Povestile Bunicii

A v e n t u r i l e l u i Pi nocch i o

★ ★

★

★

★

povestile , bunicii

★

★

povestile bunicii ,

Scufi

★

]a Ro[ie

Pove[ti cu p

★

rin]ese [i piti

★ Cenu

Am

★

★

rmecat narul fe

[`reasa

★ Povestir

Al

★

★

a-Z`pada [i cei [ap te pitici b`-c moa u r F

★

i de Tolstoi

sa din P`durea Adormit`

★

★ ★ ★

★

★

ci

Redactor: Iulia Militaru DTP: Nicolae Poant` Traducere de Cristina Patricia Gheorghe Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României Pove[tile bunicii / Charles Perrault, Carlo Collodi, Jacob Grimm, ...; trad.: Cristina Patricia Gheorghe. – Bucure[ti : Art, 2007 ISBN 978-973-124-164-7 I. Perrault, Charles II. Collodi, Carlo III. Grimm, Jacob IV. Gheorghe, Cristina Patricia (trad.) 82-93-32=135.1 © Edizioni Larus © Grupul Editorial ART, 2007, pentru prezenta edi]ie

Pove[tile bunicii Scufi]a ro[ie Aventurile lui Pinocchio Frumoasa din p`durea adormit~ Amnarul fermecat Cenu[`reasa Povestiri de Tolstoi Alb`-ca-Z`pada [i cei [apte pitici Pove[ti cu prin]ese [i pitici

Scufi]a ro[ie C HARLES PERRAULT

I LUSTRA]II DE S EVERINO BARALDI

A

fost odat` ca niciodat` o feti]`, cea mai frumoas` [i mai dr`g`la[` din câte s-au pomenit vreodat`. Toat` lumea îi spunea Scufi]a Ro[ie, deoarece purta întotdeauna pe cap, fie var`, fie iarn`, o bone]ic` din stof` purpurie. Scufi]a Ro[ie tr`ia împreun` cu mama ei într-un s`tuc lini[tit [i fericit. C`su]a în care locuiau, c`su]` alb`, cu acoperi[ ro[u, se afla într-o paji[te, în apropierea unui râu. Când animalele veneau s` se adape, copila se juca [i alerga împreun` cu ele.

8

9

S

cufi]a Ro[ie avea [i o bunicu]`, b`trânic` blând`, cu p`rul c`runt, ce locuia la marginea p`durii, într-o cas` plin` de flori. Atât mama, cât [i bunica o iubeau nespus pe aceast` feti]` zglobie, lipsit` de griji, dar câteodat` pu]in cam pozna[`. Deseori, Scufi]a Ro[ie se ducea în vizit` la b`trân`, str`b`tând drumul ce traversa ]inutul. Prin p`dure mai trecea o c`rare, îns` nu te aflai în siguran]` acolo decât atunci când veneau p`durarii s` taie lemne. Numai a[a, animalele s`lbatice se ]ineau deoparte, ascunse în vizuinile lor.

10

11

|

ntr-o zi mama, dup` ce preg`tise ni[te pr`jituri gustoase, o chem` la ea pe Scufi]a Ro[ie [i îi spuse: — Am aflat c` bunica e bolnav`. Ce-ar fi s` te duci la ea s` vezi cum se simte? Astfel îi vei putea duce [i câteva pr`jiturele. Cu siguran]` o s`-i fac` bine. — Plec numaidecât, mam`! O voi lua pe c`rarea din p`dure, ca s` ajung mai repede [i s` pot culege [i florile care îi plac atât de mult bunicii. Mama grijulie o pov`]ui: — Ar fi mai bine s` o iei pe drumul din sat, dar fie! Dac` vrei s` ajungi mai repede, ia-o prin p`dure. Îns` nu care cumva s` te opre[ti la vorb` cu cineva sau s` culegi flori!

12

13

D

up` ce îi promise mamei c`-i va asculta sfatul, Scufi]a Ro[ie se piept`n`, î[i puse pelerina, î[i potrivi bone]ica pe cap [i, f`r` s` mai piard` o clip`, a[ez` merindele într-un co[ule] pe care îl lu` de toart`, pornind-o apoi cu pas s`lt`re] prin p`dure. Cerul era albastru [i senin. P`s`relele ciripeau zburând din ramur` în ramur`. De-o parte [i de alta a c`r`rii, în iarb`, str`luceau floricele înc`rcate de rou`, iar sub copacii b`trâni, printre mu[chi, r`s`reau p`l`riile a sute de ciupercu]e.

14

15

M

ergând Scufi]a Ro[ie pe c`rare, deodat`, dintr-un tufi[, îi s`ri înainte un lup înfometat. Lupul ar fi înghi]it-o numaidecât pe frageda copili]`, dar se st`pâni, c`ci prin preajm` se auzeau loviturile de topor ale p`durarilor. De altfel, dac` ar fi îndr`znit cumva s`-i fac` vreun r`u Scufi]ei Ro[ii, p`s`relele din jur ar fi f`cut o zarv` nemaipomenit`, anun]ând primejdia cu ciripitul lor.

16

17

A

[a încât, doar se apropie [i o întreb` cu glas mieros, pref`cut: — Unde mergi, feti]` frumoas`? Scufi]a Ro[ie nu [tia c`-l are-n fa]` pe lup [i nici cât de primejdios era s` stea de vorb` cu el. Uitând de sfaturile mamei, îi r`spunse: — M` duc la bunica mea bolnav`, s` îi duc co[ule]ul `sta plin cu bun`t`]i. — {i unde locuie[te bunica ta? întreb` lupul. — La marginea p`durii, dincolo de moar`, într-o c`su]` mai retras` – îi zise Scufi]a Ro[ie.

18

19

L

upul merse o bucat` de drum al`turi de ea, apoi îi spuse: — Ce flori frumoase! De ce nu te opre[ti s` îi culegi un buchet bunicii? Te-a[ ajuta [i eu, îns` acum trebuie s` plec. La revedere! R`mâi cu bine! Ideea îi surâse Scufi]ei Ro[ii. Uitându-se de jur împrejur, v`zu razele soarelui dansând printre ramurile copacilor; pe paji[tea din jurul ei, o mul]ime de flori scoteau c`p[oarele. Se gândi: „E înc` devreme, o s` culeg un buche]el pentru bunica. Cu siguran]` o s` se bucure!“ Din s`tucul vecin r`zb`teau b`t`ile clopotelor anun]ând scurgerea clipelor. Dar feti]a nu-[i d`du seama [i continu` s` culeag` floare dup` floare [i s` alerge dup` fluturi.

20

21

|

ntre timp, luând-o la fug` pe o scurt`tur`, lupul ajunse la casa bunicii. B`tu la u[` – cioc, cioc! — Cine e? întreb` bunica. — Sunt eu, nepo]ica ta – zise lupul luând vocea copilei. {i apoi ad`ug`: — M-a trimis mama cu un co[ule] plin cu bun`t`]i. Atunci bunicu]a, din pat, îi spuse: — Sunt prea sl`bit`, ca s` m` ridic. Trage tu de z`vor [i u[a se va deschide.

22

23

L

upul nu mai st`tu pe gânduri: trânti u[a, se arunc` asupra bietei bunicu]e [i o înfulec` dintr-o înghi]itur`. Dup` ce se linse pe bot, se îmbr`c` în hainele acesteia, î[i potrivi boneta pe cap, apoi se b`g` în a[ternuturi [i se puse pe a[teptat.

24

25

L

a pu]in timp, a sosit [i Scufi]a Ro[ie, care cioc`ni la u[` – cioc, cioc! — Cine e? bolborosi lupul cu glas r`gu[it. — Scufi]a Ro[ie – apoi ad`ug` –, dar ce voce ciudat` ai, bunicu]o! — Sunt foarte r`cit` – r`spunse lupul [i continu`: — Pofte[te în`untru, Scufi]` Ro[ie ! Trage de z`vor [i u[a se va deschide.

26

27

S

cufi]a Ro[ie intr` în cas` [i se apropie de patul unde b`trâna st`tea culcat`. De sub plapum` ie[eau la iveal` bone]ica, ascunzând botul lupului, [i labele lui p`roase. Feti]a se mir` de înf`]i[area neobi[nuit` a bunicii: — Vai, bunico, ce bra]e lungi ai! — Ca s` te îmbr`]i[ez mai bine, draga mea! — Vai, bunico, ce urechi lungi ai! — Ca s` te aud mai bine, draga mea! — Vai, bunico, ce ochi mari [i ro[ii ai! — Ca s` te v`d mai bine, draga mea! — Vai, bunico, ce din]i lungi ai! — Ca s` te m`nânc mai bine! rânji lupul [i s`ri iute din pat, înghi]ind-o pe Scufi]a Ro[ie dintr-o suflare.

28

29

S

`tul, lupul se trânti la loc în pat [i adormi. Îns`, tocmai atunci, se întâmpl` s` treac` pe acolo vân`torul. Acesta veni, ca de obicei, la casa bunicii s`-i dea bine]e, dar auzind un sfor`it neobi[nuit, se gândi: — Ia s` arunc eu o privire. Ceva nu-mi miroase-a bine aici!

30

31

I

ntr` în cas` [i se apropie de pat. Ia-o de unde nu-i pe biata b`trânic`! În locul ei se afla lupul, care dormea cu burta-n sus. F`r` s` mai piard` timpul, vân`torul strig`: — Fiar` nenorocit`! Am eu ac de cojocul t`u! Lu` un cu]it [i-l ucise. Atunci, din burta animalului, ap`ru Scufi]a Ro[ie, zicând: — Ce întuneric era în burta lupului! Ce team` mi-a fost! Apoi se ivi [i bunicu]a, care înghi]i repede pr`jiturelele, ca s` se pun` pe picioare.

32

33

S

cufi]a Ro[ie se gândea în sinea ei: „Nu o s` mai nesocotesc niciodat` pove]ele mamei. Tare r`u era s-o mai p`]esc!“ De fericire c` au sc`pat s`n`toase, se bucurar` to]i, chiar [i p`s`relele din p`dure. {i se duser` apoi la culcare, c`ci de-acum se-nnoptase de-a binelea.

34

Aventurile lui

Pinocchio COLLODI

I LUSTRA]II DE S EVERINO BARALDI

Autorul Aventurilor lui Pinocchio , Carlo Lorenzini, s-a n`scut la Floren]a în 1926 [i a trecut în nefiin]` L’autore de în “Le Avventure Pinocchio”, 1890. Cel dintâididin nou` fra]i, el [i-a efectuat Carlo Lorenzini, nacque a Firenze nelle-a 1826 studiile într-un seminar, dar întrerupt la vârsta de dou`zeci de ani. e morì nel 1890. Sus]in`tor unific`rii Primo di nove fratelli,alcompì gli Italiei, studi s-a înrolat în armat` cainterrompendoli voluntar [i a luat parte la campaniile militare in seminario a vent’anni. din Risorgimento1. Favorevole all’unità d’Italia si arruolò come În continuare, a desf`[urat o intens` activitate volontario e partecipò alle campagne militari jurnalistic` începând s`-[i semneze scrierile del Risorgimento. cu numele de Collodi, drept omagiu adus ]inutului In seguito svolse intensa attività toscanuna în care se n`scuse mama lui, [i unde giornalisticaseeretr`gea cominciò a firmare scritti adesea pentrui asuoi se reculege. 1881, directorul ziarului Gironale per i Bambini 2 col nome diÎnCollodi, in omaggio al paese i-a dove cerut s` o poveste ce urma s` fie publicat` în della Toscana erascrie nata sua madre foileton, iar Collodi, având nevoie e dove spesso si ritirava per concentrarsi. de bani, a acceptat. Primele pagini purtau titlul „Povestea unei p`pu[i de Nel 1881 il direttore del “Giornale per lemn“ [i erau înso]ite de un bile]el: „Î]i trimit copil`ria i bambini” gli chiese di scrivere un racconto asta… Dac` ai de gând s` o publici, sper s` pl`te[ti da pubblicare a puntate Collodi, bine, ca s`-mi e vin` cheful che s` oaveva continui“. necessità diUn denaro, accettò. Le prime pagine, public vast de copii a început s` urm`reasc` intitolate: La storia di burattino, erano Aventurile luiun Pinocchio reunite ulterior într-un singur volum în 1883. Acesta urma s` devin` o accompagnate dapublicat un biglietto: capodoper` a literaturii,sefiind tradus în numeroase “Ti mando questa bambinata… la stampi, limbi. pagamela bene per farmi venire la voglia

di seguitarla”. Un vastissimo pubblico di bambini cominciò 1 Perioad` din istoria Italiei, caracterizat` prin lupta, a seguire lepe Avventure di politic Pinocchio, raccolte plan social, [i cultural, pentru unificarea poi in un unico volume pubblicato nel 1883, Italiei. 2 Înun che diventerà capolavoro letteratura traducere, Ziaruldella Copiilor. tradotto in moltissime lingue.

36

A

fost odat` ca niciodat`… o bucat` de lemn care, într-o bun` zi, ajunse în atelierul unui tâmplar. Când me[terul Cirea[` o lu` în mân`, ca s-o ciopleasc`, auzi o voce sub]iric`: — Opre[te-te! M` gâdili! Bietul om se sperie: bucata de lemn vorbea! Peste pu]in timp, sosi prietenul s`u, Geppeto, un b`trânel vioi, c`ruia i se mai spunea [i M`m`ligu]`, deoarece purta pe cap o peruc` galben` ca m`m`liga. — Vreau [i eu o bucat` de lemn, s` fac o marionet`. — Numaidecât, M`m`ligu]`! se auzi aceea[i voce sub]iric`. — Nu ]i-e ru[ine s` m` strigi a[a? zise Geppeto, ie[indu-[i din fire. — Dar n-am fost eu! protest` me[terul Cirea[`. — Tu-]i ba]i joc de mine! se sup`r` Geppeto. — Ba nu! se ap`r` me[terul Cirea[`. {i înfuriindu-se, se luar` pe dat` la trânt`.

37

O

dat` terminat` b`taia, cei doi prieteni f`cur` pace. Geppeto lu` bucata de lemn [i se întoarse acas`, unde î[i adun` uneltele [i începu s` ciopleasc` marioneta, gândindu-se totodat` în sinea lui: „O s`-i pun numele Pinocchio“. Ciopli astfel capul, corpul, bra]ele [i picioarele. Dup` ce termin`, sprijini p`pu[a de podea. N-apuc` îns` s`-l înve]e bine primii pa[i, c` Pinocchio o [i zbughi pe u[` afar`. Geppeto, pe urmele lui, striga: — Opri]i-l! Opri]i-l! Un jandarm reu[i s`-l prind` pe fugar, iar Geppeto, apropiindu-se, îi spuse: — Las’ c` vezi tu acas`! Curio[ii, care se adunaser` împrejur, începur` s` se vaite: — Biata marionet`! Ce-o s`-i mai dea Geppeto pe cocoa[`! Atât i-a trebuit jandarmului s` aud`, ca s`-i dea drumul lui Pinocchio [i s`-l bage pe s`rmanul Geppeto la închisoare.

38

39

P

inocchio se întoarse acas` într-o fug`, dar nici nu intr` bine pe u[` c` auzi: — Cri, cri, cri! — Cine e? întreb` Pinocchio. — Sunt eu, Greierele Vorbitor, [i locuiesc în casa asta de peste o sut` de ani. — Acum eu stau aici, a[a c` tu car`-te! — N-ai avut pic de respect pentru tat`l t`u! îl cert` greierele. — Ia nu m` mai bate la cap! zise Pinocchio [i apuc` un ciocan pe care îl arunc` înspre bietul greiere, strivindu-l.

40

E

ra aproape întuneric; Pinocchio, înfometat [i zgribulit, î[i a[ez` picioarele deasupra unui vas cu j`ratic, ca s` se înc`lzeasc`. Îl fur` îns` somnul [i, în timp ce dormea, picioarele sale de lemn arser` [i se f`cur` scrum. Pinocchio a continuat s` sfor`ie pân` diminea]a, când, auzind b`t`i în u[`, se trezi. — Deschide, deschide… era vocea lui Geppeto. Pinocchio a ]â[nit de pe scaun, îns` nemaiavând picioare, c`zu la p`mânt [i se puse pe plâns. Chiar atunci intr` [i Geppeto în cas` pe fereastr`. Printre suspine, Pinocchio se v`it` de foame, iar el îi d`du trei pere, toat` masa lui pe ziua aceea.

41

D

up` ce î[i potoli foamea, marioneta ceru picioare noi, [i b`trânul, cumsecade cum era, îi ciopli altele. În schimbu’ lor, Pinocchio i-a promis c` se va duce la [coal`. — Dar nu te po]i duce a[a la [coal`, ai nevoie de haine – observ` Geppeto, [i îi f`cu o h`inu]` din hârtie colorat`, pantofi [i p`l`rie. B`trânul se gândi apoi s`-i cumpere un Abecedar, a[a c` \[i lu` haina pe el [i ie[i. S-a întors pu]in mai târziu, f`r` hain` – de[i afar` era foarte frig –, dar cu Abecedarul în mân`. — {i haina ta, tat`? îl întreb` Pinocchio. — Mi-era cald, a[a c` am vândut-o! îi r`spunse b`trânul. Pinocchio s`ri de gâtul lui [i-l îmbr`]i[`, apoi, ie[ind, o porni spre [coal`. Între timp, î[i f`cea planuri: — Ast`zi o s` înv`] s` citesc, mâine s` scriu, poimâine s` num`r… Dar pe când mergea el a[a, o muzic` îi ajunse la urechi: ta, ta, tam, ta, ta, tam. Muzica se auzea dintr-un cort unde era teatrul de p`pu[i. — Ce p`cat c` trebuie s` m` duc la [coal`! se gândi în sinea lui Pinocchio, dar se r`zgândi repede: — Ast`zi n-am s` m` duc! — Veni]i, numai patru bani biletul! striga vânz`torul.

42

43

P

inocchio nu st`tu mult pe gânduri [i î[i vându Abecedarul, ca s` fac` rost de bani pentru bilet. Nici nu intr` bine în`untru c` marionetele îl z`rir` [i începur` s`-l strige: — Pinocchio, Pinocchio, vino la noi… Dintr-o s`ritur`, Pinocchio era pe scen`. Spectacolul fu întrerupt [i începu cheful, iar publicul, ner`bd`tor, p`r`si sala fluierând. La auzul t`r`boiului î[i f`cu apari]ia st`pânul teatrului, M`nânc`-Foc, un ditamai omu’, urât, cu o barb` deas` [i neagr` ca p`cura.

