Tema 7 Piata Factorilor De Productie Si Formarea Veniturilor Factoriale.[conspecte.md]

Tema 7 Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale Planul temei 1. 2. 3. 4.

Piaţa muncii şi salariul. Piaţa capitalului real şi dobânda. Piaţa funciară şi renta. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu formele pieţelor factorilor de producţie şi a veniturilor obţinute de la utilizarea acestora.                

Obiectivele temei determinarea esenţei pieţei muncii; analiza cererii şi ofertei pe piaţa muncii; analiza funcţiilor bursei de muncă; determinarea criteriilor de formare a salariului; evidenţierea formelor de salarizare; analiza particularităţilor naţionale ale salariului; dinamica salariului în Republica Moldova; determinarea structurii pieţei capitalului real; analiza cererii şi ofertei pe piaţa capitalului real; analiza dobânzii şi factorii care o determină; evidenţierea particularităţilor pieţei funciare; analiza cererii şi ofertei pe piaţa funciară; analiza formelor de manifestare a rentei funciare; analiza preţului asupra terenurilor de pământ şi factorii care influenţează asupra pământului; evidenţierea conţinutului profitului şi formelor lui de manifestare; rata şi masa profitului şi factorii ce influenţează asupra dinamicii acestora. 7.1.

Piaţa muncii şi salariul

Economistul francez din sec. XIX J.B.Say a formulat teoria celor trei factori de producţie (munca, capitalul şi natura), utilizarea cărora aduce la formarea pieţelor respective (piaţa muncii, piaţa capitalului şi piaţa resurselor naturale) şi la generarea celor trei venituri fundamentale: salariul, dobânda (profitul) şi renta. Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea de lucrători, mărimea salariului care trebuie plătit şi condiţiile de muncă, pe care trebuie să le creeze agenţii economici. Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se vinde şi se cumpără ca orice alt bun economic. Piaţa muncii include următoarele

mecanisme de bază: cererea de muncă, oferta de muncă şi preţul muncii (salariul). Cererea de muncă (forţă de muncă) reprezintă cantitatea de muncă salariată pe care agenţii economici sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o anumită perioadă de timp. Această cantitate depinde de numărul locurilor de muncă disponibile. Cererea de muncă poate fi elastică sau inelastică. Cu cât elasticitatea cererii în funcţie de preţ a unui bun este mai mare, cu atât va fi mai mare şi elasticitatea cererii pentru munca folosită la producerea bunului respectiv. De ex., o creştere a salariilor minerilor va conduce la o creştere a preţului la cărbune. Această creştere de preţ va determina o scădere mai mult decât proporţională a cantităţii cerute de cărbune şi, în consecinţă, o scădere importantă în cantitatea de muncă cerută. Cu cât costul muncii are o pondere mai mare în costul total, cu atât mai mare va fi elasticitatea cererii de muncă. Dacă salariile reprezintă o proporţie mare din costul total, o creştere a salariilor va conduce la o creştere substanţială a costului total. Prin urmare, producţia va fi redusă şi vor fi angajaţi mai puţini muncitori. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat. Oferta de muncă nu include persoanele ocupate în gospodăria casnică, militarii, studenţii şi alte persoane care desfăşoară activităţi nesalariate. Oferta muncii are următoarele particularităţi: ea se formează într-o perioadă de timp mai îndelungată (în decursul unei noi generaţii); constituirea ofertei muncii nu se desfăşoară exclusiv pe principii economice, ea este supusă şi legilor demografice; oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă (migrarea forţei de muncă este limitată din mai multe motive); populaţia activă este dispusă să participe la muncă în funcţie de vârstă, sex, starea sănătăţii, condiţiile de muncă etc.; resursele de muncă nu se pot conserva (orice neparticipare la muncă înseamnă pierdere atât pentru individ, cât şi pentru societate). Oferta de muncă, ca şi cererea, poate fi elastică sau inelastică. Oferta de muncă pentru un anumit domeniu de activitate va fi elastică, din moment ce o creştere a salariului din acel domeniu va determina un număr de muncitori să se transfere din alte domenii către acesta. Elasticitatea, totuşi, va fi diferită în funcţie de durata perioadei de timp avută în vedere. Cu cât durata va fi mai mare, cu atât elasticitatea ofertei va fi şi ea mai mare. În calitate de subiecţi ai pieţei de muncă pot fi:  ofertanţii de muncă (persoanele purtătoare a forţei de muncă);  sindicatele şi alte organizaţii ale salariaţilor, oficii de agenţi de plasare;  patronatul, agenţii economici (purtători al cererii de muncă sau a ofertei de locuri de muncă);  statul, care poate influenţa raportul dintre cererea şi oferta de muncă prin politica de investiţii, bugetară, fiscală, de credit, etc. Din punct de vedere al cererii şi ofertei de muncă, piaţa muncii poate fi divizată în: piaţa muncii cu cerere limitată şi piaţa muncii cu ofertă limitată. Piaţa muncii cu cerere limitată are permanent un potenţial mare de rezervă de

