Rev De Pov Nr 5

Nr. 05 | Iulie 2012 | 10 lei

Iren La Migraine Jucăușa fără suflet

Luchian Abel Spaghettysburg

Miruna Ioana Oprea O excursie buhuhu

Denisa Armașu Sfârșitul lumii, varianta de buzunar

Editorial

SIMINA DIACONU

Saluuuuuut, Ce mai faci? .................................................................................................................................................... .............................................................................................................................................................. Eu sunt bine, mă laud din nou cu o revistă țais. Avem și de data asta colaboratori noi – Mădălin Eugen Popa, Luchian Abel și Felix Tzele, care au scris în acest număr povestiri fantastice. În spațiul rezervat cititorilor am publicat patru texte – unul e scris de un strigoi felin (în realitate un domn la venerabila vârstă de 78 de ani!), unul vorbește despre despărțirea de liceu, al treilea ne cufundă într-un vis straniu, iar ultimul pune în legătură o trupă de gâște cu o damigeană de vișinată... Motanov așteaptă în continuare povestiri la [email protected], iar dacă vrei să-ți antrenezi puțin imaginația înainte de a scrie, îl găsești la facebook.com/motanov. Dacă tot vorbim de antrenamente, cel mai interesant de până acum a fost revista unicat scrisă de mână și desenată de participanții la B'ESTFEST – o revistă întreagă creată de oameni obișnuiți (dacă tot a cântat Pulp Common People, hi hi). Și a ieșit chiar foarte haioasă, dovadă că imaginația nu frecventează doar scriitorii de profesie. Numărul 5 este ultimul vara asta, ne revedem la toamnă cu numărul 6! Așa că vacanță plăcută și nu fugiți în concediu fără revistă sau sacoșă motanovică sau papion, lui Motanov îi plac foarte mult călătoriile – momentan e plecat în Mongolia cu echipa dacioților în raliul umanitar! Cu drag, Simina PARTENERI MEDIA

EDITORIAL

3

Contact Adresă: Str. Școala Floreasca nr. 18, ap. 2, 011643, Bucureşti Email: [email protected] Facebook: facebook.com/revistadepovestiri Twitter: twitter.com/revdepov www.revistadepovestiri.ro/butic pentru abonamente și livrare directă. ISSN 2284 - 6409 Așteptăm feedbackul tău, scrie-ne! Publisher Asociația Brain Fitness Distribuție Distribuția se face la nivel național, prin lanțurile de librării Humanitas, Nemira și Librarium și prin Anthony Frost. Alte locuri dragi de unde o puteți cumpăra: Joie de vivre. Concept grafic www.teaser.ro Tipar Master Print Super Offset Drepturi Conținutul revistei nu poate fi reprodus, parțial sau integral, pe niciun suport, fără acordul scris al editorului. Echipa Editor Simina Diaconu [email protected] PR Executive Veronica Stan [email protected] Publicitate Simina Diaconu [email protected] Suntem în căutare de sponsori și parteneri de publicitate, dăm la schimb idei și prietenie.

4

CASETĂ TEHNICĂ

Autori LUCHIAN ABEL DENISA ARMAȘU MIRCEA BOURUC SIMINA DIACONU CEZAR FLOREA RUXANDRA FREZEZEN GICU OANA HODADE ELIS IAIA IREN LA MIGRAINE ALEX MOLDOVAN MOȘU IV CEL NAIV LAURENȚIU OLTEANU MIRUNA IOANA OPREA (11 ANI) MĂDĂLIN EUGEN POPA ANCA SANDU VLAD STROESCU FELIX TZELE

CUPRINS 6-7

SERIAL MOV VIZUALA

9-15

POVESTIRI NECONDIȚIONATE NAIVA

18

8

16-17

SERIAL IMAGINAR VOCABULAR ALTERNATIV

19

ANTRENAMENT

23

SUPERSCURTELE

25

20-22 AVEM TITLUL

24

UP’ N DOWN

26-31 AVEM IMAGINEA SF & F

32-34

MOTANOV A ALES

38-43

35-37 SCHIMBUL DE GEN

44-45 PUȚINĂ INFORMAȚIE BRAND STORY

CUPRINS

46

5

MOTANOV MOTANUL MOV

A

bsolvisem liceul (hehe, trecusem BACul) și intrasem la Academia pentru feline supradotate. Mă simțeam bazat, așa că mă înhămasem la trei secții: studii de bulversare, comunicare cu oamenii și studii de imaginație. După toată tevatura asta, ne-am hotărât să plecăm la mare, să ne destindem și noi puțin. Cum Strălucitoarea avea nuanțe hippie, a fost musai să mergem la 2 mai. Și nu ca pisicile aristocrate, la hotel sau pensiune, la cort! M-am prefăcut beat de entuziasm și pe ascuns m-am înarmat: cu lăcățel pentru ușa cortului, cu spray anti-țânțari, cu saltele de spumă să dorm pe moale. Iar pentru partea de mare din excursia noastră am pregătit o bărcuță albastră și multe vâsle de rezervă. Buuuuun. După un drum interminabil cu trenulețul felin (merge paralel cu cele de oameni, doar că e mult mai mic, nu știu dacă l-ați văzut), am ajuns la Mangalia, apoi dă-i și mergi pe jos prin soare până la 2 mai. Când am ajuns pe plajă, atât de epuizat eram, încât m-am aruncat în apă. Șoc pe plaja de pisici: „Golanii ăștia tineri, trage-i-ar Behemoth de coadă, ne dau tradițiile peste cap. Auzi, mâțo, pisici în apă, dac-ai mai pomenit așa ceva!” Drept e că mi-am revenit repede la natura mea fobă și am ieși la mal să mă usuc. Strălucitoarea montase deja cortul. Era așa de pricepută, încât adesea mă punea într-o lumină foarte proastă. Am montat și eu lăcățelul, să compensez. Am stat la soare pe prosop, ne-am plimbat pe mal în sus și-n jos, după care am ieșit la o cină romantică. Păcat că aveau televizor acolo și se dădea campionatul mondial de rugbi la raci. Îîîîîn fine, am reușit să ignor și devenise doar un bâzâit de fundal. Am comandat un platou de peștișori, câte doi din fiecare soi, iar la desert un fruct de mare cu multe brațe. La lumina licuriciului uriaș de pe masă, i-am dat Strălucitoarei un zmeu, pe care pictasem o scenă cu noi doi bot în bot. Phaaa, ce impresionată a fost! Iar eu, ce fericit! Tot drumul înapoi m-a pupat și m-a ciupit, drăgăstoasă. Ajunși în fața cortului, ne-am întins pe spate și ne-am uitat la stele. Câte un pupic pentru fiecare nume amuzant de stea pe care îl inventam. Norocul meu, aveam antrenament. Atâta pupat,

6

SERIAL MOV

că până la urmă ne-am retras în cort. Cum o alergam pe pereți s-o prind la pupat, deodată BUMMMM! Încremenim. Vorbeam șoptit, ne întrebam ce naiba s-o fi întâmplat, să ieșim, să nu ieșim, ce să facem. Descui, trag fermoarul și scot capul. În fața mea, un ochi imens. Deschid gura să țip, dar nu ieșea niciun sunet. Clipesc, clipește și ochiul. Strălucitoarea scoate și ea capul. - O balenă! Ahaaaaa, o balenă. Păi cum adică, înseamnă că eșuase. Aoleu. Păi trebuia s-o punem la loc în apă urgent. Cum? Cum naiba să-mpingem noi o balenă? Panică, panică, să gândim repede. Nu, să nu gândim, să acționăm! - Cheamă racii! - Poftim?! - Ne trebuie o armată de raci să intre toți odată sub balenă s-o lanseze. - ... Rugbiștii! Sunăm repede la urgențe, ne fac legătura cu rugbiștii, mă miorlăi eu că moare balena și îi conving. Balena începuse să clipească mai des, chiar încercase să spună ceva, dar îi era greu. M-am urcat cu Strălucitoarea în barca albastră și dădeam ture în jurul ei, aruncând pe ea apă cu găletușele de plajă. Pisicile din zonă trăseseră furtunuri din curți și stropeau și ele. În cinci minute, se umple plaja de raci rugbiști. Erau cât noi de mari! Când vedeam cleștii miera și frică, se răscoală ăștia și ne fac pilaf. Căpitanul se urcă pe o rulotă și începe să-i organizeze. La un semn, intră toți sub balenă. - 1, 2, 3 și-mpingeeeeeți! Hai, băieți, hai, băieți! Balena se retrăgea ușor-ușor, până când tot corpul ei ajunse în apă. Uraaaaaaaaa! - Mersi frumos, spuse balena, recăpătându-și puterile. Aș vrea să am o amintire de la voi, motane. Strălucitoarea, emoționată, dă fuga la cort și scoate zmeul. Aleargă pe plajă și îl ridică, apoi sare în barcă. Vâslim amândoi până în zona de confort a balenei, unde cu zâmbete largi îi întindem zmeul. Degeaba, cum ar putea să-l prindă?! Așa că i-l înfășurăm de un dinte. Balena a plecat bucuroasă cu zmeul după ea și noi ne-am uitat lung până n-am mai văzut în zare decât o bulină roșie. - Păi bine, bă Strălu, păi io m-am chinuit să-l picte... Și uite-așa m-a pupat și am reluat de unde rămăsesem.

SERIAL MOV

7

The All Seeing Boy

8

VIZUALA

ELIS IAIA

MĂDĂLIN EUGEN POPA

Î

ntr-o după-amiază târzie de toamnă, un bărbat trecut de a doua tinerețe cobora încet, îngândurat, treptele editurii La Rochefort, ținând strâns la piept o servietă cât toate zilele, burdușită de hârtii aruncate de-a valma. Cuvintele editorului îi răsunau încă în minte, cu o claritate brutală: - Nu e nimic de făcut, domnule Pataguin. Îmi pare rău, dar manuscrisul dumneavoastră nu poate fi publicat. E... cum să spun... mult prea searbăd. Nu se întâmplă nimic interesant cu eroii dumneavoastră. Poate dacă ați fi avut mai multă imaginație... Îmi pare rău. Mai multă imaginație! Domnul Pataguin își dădea seama perfect câtă dreptate avea editorul. Încă din copilărie visase să ajungă un scriitor de succes, cu milioane de cărți vândute în toată lumea. Încercase să scrie de toate: povestiri, nuvele, romane, chiar și piese de teatru. Însă toate personajele pe care le zămislise mintea sa erau incredibil de anoste. Nu se întâmpla nimic cu ele și dispăreau așa cum se născuseră. Visurile domnului Pataguin păreau că se năruie. Se gândi că ar trebui să renunțe și să accepte adevărul: nu avea mai multă imaginație decât un ornitorinc. Ajuns în fața micuței sale case, căută, din obișnuință, în cutia poștală: nu erau decât câteva facturi și un mic pliant al unei farmacii. Intră, puse corespondența pe o măsuță și se trânti pe canapeaua comodă. Era obosit, voia să doarmă, să uite totul, dar gândurile îl năpădiră și aproape că nu realiză când se întunecase. Deși era foarte obosit, nu putea adormi. Apelă la remediile cunoscute: făcu o baie fierbinte, lungă și bău un pahar de lapte călduț. Niciun rezultat. Întins în pat, începu să numere, în speranța că așa va reuși să adoarmă. După ce ajunse la o mie cu numărătoarea, renunță. Moș Ene refuza categoric să-l viziteze. Începu să frunzărească plictisit manuscrisul, în speranța că, totuși, o idee salvatoare va da naștere unei plăsmuiri captivante. În timp ce citea, se gândi că romanul este atât de plictisitor, încât orice cititor l-ar lăsa baltă imediat. Nu exista nicio intrigă; personajele își vedeau liniștite de viața lor banală, lipsită de sare