44

În[f`cându-l pe Pinocchio, M`nânc`-Foc spuse: — E[ti f`cut din lemn uscat, numai bun s` aprinzi focul pentru cina mea! Pinocchio începu s` strige: — Ajutor! Nu vreau s` pier! S`rmanul meu tat` o s` moar` de sup`rare! M`nânc`-Foc, care nu era atât de r`u pe cât p`rea, se înduio[` [i-i spuse: — Gata cu plânsul! Mai bine spune-mi cum îl cheam` pe babacul t`u. — Geppeto – r`spunse Pinocchio. — {i cu ce se ocup`? întreb` p`pu[arul. — E s`rac! zise Pinocchio. — Mi se frânge inima! Bietul om – strig` M`nânc`-Foc. — }ine cinci bani de aur. Du-i [i salut`-l din partea mea! Bucuros de nu-[i mai înc`pea în piele, Pinocchio se c`]`r` pe barba lui M`nânc`-Foc, îl s`rut`, apoi î[i lu` la revedere de la marionete [i se a[ternu la mers, ca s` ajung` acas`.

45

P

e drum, Pinocchio se întâlni cu o vulpe [chioap`, ce mergea sprijinindu-se de un motan chior. Cei doi, auzind zorn`itul b`nu]ilor, îi strigar`: — Bun` ziua! Nu-ncape îndoial` c` e[ti vreun bog`ta[! — Bineîn]eles! r`spunse Pinocchio, ar`tându-le b`nu]ii de aur. — {tim noi un loc numit Câmpia Miracolelor, acolo, dac` semeni o moned`, cre[te în loc un copac plin cu bani noi-nou]i! îi zise Vulpea. Încrez`tor, Pinocchio se l`s` dus de nas [i-i urm` pe cei doi. Seara au ajuns la un han, mâncar` [i hot`râr` s` se odihneasc` pu]in. — O s` pornim din nou la drum spre miezul nop]ii! spuse Motanul. La ora stabilit`, hangiul se duse s`-l trezeasc` pe Pinocchio, spunându-i c` tovar`[ii

46

s`i au plecat deja. Pinocchio porni la drum; era întuneric bezn`. — Întoarce-te acas`, noaptea e plin de ho]i pe-aici! îl sf`tui o voce care se auzea de la o lumini]` slab`. — Cine e[ti? întreb` Pinocchio. — Sunt umbra Greierelui Vorbitor – zise lumini]a [i se stinse. Nu f`cu bine câ]iva pa[i c` lui Pinocchio îi [i ie[ir` înainte doi masca]i. Marioneta ascunse b`nu]ii în gur` [i încerc` s` fug`, dar cei doi o înh`]ar`. Cel mai scund îi puse o funie în jurul gâtului, iar cel`lalt, înalt [i [chiop, îl atârn` de ramura unui stejar solid. — Mâine, când o s` fii mort, o s` ne întoarcem [i o s`-]i lu`m banii! Bietul Pinocchio, spânzurat de copac, sim]ea deja cum se stinge: — Ah, tat`, dac` ai fi aici! Închise ochii [i r`mase nemi[cat.

47

|

n dep`rtare, printre ramurile verzi ale copacilor, se vedea o c`su]` de un alb str`lucitor. Acolo locuia Zâna cea Bun` cu p`rul albastru. Zâna se uita pe fereastr`, când v`zu marioneta atârnat` de ramura copacului, [i îl trimise imediat pe servitorul s`u, Medoro, s` o dea jos; apoi chem` la ea Corbul, Cucuveaua [i Greierele, medicii cei mai faimo[i din ]inut, s`-l consulte pe Pinocchio. — Mi se pare mort, dar ar putea totu[i s` mai fie în via]` – zise Corbul. — Îmi pare r`u c` te contrazic, colega – protest` Cucuveaua – mie bolnavul mi se pare viu, dar ar putea totu[i s` fie mort! — Eu prefer s` m` ab]in, oricum marioneta asta e un [mecher f`r` pereche, care îi scoate peri albi tat`lui s`u! spuse Greierele [i, urmat de colegii s`i, ie[i din camer`.

48

Tremurând din pricina febrei, Pinocchio izbucni în lacrimi. Atunci Zâna îi preg`ti un medicament. — Mai bine mor decât s`-l iau! zise Pinocchio. Cât ai clipi din ochi, u[a se izbi de perete [i în`untru intrar` patru iepuri negri cu un co[ciug pe umeri: — Am venit s` te conducem la cimitir! spuser` ei. V`zându-i, Pinocchio înghi]i cu repeziciune medicamentul, s`ri jos din pat [i, vindecat, începu

s` turuie despre b`nu]ii de aur [i despre punga[ii care l-au jefuit. — {i unde sunt acum b`nu]ii? îl întreb` zâna. — I-am pierdut – min]i Pinocchio, iar nasul îi crescu pe loc. Zâna începu s` râd`. — De ce râzi? se mir` marioneta. — Râd pentru c` mi-ai spus o minciun` [i, când spui minciuni, î]i cre[te nasul – îi r`spunde aceasta. Pinocchio r`bufni în plâns de a[a ru[ine, dar Zâna, miloas`, b`tu din palme; pe fereastr` intr` numaidecât o cioc`nitoare [i-i scurt` nasul. — Mul]umesc, zâna mea! Dac-ai [ti ce mult ]in la tine!

— {i eu ]in la tine, Pinocchio. Po]i s` r`mâi aici, dac`-]i place. Dac` nu, e[ti liber s` te întorci la tat`l t`u…

49

P

inocchio a pornit la drum prin p`dure. Dup` o vreme, chiar lâng` stejar se întâlni cu Vulpea [i Motanul c`rora le povesti p`]ania lui. — Vai, ce ne e dat s` auzim! Nu mai e cale de trai pentru oamenii cinsti]i ca noi! se v`itar` ei, apoi îi aduc aminte de Câmpia Miracolelor.

Pinocchio [ov`i câteva clipe, dar se hot`rî s` îi urmeze totu[i. Când au ajuns în câmp, îi spuser`: — Uite, `sta e locul! Seam`n` banii [i ud`-i bine! Pinocchio a s`pat întâi o groap` [i a pus banii acolo, apoi a plecat s` caute ap`. Prietenii i-au urat s` aib` o recolt` bun`, dup` care se duser` [i ei pe la treburile lor. Întorcându-se cu ap`, marioneta auzi în timp ce uda: — Fraiere! Fraiere… Se întoarse [i v`zu un papagal. — Cu mine vorbe[ti? întreab` marioneta. — Da, cu tine. Crezi c` banii se pot sem`na? În timp ce tu te-ai dus s`

50

cau]i ap`, Vulpea [i Motanul ]i-au furat banii [i au fugit. Pinocchio se pune iar pe s`pat, dar nu mai g`se[te nimic! Porni din nou la drum [i merse toat` ziua; afar` st`tea s` se întunece [i îi era o foame de lup, când v`zu ni[te struguri atârnând într-o vie. S`ri [i… crac!, deodat` î[i sim]i picioarele prinse într-o capcan` pus` de un ]`ran, ca s` prind` jderii ce veneau la furat de g`ini. Nu trecu mult [i sosi st`pânul câmpului: — Aha, ho]ule, deci tu furi g`inile! — Nu eu, nu eu – se împotrivi Pinocchio printre lacrimi. }`ranul îl înh`]`: — Tocmai ce mi-a murit câinele. O s` stai tu de paz` în locul lui. Pinocchio intr` în cu[c` [i adormi cu gândul la necazurile sale. Pe la miezul nop]ii, se trezi din pricina unui zgomot. Scoase capul afar` [i v`zu trei jderi îndreptându-se spre cote]ul g`inilor. Când ace[tia fur` în`untru, Pinocchio închise u[a cu o piatr` [i începu s` latre. }`ranul sare atunci din pat, coboar`, prinde animalele [i le vâr` într-un sac. Apoi se întoarce la Pinocchio [i îi mul]ume[te: — Bravo, b`iete! Î]i dau drumul.

51

P

inocchio se a[ternu din nou la drum. Merse el ce merse pân` când ajunse pe o plaj`. Acolo o mul]ime de oameni se agitau [i priveau spre mare. — Ce s-a întâmplat? întreb` Pinocchio pe o b`trânic`. — Un biet mo[neag s-a urcat într-o barc`, s`-[i caute fiul pe cel`lalt ]`rm, dar s-a pornit furtuna [i e gata-gata s`-l scufunde! Pinocchio privi [i el, [i v`zu o barc` pe care valurile furioase o izbeau. — E chiar tata! M` duc s`-l salvez! î[i spuse [i se arunc` în ap`.

52

Toat` noaptea fu purtat de apele învolburate, dar spre diminea]` un val furios îl arunc` pe ]`rmul unei insule. Cerul era din nou senin, soarele str`lucea, îns` barca tat`lui s`u nu se z`rea nic`ieri. Î[i îndrept` dar pa[ii spre s`tuc. Acolo z`ri o femeie cu p`rul albastru, care ducea dou` urcioare pline cu ap`. — Zâna mea, te-am reg`sit în cele din urm`! zise Pinocchio fericit. Te rog, las`-m` s` stau cu tine, am obosit s` fiu o marionet` [i vreau s` m` fac b`iat cuminte! — Va trebui s` fii ascult`tor [i s` înve]i bine – îi spune Zâna cea Bun`. — Î]i promit, î]i promit. Uite, las`-m` s` te ajut – strig` Pinocchio ridicând un urcior cu ap`. A doua zi începu s` se duc` la [coal`. Când copii au v`zut intrând în clas` o marionet`, au izbucnit în râs. La ie[ire, ei puser` la cale o fars`: — O balen` a venit la ]`rm. Hai cu to]ii s-o vedem! — Eu nu vin, trebuie s` m` gr`besc acas`! r`spunse Pinocchio. — N-ai decât! Dar nu trecu mult [i Pinocchio se r`zgândi: — Nu-i a[a c` e aproape plaja? Vin [i eu cu voi! zise [i plec` gr`bit. Îns`, ajuns pe plaj`, nu v`zu nimic: — {i balena? Unde e? — S-o fi dus s` trag` un pui de somn – i-au r`spuns copiii în b`taie de joc.

53

N

— -am venit ca s` v` bate]i voi joc de mine! zise Pinocchio, lovindu-l pe cel mai l`ud`ros dintre to]i. {i din acel moment începu b`taia. Pinocchio împ`r]ea [uturi în stânga [i în dreapta cu picioarele sale de lemn, ]inându-i pe du[mani la distan]`; ace[tia, la rândul lor, începur` s` arunce în el cu abecedarele. Din nefericire, o carte lovi un b`iat. Cu to]ii o luar` la goan`, numai Pinocchio r`mase s`-i dea ajutor nefericitului. Deodat`, se auzi zgomot de pa[i: erau doi solda]i. Speriat Pinocchio o lu` la fug`, dar solda]ii asmu]ir` asupra lui un dul`u,

pe nume Haiduc. Marioneta s`ri în ap`, iar câinele îl urm`, îns` ne[tiind s` înoate, se zb`tea [i era gata-gata s` se înece. Atunci Pinocchio se întoarse dup` el [i, luându-l de coad`, reu[i s`-l scoat` la ]`rm. Apoi s`ri din nou în ap`, ca s` ajung` pe stânci [i s` se ad`posteasc`, dar se încurc` într-o plas` al`turi de o mul]ime de pe[ti. Când îl v`zu, pescarul, în timp ce tr`gea plasa la mal, strig` bucuros: — Ast`zi o s` m` ghiftuiesc de-a binelea cu racul `sta – [i-l în[f`c` pe Pinocchio, ca s`-l arunce în tigaia cu ulei încins. Haiduc, auzind strig`tele dezn`d`jduite ale marionetei, sosi în ajutorul s`u; dintr-o s`ritur` îl prinse [i, ]inându-l în din]i f`r` s`-l r`neasc`, îl aduse înapoi în sat. — Tu mi-ai salvat mie via]a, iar eu ]i-am salvat-o pe a ta! zise câinele. Pinocchio i-a mul]umit [i s-a întors acas`. A doua zi, ducându-se la [coal`, se bucur` s` vad` c` b`iatul r`nit se simte bine. În foarte pu]in timp, Pinocchio câ[tig` respectul [i prietenia tuturor. Pân` [i înv`]`torul îl l`uda v`zându-l atent [i sârguincios. Într-una din zile, Zâna bucuroas` îi spuse: — Meri]i o r`splat`, po]i s`-]i chemi colegii la o gustare! Bucurându-se, Pinocchio plec` s` fac` invita]iile.

54

55

56

D

intre to]i prietenii s`i, Pinocchio se avea cel mai bine cu Lucignolo, dar, din nefericire, acesta era cel mai nep`s`tor [i mai n`zdr`van b`iat din întreaga clas`. — Mâine o s` dau o petrecere, te a[tept! îi spuse Pinocchio, întâlnindu-l pe drum. — Îmi pare r`u, dar sunt pe picior de plecare – r`spunse Lucignolo. — {i unde te duci? — Departe, departe… în cea mai frumoas` ]ar` din lume, }ara Juc`riilor, unde nu se înva]` niciodat`. De ce nu vii [i tu? îl întreb` Lucignolo. Între timp se f`cuse întuneric, [i din dep`rtare v`zur` apropiindu-se un car plin de copii, tras de doisprezece m`gari cu privirile ab`tute, cu to]ii de aceea[i în`l]ime, dar cu blana de culori diferite. Ciudat era îns` c`, în loc s` fie potcovi]i, m`g`ru[ii purtau în picioare cizmuli]e. Lucignolo s`ri în car [i se înghesui printre ceilal]i. Vizitiul, un om scund [i îndesat, se întoarse spre Pinocchio, poftindu-l s` urce. — {i e adev`rat c` în acea ]ar` nu înva]` nimeni niciodat`? întreb` Pinocchio.

57

— Niciodat`, niciodat`, niciodat`! r`spunse omule]ul. — Ce loc stra[nic! exclam` marioneta, [i se arunc` în car. Scâr]âind, o pornir` din nou la drum [i, în zori de zi, ajung în }ara Juc`riilor. Acest loc nu sem`na cu niciun altul din lume: p`rea un imens parc de distrac]ii. Orele, zilele, s`pt`mânile trecur` cât ai clipi din ochi.

|

ntr-o diminea]`, Pinocchio se trezi tare ab`tut. Avea o mânc`rime ciudat` [i, tot sc`rpinându-se, observ` c` i se alungiser` urechile [i c` erau pline de p`r. Se uit` în oglind` [i v`zu c` i-au crescut urechi de m`gar. Fugi atunci repede la Lucignolo, dar î[i d`du seama c` [i el p`]ise la fel. Cei doi prieteni izbucnir` în râs. Dintr-o dat`, Lucignolo începu s` se clatine: — Nu mai pot s` stau în picioare! — Nici eu! strig` Pinocchio. Nici nu terminar` bine de zis, c` [i c`zur` de-a bu[ilea: bra]ele [i picioarele li se transformar` în copite, fa]a li se alungi [i deveni bot, iar corpul li se acoperi de p`r. S-au pref`cut amândoi în m`gari! În clipa aceea, vizitiul trânti u[a. — Bravo b`ie]i, ce r`gete stra[nice scoate]i! zise [i îi duse la pia]`, ca s`-i vând`. În timp ce pe Lucignolo l-a cump`rat un ]`ran, pe Pinocchio îl lu` st`pânul unui circ unde îl înv`]ar` s` danseze [i s` sar` prin cercuri. Într-o sear`, în timpul spectacolului, m`g`ru[ul începu s` [chioapete, iar st`pânul, ne[tiind ce ar putea face cu un m`gar [chiop, îl duse în vârful unei stânci [i îl arunc` în mare, doar-doar s-o îneca. Îns` de-abia atinse apa m`rii, c` se [i transform` la loc în marionet`.

58

|

notând, el se îndep`rt` de ]`rm, dar sfâr[i în gura deschis` a unei balene uria[e. Pinocchio se sim]ise tras de un curent puternic [i, împreun` cu al]i pe[ti, a ajuns în burta acesteia. Când se dezmetici, î[i d`du seama c` în jurul s`u era întuneric bezn`, numai în dep`rtare se vedea o lumini]` lic`rind. Acolo la o mas`, st`tea un b`trânel palid cum e cear` cu o lumânare aprins` – era însu[i Geppeto. Pinocchio scoase un strig`t de bucurie: — Tat`, în sfâr[it te-am g`sit! — Pinocchio? E[ti chiar tu? zise b`trânul. — Cum ai ajuns aici în`untru? îl întreb` marioneta. — Plecasem pe mare s` te caut, dar o furtun` mi-a r`sturnat barca, [i a[a m-a înghi]it balena asta – r`spunse Geppeto.

— Tat`, trebuie s` sc`p`m de aici. O s` ie[im prin gura balenei în timp ce doarme! îl sf`tui Pinocchio. — Dar eu nu [tiu s` înot! se plânse Geppeto. — O s` te prinzi de mine. Sunt de lemn, iar apa o s` m` ]in` la suprafa]` – îl lini[ti el. Cei doi ajunser` în gura pe[telui, merser` în vârful picioarelor pe limba lui, se c`]`rar` pe din]ii acestuia [i s`rir` în ap`. Marea era lini[tit`, iar luna str`lucea. Spre norocul lor, balena nu se trezi. Frânt de oboseal`, Pinocchio abia mai înota, dar pentru nimic în lume nu [i-ar fi p`r`sit tat`l. Cu o ultim` str`danie ajunser` cu bine la mal. Odat` ie[i]i din ap`, au apucat-o pe o strad`, unde cu cât înaintau mai mult cu atât locurile începeau s` li se par` din ce în ce mai cunoscute.

