Teorie

1. Domeniul de aplicare a acestei libertăţi

Iniţial, libertatea de circulaţie a persoanelor era recunoscută prin tratat sau un drept al resortisantului al unui stat membru, în vederea desfăşurării unei activităţi salariate sau independente pe teritoriul unui stat membru. Dreptul de intrare şi de sejur (şedere) care urmau a desfăşura activitate economică era recunoscut implicit prin efectul dispoziţiilor articolelor 45, 49 şi 54 din Tratatul privind funcţionare U. E. Dreptul de intrare şi de sejur nu putea exista în afara exercitării unei activităţi salariate a dreptului de stabilire sau a prestării de servicii. După intrarea în vigoare în 1987 a actului unic european, au fost adoptate la 28 iunie 1990, 3 directive a căror finalitate a fost extinderea dreptului de intrare şi de sejur în favoarea: 1.

Studenţilor, prin directiva 90/336/CEE;

2.

Pensionarilor, prin directiva 90/365/CEE;

3.

Resortisanţilor comunitari care nu beneficiază de dreptul la libera circulaţie în temeiul altor reglementări comunitare, prin directiva 90/364/CEE.

După consacrarea Tratatului de Maastrich a cetăţeniei U. E., semnificaţiile liberei circulaţii a persoanelor a depăşit graniţele tradiţionale în care, recunoaşterea acesteia era strîns legată de exercitarea unei activităţi independente sau salariate. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Tratat, orice cetăţean al uniunii, are dreptul de a circula şi a se stabili în mod liber, pe teritoriul statelor membre. Cetăţenia europeană implică recunoaşterea următoarelor prerogative: 1.

Dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;

2.

Dreptul de a alege, de a fi ales în parlamentul european, precum şi la alegerile locale din statul membru în care-şi are reşedinţa in aceleasi conditii a acelui stat;

3.

Dreptul de a beneficia pe teritoriul unei tari terte in care statul membru al carui resortisant nu este reprezentant de protectie din partea autoritatilor dipplomatice si consulare ale oricarui stat membru, in acelesi conditii ca si resortisantii acelui stat;

4.

Dreptul de a inainta petitii parlamentuui european, de a se adresa ombutsmanului european, precum si dreptul de a se adresa institutiilor si organelor consultative a uniunii in oricare dintre limbile tratatelor si de a primi raspuns in aceeasi limba;

Actele normative ce reglementează în prezent libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi, este Regulamentul 1612/68 şi Directiva 2004/38 din 29 aprilie privind dreptul la libera circulaţie şi

şederea pe teritoriu statelor membre pentru cetăţenii uniunii şi membrii familiilor acestora. Directiva evidenţiată a consolidat dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor uniunii, reglementînd dreptul de ieşire şi intrare pe teritoriul statelor membre, dreptul de şedere pe o perioadă de cel mult 3 luni, respectiv pentru o perioadă mai mare de 3 luni şi condiţiile în care se obţine dreptul de şedere în permanent. Directiva de asemenea conţine dispoziţii referitoare la restrângerea dreptului de intrare şi de şedere pentru motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, precum şi garantarea protecţiei împotriva expulzării nejustificate a cetăţenilor uniunii. Având in vedere ca libera circulaţie a persoanelor în prezent nu mai este condiţionata de desfăşurarea unei activităţi economice, la nivel doctrinar se apreciază ca libera circulaţie a persoanelor poate prezenta una din următoarele forme: 1.

Dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de şedere pe teritoriul celorlalte state membre;

2.

Accesul liber la activităţi salariate;

3.

Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la activităţi nesalariate la înfiinţarea şi gestionarea întreprinderilor.

În concluzie, beneficiarii libertăţii de circulaţie a persoanelor sunt persoanele fizice, lucrătorii salariaţi, lucrătorii independenţi, destinatarii serviciilor, membrii de familie ai lucrătorilor salariaţi şi independenţi, persoanele juridice. 2. Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi

Potrivit tratatului privind funcţionarea U.E., libera circulaţiei a lucrătorilor salariaţi indică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de munca. Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi este de asemenea reglementată de Regulamentul 1612/68. Prerogativele ce decurg din prevederile art.45 din tratat sunt: 1.

Dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

2.

Dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării;

3.