POVESTIRI NECONDIȚIONATE

9

și piper. După vreo zece pagini căscă, iar după alte douăzeci, foile umplute cu scris mărunt îi căzură din mâini și domnul Pataguin se cufundă într-un somn adânc, binefăcător. Când se trezi, privirile i se opriră îndelung pe micul pliant găsit în cutia poștală. Ce-ar fi dacă...? Zâmbi, mângâie filele cu duioșie, le așeză cu grijă în servietă și, aproape alergând, intră într-o farmacie. În scurt timp, sosi un client care se plânse farmacistului că suferă de insomnie, nu se poate odihni deloc și patronul l-a amenințat că-l dă afară. Domnul Pataguin atât aștepta. Se prezentă și începu să-i vorbească. Insomniacul îl ascultă mirat, dar luă totuși dosarul voluminos zâmbind neîncrezător și răsfoindu-l în drum spre ieșire. Apoi, totul s-a petrecut atât de repede... Nu după mult timp, clienții farmaciei remarcară stupefiați că printre recipientele cu tot felul de alifii și poțiuni trona ditamai cărțulia, cartonată și frumos ilustrată. Un mic afiș promitea că, până să termine de citit primul capitol, oricine va fi pradă sigură zeului Hypnos. Și asta fără efecte secundare! Romanul avu un succes nemaipomenit, se epuiză rapid și fu reeditat și chiar tradus în mai multe limbi. Milioane de insomniaci din întreaga lume îi scriau domnului Pataguin, arătându-și recunoștința. Entuziasmat, acesta nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Fu invitat la congrese și simpozioane medicale, iar faptul că toți criticii literari își exprimau deschis părerile nu tocmai măgulitoare la adresa operei sale aproape că nu avea nicio importanță. Mai avea o dorință, totuși. Visa să scrie o capodoperă, încununarea muncii sale de până atunci: cea mai plictisitoare pagină din toate timpurile. O pagină care să-l adoarmă pe cititor instantaneu. Își imagină titlurile de-o șchioapă din ziare: Insomnia a fost eradicată! Monsieur Pataguin, laureat al Premiului Nobel pentru medicină! Se puse pe treabă și lucră febril câteva luni. Într-o zi, însă, ziarele anunțară cu stupoare că domnul Pierre Pataguin, unul dintre cei mai bine vânduți scriitori din toate timpurile, a murit din cauza unei supradoze de somnifere, în timp ce lucra la ultimasa creație. Dezamăgirea și uimirea fură și mai mari când se răspândi zvonul că importantul manuscris dispăruse misterios, odată cu autorul său. În cercuri restrânse circulă însă, multă vreme, un zvon și mai ciudat: medicul legist le-ar fi destăinuit apropiaților marelui scriitor că, deși părea greu de crezut, la autopsie nu găsise nici urmă de medicamente, și că probabil chiar manuscrisul la care lucrase avusese un efect de supradoză, cufundându-l pe domnul Pataguin în cel mai profund somn din lume. Sacrificând posibilitatea unui premiul Nobel post-mortem, prietenii săi arseseră pagina ucigașă, ca nimeni să n-o mai citească vreodată.

10

POVESTIRI NECONDIȚIONATE

LAURENȚIU OLTEANU

D

e profesie sunt numărător, însă timpul liber îl dedic aproape în întregime aerostatelor. Este un hobby care-mi aduce un venit în plus, ceea ce nu strică având în vedere că se trăiește greu în ziua de azi dintr-un simplu salariu de funcționar public. Am câțiva clienți fideli, însă cel mai visător dintre ei este domnul Aznarpakolov, un rus bătrân, putred de bogat, care își urmărește soția din dirijabil. Cum femeii îi place să umble prin lume încolo și-ncoace, bătrânul este mereu în căutare de dirijabile mai performante. Am moștenit patima zeppelinelor de la tatăl meu. Când eram mic, tata se închidea în biroul lui cu zilele și proiecta baloane; deviza lui era: mereu mai mari, mereu mai frumoase. Când noul

POVESTIRI NECONDIȚIONATE

11

proiect era gata, tata se uita la el ca la copilul lui și eu mă bucuram să-l văd atât de fericit, căci buna lui dispoziție schimba aerul din casă. Mândru de această ultimă realizare, tata ne suia pe mine și pe mama în balon și ne dădea drumul pe cer. Lângă verandă era un stâlp de curent electric pe care îl folosea să ne priponească. Lega capătul funiei de stâlp, ne făcea cu mâna de câteva ori, iar apoi intra în casă cu gândul la o nouă invenție; următorul balon era mereu mai mare, mereu mai frumos. Cred că tata a fost și va rămâne un idealist, cum de altfel sunt și eu, idealismul fiind o condiție de bază a pasiunii noastre comune. Împreună cu mama pluteam zile la rând pe cerul albastru. Uneori ne mânca spinarea și eram siguri că dau să ne crească aripi. Aerul rarefiat ne zăpăcea mințile. Aveam cu noi conserve de pește și pesmeți să ne țină de foame, iar când ne era frig ne încălzeam cu gândul la flacăra de deasupra capetelor noastre. Mai aveam volume de poezii, pentru momentele de tăcere. Pământul se învârtea sub noi ca un copil răsfățat, însă funia balonului ne trăgea după el. Apoi cerul se învolbura și furtuna punea capăt zilelor senine. Pierdeam treptat din altitudine și aterizam forțat în lanul de grâu de peste drum de casă. Cu mintea încă în nori, intram în bucătărie voioși. Podeaua stătea neclintită sub picioarele noastre. Însă nu apucam să vedem știrile de la televizor sau să ne amintim gustul puiului la ceaun, căci tata ieșea din biroul lui cu ochelarii pe nas și anunța triumfător că noul lui balon era gata. Atunci eu și mama știam ce era de făcut: eu mă duceam la alimentară să cumpăr conserve de pește și ea se închidea în bucătărie să prăjească în cuptor feliile de pâine. Deși sunt gata să admit că tot ce știu am învățat de la tatăl meu, pot să afirm cu mândrie că în materie de baloane am devenit expert, fie că este vorba de niște simple baloane cu aer cald sau de dirijabile mai sofisticate. La numai cincisprezece ani am câștigat concursul Zeppelinul de Foc, o competiție renumită de baloane cu hidrogen din satul vecin. În paralel, încurajat de vorbele mamei, am urmat de la distanță studiile superioare de numărător, specializarea numere impare. - Cu baloanele nu se știe niciodată, Laur, îmi spunea gânditoare, rezemată cu coatele de marginea nacelei, cu privirea pierdută printre peticele multicolore de sub noi. Dacă tot ne petrecem viața aici, pe cer, măcar învață să numeri norii. Când tehnologia zeppelinelor va fi dată uitării, număratul îți va prinde bine. În ciuda succesului meu, tata nu s-a arătat niciodată mulțumit pe de-a întregul. La douăzeci

12

POVESTIRI NECONDIȚIONATE

de ani, când am reușit să înalț un balon la 12.400 de metri, depășind recordul de 11.300 de metri stabilit anterior de către domnul Dahl, tata s-a baricadat în birou timp de trei zile și trei nopți. În a patra noapte s-a furișat afară și mi-a tăiat balonul cu foarfeca de tuns gardul viu. Dimineața următoare l-am văzut pentru ultima oară pe tata; mi-a spus că ar trebui să îmi urmez singur drumul și că el nu va fi niciodată un exemplu bun pentru mine. S-a suit apoi în ultima lui invenție, într-un dirijabil galben ca o păpădie, și ne-a spus adio. L-am înțeles perfect: este greu să rămâi indiferent la o asemenea performanță. În toamna lui 2006 am construit cel mai mare balon din lume, câștigând astfel un loc de cinste în Cartea Recordurilor. La ceremonie au fost prezente regina și mama ei, iar în deschidere a cântat o divă faimoasă la vremea aceea, căreia din păcate oamenii i-au uitat între timp numele. A fost în orice caz un spectacol pe cinste. La final, familia și prietenii mei s-au urcat cu mare tamtam în cea mai încăpătoare nacelă din lume. Erau cu toții voioși, roșii în obraji de încântare. Îmi făceau cu mâna, deși balonul nu se desprinsese încă de sol. Bunica flutura o batistă albă, demodată. Mama coordona trupele cu vocea experienței îndelungate. Amicilor mei le săltau genele de emoție. Unele fete își ascunseseră chipurile sub palme. S-au suit frumos în balon și eu i-am pus în înaltul cerului. Aveam încredere în noua mea invenție, avea o formă perfect aerodinamică și era incredibil de ușoară. Când s-a lăsat seara și s-au aprins becurile pe autostrada din fața casei, am scos telecomanda din buzunar și am apăsat pe butonul verde. În acel moment balonul ar fi trebuit să înceapă coborârea prin balansări succesive dintr-o parte în alta, sub privirea sfioasă a primelor stele care deja își făceau apariția. Mirare însă, butonul verde rămânea indiferent la apăsările mele tot mai insistente. Idealist cum sunt, reușisem să depășesc perfecțiunea: inventasem un balon care nu avea să mai aterizeze niciodată. Toți cunoscuții mei au rămas în aer. Nu vor să se mai dea jos de-acolo, pretind că nu au de ce să se-ntoarcă. Nu pot decât să accept capriciul celor ce acum sunt atât de departe. Resemnarea este o lecție importantă de viață. Le trimit pește la conservă și pesmeți ca să le țină de foame. Le mai pun în pachet niște cărți de colorat, ochelari de soare, pastă de dinți și cremă anticearcăn, câteva poze cu mine și alte fleacuri asemenea. Uneori (sau mai bine zis - foarte rar), iau avionul și mă duc să îi vizitez. Însă nu mai rezist în nacelă, vreau repede jos. Viața în balon mi-a devenit insuportabilă. Mă doboară frica de altitudine.