60

61

62

T

— at`, uite casa noastr`! zise Pinocchio [i intrar`. — V-a]i întors \n sfâr[it! îi întâmpin` o voce sub]iric`. Pinocchio ridic` privirea [i îl v`zu pe Greierele Vorbitor. — Vai, greiera[ule, ajut`-m`! Tata e grav bolnav. — Da! Acum m` alin]i, dar î]i mai aminte[ti când ai aruncat cu ciocanul în mine?! — Da! Am fost r`u [i ne[tiutor! — De n-ar fi fost Zâna cu p`rul albastru, acum n-a[ mai fi aici. „ Zâna mea… pe unde-o fi acum?“ gândi Pinocchio în sinea lui, cu lacrimi în ochi, apoi întreb`: — {tii unde pot g`si ni[te lapte pentru tata? — La trei ogr`zi mai încolo e un ]`ran care are vaci. Pinocchio alerg` la el, rugându-l s`-i dea un pahar cu lapte.

— Face un ban – spuse omul. — N-am bani, dar pot s` muncesc – se oferi Pinocchio. — Bine. Scoate-mi o sut` de g`le]i de ap` din fântân`, iar eu o s`-]i dau lapte. Pân` acum tr`gea de funie m`garul meu, dar bietul de el nu mai poate, st` acolo gata s`-[i dea duhul. Pinocchio se uit` în grajd [i v`zu c` m`garul era Lucignolo. Dar, [tergându-[i repede lacrimile, se a[ez` la treab` cu spor. Dup` mult` trud` primi paharul cu lapte [i se întoarse acas` la Geppeto.

63

D

in ziua aceea a început s` munceasc`, iar seara, înv`]a s` scrie [i s` citeasc`. Între timp, Geppeto se îns`n`to[i devenind vesel [i vioi ca înainte. Într-o noapte, Pinocchio a visat c` zâna îi spunea: „Pinocchio, te-ai f`cut un b`iat cu adev`rat cuminte!“. Atunci se trezi din somn buim`cit [i v`zu un costum nou-nou], o [apc` [i o pereche de pantofi, gata preg`tite. {i… minunea minunilor! Î[i d`du seama c` era un b`ie]el în carne [i oase. Pe un scaun st`tea trântit` o marionet` caraghioas`. Se duse într-o fug` la Geppeto [i zise: — Tat`, tat`, m` mai recuno[ti? — Cum s` nu! E[ti fiul meu. Acum te-ai f`cut b`iat cuminte [i ai înv`]at s` gânde[ti, de aceea ai o înf`]i[are nou` – spuse Geppeto emo]ionat, strângându-l în bra]e. Chiar [i Greierele plângea… dar de data asta, de fericire.

Frumoasa din p`durea adormit` J ACOB

[I

W ILHELM G RIMM

I LUSTRA]II DE A LDO R IPAMONTI

66

A

fost odat` ca niciodat` un împ`rat [i o împ`r`teas` care erau tri[ti din pricin` c` nu puteau avea copii. Într-o zi, pe când se plimbau prin gr`dina palatului, din apa unei mla[tini le s`ri înainte o broasc` [i le spuse a[a: — St`pânii mei, dorin]a voastr` se va îndeplini. În mai pu]in de un an de zile, ve]i avea o feti]`. Vorbele broa[tei se adeverir`, iar împ`r`teasa aduse pe lume o feti]` frumoas`, pe care o numir` Roza.

67

D

eoarece împ`ratul avea doar dou`sprezece farfurii de aur, la botez invit` numai dou`sprezece ursitoare din treisprezece câte se aflau în împ`r`]ia sa; toate, mai pu]in una. Dup` ce petrecur` ei cu mare alai, ursitoarele se apropiar` de leag`n, ca s`-i fac` fiecare, câte un dar copilei.

68

— Eu î]i d`ruiesc frumuse]e, spuse prima ursitoare. — Iar eu în]elepciune, ad`ug` cea de-a doua. — Iar noi – ziser` cele dou` ursitoare gemene – te înzestr`m cu cinste [i bun`voin]`. Celelalte îi d`ruir` noroc, curaj, bog`]ie [i alte daruri pre]ioase.

69

C

ând sosi rândul celei de-a dou`sprezecea ursitoare s` vorbeasc`, u[a se trânti de perete [i în`untru intr` valvârtej cea care nu fusese poftit`: — Împ`rate, tare r`u m-ai umilit, c` nu m-ai invitat la petrecerea ta! Vreau [i eu s`-i fac un dar prin]esei Roza! Când va avea cincisprezece ani, se va în]epa cu un fus [i va muri. Atât spuse zâna cea rea [i se f`cu nev`zut`, înv`luit` într-un nor de fum negru, iar invita]ii r`maser` cu to]ii încremeni]i.

70

71

A

tunci, cea de-a dou`sprezecea ursitoare, care înc` nu-i urase nimic prin]esei, f`cu un pas înainte [i rosti: — Din p`cate, eu nu am puterea s` ridic blestemul ursitoarei celei rele, îns` îl pot schimba. Roza se va în]epa într-un fus, dar nu va muri. Ea va c`dea într-un somn adânc ce va dura o sut` de ani [i va fi trezit` de un prin]. Imediat \mp`ratul porunci ca în regatul s`u s` nu mai toarc` nimeni [i toate fusele s` fie aruncate. Astfel, el voia s` împiedice împlinirea blestemului. Anii trecur`, iar prin]esa crescu f`cându-se pe zi ce trece mai frumoas` [i mai îndr`git` de cei din jur. În ziua în care trebuia s` împlineasc` cincisprezece ani, Roza se plimba prin s`lile palatului, când d`du peste o scar` ce ducea în turnul cel mai înalt.

72

73

E

a urc` treptele [i v`zând o u[`, o deschise. În mijlocul od`ii, torcea nestingherit` o b`trân`. — Bun` ziua, b`trânico! îi zise prin]esa [i apoi ad`ug`: — Ce-i minun`]ia asta care se învârte de zor? — E un fus, frumoaso, pentru tors, îi r`spunse b`trâna. — Ce nostim! {i cum se face? Nu m` la[i [i pe mine s` încerc? întreb` Roza. Dar nici nu puse bine måna pe fus c` se în]ep` [i c`zu la p`mânt le[inat`, iar b`trâna se f`cu nev`zut` într-un nor de fum negricios.

74

75

|

ngrijora]i de lipsa îndelungat` a fiicei lor, împ`ratul [i împ`r`teasa au c`utat-o prin tot palatul, pân` când o g`sir` f`r` suflare, în od`i]a din turn. S-au str`duit în fel [i chip s-o înzdr`veneasc`, dar totul fu zadarnic. Plângând, împ`ratul [i împ`r`teasa poruncir` s` fie a[ezat` într-un pat de aur. În clipa aceea se ivi cea de-a dou`sprezecea ursitoare, care zise: — Roza va dormi o sut` de ani, iar ca s` nu fie singur` când se va trezi, o s` dormi]i [i voi cu ea, pân` ce un prin] o va de[tepta cu un s`rut.

76

77

U

rsitoarea cea bun` ridic` bagheta fermecat` [i, în clipa aceea, cu to]ii se cufundar` într-un somn adânc. Toat` lumea era adormit`: împ`ratul [i împ`r`teasa, slujnicele, dreg`torii, paznicii, caii din grajd, câinii din curte, porumbeii de pe acoperi[; chiar [i focul din sob` se stinse, friptura încet` s` se mai învârteasc`, iar buc`tarul, care se preg`tea s`-i dea o palm` rânda[ului, adormi cu mâna ridicat` în aer.

78

79

80

T

recuser` aproape o sut` de ani. Palatul fusese înconjurat de h`]i[uri dese [i de spini, iar oamenii n`scociser` pe seama lui pove[ti care mai de care mai felurite. Într-o zi, un tîn`r prin] plecat la vân`toare nimeri în apropierea locului fermecat [i r`mase uimit la vederea turnurilor crenelate ce se ridicau deasupra p`durii; ca s`-[i astâmpere curiozitatea, intr` în satul vecin [i îi întreb` pe ]`rani: — Ce sunt turnurile acelea care se z`resc în p`dure?

81

U

nul dintre ei zise: — E un castel bântuit, vai [i-amar de cel ce se apropie! — Minciuni! Nu exist` fantome! În schimb, p`durea e plin` de s`lb`ticiuni, iar cine a intrat în ea, viu nu s-a mai întors! spuse un altul. Îns` un t`ietor de lemne, foarte b`trân, le retez` vorba: — Toate astea sunt n`scociri. Când eram copil, bunicul meu mi-a povestit c` în castel se afl` cea mai frumoas` prin]es` din lume, dar un blestem s-a ab`tut asupra ei. Numai un prin] curajos va reu[i s-o elibereze [i apoi s` o ia de nevast`. Auzind aceste vorbe, prin]ul se înfl`c`r`. — Eu o s-o salvez! zise [i se arunc` în [a, îndreptându-se spre castel. Nici nu se apropie bine de p`dure c` tufi[urile, copacii [i m`r`cinii se [i d`dur` la o parte, l`sându-l s` treac`. Îns` niciunul din înso]itorii s`i nu reu[i s`-l urmeze, deoarece tufi[urile se închideau la loc în urma lui.

82

83

|

n cele din urm` ajunse la castel. Aici, toat` lumea era cufundat` în somn. Prin]ul str`b`tu zeci de coridoare [i s`li pân` ce ajunse în odaia prin]esei. Tremurând de emo]ie, se apropie de pat unde z`ri cea mai frumoas` fat` pe care a v`zut-o vreodat`. U[or, îngenunche lâng` ea [i o s`rut`.

84

85

|

n acea clip`, prin]esa deschise ochii [i împreun` cu ea se trezi întreaga curte, fiecare acolo unde împietrise cu o sut` de ani în urm`. Împ`ratul [i împ`r`teasa se a[ezar` pe tron, paznicii pe trepte, focul din buc`t`rie se aprinse, friptura începu s` se coac`, iar buc`tarul îi d`du o palm` rânda[ului.

86

Surâzând, Roza se uit` la prin] [i îl întreb`: — Cine e[ti, frumosul meu cavaler? — Sunt un prin] [i am venit s` te scap de blestem. Vrei s` fii so]ia mea? o întreb` el.

87

R

oza nu se dezmeticise înc` prea bine din somnul s`u îndelungat, cu toate astea se sim]ea mai fericit` ca oricând. — Vino! îi spuse ea prin]ului. O s` te duc înaintea p`rin]ilor mei!

88

89

C

ei doi tineri s-au îndreptat spre sala tronului. Împ`ratul [i împ`r`teasa, ferici]i peste fire, o îmbr`]i[ar` pe fiica lor. Roza rosti: — Mam`, tat`, da]i-mi voie s` m` c`s`toresc cu acela care m-a sc`pat de blestem. Împ`ratul primi numaidecât. — O alegere mai bun` nici c` puteai face, fiica mea! spuse el [i d`du porunc` s` înceap` preg`tirile de nunt`, pentru a se bucura al`turi de tot norodul s`u.

90

91 7

P

rin]ul [i Roza s-au c`s`torit [i au tr`it ferici]i pân` la adânci b`trâne]i.

P

inocchio saltando come una lepre tornò a casa ma, appena entrato, udì qualcuno che faceva: – Crì, crì, crì. – Chi è? – domandò Pinocchio. – Sono il Grillo parlante, ed abito in questa casa da più di cent’anni. – Ora qui ci sto io e tu vattene – disse Pinocchio. – Hai mancato di rispetto a tuo padre – esclamò il grillo. – Non mi scocciare – disse Pinocchio che, afferrato un martello, lo scagliò contro il grillo lasciandolo stecchito.

92 6

Amnarul fermecat H ANS C HRISTIAN A NDERSEN

I LUSTRA]II DE PIERO C ATTANEO

U

n soldat, care se întorcea acas` de la r`zboi, mergea pe drum fluierând. Deodat` îi ie[i în cale o b`trân` care-l opri [i-i zise: — Ziua bun`, voinicule! Ia spune, n-ai vrea s` te-mbog`]e[ti? — Ba cum nu! r`spunse soldatul. — Atunci vezi copacul `la de colo? spuse baba, care era o vr`jitoare din ]inut, [i-i ar`t` un copac uria[ la marginea drumului. Pe din`untru e gol.

94

— Dac` te urci în vârf, vei z`ri o scorbur` prin care po]i coborî pân` vei ajunge la r`d`cina trunchiului. Leag`-]i sfoara asta de brâu [i, când o s` m` strigi, eu o s` te trag înapoi afar`. — Dar ce s` caut eu în`untrul copacului? o întreb` soldatul.

95

N

— -ai zis c` vrei s` te îmbog`]e[ti? zise baba, apoi ad`ug`: — Când vei fi jos, o s` te afli într-o înc`pere luminat` din toate p`r]ile. Acolo vei vedea trei u[i pe care le po]i deschide. Fiecare dintre ele d` în câte-o camer`. În prima se afl` un cuf`r, iar deasupra lui st` încol`cit un câine cu ochii mari… cât farfuriile; dar nu-]i fie team`, c`ci eu î]i voi da [or]ul meu cadrilat, [i, când o s`-l a[terni pe jos, câinele se va a[eza pe el [i n-o s`-]i fac` niciun r`u! Atunci vei putea deschide cuf`rul, care e plin cu bani de aram`, [i o s` po]i lua din ei câ]i pofte[ti. Dac` vrei bani de argint, va trebui s` intri în cea de-a doua camer`. Acolo vei da peste un câine cu ochii mari cât pietrele de moar`; dar [i el se va întinde pe [or]ul meu, iar tu vei putea lua nestingherit bani din cuf`r. Dac` îns` dore[ti bani de aur, du-te în cea de-a treia camer`. Acolo, deasupra cuf`rului st` un câine cu ochi nemaipomenit de mari, cât turlele unei biserici. Câinele, blând precum un c`]elu[, se va a[eza la rândul lui deasupra [or]ului [i te va l`sa s` iei tot aurul pe care îl vei putea duce, ba chiar mai mult! — Nu-i r`u sfatul t`u! zise soldatul, apoi o întreb`: — {i ]ie, în schimb, ce trebuie s`-]i dau? — Vaiii, o nimica toat`! E de-ajuns s`-mi aduci amnarul pe care l-a uitat bunica mea în`untru, când a coborât ultima dat`. — S-a f`cut – spuse soldatul. D`-mi funia [i [or]ul!

96

U

rcându-se în copac cu repeziciune, tân`rul v`zu scorbura [i se l`s` s` alunece în`untru. Ajunse astfel într-o înc`pere luminat` din toate p`r]ile [i z`ri cele trei u[i de care îi vorbise vr`jitoarea.

97

D

eschise prima u[` [i intr`. În mijlocul acesteia, pe un cuf`r, st`tea un cåine care îl privea cu ochii mari cât farfuriile. Dar soldatul nu se pierdu cu firea. A[ternu pe jos [or]ul, iar câinele se a[ez` pe el; apoi deschise cuf`rul, î[i umplu buzunarele cu bani de aram`, îl închise, iar câinele se urc` la loc.

98

S

oldatul intr` în cea de-a doua camer`. Aici se afla un câine cu ochii mari cât pietrele de moar`. — Ce te ui]i a[a la mine? îi strig` el. Dar câinele merse lini[tit pe [or]ul vr`jitoarei. Tân`rul, v`zând câ]i bani de argint erau în cuf`r, arunc` banii de aram` [i î[i umplu buzunarele cu cei de argint. Într-un târziu ajunse [i în cea de-a treia camer`, unde se afla un câine ce-[i rotea de jur împrejur ochii mari cât turlele bisericii.

99

S

oldatul nu mai v`zuse niciodat` o fiar` asem`n`toare [i i se f`cu fric`, îns` nici nu a[ternu bine [or]ul jos, c` animalul, ascult`tor, se [i întinse pe el. Soldatul deschise cuf`rul [i… Doamne-Dumnezeule, ce de aur! Era atât de mult, c` [i-ar fi putut cump`ra toate bun`t`]ile [i toate juc`riile pe care le dorea, ba chiar tot ora[ul s`u, Copenhaga. Arunc` banii de argint din buzunare [i le umplu de aceast` dat` cu atât aur, c` de-abia mai putea s` mearg`. Acum a devenit cu adev`rat bogat! L`s` câinele s` se urce la loc pe cuf`r, apoi ie[i din camer`, închizând u[a, [i strig`: — Acum po]i s` m` tragi sus, b`trâno! — Dar amnarul îl ai? întreb` ea. — Tiii, era cât pe ce s`-l uit! r`spunse el [i se duse s`-l ia.

100

V

r`jitoarea îl trase afar` pe soldat, care s-a întors cu rani]a, buzunarele, cizmele [i chiar p`l`ria pline cu bani de aur. — Acum d`-mi amnarul! — Dar la ce-]i folose[te? întreb` el. — Asta nu te prive[te pe tine! Tu ]i-ai luat banii, mie s`-mi dai amnarul. — Dac` nu-mi spui la ce-]i trebuie, î]i retez capul! zise soldatul [i d`du s` scoat` sabia din teac`. Atunci, vr`jitoarea o lu` la goan` speriat`, l`sându-l cu tot cu amnar. Tân`rul puse to]i banii în [or]ul acesteia, îl lu` la spinare în chip de desag` [i, cu amnarul în buzunar, o porni spre ora[.

101

A

ici se opri la hanul cel mai scump, ceru cea mai frumoas` odaie [i puse s` i se preg`teasc` o mas` aleas`, f`r` a se îngriji de nimic, c`ci de-acum era bogat. Dar, pentru c` nu avusese timp s`-[i cumpere înc`l]`ri noi, servitorul care-i lustruia cizmele se mir` cum un domn atât de bogat purta unele atât de vechi [i de pr`p`dite.

A[a c`, a doua zi, nu mai z`bovi [i î[i cump`r` straie noi, pe m`sura pungii sale. Ce mai, se transformase într-un adev`rat boier! Oamenii se strânser` în jurul lui [i îi povestir` toate minun`]iile care se petreceau în ora[, pomenindu-i [i de fiica împ`ratului, preafrumoasa Prin]es`. — {i unde s` m` duc s-o v`d [i eu? întreb` soldatul.

102

A

ce[tia îi r`spunser`: — Locuie[te într-un castel de aram` înconjurat de nenum`rate ziduri [i de o sut` de turnuri. Nimeni în afar` de tat`l ei nu poate intra la ea, deoarece i s-a prezis c` va lua de b`rbat un simplu soldat, iar asta nu e pe placul împ`ratului! Soldatului i-ar fi pl`cut s` o vad`, dar nu era chip s` reu[easc`. În fiecare sear` se ducea la teatru, iar ziua se plimba cu tr`sura [i d`dea de poman` s`racilor, amintindu-[i cu am`r`ciune de vremurile când era ca ei. Acum îns`, fiind bogat, avea o gr`mad` de prieteni care îl socoteau frumos [i nobil, iar asta îl bucura nespus.