forţe de muncă. Asemenea pieţe ale muncii se întâlnesc în prezent în mai multe ţări subdezvoltate. Piaţa muncii cu ofertă limitată se manifestă prin gradul ridicat de utilizare a forţei de muncă. În condiţiile acestei pieţe: lipseşte concurenţa dintre angajaţi şi şomeri; angajarea forţei de muncă este garantată; există un deficit al forţei de muncă. Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de muncă corespunde volumului ofertei de muncă (fig. 7.1). Dm

Se

Sm

Punctul de intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei indică nivelul de echilibru dintre cantitatea cerută şi cantitatea oferită de muncă, căruia îi corespunde salariul de echilibru.

Un element important al pieţei muncii este bursa muncii, care reprezintă o instituţie ce îndeplineşte Fig. 7.1 funcţia de intermediar dintre Dm – cererea de muncă; antreprenori şi salariaţi în procesul de Sm – oferta de muncă; angajare a forţei de muncă. În Se – salariul de echilibru. majoritatea ţărilor bursele de muncă sunt instituţii statale şi sunt dirijate de ministerul muncii, iar în unele ţări astfel de burse au statut de instituţie privată. Principalele funcţii ale bursei de muncă sunt: înregistrarea şomerilor; înregistrarea locurilor de muncă vacante; angajarea la lucru a şomerilor; studierea conjuncturii pieţei de muncă şi prestarea informaţiei respective; testarea persoanelor care doresc să fie angajate în câmpul de muncă; orientarea profesională a şomerilor; acordarea indemnizaţiilor de şomer. Piaţa muncii joacă un rol semnificativ în stabilitatea şi dezvoltarea economiei naţionale: asigură orientarea ocupării eficiente a forţei de muncă la nivel de firmă, ramură şi economie naţională în ansamblu; oferă posibilitatea satisfacerii cerinţelor economiei naţionale în forţă de muncă; oferă informaţie privind concordanţa cererei cu oferta de muncă de care se ţine seama în elaborarea politicilor de pregătire a cadrelor, de orientare profesională a tineretului, de restructurare a învăţământului; influenţează asupra pieţei capitalului, pieţei bunurilor materiale şi a serviciilor şi a echilibrării în ansamblu a economiei naţionale. Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii (salariul). În sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii. În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite domenii de activitate. Referitor la noţiunea salariului există diferite abordări. De ex., liberalii clasici consideră, că salariul natural reprezintă minimul necesar pentru existenţa salariatului şi familiei sale, care nu poate fi depăşit în jos întrucât existenţa salariatului devine imposibilă, şi nici în sus, pentru că antrenează creşterea natalităţii, ceea ce ar conduce la creşterea ofertei de muncă