POVESTIRI NECONDIȚIONATE

13

Tunelul

E

VLAD STROESCU

ram în personalul de Târgu Neamț, gândindu-mă cu groază cum ar fi să intrăm într-un tunel și să nu mai ieșim pe partea cealaltă, adică să tot mergem așa în beznă, la nesfârșit. Este o teamă pe care toți călătorii neexperimentați o resimt în acest tren, pentru că merge atât de încet încât ar putea la fel de bine să stea, și amintește de paradoxurile lui Zenon din Elea. Călătorii experimentați, cei care își trăiesc majoritatea vieții în tren, nu se mai tem pentru că deja s-au obișnuit cu ideea că se află într-un asemenea paradox, și că nu ajung niciunde, nicăieri, niciodată. Unii dintre ei vegetează în liniște, aproape perfect camuflați cu pielea, părul, dinții și hainele de aceeași culoare cu mobilierul vagonului. Alții pălăvrăgesc. Dacă dai peste unul dintre ăștia pe bancheta din fața ta, vei fi victima unei sporovăieli fără niciun final previzibil. De așa ceva aveam parte în acea zi de sfârșit de noiembrie. Ceferistul pensionar de vizavi îmi povestea întreaga sa viață, în episoade aranjate aleator. Am aflat așadar cum a copilărit pe plaiuri bucovinene, într-o livadă de pruni, cum a prins gustul țuicii cu schinduc încă de la doisprezece ani, cum nevasta lui răposată îl certa pe vremuri tot timpul din te-miri-ce, cum o cunoscuse pe respectiva nevastă în urmă cu nenumărați ani la petrecerea de pensionare a lui Vasile impiegatul, cum avea copii mari și nepoți, cea mai mică nepoată făcând facultatea la particular, cum, atunci când era mic, i-a plăcut tare mult să meargă la circ, deși nu a fost decât o singură dată, și așa mai departe. La mijlocul istorisirii, am aflat și cum îl chema, însă mărturisesc că am uitat. Am învățat de mult să nu mă mai plictisesc când întâlnesc asemenea oameni, pentru că oricum nu am nimic mai bun de făcut. Din contră, mă ghemuiesc pe banchetă și ascult pe jumătate treaz, cu mintea plutind liberă în compartiment. Viețile noastre par toate la fel, lipsite de interes și banale în toate privințele, dar asta doar la suprafață. Dacă ești atent, descoperi întotdeauna amănuntele interesante. Restul e de dat uitării. Iluzia eternității s-a spulberat când am ajuns în gara unde aveam treabă. Mi-am luat geanta și m-am dat jos. Am constatat că, în loc de peron, crescuse o iarbă până la brâu. Mi-am croit drum prin ea, simțind o vagă euforie ce părea să se concentreze în picioare,

14

POVESTIRI NECONDIȚIONATE

așa că am început să alerg. Pe strada gării ar fi trebuit să mă întâmpine niște blocuri cenușii, scăldate eventual în lapovița toamnei târzii; nu m-am mirat însă când în locul lor mi s-a prezentat o uliță pavată cu pietre de râu. Fierbinți – eram desculț. Am urcat un deal, și nu mi-a fost greu să recunosc casa scundă, după prunii încărcați care se zăreau în spatele ei, și după altceva, ceva ce niciodată nu mi-am explicat pe de-a-ntregul. Desigur, și după frații mei mai mari, care băteau prunii cu prăjina. Am lăsat sacul cu făină la intrare și m-am repezit înăuntru. Aveam puțin timp să mă spăl și să mă îmbrac cât de cât mai bine. Era o zi mare: taică-meu îmi promisese că mă duce la oraș, unde venise circul. Și-a ținut, bineînțeles, promisiunea, și restul zilei a fost un vis incredibil cu animale sălbatice cum nu mai văzusem, scamatori ale căror puteri sfidau judecata, artiste suple zburând prin aer și clovni de care râdeai până te durea burta. Fusese cea mai frumoasă zi din toate câte le trăisem și, deși încă nu știam, din toate cele pe care aveam să le trăiesc în viața mea rezonabil de lungă. Hotărârea era deja aproape luată în drumul spre casă. Mi-a mai luat o zi și o noapte să mi-o întăresc și să-mi aranjez lucrurile și, înainte de crăpatul zorilor, ieșeam pe fereastră și o porneam spre gară, decis să mă alătur circului. Într-o jumătate de ceas eram în satul vecin, unde oprea trenul de ora 5, în care m-am și urcat. Neavând bilet, am stat ascuns la toaletă tot drumul. Pe măsură ce mă apropiam de destinație, însă, simțeam cum curajul și avântul mă părăseau. Am ajuns însă în oraș, și am străbătut străzile goale până la câmpia unde era campat circul. Era forfota plecării, corturile se strângeau, cuștile erau urcate în camioane. Mi-ar fi fost foarte ușor să mă strecor într-unul dintre ele, nimeni nu m-ar fi văzut. Planul era să pretind că sunt orfan, aș fi putut mai întâi să fac curat, să hrănesc animalele și să învăț meseria, urmând să ajung dresor, sau poate acrobat. Nimeni n-ar fi stat să verifice un orfan, războiul făcuse destui. Bineînțeles însă că mă răzgândisem deja. Mi-era dor de părinți și frați, ca și când aș fi fost deja plecat. Mă pregăteam să mă întorc cât mai repede, deși nu mai speram să ajung acasă înainte să se scoale ai mei, când toate amintirile mi-au revenit. Știam ce trebuie să fac. Sigur, n-aş mai fi întâlnit-o pe Sofia, copiii și nepoții nici n-ar mai fi existat, dar lucrurile astea nu sunt niciodată de competența judecății mele. Eu doar fac ce mi se cere, sunt un profesionist. Așa că m-am urcat pe nevăzute în spatele ultimului camion. Când tunelul nu are capăt, faci cale întoarsă.

POVESTIRI NECONDIȚIONATE

15



Î

MIRUNA IOANA OPREA (11 ANI)

n aşa-numita ,,Săptămâna altfel” am mers în excursie cu şcoala la Sinaia. Întâi discursul doamnei diriginte: nu vă bateţi, nu vă aşteptaţi la un hotel nemaipomenit, nu mergeţi în camera unui alt coleg în timpul nopţii, nu faceţi gălăgie, nu, nu, nu. Apoi semnează că vei fi cuminte, că nu vei deranja pe nimeni, că nu vei ieşi din hotel, că vei asculta de adulţi etc. Pe urmă, bagajul – după listă şi cu ajutorul mamei, care zice: ,,Ia-ţi şi haine groase, şi geacă, şi mănuşi pentru că, deşi e aprilie, s-ar putea să fie frig. Dar ia-ţi şi tricouri și costum de baie pentru că, deşi e aprilie, s-ar putea să fie cald”. În sfârşit, plecarea! Găseşte-ți loc, aşază-te comod şi aşteaptă cu nerăbdare aventura. A durat cam o oră să ajungem în Sinaia plus vreo zece minute să găsim hotelul, care s-a dovedit a fi ascuns într-o pădure pe lângă care nu mai era nicio casă. Doamna de la recepţie ne-a explicat unde-s toate cele apoi ne-a dat cheile. Eu am stat la etajul patru cu alte trei fete. În ziua în care am ajuns, eram toţi copiii la subsol şi jucam biliard. La un moment dat, unul dintre copiii de la A propuse: - Ce-ar fi să mergem la etajul patru să jucăm ceva? - Da! am răspuns noi în cor. Aşa că am decis să mergem la mine în cameră, pentru că era cea mai mare. În timp ce urcam, nişte câini din curte au început brusc să latre (iar noi, de speriaţi ce eram, am crezut întâi că sunt lupi din pădure). Aproape imediat, de la etajul doi s-a auzit un ţipăt, venea dintr-o cameră unde erau cazate alte trei colege. Am fugit spre camera lor, ca să aflăm că fusese o glumă proastă de-a lui Vlad de la noi din clasă, care le speriase prefăcându-se că e Dementor. Am urcat la etajul trei, iar colega mea de bancă a ciocănit la uşa de la camera ei de cinci ori

16

NAIVA

dar nu a deschis nimeni, în schimb s-a auzit un ciocănit puternic de cealaltă parte a uşii, adică din cameră. Neştiind cine poate fi, am fugit jos, la recepţie, unde erau mulţi adulţi. Cât timp noi eram jos, colega mea Ioana a venit şi ea la recepţie și am decis să mergem la ea în cameră. Când a descuiat uşa, am văzut toţi că lumina era aprinsă, deşi Ioana ştia sigur că a stins-o înainte să plece, iar la televizor (care era şi el deschis!) era emisiunea ,,Fenomene stranii”, la care ea nu se uitase niciodată. Cum ne uitam noi aşa, miraţi, televizorul s-a oprit singur! Am ieşit toţi ţipând din cameră. Auzindu-ne, diriga a zis că e timpul să mergem fiecare la culcare. Noi patru, fetele, ne-am îndreptat spre camera noastră şi am deschis uşa de la distanţă, lovind-o de perete (pentru că ne era prea frică s-o deschidem normal). După o oră de jucat Monopoly, am auzit nişte copii coborând. Am ieşit şi noi pe hol, da, în pijamale, şi am descoperit sursa tropăielilor: Într-o cameră de la etajul unu erau șase fete care plângeau. Eu şi colega mea de bancă am întrebat-o pe Andra, care era singura care se calmase, ce s-a întâmplat. A spus că ei toţi au văzut-o la geam pe Bloody Mary, fantomă din folclorul din Vest. Se spune că ea apare în oglindă atunci când numele ei e rostit de trei ori, deseori acest ritual fiind făcut la petreceri. Se mai zice că uneori, când o invoci, te poate răni grav sau te poate chiar omorî. Asta depinde foarte tare de persoana care o invocă. Legenda spune ca Mary era singură la părinţi, tatăl ei fiind doctor. Într-o noapte, a găsit-o cu ochii deschişi şi cică fără să respire. La miezul nopţii a săpat o groapă în grădină, a pus-o pe Mary în coşciug şi a îngropat-o, punându-i în mână o sfoară de care, la suprafaţă, a prins un clopot și a legat-o de un băţ înfipt în pământ. Dacă Mary era vie, să tragă de frânghie, clopotul să sune, iar tatăl să vină să o dezgroape. Până la urmă, Mary a tras de sfoară şi clopotul a început să bată, dar nimeni nu a auzit-o. Legende sunt multe, dar aceasta e cea mai populară (când i-am pomenit mamei acasă de povestea asta, mi-a spus că probabil de aici se trage expresia „salvat de clopoţel”, care era un serial de demult pentru copii, cam ca Hannah Montana de azi). Şi uite aşa am avut noi o minivacanţă de vis… urât, prin urmare am decis să nu mai mergem la acel hotel NICIODATĂ.

NAIVA

17

Telephome

ELU CUBRELA

...la semnalul sonor, vă rugăm începeți înregistrarea. Pentru a salva, apăsați diez. Biiiip. Saaaaaluuuut, Suntem Elu... (pauză) ... eeei, o să spun eu pentru toți! Deci: suntem Elu, Dănuț și Vlăduț și aceasta este căsuuuuța noastră! Vocală, nevocală, de fiecare dată când o să ne suni, noi o să fim acăsuță. Acum, dacă ești tu, Dragule, să știi că asta e doar o înregistrare, noi probabil suntem în altă parte, nu aici în aparat. Dar ai putea să ne lași un mesaj drăguț. Dacă e altcineva și ne și aude, suntem aproape salvați, vocea noastră, a imaginarilor, începe să se facă auzită! Iar dacă ești o greșeală, nouă ne pare rău și ne-ar plăcea să te reparăm. Oricum, ai ajuns pe voci bune. Iar acum, o să cântăm un cânte ...mesajul este prea lung. Vă rugăm să încercați din nou. La semnalul sonor...