103

F

iindc` în fiecare zi cheltuia, dar de câ[tigat nu câ[tiga nimic, cu timpul îi r`maser` doar doi bani. Într-o diminea]` trebui s` plece din odaia cea frumoas` [i s` se mute într-o c`m`ru]` s`r`c`cioas` din pod. Apoi fu nevoit din nou s`-[i lustruiasc` singur cizmele [i s` le cârpeasc` cu un ac gros.

De-acum, prietenii îl p`r`sir` [i ei. Într-o sear`, soldatul se trezi pe întuneric, c`ci nu mai avea bani nici m`car de-o lumânare; atunci î[i aminti c` în cui, lâng` amnarul g`sit în înc`perea cu pricina, era o bucat` de iasc`, destul cât s` fac` un pic de lumin`.

104

S

coase amnarul, îl lovi de cremene, iar, în clipa în care s`rir` scântei, u[a se d`du de perete [i intr` în camer` câinele cu ochii cât farfuriile: chiar cel pe care îl v`zuse în prima sal` din`untrul copacului.

105

C

— e-]i pofte[te inima, st`pâne? întreb` animalul. — Ia te uit`! strig` mirat soldatul. Ce minun`]ie! Te pomene[ti c` amnarul poate s`-mi îndeplineasc` dorin]ele! [i îi porunci îndat` câinelui: — Adu-mi ni[te bani! Câinele o zbughi pe u[` [i într-o clip` fu înapoi, ]inând în din]i un sac plin cu bani. Soldatul î[i d`du seama pe loc c` amnarul era fermecat: dac` sc`p`ra o dat`, ap`rea câinele a[ezat pe cuf`rul de aram`, dac` sc`p`ra de dou` ori, venea cel din înc`perea de argint, iar dac` sc`p`ra amnarul de trei ori, sosea cel din odaia de aur. Astfel, tân`rul se întoarse în camera frumoas` \n care a stat înainte, [i a[a to]i prietenii lui î[i amintir` de el [i începur` s`-l priveasc` din nou cu ochi buni. Într-o zi se gândi: — Ce p`cat c` Prin]esa e închis` în castelul de aram`! Toat` lumea vorbe[te de frumuse]ea ei! S` nu-mi fie dat s-o v`d [i eu m`car o dat`? A[ putea s` m` folosesc de amnar!

Zis [i f`cut: sc`p`r` amnarul [i, cât ai clipi din ochi, ap`ru câinele cu ochii cât farfuriile. — A[ vrea s` o v`d [i eu pe Prin]es`, fie [i numai pentru o clip`! zise soldatul. Câinele ie[i valvârtej pe u[` [i, într-o clipit`, se întoarse în spinare cu Prin]esa care dormea. V`zând cât este de frumoas`, soldatul nu se putu ab]ine s` n-o s`rute. Dup` care, câinele o duse înapoi la castel.

106

107

|

n diminea]a urm`toare, în timp ce împ`ratul [i împ`r`teasa mâncau, fata le povesti c` noaptea trecut` avusese un vis ciudat: se f`cea c` a venit la ea un câine [i a purtat-o în spinare pân` în camera unui soldat care i-a furat un s`rut. — Asta-i bun`! strig` împ`r`teasa.

108

|

n noaptea urm`toare, puser` o slujnic` b`trân` s` stea de paz` lâng` patul fetei, ca s` vad` de-i vis ori aievea.

109

A

doua zi, soldatul î[i dori s-o vad` iar pe Prin]es`, a[a c` trimise grabnic câinele s` i-o aduc`; îns` b`trâna slujnic` reu[i s`-[i pun` repede cizmele în picioare [i s` urm`reasc` dul`ul pân` la pragul casei în care intrase. Cu o bucat` de cret`, slujnica însemn` o cruce pe u[`, apoi se întoarse la curte [i dormi lini[tit`.

110

111

112

C

âinele, ie[ind s-o duc` pe Prin]es` înapoi la castel [i v`zând crucea pe u[`, lu` o bucat` de cret` [i însemn` la fel u[ile tuturor caselor din ora[. Ideea lui se ar`t` foarte în]eleapt`, slujnica nemai[tiind s` g`seasc` locuin]a soldatului. A doua zi, în zori, împ`ratul, împ`r`teasa [i b`trâna servitoare, înso]i]i de to]i dreg`torii, pornir` la drum s` vad` cine o r`pise pe Prin]es` peste noapte.

— Aici! strig` împ`ratul v`zând o u[` însemnat` cu cret`. — Ba aici! zise împ`r`teasa, ar`tându-i o alt` u[`. — Uite [i acolo o cruce! {i alta dincolo! strigar` cu to]ii pe m`sur` ce vedeau u[ile însemnate. Astfel, c`utarea se dovedi f`r` rost.

113

|

mp`r`teasa, femeie foarte [ireat` de felul s`u, cusu un s`cule] de m`tase pe care îl umplu cu f`in`, apoi i-l atârn` fetei în spate. Când fu gata, îi f`cu sacului o gaur`, astfel încât f`ina s` curg` [i s` se împr`[tie pe drum. În noaptea urm`toare, câinele se întoarse dup` Prin]es`, dar nu-[i d`du seama c`, în timp ce el o ducea în spinare, f`ina curgea, l`sând o dâr` sub]ire pân` sub fereastra casei soldatului. Acesta se îndr`gostise de Prin]es` [i tare trist era c` nu se n`scuse prin], s-o poat` lua de so]ie. În diminea]a urm`toare, împ`ratul [i împ`r`teasa se

luar` dup` dâra de f`in` [i aflar` unde disp`ruse prin]esa în timpul nop]ii. Soldatul a fost în acest fel prins, dus la închisoare [i condamnat: — Mâine vei fi spânzurat! îi ziser` g`rzile. Sup`rarea îi era cu atât mai mare cu cât î[i uitase amnarul la han. A doua zi, printre gratiile ferestruicii, vedea mul]imea gr`bindu-se s` ajung` la locul spânzur`torii. Auzea bubuitul tobelor [i al solda]ilor care m`r[`luiau.

114

115

|

n mul]ime se afla [i ucenicul unui cizmar. Purta un [or] de piele [i ni[te sabo]i atât de largi încât, din pricin` c` era gr`bit, unul îi sc`p` din picior tocmai sub ferestruica prizonierului. Acesta îl strig`: — Hei, b`iete! Ce te gr`be[ti a[a? F`r` mine oricum n-o s` înceap`! Dac` e[ti bun s` dai o fug` pân` la han, s`-mi aduci amnarul, o s`-]i dau patru bani. Ucenicul, c`ruia nu i-ar fi

prisosit b`nu]ii, fugi repede [i-i aduse soldatului amnarul… dar acu-i acu’! Spânzur`toarea fusese ridicat` la marginea ora[ului. De jur împrejur se adunaser` solda]i [i sute de curio[i. Împ`ratul [i împ`r`teasa st`teau pe un tron, iar lâng` ei, judec`torii [i marii dreg`tori.

116

117

S

oldatul fu urcat pe e[afod [i, în timp ce c`l`ul îi punea funia de gât, spuse: — M`ria Ta, fii milostiv [i împline[te-mi, precum e obiceiul, o ultim` dorin]`! D`-mi voie s`-mi aprind pipa! Împ`ratul se înduplec`, iar soldatul î[i scoase amnarul [i lovi cremenea s` aprind` focul: o dat`, de dou`, de trei ori. {i iat`-i sosind pe cei trei dul`i, cel cu ochii cât farfuriile, cel cu ochii cât pietrele de moar` [i cel cu ochii cât turlele. — Ajuta]i-m`! le porunci soldatul. Nu-i l`sa]i s` m` spânzure!

118

A

tunci câinii se repezir` asupra judec`torilor, asupra dreg`torilor, asupra împ`ratului [i împ`r`tesei, punându-i pe to]i la p`mânt. Paznicii se speriar`, iar mul]imea începu s` strige: — Preaiubite voinic, fii tu împ`ratul nostru [i însoar`-te cu Prin]esa!

119

S

olda]ii aruncar` armele [i îl ajutar` s` se urce în tr`sura regal`. Câinii mergeau [i ei în fruntea alaiului, care striga: — Tr`iasc` noul împ`rat! Prin]esa ie[i din castelul s`u de aram` [i se c`s`tori cu soldatul.

Nunta lor ]inu [apte zile [i [apte nop]i, iar câinii, invita]i de seam`, se bucurar` al`turi de ei, m`rindu-li-se parc` [i mai mult ochii.

120

Cenu[`reasa C HARLES PERRAULT

I LUSTRA]II DE PIERO C ATTANEO

A

fost odat` ca niciodat` un negustor bogat care r`m`sese v`duv [i s-a însurat pentru a doua oar` cu o femeie îngâmfat` [i dispre]uitoare. Ea avea dou` fiice care îi sem`nau întru totul ca dou` pic`turi de ap`. Negustorul ]inea [i el o fat`, bun` la suflet [i cuminte de n-avea pereche. Fiind invidioase din pricina copilei, ma[tera [i surorile vitrege se folosir` de lipsa tat`lui, plecat cu treburi într-o lung` c`l`torie, ca s-o nec`jeasc`. Îi d`dur` un [or], o pereche de sabo]i greoi, [i o puser` la muncile cele mai anevoioase, zicându-i: — De azi înainte o s` fii slujnica noastr`! Biata fat` se trezea cu noaptea-n cap, ca s` scoat` ap` din pu], m`tura, sp`la, f`cea de mâncare cât era ziua de lung`. Seara, când termina lucru, se cuib`rea în vatra focului [i, fiindc` se murd`rea mereu de cenu[`, fu poreclit` Cenu[`reasa. Cenu[`reasa îndura r`bd`toare batjocurile [i nazurile celor trei femei. Doar câteodat`, cu lacrimi în ochi, se mai gândea: — Of! De-ar fi tr`it mama!

122

123

P

inocchio saltando come una lepre tornò a casa ma, appena entrato, udì qualcuno che faceva: – Crì, crì, crì. – Chi è? – domandò Pinocchio. – Sono il Grillo parlante, ed abito in questa casa da più di cent’anni. – Ora qui ci sto io e tu vattene – disse Pinocchio. – Hai mancato di rispetto a tuo padre – esclamò il grillo. – Non mi scocciare – disse Pinocchio che, afferrato un martello, lo scagliò contro il grillo lasciandolo stecchito.

124

|

ntr-o zi, un sol de-ai împ`ratului, ce str`b`tea str`zile cet`]ii, vesti: — Fiul Majest`]ii Sale, prin]ul mo[tenitor, va da un mare bal la curte. Sunt chemate toate fetele tinere din regat, prin]ul o s`-[i aleag` drept so]ie pe cea mai frumoas` dintre ele. La auzul acestei ve[ti, în toate casele unde se aflau fete bune de m`riti[, începur` preg`tirile.

125

126

M

a[tera î[i chem` repede fetele la ea [i le zise a[a: — Iat` ce noroc s-a ivit, unul cum nu va mai fi altul! O s` merge]i la bal, g`tite cât mai frumos. În zilele urm`toare, nimeni nu mai vorbi de altceva decât de bal: — Eu – zise sora mai mare – o s` port rochia de catifea ro[ie, brodat` cu dantel`. — Iar eu – zise cealalt` – o s`-mi pun pelerina cusut` cu flori de aur [i colierul de diamante. — Ferice de voi, surioarelor! Ce mult mi-ar pl`cea s` pot veni [i eu la bal! zise suspinând Cenu[`reasa. Auzind-o, una din surorile vitrege îi r`spunse în batjocur`: — Tu?… La bal?… M-a[ pr`p`di de râs!… Doar nu-]i închipui c` prin]ul va dansa cu o servitoare! Iar cealalt` ad`ug`: — A[a zdren]`roas` [i plin` de cenu[` cum e[ti, nici nu te-ar l`sa s` intri în castel!

127

Z

i dup` zi, ceas dup` ceas, croitoresele nu f`ceau altceva decât s` coas` [i s` brodeze: m`t`suri pre]ioase, catifea, dantele. Curând fiecare fat` din regat avea gata rochia pe care urma s-o poarte la bal. În sfâr[it sosi [i seara mult a[teptat`. În casa Cenu[`resei era o zarv` de nedescris [i toat` lumea îi d`dea porunci: — Cenu[`reaso, adu foarfecele! — Imediat! r`spundea ea. — Cenu[`reaso! D`-mi peria! — Iat-o! — Cenu[`reaso, vino s`-mi strângi corsetul! Adu-mi pantofii! — Unde-or fi cerceii mei? Mi[c`-te [i caut`-i!

128

Cenu[`reasa alerga sprinten` dintr-un col] al casei în altul, ca s` le fac` pe plac surorilor ei vitrege. — Mai u[or, c` nu pot s` fiu în dou` p`r]i deodat`! r`spundea biata copil`. Când fur` gata, cele trei doamne plecar` cu tr`sura spre castel.

129

130

R

`mas` singur`, Cenu[`reasa se ghemui, frânt` de oboseal`, lâng` vatra focului [i adormi. La pu]in timp o lumin` nemaiv`zut` se r`spândi în camer`, vestind ivirea unei preafrumoase zâne: — Cenu[`reaso, Cenu[`reaso, treze[te-te! Fata uimit` o întreb`: — Dar cine e[ti? — Nu-]i fie team`. Sunt na[a ta [i î]i vreau binele. Nu-i a[a c` ]i-ai dori [i tu s` mergi la bal? o întreb` zâna. Ro[ie în obraji, fata r`spunse: — Sigur c` mi-ar pl`cea, dar n-am nici m`car o rochie pe care a[ putea s-o port! Atunci zâna îi zise: — Te-ajut eu, nu exist` dorin]` s` n-o pot împlini cu bagheta mea fermecat`! Tu du-te în gr`din`, culege cel mai mare dovleac [i adu-l în fa]a casei. Tot în gr`din`, lâng` zid, o s` mai g`se[ti [i dou` [opârle, iar în c`mar` se afl` o capcan` cu [ase [oricei. Adu-mi-le pe toate! Cenu[`reasa se supuse [i, cât ai clipi din ochi, îi aduse zânei toate cele trebuincioase.

131

A

tingând obiectele cu bagheta, zâna transform` dovleacul într-o calea[c` maiestuoas`, [oriceii în [ase cai albi cu coama bogat`, iar [opârlele în vale]i îmbr`ca]i în livrea elegant`. Nu mai lipsea decât vizitiul. Atunci, zâna lu` motanul [i îl transform` într-un mândru vizitiu cu must`]i r`sucite; mul]umit`, îi zise fetei: — Nu te bucur` toate astea? Ai tot ce-]i trebuie ca s` po]i merge la bal. Cenu[`reasa, uitându-se în jos la [or]ul ei, întreb`:

132

— Trebuie s` m` duc îmbr`cat` a[a? La atingerea baghetei fermecate, hainele ponosite ale Cenu[`resei se pref`cur` \n straie minunate din brocart, cusute cu fir de aur, iar sabo]ii, într-o pereche de conduri de cristal. — Vai! Ce frumuse]e! se minun` Cenu[`reasa.

133

134

L

a plecare, zâna o sf`tui: — Du-te la bal [i vesele[te-te! Aminte[te-]i îns` c`, atunci când orologiul va bate miezul nop]ii, trebuie neap`rat s` fii înapoi, deoarece vraja va disp`rea. Dup` ce gr`i cuvintele acestea, se f`cu nev`zut`. Cenu[`reasa s-a urcat în calea[c`, iar caii parc` prinser` aripi, atât de repede o duser` la castel.

135

S

ala balului era nemaipomenit de mare, [i mii de lumini]e str`luceau pretutindeni. Nici nu trecu ea bine pragul, c` muzica se opri, perechile încetar` s` mai danseze [i toat` lumea se întoarse s-o priveasc`. La vederea frumoasei fete, r`zb`tu în toat` înc`perea un murmur nedeslu[it: — Oare de unde vine? — Cine-o fi?

136

Chiar [i ma[tera [i surorile ei vitrege r`maser` cu gura c`scat` la vederea unei asemenea frumuse]i, f`r` s-o recunoasc` îns` pe Cenu[`reasa. Prin]ul ie[i numaidecât în întâmpinarea frumoasei necunoscute [i, invitând-o la dans, o întreb`: — Preafrumoas` domni]`, trebuie s` fii vreo prin]es` de seam`. Spune-mi, cum te nume[ti? — Alte]`, nu v` pot r`spunde! zise Cenu[`reasa, în timp ce dansa atât de gra]ios, încât to]i încremeniser` mu]i de uimire.

137

C

ând orologiul din turn b`tu ora dou`sprezece f`r` un sfert, Cenu[`reasa f`cu o plec`ciune în fa]a prin]ului [i fugi spre ie[ire. — Mai r`mâi, te rog! îi ceru st`ruitor prin]ul. — Nu pot! Acum trebuie s` plec. Pe mâine! îi r`spunse copila, f`r` s` se uite înapoi. Calea[ca o a[tepta în fa]a sc`rilor: urc` repede, [i caii o purtar` spre cas` ca vântul [i ca gândul. Totul se petrecu întocmai dup` spusele zânei, la miezul nop]ii vraja s-a desf`cut. Calea[ca deveni dovleac, caii – [oricei, vale]ii – [opârle, iar vizitiul… se puse din nou pe tors, ghemuit în col]ul lui c`ldu]. Cenu[`reasa adormi fericit`. Noaptea târziu, ma[tera [i surorile vitrege se întoarser` [i ele de la bal. F`cur` atâta g`l`gie, încât biata fat` se trezi [i le întreb`: — Cum a fost? — Vai, dac-ai [ti! A sosit o preafrumoas` domni]` pe care nimeni nu o cuno[tea. Prin]ul n-a dansat decât cu ea toat` noaptea – r`spunse sora cea mare, iar cealalt` ad`ug`: — Nu mai încape îndoial` c` s-a îndr`gostit lulea de ea! A doua zi, surorile vitrege plecar` din nou la bal; Cenu[`reasa se duse [i ea, mai frumoas` [i mai îngrijit` decât cu o sear` în urm`. Prin]ul ner`bd`tor nici n-o v`zu bine c`-i [i ie[i în întâmpinare, zicându-i: — În sfâr[it! Abia a[teptam s` sose[ti! Începur` s` danseze [i toat` lumea îi privea cu uimire.

