu de braţe. Astfel sunt diminuate pendulările laterale ale şoldurilor, generate de modificările aliniamentului lateral. Amplitudinea loviturilor este mare şi favorizează răsucirea corpului. Coordonarea membrelor superioare cu respiraţia. Se expiră în timp ce un membru superior pătrunde în apă şi celălalt efectuiază împingerea. Capul este scufundat, iar privirea orientată înainte jos. Continuând expiraţia, capul se răsuceşte şi bărbia urcă spre membrul superior care finalizează vâslirea. Prin răsucirea umerilor, faţa este degajată în depresiunea produsă la înaintarea capului. Gura se întredeschide şi inspirul se realizează sub valul format. El continuă până când membrul superior aflat în revenire are mâna, cotul şi umărul în acelaşi plan. În acest moment, axa umerilor se răsuceşte în sens contrar, iar membrul superior îşi continuă drumul spre înainte, iar celălalt sfârşeşte tracţiunea. Faţa se scufundă şi ciclul se reia. 47

<Manole Vasile>

Se recomandă respiraţie alternantă, care presupune inspirul aerului şi pe o parte şi pe cealaltă a corpului. Aceasta asigură echilibrul corpului, a vâslitului şi revenirea membrelor superioare cu cotul ridicat. Fiziologii consideră că, spre deosebire de respiraţia convenţională, cea alternantă măreşte capacitatea pulmonară de difuzie a oxigenului. Cantitatea de aer inspirată este medie, şi este inhalat rapid pe gură, şi expirat profund pe nas şi pe gură. Când faţa revine în apă nu se recomandă apneea. Nu se inspiră imediat după revenirea la suprafaţă, la start sau la întoarcere, deoarece scade mult viteza de înaintare. Greşeli Capul se răsuceşte odată cu umerii - scade eficienţa vâslirii. Capul se ridică - trenul inferior se scufundă. Expiraţia continuă la ieşirea capului din apă - scurtează durata inspirului, şi apar senzaţiile de sufocare şi epuizare.

Startul în procedeul craul Plonjarea în apă, startul, este un element de tehnică spectaculos, care a apărut odată cu întrecerile sportive. De-a lungul timpului, întoarcerile au fost perfecţionate continuu pentru a îmbunătăţi performanţele sportivilor, iar startul pentru scurtarea timpului dintre semnalul de pornire şi desprinderea din blocstartul competiţional. Până în anii '60 startul se desfăşura cu balansarea membrelor superioare pe un arc de cerc de aproximativ 360°. De atunci,"avântarea" lor s-a realizat cu o amplitudine de numai 180°, sau chiar mai mică, până la 30°. De exemplu, startul "smuls" se realizează cu o balansare a membrelor superioare de amplitudine medie, aproximativ 120°. Acest start presupune scurtarea elanului, ceea ce a contribuit în timp la doborârea recordurilor. Structura startului, din punct de vedere al fazelor care îl alcătuiesc, este următoarea: poziţia în blocstart; elanul; drumul aerian; pătrunderea în apă; lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţa apei. Poziţia în blocstart Este cu faţa spre piscină şi corpul înclinat. Genunchii sunt semiflexaţi, picioarele depărtate la lăţimea umerilor şi în uşoară adducţie (vârfurile apropiate -călcâiele depărtate), iar degetele prind cu 48



suprafaţa plantară marginea anterioară a blocstartului. Braţele sunt relaxate lângă corp sau orientate înainte -jos. Privirea este îndreptată spre apă şi bărbia uşor coborâtă. Elanul Se realizează prin extensi energică a trunchiului şi avântarea membrelor superioare înainte -sus lângă cap. Se împinge în marginea blocstartului, proiectând corpul spre înainte. Drumul aerian Se execută menţinând coloana vertebrală în rectitudine. Pentru a plonja în arc este necesară coborârea bărbiei şi uşoara flexie a şoldurilor după atingerea celui mai înalt punct al zborului. Zborul trebuie să fie uşor ascendent pe prima parte, urmat de o flexie energică a trunchiului pe coapsă până la un unghi de aproximativ 140° - 160° . Traiectoria centrului de greutate nu mai poate fi modificată, se poate schimba doar poziţia segmentelor, însă cu efecte negative asupra lungimii zborului. În concursul preolimpic desfăşurat la Moscova(1890), înotătorii ruşi au încercat accelerarea zborului prin mişcarea picioarelor în aer, dar această execuţie nu şi-a dovedit eficienţa. Pătrunderea în apă Se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţa apei, aproximativ 30°- 40°. În locul unde pătrund mâinile trebuie să intre întregul corp, cu braţele cât mai apropiate unul de celalalt pentru a învinge uşor rezistenţa apei, iar suprafaţa de contact cu apa trebuie să fie cât mai mică pentru a elimina forţa de frecare a corpului cu apa. Lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţă După o scurtă alunecare, picioarele încep să bată pentru a asigura înălţarea corpului spre suprafaţa apei. Urmează o vâslire cu un singur membru superior şi ridicarea capului pentru a atinge nivelul apei. Acest lucru pe sub apă se poate realiza prin mişcări ale membrelor inferioare specifice procedeului craul sau prin mişcări ondulatorii specifice procedeului delfin. Greşeli la start a) La poziţia iniţială: Extensia sau flexia pronunţată a genunghilor - reacţie musculară necorespunzătoare la semnalul de start Degetele picioarelor nu prind marginea blocstartului - posibilă dezechilibrare sau alunecare. b) La elan: Mişcări inutile cu braţele - întârzie desprinderea. c) În zbor: Extinderea trunchiului sau a gâtului - coboară trenul inferior, intrarea în apă realizându-se pe abdomen. d) Intrarea în apă: 49

<Manole Vasile>

Suprafaţa mare de contact cu apa, atunci când membrele, pieptul şi bazinul pleznesc apa în locuri diferite -creează tulburenţă de suprafeţă şi reduc viteza. e) În faza lucrului sub apă şi la revenire: Mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu - nu este valorificată alunecarea în imersie. Vâslirea prematură cu primul braţ -scade viteza iniţială. Exerciţii pentru învăţarea procedeului craul Înaintea începerii învăţării procedeului craul, este bine ca instructorul să facă o demonstraţie a procedeului, cu accent pe momentele cheie; să dea explicaţii privind mişcarea membrelor inferioare, a celor superioare, respiraţia şi coordonarea acestora. Învăţarea mişcării membrelor inferioare Pe uscat, din culcat ventral pe o bancă, cu bazinul înafara suprafeţei de sprijin, învăţarea mişcării membrelor inferioare specifică procedeului craul (mişcări în plan vertical) şi corectarea de către instructor. Din şezând pe marginea bazinului, picioarele scufundate în apă până la nivelul genunchilor, mişcarea alternativă a picioarelor. Din culcat ventral pe marginea bazinului, cu membrele inferioare înafara sprijinului spre apă, se execută lovirea apei de sus în jos simulând mişcări specifice procedeului craul Executarea mişcării cu membrele inferioare, atingând cu mâinile fundul bazinului (bazine cu apă mică). Din sprijin cu mâinile pe marginea bazinului, executarea mişcărilor cu membrele inferioare din plută pe piept cu capul în apă. Respiraţia se execută la 6 bătăi de picioare sau la 9 bătăi de picioare. Executarea mişcărilor cu membrele inferioare, subiectul fiind tractat de pe marginea bazinului cu ajutorul unui băţ, sau din apă de către instructor. Executarea mişcărilor membrelor inferioare cu ajutorul plutei. Executarea mişcărilor membrelor inferioare, membrele superioare fiind întinse în prelungirea corpului. Executarea mişcării membrelor inferioare pe o parte. Indicaţii metodice: Se acordă o atenţie mărită asupra poziţiei piciorului în apă: vârful piciorului foarte bine întins; picioarele apropiate unul de celălalt; distanţa dintr picioare (pasul),în momentul forfecării să nu fie prea mare, etc.;

50



Toate exerciţiile se pot executa cu ajutorul labelor de cauciuc. Învăţatea mişcării membrelor superioare Pe uscat, demonstrarea mişcării membrelor superioare şi executarea acestora mişcări în oglindă. Executarea mişcării membrelor superioare din stând cu trunchiul îndoit la un unghi de 90°, învăţând totodată întoarcerea capului într-o parte, pentru executarea inspirului.Răsucirea capului se execută la fiecare membru superior, pentru a facilita mişcarea. Acelaşi exerciţiu, cu răsucirea capului la trei braţe. În apă, cu sprijin pe marginea bazinului, menţinându-se poziţia orizontală a corpului pe apă, executarea mişcării membrelor superioare (vâslirea). Cu picioarele în sprijin pe marginea bazinului, sau pe culoarele delimitatoare, executare mişcării membrelor superioare specifică procedeului craul. Sprijinul picioarelor într-un colac, executarea mişcării membrelor superioare cu ajutorul plutei. Mişcările se asociază cu respiraţie la fiecare mebru superior. Coordonarea mişcării membrelor superioare cu respiraţia. Învăţarea coordonării mişcării membrelor superioare cu cele inferioare şi cu respiraţia Pe uscat, din stând cu membrele superioare întinse înainte, se execută mişcarea specifică procedeului craul concomitent cu joc de glezne şi răsucirea capului pentru efectuarea inspirului Executarea mişcării membrelor superioare din stând, cu trunchiul îndoit la un unghi de 900, cu răsucirea capului pentru executarea respiraţiei la trei mişcări. Coordonarea răsucirii capului odată cu executarea mişcării membrului superior de pe partea respiraţiei: capul se răsuceşte în momentul începerii vâslirii şi revine în momentul terminării mişcării de tracţiune. Alunecare craul cu sprijin pe plută, cu respiraţie la fiecare mişcare a membrului superior. Acelaşi exerciţiu, cu respiraţie la două şi trei mişcări. Alunecare craul fără sprijin pe plută, cu respiraţie la fiecare mişcare, la două şi la trei mişcări. Alunecare sau procedeu craul, vâslind numai cu un singur membru superior, cu respiraţie la două mişcări. Executarea unui ciclu de braţe la patru bătăi de picioare, la şase bătăi de picioare şi la opt bătăi de picioare. Indicaţii metodice: Diversificarea exerciţiilor impune însuşirea corectă a tehnicii în procedeul craul; 51

<Manole Vasile>

Introducerea exerciţiilor se face gradat pentru o mai bună execuţie din partea subiecţilor; Majoritatea exerciţiilor de coordonare a mişcării membrelor superioare se execută la început cu cotul întins, urmând ca pe parcurs să se efectueze o uşoară flexie a cotului; Exerciţiile se pot executa în trei serii: libere, cu palmare şi cu labe şi palmare. Învăţarea startului în procedeul craul. Sărituri de pe marginea bazinului în picioare. Sărituri de pe blocstart în picioare. Şezând pe genunchi la marginea bazinului, pe o plută, cădere în apă cu capul înainte. Banca înclinată aşezată pe marginea bazinului, culcat facial cu capul şi membrele superioare spre înainte, intrarea în apă cu capul înainte. Din stând pe marginea bazinului, corpul îndoit spre înainte cu mâinile deasupra capului, cădere în apă cu capul spre înainte. Acelaşi exerciţiu executat de pe blocstart. Sărituri de pe blocstart, cu capul înainte.

       

 EVALUARE Care sunt probele olimpice în procedeul craul? Care sunt mişcările la vâslitul acvatic cu braţele la procedeul craul? Câte faze cuprinde bătaia picioarelor? Câte feluri de coordonări braţe-picioare întâlnim? Care sunt greşelile la respiraţie? Care sunt fazele startului în procedeul craul? Analizaţi biomecanic mişcările membrelor superioare specifice procedeului craul. Analizaţi biomecanic mişcările membrelor inferioare specifice procedeului craul.

Bibliografie 1. COUNSILMAN J., E., (1977), The sciences of Swimming Ed. Counsilman CD, Indiana – SUA; 2. DOBOŞ, AL., (1994), Tainele marii respiraţii, Ed. Nirvana, Bucureşti; 3. MUREŞAN, E., (2002), Curs de înot, Ed. Fundaţia România de mâine, Bucureşti; 4. OLARU, M., (1982), Înot, Ed. Sport-Turism, Bucureşti; 5. ŞALGĂU, S., GALERU, O., (2000), Nataţie – Curs -ID, F.E.F.S., Universitatea din Bacău; 6. THOMAS, D., G., (1996), Înot – Trepte spre succes, Ed. Teora, Bucureşti.