Dreptul de şedere într-un stat membru în scopul desfăşurării unei activităţi salariate potrivit dispoziţiilor legale aplicabile lucrătorilor naţionali în materia încheierii, executării şi încetării raporturilor juridice de munca.

4.

Dreptul de a rămîne pe teritoriul unui stat membru după ce au ocupat un loc de muncă pe teritoriul acestuia, în condiţiile stabilite de Comisia Europeană, prin măsuri de aplicare.

Prin noţiunea de lucrător salariat, se are în vedere persoana care desfăşoară o activitate sub conducerea şi în beneficiul altei persoane, în schimbul unei remuneraţii. Noţiunea de lucrător salariat trebuie interpretată în sens extensiv. Activitatea executată trebuie să fie reală şi efectivă, şi nu pur marginală sau accesorie, neprezentînd importanţă durata muncii, aceasta fiind exercitată în timp parţial, sau dacă potrivit jurisprudenţei Levin, drepturile băneşti sunt inferioare salariului, considerat în statul de primire ca fiind necesar minime subzistenţe, sens în care în cauza Kempf s-a reţinut că beneficiază de libera circulaţie şi profesorul de muzică, care susţine 12 ore de curs săptămînal. Activitatea trebuie să aibă în mod necesar, o valoare economică, fiind realizată în schimbul unei remuneraţii. Jurisprudenţial, în cauza Steymann, chiar că poate fi calificată ca atare şi activitatea desfăşurată în cadrul unei comunităţi religioase, dacă este retribuită prin contribuţia membrilor săi. Mai mult, în sensul jurisprudenţei Antonissen, activitatea poate fi chiar şi potenţială în sensul că resortisanţilor care se află în căutarea unui loc de muncă li se recunoaşte dreptul de a invoca dispoziţiile privind libera circulaţie, cu precizarea că statul de primire poate să limiteze perioada la un termen rezonabil. Beneficiind în statul de primire, inclusiv de avantajele sociale şi fiscale, recunoscute cetăţenilor acestuia. Invocarea liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi este subordonată următoarelor condiţii: 1.

Deţinerea cetăţeniei unui stat membru;

2.

Desfăşurarea unei activităţi salariate, indiferent dacă salariul obţinut este inferior veniturilor apreciate ca fiind necesare pentru subzistenţă în statul de primire.

Deşi în mod obişnuit, art. 45 din Tratatul privind funcţionarea U. E. este invocat în situaţia în care un lucrător desfăşoară o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat membru decît cel al cărui resortisant este, aplicarea acestora nu este exclusă atunci cînd o persoană desfăşoară o activitate salariată într-o ţară terţă, cu condiţia ca raportul juridic de muncă să aibă o legătură relevantă din perspectiva dreptului comunitar, cu sistemul juridic al unui stat membru. 3. Accesul la locurile de muncă şi condiţiile de muncă

Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi presupune ca resortisanţii statelor membre să beneficieze la angajarea în muncă de aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru naţionalii statului de primire, fiind interzise măsurile discriminatorii, în funcţie de cetăţenie, naţionalitate sau domiciliu. Cerinţa potrivit căreia resortisanţii altor state membre trebuie să domicilieze pe teritoriul statului de primire pentru a fi manageri de întreprindere a fost calificată drept o discriminare indirectă bazată pe naţionalitate dat fiind că nerezidenţii sunt în mod obişnuit străini.

În mod similar, aspiranţii la ocuparea unui loc de muncă nu pot fi obligaţi să facă la angajare, proba competenţei lingvistice, exclusiv prin intermediul unei diplome emise într-o anume provincie a unui stat membru. Nu este permis ca într-un contract colectiv de muncă să se includă o clauză care să prevadă promovarea în baza vechimii de muncă, fără luarea în considerare şi a perioadei de angajare comparabile rezultate din serviciul public al unui alt stat membru. În cazul Bosmann, Curtea de Justiţie a U. E. a reţinut incompatibilitate art. 45 din Tratatul cu privire la funcţionarea U. E. faţă de regulile stabilite de asociaţiile sportive (UEFA), conform cărora, un fotbalist profesionist, cetăţean al unui alt stat membru, nu putea, la expirarea contractului cu un club sportiv să se transfere la un alt club dintr-un alt stat membru, dacă acesta din urmă nu plătea primului o taxă de transfer. Astfe, fotbalistul Jean Mark Bosman a fost împiedicat să se transfere de la clubul Liej din Belgia la un club din Franţa, întrucît taxa de transfer oferită de acesta din urmă a fost apreciată ca fiind inadecvată de către clubul belgian la care urma să expire contractul. 3.1 Avantajele fiscale