138

139

C

hiar [i b`trânul împ`rat îi sorbea din priviri, [optindu-i împ`r`tesei la ureche c` nu mai v`zuse de ani buni o f`ptur` a[a de încânt`toare precum Cenu[`reasa. Prin]ul îndr`gostit se str`duia s` fie pe placul fetei. Ea se sim]ea mai fericit` ca niciodat` [i i se p`rea c` totul e doar un vis frumos. Timpul se scurse [i miezul nop]ii sosi pe nea[teptate. Cenu[`reasa, auzind cea de-a dou`sprezecea b`taie a orologiului, î[i aminti deodat` de vraj` [i strig`:

140

— Vai mie, ce târziu s-a f`cut! Trebuie s` plec! Prin]ul st`rui: — Zi-mi m`car unde locuie[ti! Dar Cenu[`reasa o lu` la fug` f`r` s`-l mai asculte. Prin]ul încerc` s-o urm`reasc`, dar zadarnic; g`si în schimb un condur de cristal care-i sc`pase fetei din picior în timp ce fugea. Era trecut de miezul nop]ii, Cenu[`reasa, ie[ind în fa]a castelului, nu mai g`si nici tr`sura, nici vizitiul [i fu nevoit` s` mearg` pe jos pân` acas`, unde ajunse într-un târziu, frânt` de oboseal`.

141

D

in toat` splendoarea [i str`lucirea ei nu-i mai r`m`sese decât un pantofior de cristal, perechea celui pierdut. În zilele urm`toare, în tot regatul nu se vorbi decât de suferin]a prin]ului ce nu-[i mai g`sea lini[tea de la plecarea preafrumoasei fete întâlnite la bal. V`zând aceasta, împ`ratul ceru s` fie c`utat` în tot regatul. Solul î[i f`cu din nou auzit` vocea pe str`zile cet`]ii: — Din porunca împ`ratului, celei c`reia i se va potrivi condurul de cristal va deveni so]ia prin]ului. În tot regatul, forfot` mare: pajii umblau din cas`-n cas` [i rugau toate fetele tinere s` încerce condurul, dar plecau de fiecare dat` dezam`gi]i. Într-o zi, ajunser` [i la casa în care locuia Cenu[`reasa [i b`tur` la u[`: — Cioc, cioc… în numele împ`ratului, v` rug`m deschide]i! — Dar pofti]i în`untru… r`spunse ma[tera emo]ionat`. Intrând, dreg`torul o întreb`: — Ave]i fete, doamn`? — Sigur c` am – zise ea, ar`tându-i-le pe cele dou` surori vitrege. Atunci, trimisul împ`ratului ordon`: — Hai! Preg`ti]i-v` s` încerca]i condurul! În zadar se str`duir` îns` cele dou` tinere, c`ci picioarele lor erau prea mari ca s` încap` în condurul acela delicat.

142

143

144

T

rimisul d`du s` plece, când o z`ri pe Cenu[`reasa într-un ungher; o chem` la el [i îi zise: — Încearc`-l [i tu! Ma[tera [i surorile izbucnir`: — Dar asta-i slujnica noastr`! Dreg`torul se împotrivi: — Nu are importan]`! Porunca împ`ratului nu poate fi nesocotit`: fiecare fat` din regat trebuie s` încerce pantoful! El o rug` pe copil` s` se apropie, îi puse condurul în picior [i v`zu c`-i venea de minune.

145

146

C

u to]ii r`maser` înm`rmuri]i, ne[tiind ce s` mai cread`! Dar nu mic` le fu mirarea când Cenu[`reasa scoase din buzunar [i cel`lalt condur de cristal [i-l puse în picior. În clipa aceea rochia s`r`c`cioas` a Cenu[`resei se transform` în ve[mântul bogat pe care îl purtase în seara balului. Cele trei femei o recunoscur` cât ai bate din palme pe frumoasa de la bal [i, aruncându-i-se la picioare, cerur` îndurare pentru purtarea lor urât`.

147

C

enu[`reasa, bun` la suflet cum era, le îmbr`]i[` f`r` pic`. Dup` aceea, pajii împ`ratului o conduser` la prin] care o g`si chiar mai frumoas` ca înainte. Nunta avu loc peste numai câteva zile, iar Cenu[`reasa le lu` cu ea la castel [i pe surorile ei vitrege, m`ritându-le cu doi nobili de la curte. {i a[a au tr`it ei ferici]i pân` la adânci b`trâne]i.

148

Povestiri de Tolstoi L EV TOLSTOI

I LUSTRA]II DE S EVERINO BARALDI

Cerbul [i vi]a de vie Pe când încerca s` scape de vân`torii ce-i luaser` urma, un cerb se ascunse în frunzi[ul des al unei vi]e de vie. Nici nu plecar` bine urm`ritorii s`i, c` el se [i apuc` s`-i pasc` frunzele. Vân`torii, v`zând frunzi[ul mi[cându-se, au în]eles c` prada ar putea fi ascuns` chiar sub nasul lor. A[adar, î[i luar` pu[tile [i traser` într-acolo, r`nind cerbul de moarte. Pe când î[i d`dea sufletul, animalul gândea în sinea lui: — A[a îmi trebuie dac` am vrut s` m`nânc frunzele care, cu pu]in înainte, mi-au salvat via]a.

150

Calul [i m`garul Un om avea odat` un cal [i un m`gar. Într-o zi, mergeau al`turi pe acela[i drum. La un moment dat, m`garul, frânt de oboseal`, îi ceru ajutor calului: — Te rog, calule, fii bun [i ia o parte din greutatea pe care o duc, c`ci eu de-abia m` mai ]in pe picioare. Calul nici nu vru s` aud`, a[a c` bietul m`gar, r`pus de oboseal`, c`zu [i muri pe loc. Atunci st`pânul îi puse calului în spinare toat` povara pe care o ducea m`garul [i, pe deasupra, [i pielea acestuia. — Ce soart` amarnic`! se plânse calul. Când m-a rugat m`garul s`-l ajut n-am vrut, iar acum trebuie s` car eu povara pe care o ducea, ba chiar [i pielea lui.

151

P`durarul [i duhul apei I s-a întâmplat odat` unui p`durar s` scape în râu singurul topor pe care îl avea. Nec`jit, se a[ez` pe malul râului [i se puse pe plâns. Din adâncurile întunecoase [i pline de mâl, duhul apei îl auzi [i, în]elegându-i necazul, i se înf`]i[`, ar`tându-i un topor de aur: — ~sta e toporul t`u? — Nu, nu-i `sta. Duhul se cufund` din nou în ap` [i ie[i la suprafa]` cu un topor de argint. — Atunci poate e `sta? — Nu, nici `sta nu e! Atunci duhul disp`ru înc` o dat` în str`fundurile înghe]ate [i îi aduse p`durarului toporul pierdut. Când îl v`zu, omul s`ri în sus de bucurie.

152

— Da, da, `sta e toporul meu! Duhul apei, uimit de cinstea nem`surat` a acestuia, îi d`rui drept r`splat` [i celelalte dou` topoare. Fericit, omul se întoarse în satul s`u [i le povesti prietenilor ce noroc a dat peste el. Un alt p`durar, lacom de bog`]ii, dori [i el s`-[i încerce norocul [i î[i arunc` de bun`voie toporul în râu. Apoi, a[ezat pe mal, începu s` se vaite cât îl ]inea gura. Duhul apei î[i f`cu apari]ia, ]inând în mân` un topor de aur: — ~sta e toporul t`u? — Da, întocmai! ~sta e! Îns` duhul, sup`rat de f`]`rnicia p`durarului [i dezam`git, hot`rî s`-l pedepseasc`: nu numai c` nu-i d`rui toporul de aur, dar nici pe cel pierdut nu i-l mai înapoie.

153

Cerbul Un cerb, ducându-se la pârâu s` se adape, î[i v`zu propriul chip oglindit în ap`. Mul]umit de ceea ce vede, începu s`-[i admire coarnele [i s` spun` cu mândrie: — Ce frumoase [i armonioase sunt, [i cât de r`muroase! Dar, când se uit` la partea din spate a corpului, î[i z`ri picioarele zvelte [i sub]iri. — În schimb, picioarele astea firave [i osoase nu sunt deloc potrivite cu trupul meu des`vâr[it… În timp ce st`tea el a[a pe gânduri, un leu s`ri din tufi[uri [i se n`pusti asupra lui cu un r`get fioros. Însp`imântat, cerbul o lu` la goan` prin lumini[.

154

În câteva clipe picioarele îl purtar` departe [i leul cu siguran]` nu l-ar fi ajuns, de n-ar fi fost coarnele care s`-i aduc` pieirea. Astfel, când cerbul ajunse în p`dure, coarnele i se încurcar` în crengile unui copac [i nu mai putu s` fug`. Nu lipsi mult [i leul puse laba pe el; bietul animal, pe când î[i a[tepta moartea, se v`ita: — Prost am mai fost s`-mi nesocotesc picioarele, ele m-ar fi sc`pat, de n-ar fi fost coarnele care s`-mi aduc` moartea.

155

Doi cai Doi cai mergeau pe acela[i drum ducând fiecare câte un car. Primul cal tr`gea din greu, dar nu d`dea semne de oboseal` [i nu se oprea nicio clip`. Al doilea, mai nep`s`tor, se odihnea cât mai mult, oprindu-se tot timpul din mers. V`zând una ca asta, st`pânul mut` toat` greutatea în primul car. Cel de-al doilea cal, care de-acum înainta f`r` povar`, tr`gând dup` el un car gol, îi râse celui dintâi în nas: — Ce-ai avut de câ[tigat c` ai

156

tras din greu? Nimic. Ba mai mult ai avut de pierdut, c`ci st`pânul ]i-a m`rit povara [i tot pe tine o s` te pun` s` munce[ti mai mult. Ajun[i îns` la cap`tul drumului, st`pânul zise: — De ce s` ]in eu doi cai dac` unul e de ajuns s`-mi care marfa? N-ar fi mai nimerit s`-i dau de mâncare celui dintâi, iar de al doilea s` m` descotorosesc, ca s` trag folos m`car din pielea lui? {i f`cu întocmai cum a zis.

Corbul [i porumbelul Era odat` un corb care credea c` porumbeii, fiind hr`ni]i [i iubi]i de oameni, o duceau mult mai bine decât el. De aceea î[i vopsi într-una din zile penele în alb [i se strecur` într-un porumbar. La început porumbeii nu-[i d`dur` seama de în[el`torie [i-l l`sar` s` intre. Odat` îns`, corbul, uitând unde se afl`, se puse pe cronc`nit, iar porumbeii îl alungar`. Atunci corbul se întoarse printre ai s`i. Ace[tia, neîncrez`tori din pricina penelor lui albe, nici nu voir` s` aud` de el [i îl alungar` [i ei la fel ca porumbeii.

157

Porumbelul [i furnica O furnic`, împins` de sete, veni la râu s` [i-o astâmpere, dar, luat` de apele învolburate, fu gata-gata s` se înece. Un porumbel ce trecea pe acolo cu o ramur` în cioc, v`zu primejdia care o p`[tea pe biata furnic` [i-i arunc` r`murica s` se ]in` de ea. Astfel furnica reu[i s` scape cu via]`. Peste ceva timp, un vân`tor voia s` prind` porumbelul în la]. Furnica, plin` de recuno[tin]`, îl z`ri [i imediat se apropie de vân`tor, ciupindu-l de picior. Vân`torul a tres`rit, sc`pând din mân` la]ul, iar porumbelul reu[i s` ias` din capcan` [i s`-[i ia zborul.

158

{oimul [i coco[ul Un [oim dresat de st`pân venea s` se a[eze pe bra]ul lui ori de câte ori acesta îl chema. Coco[ul, dimpotriv`, fugea îngrozit ori de câte ori st`pânul se apropia de el. V`zând aceasta, [oimul îl mustr` pe coco[: — Ce nerecunosc`tori sunte]i voi, coco[ii! Alerga]i la st`pân doar când v` r`zbe[te foamea. Noi, p`s`rile s`lbatice, îi purt`m recuno[tin]`, fiindc` [tim c` el ne hr`ne[te; iar atunci când ne cheam`, nici vorb` s` fugim, ci ne a[ez`m chiar pe bra]ul lui. — P`i sigur! îi r`spunse coco[ul. Asta fiindc` voi n-a]i v`zut niciodat` vreun [oim ajuns friptur`, dar noi, coco[i la frigare, vedem zilnic.

159

Vulpea O vulpe fu prins` odat` într-o capcan` [i se str`duia în fel [i chip s` scape. Tot zb`tându-se, pân` la urm` izbuti, dar r`mase f`r` coad`. Ru[inat` peste m`sur` de acest cusur, se gândi s` le îndemne pe toate cumetrele ei s`-[i taie cozile. — Dragele mele, de ce purta]i o greutate f`r` rost? Mai bine v-a]i t`ia o dat` pentru totdeauna aceast` povar` netrebuincioas`. Una din vulpi o încol]i îns` pe cum`tra mincinoas`: — Dac` tu îns`]i ai mai avea „povara“ de care ne vorbe[ti, nu ne-ai mai da un asemenea sfat. Atunci, vulpea r`mase f`r` cuvinte [i plec` ru[inat`.

160

Pescarul [i pe[ti[orul Odat` un pescar a prins în undi]` un pe[ti[or; când îl trase afar` din ap`, acesta îi zise: — Te rog, pescarule, arunc`-m` înapoi în ap`. Nu vezi cât sunt de mic? Ce-ai putea s` faci cu mine? În schimb, dac` m` arunci înapoi, o s` cresc [i o s` m` fac mai gustos, iar când o s` m` prinzi din nou, s` vezi ce mul]umit o s` fii! Dar pescarul r`spunse: — Numai pro[tii leap`d` un bine m`runt acum, în n`dejdea c` vor avea parte de un bine mai mare mai târziu.

161

Lupul [i capra Un lup v`zu o capr` care se chinuia s` pasc` iarba de pe o stânc` pietroas` [i foarte abrupt`. — De ce te chinui atâta? o întreb` el, uitându-se în sus la ea. Acolo e pu]in` iarb`, iar terenul e anevoios. De ce nu cobori aici unde p`[unea-i neted` [i iarba din bel[ug? Capra st`tu pu]in pe gânduri [i apoi îi r`spunse: — Eu cred, lupule, c` nu de hrana mea te-ngrije[ti când m` chemi s` cobor, ci de-a ta!

162

Leul, m`garul [i vulpea Un leu, un m`gar [i o vulpe hot`râr` într-o bun` zi s` plece la vân`toare împreun`. Vânar` ce vânar` [i, când sosi momentul s` împart` prada, leul îl rug` pe m`gar s` fac` el împ`r]eala cum se cuvine. Supus, m`garul a[ez` totul în trei p`r]i egale. Leul, v`zând una ca asta, se înfurie cumplit [i îl sfâ[ie pe m`gar. Apoi zise c`tre vulpe: — Mare netrebnic, m`garul! Împarte tu vânatul cum trebuie! {ireata vulpe a[ez` cea mai mare parte de vânat în gr`mada leului, iar pentru sine nu-[i opri decât o mic` parte. — Ei, a[a mai merge. Ia zi-mi cine te-a înv`]at s` împar]i atât de bine? — Îns`[i p`]ania m`garului – îi r`spunse vulpea cu viclenie.

163

Bâtlanul, pe[tii [i racul Tr`ia odat` lâng` o balt` un bâtlan b`trân. El nu se mai sim]ea în stare s` alerge, ca s` prind` pe[ti, iar for]ele îl p`r`seau pe zi ce trece. Cum foamea îl chinuia din ce în ce mai tare, se gândi s`-i vin` de hac sl`biciunii prin viclenie. El le zise pe[tilor: — Dragi prieteni, v` pa[te o mare nenorocire – am auzit c` ni[te oameni vor s` sece balta, ca s` v` prind` pe to]i odat`. {i când te gânde[ti c` de partea cealalt` a muntelui se afl` o alta, cam micu]` ce-i drept, dar frumoas`! Dac` v-a[ duce acolo, v-a[ sc`pa pe to]i de n`past`. {i f`r` îndoial` c` v-a[ ajuta, de n-a[ fi a[a b`trân [i bolnav. Pe[tii, speria]i de o asemenea veste, îl rugar` fierbinte pe bâtlan s`-i duc` de partea cealalt` a muntelui. — Sunt prietenul vostru [i mi-e mil` de voi. Cum a[ putea s` v` las la nevoie? Am s` m` str`dui s` v` duc în cealalt` balt`, dar nu pe to]i odat`, ci pe rând, unul câte unul.

164

La auzul acestor cuvinte, pe[tii se bucurar` nespus; fiecare î[i dorea s` fie el primul: — Ia-m` pe mine! Ba pe mine! se rugau cu to]ii. {i a[a începu bâtlanul s`-[i duc` la bun sfâr[it în[el`toria. Lua pe[tii pe rând, îi purta în zbor de partea cealalt` a muntelui, [i apoi îi mânca, potolindu-[i foamea. Îns` un rac b`trân, care locuia [i el lâng` ele[teu, sim]i c` ceva nu miroase-a bine [i vru s` se l`mureasc` singur. — Du-m`, te rog, [i pe mine în balta aceea. Bâtlanul îl lu` în cioc [i îl purt` în zbor deasupra câmpului. Tocmai când se preg`tea s`-i dea drumul, racul, care z`rise pe jos resturile de pe[te, strânse tare în cle[tii s`i gâtul bâtlanului [i-l sugurm`. Apoi se întoarse la hele[teu [i le povesti pe[tilor în[el`toria acestuia.

165

Leul, ursul [i vulpea Un leu [i un urs au g`sit odat` o bucat` de carne. Fiindc` nu reu[eau s` cad` la învoial` cum s-o împart`, se luar` la har]`. {i atât de mult dur` cearta lor, încât la sfâr[it c`zur` amândoi la p`mânt, vl`gui]i de puteri. O vulpe mai [ireat`, care îi pândise pân` atunci, ie[i din ascunzi[ul ei [i înh`]` bucata de carne, fugind mul]umit`.

