Parlamentul European

CUPRINS CUPRINS........................................................................................................................................1 Capitolul I........................................................................................................................................2 Instituţiile şi organismele Uniunii Europene...................................................................................2 I. 1. Instituţiile Uniunii Europene....................................................................................................2 I. 2. Organismele Uniunii............................................................................................................3 I.3. Principii ce stau la baza structurii instituţională a Uniunii Europene...................................7 Capitolul II. Reglementarea instituţiei Parlamentului European...................................................10 II. 1. Componenţa şi organizarea Parlamentului European.......................................................12 II. 2. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii Parlamentului European...................................15 II. 3 Grupurile politice şi secretariatul Parlamentului European...............................................17 II. 4. Sesiunile Parlamentului European. Delegaţiile interparlamentare...................................20 Capitolul III Funcţiile Parlamentului European............................................................................23 III. 1. Reglementarea funcţiilor Parlamentului European..........................................................23 III. 2. Atribuţiile Parlamentului European potrivit funcţiilor reglementate de tratate...............24 III. 3. Definirea funcţiilor legislativă şi bugetară......................................................................25 III. 3. 1. Funcţia legislativă a PE..........................................................................................25 III. 3. 2. Funcţia bugetară a Parlamentului European..........................................................26 III. 4. Funcţia de control politic a PE.........................................................................................28 III. 5. Funcţiile consultative ale PE...........................................................................................35 III. 6. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei (art. 14 par. 1 TUE)........................38 III.7. Statutul jurisdicţional al Parlamentului European............................................................38 III. 8. Alte competenţe ale Parlamentului European..................................................................39 Capitolul IV. Atribuţiile Parlamentului European în cadrul acţiunii externe a Uniunii.................40 IV.1. Relaţiile Parlamentului European cu parlamentele naţionale...........................................41 STUDIU DE CAZ.........................................................................................................................44 Bibliografie....................................................................................................................................51

1

Capitolul I Instituţiile şi organismele Uniunii Europene I. 1. Instituţiile Uniunii Europene. Cadrul instituţional al Uniunii Europene vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi acţiunilor sale (art. 13 alin. 1 din TUE, Titlul III „Dispoziţii privind instituţiile”). Instituţiile sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi. Cadrul instituţional al Uniunii Europene1 este mai larg decât cel comunitar 2 prin prin cele două instituţii: Consiliul European şi Banca Centrală Europeană. Astfel, iniţial prin tratatele institutive ale Comunităţilor – TCECO, TCEE, TEuratom- au fost create instituţii paralele3 cu atribuţii asemănătoare. Adunarea Parlamentară (Parlamentul Euopean), Consiliul Special de Miniştri (Consiliul), Comisia Executivă (Comisia) şi Curtea de Justiţie. Parlamentul şi Curtea de Justiţie sunt comune din 1957 prin Convenţia referitoare la anumite instituţii comune, semnată în acelaşi timp cu Tratatele CEE şi CEEA (la Roma), iar din 1967 (1 iulie)4 au fost unificate Consiliul şi Comisia, prin Tratatul de Fuziune a executivelor, de la Bruxelles. Prin Tratatul de la Lisabona, din 2009, Uniunea preia, prin succesiune cele cinci instituţii comunitare, la care adaugă Consiliul European şi Banca Centrală Europeană.

A se vedea Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a V-a, revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 84 și urm. 2 A se vedea, René Joliet, Le droit institutionnel des Communautés Européennes, Faculté de Droit d Economie et de Sciences Sociales de Liege, 1981. 3 Este vorba de primele patru, Adunarea Parlamentară (Parlamentul Euopean), Consiliul Special de Miniştri (Consiliul), Comisia Executivă (Comisia) şi Curtea de Justiţie, deoarece Curtea de Conturi a dobândit statut de instituţie, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht. 4 Tratatul de fuziune a executivelor a fost semnat, la Bruxelles,în 1965, și a intrat în vigoare în anul 1967. 1

2

Instituţiile comunitare au fost concepute după modelul şi potrivit principiilor dreptului public intern „prin urmare nu suntem în prezenţa unor instituţii internaţionale, ci a unor instituţii interne ale unei Comunităţi5. Principiul de organizare al Comunităţilor, din perspectivă instituţională, nu se conformează separaţiei tradiţionale a puterilor între sferele legislativă, executivă şi judecătorească, ci mai degrabă al reprezentării intereselor6, particularitate menţinută şi prin Tratatul de la Lisabona. Înseamnă că fiecare instituţie comunitară reprezintă un interes specific în cadrul procesului decizional comunitar, după cum urmează7: - Curtea de Justiţie asigură respectarea dreptului; - prin intermediul Consiliului, compus din „câte un reprezentant din fiecare stat membru (...)8, statele intervin în funcţionarea Comunităţilor”; - Comisia reprezintă interesul general al Comunităţilor, iar Parlamentul European, interesul popoarelor; - Parlamentul European reprezintă interesul popoarelor/cetăţenilor; - Curtea de Conturi verifică legalitatea, regularitatea şi fiabilitatea folosirii fondurilor de către instituţiile comunitare. Aceleaşi interese sunt reprezentate şi prin Tratatul de la Lisabona cu singura deosebire a înlocuirii termenului de „comunitate” cu „uniune”. Adăugăm însă „interesul” reprezentat de Consiliul European şi de Banca Centrală Europeană - BCE. Astfel, Consiliul European reprezintă interesele politice generale ale Uniunii, prin definirea orientărilor şi priorităţilor acesteia, în timp ce BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre, conduc politica monetară a Uniunii. I. 2. Organismele Uniunii Organismele şi organele Uniunii - oficiile şi agenţiile acesteia - au fost create pentru exercitarea atribuţiilor conferite prin tratate.

A se vedea, Louis Cartou, L Union Europeenne, Traites de Paris - Rome - Mastrichts, Paris, Dallos, 2006, p. 67 şi 68. 6 A se vedea, Roxana Munteanu, Drept Europen, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 191. 5

7

A s evedea, Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ediiţia a II-a, Editura Universul Juriidc, 2011, Bucureşti, p. 188 - 210. 8

Art. 203 alin. 1 din TCE. 3

Structura instituţională se completează cu organisme/organe ale Uniunii care îndeplinesc funcţii consultative sau cu caracter tehnic ori financiar9. Unele dintre acestea sunt create prin tratate, în timp ce altele sunt create de instituţii, în baza tratatelor, în vederea exercitării atribuţiilor conferite prin tratate. Următoarele organisme/organe sunt prevăzute tratate: Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor10 (reglementate ca atare de TFUE) şi Comitetul Tehnic Euratom sau Agenţia de aprovizionare Euratom (are personalitate juridică şi autonomie financiară, este prevăzut de art. 54 TEuratom) exercită funcţii consultative. Banca Europeană de Investiţii – BEI este organ cu caracter financiar, cu personalitate juridică, ce finanţează proiecte de investiţii într-o astfel de manieră încât să contribuie la o dezvoltare echilibrată a Uniunii (art. 308 TFUE). Dintre organismele/organele înfiinţate de instituţii, în baza tratatelor, în vederea exercitării atribuţiilor conferite: - Comitetul reprezentanţilor permanenţi – Coreper, este compus din reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre. Comitetul răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către acesta; - Comitetul Politic şi de Securitate (art. 38 TUE), este creat să urmărească situaţia internaţională în domeniile ce ţin de politica externă şi de securitate comună şi să contribuie la definirea politicilor emiţând avize adresate Consiliului, la cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, sau din proprie iniţiativă. - Fondurile structurale deşi nu au personalitate juridică au o anumită autonomie financiară. Obiectivele Uniunii care privesc coeziunea economică, socială şi teritorială sunt susţinute de Uniune prin intermediul fondurilor structurale - Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă - FEOGA, secţiunea „Orientare”; Fondul Social European, Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDER, al BEI şi al celorlalte instrumente financiare existente (art. 175 TFUE). De asemenea, Fondul de coeziune contribuie financiar la realizarea de proiecte în domeniul mediului şi în acela al reţelelor transeuropene de Consiliul şi Comisia sunt asistate de numeroase grupuri şi comitete, motiv pentru care o clasificare care să cuprindă organele create de instituţii este dificil de realizat. Comisia a întocmit o listă în care sunt prezentate organele subsidiare. A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit., p. 259, şi operele citate acolo. 10 A se vedea, Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan - Grigoriu, Drept Comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 45. 9

4

infrastructură a transporturilor (art. 177 TFUE). FEDER este menit să contribuie la corectarea principalelor dezechilibre regionale din Uniune, prin participarea la dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă şi la reconversia regiunilor industriale aflate în declin (art. 176 TFUE). - Organele interinstituţionale ale Uniunii Europene: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Uniunii Europene şi Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene; Şcoala Europeană de Administraţie (EAS). Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Uniunii Europene –EUR –OP. Potrivit Deciziei 2009/496/CE, Euratom11, EUR – OP, este un oficiu interinstituţional care asigură editarea publicaţiilor instituţiilor Uniunii12. Oficiul European pentru Selecţia Personalului – EPSO, a fost înfiinţat prin Decizia 2002/620/CE13, organizarea şi funcţionarea Oficiului fiind reglementate prin Decizia 2002/621/CE14. EPSO organizează concursuri deschise cu scopul de a asigura angajarea funcţionarilor în instituţiile Uniunii Europene. Şcoala Europeană de Administraţie – EAS, a fost înfiinţată prin Decizia 2005/118/CE15 şi din motive economice şi eficienţă a fost afiliată Oficiului pentru Selecţia Personalului Uniunii Europene. - Agenţii descentralizate ale Uniunii Europene16. Agenţiile descentralizate Decizia 2009/496/CE, Euratom, a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curții de Justiție, a Curții de Conturi, a Comitetului Economic și Social European și a Comitetului Regiunilor din 26 iunie 2009 privind organizarea și funcționarea EUR – OP, publicată în JOUE L 168 /41 din 30. 06. 2009. Această Decizie reprezintă ultima reviziure a organizării și funcționării EUR – OP. 12 Pentru detalii, a se vedea, Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 148 şi 149. 13 Decizia 2002/620/CE a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curții de Justiție, a Curții de Conturi, a Comitetului Economic și Social European și a Comitetului Regiunilor și a Mediatorului European din 25.07.2002 de înființare a EPSO, publicată JO L 197, 26.07.2002, p. 53. 14 Decizia 2002/621/CE din 25.06.2002 a Secretarilor Generali ai Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, a Grefierului Curții de Justiție, ai Secretarilor Generali ai Cur ții de Conturi, Comitetului Econmic și Social și Comitetului Regiunilor, și ai Reprezentantului Ombudsmanului European privind organizarea și funcționarea EPSO a fost modificată prin Decizia 2010/51/UE, din 19 ianuarie 201, JO L 26/24 din 30.01.2010. 15 Decizia 2005/118/CE a a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curții de Justiție, a Curții de Conturi, a Comitetului Economic și Social European și a Comitetului Regiunilor și a Mediatorului European din 26.01.2005 de înființare a Școlii Europene de Administrație, publicată în JO L 37/14 din 10.02.2005. 16 A se vedea, Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 153 și urm. 11

5

acoperă ca noţiune mai multe organisme cu denumiri oficiale diferite: oficiu, centru, fundaţie, autoritate, colegiu etc. Acestea sunt înfiinţate printr-un act legislativ. Agenţiile se pot clasifica în funcţie de activităţile principale pe care le desfăşoară sau prin raportare la funcţiile principale pe care le exercită 17, după cum urmează:18 1. agenţii care adoptă decizii individuale obligatorii din punct de vedere juridic faţă de terţi: Oficiul Comunitar pentru soiuri de plante (CVPO), Oficiul pentru armonizare în piaţa internă (OHIM), Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA), Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (AEPC); 2. agenţii care oferă asistenţă directă Comisiei şi, după caz, statelor membre, sub forma consultanţei tehnice şi ştiinţifice şi/sau a rapoartelor de inspecţie: Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă (EMSA), Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA), Agenţia Feroviară Europeană (ERA), Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA), Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Informaţiei (ENISA); 3. agenţii însărcinate cu activităţi operaţionale: Autoritatea Europeană de Supraveghere a Sistemului Global de Navigaţie prin Satelit (GSA), Agenţia Comunitară pentru Controlul Pescuitului (CFCA), Agenţia Europeană pentru gestionarea cooperării operaţionale la frontierele exterioare (FRONTEX), Unitatea de Cooperare Judiciară a Uniunii Europene (EUROJUST), Oficiul European de Poliţie (EUROPOL), Colegiul European de Poliţie (CEPOL); 4. agenţii responsabile de colectarea, analizarea, transmiterea sau introducerea în reţea de informaţii obiective, fiabile şi uşor accesibile: Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP), Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă (EUROFOUND), Agenţia Europeană a Mediului (EEA), Fundaţia Europeană pentru Formare profesională (ETF), Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri (EMCDDA), Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă (ASHA), Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Unele dintre acestea au fost denumite în doctrina juridică „instituţii de mai mică importanţă”, a se vedea în acest sens, Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit., p. 50; Pentru detaliile referitoare la alte organisme şi agenţii ale Comunităţilor, a se vedea, Pierre Mathijsen, Compediu de Drept European, Editura a VII-a, Ediţia Club - Europa, Bucureşti, 2012, p. 184-192; José Echenazi, op. cit., p. 31. 18 A se vedea, Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, .. p. 155 și urm. 17