52



Capitolul V. Bazele generale ale tehnicii procedeului spate Scop Cunoaşterea amănunţită a tehnicii procedeului spate, în vederea utilizării a unor elemente în activităţile de recuperare şi profilaxie.

Obiective operaţionale După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:  Să-şi formeze abilităţile necesare activităţilor de învăţare corectă a elementelor procedeului spate.  Să-şi formeze deprinderea de a analiza biomecanic tehnica mişcării membrelor inferioare, a membrelor superioare, a respiraţiei specifice procedeului craul în vederea utilizării eficiente a acestora în activităţile de recuperare şi profilaxie.

53

<Manole Vasile>

5.1. Tehnica procedeului spate Scurt istoric La apariţia sa ca procedeu, era sub altă formă, iar englezii au folosit expresia back crawl, care se traduce prin craul pe spate. Astăzi procedeul se numeşte spate. Modalitatea de a înota pe spate este binecunoscută din cele mai vechi timpuri, prima referire în acest sens datând din anul 1538, în lucrarea profesorului Nicolas Wynman, intitulată "Colymbetes sive de arti natandi" Pedagogul german Guts-Muts, în lucrarea "Gimnastica pentru tineret", aprecia valoarea înotului spate, folosit mai ales în tehnicile de salvare de la înec. Procedeul spate s-a dezvoltat în paralel cu procedeul bras, fiind cunoscut iniţial ca procedeul bras răsturnat. În anul 1912, cu ocazia J.O. de la Stokholm, sportivul american Hebner a înotat proba de 100 m într-o tehnică nouă, realizând un timp foarte bun pentru acea vreme (1:21:2), determinând uitarea brasului pe spate. El folosea o mişcare de forfecare a membrelor inferioare, iar cele superioare erau scoase alternativ din apă, înotând spate din craul răsturnat. Între anii 1930-1940 japonezii perfecţionează poziţia pe apă, printr-o poziţie mult mai culcată a corpului pe apă. În anul 1936, la J.O. desfaşurete la Berlin, înotătorul american A.Kiefer câştigă proba de 100 m cu timpul 1:05:9, folosind o mişcare redusă a membrelor superioare, care intră în apă flexate la nivelul cotului, puţin deasupra umărului. În anul 1948 se practică "vâslitul în elice", prin flexia cotului în momentul în care palma se aliniază la nivelul umărului. Drumul acvatic nu mai are o traiectorie semicirculară, ci una dreaptă, paralelă cu corpul. Structura actuală a procedeului spate se datorează francezului Georges Vallery, care a fost campion european în anul 1948 în proba de 100 m cu timpul 1:07:6. Îmbunătăţirile ulterioare au fost aduse de către înotătorii olandezi, americani, dar mai ales de înotătorii australieni, care au adoptat o poziţie mai orizontală şi au mărit lungimea vâslirilor, acestea realizându-se din acest moment sub forma literei"S"culcat.

Utilizarea procedeului Competiţional: Procedeul spate se înoată în probele de 100 şi 200m, primul procedeu în ştafeta de 4xl00m Mixt, şi al doilea procedeu în probele individuale de 200 şi 400m Mixt. Utilitar şi de agrement: 54



Este un procedeu foarte des utilizat, deoarece nu ridică probleme din punct de vedere al respiraţiei, este utilizat sub aspect de agrement, foarte frecvent, mai ales pentru relaxare. Utilitar şi-a dovedit eficienţa pentru transportul diferitelor obiecte şi în mod special ca procedeu de transport a accidentaţilor. Tehnica procedeului spate, implică următoarele: • Mişcarea membrelor inferioare; • Mişcarea membrelor superioare; • Coordonarea dintre membrelor inferioare şi cele superioare; • Coordonarea membrelor superioare cu respiraţia; • Startul şi întoarcerea; Mişcarea membrelor inferioare În procedeul spate, mişcările membrelor inferioare au un mecanism biomecanic asemănător celor din procedeul craul. Ele asigură înălţarea subiectului, facilitând trecerea umerilor peste apă. De asemenea, menţin echilibrul şi aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal produse de mişcările alternative ale membrelor superioare. În general se recomandă conservarea forţei propulsive a membrelor inferioare, obţinută doar prin lovituri foarte puternice, pentru sprintul final în cursa de 100 m şi partea a doua a probei de 200m. Acţiunile motrice se realizează în plan vertical, numindu-se şi "mişcări de forfecare" care sunt realizate din articulaţia coxofemurală şi se execută alternativ, în două faze: Prima fază, ascendentă Este inţiată când călcâiul s-a scufundat mai mult decât şezuta. Prin flexia şoldului, coapsa este deplasată în sus, iar apa este presată pe această direcţie cu faţa dorsală a piciorului. Prin flexia genunchiului, determinată pasiv de presiunea apei, gamba este mai coborâtă decât coapsa. Mişcarea de biciuire a apei, iniţiată la nivelul şoldului, continuă cu extinderea energică a genunchiului şi se finalizează când membrul inferior este poziţionat imediat sub nivelul apei. Vârfurile picioarelor pot sparge nivelul apei, sau se pot situa sub suprafaţa ei. Faza a doua, ascendentă sau pregătitoare Se realizează prin extensia articulaţiei coxofemurale. Această mişcare este activă şi asigură doar anihilarea inerţiei mişcării ascendente. Când călcâiul se situiază din nou sub nivelul şezutei se iniţiază un nou ciclu de mişcare. Din punct de vedere biomecanic, fazei ascendente a mişcării membrelor inferioare specifice procedeului spate îi corespunde faza descendentă a mişcării membrelor inferioare specifice procedeului craul. Deosebirea majoră între aceste structuri motrice este că la spate, în faza ascendentă, genunchiul este mai flexat decât la craul, în faza descendentă. 55

<Manole Vasile>

Amplitudinea mişcărilor variază între 20 şi 30 cm, fiind influienţată de constituţia înotătorului, de forţa membrelor superioare şi de ritmul loviturilor de picior. Gleznele sunt relaxate şi în uşoară inversie pe durata ambelor faze, iar în timpul bătăii se pune accent pe faza ascendentă. Coordonarea picioarelor Când un picior atinge punctul cel mai înalt al bătăii, celălalt picior este în poziţia cea mai adâncă. Există însă o scurtă suprapunere a fazelor ascendente, care favorizează biciuirea apei. Greşeli a) În faza ascendentă: • Hiperflexia genunchiului - gamba este coborâtă aproape la verticală, determinând o creştere a rezistenţei de formă, prin deranjarea curenţilor paraleli adiţionali; • Flexia gambei -limitează suprafaţa de presiune a apei; • Flexia exagerată a şoldului -genunchiul iese din apă; se realizează mişcări de pedalare prin apă, împiedicând astfel înaintarea. b) În faza descendentă: • Menţinerea gleznei în extensie - şoldurile şi trunchiul sunt ridicate prin contraforţă, reprezentând un element negativ pentru aliniamentul orizontal; c) Mişcarea în ansamblu: • Extensia executată la o adâncime prea mare; • Mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică; • Mişcări neregulate; • Acţiuni iniţiate din genunchi -se depărtează gambele în plan sagital, iar eficienţa lucrului scade simţitor; • Menţinerea genunchilor în extensie - este încordată inutil musculatura membrelor inferioare. În general, aceste toate greşeli produc o creştere substanţială a rezistenţei hidrodinamice frontală, de frecare şi turbionară - iar mişcările se realizează cu un consum energetic ridicat. Ca şi în cazul procedeului craul, în vederea unei execuţii corecte, se sugerează înotătorului să lovească apa ca şi cum ar şuta într-o minge. Mişcarea membrelor superioare Asemănările tehnice între procedeele craul şi spate sunt evidente şi în cazul mişcării membrelor superioare. Astfel, procedeul spate este considerat o versiune răsturnată a procedeului craul. Această convingere a apărut după anularea teoriei propulsiei prin rezistenţă, mai precis, odată cu aplicarea teoriei portanţei asupra mecanismului mişcărilor de înot. 56



Biomecanic, şi în procedeul spate membrele superioare lucrează alternativ, ciclic, iar rolul lor este propulsiv, mişcările desfăşurăndu-se predominant în lateral şi pe verticală, cu deplasări minime înapoi. Astfel, propulsia se bazează pe portanţă şi nu pe forţa de rezistenţă. Structura globală a acţiunii membrelor superioare include următoarele:

a) Drumul acvatic Acţiunea propulsivă, care cuprinde trei faze: • Intrarea membrului superior apucarea apei.Membrul superior pătrunde în apă, înainte, lângă cap, cu palma orintată în exterior. Degetul mic intră primul în apă şi prin uşoara flexie a articulaţiei pumnului se realizează prinderea apei în căuşul palmei; • Tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, spre exterior, în jos, apoi în sus, cu deplasări minime spre înapoi. Acţiunea este iniţiată prin flexia progresivă a articulaţiei cotului şi se finalizează când mâna ajunge în dreptul umărului, când între antebraţ şi braţ se formează un unghi de aproximativ 900 - 1000; • Împingerea se desfăşoară prin extensia cotului şi presarea apei în jos. Se realizează şi mişcări de mică amplitudine spre înapoi. În final, braţul este poziţionat lângă corp, iar palma orintată spre fundul bazinului.

b) Drumul aerian (revenirea) Necesită o reorientare a palmei spre coapsă, pentru întâmpinarea unei minime rezistenţe la degajarea din apă a membrului superior. Prin flexia progresivă a umărului, membrul superior este dus înainte, cu palma orientată iniţial spre interior. Când mâna trece prin dreptul feţei, palma este reorientată spre exterior, pregătind intrarea în apă. Vâslirea descrie un parcurs sinusoidal, asemănător literei "S" culcat şi urmăreşte păstrareasprijinului pe porţiuni de apă care nu se se deplasează sub formă de curent în sensul opus înaintării. Vâslirea este uniform accelerată şi se efectuează cu "cotul înalt", peste nivelul mâinii. Mişcările membrelor superioare sunt favorizate de răsucirea corpului în axul longitudinal.

c) Coordonarea membrelor superioare Un membru superior pătrunde în apă, când celălalt finalizează mişcarea în jos, cu rol de înălţare şi facilitare a rulării corpului în ax. Astfel, este posibil ca un membru superior să aplice forţa propulsivă imediat ce celălalt membru superior a încetat presiunea pe apă sub coapsă. Greşeli a) La intrarea membrului superior: 57

<Manole Vasile>

• Pătrunderea membrului superior în apă în exterior sau în interior, peste linia mediană a corpului, modifică aliniamentul lateral şi determină o înaintare şerpuită, prin deplasarea bazinului şi membrelor inferioare în lateral; • Trântirea braţului pe apă – scade viteza de înaintare aproape la jumătate şi creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor; • Introducerea membrului superior cu cotul în flexie – creşte rezistenţa la înaintare şi scurtează lungimea tracţiunii. b) La vâslire: • Relaxarea articulaţiei pumnului – mâna nu exercită presiuni pe apă, fiind în uşoară extensie; • Coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc. Cotul coborât este cea mai mare greşeală mecanică. Ea provoacă dureri cronice ale umărului. Acestea sunt determinate de frecarea pe capul humeral a tendonului supraspinosului şi bicepsului porţiunea lungă, dar şi a ligamentului coracoacromial (Kenedy, 1978); • Vâslirea cu cotul extins pe un traseu semicircular – modifică aliniamentul orizontal, determinând înălţarea şi apoi coborârea corpului; • Scoaterea membrului superior prea devreme din apă – scurtează împingerea şi în compensaţie creşte ritmul mişcărilor; • Neorientarea palmei spre fundul bazinului la finalul împingerii – generează o scufundare pronunţată a corpului. c) Pe drumul aerian: • Scoaterea mai întâi a degetului mic din apă – mişcarea este restrictivă şi obositoare; • Revenirea executată cu deplasarea membrului superior prin lateral aproape de suprafaţa apei – mişcarea este grea şi nu permite trecerea umărului peste apă; aliniamentul lateral deranjat prin scoaterea şoldurilor şi a picioarelor de pe linia de înaintare; • Menţinerea umerilor paraleli cu suprafaţa apei, fără rotarea corpului în ax – mâna este scoasă înaintea umărului şi corpul se scufundă. Greşelile amintite mai sus, determină dominaţia în vâslire a forţei de opunere comparativ cu portanţa. În acest caz, creşte rezistenţa de formă în detrimentul forţei propulsive. Coordonarea dintre membrele superioare şi cele inferioare Coordonarea membrelor superioare cu cele inferioare în procedeul spate este simplă. Se execută şase mişcări ale membrelor inferioare la un ciclu de mişcări ale membrelor superioare, fiecărei vâsliri corespunzându-i trei bătăi de picioare. Suita completă a coordonării este următoarea: • Membrul superior drept bate în sus în timpul mişcării iniţiale în jos a membrului superior drept; 58