şi ca urmare la o scădere a salariului la nivelul său natural. În viziunea liberalilor neoclasici salariul nu este plata pentru muncă, ci reprezintă o sumă ce corespunde unui anumit raport dintre utilitatea pe care o are munca pentru salariat şi pentru capitalist, când discutilitatea şi productivitatea sa marginală sunt egale. Actualmente este larg aplicată abordarea, că salariul reprezintă o expresie a raportului dintre sindicate, puterea politică şi presiunea şomajului. Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii salariatului pentru firmă, ramură, societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi complicitatea muncii; cantitatea muncii; calitatea muncii; rezultatele muncii; acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă. Statul aplică măsuri de reglementare a relaţiilor de muncă: stabileşte condiţiile pentru folosirea forţei de muncă, durata muncii şi a concediilor, securitatea muncii, executarea contractului de muncă; intervine asupra condiţiilor de remunerare a muncii, stabileşte procedura de fixare a salariilor în domenii de activitate; exercită rolul de arbitraj în relaţiile dintre salariaţi şi patronat. Trebuie de deosebit salariul nominal şi salariul real. Salariul nominal este cantitatea de bani care revine lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună, an). Mărimea salariului nominal depinde de: preţul forţei de muncă, care se creează pe piaţa muncii sub influenţa cererii şi ofertei; situaţia economică care se creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade, iar la faza avântului – creşte); politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare. Statul determină minimul salariului, iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de posibilităţile firmei. Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în baza salariului nominal. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului nominal. Salariul real depinde de: mărimea salariului nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea impozitelor; capacitatea de cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi salariul nominal. De ex., salariul nominal poate să crească, însă salariul real poate să rămână la acelaşi nivel sau chiar să scadă, dacă vor spori preţurile la bunurile economice şi vor creşte impozitele şi alte plăţi obligatorii. Salariul se manifestă în următoarele forme principale: 1) salariul pe unitate de timp este salariul prin care plata pentru muncă se face în funcţie de timpul lucrat (oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul minim al unei ore de muncă. De ex., în S.U.A. plata minimă pe oră constituie 6,25 dolari, în Anglia – 3,20 lire sterline; 2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. Salariul în acord poate fi exprimat: a)în acord direct, când salariul se stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când tariful pe unitate de produs se majorează în anumite proporţii în dependenţă de gradul de îndeplinire a sarcinii; c) în acord premial,

când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în muncă; d) în acord global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum de lucru la termenul stabilit pentru care primeşte salariul respectiv; 3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi sindicate la nivel de ramură de activitate; 4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată pentru plata accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social. Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:  inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi intelectuale, după nivelul de instruire şi pregătire. Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;  neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci prestigioase şi mai puţin prestigioase, munci de inovaţie, conducere, organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor şi căror le corespund remuneraţii diferite;  inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre cererea şi oferta de muncă este diferit, ce inevitabil influenţează asupra diferenţierii salariului. Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta, adică au loc deosebiri naţionale. Deosebirile naţionale ale salariului sunt condiţionate de următorii factori: a) nivelul diferit al valorii forţei de muncă (în ţările economic dezvoltate cheltuielile pentru reproducţia forţei de muncă sunt mai majorate decât în ţările subdezvoltate); b) nivelul diferit de intensitate a muncii (munca mai intensivă creează într-o unitate de timp o valoare mai mare, deci şi salariul este mai majorat); c) nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările dezvoltate productivitatea muncii e mai înaltă decât în ţările slab dezvoltate, deci şi salariul e mai ridicat); d) nivelul diferit de organizare a muncitorilor în sindicate (la întreprinderile mari, unde acţionează sindicatele, nivelul salariului e mai sporit decât la firmele unde organizaţiile sindicale lipsesc sau se manifestă insuficient). În Republica Moldova salariul este reglat de legislaţia în vigoare şi are tendinţa de creştere (tab. 7.1). Tabelul 7.1

Dinamica salariului în Republica Moldova (lei) Total, din care: agricultura, economia vânatului şi silvicultura pescuitul industria construcţiile comerţul cu ridicata şi cu amănuntul hotelurile şi restaurantele

1995

1998

2000

143,2 103,6 136,2 220,0 206,6 156,7 172,2

250,4 140,6 201,6 423,5 362,4 165,7 230,2

407,9 251,7 338,5 683,4 539,8 394,6 357,8

2002 (august) 688,5 359,3 365,6 1064,2 904,5 622,2 656,2

Tabelul 7.1 (continuare) transporturile, depozitare şi comunicaţii activităţile financiare tranzacţiile imobiliare administraţia publică şi apărare; asistenţa socială obligatorie învăţământ sănătatea şi asistenţa socială alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale

193,0 484,7 179,5

376,5 1135,4 336,3

635,0 2353,1 554,0

1143,3 2533,1 885,8

231,6 119,4 126,5

392,0 183,7 183,5

517,7 247,7 230,1

1027,0 373,3 437,1

131,6

227,4

295,8

480,2

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. DSS al Republicii Moldova. Chişinău: Statistica, 2002, p. 105; Situaţia economică a Republicii Moldova în ianuarieseptembrie 2002. DSS al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 57.

7.2.

Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital. Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate pentru funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru plata dobânzilor; mijloacele necesare pentru formarea de rezerve. Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital include: economiile care se formează în perioada dată (la întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; capitalurile băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp. Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital real, iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului, respectiv pieţele de credit şi titlurilor de valoare. Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung. Piaţa capitalului pe termen scurt (numită piaţă monetară) cuprinde relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt (până la un an). Astfel de piaţă deserveşte operaţiunile interbancare şi efectuează operaţiuni cu active financiare care au scadenţă scurtă (cambii, bilete de ordin, certificate de depozit). Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară) cuprinde relaţiile în legătură cu atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Piaţa pe termen mijlociu şi lung include următoarele componente: piaţa financiară formată din piaţa acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung; piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul); piaţa ipotecară.

Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat. În sens restrâns dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului de capital cu împrumut. În sens larg dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale. Dobânda îndeplineşte următoarele funcţii: influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de producţie şi folosirea lor eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în economisirea unei părţi din venituri; serveşte ca modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit normal; serveşte ca instrument de redistribuire a veniturilor. Pentru deponenţi dobânda apare ca un venit obţinut de la bancă în contul sumelor depuse, iar pentru agenţii economici, care procură credite, dobânda apare sub formă de cheltuieli de producţie, care se includ în costul total de producţie. Dobânda totală (brută) se divizează în următoarele componente: a) primă de risc, care constituie o compensare a riscului la care este supus plătitorul. Prima de risc depinde de volumul de capital împrumutat şi de termenul şi condiţiile de restituire; b) cheltuielile de gestiune suportate de împrumutător pentru a controla solvabilitatea împrumutului; c) dobândă pură, ceea ce rămâne din dobânda brută (totală) după scăderea primei de risc şi a cheltuielilor de gestiune. Mărimea absolută a dobânzii constituie masa dobânzii (D). Masa dobânzii este direct proporţională cu mărimea creditului acordat, durata lui şi rata dobânzii (d). Rata dobânzii este raportul procentual dintre masa dobânzii D şi capitalul împrumutat ( d'   100% ). În dependenţă de forma de calcul C dobânda poate fi simplă sau compusă. Dobânda simplă reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile în care acesta nu este capitalizat. Dobânda simplă se calculeată astfel: Ds  d'C , unde: Ds – dobânda simplă; d - rata dobânzii; C – capitalul dat cu împrumut (sau creditul). Dobânda compusă reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile capitalizării sale. Dobânda compusă presupune transformarea dobânzii primite în capital, ajungându-se astfel să se calculeze dobânda la dobândă. Dobânda compusă se calculează astfel: D = C(1+d)n, unde: d - rata dobânzii; n – numărul de ani; C – capitalul dat cu împrumut. Rata dobânzii se manifestă în două forme: rată nominală şi rată reală. Rata nominală a dobânzii reprezintă taxa dobânzii exprimată la cursul curent, fără a ţine cont de inflaţie. Rata reală reprezintă taxa nominală a dobânzii calculată în dependenţă de nivelul inflaţiei. De ex., rata nominală a dobânzii este de 13%, iar inflaţia în decursul anului a crescut cu 6%. În acest caz rata reală a dobânzii va constitui 7% (13-6).

    

Rata dobânzii este influenţată de următorii factori: rata profitului. Rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata profitului, deoarece în caz contrar întreprinzătorii nu vor valorifica investiţii; cererea şi oferta de capital de împrumut. Dacă creşte cererea de capital, atunci creşte şi dobânda, iar dacă sporeşte oferta de capital, atunci dobânda are tendinţa de scădere; riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut. Cu cât riscul este mai mare, cu atât şi dobânda este mai ridicată, şi invers; inflaţia. Inflaţia, de regulă, contribuie la majorarea ratei dobânzii; conjunctura economică. În perioada de relansare economică, în scopul stimulării investiţiilor de capital, rata dobânzii scade, iar în perioada de recesiune ea creşte.

Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea capitalurilor disponibile în căutarea celei mai ridicate ratei ale dobânzii şi reorientarea fluxurilor de capital pe ţări în dependenţă de mărimea ratei dobânzii. 7.3.