6

Bolilor (ECDC), Agenţia pentru Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), Institutul European pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (EIGE); 5. organe ale Uniunii care furnizează servicii altor agenţii sau instituţii: Centrul de Traduceri al Organelor Uniunii Europene (CDT). Agenţiile create pentru coordonarea activităţilor din domeniul PESC sunt: Agenţia Europeană de Apărare (AEA), Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE), Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (ISS). * Pe lângă sistemul instituţional al Uniunii prezentat, prin Tratatul de la Maastricht s-a conturat în cadrul TCE o structură organizatorică specifică uniunii monetare19. Aceasta cuprinde Sistemul european al băncilor centrale (SEBC), compus din Banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale naţionale. SEBC i-a fost recunoscută totală independenţă atât prin TCE, cât şi prin Tratatul de la Lisabona. În acest sens, art. 130 TFUE prevede că „în exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate şi prin Statutul SEBC şi al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita şi nici accepta instrucţiuni din partea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism20. I.3. Principii ce stau la baza structurii instituţională a Uniunii Europene Principiile referitoare la structura instituţională a Uniunii Europene: principiul echilibrului instituţional, al autonomiei instituţiilor şi al cooperării loiale între instituţii21. Principiul echilibrului instituţional22 guvernează raporturile dintre instituţiile Uniunii. Curtea de Justiţie a precizat că principiul echilibrului instituţional Denumită în doctrina juridică „structură instituţională specifică” a se vedea în acest sens, Roxana Munteanu, op. cit., p. 189. 20 Independenţa acestor organisme rezultă şi din Protocolul nr. 4 privind Statutul SEBC şi al BCE, anexat TFUE. 21 A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit., p. 190-196. 22 A se vedea, G. Guillermin, Le principe de l’équilibre institutionnel dans la jurisprdence de la Cour de justice des Comunnautés européennes, în Journal du Droit international n. 2, 1992, p. 319 şi urm. 19

7

presupune că fiecare instituţie să-şi exercite competenţele sale respectând totodată competenţele celorlalte instituţii. Principiul pune în lumină îndeosebi „triunghiul instituţional” format din Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, care participă la mecanismul decizional23 - prin intermediul unor „funcţii combinate” 24 - la realizarea obiectivelor fixate de tratate, „neputând fi puse de acord, în mod clar, cu tradiţionala distincţie între puterile: legislativă, executivă, judecătorească şi consultativă (în acest sens se distinge Comisia, care este cunoscută ca reprezentând executivul, dintre instituţiile Uniunii)”25 . Principiul autonomiei instituţiilor presupune că instituţiile Uniunii îşi pot adopta ele însele, în baza tratatelor, regulamentul interior. Principiul autonomiei protejează sfera organizării interne a fiecărei instituţii 26, astfel încât, impunându-se statelor membre să se abţină de la orice măsură care ar pute pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii (art. 4 par. 2 TFUE), care cuprinde în fapt obligaţia statelor de a nu împiedica prin diverse măsuri funcţionarea internă a instituţiilor. Principiul cooperării loiale între instituţii. Anterior Tratatului de la Lisabona, Curtea de justiţie a interpretat art. 10 TCE (fost 5) în sensul creării unei obligaţii de cooperare loială27 între statele membre şi instituţii 28. În prezent, art. 13 alin. 2 prevede mod expres că „instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial”. Principiul atribuirii competenţelor Principiul este prevăzut expres în tratate, într-un prim caz se referă la competenţele atribuite instituţiilor, iar în al doilea caz, are în vedere, competenţele atribuite Uniunii. În primul caz, potrivit art. 13 par. 2 TUE „fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea”. Triunghiul instituțional este pus în lumină de art. 289 par. 1, 2 TFUE, prin care se reglementează procedurile legislative de adoptare a actelor Uniunii, ordinară (codecizia) și specială 24 A se vedea, Octavian Manolache, Tratat de Drept comunitar, Ed. a V-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 97. 25 Idem. 26 Idem, p. 195 şi 196. 27 Tratatul de la Lisabona consacră principiul cooperării loiale în art. 4 alin. 2, TUE, astfel „În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate”. 28 A se vedea, V. Constantinesco, L’article 5 CEE, de la bonne foi á la loyauté communautaire, în Du droit international au droit de l’integration Liber Amicorum Pierre Pescatore, Nomos Verlag, Baden-Baden, 1987, p. 97-114. 23

8

În al doilea caz „Uniunea asigură coerenţa între diferitele sale politici şi acţiuni, ţinând seama de ansamblul obiectivelor Uniunii şi respectând principiul de atribuire a competenţelor” (art. 7 TFUE) sau „delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii” (art. 5 TUE). Principiul reprezentării intereselor Reprezentarea intereselor este un concept care se regăseşte atât în componenţa fiecărei instituţii în parte, cât şi în analiza atribuţiilor pe care le are fiecare instituţie a Uniunii. Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii (art. 14 par. 2 TUE). Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European (art. 10 par. 2 TUE). Prin urmare, Parlamentul reprezintă interesele cetăţenilor Uniunii. Membrii Parlamentului sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, dintre cetăţenii celor 27 de state membre. Pornind de la dispoziţiile Tratatului de la Maastricht potrivit cărora se urmărea crearea unei uniuni cât mai strânse între popoarele Europei în care „decizia să fie luată cât mai aproape de cetăţean”, în prezent Parlamentul European (împreună cu Consiliul) în calitate de colegislator exercită funcţii legislative şi bugetare exercitând în acelaşi timp şi funcţii de control politic şi consultative asupra instituţiilor Uniunii (art. 15 TUE). Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot (art. 16 par. 2 TUE). Consiliul reprezintă deci interesele statelor membre. Statele membre sunt reprezentate în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor (art. 10 par. 2 TUE). Comisia Europeană, potrivit competenţei sale, promovează, deci reprezintă, interesul general al Uniunii prin iniţiativele şi propunerile legislative pe care le ia în acest scop, prin supravegherea aplicării dreptului Uniunii şi prin reprezentarea externă a acesteia - cu excepţia PESC (art. 17 TFUE). Consiliul European în compunerea sa din şefi de stat şi de guvern ai statelor membre, reprezintă interesele statelor şi ale guvernelor lor, dar şi ale Uniunii prin atribuţiile acesteia, de a oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia, şi prin aceea că defineşte orientările şi priorităţile politice generale (art. 15 par. 1 şi 2 TFUE). Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat şi de guvern, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor 9

naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor (art. 10 par. 2 TUE). De asemenea, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, este asigurată de către Preşedintele Consiliului European (art. 15 par. 6 TFUE). Curtea de Justiţie a UE care se compune din câte un judecător din fiecare stat membru, reprezintă interesul dreptului, asigură garanţia respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor (art. 19 par. 1 TUE). Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti naţionale asigurând interpretarea autentică a dreptului Uniunii. Curtea de Conturi, compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii. Curtea de Conturi garantează prin activitatea sa că sistemul Uniunii Europene funcţionează economic, eficient, efectiv şi transparent29. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii (art. 282 par. 1 TFUE). Prin urmare BCE acţionează în interesul politicii monetare.

Capitolul II. Reglementarea instituţiei Parlamentului European. Membrii Parlamentului European sunt aleşi în conformitate cu tratatele (TUE şi TFUE, n.a) şi cu Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor PE prin vot universal direct şi cu legislaţiile naţionale adoptate în aplicarea tratatelor30.

29 30

A se vedea, Dan Vătăman, Dreptul Uniunii…op. cit., p. 157. A se vedea, art. 1 din regulamentul de procedură al PE. 10

Parlamentul European este instituţia Uniunii Europene31 compusă din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii (art. 14 par. 2 TUE). Prin urmare, cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Instituţia Parlamentului European – denumită în continuare PE - îşi exercită puterile care îi sunt conferite prin tratate, având prin urmare competenţă de atribuire. De la 1 iulie 197832 respecziv data „Actului privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului prin vot universal direct”33, din 20 septembrie 1976 „reprezentanţii în Parlamentul European ai popoarelor reunite în Comunitate vor fi aleşi prin vot universal direct” (art. 1). Primele alegeri s-au desfăşurat în perioada 7-10 iulie 1979. Tratatul de la Lisabona a preluat expres această dispoziţie precizând că „membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani” (art. 14 par. 3 TUE).

Instituţia Parlamentului European a fost denumită iniţial Adunare Parlamentară prin Tratatul CECO. 32 Până la acestă dată membrii instituţiei Parlamentului European, erau consideraţi delegaţi, urmând a fi desemnaţi de parlamentele naţionale, dintre membrii lor, potrivit procedurii prevăzute de fiecare stat în numărul prestabilit de Tratatul CE, potrivit art. 138 alin. 1, 2 din TCE. A se vedea, O. Manolache, op. cit., p. 98. 33 Document anexat la Decizia nr. 76/787 – J.Of. L278/1; din 08.10.1976. Actul în cauză a fost modificat prin „Decizia Consiliului nr. 2002/772 din 25 iunie şi 23 septembrie 2002- J. Of., L 283/1, din 21 octombrie 2002. Actul privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct anexat la Decizia Consiliului din 20 septembrie 1976 (cu modificarea, articolului 14), este completat după cum urmează, de: 1. rezoluţiile referitoare la procedura electorală a Parlamentului, în special rezoluția sa din 15 iulie 1998; 2. Rezoluția sa din 11 octombrie 2007 privind componența Parlamentului European; 3. concluziile Președinției Consiliului European din 14 decembrie 2007; 4. Rezoluția sa din 6 mai 2010 referitoare la proiectul de protocol de modificare a Protocolului nr. 36 privind dispozițiile tranzitorii cu privire la componența Parlamentului European pentru restul legislaturii 2009-2014: avizul Parlamentului European [articolul 48 alineatul (3) din Tratatul UE]; 5. articolul 39 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; 6. articolul 9, articolul 10, articolul 14 alineatul (2) și articolul 48 alineatele (2), (3) și (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și articolele 22, 223 și 225 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE); 7. Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene; 8. articolul 41, articolul 48 alineatul (3) și articolul 74 a din Regulamentul său de procedură; 9. raportul Comisiei pentru afaceri constituționale (A70000/2010). 31

11

Numărul membrilor PE a fost modificat succesiv 34. În urma alegerilor pentru PE care au avut loc în anul 2009, această instituţie numără 736 de membri 35. Tratatul de la Lisabona prevede expres că numărul membrilor Parlamentului nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele Comisiei (art. 14 par. 2 TUE). Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri (art. 14 par. 2 TUE). Numărul de locuri alocat fiecărui stat membru în PE a fost fixat astfel încât să asigure o reprezentare satisfăcătoare bazată, atât pe criterii demografice, cât şi pe criterii de apartenenţă politică36. II. 1. Componenţa şi organizarea Parlamentului European Parlamentul European este alcătuit din 736 deputaţi aleşi în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene extinse. Cu privire la alegerile membrilor Parlamentului European, prin Decizia Consiliului nr. 2002/772 din 25 iunie şi din 23 septembrie 2002 prin care se modifică Actul privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului European prin vot universal direct se prevede ca „alegerea să se facă după o procedură uniformă în 34

Potrivit art. 182 alin. 2 introdus de TA, numărul membrilor în Parlamentul European nu poate depăşi 700, indiferent de viitoarele extinderi ale Uniunii Europene (urmând ca distribuirea locurilor să fie reexaminată). Acest alin. 2 al art. 182, prin Tratatul de la Nisa, a fost înlocuit cu precizarea că „numărul membrilor Parlamentului European nu poate depăşi 732. 35 A se vedea pentru detalii www.europarl.europa.eu; a se vedea, José Echkenazi, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, 2008, p. 24. 36 A se vedea, C. Lefter, Fundamente ale Dreptului Comunitar Instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003, 123. Prin Tratatul de la Nisa, repartiţia locurilor în PE, potrivit Protocolului privind extinderea Uniunii Europene anexat la Tratatul UE şi la Tratatele institutive ale CE este următoarea: Germania 99, Franţa, Italia, şi Marea Britanie câte 72, Spania 50, Olanda 25, Belgia, Grecia, Portugalia 22, Suedia 18, Austria 17, Danemarca şi Finlanda 13, Irlanda 12, Luxemburg, 6. În Protocolul menţionat pentru cursul legislaturii 2004-2009, s-a prevăzut, de asemenea, că în cazul intrării în vigoare a Tratatelor, numărul membrilor PE, poate depăşi în mod temporar 732 (după adoptarea deciziei de către Consiliul UE potrivit căreia intervine o condiţie proporţională cu numărul de reprezentanţi ce urmează a fi aleşi în fiecare stat membru astfel încât numărul total să fie cât mai apropiat posibil de 732. Declaraţia privind extinderea Uniunii Europene, inclusă în actul final al Conferinţei care a adoptat Tratatul de la Nisa, poziţia statelor membre privind repartizarea locurilor pentru Parlamentul European a fost următoarea: Germania 99, Marea Britanie, Italia, Franţa 72, Spania, Polonia 50, România 30, Olanda 25, Grecia, Belgia, Portugalia, Cehia şi Ungaria câte 20, Suedia 18, Bulgaria şi Austria 17, Slovacia, Danemarca, Finlanda câte 13, Irlanda, Lituania 12, Letonia 8, Slovenia 7, Estonia, Cipru şi Luxemburg câte 6, Malta 5. 12

toate statele membre, conform normelor constituţionale” 37. De asemenea, prin aceeaşi decizie, se recomandă statelor membre „ca alegerea să se facă pe baza reprezentării proporţionale”. În acelaşi sens, art. 223 par. 1 TFUE şi art. 7 par. 1 şi 2 din Actul menţionat, prevăd că această instituţie „elaborează un proiect pentru a stabili dispoziţiile necesare care să permită alegerea membrilor săi prin vot universal direct în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre”. Dispoziţiile necesare sunt stabilite de Consiliu38. Respectivele dispoziţii intră în vigoare după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale. Procedura electorală prin care se aleg membrii PE este guvernată de legislaţia fiecărui stat membru potrivit normelor sale constituţionale. Toate statele membre aplică, cu mici deosebiri, un sistem de reprezentare proporţională prin intermediul listelor de partid. Cu toate acestea alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea proporţională şi un mandat de cinci ani care se poate reînnoi. Ca regulă generală, locurile în Parlament sunt distribuite în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat membru39. De asemenea, Actul privind alegerile directe ale membrilor PE cuprinde şi prevederi referitoare la incompatibilităţi40. Astfel, sunt dispuse incompatibilităţile între calitatea de reprezentant în PE şi cea de membru al Consiliului European şi cea de membru al Consiliului, Comisiei, Curţii de Justiţie, Curţii de Conturi, Comitetului Economic şi Social, sau cea de agent sau de funcţionar administrativ al unei instituţii a Uniunii sau al unui

Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând, însă, aceleaşi reguli democratice: dreptul de vot începând cu vârsta de 18 ani, egalitatea între sexe şi votul secret. 38 Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și după aprobarea PE, și care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl compun, stabilește dispozițiile necesare (art. 223 par. 1 alin. 2 TFUE). 39 Astfel că, fiecare stat membru dispunea, în anul 2009, de un număr fix de locuri, maximum 99 şi minimum 5. În ceea ce priveşte, paritatea bărbaţi-femei, reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creştere. În prezent, aproximativ o treime din deputaţi sunt femei. 40 A se vedea, art. 3 par. 2 din regulamentul de procedură al PE care prevede, în acest sens, că „Orice deputat a acărui alegere este notificată PE trebuie să declare în scris, înainte de a participa la lucrările parlamentare, că nu deţine o funcţie incompatibilă cu cea de deputat în PE”. 37

13

organ de pe lângă aceasta ori a grefei Curţii de Justiţie 41. La nivel naţional, se pot institui şi alte incompatibilităţi (prin legislaţie internă). Reprezentanţii în PE se grupează după partide politice reflectând în mare „preferinţele ideologice de la nivel naţional”42. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă ordinară, stabilesc statutul partidelor politice la nivel european, în special, regulile legate de finanţarea acestora (art. 224 TFUE, coroborat cu art. 10 TUE). În acest sens, art. 10 TUE prevede „partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare în Uniune. Aceasta contribuie la formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea unei voinţe politice a cetăţenilor Uniunii.” Deputaţii în PE îşi exercită mandatul în mod independent. Aceştia nu sunt obligaţi prin instrucţiuni şi nu pot primi mandat imperativ43. Timpul de lucru al deputaţilor, este împărţit între Bruxelles, Strasbourg şi circumscripţiile lor electorale, astfel44: - la Bruxelles, participă la reuniunile comisiilor parlamentare şi ale grupurilor politice, precum şi la perioadele de sesiune suplimentare; - la Strasbourg, au loc şedinţele plenare. Perioadele de sesiune durează o săptămână pe lună (cu excepţia lunii august), dar au loc şi şedinţe suplimentare cu o durată mai mică (acestea se ţin la Bruxelles); - în paralel cu aceste activităţi, deputaţii trebuie să aloce timp şi circumscripţiilor lor electorale, din ţările de origine. Deputaţii în Parlamentul European45 nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice. Aceştia îşi exercită mandatul în mod independent. Statutul şi condiţiile generale privind exercitarea funcţiilor membrilor săi sunt stabilite de PE, hotărând prin regulamente, din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după avizul Comisiei şi cu A se vedea, O. Manolache, op. cit., p. 100. A se vedea, Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan – Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 48. 43 A se vedea, art. 2 din regulamentul de procedură al PE. 44 A se vedea, Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, 219. 45 Deputaţii în Parlamentul European, ale căror atribuţii sunt din ce în ce mai importante, influenţează toate domeniile vieţii cotidiene ale cetăţenilor Uniunii: mediul, protecţia consumatorilor, transporturile, precum şi educaţia, cultura, sănătatea etc. 41 42

14

aprobarea Consiliului (art. 223 par. 2 TFUE). De asemenea, cu privire la orice regulă şi orice condiţie referitoare la regimul fiscal al membrilor sau foştilor membri, hotărăşte Consiliul în unanimitate (art. 223 par. 2 TFUE)46. Deputaţii se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute în Protocolul nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene47. II. 2. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii Parlamentului European Regulamentul de procedură distinge între: - deputaţii care îndeplinesc funcţiile de: preşedinte al PE, vicepreşedinţi şi chestori48; - deputaţii care se organizează în cadrul biroului, al Conferinţei preşedinţilor, al Conferinţei preşedinţilor de comisie, şi al Conferinţei preşedinţilor de delegaţie; - Preşedintele PE, vicepreşedinţii şi chestorii. Aceştia sunt aleşi prin vot secret. Mandatul lor este stabilit pentru doi ani şi jumătate, adică jumătate din legislatura parlamentară, cu posibilitatea de a fi reînnoiţi. 1. Preşedintele Parlamentului European49. Candidaturile trebuie să fie prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel puţin 40 de deputaţi. Preşedintele reprezintă instituţia Parlamentului în relaţiile cu terţii şi cu celelalte instituţii ale Uniunii. Preşedintele conduce toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale şi dispune de toate competenţele pentru a prezida dezbaterile PE şi pentru a asigura buna desfăşurare a acestora. 2. Vicepreşedinţii. După alegerea Preşedintelui, se procedează la alegerea vicepreşedinţilor pe un buletin comun. Sunt declaraţi aleşi în primul tur, în limita celor 14 locuri, candidaţii care întrunesc majoritatea absolută a voturilor exprimate în ordinea numărului de voturi obţinute. Preşedintele poate fi înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, în caz de absenţă, de imposibilitatea de exercitare a funcţiei sau în cazul în care doreşte să participe la dezbatere potrivit regulamentului de procedură al PE. 46

Deputaţii în PE primesc în prezent acelaşi salariu ca şi deputaţii din ţara în care au fost aleşi. În septembrie 2005, a fost adoptat un Statut al deputaţilor în Parlamentul European care va elimina diferenţele salariale şi va asigura o mai mare transparenţă a remunerării deputaţilor. 47 Acest protocol se completează cu dispoziţiile art. 5-7 din regulamentul de procedură al PE. 48 A se vedea, art. 12-19 din regulamentul de procedură al PE. 49 A se vedea, art. 13 din regulamentul de procedură al PE. 15

3. Chestorii. După alegerea vicepreşedinţilor, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori. Alegerea chestorilor se desfăşoară în conformitate cu aceleaşi reguli care se aplică în cazul alegerii vicepreşedinţilor. Chestorii sunt însărcinaţi cu îndeplinirea sarcinilor administrative şi financiare care îi vizează în mod direct pe deputaţi, în conformitate cu orientările adoptate de birou. Deputaţii în cadrul PE se organizează în cadrul: biroului, al Conferinţei preşedinţilor, al Conferinţei preşedinţilor de comisie şi al Conferinţei preşedinţilor de delegaţie. 1. Biroul este compus din Preşedintele PE şi cei 14 vicepreşedinţi 50. Chestorii sunt membri ai biroului cu funcţie consultativă. Biroul reglementează chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind organizarea internă a Parlamentului, a Secretariatului şi organelor Parlamentului, inclusiv, desfăşurarea şedinţelor. De asemenea, Biroul stabileşte: - organigrama Secretariatului general şi normele privind situaţia administrativă şi financiară a funcţionarilor şi a altor agenţi; - un proiect preliminar de estimare a bugetului Parlamentului; - stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2004/2003 al PE şi al Consiliului privind statutul şi finanţarea partidelor politice la nivel european. Biroul numeşte Secretarul General şi doi vicepreşedinţi responsabili cu dezvoltarea relaţiilor cu parlamentele naţionale. Aceştia din urmă prezintă periodic Conferinţei preşedinţilor un raport privind activităţile desfăşurate în acest domeniu. Cu ocazia fiecărei noi alegeri a PE, Biroul aflat la sfârşit de mandat rămâne în funcţie până la prima şedinţă a noului Parlament. 2. Conferinţa preşedinţilor51 este compusă din Preşedintele PE şi preşedinţii grupurilor politice. În cadrul Conferinţei preşedinţilor, Preşedintele PE invită unul dintre deputaţii neafiliaţi să participe la reuniunile acesteia, fără a avea drept de vot. Aceasta organizează lucrările Parlamentului şi hotărăşte cu privire la toate chestiunile referitoare la programarea legislativă. De asemenea, Conferinţa preşedinţilor este organul competent pentru: 50 51

A se vedea, art. 23 din regulamentul de procedură al PE. A se vedea, art. 24 din regulamentul de procedură al PE. 16

- chestiunile referitoare la relaţiile Parlamentului European cu celelalte organe şi instituţii ale Uniunii, precum şi cu parlamentele naţionale ale statelor membre; - chestiunile aferente relaţiilor cu ţările terţe şi cu instituţii sau organizaţiile din afara Uniunii Europene; - organizarea unor consultări structurate cu societatea civilă europeană; - componenţa şi competenţele comisiilor şi ale comisiilor de anchetă, precum şi ale comisiilor parlamentare mixte, ale delegaţiilor permanente şi ale delegaţiilor ad-hoc. 3. Conferinţa preşedinţilor de comisie52 este compusă din preşedinţii tuturor comisiilor permanente sau speciale ale PE, fiind condusă de un preşedinte ales dintre aceştia. Aceasta poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor în legătură cu lucrările comisiilor şi stabilirea ordinii de zi în perioadele de sesiune. Biroul şi Conferinţa preşedinţilor poate delega anumite sarcini Conferinţei preşedinţilor de comisie. 4. Conferinţa preşedinţilor de delegaţie53 este compusă din preşedinţii tuturor delegaţiilor interparlamentare permanente. Aceasta poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor în legătură cu lucrările delegaţiilor. Biroul şi Conferinţa preşedinţilor pot delega anumite sarcini Conferinţei preşedinţilor de delegaţie. II. 3 Grupurile politice şi secretariatul Parlamentului European Grupurile politice. Parlamentul European nu evaluează afinităţile politice ale membrilor unui grup, ci deputaţii în cauză recunosc, prin definiţie, că au aceleaşi afinităţi politice54. Un grup politic este constituit din deputaţi aleşi în cel puţin un sfert din statele membre. Numărul minim necesar de deputaţi pentru a constitui un grup politic este de douăzeci şi cinci. Grupurile politice ale PE în legislatura 2009-2014 sunt următoarele55: 1. Grupul Partidului Popular European (Creştin – Democrat) şi al Democraţilor Europeni (PPE-DE), 277 membri; 2. Grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE), 215 membri; A se vedea, art. 27 din regulamentul de procedură al PE. A se vedea, art. 28 din regulamentul de procedură al PE. 54 A se vedea, art. 30 din regulamentul de procedură al PE. 55 A se vedea, José Echkenazi, op. cit., p. 24. 52 53

17

3. Grupul Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ADLE), 101 membri; 4. Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (ALE), 42 membri; 5. Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga verde Nordică (EUL/NGL), 41 membri; 6. Grupul Independenţă şi Democraţie (IND/DEM ), 24 membri; 7. Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor (UEN), 44 membri; Declaraţia de constituire a unui grup se publică în J. Of. al UE. În cadrul organigramei Secretariatului general, grupurile politice dispun de un secretariat, de facilitaţi administrative şi de creditele prevăzute în bugetul PE. Grupurile politice asigură organizarea internă, prin desemnarea unui preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), al unui birou şi secretariat. Distribuţia locurilor deputaţilor în hemiciclu se face în funcţie de apartenenţa politică, de la stânga la dreapta, cu acordul preşedinţilor de grup. Un deputat poate aparţine unui singur grup politic. Unii deputaţi nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, în acest caz, deputaţi neafiliaţi. Înaintea fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi depun amendamente. Grupul politic adoptă o poziţie în urma consultărilor din cadrul său. Niciunui membru nu i se poate impune o anumită variantă de vot.  Parlamentul European este asistat de un Secretar General numit de Birou. Secretarul general şi ia angajamentul solemn în faţa Biroului, de a-şi exercita funcţiile în deplină imparţialitate şi corectitudine. Secretarul General al PE conduce un secretariat ale cărui componenţă şi organizare sunt stabilite de Birou. Secretarul general este cel mai înalt funcţionar din cadrul PE, şi în această calitate: - oferă asistenţă Preşedintelui PE, Biroului, organelor politice şi deputaţilor; - asigură o bună desfăşurare lucrărilor parlamentare sub conducerea Preşedintelui şi Biroului; - verifică şi semnează alături de Preşedinte toate textele adoptate în comun de Parlament şi Consiliu; 18

- pregăteşte elementele de bază ale unui raport, care să permită Biroului elaborarea proiectului de estimare a bugetului PE. Secretariatul general îşi află sediul la Luxemburg şi la Bruxelles56, având misiunea de a coordona lucrările legislative, de a organiza şedinţele plenare şi celelalte reuniuni. De asemenea, oferă asistenţă tehnică şi consultanţă organelor parlamentare şi membrilor Parlamentului, în sprijinul exercitării mandatelor lor 57. În subordinea Secretariatului general îşi desfăşoară activitatea zece direcţii generale58 care au atribuţii diferite. Secretariatul General conlucrează cu Departamentul Juridic care consiliază PE în problemele de drept asigurând şi reprezentarea acestei instituţii în justiţie (în faţa CJUE). Grupurile politice dispun de proprii lor colaboratori, iar deputaţii de asistenţi parlamentari.  Parlamentul European se distinge de alte organizaţii internaţionale prin obligaţia de a asigura un multilingvism integral. Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene-23 de limbi, după aderarea României şi Bulgariei şi după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene, din 2007. Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză, deoarece numai anumite documente se traduc în aceste două limbi. Parlamentul European dispune de un serviciu de interpretare, astfel încât, fiecare deputat să se poată exprima în limba sa maternă. Parlamentul European este, prin urmare, cel mai mare angajator din lume de interpreţi şi traducători, aceştia reprezentând o treime din personalul instituţiei. II. 4. Sesiunile Parlamentului European. Delegaţiile interparlamentare Cu privire la Sesiunile Parlamentului, PE se întruneşte în sesiune anuală. PE se întruneşte de drept în a doua zi de marţi a lunii martie. De asemenea, se poate Aproximativ 5000 de funcţionari, selectaţi prin concurs din toate ţările Uniunii şi aflaţi sub autoritatea unui Secretar General, lucrează pentru Parlamentul European. 57 A se vedea, Dan Vătăman, Dreptul Uniunii…op. cit., p. 71. 58 Direcțiile din subordinea Secretariatului general sunt: - Direcția Generală Președinție; Direcția generală Infrastructură și Logistică; - Direcția Generală Politici Interne; - Direcția Generală Traducere; - Direcția Generală Politici Externe; - Direcția Generală Interpretare și Conferințe; Direcția Generală Informare; - Direcția Generală Finanțe; - Direcția Generală Personal; - Direcția Generală pentru Inovare și Asistență Tehnică (ITEC); Idem. 56