18

SERIAL IMAGINAR

Spagettysburg

LUCHIAN ABEL

- Dumitru. Dumitru Popândău. - Eu sunt doctorul Găureanu. Fost ginecolog, actualmente psihiatru. Încântat de cunoştinţă. - Dar noi ne cunoaştem deja, din vremuri demult apuse, domnule Găureanu. - Cum aşa? - Ne-am întâlnit pentru prima oară în Epoca de Piatră Cubică, în oraşul-cetate Spagettysburg, în faţa unei chilotine. Capul meu urma să fie tăiat, iar dumneavoastră stăteaţi impasibil cu mâinile în sân. În sânul unei femei, mai exact. - Şi cum arăta acea femeie, Dumitru? - Aş prefera „Domnule Popândău”, aşa, cu D mare şi rotund. Aşa vorbesc gentălmenţii. - S-a făcut, Domnule Popândău. Deci, cum arăta femeia? - Păi, avea părul şablond, ochii bulbucioși, pielea portocalbă, nasul cârnăţat şi sânii bumflaţi. - Și a căzut chilotina? Ai murit? - Da, în cele din urmă, am murit. Dar, apoi, de-a lungul timpului, m-am reîncarnat în tot felul de fiinţe. Am fost, pe rând, un copacozaur, o gărgărață, un vânzător de tratamelci şi un muscătar (adică bucătar într-un restaurant de muşte). După ce am fost ucis cu pliciul, m-am reîncarnat în... mine. - De-a lungul timpului, m-ai mai văzut şi în alte ipostaze, în afară de cea cu chilotina? - Da. V-am văzut în fiecare dintre vieţile mele anterioare. Fie că m-aţi condamnat la moarte prin chilotinare, fie că m-aţi otrăvit cu stricninjă sau m-aţi dezmembrat cu tiribomba atomică, de fiecare dată m-aţi ucis. Acum, e rândul meu să fiu călău. - Cum adică? Ce-i asta? O mitralieră?, se sperie doctorul, proptindu-se cu scaunul în perete. - E o Dumitralieră. Cu ea am să vă trimit în următoarea viaţă. - Nu, te rog... Nu mă omorî..., îl imploră doctorul, în timp ce uşa cabinetului se deschise. - Mulţi ani trăiascăăă, mulţi ani trăiascăăă, laaaaa muuuulţi aaaaani!!!

VOCABULAR ALTERNATIV

19

Jucăușa fără suflet

IREN LA MIGRAINE

- Nu mai știi cum ne-am cunoscut?! În cameră era destul de întuneric cât să n-o văd. O auzisem când intrase. Ca de obicei, stătea în ușă și punea întrebări. M-am scărpinat în moalele capului și-am mai tastat o propoziție. - Nu mai țin minte. Parcă ți-am comentat pe blog. A, ba nu, am vorbit odată p’un forum. - Eu nu stau pe forumuri. - Atunci... știi, eu chiar trebuie să lucrez. Nu pot să mă joc acum cu tine.

* Titlul, ales de autoare din mulțimea de propuneri primite pe Facebook, îi aparține lui Cezar Florea.

20

AVEM TITLUL

Ea s-a mișcat din dreptul ușii, s-a uitat în monitor și parcă mi-a pus mâna pe cap. Aproape că simțeam cât e de caldă. Apoi s-a dus mai aproape de fereastră, unde era un maldăr de cărți. Mi-a zis: „Ce recamier frumos ai!”. Am început să râd. „Ce gânduri îmi mai trec câteodată prin minte!”. Uneori mi-ar fi plăcut să-mi spună: „Râde, bă, nenorocitule! Habar n-ai.” Îmi plăcea că atunci când se aşeza în lumină n-o mai vedeam, devenea năluca mea dragă căreia puteam să-i modific trăsăturile, să-i plăsmuiesc gura infernal de adorabilă şi porii ca nişte găuri negre-mici şi firele de păr din spatele genunchiului. Şi-mi mai plăcea să-mi imaginez sunetul rotund pe care ar fi putut să-l facă fesele ei pe cearșaful meu de poliester. Al naibii, mi-ar fi plăcut să fi fost mai spontan când mi-o închipuiam. Parcă mă lăsau hormonii. Era și iarnă. Am mai tastat niște rânduri: Revista de critică nu va lăsa pe nimeni în pace, nu va face politică și nici educație fizică. Ea conține viață, redundanţă, psihologie inversă și putere critică. Singurul scriitor al revistei voi fi eu și eu mă voi bate cu toți pumnii mei în pieptul meu. În mintea mea, jucăuşa împinse la o parte grămada de cărți și se sui pe dulap. Eu mă gândeam cum luase ea autobuzul și apoi tramvaiul, apoi cum s-a strecurat printre câinii vagabonzi până unde stăteam eu. Eu știam că ea nu-și mai amintea cum ne cunoscusem, iar ea era sigură că fusesem împreună la un festival de film de o noapte, unde dimineața am fost serviți cu croissants și cafea. Eu n-am băut cafea, ea a mâncat și o ceva cu ciocolată. Nu era amintirea ei, însă am lăsat-o să creadă. Alteori, eu umblam pe bloguri de jurnaliști, le trimiteam mesaje de dezaprobare și îi dăscăleam cu argumente socio-etice și monologuri autarhice, iar ea era gând la gând cu mine. Odată, când amorţisem de tristeţe, m-am târât până unde țâşnise soarele prin fereastră şi m-am încovoiat pe covor până mi s-a mai încălzit sufletul. Ea n-a zis nimic. Ce putea să zică? Dar eu n-o lăsam să tacă. - Când eram mică, zicea jucăuşa, la bunicii mei pe uliță nu era decât un om cu fântână în ogradă. Ceilalți își luau apa din fântâna săpată între două gospodării, pe o parcelă în paragină pe care n-o pășteau nici vacile. Era terenul lor neutru. Și toți îl pândeau pe omul cu fântână în ogradă, nu cumva să scoată apă din fântâna lor. Într-o vară, când fusese secetă mai multe zile la rând, au ieșit toți cu câte două găleți, cărau apă în grădinile de legume. Își trăgeau roata unul altuia, își dădeau bună seara sau se opreau pe drum și se țineau de vorbă. În du-te-vino-ul acela, s-a strecurat și omul cu fântână în ogradă. Ducea și el două găleți, trecând subțire, într-o doară,

AVEM TITLUL

21

credea el - în treaba nimănui. Ajuns la fântână, și-a umplut o găleată și când să pună iar mâna pe roată, cineva a strigat la el. N-am văzut ce s-a întâmplat după aia că mă chemase bunica la masă, dar pe noapte, când am ieșit la poartă, am găsit ulița udă și găleți goale împrăștiate. - Ce-i asta? Un fel de pildă? Vrei să spui că trebuie să iau și de la alții? - Vreau să spun că ești un ochelarist prea serios! Hai să facem un om de zăpadă! - Ce zăpadă? Eu ştiam că ninge, sigur că da, dar de când stăteam în casă nu ştiam că se făcuseră troiene până la fereastra de la etajul zece. Treaba asta îmi făcuse poftă de ceai. M-am ridicat, m-am răsucit pe vârfuri şi-am zis în aer „Bună!”, iar jucăuşa a țâșnit în fața mea. În gând, am cuprins-o de mijloc și i-am zis: „Noi parcă nu ne-am pupat azi!”, iar ea și-a împins buzele într-ale mele, până mi-a găsit limba. După ce mi-am făcut ceaiul, m-am îmbrăcat în pijamale și m-am dus în fața oglinzii să-mi fac monologul de dinainte de culcare: „Eu fac critică de teatru și-mi plimb ochelarii dintr-o mână în alta. Îmi zic omul critic, cu litere mici pentru mai multă emfază și pentru că starea mea este critică. Sunt bolnav, nu grandios. Sunt un iepure cu probleme de vedere. Îmi place de jucăuşă. Îmi place că eu o fac să existe. Îmi place când o „invoc” la mine, în Rahova şi că Rahova e la granița cu Ferentari; mi se pare că stau într-o zonă periculoasă unde numai o singură femeie are curaj să vină. Femeia mea imaginară, jucăuşa mea... N-am nici cauze şi nici remediu. Dumnezeu să mă-nţeleagă, nu doar eu!”. M-am oprit din vorbit şi m-am uitat stânga-dreapta. Jucăuşa dispăruse ca în fiecare seară, iar tot ce mai rămăsese din ea erau un nod în gât şi-o ciudă omenească, care creştea tot mai repede, se făcea colosală şi devenea cuprinzătoare cam cât ar putea să fie o emisferă sufletească, dacă ar exista vreodată una. Eu am ştiut dintotdeauna că sufletul nu există, la fel cum am ştiut că o jucăuşă atâta de isteaţă nu există decât în mintea mea şi că ea n-are nici suflet, nici păr cald şi nici palme cu care să mă mângâie firesc pe tichie, pe umăr sau pe fund. Aşa c-am început să mă gândesc la mama – singura pe care o bănuiesc că ar avea suflet – mama care o să se trezească acasă la ea, în Pitești, și-o să pună ibricul de-o cafea şi-o să se gândească la mine. M-am gândit şi la vecinul de deasupra – şi el s-ar putea să aibă un fel de suflet – vecinul care mi-a zis odată că lui îi place să tropăie și m-a invitat să beau o țuică. Era cam devreme pentru ţuică, aşa că mi-am pus capul pe pernă şi-am adormit cu inima-n dinţi şi cu jucăuşa-n gând.

22

AVEM TITLUL

COLECTIV Motanov Motanul Mov Bună seara. Începem antrenamentul. Hai să reinventăm Miorița. Erau trei ciobani și doi voiau să-l răpună pe al treilea să-i fure oile. Ce face Miorița când află chestia asta?* Ania Blăjan Își pune status pe Facebook despre ce a aflat și cei 3 ciobani îi dau unfriend. Ana Maria Volintirescu Se înarmează până în dinți. Vlad Stoiculescu Se face praf de la primul tufiș de cânepă... pentru că viața e trecătoare, omuleeee... Andreea Ciuluvica Dă la ziar. Pe urmă, verifică din 3 surse și revine cu dezmințiri. Oana Setupwizard Își deschide lăbuțele... simte adierea vântului și spune zâmbitoare "Frankly, my dear, I don't give a damn." Ruxandra Dragomiroiu Rearanjează stâna în stil feng shui ca să îl ferească pe cioban de energiile negative Nku Cercel Îl cheamă pe The Mentalist să le sucească mințile. Dana Cristea Ia o dușcă și iși spune: Mioriță, fii bărbată! Cher Ana Învață să „smardoiască” în stânga și-n dreapta ca să le arate celor doi că nu e de glumit cu femeile care iubesc! Alexandru Mărășteanu Face o laie. Sau o face de oaie. Caelia Dalloway De supărare, merge la barul comunal și se pune pe beut țuică, căreia unii îi mai zic și plum brandy... Cosmic Audrey Deodată, apăru Moromete. Caelia Dalloway Când îl văzu pe Moromete cu atâtea plete făcute rasta, Miorița era să nu-l recunoască!„Mo...Moromete, tu ești, taică?” Cosmic Audrey Și din spate se auziră vocile: ERA SU PADRE! Caelia Dalloway Miroița & Moromete se puseră pe băut toată tequila din pubul comunal... mâncară până și viermele de pe fundul sticlei de Olmeca, așa, de disperare.