Piaţa funciară şi renta

Renta

În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa funciară (piaţa resurselor naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea, oferta, preţul, concurenţa. Însă spre deosebire de restul pieţelor, piaţa funciară este inelastică, deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele au caracter limitat (fig. 7.2). D1

S Utilizarea raţională a D resurselor naturale aduce la apariţia E1 rentei economice. Renta R1 economică reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de E R producţie neregenerabil. Renta funciară este plata pentru folosirea serviciilor legate de pământ. Renta Suprafaţa de pământ apare ca o recompensă încasată de proprietarii respectivi pentru Fig. 7.2. Dependenţa rentei economice de cererea la terenurile de transferarea temporară a dreptului de pământ folosinţă altor persoane. Realizarea

rentei economice presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii: bunul respectiv să fie limitat cantitativ; bunul respectiv să nu poată fi înlocuit cu un alt bun; oferta bunului să fie inelastică în raport cu cererea. Renta economică se manifestă în următoarele forme: 1. Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie feudal renta funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb era obligat să lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă de produse agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta funciară absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş, drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b) renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere. Arendaşii care arendează loturi de pământ mai fertile primesc un profit suplimentar, care este însuşit în formă de rentă diferenţială de proprietarii funciari. Acest supliment de profit apare în baza diferenţei dintre preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul individual de pe loturile bune. În sectorul agrar preţurile se formează pe baza cheltuielilor de pe loturile mai puţin fertile, deoarece loturile bune nu-s în stare să satisfacă în deplin cerinţele populaţiei în produse agricole. Despre mecanismul de formare a rentei diferenţiale ne mărturiseşte tab. 7.2. Tabelul 7.2

Renta diferenţială

4 5 6

de piaţă

Profitul (unit. monet.)

20 20 20

individual

Volumul producţiei (tone)

100 100 100

de piaţă

Cheltuieli de factori de producţie

slab mediu bun

Preţul unei Preţul total al tone (un. mon.) producţiei (un. mon.) individual

Categoria de teren

Formarea rentei funciare diferenţiale

30 24 20

30 30 30

120 120 120

120 150 180

0 30 60

Renta diferenţială pot obţine şi arendaşii terenurilor de pământ (indiferent de categoria terenurilor), care aplică cheltuieli suplimentare de factori de producţie pe terenurile respective.

2. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori (cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă, la un preţ de monopol relativ înalt. 3. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia. 4. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a locuinţelor. 5. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat. Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. Pământul, ca şi orice alt factor de producţie, se vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de producţie. Preţul pământului este renta capitalizată la dobânda zilei. Formula R preţului pământului: Pp=   100% , unde: Pp – preţul pământului; R – renta; d d' rata dobânzii. Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde de următorii factori:  cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la ridicarea preţului asupra pământului şi respectiv a rentei funciare;  cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a populaţiei şi a volumului de materie primă necesar pentru industria prelucrătoare. Creşterea cererii faţă de produsele agricole contribuie la sporirea preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea preţului asupra terenurilor de pământ;  mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la ridicarea preţului la terenurile de pământ;  posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion, bazin, cazino etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai mare decât anterior;  rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu dinamica ratei dobânzii;  ameliorarea poziţiei terenurilor agricole (investirea suplimentară de capital în sistemul de irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi agricole etc.).

7.4.

Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

Unul din rezultatele finale de utilizare eficientă a factorilor de producţie este obţinerea profitului. Profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic peste costul acestora. Privit în sens larg, profitul reprezintă diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o unitate economică, iar în sens restrâns reprezintă o formă a produsului net, care se autonomizează în procesul de utilizare a unei părţi din valoarea nou creată. În practica contabilă profitul este privit ca un rezultat financiar pozitiv al unei firme, ca o diferenţă dintre încasările şi cheltuielile firmei date. Referitor la natura economică a profitului există mai multe abordări: unii economişti consideră că profitul este un venit cuvenit o recompensă pentru aportul agenţilor economici la progresul tehnico-economic, economisirea resurselor, satisfacerea unor nevoi sociale; alţii sunt de părerea că profitul reprezintă o remunerare a capitalului sau a proprietarilor capitalului pentru contribuţia pe care o aduc la existenţa şi progresul societăţii; a treia afirmă că profitul este o formă de manifestare a plusvalorii creată de muncitori şi însuşită în mod gratuit de proprietarii capitalului; a patra grupă de economişti menţionează că profitul reprezintă expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi economice. Profitul poate fi divizat în profit normal şi supraprofit (profitul peste cel normal). Profit normal e considerat acel profit, care recuperează toate cheltuielile agentului economic. La acest nivel de profit firmele nu sunt încurajate nici să intre în afacere, dar nici să o părăsească. Supraprofitul reprezintă excidentul de profit peste cel normal, considerat mai remunerativ, mai stimulativ pentru agentul eonomic. De ex., dacă o firmă este monopolistă sau oligopolistă şi deci are o putere oarecare pe piaţă, ea ar putea să obţină un profit peste cel normal pe termen lung folosind bariere la intrare care să restricţioneze accesul unor firme noi. Profitul exercită următoarele funcţii:  funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului. De ex., dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă poate fi o reuşită ori un eşec. Astfel, riscul poate fi asociat cu rezultatul incert atât al activităţii deja existente, cât şi a celor novatoare. Un program reuşit va genera pentru firmă un profit peste normal;  funcţia de orientare generală a activităţii economice. Profitul este scopul final al oricărei activităţi economice. Firma, care nu obţine profit, practic nu poate funcţiona;  funcţia de autofinanţare a firmei. Asigurarea procesului de dezvoltare a firmei are loc din contul profiturilor obţinute;  funcţia de sursă de venit. Din contul profiturilor întreprinderilor are loc formarea surselor de venituri atât în bugetul de stat, cât şi în bugetele locale;

 funcţia de cultivare a spiritului de economisire. În scopul majorării profitului firma exercită măsuri de economisire a resurselor materiale, financiare şi de muncă. Profitul se manifestă în următoarele forme: 1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie total; 2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru desfăşurarea unei activităţi (salariul întreprinzătorului pentru munca proprie, dobânda la capitalul propriu, chiria pentru utilizarea încăperilor firmei etc.). Profitul normal, de regulă, este inclus în costul total al producţiei; 3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal. Profitul pur reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile impozitelor şi altor plăţi obligatoare; 4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele lor la preţuri de monopol; 5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni) din contul veniturilor societăţii pe acţiuni. Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa profitului reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau economia naţională în ansamblu. Rata profitului reprezintă raportul dintre masa P profitului şi costul de producţie. Formula ratei profitului: p   100% , unde: p CP - rata profitului; P – masa profitului; CP – costul de producţie. În practica cotidiană sunt utilizate şi alte expresii ale ratei profitului, cum ar fi: P  rata comercială a profitului: pc   100% , unde: pc - rata comercială a CA profitului; P – masa profitului; CA – cifra de afaceri; P  100% , unde: pe - rata economică  rata economică a profitului: pe  ATF a profitului; P – masa profitului; ATF – activele totale ale firmei (proprii şi împrumutate); P  100% , unde: pf - rata financiară a  rata financiară a profitului: pf  AP profitului; P – masa profitului; AP – activele proprii ale întreprinderii. Masa şi rata profitului sunt influenţate de următorii factori:

 nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai înaltă, cu atât mai mult firma majorează masa profitului;  de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul se află în raport invers proporţional: dacă creşte costul, atunci profitul scade, iar dacă costul de producţie se reduce, atunci creşte profitul;  de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc preţurile la mărfurile fabricate, iar costurile de producţie rămân neschimbate, atunci masa profitului va avea tendinţa de sporire, şi invers;  de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de nivelul activităţilor de marketing şi management;  de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii factorilor de producţie;  de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru aprovizionare, producere şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt, cu atât mai repede firma va obţine profitul aşteptat. Concepte-cheie                 

piaţa muncii cererea muncii oferta muncii preţul muncii salariul salariul nominal salariul real salariul pe unitate de timp salariul în acord salariul colectiv salariul social piaţa capitalului real dobânda dobânda nominală dobânda reală masa dobânzii rata dobânzii

                

piaţa funciară renta economică renta diferenţială renta absolută renta de monopol renta minieră renta de raritate preţul pământului profitul profitul economic profitul contabil profitul normal profitul brut profitul pur profitul de monopol masa profitului rata profitului