19

întruni în perioada de sesiune extraordinară, la cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei (art. 229 TFUE). Parlamentul hotărăşte cu majoritatea voturilor exprimate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel (art. 231 TFUE). Cvorumul este stabilit prin regulamentul de procedură, în general, acesta fiind de 2/3 din numărul efectiv de membri59. Comisiile Parlamentare. În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii60. În prezent, în PE funcţionează 20 de comisii parlamentare 61. Fiecare comisie are un preşedinte, un birou şi un secretariat62. Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora sunt publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare. La propunerea conferinţei preşedinţilor, PE poate constitui, în orice moment, comisii speciale, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite în acelaşi timp de decizia de constituire a acestora 63. Mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte prelungirea mandatului. Parlamentul poate constitui, în cadrul competenţelor sale de control, la cererea unui sfert dintre membrii care îl compun, o comisie de anchetă 64, pentru Ibidem. A se vedea, art. 188 din regulamentul de procedură al PE. 61 A se vedea, Anexa nr. VII la regulamentul de procedură al PE. Comisiile permanente sunt: Comisia pentru afaceri externe; - Comisia pentru dezvoltare; - Comisia pentru comerț internațional; - Comisia pentru bugete; - Comisia pentru control bugetar; - Comisia pentru afaceri economice și monetare; - Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale; Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranța alimentară; - Comisia pentru industrie, cercetare și energie; - Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor; - Comisia pentru transport și turism; - Comisia pentru dezvoltare regională; - Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală; - Comisia pentru pescuit; - Comisia pentru cultură și educație; - Comisia pentu afaceri juridice; - Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne; - Comisia pentru afaceri constituționale; - Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen; - Comisia pentru petiții. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi. Pentru atribuțiile comisiilor parlamentare permanente, a se vedea, anexa menţionată. 62 Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare. 63 A se vedea, art. 184 din regulamentul de procedură al PE. 64 A se vedea, prezentul Capitol VI, 4.3.c. 59 60

20

examinarea presupuselor încălcări ale dreptului Uniunii, sau cazuri de administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, care ar reprezenta fapta fie a unei instituţii sau a unui organ al Uniunii, fie a administraţiei publice a unui stat membru, fie a unor persoane mandatate prin dreptul Uniunii să îl pună în aplicare (art. 226 TFUE)65. Decizia de constituire a unei comisii de anchetă se publică în Jurnalul Oficial al UE, în termen de o lună. Preşedinţii de comisii coordonează lucrările acestora în cadrul Conferinţei preşedinţilor de comisie.  Delegaţiile Interparlamentare. La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul constituie delegaţii interparlamentare permanente şi stabileşte natura acestora şi numărul de membri în funcţie de atribuţiile fiecăreia. Alegerea membrilor delegaţiilor are loc în cursul celei dintâi sau celei de-a doua perioade de sesiune a PE nou-ales pentru întreaga durată a legislaturii. Competenţele generale ale diferitelor delegaţii sunt definite de către PE. Acesta poate, în orice moment, să le extindă sau să le restrângă. Organele PE, în special comisiile, cooperează cu organele corespondente din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în domeniile de interes comun, în special în vederea îmbunătăţirii eficacităţii lucrărilor şi pentru a evita suprapunerile66. Conferinţa preşedinţilor, de comun acord cu autorităţile competente ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, defineşte modalităţile de punere în aplicare a acestor dispoziţii. PE poate constitui comisii parlamentare mixte împreună cu parlamentele statelor asociate la Uniune sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării67. Aceste comisii pot formula recomandări adresate parlamentelor participante. Competenţele generale ale diferitelor comisii parlamentare mixte sunt definite de Parlamentul European şi prin acorduri încheiate cu ţările terţe. Parlamentul European lucrează în strânsă colaborare cu alte instituţii ale Uniunii.

A se vedea şi art. 185 din regulamentul de procedură. A se vedea, art. 199 din regulamentul de procedură. 67 A se vedea, art. 200 din regulamentul de procedură. 65 66

21

În esenţă, colaborarea între Comisia Europeană - în calitate de gardian al tratatelor şi de organ executiv - şi Parlamentul European, se materializează prin următoarele: - Comisia prezintă, explică şi susţine propuneri legislative în faţa comisiilor parlamentare şi este obligată să ţină seama de modificările solicitate de Parlament; - Comisia poate asista la toate şedinţele Parlamentului European şi, la cererea sa, este audiată. Comisa răspunde oral sau în scris la întrebările pe care i le adresează PE sau membrii acestuia (art. 230 TFUE) - Comisia, în calitatea sa de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European (art. 17 par. 8 TUE); - După consultarea Conferinţei preşedinţilor, Preşedintele PE poate invita Preşedintele Comisiei, comisarul responsabil cu relaţiile cu PE sau, în urma unui acord, un alt membru al Comisiei să prezinte o declaraţie în faţa Parlamentului după fiecare reuniune a Comisiei, pentru expunerea principalele decizii adoptate68. În privinţa colaborării Parlamentului European cu Consiliului Uniunii Europene, sintetizăm următoarele: - Consiliul Uniunii Europene, prin Preşedintele său, participă la lucrările Parlamentului; - poate interveni în oricare dintre dezbaterile din cadrul şedinţelor plenare ale Parlamentului, reprezentat de Preşedintele său. - Preşedintele Consiliului Uniunii Europene (la începutul fiecărui mandat) îşi prezintă programul în faţa Parlamentului European reunit în şedinţă plenară şi iniţiază o dezbatere cu deputaţii. La sfârşitul celor 6 luni de mandat, Preşedintele prezintă în faţa Parlamentului European bilanţul său politic. Consiliul European este reprezentat în faţa PE de preşedintele Consiliului European. La sfârşitul fiecărei reuniuni la nivel înalt, Preşedintele Consiliului European prezintă Parlamentului un raport cu privire la fiecare reuniune a Consiliului European (art. 15 par. 6 lit. d TUE)69. Preşedintele Curţii de Conturi poate fi invitat de către PE, în cadrul procedurii de descărcare de gestiune sau în cadrul activităţilor de control bugetar ale Parlamentului, să ia cuvântul pentru a prezenta observaţiile conţinute în

68 69

A se vedea, art. 111 din regulamentul de procedură al PE. A se vedea, art. 5 din regulamentul de procedură al Consiliului European. 22

raportul anual, în rapoartele speciale sau în avizele Curţii, precum şi pentru a explica programul de activitate al Curţii70. Preşedintele Băncii Centrale Europene prezintă Parlamentului raportul anual al Băncii privind activităţile Sistemului European al Băncilor Centrale şi politica monetară pentru anul precedent şi anul în curs71.

Capitolul III Funcţiile Parlamentului European III. 1. Reglementarea funcţiilor Parlamentului European Cu fiecare tratat ulterior tratatelor institutive72, Parlamentul European a dobândit puteri noi, întărite, pornind de la „cele consultative şi de supraveghere (până la AUE) continuând cu procedura de cooperare instituţională73 (introdusă de AUE) şi cu procedura codeciziei - introdusă prin TUE, extinsă şi simplificată prin Tratatul de la Amsterdam - generalizată prin Tratatul de la Lisabona. O creştere a rolului Parlamentului European în mai multe domenii a început şi a continuat în mod progresiv începând cu anii 1970. Astfel, în domeniul bugetar se stabileşte un sistem de resurse proprii ale Comunităţilor Europene74, în cadrul căruia Parlamentul dobândeşte importante prerogative. În acest sens prin Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970, Parlamentul European are posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Comisie, iar în privinţa cheltuielilor neobligatorii (denumite astfel pentru că nu decurg din Tratat sau din acte adoptate de instituţii) dispune de ultimul cuvânt75. Prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, Parlamentul European are dreptul de a respinge în bloc bugetul şi de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuţia bugetului. A se vedea, art. 112 din regulamentul de procedură al PE. A se vedea, art. 113 din regulamentul de procedură al PE. 72 Cu referire la TCEE, TCECO şi TEuratom. 73 Procedura de cooperare instituţională – între Consiliu, Comisie şi Parlament - a fost introdusă de Actul Unic European în privinţa deciziilor referitoare la piaţa internă. 74 A se vedea Decizia Consiliului din 20 aprile 1970 cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor membre prin resurse proprii ale Comunităţilor (JOCE, nr. L. din 28 aprilie 1970, p. 19); această decizie a fost înlocuită prin Decizia din 24 iunie 1988 referitoare la resursele proprii ale Comunităţilor (JOCE, nr. L. 185 din 15 iulie 1988, p. 24. 75 A se vedea Roxana Munteanu, op. cit., p. 227; procedura bugetară aşa cum a fost stabilită prin Tratatul de la Luxemburg nu a fost modificată prin TMs. 70 71

23

Actul Unic European introduce o nouă procedură numită de cooperare în procesul legislativ, iar în acordurile de aderare şi de asociere i se recunoaşte Parlamentului un drept de aviz conform. Prin TMs cele două proceduri introduse de AUE au fost extinse şi la alte domenii, instituindu-se totodată şi procedura codeciziei, care se caracterizează prin acordarea dreptului de veto PE, iar în caz de dezacord, se creează posibilitatea unui dialog direct între PE şi Consiliu în cadrul unui comitet de conciliere76. Cu toate că TA extinde şi simplifică procedura codeciziei în procesul de adoptare a actelor legislative comunitare, lărgindu-se astfel rolul PE în procesul legislativ comunitar, funcţia legislativă în cadrul Uniunii, revine - în perioada de faţă - în principal Consiliului. Parlamentul European are drepturi limitate de codecizie, chiar şi în urma modificărilor aduse prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa77. În prezent, prin Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European se află pe aceeaşi poziţie cu Consiliul în privinţa celor mai importante funcţii pe care le îndeplineşte o instituţie a Uniunii, legislativă şi bugetară. Astfel că Parlamentul îşi exercită atribuţiile potrivit articolelor: 14 par. 1 TUE şi 225, 227, 228, 230, 233, 234, 294, 314, toate TFUE. III. 2. Atribuţiile Parlamentului European potrivit funcţiilor reglementate de tratate 1. Potrivit art. 14 par. 1 TUE , Parlamentul European: a) exercită, împreună cu Consiliu, funcţiile:  legislativă (potrivit art. 294 TFUE, respectiv, procedura codeciziei) şi  bugetară (potrivit art. 314 şi 315 TFUE, 322 TFUE, art. 318, 319 TFUE); b) exercită funcţii de: - control politic cu privire la celelalte instituţii ale Uniunii (art. 226, 227, 228, 234, 230, 233, 234, toate TFUE) şi - consultative (127 alin. 6, 129 alin. 4, 332, 333,TFUE şi altele) în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate; c) alege preşedintele Comisiei (potrivit art. 17 par. 7 TUE). Idem. A se vedea, G. Gornig, I.E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 42. 76 77

24

2. Statutul jurisdicţional al Parlamentului, este determinat de posibilitatea intervenţiei pe cale judecătorească a acestei instituţii în cazurile aflate pe rol în faţa Curţii de Justiţie a UE (art. 263 şi 265 TFUE). III. 3. Definirea funcţiilor legislativă şi bugetară III. 3. 1. Funcţia legislativă a PE Anterior Tratatului de la Lisabona, potrivit art. 192 din TCE, Parlamentul European „participă” la procesul ce conducea la adoptarea actelor comunitare, nu în sensul de a pune în evidenţă un simplu rol „contributiv, participativ” nedecizional la acest proces - ci pentru a pune în lumină faptul că procesul legislativ comunitar se caracteriza prin cooperarea mai multor instituţii şi organisme comunitare, chiar dacă participarea acestora, este adevărat, avea ponderi diferite. Astfel, Consiliul era organul legislativ principal, urmat de Parlamentul European, în timp ce, în principiu, Comisia avea (ca şi în prezent) competenţa de iniţiativă legislativă şi de executare a actelor comunitare. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, ca şi Comisia în aceeaşi măsură, aveau (ca şi în prezent) statutul de participanţi la procesul legislativ comunitar. În prezent, prin Tratatul de la Lisabona, funcţia legislativă în Uniunea Europeană revine, în principiu, în egală măsură PE şi Consiliului, care este exercitată, potrivit art. 289 TFUE, prin: - procedura legislativă ordinară (procedura codeciziei), ce constă în adoptarea în comun de către PE şi Consiliu a unui act legislativ (a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii) la propunerea Comisiei, numită şi procedura codeciziei. Această procedură este definită la art. 294 TFUE; - procedura legislativă specială, ce constă în adoptarea unui act legislativ (a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii) de către PE cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea PE, la iniţiativa unui grup de state membre sau a PE, la recomandarea BCE sau la solicitarea CJUE sau a BEI. Dintre procedurile speciale menţionăm: concilierea, cooperarea, avizarea (procedura avizului conform).

25

III. 3. 2. Funcţia bugetară a Parlamentului European Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii (potrivit art. 314 şi 315 TFUE). Fiecare instituţie a Uniunii întocmeşte până la 1 iulie, o situaţie estimativă a cheltuielilor sale pentru exerciţiul bugetar anual78. Comisia grupează aceste situaţii într-o propunere de proiect de buget, căruia îi ataşează un aviz care poate conţine estimări diferite (o estimare a veniturilor şi o estimare a cheltuielilor). Comisia trebuie să prezinte această propunere de proiect PE şi Consiliului până la data de 1 septembrie a anului care precede execuţia bugetară. Până la convocarea unui comitet de conciliere Comisia poate modifica proiectul de buget în cursul procedurii. Consiliul adoptă poziţia sa asupra proiectului de buget pe care o transmite, alături de motivele care au condus la adoptarea poziţiei respective, PE până la data de 1 octombrie a anului care precede anul execuţiei bugetului. Dacă, în termen de patruzeci şi două de zile de la transmitere, PE: - aprobă poziţia Consiliului, bugetul este adoptat; - nu a luat o hotărâre, bugetul este considerat aprobat; - adoptă amendamente79 proiectul astfel modificat se transmite Consiliului şi Comisiei. În acest caz preşedintele PE, în consens cu preşedintele Consiliului, convoacă fără întârziere comitetul de conciliere. În situaţia în care Consiliul informează PE că aprobă toate amendamentele sale, în termen de zece zile, comitetul de conciliere nu se mai întruneşte. Comitetul de conciliere80 are misiunea de a ajunge, pe baza poziţiilor PE şi ale Consiliului la un acord asupra unui proiect comun 81, în termen de douăzeci şi una de zile de la data convocării sale. Comisia participă la toate lucrările comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare pentru a promova apropierea poziţiilor PE şi ale Consiliului.