• Membrul superior stâng bate în sus în timpul mişcării spre în sus a vâslirii membrului superior drept; • Membrul superior drept bate în sus, din nou, în timpul mişcării în jos a membrului superior drept; Acestă suită se repetă în timpul vâslirii membrului superior stâng. Acesta înseamnă că membrul inferior stâng bate în sus în timpul mişcării iniţiale spre în jos a membrului superior stâng, membrul inferior drept bate sus în timpil mişcării în sus şi membrul inferior stâng bate în sus în timpul mişcării finale în jos. Asemănarea între coordonarea acestei vâsliri şi cel cu şase mişcări ale membrelor inferioare a procedeului craul este remarcabilă, creând suport teoriei care susţine că o coordonare de şase mişcări, poate fi cea mai eficientă variantă pentru ambele procede. Coordonarea dintre membrele superioare cu respiraţia Deşi pentru a respira nu sunt probleme deosebite, gura fiind menţinută în permanenţă deasupra nivelului apei, precizăm că momentul favorabil pentru inspir este vâslirea unui membru superior, iar pentru expir, vâslirea celuilalt membru superior. Se inspiră pe gură o cantitate medie de aer, iar expirul se execută pe gură şi pe nas concomitent.

Startul în procedeul spate În poziţia iniţială, subiectul este cu faţa spre peretele bazinului, cu picioarele în sprijin ghemuit pe acesta şi cu apucă mânerele blocstartului. Vârfurilepicioarelor realizează sprijinul imediat sub nivelul apei, uşor asimetric şi depărtat la nivelul umerilor. Această poziţie este abordată de către înotător după primul semnal al arbitrului. La comanda "Luaţi locurile" se execută flexia coatelor şi se apropie pieptul de perete, concomitent cu ridicarea şezutei. Bărbia este menţinută în piept. După semnalul sonor, fluer, sirenă, pistol, elanul se realizează printr-o extensie energică întregului corp, concomitent cuducerea membrelor superioare spre înapoi, uşor prin lateral, iar privirea este energic înreptată spre celălalt capăt al bazinului. Drumul aerian se execută cu corpul arcuit, peste nivelul apei. După depăşirea celui mai înalt punct al traiectoriei, se realizează o uşoară flexie şoldurilor, pentru a reuşi trecerea picioarelor peste apă. Membrele superioare pot fi duse peste apă cu coatele în extensie sau în flexie. În acest caz, umerii sunt mai aproape de axa de rotaţie, iar după ce au depăşit capul, coatele se extind energic. Intrarea în apă se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţa apei, aproximativ 300 400. Şoldurile pătrund la foarte mică distanţă în urma locului unde a intrat capul, iar picioarele puţin în urma şoldurilor. 59

<Manole Vasile>

Lucrul sub apă pregăteşte revenirea la suprafaţă. Se efectuează o uşoară redicare a membrelor superioare şi o coborâre a bărbiei în piept pentru a schimba direcţia de deplasare dinspre în jos înspre sus, către suprafaţa apei. După o scurtă alunecare, membrele inferioare incep să bată pentru a înălţa corpul la suprafaţa apei. Mişcarea membrelor inferioare poate sub formă de ondulaţie, specifică procedeului fluture. Printr-o singură vâslire cu unul din membrele superioare, se revine la suprafaţa apei executându-se inspirul şi continuarea cursei prin mişcări ritmic coordonate Greşeli a) În poziţia iniţială: • dispunerea greşită a vârfurilor picioarelor pe perete - împingerea în perete este ineficientă şi poate produce alunecarea picioarelor la start; • lipsa ridicării în braţe prin flexia coaielor pentru apropierea pieptului de perete -elan scurt datorită deplasării bazinului prin apă; b) La elan: • nevalorificarea rolului conducător al capului; nu se realizează extensia gâtului - "cade" şezuta; • membrele superioare sunt deplasate lângă cap doar prin înainte şi nu prin lateral-înainte -nu sunt ridicate peste apă, spatele şi bazinul; c) În zbor: • deplasarea picioarelor prin apă sau atingerea ei cu spatele, în poziţie aproape orizontală creaşte rezistenţa la înaintare; d) În faza lucrului sub apă şi la revenire: • mişcări ale membrelor inferioare prin apă, executate prea devreme sau prea târziu - nu este valorificată alunecarea în imersie; • vâslire prematură executată cu primul membru superior - scade viteza de deplasare.

5.2. Exerciţii pentru învăţarea procedeului spate

În practica de înot, procedeul spate se învaţă concomitent cu învăţarea procedeului craul deoarece, structura mişcărilor care compun tehnica acestor două procedee este asemănătoare, doar cu diferenţa că alunecarea la procedeul spate se execută pe spate şi nu pe piept ca în procedeul craul.

60



Învăţarea mişcării membrelor inferioare 1. Pe uscat, şezând pe o bancă sau pe marginea bazinului, executarea mişcării picioarelor specific procedeului spate. 2. Cu sprijinul mâinilor pe marginea bazinului, sau pe sparge val, cu ajutorul instructorului, executarea mişcării membrelor cu genunchiul şi vârful piciorului întins. 3. Din alunecare pe spate, pluta este ţinută cu mâinile pe abdomen, se execută lovirea apei cu picioarele de jos în sus specifică procedeului spate Învăţarea mişcării membrelor superioare 1. Învăţarea mişcării membrelor superioare pe uscat. 2. Executarea mişcării membrelor superioare cu ajutorul benzii elastice. 3. În apă, cu sprijin fix pe picioare, executarea mişcării membrelor superioare. 4. Cu picioarele fixate într-un colac, executarea mişcării membrelor superioare. 5. Executarea mişcării membrelor superioare din alunecare pe spate, cu ajutorul pulutei ţinută cu mâinile la nivelul abdomenului sau deasupra capului. Coordonarea mişcărilor membrelor superioare cu respiraţia 1. Alunecare craul cu mâinile asimetrice, un membru superior lângă coapsă, celălalt în prelungirea corpului. La 9 mişcări ale membrelor inferioare se schimbă poziţia membrelor superioare. 2. Alunecare spate cu membrele superioare în prelungirea corpului, ţinându-se cu mâinile de un baston tras de profesor de pe marginea bazinului. 3. Membrele superioare în prelungirea corpului, alunecare spate vâslind numai cu un singur membru superior. Se repetă cu celălalt membru superior. 4. Alunecare spate cu tracţiunea simultană a membrelor superioare. 5. Înot spate, vâslind cu un singur membru superior, celalalt fiind în prelugirea corpului 6. Alunecare craul, vâslind de două ori cu acelaşi membru superior, celălalt fiind în prelugirea corpului. 7. Procedeu spate. 8. Alunecare: spate cu mişcarea membrelor inferioare în procedeu delfin. Membrele superioare execută vâslirea şi revin deasupra capului. Se lucrează: o tracţiune ale membrelor superioare la două bătăi simultane; Exerciţiile se pot executa şi cu labe.

61

<Manole Vasile>

Învăţarea startului în procedeul spate 1. Din atârnat la blocstart, executarea mai multor balansări, necesare în momentul săriturii. 2. Starturi libere fără mişcări ale membrelor inferioare. 3. Starturi cu mişcări ale membrelor inferioare, mâinile în prelungire deasupra capului. 4. Starturi, alunecare şi vâslire cu un singur membru superior. 5. Starturi şi înot în procedeu spate.

 EVALUARE  Care sunt greşelile la mişcarea membrelor inferioare specifică procedeului spate?  Ce include structura globală la mişcarea membrelor superioare specifică procedeului spate?  Care este suita completă a coordonării mişcărilor membrelor superioare cu cele ale membrelor inferioare?  Care sunt grşelile la startul de spate?  Analizaţi biomecanic mişcările membrelor superioare specifice procedeului spate.  Analizaţi biomecanic mişcările membrelor inferioare specifice procedeului spate.

Bibliografie 1. COUNSILMAN J., E., (1977), The sciences of Swimming Ed. Counsilman CD, Indiana – SUA; 2. DOBOŞ, AL., (1994), Tainele marii respiraţii, Ed. Nirvana, Bucureşti; 3. MUREŞAN, E., (2002), Curs de înot, Ed. Fundaţia România de mâine, Bucureşti; 4. OLARU, M., (1982), Înot, Ed. Sport-Turism, Bucureşti; 5. ŞALGĂU, S., GALERU, O., (2000), Nataţie – Curs -ID, F.E.F.S., Universitatea din Bacău; 6. THOMAS, D., G., (1996), Înot – Trepte spre succes, Ed. Teora, Bucureşti.

62



Capitolul VI. Bazele generale ale tehnicii procedeului bras Scop Cunoaşterea amănunţită a tehnicii procedeului bras, în vederea utilizării a unor elemente în activităţile de recuperare şi profilaxie.

Obiective operaţionale După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:  Să-şi formeze abilităţile necesare activităţilor de învăţare corectă a elementelor procedeului bras.  Să-şi formeze deprinderea de a analiza biomecanic tehnica mişcării membrelor inferioare, a membrelor superioare, a respiraţiei specifice procedeului craul în vederea utilizării eficiente a acestora în activităţile de recuperare şi profilaxie.

63

<Manole Vasile>

6.1. Tehnica procedeului bras Scurt istoric Acţiunile motrice specifice acestui procedeu sunt mişcâri circulare denumite după verbul din limba franceză brasser care înseamnă - a amesteca cu putere. Procedeul este cunoscut încă din antichitate, atunci când în Odiseea, Homer povesteşte că "Ulise înota cu mişcări rotunde, întinzându-şi braţele prin apă". În anul 1538, în lucrarea "Colymbetes sive de arti natandi" este înregistrată o descriere tehnică a procedeului bras. În secolul al XIX-lea apar primele informaţii cu caracter sportiv din domeniul înotului, unde mişcările de bras sunt folosite mai ales pentru probele pe distanţe lungi, cum ar fi cazul cursei de o milă desfăşurată pe Tamisa. Între anii 1900-1930 se înota bras într-o poziţie foarte înaltă, cu capul mult ridicat şi cu mişcări laterale ample - brasul german. În anul 1935, datorită unui regulament competiţional mai puţin clar, unii înotători scoteau braţele din apă la revenirea în poziţie de alunecare, dând naştere unui nou procedeu denumit atunci "fluture -bras". Procedeul bras pe sub apă apare între anii 1950-1957, particularizat prin vâsliri lungi cu braţele, realizate în apnee prelungită. În anul 1957, Federaţia Internaţională (F.I.N.A.) interzice această variantă de înot a procedeului bras, fiind considerată ca dăunătoare sănătăţii. În decursul timpului, procedeul a suferit numeroase perfecţionări, cele mai importante fiind înregistrate în cadrul şcolii de înot japoneze, unde pentru prima dată s-a demonstrat o tehnică de înot cu corpul mult scufundat, dar în limite regulamentare. În vremurile actuale se înoată două variante de bras: brasul tradiţional şi brasul deiGnizat. Brasul tradiţional este caracterizat şrintr-o poziţie prizontata, şoldurile fiind menţinute Ia suprafaţa apei, sau imediat sub orizontala apei, pe întreg ciclul de vâslire. Brasul dejfinizat este particularizat prin deplasări în plan vertical, miţcarea în ansamblu având aspect ondulatoriu. în această variantă, şoldurile sunt mai coborâte, iar pentru diminuarea rezistenţei frontale, umerii sunt ridicaţi din apă şi proiectaţi înainte printr-o mişcare mai puternică a membrelor inferioare.