166

B`trâna [i lupul Un lup înfometat se tot învârtea de ceva timp în c`utare de hran`. Într-o zi, ajunse el la marginea unui sat. Acolo, dintr-o cas`, auzi un plânset de copil [i glasul bunicii care îl lini[tea: — Nu mai plânge, dragul meu! N-o s` te m`nânce lupul. Numai s`-ndr`zneasc` s` se-apropie [i imediat îi venim de hac! — Fir-ar s` fie! Pare-se c-am nimerit într-un sat de mincino[i, unde una se spune [i alta se face – bomb`ni lupul. {i astfel, înfometat [i mort de frig cum era, plec` [i nu se mai întoarse niciodat`.

167

Iepurii [i broa[tele Întâlnindu-se odat` iepurii la sfat, începur` s` se plâng` de via]a pe care o duceau: — Oamenii, câinii, vulturii [i orice alt` jivin`, cu to]ii ne vâneaz` [i bag` spaima în noi. Decât s` tr`im în fric` [i nelini[te, mai bine ne omorâm. Prieteni iepuri, haide]i cu to]ii s` ne înec`m! Pornir` deci împreun` spre lac, ca s` pun` cap`t nefericitei lor vie]i. Broa[tele, care st`teau ascunse în mâl, printre ierburi, cum îi auzir` venind, se aruncar` numaidecât în ap`, mai mult moarte de

spaim` decât vii. V`zând aceasta, iepurele cel mai iste] dintre to]i judec` mai limpede [i, întorcându-se spre ai s`i, le zise: — Sta]i pe loc! A[tepta]i! Gândindu-m` mai bine, nu cred c` via]a noastr` este mai rea decât a tuturor celorlalte animale! De pild`, uita]i-v` la broa[te, ele trebuie s` duc` un trai mult mai r`u, dac` se tem chiar [i de noi.

168

Calul [i st`pânii s`i Un gr`dinar avea odat` un cal pe care îl muncea din zori [i pân`-n sear`, dar nutre] nu-i d`dea mai deloc. Fiind sleit de oboseal` [i înfometat, calul se ruga în fiecare zi la Dumnezeu s`-i dea alt st`pân. Ruga sa fu auzit` [i, în câteva zile, st`pânul îl vându unui olar. La început se bucur` de veste, dar peste pu]in timp î[i d`du seama c` munca era mai grea [i mai obositoare decât fusese la gr`dinar. Astfel, bietul animal, cu ultimele puteri, se rug` la Dumnezeu s`-i dea un st`pân mai bun. În scurt timp, olarul îl vându unui t`b`car. Cum intr` în curtea t`b`c`riei, calul v`zu, întinse la uscat, pieile altor cai. Atunci, cu p`rere de r`u în glas, strig`: — Nenorocitul de mine! Nu era mai bine s` fi r`mas eu cu st`pânul meu cel dintâi? Abia acum îmi dau seama c` nu pentru munc` am fost vândut, ci pentru pielea mea.

169

}`ranul [i pepenii Un ]`ran se duse într-o noapte s` fure pepeni din ograda unui gr`dinar. În timp ce se târa pe burt`, ca s` ajung` la pepeni, el se gândea în sinea lui: — Dac` o s` izbutesc s` fur un sac plin, o s`-i pot vinde [i, cu banii lua]i, o s` cump`r o g`in`. G`ina va face o groaz` de ou`, le va cloci [i din ele vor ie[i pui. Apoi o s` vând puii [i o s` cump`r o scroaf` gras` [i s`n`toas` care-o s` fete mai mul]i purcei. Purceii o s`-i duc la târg [i, cu banii lua]i pe ei, o s`-mi iau o iap`. Iapa o s` fac` la rândul ei mânji pe care-o s`-i vând [i-o s`-mi cump`r o cas` cu o gr`din` mare de jur împrejur. Iar în gr`din` voi s`di pepeni, dar cu siguran]` n-o s` fiu atât de nes`buit s` las pe careva s` mi-i fure.

170

O s` pun paznici de veghe, ba mai mult, eu însumi o s` stau la pând`. O s` fiu cu ochii în patru [i o s` le spun paznicilor: — Hei, s`ri]i! Pe când visa el a[a prins în mrejele închipuirii, uit` c` se afla în ograda gr`dinarului, [i strig` cât putu de tare: — Hei, s`ri]i! Paznicii îl auzir` [i într-o clip` îl prinser` [i îi d`dur` o mam` de b`taie sor` cu moartea.

171

Doi negustori Un vânz`tor de fier vechi, care trebuia s` plece o vreme cu niscaiva treburi, î[i încredin]` marfa unui negustor bogat. La întoarcere se duse la acesta s` ia înapoi ce-i l`sase în grij`, dar negustorul, care vânduse marfa [i pusese mâna pe bani, încerc` s`-l p`c`leasc`: — Când o s` auzi ce nenorocire s-a întâmplat, n-o s`-]i vin` a crede! — Ce vrei s` spui? zise bietul vânz`tor. — {oarecii ]i-au ros marfa pân` la ultimul gram, [i n-a mai r`mas nimic din ea. Vino în magazia mea [i-ai s` vezi cu ochii t`i! — Te cred pe cuvânt. {tiu [i eu c` [oarecii rod fier de când s-a pomenit. R`mâi cu bine! {i, zicând acestea, plec`. Dup` ce ie[i din casa mincinosului, vânz`torul îl z`ri pe fiul acestuia jucându-se pe strad`. Îl mângâie, îl lu` în bra]e [i îl duse acas` la el. A doua zi, cei doi se întâlnir`, iar negustorul cel bogat, cu lacrimi în ochi, îi povesti celuilalt de nenorocirea care se ab`tuse asupra familiei sale, întrebându-l dac` nu cumva auzise ceva de copil.

172

— Ba sigur c` da! r`spunse vânz`torul. Ieri, când ie[eam de la tine, am v`zut un uliu care s-a n`pustit asupra fiului t`u [i l-a înh`]at. — Tu râzi de mine? Ulii nu r`pesc copii, a[a ceva nu s-a v`zut, nici nu s-a auzit vreodat`. Cum îndr`zne[ti s`-]i ba]i joc de mine? zise negustorul. — Dar nu-mi bat joc de tine. Dac` [oarecii pot s` road` cincisprezece chintale de fier, nu v`d ce-i de mirare ca un uliu s` fure un copil. — Am min]it când ]i-am spus c` [oarecii ]i-au mâncat fierul. L-am vândut eu, dar am s` ]i-l pl`tesc pân` la ultimul b`nu], ba o s`-]i dau chiar dublu fa]` de cât am luat pe el. — P`i dac` e a[a – ad`ug` vânz`torul de fier –, nici uliul nu ]i-a furat copilul [i am s` ]i-l dau înapoi.

173

}arul [i [oimul În timpul unei partide de vân`toare, ]arul î[i trimise [oimul preferat pe urmele unui iepure, iar el îl urm`ri c`lare. {oimul prinse iepurele [i ]arul mul]umit îl în[f`c`. Apoi se urc` din nou în [a [i porni s` caute ap` ca s`-[i astâmpere setea. Ajunse în cele din urm` la poalele unei stânci pe care se prelingea apa, pic`tur` cu pic`tur`. }arul lu` un potir [i îl puse sub fântâni]`. Când acesta se umplu, [oimul ce st`tea pe bra]ul s`u, d`du brusc din aripi [i r`sturn` apa. }arul puse potirul la loc [i a[tept` iar s` se umple, apoi îl duse la gur` s` bea. Din nou [oimul fâlfâi din aripi [i v`rs` toat` apa pe jos. }arul î[i umplu înc` o dat` potirul, iar [oimul i-l v`rs` pentru a treia oar`.

174

Ie[indu-[i din fire, ]arul în[f`c` pas`rea [i o izbi cu putere de-o stânc`, iar s`rmana muri. În clipa aceea, servitorii ]arului îl ajunser` din urm`, iar unul din ei se duse la fântân` s` umple potirul. Se întoarse înapoi cu mâna goal`. — Apa din fântâna asta nu e bun`. Un dragon [i-a v`rsat în ea veninul, otr`vind-o. M`ria Ta, de n-ar fi fost [oimul s`-]i verse potirul, acum ai fi mort. Auzind una ca asta, ]arul regret` amarnic ceea ce a f`cut [i zise: — Nemeritat` pedeaps` i-am dat [oimului meu; el mi-a salvat mie via]a, iar eu, drept r`splat`, l-am omorât.

175

Cocorul [i barza Un ]`ran b`g` de seam` c` niscaiva cocori îi stricau recolta. El se hot`rî s`-i prind` întinzând-le plase. Reu[i s` apuce în la] câ]iva cocori [i, al`turi de ei, o barz`. — D`-mi drumul, te rog – îi spuse barza ]`ranului – eu n-am nimic de-a face cu cocorii. Vezi bine c` sunt de alt soi: mai frumoas`, mai gra]ioas`, demn` de respect. Sunt de neam ales [i am cuibul chiar sub strea[ina casei tat`lui t`u. Uit`-te mai bine la penele mele [i o s` vezi c` nu te mint! }`ranul îi r`spunse: — Îmi pare r`u, dar al`turi de cocori te-am prins, al`turi de ei o s` sfâr[e[ti.

176

Alb`-ca-Z`pada [i

cei [apte pitici J ACOB

[I

W ILHELM G RIMM

I LUSTRA]II DE S EVERINO BARALDI

A

fost odat` ca niciodat`, într-un castel fermecat, o împ`r`teas` care st`tea în fa]a ferestrei [i cosea. Era în toiul iernii, iar fulgi mari de z`pad`, u[ori ca ni[te pene, c`deau din înaltul cerului. {i cum privea împ`r`teasa plin` de încântare ninsoarea cea deas`, se întâmpl` s` se în]epe la un deget cu acul [i trei pic`turi de sânge c`zur` în z`pad`. Atât de frumos se vedea ro[ul sângelui pe albul z`pezii, încât împ`r`teasa î[i spuse în sinea ei: — Ce n-a[ da s` am o feti]` cu piele alb` ca z`pada, buze ro[ii ca sângele [i p`r negru ca abanosul!

178

Nu trecu mult timp [i împ`r`teasa n`scu o feti]` alb` cum e z`pada, cu buzele ro[ii precum sângele [i p`rul negru, c`reia îi puser` numele Alb`-ca-Z`pada. Îns`, dup` ce o aduse pe lume, blânda împ`r`teas` muri.

179

C

um trecu anul, împ`ratul î[i lu` alt` so]ie. Aceasta era îns` pe cât de frumoas`, pe atât de trufa[` [i de mândr`; nici în ruptul capului n-ar fi îng`duit s` o întreac` alta în frumuse]e.

Avea o oglind` fermecat` pe care o întreba în fiecare diminea]`: — Oglind` din perete, oglinjoar`, cine e cea mai frumoas` din ]ar`? {i oglinda îi r`spundea: — M`ria Ta, în tot ]inutul nu e alta mai fumoas` decât tine. Auzind-o, împ`r`teasa era nespus de fericit`, fiindc` oglinda spunea numai [i numai adev`rul.

181

V

ezi îns` c` Alb`-ca-Z`pada cre[tea [i se f`cea pe zi ce trece mai frumoas` [i într-o diminea]`, ducându-se împ`r`teasa în fa]a oglinzii, aceasta îi r`spunse: — M`ria Ta, cea mai frumoas` din regat este acum Alb` ca Z`pada, fata împ`ratului. La auzul acestor vorbe, împ`r`teasa se f`cu verde de ciud` [i din acea clip`, începu s` o urasc` de moarte pe Alb`-ca-Z`pada din pricina frumuse]ii ei. {i atât de tare o ura, c` nu mai avea pic de lini[te.

În cele din urm`, chem` la ea un vân`tor [i îi porunci: — Ia-o pe Alb`-ca-Z`pada [i du-o în p`dure, cât mai departe de castel! Iar când ai ajuns în inima p`durii, omoar-o [i adu-mi inima ei, ca dovad` c` mi-ai împlinit porunca!

183

V

ân`torul se supuse [i o duse pe Alb`-ca-Z`pada în p`dure. Dar tocmai ce se preg`tea s` scoat` cu]itul s` o omoare, c` fata cu ochii în lacrimi începu s`-l roage fierbinte: — Bunule vân`tor, fie-]i mil` de mine [i las`-m` s` tr`iesc! O s` fug departe, dincolo de cei [apte mun]i, [i o s` m` ascund în codrii s`lbatici, iar la castel n-o s` m` mai întorc niciodat`.

184

Vân`torului i se f`cu mil` [i nu-l l`s` inima s-o omoare. Tulburat pân` în adâncul sufletului, îi spuse: — Fugi, fugi cât mai departe, fat` frumoas`! Omului i se lu` o piatr` de pe inim` c` n-a trebuit s`-i ia via]a. {i, ca dovad` c` a împlinit porunca împ`r`tesei, ucise un porc mistre], care trecea pe acolo, [i îi duse inima la castel.

185

|

n tot acest timp, Alb`-ca-Z`pada, singur` [i speriat`, se afunda din ce în ce mai mult în p`durea deas`, dar pân` [i fo[netul frunzelor îi înghe]a sângele în vene! Fugind printre h`]i[uri [i spini, se împiedica [i c`dea, apoi se ridica [i o lua din nou la fug`. Îi era fric` de animalele s`lbatice care se apropiau de ea, de[i acestea nu-i f`ceau niciun r`u. Dar, în cele din urm`, spre sear` z`ri o cas` mic` de tot în care intr`; acolo toate lucrurile erau mici [i ginga[e, dar curate [i bine orânduite.

186

În`untru se afla o m`su]` cu [apte sc`unele. Pe mas` erau [apte farfuriu]e, [apte p`h`rele [i [apte tacâmuri mici, iar de-a lungul unui perete erau în[irate [apte p`tu]uri. Fiindu-i foame, Alb`-ca-Z`pada mânc` pu]in din toate cele [apte farfuriu]e, mu[c` din toate cele [apte pâinici [i, ca s`-[i astâmpere apoi setea, sorbi câte o guri]` de vin din toate cele [apte p`h`rele.

187

D

up` aceea se gândi s` se odihneasc` pu]in în primul p`tu], dar acesta era prea mic; al doilea – prea tare; al treilea – prea moale; [i tot a[a pân` ajunse la cel de-al [aptelea atât de obosit`, c` se trânti în el [i adormi de-a curmezi[ul. Pe înserate sosir` [i st`pânii c`su]ei: [apte pitici ce s`pau mun]ii în c`utare de aur [i diamante. Ajungând ei în`untru [i aprinzând cele [apte felinare, î[i d`dur` numaidecât seama c` cineva intrase acolo cât timp fuseser` pleca]i. Primul pitic spuse: — Cine a stat pe sc`unelul meu? Al doilea urm` [i el: — Cine a mâncat din farfuriu]a mea? Al treilea: — Cine a mu[cat din pâinica mea? Al patrulea: — Cine a folosit furculi]a mea? Al cincilea: — Cine a t`iat cu cu]ita[ul meu? Al [aselea: — Cine a mâncat cu linguri]a mea? {i al [aptelea: — Cine a b`ut din p`h`relul meu? Apoi, uitându-se în jur, v`zur` c` dormea cineva în p`tu]urile lor.

188

189

C

u to]ii ridicar` cele [apte felinare, ca s` lumineze mai bine, [i o v`zur` pe… Alb`-ca-Z`pada. — O, ce minun`]ie de fat`! strigar` ei în cor [i, ca s` n-o trezeasc` din somn, renun]ar` s` mai doarm` la locurile lor în noaptea aceea. A doua zi de diminea]`, Alb`-caZ`pada se trezi [i se sperie foarte tare v`zându-i pe cei [apte pitici. Ace[tia îns` îi zâmbir` [i o întrebar` cu blânde]e:

190

— Cum te cheam`? — M` numesc Alb`-ca-Z`pada, r`spunse ea. — {i cum de-ai ajuns la c`su]a noastr`? o mai întrebar` ei, curio[i. Alb`-ca-Z`pada le povesti cum împ`r`teasa, mama ei vitreg`, îi ordonase vân`torului s-o omoare, dar acesta o l`sase în via]`. Apoi le spuse cum a mers toat` ziua prin p`dure pân` când, pe înserat, a sosit la c`su]a lor.

Atunci piticii îi ziser`: — N-ai vrea s` r`mâi la noi? Aici n-o s` duci lips` de nimic [i o s` fii la ad`post. — Ba vreau! r`spunse Alb`-caZ`pada [i r`mase cu ei.

191

|

n fiecare diminea]`, cei [apte pitici se duceau în mun]i dup` aur [i diamante. Înainte s` plece, îi spuneau mereu Albei-caZ`pada: — Fere[te-te de ma[ter`, c`ci n-o s` treac` mult pân` o s` afle c` te ascunzi la noi. S` nu deschizi u[a nim`nui! Alb`-ca-Z`pada îi încredin]a de fiecare dat` c` nu va primi pe nimeni în cas` [i, dup` ce r`mânea singur`, se apuca de cur`]enie, de sp`lat [i cusut. Seara, la întoarcere, piticii g`seau mâncarea aburind pe mas`.

192

A[a cum b`nuiser` piticii, într-o zi împ`r`teasa, care nu mai avea acum nici urm` de îndoial` c` este cea mai frumoas` din toat` împ`r`]ia, se duse la oglind`: — Oglind` din perete, oglinjoar`, cine e cea mai frumoas` din ]ar`? Oglinda îi r`spunse: — În tot ]inutul nu-i alta care s-o întreac` pe Alb`-ca-Z`pada, fata împ`ratului, de o mie de ori mai frumoas` decât tine. Vesel` [i fericit` tr`ie[te tocmai în mun]ii îndep`rta]i, în c`su]a celor [apte pitici.

193

A

uzind cuvintele acestea, împ`r`teasa mai c` nu cr`p` de ciud`. {i fiindc` oglinda n-avea cum s` mint`, î[i d`du seama c` vân`torul nu-i îndeplinise porunca, iar Alb`-caZ`pada era înc` în via]`. Atunci ea începu s` se fr`mânte, gândindu-se cum s` scape de copil`.

194

În cele din urm` se preschimb` într-o b`trân` [i, îmbr`când haine de precupea]`, trecu p`durea [i cei [apte mun]i, pân` la casa piticilor. Cioc`ni la u[` zicând: — Marf` frumoas` de vânzare, cing`tori colorate! Alb`-ca-Z`pada se uit` pe geam, dar precupea]a nu-i d`du nimic de b`nuit.