Rezumat

1. Piaţa muncii reflectă relaţiile în cadrul căreia se confruntă cererea cu oferta de muncă. Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se vinde şi se cumpără ca orice altă marfă. 2. Principalele mecanisme ale pieţei muncii sunt: cererea, oferta, preţul muncii (salariul) şi concurenţa. Cererea de muncă reflectă cantitatea de muncă solicitată de agenţii economici, care dispun de locuri de muncă disponibile. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii care poate fi oferită de posesorii forţei de muncă într-o anumită perioadă de timp. 3. Componentă importantă a pieţei muncii este bursa de muncă, unde are loc înregistrarea şomerilor şi a locurilor de muncă vacante, orientarea profesională şi recalificarea şomerilor, acordarea indemnizaţiilor de şomer. 4. Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii este preţul muncii (salariul). Există salariu nominal, care reflectă cantitatea de bani ce revine lucrătorului pentru munca exercitată şi salariul real, care exprimă cantitatea de mărfuri şi servicii care pot fi cumpărate în baza salariului nominal. Salariul se manifestă în următoarele forme: salariul pe unitate de timp, în acord, colectiv şi social. 5. Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se constituie în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti. Piaţa capitalului cuprinde două componente: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen lung. 6. Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat şi la nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Oferta de capital reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la o anumită dobândă. 7. Un rol important în piaţa de capital joacă dobânda, care reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat. 8. Dobânda influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de producţie şi folosirea lor eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în economisirea unei părţi din venituri; contribuie la recuperarea cheltuielilor bancare şi la redistribuirea veniturilor băneşti ale agenţilor economici. 9. Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor, însă spre deosebire de alte pieţe ea este inelastică deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele naturale au caracter limitat.

10.Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice, care reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie neregenerabil. Renta economică se manifestă în următoarele forme: renta funciară, de monopol, minieră, din construcţii, renta de raritate. 11.Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului, care are tendinţa de creştere. Sporirea preţului asupra terenurilor de pământ este cauzată de: creşterea cererii referitor la produsele agricole; evoluţia rentei; posibilitatea folosirii alternative a pământului; dinamica ratei dobânzii şi de ameliorarea terenurilor agricole. 12.Unul din rezultatele finale ale utilizării eficiente a factorilor de producţie este obţinerea profitului, care reprezintă un excident de venit obţinut de agentul economic peste costul de producţie. Profitul exercită următoarele funcţii: de stimulare a iniţiativei şi a riscului; de orientare generală a activităţii economice; de autofinanţare a firmei; de sursă de venit în bugetul de stat şi cel local; de cultivare a spiritului de economisire. Probleme de recapitulare Ce reprezintă piaţa muncii şi care sunt mecanismele ei de funcţionare? Care-i esenţa şi funcţiile bursei de muncă? Care este obiectul şi subiecţii pieţei muncii? Ce reprezintă salariul şi care sunt criteriile de salarizare? Analizaţi formele de salariu care există în Republica Moldova. Numiţi factorii care influenţează asupra diferenţierii salariului şi deosebirilor naţionale între salarii. 7. Caracterizaţi dinamica salariului în Republica Moldova. 8. Ce reprezintă piaţa capitalului real şi care sunt mecanismele de funcţionare a acesteia? 9. Ce reprezintă dobânda şi care sunt funcţiile ei? 10.Analizaţi factorii care au impact asupra masei şi ratei dobânzii. 11.În ce constă specificul pieţei funciare? 12.Analizaţi principalele forme de manifestare a rentei economice. 13.Ce factori influenţează tendinţa de creştere a preţului asupra terenurilor de pământ? 14.Ce reprezintă profitul şi care sunt funcţiile lui economice? 15.Analizaţi factorii care influenţează dinamica masei şi ratei profitului. 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1997, p. 234 – 266, 383 – 400.  Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, Editura Economică, 2000, p. 169 – 194.  A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, Editura Universitas, 1993, p. 171 – 175, 185 – 188.  Philip Hardwick ş. a. Economie politică modernă. Bucureşti, Polirom, 2002, p. 359 – 396.  C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, p. 68 – 77, 120 – 128.  M. Grosu. Economie politică. Chişinău, Evrica, 2001, p. 77 – 104, 119 – 125.  Legea Republicii Moldova „Despre plata muncii”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 50 – 52 din 11 aprilie 2002.  Strategia ocupării forţei de muncă. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 66 – 68 din 23 mai 2002.  Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Despre majorarea salariilor lucrătorilor din sfera bugetară”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 200 – 203 din 19 septembrie 2003.