A se vedea, Daniela Lidia Roman, Finanţe Publice Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 290 şi urm. 79 Cu majoritatea membrilor care îl compun. 80 Reunește membrii Consiliului sau reprezentanții acestora și tot atâția membri reprezentând PE. 81 Cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților lor și cu majoritatea membrilor reprezentând PE. 78

26

Parlamentul şi Consiliul aprobă proiectul comun, având la dispoziţie paisprezece zile calculate de la data la care comitetul de conciliere şi-a dat acordul pentru aprobarea proiectului comun (în termen de douăzeci şi una de zile). În termenul prevăzut anterior, de paisprezece zile: - bugetul este considerat adoptat definitiv potrivit proiectului comun, dacă PE şi Consiliul aprobă fiecare proiectul comun, sau nu iau o hotărâre, ori în cazul în care una dintre aceste instituţii aprobă proiectul comun iar cealaltă nu ia o hotărâre, sau - Comisia prezintă un nou proiect de buget dacă, PE 82 şi Consiliul resping proiectul comun, ori în cazul în care una dintre aceste instituţii respinge proiectul comun iar cealaltă nu ia o hotărâre, sau - Comisia prezintă un nou proiect de buget dacă, PE83 respinge proiectul comun, iar Consiliul îl aprobă, sau - PE aprobă proiectul comun dar Consiliul îl respinge, PE poate decide, întrun termen de paisprezece zile de la data respingerii de către Consiliu 84 confirmarea tuturor sau doar a anumitor amendamente. În cazul în care unul din amendamentele PE nu este confirmat, se reţine poziţia aprobată în comitetul de conciliere referitoare la linia bugetară care face obiectul acestui amendament. Pe această bază bugetul este considerat adoptată definitiv. De asemenea, Comisia poate prezenta un nou proiect de buget dacă, în termenul iniţial de douăzeci şi una de zile acordat comitetului de conciliere, acesta nu ajunge la un acord asupra unui proiect comun. Preşedintele PE constată că bugetul este adoptat definitiv, dacă procedura de adoptare a bugetului a fost îndeplinită, potrivit art. 314 par. 1, 7 TFUE. * Referitor la „Execuţia bugetului şi descărcarea bugetară” 85 (art. 318) Parlamentului European şi Consiliului i se prezintă anual de către Comisie: - conturile exerciţiului încheiat, aferente operaţiunilor bugetare, comunicându-se, de asemenea, şi un bilanţ financiar care descrie activul şi pasivul Uniunii; Hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun. Idem. 84 Hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun și a trei cincimi din totalul voturilor exprimate. 85 A se vedea pentru detalii, Daniela Lidia Roman, op. cit., p. 294 şi urm. 82 83

27

- un raport de evaluare a finanţelor Uniunii bazat pe rezultatele obţinute, raportându-se în special la indicaţiile PE. În ceea ce priveşte controlul asupra execuţiei bugetare, potrivit art. 78 din Regulamentul de procedură, revine PE prin încredinţarea acestei sarcini comisiilor competente pentru buget şi control bugetar. De asemenea, Parlamentul are competenţa de a acorda, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei de execuţia bugetară (art. 319 TFUE). În acest scop PE analizează, ulterior Consiliului, conturile, bilanţul financiar şi raportul de evaluare menţionat anterior. În exercitarea funcţiei bugetare, PE şi Consiliul86 adoptă prin regulamente: norme financiare care definesc, în special, procedura care trebuie adoptată pentru stabilirea şi execuţia bugetului şi pentru predarea şi verificarea conturilor, normele de organizare a controlului răspunderii participanţilor la execuţia bugetului, în special a ordonatorilor şi contabililor (art. 322 par. 1 TFUE). III. 4. Funcţia de control politic a PE Această funcie se exercită în moduri diferite. Funcţia de control a PE asupra Comisiei începe a se exercita, în primul rând prin alegerea candidatului, pentru funcţia de preşedinte al Comisiei. Pe durata mandatului Comisiei, Controlul PE se exercită după cum urmează: - poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor87. Dacă nu prezintă propuneri, Comisia comunică PE motivele sale (art. 225 TFUE); - Parlamentul este pe deplin informat de Comisie despre cooperarea acestei instituţii cu statele membre şi coordonarea acţiunilor lor pentru realizarea obiectivelor menţionate de tratat în cadrul politicii industriale (art. 173 par. 2 TFUE); - în contextul posibilităţii membrilor Comisiei de a asista la toate şedinţele Parlamentului aceştia sunt audiaţi, la cererea lor, în numele Comisiei potrivit unei proceduri orale (art. 230 alin. 1 TFUE); Hotărăște în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Curții de Conturi. 87 În acest caz PE hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun. 86

28

- Comisia este obligată să răspundă oral (prin unul sau mai mulţi membri) sau în scris la întrebările care îi sunt adresate de Parlamentul European sau de membrii acestuia (art. 230 alin. 2 TFUE); - Comisia prezintă raportul general anual Parlamentului European, pe care acesta îl dezbate, în şedinţă publică (art. 233 TFUE); Raportul general este însoţit de: un raport anual asupra situaţiei agricole în Uniune88, un raport asupra politicii în domeniul concurenţei 89, un raport anual realizarea obiectivelor din domeniul politicii sociale (art. 159 TFUE), un raport privind progresele înregistrate în realizarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale (la fiecare trei ani, potrivit art. 176 TFUE), un raport anual prezentat de Ombudsmanul European despre rezultatul investigaţiilor sale (art. 228 par. 1 alin. 3 TFUE), un raport anual privind execuţia bugetului (art. 318 TFUE) şi raport anual privind realizarea obiectivelor în domeniul combaterii fraudei (art. 325 par. 5 TFUE). De asemenea, în raportul său anual către PE, Comisia consacră un capitol special evoluţiei sociale în Uniune. PE poate invita Comisia să elaboreze rapoarte pe probleme specifice ale situaţiei sociale (art. 161 TFUE). Aceste rapoarte constituie pentru Parlament o sursă de informare asupra activităţii instituţiilor Uniunii. - se instituie comisii parlamentare care pregătesc deciziile ce se iau de Parlament, care vor stabili contacte cu membrii Comisiei, mai ales când Parlamentul nu se află în şedinţă efectiv. În cadrul lor sunt audiaţi membrii Comisiei şi alţi oficiali. - Comisia răspunde în faţa PE, în calitate de organ colegial (art. 234 TFUE). Astfel, PE, sesizat printr-o moţiune de cenzură privind activitatea Comisiei, se poate pronunţa asupra acestei moţiuni90 numai după cel puţin trei zile de la Această practică a început în 1975, la cererea Parlamentului European; a se vedea, Pierre Mathjisen, op. cit., p. 80. 89 Sarcină dată de către Comisie Parlamentului la 7 iunie 1971; a se vedea, Rezoluţia referitoare la regulile de concurenţă (1971, O. J. C66/11). 90 Cu toate că au fost înregistrate mai multe moţiuni, nu a fost pusă în aplicare nici una până în prezent (prima moţiune a fost înregistrată în anul 1972, cu privire la puterile bugetare, care, ulterior, a fost respinsă, în 1976 privind surplusul de produse lactate, alta în legătură cu primele de export pentru malţ, 1977 cu privire la exportul de unt în Uniunea Sovietică, 1999 pentru acuzaţii de fraudă rea administrare şi nepotism la adresa Comisiei). Pentru a fi evitată moţiunea, Comisia poate demisiona, lucru pe care l-a şi făcut în 16 martie 1999; a se vedea, Pierre Mathjisen, op. cit., p. 81şi O. Manolache, op. cit., p. 108. 88

29

depunerea acesteia şi numai prin vot deschis. În cazul în care moţiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate şi de către majoritatea membrilor care compun PE, membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei. Aceştia rămân în funcţie şi continuă să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea lor (art. 17 TUE). În acest caz, mandatul membrilor Comisiei numiţi pentru a-i înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să expire mandatul membrilor Comisiei obligaţi să demisioneze colectiv din funcţiile lor. Acest instrument este îndreptat însă numai împotriva întregii Comisii, ca organ colegial, nu şi împotriva comisarilor în mod individual91. Acest instrument are limita de a nu putea fi folosit decât împotriva întregii Comisii, ca organ colegial, nu şi împotriva comisarilor în mod individual. În anul 2000, Comisia şi Parlamentul European, au semnat o Convenţie – cadru, potrivit căreia, atunci când Parlamentul îşi exprimă neîncrederea faţă de un membru al Comisiei preşedintele Comisiei va considera serios dacă nu cumva este cazul să îi ceară comisarului respectiv să demisioneze92. Tratatul de la Nisa, mai mult decât acest aranjament politic, a modificat art. 217 TCE (alin. 1, 3 şi 4, în prezent abrogate prin Tratatul de la Lisabona), prevăzând că un comisar este obligat să-şi prezinte demisia dacă preşedintele Comisiei i-o cere. În anul 2005 Convenţia – cadru a fost modificată, în sensul că, atunci când Parlamentul îşi exprimă neîncrederea faţă de un comisar, preşedintele Comisiei ori cere comisarului să demisioneze, ori îi explică decizia Parlamentului93. Parlamentul poate constitui comisii temporare de anchetă pentru a examina pretinsa încălcare a normelor de drept sau cazurile de administrare defectuoasă de către instituţiile Uniunii sau alte organe ale acesteia. În îndeplinirea sarcinilor sale, PE, la cererea unui sfert dintre membrii săi, poate constitui o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite prin TFUE altor instituţii sau organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a normelor de drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia cazului în care faptele afirmate sunt A se vedea, Ştefan Tudorel, op. cit., p. 49. Convenţia – Cadru privind relaţiile dintre Parlamentul European şi Comisie (J. Of. C 121, 2001, p. 122, par. 10). 93 Convenţia – Cadru privind relaţiile dintre Parlamentul European şi Comisie (J. Of. L 44/, 2005, p. 1, par. 3). 91 92

30

examinate de o instanţă judecătorească şi atât timp cât procedura jurisdicţională nu este încheiată (art. 226 alin. 1 TFUE). Comisia temporară de anchetă îşi încetează existenţa prin depunerea raportului său (art. 226 alin. 2 TFUE). Din această prevedere rezultă că se pot constitui un număr nedefinit de comisii câte afirmaţii de infracţiune şi de rea administrare au fost formulate şi au fost însuşite de un sfert dintre membrii Parlamentului prin cererea înaintată94. Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă se stabilesc de PE, hotărând prin regulamente, din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după aprobarea de către Consiliu sau Comisie95. Orice cetăţean al Uniunii, precum orice persoană fizică sau juridică având reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa Parlamentului, cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, o petiţie privind un subiect care ţine de domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod direct (art. 227 TFUE)96. Se recunoaşte, astfel, oricărui cetăţean al UE, precum şi oricărei persoane fizice sau juridice rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru, un drept de petiţionare. Acest drept a fost introdus de TMs în TCE prin art. 21, în prezent reformulat prin art. 20 par. 2 lit. d) TFUE, potrivit căruia „cetăţenii Uniunii se bucură, printre altele, de dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor 97 şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă [în condiţiile art. 20 par. 2 lit. d) şi 227 TFUE]. Petiţiile trebuie să privească direct petiţionarul 98 iar petiţia să privească un subiect care are legătură cu dreptul Uniunii.

A se vedea, O. Manolache, op. cit., p. 104. A se vedea, Decizia Parlamentului, Consiliului şi Comisiei din 6 martie 1995, referitoare la prevederile detaliate ce guvernează exercitarea puterii de anchetă a Parlamentului (J. Of.. L 78/1 din 6 aprilie 1995). O comisie temporară a fost constituită în legătură cu regimul de tranzit comunitar pentru examinarea alegaţiunilor de infracţiune sau de rea administrare. J. Of. L. 49/1 din 19 februarie 1997 şi Bull. UE nr. 12/1995 şi 10/1996, p. 114. 96 A se vedea și art. 201 - 203 din regulamentul de procedură al PE. 97 În una dintre limbile menționate în art. 55 TUE (sunt avute în vedere 23 de limbi). 98 În cazul în care o petiţie este semnată de mai multe persoane fizice sau juridice, semnatarii desemnează un reprezentant şi reprezentanţi supleanţi care, care potrivit regulamentului de procedură al PE, sunt consideraţi petiţionari (art. 201 par. 3 regulamenul de procedură). 94 95

31

Pentru ca petiţiile să fie declarate admisibile Comisia parlamentară pentru petiţii reţine următoarele criterii99: 1. petiţiile să se raporteze la conţinutul tratatelor şi la dreptul derivat al Uniunii; 2. petiţiile să se raporteze la subiecte care, deşi nu sunt legate cu exactitate de dreptul Uniunii, pot totuşi să se refere la o evoluţie previzibilă a Uniunii; 3. petiţiile să se raporteze la activităţile unei instituţii sau ale unui organ al Uniunii. Parlamentul numeşte Mediatorul European, denumit şi Ombudsman 100, pentru valorificarea dreptului de petiţionare menţionat anterior101. Mediatorul European este abilitat să primească plângerile ce provin de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a UE în exercitarea funcţiilor acesteia. Acesta investighează plângerile primite şi întocmeşte un raport cu privire la acestea (art. 228 par. 1 alin. 1 TFUE)102. Numai în aparenţă ar exista un conflict de competenţă între Comisia parlamentară şi Mediator, în realitate, prima soluţionează petiţiile prin care sunt reclamate neregulile sesizate în statele membre, în timp, Mediatorul are în vedere numai petiţiile ce privesc „abuzurile” comise de instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, spre exemplu: abţinerile nejustificate ale acestora, acţiunea contradictorie cu obligaţiile legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie, inechitatea, neglijenţa103.