Deschise u[a, o chem` în`untru [i cump`r` o cing`toare frumoas` pe care baba se oferi s` i-o lege la brâu. Dar o încinse a[a de tare, c` fetei i se t`ie r`suflarea [i c`zu ca moart`. Seara, când se întoarser` piticii, o g`sir` z`când la p`mânt [i se speriar` grozav, crezând c` nu mai tr`ie[te.

Îns`, pe când o ridicau, v`zur` cing`toarea ce-o strângea [i o t`iar`. Cât ai clipi din ochi, Alb`-ca-Z`pada prinse a sufla din nou [i le povesti p`]ania. Atunci piticii ziser`: — Nu putea fi alta decât împ`r`teasa! Fii cu luare-aminte [i nu mai deschide u[a cât suntem pleca]i!

195

C

um se întoarse la castel, împ`r`teasa se duse glon] la oglinda fermecat`, iar aceasta îi r`spunse pe dat`: — În tot regatul nu-i alta care s-o întreac` pe Alb`-ca-Z`pada, fata împ`ratului, care e de o mie de ori mai frumoas` decât tine. Vesel` [i fericit`, ea tr`ie[te tocmai în mun]ii îndep`rta]i, în c`su]a celor [apte pitici. St`pânit` de furie, împ`r`teasa înmuie în otrav` un pieptene, se pref`cu din nou într-o b`trân` [i travers` înc` o dat` cei [apte mun]i, pân` la c`su]a piticilor, unde începu s` strige: — Piepteni, piepteni pentru fete frumoase! Curioas`, Alb`-ca-Z`pada întredeschise u[a, iar precupea]a se oferi s-o pieptene chiar ea.

196

Nici nu-i trecu bine pieptenele otr`vit prin p`r, c` Alb`-ca-Z`pada se [i în`lbi la fa]` [i c`zu f`r` sim]ire. Când se întoarser` piticii, numaidecât g`sir` pieptenele otr`vit [i i-l scoaser` din p`r zicând: — B`trâna care vindea piepteni nu putea fi alta decât împ`r`teasa. {i o pov`]uir` din nou: — Fii cu b`gare de seam` [i nu mai deschide nim`nui cât suntem pleca]i!

197

|

ntre timp, ajungând la castel, împ`r`teasa alerg` de-a dreptul la oglinda fermecat`. {i nu mic` îi fi mirarea când o auzi din nou spunând: — În tot regatul nu-i alta care s-o întreac` pe Alb`-ca-Z`pada, fata împ`ratului, care e de o mie de ori mai frumoas` decât tine. Vesel` [i fericit`, ea tr`ie[te tocmai în mun]ii îndep`rta]i, în c`su]a celor [apte pitici. Tremurând de mânie, împ`r`teasa strig`: — Alb`-ca-Z`pada trebuie s` moar`, chiar de-ar fi s` pl`tesc moartea ei cu pre]ul vie]ii mele!

Ea se duse într-o odaie secret`, unde, cu ajutorul unei vr`ji, f`cu o frumuse]e de m`r jum`tate alb, jum`tate ro[u… [i otr`vit. Oricine ar fi mâncat din el, fie [i numai o înghi]itur`, ar fi murit pe loc. Apoi puse m`rul într-un co[, printre alte mere rumene, se preschimb` într-o ]`ranc` b`trân` [i trecu din nou p`durea [i cei [apte mun]i pân` ajunse la c`su]a piticilor, unde cioc`ni la u[`.

199

A

lb`-ca-Z`pada se uit` pe fereastr`

[i spuse: — N-am voie s` deschid nim`nui. — Dar sunt a[a de obosit`. Las`-m` s` intru m`car s` m` odihnesc! o rug` ]`ranca. F`cându-i-se mil`, Alb`-ca-Z`pada îi deschise, iar b`trâna îi d`du un m`r drept r`splat`. — Nu pot s`-l primesc! zise Alb`-ca-Z`pada. Atunci ]`ranca zise: — S`-l facem pe jum`tate ! {i t`ie m`rul pe din dou`, [i mu[c` din partea alb`, f`r` s` se ating` de cea ro[ie, otr`vit`. Atunci, Alb`-ca-Z`pada nu se putu ab]ine [i gust` bucata mai ar`toas`.

200

Otrava î[i împlini numaidecât menirea, [i copila c`zu la p`mânt ca moart`. Nemiloasa împ`r`teas` spuse râzând batjocoritor: — Acum piticii chiar c` n-o s` te mai poat` învia! {i cum se întoarse la castel, se duse drept la oglinda fermecat`, care îi r`spunse: — M`ria Ta, tu e[ti cea mai frumoas` din ]ar`! Abia acum împ`r`teasa î[i c`p`t` lini[tea.

201

S

eara, piticii o g`sir` pe Alb`-ca-Z`pada f`r` suflare [i încercar` s` o readuc` în sim]iri: îi desf`cur` cing`toarea de la brâu, o piept`nar`, dar zadarnic. Cu durere în suflet, piticii f`cur` un sicriu de cle[tar [i scriser` pe el cu litere de aur: Alb`-ca-Z`pada, fiica împ`ratului; cu lacrimi în ochi, se puser` pe veghe. Sicriul fu în cele din urm` a[ezat într-un col] al p`durii. Într-o zi, un prin] trecu pe acolo, [i se opri s-o priveasc` pe Alb`-ca-Z`pada, fermecat de frumuse]ea ei. El le zise piticilor: — Da-]i-mi mie sicriul acesta; v` dau în schimb orice v` pofte[te inima. — Nu-l d`m nici pentru tot aurul din lume! r`spunser` ei. — Atunci da-]i-mi-l în dar! îi rug` el. Simt c` nu pot s` mai tr`iesc f`r` Alb`-ca-Z`pada. O s` am grij` de ea [i-o s-o cinstesc întocmai cum se cuvine unei fete de împ`rat. Piticilor li se f`cu mil` [i-i d`dur` prin]ului sicriul, iar acesta le porunci servitorilor s`-l poarte pe umeri pân` la castel. Pe drum ace[tia se împiedicar` de o buturug` [i, din pricina zdruncin`turii, Albei-ca-Z`pada îi s`ri din gât bucata de m`r otr`vit. Pu]in câte pu]in, ea î[i veni în fire. Când deschise ochii, îl v`zu pe prin]. — Unde sunt? întreb` mirat`.

202

203

— E[ti în siguran]` al`turi de mine – îi r`spunse prin]ul. Apoi îi povesti ce i se întâmplase [i, la sfâr[it, ad`ug`: — Mi-a[ dori s` fii so]ia mea! Alb`-ca-Z`pada primi bucuroas`. Ei f`cur` o nunt` de i se duse vestea, iar printre invita]i se nimeri s` fie [i împ`r`teasa cea nemiloas`. Când v`zu c` preafrumoasa mireas` a prin]ului nu era alta decât Alb`-ca-Z`pada, fugi de ciud` unde v`zu cu ochii [i nimeni nu mai [tiu nimic de soarta ei.

204

Prin]ese [i pitici Pove[ti fermecate cu elfi, pitici [i zåne M AGGIORINA C ASTOLDI I LUSTRA]II DE PIERO C ATTANEO

Cirea[a albastr`

A

i v`zut vreodat` o cirea[` albastr`? Eu am v`zut odat` una în vis. Atârna de-o ramur`, deasupra capului meu, [i vântul o leg`na înceti[or. Când am întins îns` mâna s-o culeg, deodat` m-am cufundat într-un alt vis: de ast` dat`, mi se p`rea c` plutesc într-o mare de nori albi, pufo[i… N-am mai v`zut niciodat` cirea[a albastr`, n-am putut s-o ating. A reu[it, în schimb, Matei, un tân`r gr`dinar, care locuia într-un or`[el de la poalele unui munte înalt, cu piscul ve[nic înz`pezit. Luna rotund` [i galben` ca un b`nu] de aur lumina gr`dina lui Matei a[a de tare, c-ai fi putut crede c` e zi. De jur-împrejur, totul era lini[tit, iar Matei c`scând se

206

gândea c-ar fi mai bine s` intre în cas`. Î[i plimba privirea de la zid la cire[ul înc`rcat de fructe coapte, z`bovind din când în când asupra unei ramuri mai joase, pe care o rupsese un ho] cu o sear` înainte. — Dac` se mai întoarce tic`losul, o s` am eu ac de cojocul lui! î[i spunea tân`rul în gând. O s`-l înv`] eu minte cum trebuie s` te por]i cu ce-i al altuia! Timpul se scurgea încet. Deodat` auzi un zgomot u[or. Privi înspre zid, [i ce v`zu?… V`zu o umbr` mohorât` desprinzându-se din întunericul nop]ii [i s`rind sprinten` deasupra unei brazde de spanac. Era o umbr` micu]`, înalt` cam de vreo jum`tate de metru, care înainta pe furi[, cu pa[i repezi, spre cire[. Ho]ul, încurajat de lini[tea care domnea în jurul s`u, o lu` deodat` la fug` [i dintr-un salt ajunse în cire[ [i începu s` culeag` fructele unul câte unul, privindu-le atent în lumina lunii înainte de a le îndesa în gur`. {i, din când în când, mai cânta: Asta este coapt`, asta mie-mi place, Dar cirea[a albastr` n-o g`sesc [i pace Matei tremura de furie: — Stai c`-]i ar`t eu ]ie! zise printre din]i, strângând în mân` o bât` zdrav`n` pe care o g`sise chiar în ziua aceea. S` vezi ce-o s`-]i mai dau pe cocoa[`, de-o s` ]ii minte cum m` cheam` cât oi tr`i! Mogâldea]a din cire[ continua s` cânte: Asta este coapt`, asta mie-mi place, Dar cirea[a albastr` n-o g`sesc [i pace.

207

P

e Matei îl cam mâncau palmele, dar nu se mi[ca din loc. Deodat` auzi o bufnitur`: omule]ul c`zuse din copac, dar nu p`]ise nimic. Ba dimpotriv`, râdea [i s`rea ca un apucat, ]inând în mân` un obiect mic ce r`spândea în jur o lumin` alb`struie. — Ha-ha-ha! râdea mogâldea]a [i cânta cu voce ascu]it`: — Pân-am c`utat, noaptea s-a sfâr[it Cirea[-alb`struie, totu[i te-am g`sit! Râdea, cânta [i ]op`ia, [i atât de mare îi era bucuria, încât uitase s` se mai fereasc`. Atunci Matei ie[i din ascunzi[ul lui [i-i smulse cirea[a din mân`. Acesta izbucni în lacrimi de ciud` [i sup`rare.

208

I

ar când sim]i [i bastonul pe spinare, începu s` strige ca din gur` de [arpe: — Au! Au! Fie-]i mil`! — }ine! Astea-s pentru ramura pe care ai rupt-o azi-noapte. — Fie-]i mil`, om cinstit! Au! Au! — S`-mi pl`te[ti cire[ele pe care le-ai furat! — Pân` la ultima! Atunci Matei l`s` bastonul din mân` [i înh`]` de bra] ciudata f`ptur` care plângea [i se v`ita. Era un pitic cu un nas urât, plin de negi.

209

C

orpul s`u sub]irel era înf`[urat într-o manta de pânz` cu p`tr`]ele ro[ii [i verzi. — D`-mi banii [i car`-te! îi porunci gr`dinarul cu voce aspr`. Piticul scutur` din cap: — N-am bani, zise el, dar, dac` îmi dai înapoi cirea[a albastr`, pot s`-]i dau o sut` de bani de aur. — Ce glum` mai e [i asta? bomb`ni Matei, încruntându-se. — Nu e nicio glum`, r`spunse piticul, coborând vocea în chip misterios. Cirea[a din mâna ta e fermecat`: cel care o are poate s`-i cear` orice, [i nu e dorin]` s` nu i-o împlineasc`. Poate s` cear` aur, podoabe, faim`, mânc`ruri alese, case [i palate… D`-mi cirea[a [i o s`-]i dau un sac cu bani de aur cât ai clipi din ochi… sau chiar doi saci, dac` nu te mul]ume[ti cu unul.

N`ucit, Matei deschise palma [i privi cu aten]ie cirea[a. În lumina lunii, coaja era albastr`, lucioas` [i str`vezie ca apa. În mijlocul ei nu se z`rea niciun sâmbure, ci o lumin` slab`, misterioas`, care din când în când pâlpâia. — O, ce neobi[nuit` e cirea[a asta! Ce ciud`]enie! repeta întruna Matei. Deodat` t`cu v`zând c` piticul nu-[i mai lua privirea de la cirea[`. — Un lucru s`-]i intre bine în cap, spuse tân`rul lini[tit. Nu [tiu dac` m-ai min]it sau nu, dar cirea[a oricum e a mea, fiindc` în gr`dina mea s-a copt. Spune-mi dar ce trebuie s` fac ca s`-mi împlineasc` dorin]ele, iar eu în schimb o s`-]i dau drumul.

210

C

ât mai plânse piticul! }ip`, strig`, se rug` cu voce plâng`rea]`, doar-doar va primi înapoi cirea[a, dar Matei nu se l`s` înduplecat; ba chiar, amenin]ându-l cu o nou` b`taie, îl f`cu s` vorbeasc`: — Strânge cirea[a între degetul mare [i ar`t`torul mâinii stângi, iar apoi gânde[te-te la ce î]i dore[ti – zise acesta încet. Tân`rul privi în jurul lui [i, v`zând o tuf` de trandafir care se uscase în timpul iernii, î[i dori ca planta s` înverzeasc` din nou [i s` se umple de flori.

211

I

mediat seva începu iar s` curg` în ramurile seci [i ve[tejite, ce se acoperir` de frunze [i de trandafiri mari, albi. Unii îmbobocir`. Ramurile cre[teau acoperind brazdele [i întinzându-se în toate p`r]ile.

212

Parfumul puternic al florilor înmiresma aerul, urcând pân` la stelele ce priveau minunea din înalt. — {i acum? întreb` Matei, v`zând c` planta continua s` creasc` amenin]ând grâul s`dit în spatele casei. — Acum, zise piticul, între un hohot [i un suspin, trebuie s` spui: Cirea[` albastr`, Mic` [i ginga[`, E bine a[a, Nu, da, nu, da. Tân`rul repet` formula fermecat` [i imediat trandafirul se opri din cre[tere. — Nu-i r`u, zise Matei mul]umit. Apoi ad`ug` cu fa]a c`tre pitic: — Bravo! Ai fost cinstit! Acum ia-]i t`lp`[i]a [i s` nu te mai v`d vreodat`. Mogâldea]a se îndep`rt` înceti[or, cu fruntea plecat`; sui zidul anevoie, se cl`tin` pu]in, apoi se întoarse în noaptea din care venise.

Zorii sosir` pe nesim]ite. Lumina zilei, p`trunzând prin ferestrele c`su]ei s`r`c`cioase a lui Matei, îl g`si pe acesta în buc`t`rie în fa]a cove]ii, goal` cu o zi înainte, dar care acum d`dea pe dinafar` de pâinici, cornuri, pr`jituri umplute cu crem` [i tarte cu fructe zaharisite. O raz` de soare lumin` cirea[a albastr`, pe care gr`dinarul o ]inea între degetul mare [i ar`t`torul mâinii stângi. O pas`re neobi[nuit`, a[ezându-se pe pervazul ferestrei, îl auzi spunând urm`toarele cuvinte: Cirea[` albastr`, Mic` [i ginga[`, E bine a[a, Nu, da, nu, da.

213

214

C

— e nenorocire! A înnebunit gr`dinarul! ciripi ea [i î[i lu` zborul. În toat` buc`t`ria se sim]ea miros de pâine cald`. Matei a[ez` pe mas`, una lâng` cealalt`, bun`t`]ile din covat`, apoi î[i t`ie o felie de pr`jitur` [i o mânc` cu poft`. Pe urm`, fiind obosit, se duse la culcare [i dormi pân` la apusul soarelui. Chiar [i în somn b`iatul strângea în mâna stâng` Norocul întruchipat de o cirea[` albastr`.

bumbac [i poart` numai haine din lân`. Iarna, pe când vântul înghe]at din Nord îmi scutur` ramurile, [i ploaia îmi love[te neîncetat trunchiul br`zdat, focul arde în toate camerele din palatul s`u, iar el st` fericit la c`ldur`, înconjurat de bog`]ii… }i se pare cinstit` soarta, pas`rea mea? — Cip, cip… Dreptatea nu-i pentru cei din lumea asta… iar invidia e un mare p`cat – rosti pas`rea, luându-[i zborul.

— Cip, cip… Al cui e palatul acela care str`luce[te ca soarele? întreb` o pas`re str`in` de locurile acelea, pe o salcie b`trân` ce suspina la marginea unei b`l]i, oglindindu-[i ramurile palide în ap`. — E a unui om care-a reu[it s` apuce Norocul de-un picior – se tângui salcia. Se nume[te Matei, cu zece ani \n urm` nu era decât un biet gr`dinar. Via]a i s-a schimbat de pe-o zi pe alta, iar acum doarme în cear[afuri de

215

S

e a[ez` pe un pisc, nu departe de unde v`zu câmpuri arate cu m`iestrie, gr`dini înflorite, ogr`zi [i livezi roditoare. — Ale cui sunt p`mânturile acestea? întreb` pas`rea pe un melc. — Suuunt aleee unui ooom pe nume Maaattei, r`spunse acesta cu lentoarea lui obi[nuit`. Daaac` vreeei, î]i vooi spuneee pooovestea luui… — Nu, nu, te rog! îl întrerupse pas`rea. N-am timp! zise [i se în`l]` în aer, iar în timp ce zbura se gândea: „Tare fericit mai trebuie s` fie st`pânul acelor p`mânturi [i al acelui castel!“ Pas`rea nu se în[ela; Matei era cu adev`rat fericit, c`ci de zece ani, cu ajutorul cire[ei albastre, î[i putea ajuta aproapele. B`trâna salcie plâng`toare n-avea cum s` [tie, îns` în tot ]inutul nu era om s` nu-i fie recunosc`tor pentru ceva.