Utilizarea procedeului: Competiţional: La J.O. procedeul bras se înoată în probele de 100 m şi 200 m; al treilea procedeu în probele de mixt individual; al doilea schimb la ştafeta de 4x100 m mixt. La Campionatele Mondiale în bazine 64



scurte (25 m), se înoată şi în probele de 50 m bras; al treilea procedeu în proba de 100 m mixt; respectiv al doilea schimb în ştafeta de 4x50 m mixt. Utilitar şi de agrement: Este cel mai utilizat procedeu pentru agrement şi deosebit de valoros pentru scopuri utilitar aplicative şi militare. Componentele structurale din care se compune tehnica procedeului bras sunt următoarele: 1. Mişcarea membrelor inferioare. 2. Mişcarea membrelor superioare. 3. Coordonarea dintre membrele superioare şi cele inferioare. 4. Coordonarea membrelor superioare cu respiraţia. 5. Startul în procedeul bras. Mişcarea membrelor inferioare În procedeul bras, membrele inferioare au un rol foarte important în propulsarea înotătorului, preluând de la mişcarea membrelor superioare faza de împingere. Acţiunea este simultan-simetrică şi se realizează în principal în plan orizintal. Se execută în două faze: Prima fază pregătitoare Membrele inferioare depărtate aproximativ la nivelul lăţimii umerilor, realizează flexia genunchilor simultan cu o uşoară flexie a şoldurilor, pentru a nu scoate călcâiele afară din apă, în momentul în care sunt apropiate de şezută şoldurile se flexează. Bazinul coboară şi trunchiul se ridică pentru a efectua inspirul. Astfel, coapsele prezintă o suprafaţă progresiv înclinată, iar moleculele de apă alunecă lent în jurul lor, determinând formarea de curenţi turbionari mici. în momentul maxim al flexiei gambelor pe coapse, picioarele sunt în eversie (mişcare complexă - flexie, pronaţie, abducţie). Pentru o mai bună apucare a apei se recomandă extensia degetelor labei piciorului, în momentul maxim al flexiei gambelor pe coapse. În momentul în care segmentele membrelor inferioare au ajuns în punctul maxim al flexiei, mişcarea nu trebuie oprită sau încetinită pentru că ar fi necesar un efort suplimentar pentru a le mişca din nou. Mişcarea de propulsie pe care o execută înotătorii, este o mişcare moderată care creşte trptat ca forţă, pe măsură ce labele picioarelor se apropie de faza următoare. Faza a doua, faza propulsivă sau împingerea Asigură înaintarea şi alunecarea pe apă. Pe parcursul extinderii progresive a genunchilor, tălpile presează apa pe o traectorie semicirculară, uşor în exterior, în jos şi apoi în interior, cu presiuni minime spre înapoi. Membrele inferioare acţionează asemănător elicei unui vapor, modificându-şi treptat ughiul de atac. 65

<Manole Vasile>

În finalul acţiunii, membrele inferioare sunt extinse şi adduse (vârfurile depărtate şi călcâiele apropiate ca la poziţia iniţială). Între cele două faze ale lucrului membrelor inferioare se înregistrează un moment de alunecare, mai ales după terminarea fazei a doua. Faza populsivă este uniform-accelerată şi se realizează în interiorul liniei umerilor,

printr-o

mişcare "îngustă", de strângere a membrelor inferioare, mişcare foatre importantă pentru realizarea corectă a alunecării şi înaintării pe apă. Greşeli a) În faza pregătitoare: • Flexia pronunţată a şoldurilor - coapsele sunt poziţionate spre verticală, determinând o suprafaţă aprope plană şi craşterea rezistenţei de formă; • Menţinerea călcâielor apropiate şi depărtarea genunchilor -determină rezistenţa crescută la înaintare, propulsia (faza următoare) fiind realizată direct spre înapoi; • Depărtarea călcâielor şi menţinerea genunchilor apropiaţi - propulsia va fi realizată mult spre exterior; b) În faza propulsivă: • împingerea cu gleznele în exterior - apa este lovită de sus în jos şi spre înapoi, fără efect propulsiv; • orientarea asimetrică a picioarelor - unul loveşte apa, celălalt o împinge,(este considerată greşeală fundamentală de tehnică, iar sportivul este descalificat); c) Pe mişcarea în ansamblu: • executarea mişcării la o adâncime prea mare sau imediat sub nivelul apei; • mişcări scurte, cu frecvenţă mare şi amplitudine mică; • acţiuni iniţiate din genunchi - eficienţă scăzută care duce la frânarea alunecării; Mişcarea membrelor superioare Prin traiectoria descrisă, membrele superioare asigură faza de tracţiune (propulsivă), precum şi înălţarea corpului pentru executarea inspirului şi diminuarea rezistenţei frontale. Mişcarea membrelor superioare se realizează simultan -simetric, pe sub nivelul apei, pe durata a două faze: Tracţiunea: Prin flexia articulaţiei pumnului se realizează prinderea apei. Apa este împinsă spre exterior, în afara lăţimii umerilor, pe o traiectorie oblică, lateral şi în jos. Presiunea asupra apei continuă spre exterior şi în jos, cu deplasări minime spre înapoi, prin flexia progresivă a coatelor. Când mâinile, 66



coatele şi umerii se aliniază şi când între antebraţ şi braţ se formează un unghi de aproximativ 90°, braţele se apropie energic de trunchi, executând mişcarea denumită şi "strângerea coatelor", apoi, palmele presează spre interior şi în sus, către piept. Presiunea este întreruptă când palmele se apropie una de cealaltă,"faţă în faţă", la aproximativ 10 cm. Revenirea: Se realizează prin extextensia segmentelor spre înainte şi orientarea palmelor în jos. Această mişcare se execută energic, cu palmele cât mai apropiate sau lipite una de cealaltă pentru a învinge rezistenţa apei şi pentru a nu frâna alunecarea şi înaintarea înotătorului. Mişcarea se poate executa pe sub nivelul apei, dar şi cu palmele pe deasupra apei, la o distanţă foarte mică de suprafaţa acesteia. Pe sfârşitul fazei de tracţiune, când braţele încep să se apropie, umerii se ridică din apă, pentru inspir şi pentru a permite flexia minimă a şoldurilor. Acceleraţia maximă se înregistrează în momentul "strângerii coaielor". Greşeli a) La tracţiune: • Vâslirea apei cu membrele superioare puţin depărtate, cu executarea presiunii mai mult spre înapoi - propulsia este dominată de rezistenţă; • Vâslire largă - presiunea este exercitată mult peste lăţimea umerilor, nu se realizează înălţarea peste apă; forţa tracţiunii este diminuată, iar prelungirea traiectoriei nu compensează frânarea la deplasarea braţelor spre trunchi. • Orientarea palmelor faţă în faţă înainte de a se alinia coatele şi umerii - apa este comprimată sub piept, diminuând eficienţa vâslirii; b) La revenire: • poziţia mâinilor în extensie; • depărtarea mâinilor una de cealaltă - în ambele cazuri creşte rezistenţa la înaintare. Coordonarea dintre mebrele superioare şi cele inferioare. Sunt practicate trei tipuri de coordonări: continuă, de alunecare şi de suprapunere. Coordonare continuă În coordonarea continuă, vâslirea cu membrele superioare începe pe finalul fazei propulsive a mişcării membrelor inferioare.

Coordonare de alunecare În coordonarea de alunecare există un timp de alunecare a corpului pe apă, între finalul mişcării membrelor inferioare şi iniţierea unei noi vâsliri. 67

<Manole Vasile>

Coordonare de suprapunere În coordonarea de suprapunere, pe timpul fazei pregătitoare a mişcării membrelor inferioare (gruparea) începe apucarea apei. Astfel, membrele inferioare realizează împingerea când membrele superioare revin înainte. Cea mai eficientă este coordonarea de suprapunere, deoarece asigură cursivitatea propulsiei. Acest tip de coordonare este utilizat de majoritatea înotătorilor de performanţă. Greşeli • flexia genunchilor şi şoldurilor prea devreme pe tracţiune - creşte rezistenţa la înaintare, diminuând eficienţa vâslirii; • momentul de alunecare după terminarea ciclului este mult prelungit - duce la o importantă pierdere de viteză. Coordonarea membrelor superioare cu respiraţia În coordonarea vâslirii se realizează o respiraţie la un ciclu mişcări ale membrelor superioare. În momentul grupării braţelor la piept, odată cu ridicarea umerilor se realizează inspirul. Odată cu revenirea membrelor superioare şi pe prima parte a tracţiunii se realizează expirul. Înotătorii de peformanţă, mai ales în ultimul timp, execută inspirul la începutul executării vâslirii cu membrele superioare.

Startul Primele faze ale startului se realizează asemănător celor descrise la startul de craul (poziţia pe blocstart, elanul şi drumul aerian). Singura diferenţă apare la ,intrarea in apă, lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă. Intrarea în apă se realizează la o adâncime mai mare, pentru a permite efectuarea eficientă a lucrului pe sub apă, unghiul de intrare în apă fiind de aproximativ 50° - 70°. După un moment de alunecare pe sub apă, înotătorul execută o vâslire lunga cu amândouă mebrele superioare concomitent, vâslire care se aseamănă cu tracţiunea braţelor pe sub apă la procedeul fluture. După realizarea tracţiunii, braţele sunt duse spre înainte pe sub abdomen, la o distanţă cât mai mică de corp pentru a favoriza alunecarea şi înainterea înotătorului. Când braţele, în drumul lor spre înainte, ajung aproximativ în dreptul pieptului, începe faza pregătitoare a mişcării membrelor inferioare (flexia), care continuă cu faza propulsivă după terminarea revenirii membrelor superioare. Faza de alunecare este mai lungă şi este însoţită în a doua parte a ei de tracţiunea membrelor superioare specifică procedeului bras. 68



În momentul începerii tracţiunii cu membrele superioare, capul înotătorului trebuie să fie la suprafaţa apei. Greşeli a) La intrarea în apă: • pătrunderea în apă la o adâncime prea mică - se revine la suprafaţă mult prea devreme, fără a se putea efectua corect lucrul le sub apă; • pătrunderea la o adâncime prea mare - nu se revine la timp la suprafaţă apei, pentru a se executa inspirul şi apare senzaţia de sufocare; b) La lucrul sub apă: • nu se efectuează lucrul sub apă cum trebuie, nu se apucă apă corespunzător unei tracţiuni eficiente - se pierde din alunecarea şi înaintarea înotătorului pe sub apa; • tracţiunea cu membrele superioare este executată incomplet; • ducerea membrelor superioare spre înainte executată cu coatele întinse, sau nerespectând traiectoria corectă; • începerea prea devreme a lucrului cu membrele inferioare - frânează alunecarea înotătorului pe sub apă.