* Antrenament preluat de pe www.facebook.com/motanov, unde Motanov vă așteaptă cu drag

ANTRENAMENT

23

24

UP’N DOWN

În sala de mese pustie a căminului cultural din Bistrița, la o masă lungă, împodobită festiv, stă un bărbat. Poartă costum. Mănâncă tort. Plânge. Sâmbătă s-a furat mireasa. E joi. OANA HODADE

- E ridicol, uită-te la noi! Suntem un zâmbet și-o piele de găină! MIRCEA BOURUC

Și la fiecare mușcătură, un strop din piersică i se prelingea pe gât în jos, ca un firicel de pipi. RUXANDRA FREZEZEN

Culmea nesăbuinței: să-i urezi unei singure persoane toată fericirea din lume. ALEX MOLDOVAN

SUPERSCURTELE

25

www.ffffound.com

26

AVEM IMAGINEA

MIRCEA BOURUC

vs 9/11

MOȘU

AVEM IMAGINEA

27

MIRCEA BOURUC Dragă Dana, În tabără e frumos, mă distrez, nu-mi lipsește nimic, iar vremea e din ce în ce mai bună. Mi-e dor de tine, scrie-mi ce mai faci! Te pup! Adică aș vrea să te pup, dar nu pot, că nu ești aici, ești mult în spate, pe Pământ. Și probabil n-o să-mi scrii, mă îndoiesc că vreuna dintre zecile de scrisori trimise a ajuns la tine. Dar zi-mi tu mie pe unde să ți le trimit? Camera e ermetică. Nu intră nimic, nu iese nimic. De fiecare dată o scriu, o citesc de câteva ori și o înghit, după care spun o rugăciune și în felul ăsta sper să zboare și să îți aterizeze pe preș. Cred că am lăsat o întreagă dâră de scrisori, să-mi marchez drumul de întoarcere prin galaxie... nu că m-aș întoarce, cel mai probabil nu. Vremea e superbă, începe să fie chiar prea bună, cred că sunt vreo 50 de grade și nu prea mai pot să respir. Inițial eram foarte panicat. Nu știam nici cum am ajuns aici și nici de ce, plus că ceea ce era o incertitudine a devenit pe parcurs o realitate – soarele îmi apare pe geam din ce în ce mai mare, în fiecare zi, pe măsură ce mă apropii. Nu știu nici acum ce se întâmplă, dar mă simt mai bine. Doamne, dar cât mă dădeam cu capul de pereți! Mai ales că nu înțelegeam nimic, mi se părea totul atât de aberant, atât de abstract! Îți vezi de treabă, îți trăiești liniștit viața, iar clipa următoare te trezești blocat într-un lung drum spre moarte. De ce? Plus că de cât timp sunt aici? De săptămâni, luni, ani? Nici nu știu, nu e ca și cum s-ar face vreodată și noapte. Doamne, cât de cald e! Mai iau o gură de bere. Apare

28

AVEM IMAGINEA

de vreo săptămână. Măcar atât. Da, de vreo săptămână tot apar bere rece și pizza la discreție. Cred că e diavola. Deși până acum nu îmi fusese nici foame nici sete, iar camera era goală. Adică aproape goală, să-ți zic: La început, când simțeam că îmi explodează capul de lipsă de sens, după o perioadă de chin și disperare, m-a luat depresia. Doar stăteam și expiram lung. Dar după asta, am început doar să stau. Nu îmi mai ardea de nicio întrebare. Nu mă mai speria nimic. Nu conta ce e cu camera, doar era. Nu conta de ce sunt eu aici, doar eram. Așa că doar am stat niște ani într-o cameră goală care zboară drept spre soare. Na... Iar cum stăteam, deodată observ sub geam un calorifer. După care, niște prize și un colț de covor, pe care îl știu și care a tot crescut. Inițial nu m-am întrebat de ce. Doar am stat și le-am lăsat să vină. Problema a apărut când am început să sper. Am sperat că mi se dezvăluie adevărata cameră. Mi se părea că sunt pe cale să descopăr ceva, să scap! Mi-am îngăduit să sper că văd din ce în ce mai multe bucăți din dormitorul nostru drag și că poate, mi-e și frică să-ți spun, poate că acolo mă aflu. Am crezut că o să te văd. Iar atunci covorul s-a oprit. A rămas un colț. Și nu a mai apărut nimic. M-a apucat disperarea! Să fii atât de aproape! Am tras de colțul ăla cu dinții! M-am concentrat, am vorbit cu el, l-am rugat! Nimic. M-am panicat groaznic, am plâns, dar nimic. M-am tăvălit din nou pe jos, dar nu am mai intrat în depresie. Încet-încet m-am luat cu altele, nu prea mi-a mai păsat de covor, în sensul în care e ciudat că e acolo, iar la un moment dat o să mă ocup și de el, dar am fost ocupat cu altele: mi-am imaginat viața pe Pământ, am făcut multe flotări și m-am masturbat amintindu-mi de sânii tăi albi. După care în premieră mi s-a făcut sete și ghici ce?! A apărut dozatorul de bere. Dar nu îl cunosc, nu e din dormitorul nostru, ci propriu acestui loc sinistru și cretin. Și mai apare uneori și pizza. Tare, nu? Trebuie să recunoști, dragă Dana, că îmi ridică mult nivelul de trai. Și nu doar asta, dar dimineață, când m-am trezit, am dat cu mâna de un obiect tare, ceva străin. Când m-am uitat – o telecomandă! Nu a noastră, de acasă, dar înseamnă că urmează și un televizor! Iuhu! Poate prind ceva HBO interstelar! Cine știe, poate am noroc și de un aer condiționat și niște jaluzele, măcar să nu mai văd cum vine. Că de venit tot vine. Eu n-o să te mai văd niciodată, nu? Om vedea. Hai c-o-nfulec, te pup!

AVEM IMAGINEA

29

9/11

E

MOȘU

duminică. Soarele s-a aburcat de vreo doi coţi peste cer. Orb îmi rătăcesc palmele pe sub aşternuturile albe în căutarea unor fierbinţi ascunzişuri, dar rezultatul căutarilor mele nu depăşeşte pragul unui mormăit surd ca un tors de pisică. Dintr-o dată, un zgomot asurzitor aruncă în aer liniştea grea. E o gălăgie teribilă făcută parcă de geamul către balconul bucătăriei transformat în ţăndări, combinat cu căderea suspendatului din dreapta peste dulapul de lângă perete şi amândouă peste masa cu geam de cristal făcută praf şi pulbere. - Buteliaaaa - ţipă nevastă-mea cât o ţin plămânii strângându-mă tare în braţe, chestie pe care încercasem îndelung să o obţin ceva mai devreme fără niciun succes. - Ce-i cu ea?! - întreb mirat şi speriat strângând-o la rându-mi puternic la piept. - A explodaaat - ţipă ea ca şi cum treaba ar fi evidentă şi pentru un copil de şcoală, darămite pentru cogeamite bărbatul ca mine... Eu încerc să-mi revin din şoc şi cea mai bună dovadă că lucrurile reintră pe făgaşul normal e faptul că-mi reamintesc imediat că noi n-avem butelie. - Atunci ce-a bubuit?! - mă întreabă nevastă-mea cu ochii cât cepele ca şi cum eu aş fi Mafalda şi ar trebui să le ştiu pe toate. - Habar n-am! - şi mă dau jos din pat uşurel pipăind cu vârful degetelor parchetul care e încă

30

AVEM IMAGINEA

la locul lui. În schimb, cum mă ridic în picioare, îmi sare în ochi grozăvia. Pe sub peretele dinspre bucătărie se iţeşte un vârf de covor. Mă uit mai bine, mă şterg la ochi şi mă aşez înapoi pe pat. Vârful de covor e tot acolo, înfipt pe sub perete ca Libertatea pe sub uşa de la intrare. Îi fac semn din ochi nevestei. Ea cască ochii şi mai mari decât ai mei dar fără teamă coboară repede şi începe a-l cerceta minuţios. - Covor persan adevărat, calitatea a-ntâia, fir gros, lână-lână. Şi lucrat manual pe deasupra. Merge spre suta de milioane - concluzionează ea în urma inspecţiei, lăsându-mă să înţeleg că misteriosul obiect nu putea fi al nostru. - O fi a lu başbuzuca de la cinşpe - fac eu cu capul în sus spre apartamentul de deasupra. L-o fi scăpat pe geam când a încercat să-l bată pe balustradă. Ca numa ieri ce-a scuturat faţa de masă la prânz şi a zvârlit la noi în balcon o furculiţă, trei cireşe, solniţa, două scobitori folosite şi nu ştiu câte şerveţele, socotesc eu. - Covor de-o sută de milioane?! - ridică nevastă-mea interogativ din sprânceană ca şi cum ar spune „Dacă noi nu ni-l permitem ăştia nici atât”. Şi totuşi covorul e acolo, înfipt în zid ca un coupe-papier în coasta unei cărţi. - Du-te dincolo şi vezi ce-i! Ce stai aşa ca popândăul - se răsteşte nevastă-mea cu un picior în papuc şi cu altul suit preventiv înapoi în pat. - Ba du-te tu dacă eşti aşa curioasă, că eu nu-s – replic deşi ştiu că trebuie să-mi adun bruma de curaj rămas şi să văd ce-i de partea cealaltă a peretelui. Din mers apuc de gât balerina de porţelan pe post de bâtă şi crap uşor uşa. Ceea ce se înfăţişează privirii e exact ce am bănuit. Un obiect de dimensiuni semnificative a pătruns prin geamul de la balcon şi s-a strivit de peretele bucătăriei făcând zob tot ce a întâlnit în cale. Obiectul care a produs dezastrul e indubitabil covorul care zace la picioarele mele făcut armonică lângă perete. Nu pot să deslușesc pe loc misterul, dar de un fir tot am dat. Fac nările pâlnie şi sorb greu. În aer e o mireasmă fină de iasomie. Mai e cineva în casă, nu suntem singuri. Mă apuc să iscodesc cu balerina ridicată deasupra capului, iar în balcon, ascunşi după butoiul de varză, dau peste un bărbat cu turban şi o femeie cu şalvari care seamănă izbitor cu Aladdin şi prinţesa Jasmine. - Ştiţi, am avut o mică defecţiune la covorul fermecat şi am fost nevoiţi să aterizăm de urgenţă - dau ei din umeri și clipesc inocent din gene...