Nic`ieri nu vedeai urm` de bordei sau cocioab`, c`ci toate locuin]ele vechi fuseser` preschimbate în case mari [i frumoase. De asemenea, or`[elul se m`rise, ca s`-i poat` primi pe to]i cei ce voiau s` se mute în acel loc minunat, unde oamenii munceau cântând, totdeauna ferici]i [i s`n`to[i… An de an Matei f`cuse minuni cu cirea[a lui albastr`. Mul]umit de sine, st`pânul palatului dormea lini[tit în patul s`u din lemn de nuc, în a[ternuturi albe de bumbac. Într-o sear`, l`sându-se purtat în voia gândurilor, sl`bi frâiele roibului ce-l purta în spinare. Calul r`t`ci o vreme prin câmpul luminat de ultimele raze ale soarelui, apoi ie[i din vale [i se pierdu într-o p`dure deas`, oprindu-se pe nea[teptate în fa]a unui h`]i[. — Hoo! zise Matei ]inându-se bine în [a, ca s` nu cad`. N-am mai fost niciodat` în locul `sta.

216

217

S

e l`sase noaptea. Ridicând privirea spre cer, Matei nu v`zu nicio stea, doar nori de ploaie, mari [i negricio[i. — Diii, Negru], spuse el atunci, dând pinteni calului. S` ne întoarcem înainte s` ne prind` ploaia! Îns` Negru] nu se mi[c` din loc, în ciuda ordinelor [i a rug`min]ilor st`pânului. Acesta se v`zu nevoit s` foloseasc` cirea[a albastr`, pe care o scoase dintr-o pung` micu]` de piele. Cum mai str`lucea în bezna nop]ii! Fl`c`ruia din mijlocul ei p`rea s` se aprind` mai tare cu fiecare adiere de vânt.

Dar b`rbatul nici nu se uita la fl`c`ruia albastr`, ci privea c`tre un punct îndep`rtat. Acolo printre copaci se vedea un zid alb, luminat de un felinar. Curios s` afle cine st` în locul acela singuratic, puse cirea[a la locul ei, coborî din [a [i porni într-acolo, înaintând prin h`]i[uri. Merse ce merse [i ajunse în apropierea unei case cu înf`]i[are stranie.

218

F

erestrele p`reau închise, în afara uneia de la primul etaj. Un felinar plin de fum atârna într-un cârlig înfipt în zid [i scâr]âia la orice adiere a vântului. Matei înaint` pân` în dreptul u[ii [i o împinse. Aceasta se deschise f`r` zgomot, iar dou` umbre întunecate se n`pustir` asupra lui, legându-l fedele[ cât ai zice pe[te. Cei doi îl duser` la primul etaj pe o scar` abrupt`. Matei sim]i un miros puternic de rachiu, [i auzi ni[te voci nedeslu[ite, dându-[i astfel seama c` erau mult mai mul]i în`untru. O voce t`ioas` porunci: — Dezlega]i-l!

219

|

n cele cåteva clipe de t`cere care urmar`, prizonierul fu dezlegat [i i se scoase de la ochi fâ[ia care îl împiedica s` vad`. Când putu în sfâr[it s` priveasc` împrejur, scoase un strig`t. C`zuse tocmai în mâinile temutului Alpala [i ale celor dou`zeci [i cinci de ho]i ai s`i. To]i dou`zeci [i [ase st`teau a[eza]i în jurul unei mese pline de pahare [i clondire. În fa]a c`peteniei se afla o desag` deschis`, în care se întrez`rea str`lucirea monedelor de aur. — L-am prins pe când încerca s` intre – zise unul din cei care st`teau de paz` la intrare. Trebuie s` fie vreo iscoad`! Alpala îi arunc` prizonierului o privire atât de du[m`noas` încât acesta amu]i pe loc. — Spânzura]i-l! zise apoi cu glas aspru [i începu din nou s` numere banii. — Ave]i mil`! strig` atunci Matei, g`sind putere s` vorbeasc`. Nu sunt o iscoad`! Dac` îmi da]i drumul, o s` v` dau to]i banii pe care îi am la mine. — D`-i încoace! spuse Alpala, întinzând o mân` tuciurie [i p`roas`. Erau cinzeci de monede de aur noi-nou]e. Ho]ul le num`r` de dou` ori, apoi cl`tin` din cap. — Sunt prea pu]ine – zise el –, nu-s de-ajuns s`-]i scape pielea. Prizonierul î[i duse mâinile la gât, deja i se p`rea c` se sufoc`. Degetele sale atinser` atunci l`n]i[orul de care era atârnat` pungu]a de piele cu cirea[a albastr` în`untru. — Da-]i-mi drumul! strig` el în timp ce era târât afar`. D`-mi drumul, mare c`petenie, iar eu o s`-]i dau oricâte bog`]ii pofte[ti.

220

221

222

H

o]ii încetar` s` mai bea. Se strânser` în jurul lui [i se uitau la el cu ni[te priviri care l-ar fi b`gat în sperie]i [i pe necuratul. — Vai de tine, dac` m` p`c`le[ti! [uier` cu asprime Alpala. Vai de tine! — N-a[ îndr`zni niciodat` s` glumesc cu o c`petenie de seama ta! se împotrivi Matei. Tem`tor deschise pungu]a [i-i ar`t` ho]ului cirea[a albastr` zicându-i: — }ine-o în mân` [i cere tot ce-]i dore[ti. — Hmm!… mârâi Alpala, cu b`nuial`. Strânse totu[i cirea[a vr`jit` în mân` [i-i ceru aur, argint [i pietre pre]ioase. Deodat` acoperi[ul casei se f`cu nev`zut [i de pretutindeni începur` a curge bani de aur [i de argint. Diamantele [i perlele c`deau precum grindina. Ploua cu rubine ro[ii ca sângele, cu smaralde verzi ca frunzele, cu pietre viorii de ametist [i cu topaze galbene.

223

Alpala [i oamenii s`i p`reau nebuni de fericire: î[i cufundau mâinile în mormanul str`lucitor [i î[i umpleau buzunarele cu bani lucio[i. Folosindu-se de harababura stârnit`, Matei se apropie de u[` [i fugi mul]umind lui Dumnezeu c` sc`pase cu via]`. G`si calul acolo unde îl l`sase [i, întorcând spatele casei de ho]i, c`l`ri pân` în zori, l`sându-[i roibul s` afle singur drumul. {i bine f`cu, deoarece animalul mânat de foame g`si calea cea bun` [i îl duse înapoi pe norocosul de Matei. Între timp, în casa din inima p`durii, pietrele [i banii c`deau neîncetat, iar ploaia de bog`]ii nu d`dea semne c` ar avea de gând s` se opreasc`. Deodat` se auzi un scâr]âit: podeaua sta s` se rup` sub greutate. — Opre[te-te, cirea[`! Destul! strig` speriat Alpala. — Opre[te-te, cirea[`! Destul! urlar` [i ceilal]i dou`zeci [i cinci de ho]i înfrico[a]i. — Zân` sau duh al cire[ei albastre, oricine-ai fi, ai mil` de noi! ]ip` c`petenia. — Ai mil` de noi! repetar` oamenii s`i.

D

ar zadarnic strigar` ei [i se rugar`. O bufnitur` puternic` le acoperi vocile. Casa se pr`bu[i îngropându-i pe Alpala [i pe cei dou`zeci [i cinci de ho]i ai s`i sub ruine. Dar ce s-a întâmplat cu cirea[a albastr`? Când s-a pr`bu[it casa, a[a micu]` [i rotund` cum era, a s`rit de pe gr`mada de pietre pre]ioase afar`, oprindu-se în iarb` la poalele unui castan. Z`rind-o, o pas`re cu pene verzi [i ro[ii se apropie [i ciuguli pu]in din ea, dar nu i se p`ru prea gustoas`…

224

O c`r`ruie din br`det În br`det, e-o c`r`ruie Pietruit` [i zglobie. Iarba verde-o m`rgine[te, Iar râul o înso]e[te. Se afund` în verdea]`, Se opre[te lâng-o creast`, {i adoarme-un pic la soare; Menta-i ]ine de r`coare. Îns` greierii-o trezesc: Vai, ce zarv` mai stârnesc În br`det, f`r`-ncetare! Iar c`rarea fuge-n zare, Spre-o caban` oarecare, {i sub pragul ei dispare.

225

Adriana, preafrumoas` Adriana…

A

— driana, preafrumoas` Adriana, unde fugi a[a gr`bit`? – o întreab` copacii din p`dure pe fata cu p`r de aur, care de-abia atinge p`mântul cu picioru[ele ei descul]e [i pline de zgârieturi. — Sst! Nu m` da]i de gol, dragi copaci! Nu m` striga]i a[a de tare, nu cumva s` v` aud` paznicii tat`lui meu, împ`ratul Tirolului. — Adriana, preafrumoas` Adriana, de ce fugi în miez de noapte descul]`? Unde ]i-e coroana de perle din pletele de aur? îi [opte[te o privighetoare. F`r` s` se opreasc`, copila îi r`spunde: — Ai r`bdare, privighetoareo drag`, a[teapt` s` m`-ndep`rtez de castelul tatei! Când nu voi mai z`ri turnul din vârful dealului de Smarald, am s` m` opresc pu]in [i, dac-or s` m` ]in` puterile, am s`-]i r`spund.

226

V

— ino, preafrumoas` Adriana, am s` te c`l`uzesc cu glasul meu, ducându-te pe c`r`ri cu iarb` moale. Copila se ia dup` cântecul p`s`rii [i alearg` prin iarba m`t`soas`. Dar turnul din vârful dealului de Smarald înc` se mai z`re[te printre copaci [i, v`zându-l, frumoasa Adriana suspin`: e a[a de obosit`, c-ar vrea s` se trânteasc` în iarb`.

227

V

— ino dup` mine, copil`! Nu departe, într-o paji[te, curge-un pârâia[. Apa lui î]i va alunga oboseala, [i vei putea s`-]i urmezi drumul. Pârâia[ul e rece [i str`luce[te sub razele lunii. Adriana î[i înmoaie picioarele obosite [i un fior îi str`bate întreg trupul. Caut` cu privirea turnul din deal. Nu se mai z`re[te. Ce fericire! De-acum se poate odihni. Ar vrea s` doarm`, a[a c` se întinde pe iarb`, închizând ochii. Dar privighetoarea o prive[te curioas`: — Adriana, frumoas` Adriana, de ce fugi în miez de noapte? — Fug ca s` nu ajung împ`r`teas` – r`spunde ea, începându-[i povestea: Departe, departe, în }inutul Gerului locuie[te împ`ratul Lindoro, un împ`rat tân`r [i bogat. El a auzit de frumuse]ea mea [i s-a îndr`gostit pe loc, hot`rându-se s` m` fac` împ`r`teas` peste câmpiile nem`rginite [i ve[nic înz`pezite ale împ`r`]iei sale. Mâine va sosi la castelul tat`lui meu s` m` cear` de so]ie… dar zadarnic m` va c`uta. Apoi, privind duios copacii din jur, continu`:

228

— Iubesc copacii ace[tia care m` înconjur` din copil`rie, iubesc paji[tile [i susurul râurilor. Prefer s` m` ascund aici în chip de p`stori]`, decât s` fiu împ`r`teas` în }inutul Gerului. — {i coroana ta de perle? }i-a c`zut cumva în timp ce fugeai? — Nu, am l`sat-o la castel. De azi înainte o s`-mi împletesc în p`r margarete, topora[i [i flori de nu-m`-uita. — {i nu ]i-e dor de pernele umplute cu puf? — De ce mi-ar fi dor? De azi înainte o s` dorm pe altele mai moi, de trifoi [i mu[chi. — Dar la triste]ea de mâine a împ`ratului Lindoro nu te gânde[ti? — Nu mi-a v`zut niciodat` chipul… Durerea îi va trece. Acum las`-m` s` dorm, te rog! Mi se închid ochii de somn! Preafrumoasa copil` adormi, iar privighetoarea începu a le povesti copacilor (dar [optit, ca s` nu aud` paznicii împ`ratului Tirolului) tot ce-i spuse copila. Întreaga p`dure e un fream`t de uimire.

229

230

|

n inima p`durii se afl` c`su]a b`trânei Magdalena care î[i duce traiul culegând ierburi de leac pentru p`stori. În zori de zi, prin]esa bate la u[a acesteia. — Ce vrei, fat` preafrumoas`? — O bucat` de pâine [i pu]in lapte, te-a[ ruga. — Mâncarea se câ[tig` prin munc`! bomb`ne femeia, [i îi pune fetei în mân` o m`tur`. În timp ce cur`]` un buchet de ierburi aromate de-abia cules [i ascult` fo[netul m`turii, b`trâna vede mâinile albe [i îngrijite ale Adrianei [i se minuneaz`: — Cine e[ti tu [i cum te nume[ti? — Sunt o p`stori]` s`rman`, singur` pe lume, iar numele meu e… Luciana, r`spunde copila, ro[ind.

231

B`trâna r`mâne pe gânduri, bomb`nind înceti[or… Pân` la urm` zice: — Luciana, ai vrea s` r`mâi la mine? O s` te înv`] s` alegi ierburile de leac. Împreun` o s` culegem cu gr`mada. Oi fi eu s`rac`, dar pâinea [i laptele n-or s`-]i lipseasc`. Atunci o c`pri]` beh`i din col]ul ei, întorcându-[i capul micu] [i iste] spre frumoasa nou-venit`. Bucuroas`, Adriana-Luciana încuviin]eaz`. Apoi, cântând, începe s` rânduiasc` prin c`su]` [i tot a[a se duce [i la râu dup` ap`, cu o ulcic` în mân`. — Preafrumoas` Adriana, e[ti fericit`? o întreab` privighetoarea, a[ezat` pe-o ramur` joas`. — Sst! Preafrumoasa Adriana nu mai exist`. Aminte[te-]i c` eu sunt Luciana. Iar de vrei s`-mi fii de folos, zboar` pân` la castelul tat`lui meu s` vezi ce se întâmpl`, [i vino cât mai repede înapoi s`-mi spui. O s` te a[tept în fiecare zi lâng` râu la apus. — Cum ]i-e dorin]a, binevoitoare Luciana – zice pas`rea [i î[i ia zborul. În fiecare zi, la apusul soarelui, prin]esa se duce la râu s`-[i pieptene p`rul lung [i blond.

232

|

ntr-o zi, stând îngândurat` pe malul acestuia, vede cum se oglinde[te în ap`, lâng` ea, un alt chip tân`r [i frumos. Sare cât ai clipi în picioare, gata s-o ia la fug`, dar o mân` o opre[te [i un surâs o lini[te[te. În fa]a ei se afla un p`stor mândru la chip, dar s`r`c`cios îmbr`cat. — M` numesc Fidelio [i locuiesc în c`su]a de colo, între copaci – îi spune el, ar`tând cu degetul în spatele s`u. — Mi s-a spus c` prin p`r]ile astea locuie[te o femeie, pe nume Magdalena, care culege ierburi de leac. {tii s` m` duci la ea, fat` frumoas`? — Urmeaz`-m`, p`storule! Cei doi pornesc agale, vorbindu-[i ca doi vechi prieteni. Cele dou` c`su]e fiind aproape una de alta, încep s` se vad` zi de zi. Pe deasupra, p`storul e puternic [i taie lemnele cu mai mult` u[urin]` decât copila. {i ce frumos cânt`! {tie chiar mai multe cântece decât privighetoarea (care, cine [tie de ce, n-a mai ap`rut).

233

Când, într-o diminea]`, p`storul o cere în c`s`torie, Adriana îmbujorat` î[i pleac` fruntea, de[i nu zice ba. Ea [opte[te: — Înainte, trebuie s`-]i \mp`rt`[esc o tain`. — Vorbe[te, apoi o s`-]i m`rturisesc [i eu ceva. — Nu m` numesc Luciana. Numele meu e de fapt Adriana, iar tat`l meu este împ`ratul Tirolului, [opte[te prin]esa, spunându-i pân` la cap`t povestea sa. — Vai, preafrumoas` Adriana, acum sigur n-o s` mai vrei s` te c`s`tore[ti cu mine, se vait` p`storul. — Nu-]i fie team`, Fidelio, o s` m` c`s`toresc cu tine, fiindc` asta îmi doresc. Ce dac` e[ti s`rac? Fericirea nu se poate cump`ra… iar eu sunt fericit` lâng` tine.

D

— ar eu nu sunt nici s`rac, nici p`stor, [i nici m`car nu m` numesc Fidelio. În]elegi? Prin]esa d` din cap c` nu. Tân`rul continu`: — Eu sunt împ`ratul Lindoro, [i dac` m` vezi în zdren]ele astea e pentru c`, sup`rat c` nu m-am putut c`s`tori cu cea pe care o iubeam, m-am hot`rât s` m` fac p`stor [i s` r`t`cesc prin p`durile astea. O privighetoare mi-a ar`tat drumul pân` aici, unde mi-am construit o c`su]` din usc`turi. Tot ea mi-a zis s-o caut pe b`trâna Magdalena [i s-o întreb de iarba somnului, care te ajut` s` ui]i, deoarece voiam s-o dau uit`rii pe prin]esa din visele mele. Când te-am cunoscut, mi-am dat seama c` n-am nevoie de iarba somnului, am alungat-o pe prin]es` din gândurile mele [i m-am îndr`gostit de tine, f`r` s` [tiu c` Luciana [i Adriana sunt una [i aceea[i.

— Ce ciudat! Parc-ar fi o poveste! le strig` o pas`re cenu[ie dintr-un copac. Preafrumoasa Adriana tresare. — Aha, privighetoare [ireat`! Tu i-ai ar`tat împ`ratului Lindoro calea [i datorit` ]ie ne-am întâlnit. Acum sf`tuie[te-ne tu ce s` facem. — S` v` c`s`tori]i. — {i s` nu mai v`d în veci p`durile astea? Împ`ratul Lindoro z`re[te privirea înl`crimat` a prin]esei, se uit` apoi la privighetoare [i spune surâzând: — N-o s` mai plec niciodat` de aici…

234

235

236

O

s`-i las tronul fratelui meu, Brandivino, iar eu o s` r`mân cu tine. Chiar aici, în locul unde ne-am cunoscut, o s` construiesc un castel din marmur` alb` [i ro[ie, cu terase [i balcoane, ca s` poat` intra prospe]imea p`durii… susurul râului – adaug` prin]esa, glasurile lor devenind ca unul. — O s` pot intra [i eu în`untru? întreab` privighetoarea, zburându-i în palm`. — Oricând vei voi, prieten` drag` – r`spunde preafrumoasa Adriana senin`, mângâind-o u[or.

237