Aceste criterii sunt preluate dintr-un aviz formulat de comisia juridică în 1978; a se vedea, O. Manolache, op. cit., p. 105, şi operele citate acolo. 100 A se vedea pentru detalii art. 204 - 206 din regulamentul de procedura al PE. 101 Ca denumire instituţia este echivalentă în dreptul românesc cu aceea a „avocatului poporului” (este reglementată de Legea nr. 35/1997), dar nu şi ca totalitate de funcţii. El nu reprezintă instituţionalizarea neîncredeii în administraţie, ci îndeplineşte o fincţie de mediere; a se vedea, Gyula Fabia, op. cit., p. 179; Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Editura ServoSat, Arad, 1999. 102 Funcţia de mediator european este îndeplinită din 27 octombrie 1999 de finlandezul Jacob Magnus Soderman. 103 A se vedea, Gyula Fabia, op. cit., p. 180. 99

32

Misiunea Ombudsmanului este de a efectua investigaţiile pe care le consideră justificate, din proprie iniţiativă104 sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul unui membru al PE 105, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare (art. 228 par. 1 alin. 2 TFUE). Dacă Mediatorul a constatat un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul său de vedere, apoi, va transmite un raport Parlamentului şi instituţiei în cauză. Cu privire la rezultatul acestor investigaţii este informată şi persoana care a formulat plângerea (art. 228 par. 1 alin. 2 TFUE). De altfel, în fiecare an Mediatorul prezintă un raport Parlamentului despre rezultatele investigaţiilor sale (art. 228 par. 1 alin. 3 TFUE). Referitor la mandatul Ombudsmanului, potrivit art. 228 par. 2 TFUE, se precizează următoarele: - Ombudsamnul este ales, după fiecare alegere a PE, pe durata legislaturii, pe cinci ani; - mandatul acestuia poate fi reînnoit; - poate fi destituit de Curtea de Justiţie a UE, la plângerea PE, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă. Ombudsamanul îşi exercită funcţiile, potrivit mandatului său, în deplină independenţă. În acest sens, acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Se va supune, prin urmare, numai statutului şi condiţiilor generale de exercitare a funcţiilor sale stabilite de Parlamentul European, care hotărăşte prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului106. Mediatorul se poate sesiza şi din oficiu, dar se presupune că informaţiile pe care le deţine pentru deschiderea procedurii au o sursă oficială comunitară, a se vedea, O. Manolache, op. cit., p. 106. 105 Condiţiile generale de exercitare a funcţiei au fost stabilite prin Decizia Nr. 94/262 din 9 martie 1994 a Parlamentului- J. Of. L 113/15 din 4 mai 1994. 106 Consiliul, prin Decizia nr. 94/114 din 7 februarie 1994 a aprobat Decizia Parlamentului, privind satatutul şi condiţiile generale de exercitare a acestor funcţii (J. Of. L 54/1 din 25 februarie 1994). Actul a fost modificat prin Decizia Parlamentului nr. 2002/262 din 14 martie 2002 (J. Of. L 92/13 din 9 aprile 2002). Prin Comunicarea Comisiei (2002/C 166/03) către Parlament şi mediator s-au stabilit unele reguli privind relaţiile cu reclamantul în legătură cu 104

33

Pe durata exercitării mandatului, Ombudsmanul nu are dreptul să exercite nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu (art. 228 par. 4 TFUE). Funcţia de supraveghere şi control a PE se exercită şi în privinţa Consiliului dar în foarte puţine cazuri, datorită poziţiei de egalitate a acestor instituţii în privinţa exercitării funcţiilor legislative şi bugetare în cadrul Uniunii. Exemplificăm în acest sens: - art. 36 alin. 2 TUE, potrivit căruia PE poate adresa Consiliului întrebări 107 sau poate formula recomandări (inclusiv Înaltului Reprezentant pentru PESC) în cadrul PESC. - în cadrul politicii economice, Consiliul adoptă o recomandare care stabileşte orientările generale ale acestei politici, şi cu privire la care informează Parlamentul European (art. 121 par. 2 TFUE). III. 5. Funcţiile consultative ale PE. Anterior AUE Consiliul a îndeplinit, în exclusivitate, calitatea de for legislativ, fiind obligat, prin acest statut, să consulte PE, înaintea adoptării unui act comunitar. Prin AUE, ca şi prin tratatele ulterioare acestuia 108, crescând puterile PE în procesul decizional, s-au redus proporţional şi cazurile în care această instituţie era consultată în vederea adoptării unui act legislativ. Funcţiile consultative ale Parlamentului rezultă din prevederi specifice ale tratatelor, spre exemplu, atunci când Consiliu are obligaţia legală de a consulta Parlamentul109, fie în cazul în care această instituţie urmează să dea un aviz conform, fie consultativ. Totuşi, Consiliul a fost de acord de nenumărate ori să consulte Parlamentul şi în cazurile nestipulate expres în Tratat (anterior tratatului de la Lisabona, cu referire la TCE)110. încălcările dreptului comunitar (J. Of. C 166/3 din 12 iulie 2002. Pentru o cauză din domeniul deciziei nr. 94/114, a se vedea CPI-C209/00, Frank Lamberts c Mediatorului European, hot. din 10 aprilie 2002, în ECR, 2002, 4-II, 2203-2236. A se vedea, O. Manolache, op. cit., p. 107. 107 Dreptul Parlamentului de a formula întrebări a fost extins de-a lungul anilor şi cu privire la Consiliu „mai mult decât este prevăzut în Tratat”. A se vedea în acest sens, Pierre Mathjisen, op. cit., p. 79 şi 80. 108 TMS, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona. 109 Potrivit art. 140 alin. 2 TFUE, „După consultarea PE şi după discutarea în cadrul Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul unei derogări îndeplinesc, condiţiile necesare pe baza criteriilor stabilite de tratat (cu referire la TFUE)”. 110 Idem, p. 69. 34

Consultarea reprezintă cea mai simplă formă de participare a Parlamentului la procesul legislativ, instituţia având, prin această atribuţie mai degrabă un rol participativ, decât decizional., motiv pentru care considerăm că Tratatul de la Lisabona a reglementat - o ca funcţie separată. Formularea utilizată de tratate în acest caz este „Consiliul adoptă dispoziţiile (…) după consultarea PE” sau Consiliul adoptă o decizie după consultarea PE 111 (spre exemplu articolele: 332, 333112, 127 par. 6113, 129 par. 4114, art. 182 par. 4115 şi altele116, toate TFUE). Atunci când Consiliul emite acte legislative (regulamente, directive sau decizii), consultarea Parlamentului este iniţiată de către Consiliu pe baza propunerii înaintată de către Comisie. Atâta timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre (în privinţa emiterii actului normativ), Comisia îşi poate modifica propunerea, pe tot parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii (art. 293 par. 2 TFUE). Prin aceasta se permite Comisiei să ţină cont de o eventuală opinie a Parlamentului prin înaintarea unei propuneri modificate conform acestei opinii117. În anul 1990 (februarie) Comisia a propus un „Cod de conduită” prin care să se asigure o cooperare mai eficientă în procesul decizional, Parlamentul având un rol mai important în domeniul relaţiilor externe 118. Consultarea Parlamentului este 111

Spre exemplu, în cadrul materiilor referitoare la Cetăţenia Uniunii (art. 25 alin. 2 TFUE), la Politica monetară (art. 129 par. 4 TFUE), la Acordurile internaționale (art. 219 par. 1 TFUE) şi la Cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală (art. 41 par. 3 TUE). 112 Articolul se referă la autorizarea statelor membre care doresc să stabilească între ele o cooperare cosolidată. Autorizarea se dă de către Consiliu, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului. 113 În cadrul politicii monetare, „Consiliul, hotărând în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă specială, după consultarea PE și a BCE, poate încredințai BCE misiuni specifice (...)”. 114 În cadrul politicii monetare numeroase prevederi ale TFUE pot fi modificate de Consiliu, (...) după consultarea Parlamentului. 115 În cadrul politicii de „Cercetare și dezvoltare tehnologică și a spațiului” Consiliul hotărăște după consultarea Parlamentului. 116 Spre exemplu, se solicită consultarea Parlamentului în cazul: - art. 23 TFUE, în vederea adoptării unor directive care să stabilească măsurile de coordonare și cooperare necesare pentru a facilita protecția oricărui cetățean al Uniunii; - art. 109 TFUE, în vederea aplicării prevederilor Tratatului cu privire la ajutoarele de stat; - art. 150 și 153 TFUE, în vederea constituirii Comitetului pentru ocuparea forței de muncă în domeniul ocupării forței de muncă și a piețelor de muncă; - art. 113 TFUE, cu privire la adoptarea dispozițiilor referitoare la armonizarea legislațiilor și altele. 117 A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit., p. p. 70. 35

obligatorie119 deşi opiniile acestuia nu au acest caracter. Spre exemplu, în actele legislative adoptate trebuie menţionat faptul că a fost consultat Parlamentul (art. 296 alin. 2 TFUE120), iar atunci când este expres prevăzut de Tratat acest lucru, consultarea Parlamentului constituie o „cerinţă procedurală esenţială” iar neconformitatea Consiliului cu această cerinţă reprezintă un motiv pentru anularea de către Curtea de Justiţie121 a reglementării în cauză. Prin urmare, dacă instituţia Consiliului a luat o hotărâre cu nerespectarea obligaţiei de consultare a Parlamentului, ea poate fi declarată nulă122. De asemenea, actul normativ adoptat de Consiliu nu trebuie să menţioneze dacă opinia Parlamentului a fost favorabilă sau nu, cu excepţia situaţiei în care pentru aderarea de noi state Tratatul solicită „avizul conform” iar obţinerea unui aviz negativ în acest caz opreşte procesul de aderare123. Un act normativ ce constituie o modificare la propunerea Comisiei nu poate fi adoptat de Consiliu decât prin vot unanim (art. 293 par. 1 TFUE). Tratatele fac referire expresă la noţiunea de aviz 124 în puţine rânduri, iar atunci când o face nu se exprimă în legătură cu natura acestuia, conform sau consultativ. Aşa cum s-a precizat însă în literatura juridică125, avizul ce urmează a fi dat este, de cele mai multe ori, consultativ deoarece atunci când Tratatul a avut în vedere ca avizul să fie conform, textul legal al acestuia a precizat acest lucru, considerăm noi, şi prin utilizarea formulei „după aprobarea Parlamentului, de E. C. Bull. 4-81, 1990; Codul de conduită prevede că, înainte ca Parlamentul să-şi exprime opinia, Consiliul nu poate ajunge la un „acord politic”. 119 Indiferent că este vorba de un aviz conform sau consultativ. 120 Articolul 296 alin. 2 TFUE, prevede în acest sens că „Actele juridice se motivează şi fac trimitere la propunerile, cererile sau avizele prevăzute de tratate”. 121 Prin introducerea acțiunii în anularea actului, potrivit art. 263 TFUE. A se vedea, Pierre Mathijsen, op. cit., p. 71; a se vedea, CJCE, 138/79 Roquette Fréres v. Council şi 139/79 Maizena v. Council,1980, ECR, 3333şi 3393, în care Curtea a anulat regulamentul, deoarece Consiliul, deşi a transmis Parlamentului propunerea Comisiei în vederea exprimării unei opinii a adoptat Regulamentul fără să fi primit această opinie. 122 C. 303/94, Parlamnetul c. Consiliului, hot din 18 iunie 1996, consid. 18-19, în ECR, 1996, 6(I), 2968; O. Manolache, op. cit., p. 109. 123 A se vedea, C. Lefter, op. cit., 130. 124 Spre exemplu art. 218 par. 3 TFUE, referitor la încheierea acordurilor internaţionale, astfel „Consiliul încheie acordurile după consultarea Parlamentului European (….). Parlamentul emite avizul într-un termen stabilit de Consiliu (…). În absența unui aviz emis în acest termen, Consiliul poate decide”. 125 A se vedea, O. Manolache, op. cit., p. 109. 118

36

exemplu, art. 329 par. 1126, şi altele127, toate TFUE, cazuri care se încadrează însă în procedură referitoare la „avizul conform. III. 6. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei (art. 14 par. 1 TUE). În acest sens, Consiliul European128 propune PE un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de PE cu majoritatea membrilor care îl compun. Dacă acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European129, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură (art. 17 par. 7 TUE).

III.7. Statutul jurisdicţional al Parlamentului European. Dacă iniţial, la începuturile construcţiei comunitare, Parlamentul avea doar calitatea de a interveni în cazurile aflate pe rol 130, ulterior, poziţia sa a fost consolidată. Potrivit hotărârilor Curţii de Justiţie (cele anterioare Tratatului de la Lisabona), i se recunoaşte şi calitatea de a introduce acţiuni directe în faţa acesteia. Curtea a acceptat acţiunile intentate de Parlament împotriva reglementărilor Consiliului cu condiţia ca acţiunile respective să aibă ca obiect asigurarea prerogativelor Parlamentului131 - susţinute pe mijloace întemeiate exclusiv pe încălcarea acestor prerogative - cu scopul de a se asigura echilibrul instituţional în Uniune/Comunitate. Şi pe cale legislativă, potrivit art. 263 TFUE (fost 230 TCE, modificare introdusă de TMs), Curtea controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele, şi a În cadrul formei de cooperare consolidată, autorizarea se acordă de către Consiliu care hotărăște la propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului. 127 Spre exemplu articolele: 19, 223 par. 4, 352 par. 1, 311 toate TFUE, iar în cazul TUE, art. 49 alin. 1, și altele. A se vedea, pentru detalii şi J.-C. Gautron, op. cit., p. 129, 176 şi 177. 128 Hotărăște cu majoritate calificată. 129 Idem. 130 A se vedea, Rezoluţia din 14 decembrie 1979 (1980, O.J. C 4/52) de intervenţie în cazurile 138779, Roquette Frées v. council (1980, ECR 3333 şi 139/79 Maizena v. Council (1980, ECR 3393. 131 Cazul – 70/88 Parliament v. Council (1990, ECR I- 2067; 1992 I CMLR 91); Cazul, C-65/90 Parliament v. Council (1992, ECR I-4616). 126

37

actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Parlamentul poate avea calitatea de pârât în cadrul următoarelor acţiuni: - acţiunea în anulare (art. 263 TFUE)132. Actele Parlamentului pot fi supuse controlului de legalitate ca efect al modificării art. 230 par. 1 TCE (în prezent 263 TFUE), prin TMs În reglementarea anterioară nu era prevăzută o asemenea posibilitate dar ea a fost admisă în jurisprudenţa Curţii; - acţiunea referitoare la abţinerea instituţiilor Uniunii de a acţiona (acţiunea în carenţă, potrivit art. 265 TFUE); - trimiterea preliminară în interpretare şi în examinare de validitate a actelor adoptate de instituţiile Uniunii (art. 267 TFUE). Prin Tratatul de la Nisa Parlamentul European a fost inclus între instituţiile care au legitimare activă deplină (art. 263 alin. 2 TFUE), fără a se mai face vreo referire la protejarea prerogativelor sale (nemaifiind prevăzut alături de Curtea de Conturi şi de BCE, ca având competenţa de a introduce acţiuni în scopul protejării prerogativelor sale). De asemenea, Parlamentul poate fi invitat de către Curte, spre a-i furniza informaţii în cadrul acţiunilor directe sau al trimiterilor pentru obţinerea unei hotărâri preliminare. Statutul jurisdicţional al Parlamentului European este pus în lumină şi de regulamentul de procedură al acestei instituţii133. Astfel, se prevede că „în termenele stabilite de tratate şi de statutul CJUE pentru acţiunile introduse de instituţiile UE sau de persoane fizice sau juridice, PE examinează legislaţia Uniunii şi măsurile de punere în aplicare pentru a se asigura că tratatele, în special în ceea ce priveşte drepturile Parlamentului, au fost respectate în totalitate”. Acţiunea este introdusă la Curtea de Justiţie, de către Preşedinte, în numele Parlamentului, în conformitate cu recomandarea comisiei competente. III. 8. Alte competenţe ale Parlamentului European PE îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi (art. 14 par. 4 TUE).