6.2. Tehnica procedeului bras Exerciţii pentru învăţarea procedeului bras Învăţarea mişcării membrelor inferioare Pe uscat: 1. Culcat pe ventral pe banca de gimnastică, executarea mişcării membrelor inferioare specifice procedeului bras. Se execută fără a situa bazinul în afara băncii tocmai pentru a nu permite coapsei să se flexseze pe abdomen; 2. Culcat pe ventral pe banca de gimnastică, cu bazinul înafara suprafeţei de sprijin, executarea mişcării membrelor inferioare specifice procedeului bras. Se execută fără a ţine picioarele în afara băncii tocmai pemtru a nu permite coapsei să se flexseze pe abdomen; 3. Şezând călare pe bârnă, mişcarea membrelor inferioare specifice procedeului bras; 4. Stând cu călcâiele picioarelor apropiate, cu vârful picioarelor depărtate, executarea flexiei şi extensiei genunchilor; 5. Culcat ventral pe marginea bazinului, executarea mişcării membrelor inferioare în apă; În apă: 69

<Manole Vasile>

1. Din sprijin cu mâinile pe marginea bazinului, corpul în poziţie verticală, se execută mişcarea membrelor inferioare specifică procedeului bras spre în jos. Treptat se efectuează orizontalizarea corpului până la poziţia corectă, mişcarea executându-se spre înapoi; 2. Mişcarea membrelor inferioare cu mâinile sprijinite pe marginea bazinului sau pe fundul bazinului în cazul unui bazin cu apă mică; 3. Mişcarea membrelor inferioare executată cu ajutorul unui partener, care îl trage prin apă, ţinându-1 de mâini (în bazine cu apă mică); 4. Mişcarea membrelor inferioare cu sprijinul mâinilor pe plutitor; 5. Mişcarea membrelor inferioare cu mâinile în prelungirea corpului; 6. Mişcarea membrelor inferioare specifică procedeului bras, cu mâinile pe şold sau la spate; 7. Executarea mişcării membrelor inferioare specifică procedeului bras, fără sprijin, împingând spre fundul bazinului; Învăţarea mişcării membrelor superioare 1. Executarea mişcării membrelor superioare specifică procedeului bras, pe uscat; 2. În apă mică, cu trunchiul îdoit, executarea mişcării membrelor superioare specifică procedeului bras; 3. Efectuarea mişcării membrelor superioare în apă, cu picioarele sprijinite pe marginea bazinului sau pe un colac; 4. Alunecare în procedeu bras, executarea mai multor mişcări ale membrelor superioare la un ciclu de mişcări ale membrelor inferioare; 5. Vâslire cu membrele superioare, şi introducerea respiraţiei; Învătarea coordonării mişcărilor membrelor superioare, inferioare, cu respiraţia 1. Din poziţie de alunecare cu capul în apă (pluta pe piept cu capul în apă), coordonarea se va executa cu ajutorul numărătorii: • timpul unu (mai scurt), tracţiunea membrelor superioare; • timpul doi (mai lung), mişcarea membrelor inferioare; 2. Executarea a două sau trei mişcări ale membrelor inferioare pentru o singură mişcare ale membrelor superioare; 3. Înot bras fără respiraţie; 4. Lucrul membrelor inferioare şi a celor superioare în doi timpi, dar cu coapsele flexate pentru a oferi o mai mare amplitudine a gambelor; 5. Înot bras, două mişcări ale membrelor superioare cu una ale membrelor inferioare; 6. Înot cu temă: Menţinerea membrelor superioare întinse înainte după terminarea vâslirii, timp de 3-5 secunde; 70



Pentru cei avansaţi, se execută combinaţii între procedee pentru dezvoltarea tehnicii, forţei, îndemânării. • Mişcarea membrelor inferioare, bras cu mâinile la spate; • Mişcarea membrelor superioare specifică procedeului bras, cu executarea mişcării membrelor inferioare specifică procedeului craul; • Mişcarea membrelor inferioare specifică procedeului bras, combinată cu mişcarea membrelor superioare specifică procedeului craul; • Din plută pe spate, executarea mişcării membrelor inferioare specifică procedeului bras combinată cu executarea mişcării membrelor superioare specifică procedeului spate simultan; • Mişcarea membrelor superioare specifică procedului bras combinată cu ondulaţii fluture (delfin) fluture; • Mişcarea membrelor superioare specifică procedului fluture combinată cu mişcărea membrelor inferioare specifică procedeului bras; Exerciţiile se pot executaşi cu ajutorul labelor şi palmarelor. Învăţarea startului în procedeul bras Startul în procedeul bras este asemănător cu cel din procedeul craul care a fost înv anterior, numai că după intrarea în apă, apar următoarele momente: 1. alunecare în poziţie întinsă cu membrele superioare întinse înainte; 2. tracţiunea completă a membrelor superioare până la şold; 3. executarea mişcării cu membrele superioare şi cele inferioare concomitent cu ridicarea capului la suprafaţa apei.

Greşelile principale întâlnite în procedeul bras Poziţia corpului: capul scufundat; capul în exetesie. Respiraţie: inspir incomplet; aritmie respiratorie; inspir efectuat înaintea începerii mişcării cu membrele superioare; neexecutarea expirului în apă. Mişcarea membrelor inferioare: coapsele aflate în flexie pe abdomen; 71

<Manole Vasile>

genunchii prea mult depărtaţi; poziţia incorectă a labei piciorului; înţeparea apei cu vârful piciorului întins: asimetrie în mişcarea membrelor inferioare. Mişcarea membrelor superioare: vâslirea cu membrele superioare la suprafaţa apei; vâslirea cu palma desfăcută; prelungirea traiectoriei palmei până la şold; vâslirea prea scurtă a membrelor superioare; ducerea prea mult a membrelor superioare în lateral. Incoordonarea mişcării membrelor superioare cu cele inferioare.

     

 EVALUARE Care sunt fazele mişcării membrelor inferioare la procedeul bras? Care sunt etapele care compun mişcarea membrelor superioare? Cun se execută coordonarea respiraţiei la bras? Care sunt greşelile la startul de bras? Analizaţi biomecanic mişcările membrelor inferioare specifice procedeului bras. Analizaţi biomecanic mişcările membrelor superioare specifice procedeului bras.

Bibliografie 1. COUNSILMAN J., E., (1977), The sciences of Swimming Ed. Counsilman CD, Indiana – SUA; 2. DOBOŞ, AL., (1994), Tainele marii respiraţii, Ed. Nirvana, Bucureşti; 3. MUREŞAN, E., (2002), Curs de înot, Ed. Fundaţia România de mâine, Bucureşti; 4. OLARU, M., (1982), Înot, Ed. Sport-Turism, Bucureşti; 5. ŞALGĂU, S., GALERU, O., (2000), Nataţie – Curs -ID, F.E.F.S., Universitatea din Bacău; 6. THOMAS, D., G., (1996), Înot – Trepte spre succes, Ed. Teora, Bucureşti.

72



Capitolul VII. Exemple practice ale hidrokineto-terapiei

Scop Cunoaşterea unor direcţii de solicitare a mijloacelor hidrokinetoterapiei, în vederea alcătuirii unor exerciţii şi aplicarea acestora în cadrul unor programe de recuperare şi profilaxie.

Obiective operaţionale După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:  Să-şi formeze abilităţile necesare utilizării optime şi eficiente a principiilor hidrostatice şi a unor materiale ajutătoare.  Să-şi formeze şi să-şi dezvolte imaginaţia şi creativitatea necesară pentru alcătuirea şi alplicarea exerciţiilor specifice hidrokinetoterapiei, înotului utilitar şi salvării de la înec.

73

<Manole Vasile>

7.1. Exerciţii efectuate în apă pentru dezvoltarea forţei şi mobilităţii membrului superior

Exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii articulaţiilor membrului superior Exerciţiile combină tehnica FNP contracţie-relaxare (hold-relax) cu diagonalele KABAT de flexie - abducţie - rotaţie externă şi flexie - adducţie - rotaţie internă. Corpul subiecului în imersie în bazin cu apă mică, având ataşat de talie o centură cu plumb pentru menţinerea poziţiei scufundate (Foto 1). Trunchiul este uşor înclinat spre în sus. Rezistenţa opusă de apă la iniţierea mişcărilor şi până la aproximativ jumătatea lor. Până în acest punct s-a realizat o mişcare activă cu rezistenţă. Subiecţii trebuie instruiţi împrealabil ca în momentul când simt acţiunea facilitatoare a apei împingându-le braţul în sus să relaxeze lent musculatura agonistă. Urmează apoi executarea diagonalei inverse, care urmăreşte aceiaşi paşi. Pentru creşterea rezistenţei apei se foloseşte un palmar de înot.

Foto 1- Diagonale Kabat cu corpul în imersie Tot pentru facilitarea mişcărilor se pot folosi cele două diagonale KABAT de mai sus din poziţia de decubit dorsal, pacientul fiind scufundat în apă. Tehnica seamănă oarecum cu iniţierea ritmică deoarece pacientul începe mişcarea, iar presiunea hidrostatică a apei o continuă, ridicând la suprafaţă membrul superior (foto 1). Cele două diagonale KABAT pot fi folosite şi dintr-o poziţie derivată din decubit ventral. În acest caz, prima parte a mişcărilor se efectuează contra rezistenţei apei (contra presiunii hidrostatice), finalul mişcărilor fiind facilitat de aceeaşi forţă.

74



Îngreuierea mişcărilor se realiză prin ataşarea unui palmar pe mâna membrului superior care realizează mişcarea. În Foto 2 şi 3 este realizată diagonala KABAT de flexie – adducţie, însă fără componenta rotatorie; în foto 4 este introdusă şi rotaţia internă. În aceste exemple mişcările pot fi îngreuiate de ataşarea unui palmar pe mână. În foto 5, 6, 7, aceeaşi diagonală este realizată fără palmar.

Foto 2

Foto 3

Foto 2

Poziţia se realizează prin legarea subiectului de bară cu o centură dintr-un material rezistent şi a cărui lungime este reglabilă şi prin sprijinirea tălpilor pe peretele bazinului. Adoptarea poziţiei cu capul scufundat, timp îndelungat, se realizează prin utilizarea

Foto 5 Foto 6 ochelarilor acvatici şi a unui dispozitiv special pentru respiraţie.

Foto 7

75

<Manole Vasile>

Mişcările se execută la început lent, pentru a învăţa corect acţiunea, după care viteza va creşte treptat. Prin creşterea vitezei se urmăreşte creşterea rezistenţei apei. Exerciţii de stretching auto-pasiv realizate cu ajutorul forţei presiunii hidrostatice a apei şi a unor materiale ajutătoare Se utilizează pentru creşterea progresivă a mobilităţii articulare. Exerciţiul 1 Stretching pentru extensorii umărului prin flexia auto-pasivă În bazine cu apă mică, subiectul în şezând alungit, cu membrele superioare în flexie şi mâinile sprijinite pe un plutitor a executat flexii de trunchi. Presiunea hidrostatică a apei împiedică scufundarea flotorului, realizând tensiuni în sensul flexiei umerilor. La unghiul de mişcare la care apare o tensiune suportabilă se realizează o menţinere a poziţiei, apoi se încearcă mărirea unghiului de flexie. Căldura apei relaxează musculatura şi cu ajutorul stretching-ului lent se câştigă mobilitate. Kinetoterapeutul fixează trunchiul subiectului pentru a nu se dezechilibra. Exerciţiul realizează elasticizarea extensorilor umărului şi dezvoltarea mobilităţii în sensul flexiei umărului. Exerciţiul se poate executa unilateral sau bilateral. Exerciţiul 2 Stretching pentru flexorii umărului prin extensia auto-pasivă În bazine cu apă mică, subiectul aşezat alungit, cu braţele în extensie şi mâinile sprijinite pe un flotor a executat extensii de trunchi (foto 8). Presiunea hidrostatică a apei împiedică scufundarea flotorului menţinând membrele superioare la suprafaţă. Partea corpului de deasupra suprafeţei apei şi printr-o uşoară extensie atrunchiului se realizează o forţare relativă a extensiei umărului, aceasta putând fi controlată de subiect şi kinetoterapeutul care împiedică dezechilibrarea trunchiului. Ca şi în cazul descris mai sus, după aceleaşi reguli se realizează un stretching lent cu menţinere suficientă (20-30 de secunde) pentru înlăturarea contracţiilor involuntare ale musculaturii tensionate (strech-reflex). Exerciţiul realizează elasticizarea flexorilor umărului şi dezvoltarea mobilităţii în sensul extensiei umărului. 76



Exerciţiul se poate executa unilateral sau bilateral.

Foto 8 - Stretching auto-pasiv pentru flexorii umărului Exerciţiul 3 Stretching pentru adductorii umărului prin abducţia auto-pasivă Din poziţia ghemuit într-un bazin cu apă mică, subiectul având în jurul taliei o centură cu greutăţi ataşabile (centură de scafandru) pentru a-l menţine scufundat, execută genuflexiuni. Braţul este poziţionat în abducţie cu mâna sprijinită pe un flotor sau plutitor, forţa hidrostatică a apei menţinând la suprafaţă membrul superior; se realizează o forţare controlată de către subiect a abducţiei. Din această poziţie se realizează o intindere controlată a adduntorilor umărului elasticizându-i solicitând articulaţia în abducţie şi dezvoltând mobilitatea în această direcţie. Tensiunea creşte în funcţie de aplitudinea genuflexiunii şi de calitatea materialului ajutător (flotor sau plută). Durata menţinerii tensiunii esta, la fiecare nivel de 20-30 de secunde. Se aplică unilateral sau bilateral (utilizând două flotoare sau plute). Mişcari pasive combinate cu stretching sub apă Se efectuează de către kinetoterapeut pentru mişcările de rotaţie externă şi rotaţie internă, ajutat de efectul mio-relaxant al apei calde. Exerciţiul 1 Subiectul în poziţia aşezat alungit cu braţul pe lângă corp, umărul în rotaţie neutră, cotul în flexie de 900, antebraţul în poziţie intermediară de prono-supinaţie (induce relaxarea întregului membrul superior). Menţinerea poziţiei iniţiale şi stabilitatea este ajutată de utilizarea unei centuri cu greutăţi ataşate subiectului (centură de scafandru).