AVEM IMAGINEA

31

FELIX TZELE

D

upă cinci minute în care nu făcu nimic altceva decât să se holbeze la patul care căpătase, peste noapte, forma unui crocodil, domnul Dumitrescu se duse în sufragerie şi scoase din bibliotecă o ediţie mai veche din Enciclopedia Animalelor. Când reveni în dormitor, îşi puse ochelarii şi începu să compare imaginile din carte cu obiectul acela straniu ale cărui protuberanţe îi puseseră spatele în piuneze. Solzii gri-stins pe care dormise semănau cu cei ai lui Alligator mississippiensis, un crocodil ce populează fluviile continentului american. N-aş fi rezistat dacă aş fi fost în locul lui, îşi zise, să stau cu o coadă atât de lungă îndoită trei sferturi, să nu pot să o bălăngăn dintr-o parte în alta! Să nu-mi permit nici măcar plăcerea asta! Of, nenorocit mai eşti, dar ce vrei să-ţi fac, nu pot să dărâm zidul, poate doar dacă am aprobare de la administraţie. Sau mai bine să îţi fac o gaură, să îţi bâţâi coada în sufragerie, ce zici? Ntz, nu merge, tu îmi faci prăpăd p-acolo, îmi spargi bibelourile şi geamurile bibliotecii şi ce mai am

32

SF & F

şi… suna telefonul. Cu mersul lui greoi, se îndreptă spre aparatul care, peste noapte, se contopise cu o cochilie de melc de mare. Nu, nu e familia Banu, greşeală, da, bună ziua. Se aşteptase să fie doamna Filat. Lasă, îşi zise, o să o sun mai târziu să îi spun că i-am găsit împletitura. Fără telefonul doamnei Filat din ziua precedentă, speculă domnul Dumitrescu, nu ar fi plonjat în lumea aceea ciudată. Da, cu siguranţă i se trăgea de la acritura de la etajul trei. Vezi băi, Gigi, cum sunt oamenii noştri, acum câţiva ani te beştelea pe la toţi vecinii că vorbeşti singur prin casă, vezi Doamne, auzea ea prin tavan, şi acum îţi zice de la obraz să o ajuţi. Neruşinata! Dar lasă, să-l ierte Dumnezeu, că săraca abia se mai mişcă prin casă, zice şi el, aşa, la supărare, nu a pus niciodată gând rău cuiva, mai ales amărâţilor soartei, cum era doamna Filat. Îi căzuse babei un milieu de pe sfoara din balcon, ajunsese, prin spărtură, în subsol. Dacă nu ar fi fost atât de neajutorată, nu ar fi mişcat un deget pentru ea. Uite, Gigicule, îşi zise în timp ce cobora scările parterului, câte poţi să faci tu pentru semenii tăi, cât bine, în condiţiile în care ei te-au săpat pe la spate când au avut ocazia şi te-au bârfit peste tot, că nu e vorba doar despre doamna Filat, ea ar fi, la o adică, o nimica toată pe lângă toate jigodiile de la fabrică, da’ treacă de la tine, să se ştie, că tu eşti săritor, om de omenie. Tiii, oare s-o mai potrivi cheia, administratorul ăsta nou o fi schimbat broasca fără să te anunţe şi pe tine, mă mir, mă mir că a lăsat-o aşa, i-auzi ce scârţâie, nimic nu face derbedeul ăsta pentru bloc, unde a zis baba că e milieul ei, aproape de spărtura ălora de la gaze, uite-l, pentru ce m-am băgat eu în umezeala şi mirosul ăsta, ptiu, că era să şi cad, ce dracu’ aţi pus pe jos măi, nene, coji de banane, a, o cutie, o fi a administratorului sau cine ştie. A mea eşti acum, recompensă de la doamna Filat, ce, doar nu m-a văzut nimeni că am coborât, şi ce, i-am pus eu să lase cutii înflorate pe jos în subsol să mă împiedic de ele? Parcă îl mai lăsaseră durerile de spate. În timp ce se îmbrăcă, se gândi că poate şi suferinţele avea să le simtă tot pe jumătate. Hopa, stai aşa că nu e aşa! Că durerea e semn că trăieşti, rău e când îţi amorţeşte creierul şi nu se mai înţelege cu trupul, când devii un radio stricat, ca ăla al doamnei Radu, de la patru, toată ziua îl ţine deschis şi cu sonorul dat la maximum, uite că ştie ea ce ştie, învaţă din timp, că la vârsta dumneaei ce altceva mai poţi afla, vorbeşti şi tu cu aia cu coasă pe unde o prinzi, s-or fi înţeles ele, păi sigur. Cine ştie, bălmăji, oi fi murit, ce chestie, aşa să fie Dincolo, să nu îţi dai seama dacă ai ajuns

SF & F

33

în Rai sau în Iad? Vai de sufletul tău, Gigele, vai de păcatele tale, iartă-mă Doamne, iartă-mă că orbecăi ca un liliac prin Împărăţia ta şi nu ştiu ce fac. Timp de o jumătate de oră îşi căută cheile prin casă. Parcă intraseră în pământ. Până la urmă le găsi sub patul-crocodil din dormitor. Nu putea să se vâre după ele, dacă se prăbuşea sălbăticiunea şi îl prindea acolo, ca sub dărâmături? Aşa că le luă cu binişorul. Hai mă, că nu vă fac nimic, hai încoace, şi cheile lui, care prinseseră picioare de păianjen, îl ascultară şi păşiră pe palma lui. Din nou consultă Enciclopedia. De data asta se lăsă păgubaş repede, căci, pentru a identifica animalul în care se transformase partea superioară a cheii, i-ar fi trebuit o carte în care să găsească descrieri amănunţite ale tuturor celor nouă sute de specii din familia tarantulelor. În lift deschise, pentru a doua oară, cutia înflorată din lemn pe care o găsise în subsolul blocului. Conţinutul ei nu se schimbase peste noapte, înăuntru se afla tot o figurină care îi semăna leit. Ei, bombăni el, hai că nu am, totuşi, un burdihan chiar atât de mare. Cu o zi în urmă, când a văzut-o prima oară, i-au trecut prin cap lucruri nepotrivite, poate din cauza şocului, în orice caz, se întâmplase ceva. Îi venise în minte imaginea unui fluture şi a unui elefant şi apoi, ca un şuvoi greu şi murdar după o ploaie de primăvară, îi străbătuseră mintea tot felul de vietăţi ciudate de prin junglele şi savanele pe care le studiase ani de-a rândul, în Enciclopedie. Cine ştie, dacă s-ar fi gândit atunci la apă, jumătate din lucruri ar fi devenit lichide. Doamne fereşte, îşi zise, bine că nu am avut în cap vreo vâlvătaie, că acum zăceam la pat cu arsuri de gradul trei pe mine. Şi cine să-l stingă, cui să-i pese? Aşa, cu arătările acelea în jur, putea să trăiască liniştit ani întregi. Cu ce îl deranjau jumătăţile de animale? Ba dimpotrivă, îl pasionau, în ultimii ani numai pe Animal Planet ţinea televizorul. Hai mă Gigi, nici în Iad nu e aşa rău, ce dracu’, ai trecut tu prin comunism, păi nu, hehe. Chiar dacă ajunsese la Necuratu’ în ogradă, nu avea de ce să se plângă. Aşa că traversă strada şi urcă la volanul Daciei lui 1310, acum pe jumătate un spate de dihor maroniu. Dădu o cheie, motorul cârâi şi fumul începu să iasă pe sub coada lungă şi ascuţită a hibridului cu două roţi şi două picioare. Domnul Dumitrescu porni la drum prin lumea aceea nouă care, dintr-odată, i se părea mult mai bună decât cea pe care tocmai o părăsise.

34

SF & F

IV CEL NAIV sîntem de fapt copaci muşchii ne cresc pe oase indicându-ne nordul anatomiei, în toamna noastră firele de păr îşi schimbă culoarea şi cad cum cad frunzele azi - una, mâine - alta până ni se face iarnă sîntem de fapt copaci tindem să prindem rădăcini într-un loc, depindem atât de mult de fluturi pentru a ne perpetua specia sîntem de fapt copaci când o întâmplare îşi scrijeleşte numele pe noi ne picură sevă

sîntem de fapt copaci îndreptaţi către cer deşi tot în pământ ajungem într-o zi vom decora interiorul unui living, ce ironie, asemenea unei mobile sîntem de fapt copaci unii mai roditori, alţii mai ornamentali păduri, livezi, singuratici mereu nepregătiţi să fim surprinşi de securea vreunui cancer sîntem de fapt copaci hai să facem mai mult decât umbră pământului degeaba.

SCHIMBUL DE GEN

35

DENISA ARMAȘU

P

e vremea bunicilor noștri, Sfârșitul Lumii era un Baubau menit să înspăimânte cu mic, cu mare, pe toată lumea. Era un eveniment politicos: nu venea niciodată neanunțat și, în niciun caz, nu te lua prin surprindere. Ba chiar se lăsa atât de mult așteptat, încât oamenii chiar își doreau să vină, numai să se termine odată cu treaba asta. Însă cu timpul s-a găsit o cale de a-l miniaturiza: l-au făcut să sfârșească lumile individuale! Așa că Sfârșitul Lumii a devenit noul câine de poșetă al vedetelor, multe dintre ele grăbindu-se să-și achiziționeze unul. Apoi s-a dezvoltat o întreagă industrie. Fabricile din China au început să-l producă în serie: Sfârșitul Lumii portabil, Sfârșitul Lumii pliabil, Sfârșitul Lumii gonflabil, Sfârșitul Lumii la plic (torni apă și se face Sfârșitul Lumii - instant!), ba chiar și Sfârșitul Lumii contrafăcut. În scurt timp a devenit disciplină olimpică, iar ediția din 2012 era cea mai așteptată a tuturor timpurilor, pentru că urmau să se înfrunte cei doi mari campioni: Pămpă și Botosu. Pămpă era campioana mondială la Sfârșitul Lumii. Botosu era campionul olimpic en titre. La juniori, Pămpă câștigase olimpiada de Sfârșitul Lumii, faza pe județ și pe țară. Botosu - faza pe univers. Pămpă se antrena cu Bute, Botosu - cu Bolt. Pentru că fiecare avea stilul lui: Pămpă voia să lovească Sfarșitul Lumii direct în moacă, Botosu voia să fugă mai repede decât ar fi putut Sfârșitul Lumii să vină. Calificările erau foarte simple, ți se testa reacția la câteva tipuri miniaturale de Sfârșitul Lumii: la o serie de apeluri nepreluate sau la un mesaj rămas fără răspuns. Optimile de finală erau mai serioase: cum reacționezi când te dai jos pe partea greșită a sufletului, aia cu bănuieli în loc de certitudini, și crezi că pe celălalt l-a călcat Sfârșitul Lumii dacă nu răspunde fix în momentul