Acţiunea este orientată să anuleze actele Parlamentului destinate să producă efecte juridice faţă de terţi. 133 A se vedea, art. 128 din regulamentul de procedură. 132

38

Parlamentul îşi adoptă regulamentul de procedură, hotărând cu majoritatea voturilor membrilor săi. Actele Parlamentului sunt publicate în condiţiile prevăzute în tratate şi de acest regulament (art. 232 TFUE). PE, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale privind exercitarea funcţiilor membrilor săi (art. 223 par. 2 TFUE). PE şi Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă ordinară, stabilesc statutul partidelor politice la nivel european (menţionate la art. 10 alin. 4 din TUE), în special regulile de finanţare a acestora (art. 224 TFUE). PE, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului (art. 228 par. 4 TFUE). Parlamentul, la propunerea comisiei competente, desemnează o persoană pentru comitetul format din şapte persoane însărcinat să controleze capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi în cadrul Tribunalului (art. 107 a din regulamentul de procedură al PE). Numeşte membrii Curţii de Conturi, în condiţiile art. 108 din regulamentul de procedură al PE. Numeşte membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene, în condiţiile art. 109 din regulamentul de procedură al PE. PE poate încheia acorduri interinstituţionale134. PE poate încheia acorduri cu alte instituţii în contextul aplicării tratatelor sau în scopul îmbunătăţirii sau clarificării procedurilor. Aceste acorduri se pot prezenta sub formă de declaraţii comune, de schimburi de scrisori sau de coduri de conduită, sau de alte instrumente adecvate.

Capitolul IV. Atribuţiile Parlamentului European în cadrul acţiunii externe a Uniunii Parlamentul European trebuie consultat: în cazul încheierii unor acorduri între Uniune şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, în condiţiile art. 218 TFUE, când Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului, „după 134

A se vedea, art. 127 din regulamentul de procedură. 39

aprobarea PE”135 (în cazul avizului conform) sau „după consultarea Parlamentului136„ (în cazul avizului consultativ, potrivit competenţei sale consultative). Parlamentul European trebuie informat: cu ocazia încheierii unor acorduri formale privind un sistem al cursului de schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terţe. În acest caz preşedintele Consiliului informează PE cu privire la adoptarea, modificarea sau renunţarea la cursurile centrale ale euro. În cadrul PESC137, „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate consultă periodic Parlamentul cu privire la aspectele principale şi opţiunile fundamentale din domeniul politicii externe şi de securitate comună şi ale politicii de securitate şi apărare comună şi îl informează în privinţa evoluţiei acestora. Acesta se asigură că punctele de vedere ale PE să fie luate în considerare în mod corespunzător. Reprezentanţii speciali pot fi implicaţi în activitate de informare a PE. Parlamentul European poate adresa întrebări sau formula recomandări Consiliului şi Înaltului Reprezenatnt. „Parlamentul European organizează de două ori pe an o dezbatere privind progresele înregistrate în domeniul punerii în aplicare a PESC, inclusiv a politicii de securitate şi apărare comună” (art. 36 TUE). IV.1. Relaţiile Parlamentului European cu parlamentele naţionale Între Parlamentul European şi parlamentele naţionale au fost stabilite legături formale de cooperare, materializate iniţial, prin întâlniri sistematice între preşedinţii parlamentelor naţionale, şi ulterior, prin întâlniri sistematice ale fracţiunilor şi comisiilor parlamentare.

În următoarele cazuri: - acorduri de asociere (art. 217 TFUE), - acord privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, - acorduri de instituirea unui cadru instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare, acorduri care au implicații bugetare importante pentru Uniune (noţiunea a fost explicată de Curtea de justiţie într-o hotărâre din 8 iulie 1999, Parlement c/Conseil, aff. C- 164 şi 165/97, Rec., I, p. 1139), - acorduri în domenii în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea PE (art. 219 par. 6 lit a TFUE). 136 În toate cazurile, cu excepția celor de la art. 219 par. 6 lit. a) TFUE, când PE emite avizul întrun termen pe care Consiliul îl poate stabili în funcție de urgența problemei. În absența unui aviz, în termen, Consiliul poate decide [art. 219 par. 6 lit. b) TFUE]. 137 Politica externă şi de securitate comună – PESC. 135

40

Printr-o Declaraţie (nr. 14 ataşată la TCE, anterior Tratatului de la Lisabona), TMs a prevăzut că, atunci când este nevoie, Parlamentul European şi parlamentele naţionale să se reunească sub forma „Conferinţei parlamentelor” urmând ca acest for să fie consultat în privinţa principalelor orientări ale UE, fără a se aduce atingere competenţelor Parlamentului European şi parlamentelor naţionale138. Parlamentele naţionale ale statelor membre sunt informate periodic de către Parlament cu privire la activităţile sale. În acest sens în baza art. 9 din Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE se organizează şi promovează o cooperare interparlamentară concretă şi constantă, care se negociază în baza unui mandat încredinţat Conferinţei preşedinţilor, după consultarea Conferinţei preşedinţilor de comisie139. În acest scop, în 1989 a fost creat, în cadrul unei reuniuni, la Madrid, COSAC – Conferinţa inter-parlamentară a organismelor specializate în afaceri europene, la care membrii parlamentelor naţionale ale statelor membre ale UE au convenit să consolideze rolul parlamentelor naţionale în raport cu problemele comunitare prin reunirea lor în Comitete pentru Afaceri Europene140. COSAC a fost recunoscut în mod oficial într-un Protocol la Tratatul de la Amsterdam, care a fost încheiat de către şefii de stat sau de guvern în luna iunie 1997. Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Potrivit acestui protocol, COSAC, printre altele, poate adresa instituţiilor UE orice contribuţie pe care o consideră adecvată cu privire la activităţile legislative ale UE. Obiectivele COSAC sunt141: 1. să permită un schimb permanent de informaţii, precum şi cele mai bune practici şi opinii cu privire la problemele Uniunii, în afaceri, între parlamentele naţionale şi Parlamentul European; 2. să asigure exercitarea efectivă a competenţelor parlamentelor naţionale în UE în special în zona de monitorizare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii; 3. să promoveze cooperarea cu parlamentele din ţările terţe. A se vedea, Gyula Fabian, op. cit., p. 180. A se vedea, art. 130 din regulamentul de procedură al PE. 140 Prima reuniune a COSAC a avut loc la Paris în 16-17 noiembrie 1989. A se vedea, www.COSAC.eu. 141 Ghid pentru cooperarea interparlamentară în UE (J. Of. UE, 31 ianuarie 2008). 138 139

41

COSAC se întruneşte în reuniuni bianuale, fiecare parlament naţional este reprezentat de şase membri. Parlamentele naţionale din ţările candidate şi ţările în curs de aderare trimit în calitate de invitaţi câte trei observatori. În contextul acestor preocupări, Tratatul de la Amsterdam a prevăzut într-o „Declaraţie privind rolul Parlamentelor naţionale în UE” că este important să se încurajeze o mai mare participare a parlamentelor naţionale la activităţile UE, urmând ca guvernele statelor membre să aibă în vedere ca propunerile Comisiei să fie transmise în timp util parlamentelor naţionale pentru informare sau pentru o eventuală examinare142. Potrivit Tratatului de la Lisabona, legăturile formale dintre parlamentele naţionale şi PE sunt consacrate expres în TFUE. În acest sens, Parlamentele naţionale contribuie activ la buna funcţionare a Uniunii (art. 12 TUE): - prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi cu PE, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul UE, menţionat anterior; - prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu, în conformitate cu art. 70 TFUE, şi prin implicarea în controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în conformitate cu art. 88 şi 85 din TUE. În primul rând, pentru promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în materie de securitate internă, în cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent, la ale cărei lucrări pot fi implicaţi reprezentanţii organelor, ai oficiilor şi ai agenţiilor în cauză ale Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la derularea acestor lucrări (art. 70 TFUE). În al doilea rând, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, determină structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Eurojust 143. Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, condiţiile de implicare a Parlamentului European şi a parlamentelor naţionale la evaluarea activităţilor Eurojust (art. 85 par. 1 alin. 2 TFUE).

A se vedea, Gyula Fabian, op. cit., p. 181 şi 182. Eurojust are misiunea de a susține și consolida coordonarea și cooperarea dintre autoritățile naționale de cercetare și urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care afectează două sau mai multe state membre (art. 85 par. 1 TFUE). 142

143

42

În al treilea rând, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară stabileşte structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol 144. Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, procedura de control al activităţilor Europol de către Parlamentul European, la care parlamentele naţionale sunt asociate (art. 88 par. 2 alin. 2 TFUE). La propunerea Preşedintelui, Conferinţa preşedinţilor desemnează membrii delegaţiei Parlamentului la COSAC şi le poate conferi acestora mandat 145. De altfel, Conferinţa preşedinţilor desemnează membrii delegaţiei PE la orice conferinţă sau organism echivalent la care participă reprezentanţi ai parlamentelor şi îi conferă acesteia un mandat în conformitate cu rezoluţiile pertinente ale Parlamentului.

STUDIU DE CAZ Procedura de conservare a probelor în cazul încălcării drepturilor de proprietate intelectuală. Cooperarea între instanţele statelor membre în materia obţinerii de probe Regulamentul (CE) nr. 1206/2001, al Consiliului, privind cooperarea între instanţele statelor membre, în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială Art. 7, din Directiva 2004/48/CE, a Parlamentului European şi a Consiliului, privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală Măsurile de obţinere şi conservare a probelor în materia proprietăţii intelectuale, astfel cum sunt prevăzute la art. 7, din Directiva 2004/48/CE, a Parlamentului European şi a Consiliului, privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, intră în domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1206/2001, al Consiliului, privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială.

Europol are misiunea de a susține și consolida acțiunea autorităților polițienești și a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum și cooperarea acestora pentru prevenirea și combaterea criminalității grave care afectează două sau mai multe state membre (art. 88 par. 1 TFUE). 145 A se vedea, art. 131 din regulamentul de procedură al PE. 144

43

În temeiul Regulamentului 1206/2001, instanţa unui stat membru este obligată să execute, la cererea unui instanţe din alt stat membru, măsurile de obţinere şi conservare a probelor, în măsura în care nu există motive de refuz. Concluziile avocatului general, prezentate la 18 iulie 2007. Cauza C-175/061 - cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare I. Starea de fapt: La data de 21 martie 2005, un cetăţean italian a formulat, la Tribunale Civile di Genova, o cerere pentru realizarea descrierii conform art. 128 și 130, din Codul de proprietate industrială italian (CPI)2, împotriva societăţilor Tomasoni Fittings SRL 2 Art. 128 CPI prevede că titularul unui drept poate solicita descrierea (descrizione) unui obiect care încalcă dreptul său. Descrierea include elementele de probă privind pretinsa încălcare şi întinderea acesteia. Judecătorul competent pentru cauza principală decide, prin ordonanţă definitivă, cu privire la dispunerea descrierii. Acesta stabileşte măsuri pentru protecţia informaţiilor confidenţiale şi poate autoriza şi prelevarea de eşantioane. Reclamantul este inventatorul unui sistem de centuri şi a protejat aceastăinvenţie prin depunerea unei cereri de brevet. Societatea RWO, care îşi desfăşoară activitatea în Italia, prin intermediul societăţii de distribuţie Tomasoni, ar fi pus în circulaţie un sistem de centuri cu caracteristici tehnice identice, pentru care s-ar fi solicitat emiterea brevetului după data cererii privind produsul reclamantului. II. Litigiul la nivelul instanţelor naţionale Tribunale Civile di Genova a dispus, la data de 5 mai 2005, fără ascultarea părţilor adverse, descrierea produsului care s-ar afla la originea încălcării. Descrierea a fost efectuată pentru început la firma Tomasoni, în Italia. La data de 20 iunie 2005, în baza Regulamentului (CE) nr. 1206/2001, al Consiliului, privind cooperarea între instanţele statelor membre, în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială (Regulamentul), instanţa a formulat o cerere de obţinere de probe către o instanţă din Regatul Unit - Senior Master of the Queen's Bench Division of the Supreme Court of England and Wales. Instanţa solicitată 44

trebuia să realizeze o descriere corespunzătoare a produsului realizat de RWO, conform dreptului italian, la sediul societăţii. Descrierea urma să se refere şi la alte elemente de probă privind conduita reclamată, constând în: facturi, bonuri de livrare, ordine de plată, oferte, materiale publicitare, date din arhive electronice şi documente vamale. În plus, Tribunale a dispus utilizarea tuturor mijloacelor tehnice, asistenţa unui expert şi reţinerea de exemplare ca eşantioane. Activităţile urmau să se limiteze la operaţiunile necesare cercetării. Nu s-a permis solicitantului, reprezentanţilor acestuia sau tehnicienilor să consulte documentaţia. Instanţa din Regatul Unit a refuzat realizarea descrierii, printr-o scrisoare informală, cu motivarea că identificarea şi sechestrul de bunuri şi documente nu fac obiectul practicii funcţionarilor din cadrul instanţei britanice, astfel încât operaţiunea solicitată nu putea fi realizată prin procedura de comisie rogatorie. III. Întrebările preliminare adresate de instanţa italiană CJCE 1. Cererea de realizare a descrierii, conform art. 128 și 130 CPI, în conformitate cu prevederile Regulamentului, trebuie considerată drept o măsură de «obţinere a probelor» prin care instanţa unui stat membru, în temeiul Regulamentului, poate solicita părţii adverse în situaţia în care un asemenea demers ar pune în pericol aplicarea ordonanţei. Dacă cererea de realizare a descrierii este formulată anterior introducerii acţiunii în cauza principală, instanţa va stabili un termen de maximum 30 de zile pentru introducerea acţiunii. Art. 130 CPI prevede, printre altele, că descrierea şi sechestrul se realizează de către un executor judecătoresc – în măsura în care este necesar, cu sprijinul unui expert – cu utilizarea de echipamente tehnice precum aparate de fotografiat şi alte instrumente. La realizarea măsurilor, poate fi încuviinţată prezenţa solicitantului, a reprezentanţilor acestuia sau a tehnicienilor de încredere. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă cererea de realizare a unei descrieri este incompletă sau nu respectă condiţiile menţionate la art. 43, din Regulament, subzistă pentru instanţa solicitată obligaţia: – de a trimite o confirmare de primire în termenele şi în forma prevăzute la art.74, din Regulament? – de a atrage atenţia cu privire la caracterul eventual incomplet al cererii, pentru a permite instanţei solicitante să completeze şi/sau să adapteze cererea? 45