77

<Manole Vasile>

Kinetoterapeutul fixează cu o mână cotul subiectului lângă trunchi, iar cu cealaltă, la nivelul treimii distale a antebraţului mobilizează pasiv umărul subiectului în rotaţie externă, realizând un stretching lent cu menţinere după crearea unei tensiuni finale suportabile pentru acesta (foto 9). După obişnuirea cu gradul tensiunii se procedează la creşterea acesteia crescând unghiul faţă de cel iniţial iniţial. Noua limită trebuie de asemenea să fie suportabilă şi să nu creeze stare de disconfort. Acţiunea vizează elasticizarea rotatorilor externi şi dezvoltarea mobilităţii umărului în sensul rotaţiei interne

Foto 9 - Rotaţia externă a umărului realizată pasiv în apă Tensiunea la fiecare treaptă trebuie menţinută aproximativ 20-30 de secunde. Exerciţiul 2 Subiectul în poziţia aşezat alungit cu braţul pe lângă corp, cotul în flexie de 900, antebraţul în poziţie intermediară de prono-supinaţie dar dus la spate (umărul rotat intern) relaxează întreg membrul superior. Menţinerea poziţiei iniţiale este ajutată de utilizarea unei centuri cu greutăţi ataşate subiectului (centură de scafandru).

Foto 10 - Rotaţia internă a umărului realizată pasiv în apă

78



Kinetoterapeutul fixează cu o mână cotul subiectului lângă trunchi, iar cu cealaltă, la nivelul treimii distale a antebraţului mobilizează umărul în rotaţie internă, realizând un stretching lent cu menţinere la atingerea monetului de tensiune maximă suportabilă (foto 10). După obişnuirea cu gradul tensiunii se încearcă câştigarea încă a câtorva grade de mobilitate în plus faţă de unghiul iniţial. Noua limită trebuie de asemenea să fie suportabilă şi să nu creeze stare de disconfort. Tensiunea se aplică la fiecare unghi aproximativ 20-30 de secunde. Exerciţiul urmăreşte realizarea elasticizării rotatorilor externi şi dezvoltarea mobilităţii umărului în sensul rotaţiei interne.

Foto 11 Rotaţia internă a umărului din poziţia de mai sus se poate asocia şi cu uşoară extensie a umărului (foto 11; 12)

Foto 12 Manipulări ale articulaţiei umărului, realizate sub apă Tracţiunile, decuaptările, cuaptările, alunecările fac parte din categoria mobilizărilor pasive efectuate de către kinetoterapeut. Aceste acţiuni asociate cu efectele termice ale apei calde au un efect net superior celor executate pe uscat.

79

<Manole Vasile>

Exerciţiul 1 Alunecări în plan vertical a capului humeral: Subiectul în poziţia aşezat alungit în bazinul cu apă mică cu braţul pe lângă corp şi menţinut în imersie cu ajutorul unei centuri cu greutăţi (centură de scafandru). De asemenea cu membrele inferioare ale kinetoterapeutului fixează şi stabilizează poziţia subiectului. Kinetoterapeutul aplică o priză la nivelul superior al humerusului (nivelul axilei) iar cealaltă priză deasupra cotului. (foto 13). Din această poziţie de excută mişcări de alunecare ale humerusului în sus şi apoi în jos (foto 13). Manevra se execută lent şi cu menţinele la capetele cursei.

Foto 13 – Alunecări în plan vertical Exerciţiul 2 Decoaptarea gleno-humerală: Subiectul în poziţia aşezat alungit în bazinul cu apă mică cu braţul pe lângă corp şi menţinut în imersie cu ajutorul unei centuri cu greutăţi (centură de scafandru). Kinetoterapeutul introduce un antebraţ sub axilă cu care va executa o tracţiune în afară, iar cu cealaltă mână plasată imediat deasupra cotului, realizează o adducţie forţată a braţului (foto

Foto 14 – Decuaptare gleno - humerală 80



Manevra se execută lent şi cu menţinele la capetele cursei. Exerciţiul 3 Alunecarea posterioară a capului humeral: Subiectul în poziţia aşezat alungit în bazinul cu apă mică cu spatele la peretele bazinului îşi fixează mâna homolaterală pe umărul opus, braţul fiind flectat la 900. Pentru menţinerea imersiei se foloseşte o centură cu greutăţi (centură de scafandru). Kinetoterapeutul împinge cu o mână de la cot în axul diafizei humerale iar cu cealaltă mână, sub scapulă pune contra-rezistenţa (foto 15);

Foto 15 – Alunecarea posterioară a capului humeral Manevra se execută lent şi cu menţinele la capetele cursei. Exerciţiul 4 Alunecarea spre în jos a capului humeral: Subiectul în poziţia aşezat alungit în bazinul cu apă mică, cu spatele la peretele bazinului, cu braţul abdus la aproximativ 700 şi cu antebraţul sprijinit pe antebraţul kinetoterapeutului. Pentru menţinerea imersiei se foloseşte o centură cu greutăţi (centură de scafandru). Kinetoterapeutul aplică o priză în brăţară cu ambele mâini deasupra treimii superioare a humerusului, efectuând o presiune în jos şi o tracţiune în axului braţului, asociată în final cu o rotaţie externă şi abducţie a braţului (foto 16).

81

<Manole Vasile>

Foto 16 - Alunecarea spre în jos a capului humeral Manevra se execută lent şi cu menţinele la capetele cursei. Exerciţii active cu rezistenţă opusă de forţa hidrostatică a apei Această categorie de exerciţii este utilizată pentru creşterea progresivă a forţei şi rezistenţei musculare a subiecţilor. Astfel, pentru realizarea rezistenţei subiecţii trebuie poziţionaţi astfel încât mişcările să se realizeze împotriva forţei hidrostatice a apei, adică de sus în jos. Progresia rezistenţei a fost realizată cu materiale ajutătoare cu diferite grade de flotabilitate, deci cu obiecte pentru a căror scufundare este nevoie de o forţă din ce în ce mai mare. Pentru creşterea rezistenţei musculare se efectuează exerciţii cu ingreuiere mică şi număr mare de repetări, iar pentru creşterea forţei musculare, exerciţii cu îngreuiere mare, cu număr mic de repetări. 1. Exerciţii pentru tonifierea extensorilor umărului din plută pe piept: Poziţia decubit ventral flotant (plută pe piept cu capul în apă), poziţie obţinută prin plasarea corpului pe nişte flotoare. Adoptarea poziţiei cu capul scufundat, timp îndelungat, se realizează prin utilizarea ochelarilor acvatici şi a unui dispozitiv special pentru respiraţie. Rezistenţa a fost realizată prin ataşarea unor manşoane gonflabile cu o flotabilitate crescută, la nivelul treimii distale a braţului. Pentru creşterea rezistenţei şi implicit a intensităţii efortului, manşoanele au fost situate din ce în ce mai distal, până la nivelul pumnului. Creşterea progresivă a îngreuierii se realizează prin înlocuirea manşoanelor gonflabile se cu plutitoarele plasate la nivelul mâinii. Poziţia de plecare este din flexie maximă, adică dintr-o poziţie cu flexorii umărului alungiţi. 82



Subiectul trebuie să scufunde plutitorul prin mişcarea de extensie a umărului (foto 17).

Foto 17 - Tonifierea extensorilor umărului din poziţia de flexie maximă 2. Exerciţii pentru tonifierea extensorilor umărului din plută pe spate Poziţia decubit dorsal flotant (plută pe spate) poziţie obţinută prin plasarea corpului pe nişte flotoare. Obiectivul este acelaşi ca la exemplul anterior, diferă ungiul de mişcare. Subiectul trebuie să scufunde plutitorul prin mişcarea de extensie a umărului (foto 18).

Foto 18 - Tonifierea extensorilor umărului în segment propriu de contracţie Dacă mişcarea de revenire se efectuează cu viteză crescută vor fi solicitaţi antagoniştii în regim de scurtare prin contracţie izotonică concentrică, în cazul de faţă vor fi solicitaţi flexorii umarului în interiorul segmentului de contracţie (foto 17) sau în afara segmentului de contracţie (foto 19).

Foto 19 - Tonifierea flexorilor umărului în afara segmentului de contracţie 83

<Manole Vasile>

3. Exerciţii pentru tonifierea abductorilor şi adductorilor umărului din plută pe spate, cu sprijin la bară Poziţia decubit dorsal flotant (plută pe spate) poziţie obţinută prin plasarea corpului pe nişte flotoare, iar mâna apucă bara de sus în jos. Tehnica folosită combină de fapt două tipuri de contracţie – iniţial se realizează o contracţie izometrică, apoi una izoton-concentrică. Astfel, pentru abducţie, subiectul împinge cu mâna în bară, treptat corpul său se depărtează de braţ, realizând contracţia abductorilor umărului şi având ca factor de îngreuiere greutazea corpului. (foto 20). Pentru adducţie subiectul trage cu mâna de bară, treptat corpul se apropie de braţ prin contracţia aductorilor umărului şi având ca factor de îngreuiere greutazea corpului (foto 21). Mişcările se execută de mai multe ori şi la început lent iar apoi viteza creşte treptat.

Foto 20 - Tonifierea abductorilor umărului

Foto 21 - Tonifierea adductorilor umărului 4. Exerciţii pentru tonifierea rotatorilor interni ai umărului Din poziţia aşezat alungit cu spatele la perete într-un bazin cu apă mică, braţul în abducţie 900, cotul în flexie 900, antebraţul în pronaţie 900, mâna apucă o plută, pe care se sprijină şi antebraţul. Subiectul execută rotaţia internă a umărului prin contracţia izotonică concentrică în segment propriu de contracţie a rotatorilor interni (foto 22). La revenire, presiunea hidrostatică împinge pluta

84



în sus, subiectul realizeazând o contracţie izotonică excentrică în interiorul segmentului de contracţie (foto 23).

Foto 22

Foto 23

5. Exerciţii pentru tonifierea rotatorilor interni şi externi ai umărului O altă variantă pentru tonifierea rotatorilor interni şi externi ai umărului este cel prezentat în foto 24, 25. Acest exerciţiu este folosit şi pentru tonifierea rotatorilor înterni şi externi în acelaşi timp. Rezistenţa este reprezentată de forţa apei care se opune deplasării plutiorului. Cu cât suprafaţa flotorului este mai mare, cu atât forţa necesară deplasării lui prin apă va fi mai mare şi de asemenea

Foto 24 Foto 25 cu cât viteza de deplasare a flotorului prin apă este mai mare cu atât rezistenţa apei va creşte. O altă variantă, din poziţia de decubit ventral flotant (plută pe piept cu capul în apă, folosind ochelari şi dispozitiv pentru respiraţie) legat de bara de siguranţă şi cu tălpile sprijinite pe peretele bazinului cu apă adâncă. Umerii sunt în abducţie la 900 şi în rotaţie externă la 900, cotul flectat la 900, antebraţul în pronaţie, palma orientată spre în jos apucă materialul ajutător (pet de plastic, flotor etc.). Se execută rotaţii interne concentrice în interiorul segmentului de contracţie, urmate apoi de contracţii excentrice, presiunea hidrostatică împingând în sus flotorul (materialul ajutător),

85

<Manole Vasile>

timp în care subiectul nu relaxează musculatura, ci încearcă încetinirea mişcării de ascensiune a acestora. (foto 26, 27, 28)

Foto 26

Foto 27

Foto 28

Pentru rotatorii externi ai umărului, tonifierea se poate realizeaza din aceeaşi poziţie prin forţarea revenirii în poziţie iniţială crescând viteza de deplasare antebreţului prin apă. 6. Exerciţii pentru tonifierea flexorilor şi extensorilor umărului Subiectul în poziţia de plută pe piept cu capul în apă, legat de bara de siguranţă, tălpile sprijinite pe peretele bazinului cu apă adâncă, un membru superior stâng întins înainte în prelungirea corpului, celălalt pe lângă corp (foto 29). Ambele mâini apucă câte un flotor. Membrul superior stâng va excuta mişcarea de extensie prin contracţia concentrică a extensorilor în afara segmentului de contracţie. În acelaşi timp sau alternativ membrul superior stâng va executa mişcarea de flexie prin contracţia concentrică a flexorilor în segment propriu de contracţie (foto 30, 31).