36

SCHIMBUL DE GEN

ăla. În sferturile de finală, ai de analizat fiecare gest și de despicat firul în fracțiuni atât de mici, încât dai de bosonul Higgs. Iar semifinalele sunt deja mult mai dure: trebuie să supraviețuiești după o ceartă-monstru, pornită de la o neînțelegere-pitic și să insiști la nesfârșit, chiar dacă știi că nu ai dreptate. Pămpă și Botosu trecuseră prin toate aceste probe și ajunseseră în Finală, iar asta nu era puțin lucru: însemna să fii atât de impasibil, încât să ți se pară că Totul are o rezolvare și că nimic nu-i Sfârșitul Lumii. Însă Finala era proba care simula cel mai bine Sfârșitul Lumii: pentru ca unul să câștige, trebuia să renunțe pentru totdeauna la celălalt. Acum. Pe nepregătite. Trebuia să se împace cu ideea că toate celelalte posibilități de a mai vorbi cu celălalt mor odată cu clipa. Pămpă și Botosu ezitară un pic înainte să intre în ring. Erau rivali, dar totuși se știau din copilărie. Trecuseră printr-o sumedenie de lucruri împreună, iar cele prin care nu trecuseră încă erau și mai multe. Stadionul era ticsit de găști rivale, care așteptau deznodământul: or să reușească să distrugă lumea creată împreună, prin împrietenire, fără ca asta să aducă și Sfârșitul Lumilor individuale? Un flanc de ambulanțe emoționale așteptau la ieșirea dinspre vestiare, cu padelele de resuscitare pregătite. Încet-încet, Pămpă își adună curajul și făcu un pas înapoi. „Este Sfârșitul Lumii mele în lumea ta”, își spuse printre dinți, și închise ochii. Un huruit groaznic începu, spectatorii începură să fugă care încotro, alegând tabere, obiectele comune începură să se separe pe margine, într-un partaj haotic, amintirile comune începură să doară ca măselele de minte și toată prietenia lor stătea să facă implozie, atât de greșită începuse să li se pară. Reflectoarele arenei explodară, pătând cu întuneric totul în cale, iar câțiva muncitori cu un pickhammer secționară accidental cablul de alimentare al luminiței de la capătul tunelului. Beznă. Numai huruitul ăla nu mai înceta, ba chiar se auzea din ce în ce mai tare și mai aproape, de ziceai că vine adevăratul Sfârșit. Botosu se uită la tabela de marcaj, să vadă dacă mai poate recupera puncte înainte de adevăratul Sfârșit. Beznă. Se uită la arbitru. Fugise. Cesăfac cesăfac cesăfac, se gândi Botosu până când ceasul atomic arătă ultima secun... [...] Nu se știe ce s-a întâmplat cu Pămpă și Botosu după Sfârșitul Lumii. Se știe doar că, atunci când în sfârșit a venit, s-au luat în brațe și s-au ținut atât de strâns, încât să nu poată trece printre ei. Și au crezut unul în altul până la Sfârșitul Lumii.

SCHIMBUL DE GEN

37

GICU

A

m fost mâţ(ă) negru cu alb sau viţă-versa. Acum sunt moroi (moroii n-au culori – la nuit tous les chats sont gris). Aş vrea să vă spun câte ceva din efemera mea viaţă de pisic(ă) problemă: plăcerea mea era să fac numai ce-mi plăcea mie dar displăcea altora. De un par egzamplu: pypy şi kaka (nu fotbalistu’) făceam numai şi numai (sau exclusiv) sub patul stăpânilor mei şi le parfumam habitaclul cu miroase din cele mai naturale (fără E-uri, of course) şi nu chiteam că fac ceva rău sau necuviincios. Pe vremea aceea, il y a belle lurette, nu era democraţie ca acuma, sanchi, zexe, dar lumea putea să-şi facă poftele cam pe oriunde şi, nu-nţeleg pourquoi (j’aimais Rosine), mai ales stăpâna mea mă judeca şi mă pedepsea mai rău ca-n Evul Mediu, adică mă ţinea de frumosul meu cap şi mă înfunda cu năsucul, guriţa şi mustăţile în proaspetele mele produse organice. „Na, fir-ai tu să fii de etc, etc” – urma o suită din cele mai colorate şi neobişnuite epitete. După un asemenea tratament deveneam abătut(ă) – nu mai ţin bine minte de ce gen eram – la gândul că biata mea stăpână, de mult în lumea drepţilor, ca şi mine de altfel, pretindea că mă iubeşte. C’est vrai – ea iubea toate animalele şi păsările pe care le îmblânzea, mai puţin „UNA”,

38

MOTANOV A ALES

ghiciţi care! (vorba cuiva). ALTA: adoram să comit fapte penale pe care le realizam cu genialitate; ainsi donc furam mâncare de la oameni, mai ales de la stăpânii mei, când nu reuşeam să vânez vreo păsărică sau un Mickey Mouse. Aşadar, din oala cu ciorbă delicioasă de carne, scoteam delicat cu lăbuţa şi manichiura mea, bucăţile cele mai frumoase, oală pe care stăpâna mea o asigura cu o enormă piatră de pavaj peste capac. Având forţă şi agilitate, înlăturam the stone, cu riscul de a mă accidenta grav (şi nu aveam nicio poliţă de asigurare de sănătate). Ce urma? Un alt val de tortură inchizitorială la care mă supunea iubita mea stăpână (aiurea, n-o iubeam nici cât negru sub gheruţă!) care, deşi nu mă surprindea asupra faptului, avea ferma convingere că o singură fiinţă din lumea animală era în stare de o asemenea impardonabilitate tâlhărească (n-am găsit alt cuvânt mai lung, sic). Cu toate astea, îmi duceam viaţa pisicească, cu suişuri şi coborâşuri, păstrându-mi în rezerva pisică – pardon, psihică şi fizică, o mare doză de optimism. POST SCRIPTUM: anotimpurile pe care le uram du profond du mon être erau toamna şi iarna! Toamna, căci (în loc de fiindcă) stăpâna – maniacă de curăţenie tout comme moi – aici ne asemuiam iremediabil –, înainte de a-mi permite accesul în casă, mă spăla chinuitor pe lăbuţe cu apă rece (of course – ce-mi place vorba asta!) pentru a nu lăsa urme de noroi pe frumoasele şi elegantele noastre preşuri în stil popular. Doamne, ce satisfacţie mai aveam când o driblam şi mă strecuram printre picioarele ei, în casă, cu lăbuţele încărcate de pastă de cernoziom pe podeaua sus-numită (nu ştiu dacă am pomenit-o mai sus!). Iar iarna (ce joc de cuvinte aproximativ – de care numai eu eram în stare) eram în penitenţă pentru varii fapte negative cu iz penal, eram ţinut(ă) la uşă, în viscol, până făceam ţurţuri de cavernă pe mustăţi, nas, gât şi urechi (ORL), inclusiv pe mândreţea de coadă ce-mi mai rămăsese după ce o prescurtase un dulău veşnic duşmănos. Hélas, ma mère, quelle vie de chien ou plutôt de chien pleurant j’ai menée! Votre Pis-Pis ou Mitzily, căci nu am fost botezat(ă) (pisică botezată în apă – cine Doamne iartă-mă a mai pomenit) cu un nume lovely gen Mişu, Jenny, et caetera! See you!

MOTANOV A ALES

39

ANCA SANDU Azi am ajuns pe Olari, după o oarecare pauză, pe la un zece fără ceva. Şi eram cu un energizant în braţe, şi mă uitam la toţi copacii ăia înfrunziţi în care-mi zac nişte ani. Am ajuns prima dată pe strada Olari într-o vară, la o cununie civilă. Apoi, nişte mulţi ani mai târziu, am venit iar, să depun un dosar şi să-mi port dinăuntrul pe dinafară. Habar n-aveam cine sau ce m-aşteaptă, că doamna de la chioşcul de vis-a-vis de Blu'zz o să se uite lung când aveam să-i cer ţigări şi covrigi sau că-n acelaşi Blu'zz o să-mi iau suc de fructe în loc de bere, ca să nu mă ameţesc. Din câte observ, să te ataşezi e-un lucru cu mai mult dus decât întors; niciodată nu ştii undeajungi. Sau fiinţele, sau lucrurile tale. Pentru că, din când în când, mai trebuie să şi pleci; zona mea de confort e-a naibii de mişto, are ploi de vară, din care uneori scap ciuciulete, perne comode, pături călduroase, conexiune la net şi oameni mişto. Atâta doar că uneori mi se-ntâmplă să trântesc uşa nervoasă, cu mine de cealaltă parte, şi să constat că nu mi-am luat cheile. Am intrat de multe ori pe geam. Peter Gabriel are o melodie care se cheamă „Mercy Street”. „There, in the midst of it, so alive and alone,/Words support like bone”. Mi-au plecat oameni şi-au să mai plece, sezonul de-abia se deschide. Lume cu care am împărţit ţigări, sandviciuri, eseuri, beri, narghilele, cărţi de citit, cărţi de joc, şeptică şi poker pe sub masă, apă, bani de mâncare, ciocolată şi portocale. Ani de liceu, nici mulţi, nici puţini; uneori, ne-apucă chiromanţia-n palmele minţii şi ne imaginăm peste cinci, zece, douăzeci de ani. Nimeni nu ştie nimic. Lacrimi înnodate-n barbă de râs, coate-nfipte-n colţurile de metal ale băncilor, haine uitate prin cine ştie ce sală şi împiedicăturile de pe scările prea joase. E prima dată când mi se-ntâmplă să-mi placă într-atât de mult într-un loc, încât să nu vreau să plec. Eu mi-l caut pe „acasă” de când mă ştiu, Olari - cu tot cu Blu'zz şi cu copaci şi cu umbre - a fost aproape, întotdeauna. Doar te urci în troleu, ce contează orele pierdute pe drum. Habar n-am, „acasă” s-ar putea să fie un umăr care pulsează sau un şezlong sau un scaun de maşină. Ce ştiu sigur e că se mută de pe Olari; a crescut şi nu mai încape. Mi-ar plăcea strada Zefirului, nici nu-i departe.

40

MOTANOV A ALES

RUXANDRA FREZEZEN Mă trezesc. Metrou. Ușă. Lift. Muncă. Lift. Ușă. Metrou. Dorm. ... Mă trezesc. Metrou. Ușă. Lift. Muncă. Lift. Ușă. Metrou. Dorm. Mă trezesc. Fac ochii maaari și constat că nu sunt la mine acasă. Seamănă cu casa mea dar pot să jur că nu e. Pereții sunt albi, dar nu același alb. Cafeaua nu are aceeași aromă. Nu găsesc cheile, iar ușa e larg deschisă. Afară soarele e cald și dulce. Poate visez. Oare dacă te ciupești în vis poți visa că doare? Azi merg pe jos. Am mâinile în buzunare și fluier. Văd oameni ieșind pe străzi. Înalți, palizi, lipsiți de păr și fără ochi. Unii au animale în lesă. Cu patru picioare, o coadă lungă, groasă. Seamănă destul de mult cu stăpânii lor, doar că au ochi. Fiecare câte unul. Mare și galben, chiar în mijlocul frunții. Sunt acoperiți cu o blană neagră, lucioasă, ca de focă. Mă trezesc față în față cu o astfel de arătare. Animalul mârâie. Stăpânul, așa lipsit de ochi cum e, pare că mă vede. Zâmbind, îmi arată dinții creaturii. Albi, ascuțiți, încălecați unul peste altul, distribuiți neuniform și mai ales MULȚI. Văd cum sare, simt cum mă doboară, îmi acopăr fața și apoi durerea și-ntunericul mă copleșeșc. - Îmi cer scuze. Te-am confundat. Mă trezesc. Acasă. Pe măsură ce mă dezmeticesc, mâna mea dreaptă, spintecată până la cot, se reface și ea.