IV. Aprecierile avocatului general A. Admisibilitatea întrebărilor Avocatul general apreciază că prima întrebare preliminară este admisibilă, întrucât are ca scop lămurirea problemei dacă descrierea se poate realiza prin adresarea unei cereri de obţinere a probelor către o instanţă din alt stat membru, în temeiul Regulamentului. În consecinţă, această întrebare se află în strânsă legătură cu procedura de conservare sau de colectare de probe prin intermediul unei descrieri. Având în vedere că această procedură este finalizată printr-o ordonanţă definitivă, Tribunale are dreptul să se adreseze Curţii cu titlu preliminar, conform art. 68, alin. (1), TCE5, coroborat cu art. 234 TCE6. Art. 4, din Regulament, stipulează condiţiile de formă şi conţinut pe care trebuie să le îndeplinească cererea instanţei solicitante. Art. 7, din Regulament Primirea cererii (1) În termen de şapte zile de la primirea cererii, instanţa competentă solicitată trimite instanţei solicitante o confirmare de primire (…). În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5 şi 6, instanţa solicitată menţionează acest lucru pe confirmarea de primire. (2) În cazul în care executarea unei cereri (…) nu intră în competenţa instanţei către care a fost transmisă, aceasta din urmă înaintează cererea instanţei competente a statului membru din care face parte şi informează instanţa solicitantă despre aceasta (…).” Art. 68 TCE (1) Art. 234 se aplică prezentului titlu în situaţiile şi condiţiile următoare: în cazul în care se invocă o chestiune privind interpretarea prezentului titlu sau validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile comunităţii în temeiul prezentului titlu, într-o cauză pendinte, pe rolul unei instanţe judecătoreşti naţionale ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, instanţa judecătorească respectivă, în cazul în care consideră necesară o hotărâre în acest sens, pentru a se pronunţa, cere Curţii de Justiţie să hotărască în legătură cu acea chestiune. Art. 234 TCE (1) Curtea de Justiţie este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea prezentului tratat; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii şi de BCE; (c) interpretarea statutelor organismelor înfiinţate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd 46

acest lucru. Pe de altă parte, avocatul general apreciază că a doua întrebare preliminară nu este admisibilă, întrucât, prin intermediul acesteia, instanţa de trimitere urmăreşte să afle care sunt obligaţiile ce revin instanţei solicitate în cazul în care cererea este incompletă sau dacă nu sunt respectate condiţiile prevăzute la art. 4 şi 7, din Regulament. Răspunsul la această întrebare preliminară nu ar urma să influenţeze decizia care va fi adoptată de către instanţa de trimitere, în cadrul procedurii de conservare a probelor. Acesta priveşte mai degrabă demersurile instanţei solicitate. În cazul în care ar exista dubii cu privire la obligaţiile acesteia, acea instanţă, şi nu instanţa solicitantă, ar avea obligaţia, dacă este cazul, de a solicita Curţii o interpretare a Regulamentului. B. Cu privire la prima întrebare preliminară Avocatul general apreciază mai întâi că potrivit art. 17, Regulamentul se aplică în materie civilă sau comercială, atunci când instanţa unui stat membru, în conformitate cu dispoziţiile legislative ale statului respectiv, solicită instanţei competente a unui alt stat membru să procedeze la un act de cercetare (taking of evidence/actes d’instruction). Din alin. (2) al acestei dispoziţii rezultă în plus că mijloacele de probă solicitate trebuie să fie utilizate într-o procedură judiciară angajată sau care urmează a fi angajată. Elementele menţionate de Tribunale Civile di Genova în ordonanţa de solicitare a probelor reprezintă documente sau obiecte care pot fi verificate direct de către o instanţă sau expertizate de către un expert. În consecinţă, obiectele menţionate în ordonanţa de solicitare a probelor sunt accesibile în principiu unui act de cercetare; noţiunea de act de cercetare nu trebuie interpretată în mod restrictiv, ci în concordanţă cu obiectivul Regulamentului, de asigurare a bunei funcţionări a pieţei interne, prin ameliorarea, simplificarea şi accelerarea cooperării între instanţele statelor membre, în materia obţinerii de probe. (2) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe judecătoreşti dintr-un stat membru, această instanţă judecătorească poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii de Justiţie să decidă cu privire la această chestiune. (3) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte, în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă judecătorească este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie. Art. 1 din Regulament 47

„(1) Prezentul Regulament se aplică în materie civilă sau comercială, atunci când instanţa unui stat membru, în conformitate cu dispoziţiile legislative ale statului respectiv, solicită: a) instanţei competente a unui alt stat membru să procedeze la un act de cercetare, sau b) să procedeze direct la un act de cercetare, într-un alt stat membru. (2) Cererea nu trebuie să vizeze obţinerea de mijloace de probă care nu sunt menite să fie utilizate într-o procedură judiciară angajată sau care urmează a fi angajată. (…)” Eşantioane ale sistemului de centuri, facturi de vânzare şi cumpărare, bonuri de livrare, ordine de plată, oferte comerciale, materiale publicitare, date stocate în arhive electronice şi documente vamale în legătură cu acestea. Mai precizează avocatul general că măsurile prevăzute la art. 128 şi 130 CPI se regăsesc în Acordul TRIPS şi dezvoltate în Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind respectarea asigurării drepturilor de proprietate intelectuală (Directiva), care stipulează că autorităţile judiciare competente pot „să ordone măsuri provizorii rapide şi eficiente, pentru a conserva dovezile pertinente, referitoare la încălcarea menţionată”. Măsurile pot „să includă descrierea detaliată, cu sau fără prelevare de eşantioane, sau sechestrul fizic al mărfurilor în litigiu şi, în cazurile corespunzătoare, al materialelor şi instrumentelor utilizate pentru a produce şi/sau a distribui aceste mărfuri, precum şi documentele care se referă la ele”. Or la interpretarea Regulamentului ar trebui să se ţină seama de normele şi obiectivele Directivei, de garantare a unei protecţii efective a drepturilor de proprietate intelectuală. În general, pentru obţinerea de probe este necesară comunicarea obiectului probei şi a mijlocului de probă de către partea căreia îi revine sarcina probei. Însă titularul unui drept de proprietate intelectuală care află despre încălcarea dreptului său se confruntă frecvent cu dificultatea de a nu putea indica cu precizie mijloacele de probă şi de a nu avea acces la acestea, deoarece ele se află în posesia persoanei care încalcă drepturile sau a unui terţ. În plus, în aceste situaţii se impune adoptarea unor măsuri rapide, pentru a limita prejudiciul rezultat din încălcarea dreptului şi pentru a conserva probele înainte de deteriorarea acestora. Motivele prezentate mai sus justifică aplicarea procedurii de asistenţă judiciară conform Regulamentului, în procedurile de obţinere a probelor prevăzute de Directivă, în vederea asigurării protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală şi în contextul unor proceduri transfrontaliere. În consecinţă, instanţa engleză ar 48

trebui să realizeze descrierea conform cererii, în principiu potrivit procedurii speciale prevăzute de art. 128 şi 130, din CPI. În plus, conform art. 7, din Directivă, trebuie asigurată protecţia informaţiilor confidenţiale. Această obligaţie se aplică atât cu privire la instanţa solicitată, cât şi la cea solicitantă. Tribunale Civile di Genova a permis solicitantului şi reprezentanţilor acestuia să fie prezenţi la efectuarea descrierii, fără să le acorde dreptul de consultare a documentelor ridicate, solicitând transmiterea documentelor într-un plic închis. Este de conceput, de exemplu, ca Tribunale să prezinte documentele comerciale cu conţinut confidenţial în cadrul procedurii numai în cazul în care, în baza documentaţiei obţinute, ar avea convingerea că au fost încălcate drepturile conferite de brevet. Art. 7 din Directivă: „(1) Înainte chiar de introducerea unei acţiuni pe fond, statele membre se asigură că autorităţile judecătoreşti competente pot, la cererea unei părţi care a prezentat dovezi în mod rezonabil accesibile şi suficiente în sprijinul pretenţiilor sale privind încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală sau iminenţa unei astfel de încălcări, să ordone măsuri provizorii rapide şi eficiente pentru a conserva dovezile pertinente referitoare la încălcarea menţionată, sub rezerva asigurării protecţiei informaţiilor confidenţiale (…). Instanţa engleză ar putea să nu dea curs solicitării instanţei italiene în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile pentru a putea fi invocat unul dintre motivele de refuz prevăzute în mod limitativ în Regulament10. Avocatul general ajunge la concluzia că măsurile prevăzute de art. 128 şi 130 CPI italian intră atât în domeniul de aplicare a Regulamentului, cât şi în atribuţiile puterii judiciare, chiar dacă acestea nu ar fi executate în mod direct de instanţă, ci de un organ care contribuie la actul de înfăptuire a justiţiei (expert, executor judecătoresc). În concluzie, măsurile de obţinere şi conservare a probelor, precum descrierea în temeiul art. 128 şi 130 din CPI, reprezintă acte de cercetare, care intră în domeniul de aplicare definit la art. 1, din Regulament, şi pe care instanţa unui stat membru trebuie să le execute, la cererea unei instanţe din alt stat membru, în măsura în care nu există motive de refuz. NOTĂ: Cauza a fost radiată de pe rolul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în temeiul art. 77, din Regulamentul de procedură fără pronunţarea unei hotărâri pe fondul cauzei. Cu toate acestea, apreciem că argumentele prezentate de avocatul 49

general pot fi utile în interpretarea prevederilor legale, cu incidenţă asupra litigiilor în materia drepturilor de proprietate intelectuală cu element de extraneitate. Art. 14 din Regulament (2) (…) Executarea unei cereri nu poate fi refuzată decât dacă: a) cererea nu intră în domeniul de aplicare a prezentului Regulament, conform art. 1; b) executarea cererii în conformitate cu legislaţia statului membru a instanţei solicitate nu intră în atribuţiile puterii judiciare (…). Executarea nu poate fi refuzată de către instanţa solicitată doar pe motiv că, în conformitate cu legislaţia statului membru, o instanţă a statului membru respectiv are competenţă exclusivă asupra cauzei respective sau că legislaţia statului membru respectiv nu admite dreptul de acţiune prevăzut în cerere. 11 Art. 77, din Regulamentul de Procedură În cazul în care, înainte de a se fi pronunţat Curtea, părţile ajung la un acord cu privire la soluţionarea litigiului şi informează Curtea că renunţă la orice pretenţie, preşedintele dispune radierea cauzei şi se pronunţă cu privire la cheltuielile de judecată în conformitate cu prevederile art. 69, alin. (5), având în vedere, dacă este cazul, propunerile părţilor în acest sens.

BIBLIOGRAFIE 1. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a V-a, revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 84 și urm. 2. René Joliet, Le droit institutionnel des Communautés Européennes, Faculté de Droit d Economie et de Sciences Sociales de Liege, 1981. 3. L. Cartou, L Union Europeenne, Traites de Paris - Rome - Mastrichts, Paris, Dallos, 2006. 4. Roxana Munteanu, Drept Europen, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996. 5. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan - Grigoriu, Drept Comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti. 6. Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010. 7. Pierre Mathijsen, Compediu de Drept European, Editura a VII-a, Ediţia Club Europa, Bucureşti, 2012. 8. José Echenazi, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, 2008,

50

10. G. Guillermin, Le principe de l’équilibre institutionnel dans la jurisprdence de la Cour de justice des Comunnautés européennes, în Journal du Droit international n. 2, 1992, p. 319 şi urm. 11. V. Constantinesco, L’article 5 CEE, de la bonne foi á la loyauté communautaire, în Du droit international au droit de l’integration Liber Amicorum Pierre Pescatore, Nomos Verlag, Baden-Baden, 1987, p. 97-114. 12. C. Lefter, Fundamente ale Dreptului Comunitar Instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 14. Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații europeneşi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009. 15. G. Gornig, I.E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006. 16. Daniela Lidia Roman, Finanţe Publice Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2006. 17. Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Editura Servo-Sat, Arad, 1999. 18. Octavian Manolache, Tratat de Drept comunitar, Ed. a V-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006.

51