Foto 29 Foto 30 Foto 31 Extensorii umărului pot lucra concentric din din flexie maximă până la 900, după care, fie se poate facilita mişcarea de extensie dacă flexorii umărului se relaxează, fie se poate realiza o 86



tonifiere a flexorilor umărului prin lucru muscular excentric în interiorul segmentului de contracţie, dacă flexorii umărului se opun mişcării de ascensionare a braţului imprimată presiunea hidrostatică a apei care creşte în funcţie de gradul de flotabilitate al obiectului ajutător utilizat (foto 29, 30, 31). Acelaşi lucru poate fi utilizat şi pentru celălalt membru care începe prin contracţia concentrică a flexorilor din poziţia de extensie maximă şi până la 900, după care, fie se poate facilita mişcarea de flexie dacă flexorii umărului se relaxează, fie se poate realiza o tonifiere a extensorilor umărului prin lucru muscular excentric în afara segmentului de contracţie, dacă extensorii umărului se opun mişcării de ascensionare a braţului imprimată presiunea hidrostatică a apei care creşte în funcţie de gradul de flotabilitate al obiectului ajutător utilizat (foto 29, 30, 31). 7. Exerciţii pentru tonifierea rotatorilor interni şi externi umărului Aceeaşi poziţie iniţială ca la exerciţiul anterior.

Foto 33 Foto 32 Foto 34 Exerciţiile reprezentate de foto 32, 33, 34 – pot fi folosite fie pentru tonifierea în interiorul segmentului de contracţie a rotatorilor interni ai umărului, fie pentru facilitarea rotaţiei externe a umărului dacă se relaxează rotatorii interni, iar dacă rotatorii externi se opun mişcării de ascensionare a antebraţului imprimată de forţa presiunii hidrostatice, atunci se realizează o tonifiere prin lucru muscular excentric a acestora; 8. Exerciţii pentru tonifierea abductorilor - adductorilor orizontali ai umărului Aceeaşi poziţie iniţială ca la exerciţiul anterior. Exerciţiile reprezentate de foto 35, 36, 37, pot fi utilizate fie pentru tonifierea prin lucru muscular concentric în interiorul segmentului de contracţie a adductorilor orizontali ai umărului, fie pentru facilitarea abducţiei orizontale, dacă se relaxează adductorii orizontali ai umărului, fie pentru tonifierea prin lucru muscular excentric în interiorul segmentului de contracţie a adductorilor umărului, dacă aceştia se opun mişcării de ascensionare a antebraţului imprimată de forţa lui Arhimede.

87

<Manole Vasile>

Din poziţia prezentată în foto 35, se pot executa mişcări active libere de abducţie – adducţie, mişcări active cu rezistenţă de adducţie orizontală, mişcări active de adducţie orizontală cu rezistenţă, mişcări pasive (facilitate) de abducţie orizontală. La fiecare dintre situaţii gradul de flotabilitate, suprafaţa obiectului ajutător şi viteza de deplasare a segmentului prin apă sunt aspecte direct proporţionale cu rezistenţa apei.

Foto 35

88

Foto 36

Foto 37



7.2. Program de exerciţii efectuate în bazine cu apă mică, pentru copii cu infirmitate motorie cerebrală (IMC)

Foto 38 – Acomodarea cu apa şi cu materialul ajutător Copiii cu afecţiuni neuro-motorii şi apa Aceşti copii cu dizabilităţi nu trebuie să fie îndepărtaţi de bucuria „mişcării”. Activităţile fizice pe uscat pot fi realizate mai greu pentru aceşti copii, dar în apă vor deveni ei insăşi. Copilul cu dizabilităţi, la fel ca şi ceilalţi beneficiază de stimuli, pentru a îmbunătăţii tehnicile, deci, prin urmare rezultă două efecte atât cele psihologice cât şi cele fizice. Un copil trebuie să experimenteze mişcările active dacă doreşte să se dezvolte şi lipsa mişcărilor fizice poate fi un factor major în încetinirea dezvoltării copilului cu afecţiune neuromotorie. În toate programele de recuperare, toate senzaţiile şi mişcările trebuiesc folosite: schimbarea ritmului, a poziţiei, schimbarea atmosferei de lucru de la cea serioasă către mai multe zâmbete şi joc. Asemenea fraze ca : „întinde-te în pat”‚ „cu capul pe o perna”, ,,rostogoleşte-te”, „aşează-te pe scaun”, sunt asociate cu obiceiurile pe uscat şi în siguranţă. Expresiile negative ca: „a se prabuşi”, „a se îneca”, „ţine-ţi respiraţia”, nu trebuiesc folosite niciodată. Metodologia specifică hidrokinetoterapiei folosită în scopul recuperării copiilor cu deficienţe nuro-motorii Hidrokinetoterapia nu poate fi considerată ca o simplă transpunere în mediul acvatic a kinetoterapiei efectuate „pe ucsat”. Spre deosebire de aceasta, hirokinetoterapia realizează o solicitare articulară care vizează asuplizarea, în timp ce efectul muscular este secundar. Reeducarea în apă se desfăşoară în general în succesiunea inversă celei practicate pe uscat. 89

<Manole Vasile>

Într-o parapareză spastică, după un genuflexum operat, de exemplu, kinetoterapia clasică, pe uscat debutează cu mişcări pasive, efectuate cu multă blândeţe de către kinetoterapeut. Aceasta induce un efect de sedare a durerii şi a contracturii musculare. Într-o nouă etapă copilul participă activ alături de kinetoterapeut, realizând mobilizarea activă asistată. Pe măsură ce mobilitatea articulară se îmbunătăţeşte şi creşte forţa musculară, copilul va putea să-şi mobilizeze singur articulaţiile şi va executa mobilizări active libere şi la final contra unei rezistenţe, realizând mobilizări active cu rezistenţă. Când reeducarea se practică în apă, această schemă clasică este inversată. Articulaţiile dureroase scufundate în apă beneficiază de avantajele principiului lui Arhimede, care permite mişcarea fără efort. Primele mişcări sunt cele în imersie totală pentru acomodarea copilului cu apa şi câteva exerciţii sub formă de joc, urmate de mişcări active libere. După sedarea fenomenelor dureroase, kinetoterapeutul intervine prin câştigarea /recâşigarea amplitudinii diminuate, efectuând mişcări active asistate. Mai târziu se vor executa mobilizări active cu rezistenţă. În sfârşit când este vorba de recâştigarea unei amplitudini articulare pierdute aceasta se poate obţine prin mobilizări pasive şi posturări. Perioada propriu-zisă de reeducare poate fi precedată de imersie simplă de 5 minute pentru obţinerea unei decontracturări generale. Se execută şi mersul în apă, copilul poate fi învăţat să meargă în apă fără durere.

Foto 39 - Acomodarea cu apa şi cu materialul ajutător

90

Foto 40 - Acomodarea cu apa şi cu materialul ajutător



Foto 41 - Acomodarea cu apa şi cu materialul ajutător

Foto 42 - Acomodarea cu apa şi cu materialul ajutător

Foto 43 - Flexie – extensie activă a membrelor inferioare

Foto 44 – Tripla flexie a membrului inferior

Foto 45- Abducţia membrului inferior

Foto 46 - Triplă flexie a membrelor inferioare

91

<Manole Vasile>

Foto 47 - Rotaţie externă a membrului inferior

Foto 49 - Ridicare în ortostatism

Foto 51 - Ridicare în ortostatism cu sprijin

92

Foto 48 - Extensia cotului

Foto 50 - Ridicare prin cavaler servant

Foto 52 - Ridicare în ortostatism din şezând



Foto 53 - Mers cu ajutor

Foto 54 - Mers cu ajutor

7.3. Aquagym, aquafitness gimnastica acvatică

Foto 55 Aspecte de la o şedinţă de aquagym Tratamntele Acquagym şi aquafitness sunt o forma particulară a gimnasticii care foloseşte apa drept singurul ei instrument de lucru. Mişcările care sunt efectuate sunt aceleaşi cu cele care se practică cu corpul şi segmentele libere, cu excepţia că apa opune o rezistenţă de 12 ori mai mare decât cea creată în aer, stimulând semnificativ tonifierea musculară, oxigenarea sanguină şi deasemenea arderea caloriilor într-un ritm rapid. Lecţia se bazează pe o încălzire musculară realizată în urma unor serii de mişcări care reiau exerciţiile din gimnastică cu corpul liber (mersul în apa, alergarea, săritura) urmând ca apoi să fie executate programele pentru slăbire şi tonifiere musculară. 93

<Manole Vasile>

Aquagym şi aquafitness tratamente pentru orice vârstă Lucrul fundamental, şi pentru care exerciţiile Acquagym şi aquafitness sunt indicate la orice vârsta, este aceea că lipsa totală a gravitaţie în apă evita orice tip de traumă a articulaţiilor în urma exerciţiilor, dimpotrivă, măreşte flexibilitatea şi supleţea. Aceasta explică faptul că este tipul de gimnastică cel mai indicat fie pentru doamne însărcinate, fie pentru vârstnici sau persoane cu diferite afecţiuni ale membrelor, deoarece pentru a practica gimnastica acquagym nu este necesar să ştii să înoţi. Unul dintre efectele pozitive ale acestei activităţi este imbunătăţirea estetică care apare la cei care o practică; masajul benefic realizat de apă asupra pielii, este un remediu perfect împotriva celulelor adipoase şi a inesteticii celulitei. Practicând acest tip de antrenament aerobic se evidenţiază avantajele Aquagym şi a exerciţiilor de aquafitness faţă de exerciţiile clasice, nu numai pentru cei care au nevoie de reabilitare cât şi pentru cei care vor să impiedice apariţia artrozei, artritei, discopatiei şi a deviaţiilor coloanei vertebrale.

Istoric Acquagym În anii ’80 în SUA s-a încercat evidenţierea în "poziţia verticală a omului" în mediu acvatic. Cu alte cuvinte nu se mai consideră piscina ca fiind locul dedicat numa înotului dar şi a unui antrenament muscular executat din stând, mişcand diferite părţi ale corpului. Aceasta viziune alternativă care a adus mari îmbunătăţiri diferitelor tratamente de medicină cosmetică şi care s-a raspandit din anii ’90 încoace, în toată lumea. Exerciţiile acvatice au fost folosite la început ca mijloc de recuperare a sportivilor accidentaţi. Experţii în medicina sportivă au descoperit că plutirea în apă, rezistenţa apei şi masajul terapeutic contribuie la accelerarea procesului de însănătoşire. Datorită calităţilor curative ale fittnes-ului în apă sportivii aleg deseori exerciţiile de gimnastică efectuate în apă. Exerciţiile efectuate în apă favorizează evitarea accidentele sau a grăbesc recuperarea după efort, fitnessul în apă venind ca un bonus. Apa, acţionând ca o pernă gigantică, scade uzura muşchilor, a tendoanelor şi protejează articulaţiile. Lucrul în apă, folosind doar rezistenţa apei, este în favoarea noastră pentru că se minimalizează riscul leziunilor apărute de obicei în timpul exerciţiilor efectuate pe uscat datorită impactului cu suprafeţe dure (parchetul sălii clasice de fitness). Presiunea apei acţionează ca un masaj la nivel muscular. Beneficiile exerciţiilor aerobice sunt îmbunătăţite în apă. Aquagymul este o bună metodă de a face fitness fără a suferi efectele negative 94



asupra articulaţiilor şi tendoanelor ale impactului cu solul dur. Când un practicant intră în apă până la nivelul gâtului, forţa gravitaţională este redusă foarte mult. Deci, prin folosirea antrenamentului în apă în locul unui antrenament tipic de rezistentă (jogging, alergare), accidentările pot scădea în timp ce condiţia fizică se păstrează. Beneficiile pe care le aduce acquagim, aquafitness şi gimnastica acvatică: Exploatând plutirea, se relaxează coloana vertebrala şi articulatiile fiind descărcate de greutatea corpului; Tonifică musculatura fără riscurile unei traume generate de unele poziţii greşite; Imbunătăţeşte percepţia echilibrului; Ajută la întinderea muşchilor şi la transformarea acidului lactic care se acumulează în urma intenselor antrenamente aerobice; Stimulează circulaţia sângelui şi reduce anemia (efect care contribue la reducerea celulitei); Favorizează "arderea grasimilor"; Antrenează plăcut sistemul cardio-vascular; Solicită toate grupele musculare; Creşterea forţei este un alt plus. Exerciţiile efectuate în mediul acvatic angrenează mai mulţi muşchi şi totodată sunt mult mai dificil de realizat. Exerciţiile în apă, datorită mediului instabil în care se efectuează, impun o participare a tuturor grupelor musculare în încercarea de a ne menţine echilibrul în apă; Apare senzaţia de relaxare şi deconectare datorită, muzicii, şi mai ales, a efectului calmant al apei asupra psihicului şi asupra întregului organism.