MOTANOV A ALES

41

Gâștele

S

CEZAR FLOREA

e întâmpla în zbuciumaţii ani 1960. Pe vremea aia, cel care avea să devină judecătorul Parlea, era un adolescent care locuia cu familia lui într-un sat de lângă CâmpulungMuscel. Cel mai spectaculos eveniment din satul ăsta era că, în fiecare zi, la ora doişpe fix, un avion venea dinspre dealurile din capul satului, trecea pe deasupra caselor şi dispărea undeva înspre groapa de gunoi. Acum era prin iulie şi se pregăteau să facă vişinată de-aia nouă. Damigeana au golit-o aruncând vişinele de anul trecut pe unde au apucat, pe lângă casă. Tot atunci, prin curte umblau, ca la toţi oamenii, gâşte. Simţind mirosul dulceag de vişine din vişinată, gâştele se duseră dus direct acolo şi băgară ciocul. Să fi văzut încăierare între gâşte pe aşa delicatesă! Rostogoleau în burdihan mai multe vişine deodată, hăpăiau cu nesaț până când curățară curtea de vișine. Bobiţele cădeau în stomac, alcoolul din ele îşi făcea efectul, așa că, ce să vezi, în câteva minute s-au îmbătat gâştele. Umblau prin curte dând din cap, aşa, ca şerpii. Nici nu mai ştiau să zică bine „ga ga ga!”, scoteau un „ssssss ssssss sssssss” pierdut și se loveau unele de altele. Câteva chiar săreau într-un singur picior, ca şi cum ar fi jucat şotronul. Sub conducerea unei gâște cu inițiativă, deodată s-au îndreptat toate spre gardul curții. Şi-au luat avânt, au băgat viteză şi BAAAM, s-au lovit de gard. Au căzut toate deodată cu cracii-n sus şi-au adormit unde le-a prins căzătura. Nea Culae s-a dus în curte să vadă ce s-a întâmplat. Când colo, gâştele înşirate leşinate lângă gard. Ptiu, drace.

42

MOTANOV A ALES

- Lenuţoooo, ia vino, fă, încoace! - Ce e, Culişor? - Vino repede-ncoa'! Iete-teeee, cred c-a murit gâştele, fă! – Ia ia ia, Doaaamne ferește! zicea Lenuţa făcându-şi cruci. Doamne! DOAMNE! Ne omorâși gâștele, Doamne! Lenuţa plângea gâştele, Culae doar se minuna, tânărul Parlea se uita şi el fără să priceapă. - Hai lasă, lasă, zicea Culae. Ia fă de m-ajută să le urc în căruţă să le duc la gunoi că se împute aicea! - Na, na, Culae. Stai aşa. Să le jumulim întâi, să rămână puful pentru perne. Familia Parlea făcea altă treabă acum. Aşezaţi pe scăunele cu trei picioare, în mijlocul curţii, toţi trei jumuleau la gâşte puful cel fin. Ce le trebuia, băgau în saci. Restul, împreună cu gâştele chelite, au urcat în căruţă să ducă la groapa de gunoi. Nea Culae împreună cu fiul său plecară cu căruţa să arunce păsările moarte. Încet-încet, gâştele au început să se trezească din beţie. Văzându-se una pe alta aşa chelioase, li s-a făcut pielea de găină. Vă daţi seama, gâşte cu pielea de găină! În câteva minute gâştele s-au trezit de tot şi au sărit din căruţă. Parlea a rămas crăcănat: înviaseră gâştele! - Ţin-te, bă, la ele! striga Culae. - Ce să le fac, tăticule? - Prinde-le! Mama lor de orătănii! Pe gâşte le rodea foamea de la atâta alcool. Parlea cel mic nu ştia. A-ncercat să prindă una dar gâsca a dat să-l muşte și până la urmă a început ea să-l alerge pe el. Nea Culae, mai viteaz, i-a dat gâştei un şut, uitând că vrea s-o prindă, nu s-o scoată din joc. A zburătăcit-o de nu s-a văzut. - Parleoooo! striga Culae. Prinde, bă, măcar două şi du-te cu ele acasă! Tânărul Parlea a reuşit să prindă două păsări şi a plecat cu ele. Nea Culae a venit şi el, mai târziu, cu alte două, în timp ce restul gâştelor şi-au schimbat soarta, luându-şi câmpii peste groapa de gunoi. Mahmureala gâştelor a ţinut vreo două zile, țăranii veneau la gard să se uite-n curtea lui Culae cum baletau gâștele în neștire, iar Culae, cum e obiceiul la sat, îi servea c-o țuiculiță bună până dădeau și ei în mintea gâștelor, și o țineau așa până veneau nevestele să-i ia acasă.

MOTANOV A ALES

43

Recomandările prietenilor de la

ManyFest 20 – 28 august, Timișoara, www.manyfest.ro/tema.html Dedicat artelor vizuale, festivalul ManyFest antrenează imaginația tinerilor artiști printr-o serie de concursuri tematice în domeniile grafică, fotografie și scurt-metraj. Talentații pregătiți să se alinieze! Cursa va începe mintenaș!

Festivalul Internațional de Film Independent Anonimul 6 – 12 august, Sfântu Gheorghe, www.festival-anonimul.ro Cinematograful independent revine și în acest an pe nisipul de la Marea Neagră, atrăgând la ceas de seară cinefili bronzați, cu zâmbete largi, briză-n plete și ochi curioși. În răcoarea nopții, după ce apune soarele, intrarea este liberă, iar filmele se derulează sub cerul la fel de liber. http://romanianpapergirl.com Papergirl e un proiect de artă iniţiat în Berlin de Aisha Ronniger în anul 2006, iar în România are loc din 2010. Ideea: arta vine mai aproape de oameni, ca o surpriză plăcută, în viața lor obișnuită, pe stradă. Până la 1 septembrie sunteți ademeniți să trimiteți lucrări la papergirl. [email protected], ele vor fi expuse apoi două săptămâni, iar ultima mișcare e rularea și împărțirea lor aleator, pe bicicletă, celor întâlniți pe drum!

44

PUȚINĂ INFORMAȚIE

Sighișoara medievală 20 – 29 iulie, Sighișoara, www.sighisoaramedievala.ro Bătrânul oraș îmbracă din nou straie străvechi și te îmbie cu muzică veselă, domnițe rușinoase și cavaleri neînfricați. Sighișoara te invită să cunoști atmosfera medievală a căsuțelor gârbovite și a străduțelor înguste, sinuoase. Ediția din acest an aduce spectacole, parade, turniruri, iniţieri cavalereşti, dansuri medievale, recitaluri, condamnări la moarte, procesiuni de vrăjitoare, retrageri cu torţe şi câte și mai câte.

Freedom Jazz 19 – 21 iulie, Vama Veche www.freedomjazz festival.ro

Corneliu Stroe & Balcanamera, Romanian Power Trio Mihalache Ţăndărică Horja, Berti Barbera, Adi Tetrade Fusion Dynasty şi Marius Popp Quartet, Raul Kusak, Adrian Naidin şi Mike Godoroja te așteaptă în astă lună unde e lumea mai dragă. Acorduri sărate de bossa-nova, jazz şi funk pe nisipul din Vamă perfect.

Stufstock 27 – 28 iulie, Vama Veche, www.stufstock.com Cu un line-up pe măsură, Stufstock-ul va încinge și anul acesta nisipul din Vamă, aducând în fața melomanilor trupe dynamite, precum Butterflies In My Stomach, Byron, Trooper sau The Subways. Voi aduceți-vă doar corturile. Soarele, briza și marea sunt din partea casei. 28 – 29 iulie și 25 – 26 august Green Hours, București www.greenfair.blogspot.com Dacă vă place să vă răsfățați din când în când cu un accesoriu care spune ceva despre personalitatea voastră, Green Fair e locul prin care sigur v-ar prinde bine să dați o raită. Creațiile unicat sau de serie mică vă vor face ochi dulci în atmosfera solară a grădinii Green Hours.

Subsonic 3 – 6 august, Parcul Păulești www.subsonic.ro Primul festival din România dedicat cultu13 – 19 august, București rii bass aduce în fața iubitorilor genului 40 de http://adfel.iqads.ro Timp de o săptămână, publici- artiști și 60 de ore de muzică pe două scene. tatea neconvențională ne ține În plus, călduroasele seri de august vor fi stinse cu lipiți de Club Fabrica pentru activități sportive inedite și workshopuri creative. o binemeritată porție ADfel. Grand Spoof, Battle of the Six și ADfel Galleries sunt felurile principale din acest an. Poftiți, poftiți!

Summer Well 11 – 12 august, Domeniul Știrbey, Buftea www.summerwell.ro Hurts, Patrick Wolf, The Asteroids Galaxy Tour, Wolf Gang şi Citizens!, iar a doua zi The Stone Roses, The Vaccines, Glasvegas, The Big Pink şi Zulu Winter. Muzică, dar și multe alte soiuri de entertainment, dintre care ținem musai să vă semnalăm proiecțiile „Best of ShortsUP 2011 – 2012”, un fel de desert vizual.

PUȚINĂ INFORMAȚIE

45

SIMINA DIACONU O maimuță walks into a bar... - Ups, ce caut eu aici? zise maimuța, scrutând speriată localul întunecos. O vulpe se apropie și întrebă mieros: - Un cocktail cu banane, frumosule? - Ha! Așa de dimineață? N-aș putea. Eu căutam un mic dejun, am atâta de umblat astăzi, întâi la facultate, apoi tenis cu amica mea gazela, iar mai pe seară merg la festivalul de film cu bursucii de la cursul de scenaristică. Un cocktail cu banane și adorm pe bar, domnișoară! - Păi zi mersi, așa o viață să tot ai... Văzând-o cum se bosumflează, maimuța încălecă pe un impuls galant și spuse: - Nu vrei să ronțăim un mic dejun împreună? - Ah, de când n-am mai fost la vânătoare! Ești prea drăguț! În ce pădure? - Ăăăăăăăăăă. Pădurea frufru! - N-am auzit de ea, or fi și popândăi pe-acolo? întrebă vulpea salivând. Maimuța își păstră sângele rece, luă vulpea de braț și o duse la frufru. - Mult lemn, miroase proaspăt, văd și verde și multe culori de flori sau fructe, pentru cine gustă așa ceva, dar eu sunt carnivoră, nene! - N-ai decât să-ncerci ceva cu pește sau vită, deși zău dacă nu ți-ar face bine să-ți schimbi și tu dieta măcar din când în când. - M-ai făcut grasă?! Norocul maimuței, chiar atunci începu să plouă peste ei cu... gloanțe, după cum țipă vulpea. Se băgară îngroziți sub masă până când atacul încetă și izbucni un râs isteric de veveriță. - Nuca la putereeeeeee! Cum sări pe masa lor fără altă introducere, o cooptară și pe ea în grupul lor și petrecură împreună o dimineață cu totul și cu totul nebunatică.

46

BRAND STORY