95

<Manole Vasile>

7.4. Procedeele de înot utilitar şi salvarea de la înec

Procedee de înot apicativ şi utilitar Cele mai vechi procedee de înot aplicativ sunt procedee accesibile, însuşite ca urmare a nevoii de traversare a cursurilor de ape şi de a înfrunta furia apelor. Câineasca (căţăleasca) Membrele superioare vâslesc tăgând apa spre piept şi revin înainte pe sub apă. Mişcările membrelor inferioare sunt alternative, iar capul este menţinut la suprafaţa apei. Mişcările sunt realizate cu frecvenţă mare şi amplitudine mica, imitând înotul câinilor. Voiniceasca Mişcările membrelor superioare sunt asemănătoare celor executate în procedeul craul, iar mişcările membrelor inferioare sunt asemănătoare celor de bras. Deplasarea este săltată şi permite înfruntarea valurilor, capul fiind situat deasupra apei. Spate dublu Se înoată spate, vâslind cu amândouă membrele superioare simultan. Când membrele inferioare execută mişcări de bras, procedeul este numit bras pe spate. Ower Denumit şi înotul indian, se realizează din decubit lateral, cu un membru superior înainte, celălalt înapoi, poziţionat imediat sub nivelul apei. Se vâsleşte cu membrul superior avansat, iar celălalt susţine echilibrul corpului pe apă. Membrele inferioare execută mişcări de forfecare în plan lateral, iar capul este la suprafaţa apei pentru a respira. Înotul subacvatic Are o mare însemnătate utilitară, fiind folosit în primul rând pentru salvarea de la înec, sau a celor aflaţi în pericol. A fost practicat din cele mai vechi timpuri, iar din prima jumătate a secolului al XIX- lea, s-a desfăşurat şi sub formă de concurs, cuprinzând probe de viteză, de rezistenţă, de adâncime, de durată, de culegere a unor obiecte, de precizie cu ieşire la suprafaţă într-un loc dinainte stabilit,

96



Fiziologii consideră că înotul în imersie poate fi dăunător sănătăţii, prin producerea unui mare deficit de oxigen, şi în timp a unor deficienţe cardiace. De aceea, în anul 1957 FINA a interzis probele de bras subacvatic. Înotul subacvatic include procedee de deplasare pe sub apă şi procedee de scufundare: Procedee de deplasare prin apă: Bras - prezintă aceeaşi structură motrică ca înotul bras executat după start şi întoarcere, particularizat printr-o vâslire mai lungă până la nivelul coapsei. Poate fi folosită şi tehica brasului obişnuit, când membrele superioare vâslesc până la nivelul pieptului, însă eficienţa este mai mica, deşi frecvenţa mişcărilor este mai mare. Craul - este o denumire improprie, deoarece nu este realizat sub forma procedeului integral, ci doar a mişcărilor membrelor inferioare specifice procedeului craul. Mişcările propulsive sunt lente şi ample, putând fî conbinate cu vâsliri ale membrelor superioare specifice procedeului bras, procedeul numindu-se în acest caz - înot braţe bras cu picioare craul. Delfin - se execută mişcări ale membrelor inferioare specifice delfin şi mişcări ondulatorii ale întregului corp, iniţiate şi amplificate la nivelul coloanei cervicale. Dintre toate procedeele enumerate mai sus, cel mai eficient procedeu este brasul cu vâslire lungă.

Procedee de scufundare: Scufundarea în picioare care se realizează din săritură de pe marginea apei când aceasta este suficient de adâncă, sau de la suprafaţa apei. Scufundarea din săritură se poate executa cu braţele apropiate de corp sau ridicate la verticală. În ambele situaţii, corpul se menţine drept şi încordat, iar în poziţia braţelor nu există ezitări, pentru a se evita plesnirea de apă sau producerea unor luxaţii ale articulaţiei umărului. Scufundarea de la suprafaţă necesită o înălţare a corpului peste nivelul apei până la nivelul urmata de o vâslire energică executată în sens ascendent către suprafaţa apei. Scufundarea în cap se execută din săritură - vertical sau oblic - şi de la suprafaţa apei. În scufundarea de la suprafaţa apei, înotătorul trece din decubit ventral în ghemuit şi, prin executarea unei vâsliri energice de bras, se scufundă extinzând membrele inferioare la verticală, deasupra apei. Datorită greutăţii corpului, se realizează o alunecare în imersie, această deplasare fiind accelerată prin mişcări ale membrelor superioare şi inferioare.

Salvarea de la înec 97

<Manole Vasile>

Gravitatea unui accident petrecut în apă este, de regulă mare, iar acţiunile legate de salvarea şi acordarea primului ajutor sunt complexe şi deosebit de importante. Formarea deprinderii de a înota are în vedere şi însuşirea cunoştinşclor necesare pentru a interveni prompt în cazurile de înec, de a acorda primul ajutor celui expus pericolului. Înecul se produce ca urmare a unui stop respirator sau cardiac, în special când apa este rece. De asemenea, poate fi cauzat de oboseală asociată cu frica de apă, de crampe musculare sau traumatisme. În aceste situaţii victima se sufocă datorită blocării căilor respiratorii, apoi înghite apă, suprapunându-se stării de asfixie şi diluare a sângelui (hemoliză). Decesul se produce datorită unui edem pulmonar, unei fibrilaţii ventriculare sau anoxiei creierului. Procedeele de transport ale înecatului sunt practicate cu următoarele prize: a) sub axilă - se trece braţul pe sub axila victimei, pentru a-i susţine bărbia cu degetele, astfel încât capul victimei se sprijină pe umărul salvatorului. Acesta poate înota pe spate sau pe o parte (ower), cu ajutorul mişcărilor de picioare şi al unui singur braţ; b) sub ambele axile - victima este susţinută cu mâinile pe sub axile. Se înoată pe spate cu mişcări ale membrelor inferioare specifice procedeului bras; c) la cap - se apucă cu mâinile faţa înecatului (degetele cuprind maxilarul inferior) şi se înoată pe spate cu mişcări ale membrelor inferioare specifice procedeului bras. Este indicată apropierea de înecat prin spatele acestuia. Indiferent de tehnica adoptată, victima trebuie deplasată pe spate, cu faţa afară din apă, evitând trecerea braţului peste pieptul său. În cazul în care salvatorul este prins energic din faţă, pentru a se elibera, el se scufundă, iar dacă este prins prea tare, trebuie să împingă cu palmele bărbia înecatului pentru a-i da capul pe spate. Dacă este prins din spate, salvatorul se grupează şi se răstoarnă cu capul în jos, aşezându-şi tălpile pe abdomenul victimei, în care se împinge puternic. Când cel salvat este doar obosit se recomandă următoarele: salvatorul înoată bras, iar victima se sprijină pe umerii săi; salvatorul înoată over, menţinând un braţ la suprafaţa apei, braţ pe care se sprijină victima; doi salvatori înoată bras, la distanţă de un metru unul faţă de celălalt, iar cel salvat se sprijină pe umerii lor. În cazul în care salvatorii înoată unul înaintea celuilalt, victima se susţine cu mâinile pe umerii celui avansat şi cu picioarele pe umerii celuilalt.

98



Când nu există materiale de salvare speciale, cum ar fi: bărci de salvare, vesta de salvare, centură sau colac, pot fi folosiţi buşteni, scânduri, bidoane din plastic goale etc. Odată ce a scos victima din apă, salvatorul trebuie să intervină rapid, în maxim 6 minute de la declanşarea tulburărulor generale de înec, pentru a-1 oxigena şi a-i restabili funcţiile vitale. După scoaterea victimei din apă, primul ajutor începe cu evacuarea apei aflate în căile respiratorii. Pentru aceasta, se deschide gura victimei, i se scoate limba, se curăţă cavitatea bucală, apoi se aşează pe genunchi şi se încearcă prin câteva presiuni, evacuarea apei. După aceste manevre, care trebuie să dureze foarte puţin, se aşează victima cu faţa în sus, cu capul şi bărbia ridicate şi se începe respiraţia "gură la gură" cu o frecvenţă de 16 expiraţii ample pe minut. În acelaşi timp trebuie verificăm dacă bătăile inimii se simt, iar dacă nu se simt se trece la masajul cardiac extern, cu o frecventă de 60 de mişcări pe minut. Această manevră se execută până la sosirea personalului calificat, care transportă accidentatul la cel mai apropiat spital.Aceste manevre se pot efectua 1-2 ore, şi se recomandă în cazul în care victima adusă la mal este în stare de inconştientă. La unii accidentaţi, după eliminarea apei, aceştia îşi revin, iar în acest caz trebuiesc urmăriţi 2-3 ore pentru a prevni complicaţiile reflexe tardive, apoi va fi prezentat medicului. Accidentatul nu are voie să doarmă aproximativ 6-8-ore după accident.

 EVALUARE  Care sunt poziţiile de lucru pentru dezvoltarea mobilităţii şi a forţei, în bazine cu apă mică?  Prin ce manevre efectuate în apă se poate dezvolta mobilitatea apticulară?  Care sunt modalităţile de dezvoltare a forţei musculare, în apă?  Alcătuiţi un program de exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii articulare a şoldului în bazine cu apă adâncă.  Alcătuiţi un program de exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculaturii periarticulare a genunchiului în bazine cu apă adâncă.  Care sunt efectele beneficiile ativităţilor desfăşurate în cadrul şedinţelor de aquagym, aquafitness?  Ce procedee de înot şi scufundare cunoaşteţi?  Ce procedee de transport a înecatului cunoaşteţi?  Cum se acordă primul ajutor?

99

<Manole Vasile>

Bibliografie

1. DAIL, C., THOMAS, C., (1999), Hidroterapie,- Tratamente simple pentru afecţiuni obişnuite, Ed. Viaţă şi sănătate, Bucureşti; 2. DRĂGAN, I., şi colab., (1994), Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti; 3. ESNAULT, M., (1991), Reeducation dans l’eau, Ed. Masson, Paris; 4. MANOLE, V., (2006), Nataţie şi aplicaţiile înotului în kinetoterapie - Note de curs, Universitatea din Bacău; 5. MARINESCU, GH., (1993), Încălzirea o necunoscută, F. R. N., Bucureşti; 6. MOGOŞ, V., T., (1990), Apa, agent terapeutic, Ed. Sport-turism, Bucureşti; 7. OLARU, M., (1982), Înot, Ed. Sport-Turism, Bucureşti; 8. PLAS, F., HAGRON, E., (2001), - Kinetoterapie activă, Ed. Polirom, Iaşi; 9. RODRIGUEZ, A., M., JONES, J., (2002) - Aqua Fitness: The low-impact total body fitness workout, Ed. DK Publishing, Inc., New York; 10. THOMAS, D., G., (1996), Înot – Trepte spre succes, Ed. Teora, Bucureşti.

100