Aplicarea principului egalităţii de tratament implică şi extinderea asupra resortisanţilor aparţinînd altor state membre aceloraşi avantaje fiscale recunoscute lucrătorilor naţionali. În acest sens, Curtea de Justiţie a U. E. a reţinut că nerestituirea unor sume plătite cu titlu de avans la impozit ca urmare a deplasării angajatului dintr-o ţară membră în alta reprezintă o măsură discriminatorie interzisă de tratat. 3.2 Avantajele sociale

Curtea de Justiţie a U. E. a calificat avantajele sociale ca fiind acele avantaje care indiferent dacă sunt sau nu legate de un contract de muncă, sunt acordate lucrătorilor naţionali datorită statutului obiect de lucrători ori în virtutea rezidenţei pe teritoriul naţional şi a căror extindere pentru lucrătorii, cetăţeni ai altor state membre este menită să faciliteze mobilitatea lor în cadrul comunităţii. Reprezintă un avantaj social de exemplu, alocaţia de creştere a copilului şi în consecinţă, în cauza Martines Sala, s-a reţinut că principiul legalităţii de tratament se opune condiţiei stabilite de un stat membru ca resortisanţii altor state membre să prezinte, pentru a beneficia de acordarea acesteia, o autorizaţie de şedere sau un permis de şedere. Accesul la condiţiile de muncă şi la locurile de muncă presupune de asemenea şi interzicerea discriminării în ceea ce priveşte accesul la pregătirea profesională şi implică respectarea unor criterii de şanse egale pentru resortisanţii altor state membre şi membrii familiei ai acestora ca şi pentru proprii cetăţeni.

Astfel, potrivit art. 12 din Regulamentul 1612/68, copiii unui cetăţean al unui stat membru vor fi admişi în sistemul educaţional al acelui stat, la cursuri profesionale sau de ucenicie în aceleaşi condiţii ca şi cetăţeniii acelui stat, dacă aceşti copii locuiesc pe teritoriul său. În consecinţă, în cauza Casa Grande, refuzul autorităţilor germane de a acorda o bursă şcolară fiului unui lucrător italian care a frecventat cursurile de învăţămînt gimnazial Munchen, a fost apreciat ca fiind contrar dreptului comunitar. 4. Libera circulaţie a lucrătorilor independenţi

Lucrătorii independenţi se pot prevala fie de dispoziţiile referitoare la dreptul de stabilire, fie de cele privitoare la libertatea de prestare a serviciilor. Potrivit art. 49 din Tratatul privind funcţionarea U. E. restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, sunt interzise. Această interdicţie se extinde în egală măsură şi asupra restricţiilor ce privesc înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru. Libertatea de stabilire implică accesul la activităţile independente şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi gestionarea întreprinderilor, şi în special a societăţilor, în sensul art. 54, alin. 2 din Tratat, în condiţiile prevăzute pentru proprii săi cetăţeni, din legea ţării unde are loc stabilirea. În cazul persoanelor fizice, se solicită ca acestea ca să beneficieze de dreptul de stabilire, să aibă cetăţenia unui stat membru şi să desfăşoare o activitate independentă. Referitor la noţiunea de salariat… activitate nesalariată, în funcţie de gradul de independenţă a respectivei persoane şi de riscul economic pe care aceasta şi-l asumă. Din punct de vedere practic, este adesea relevant pentru aplicarea reglementărilor consacrate lucrătorilor independenţi, că persoana în cauză nu primeşte un salariu pentru activitatea desfăşurată. 5. Prevederile directivei 2004/38/CE şi beneficiarii liberei circulaţii potrivit acesteia

Directiva în cauză, vizează dreptul cetăţenilor U. E. şi a membrilor familiei acestora de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul ţărilor în U. E. Directiva conţine prevederi consacrate următoarelor aspecte: 1.

Condiţiile în care persoanele care au cetăţenia U. E. şi membrii familiei acestora pot să circule şi să se stabilească în ţările U. E., în condiţiile în care persoanele care au cetăţenia U. E.

2.

Membriii familiei acestora pot să dobîndească un drept de şedere permanentă pe teritoriul ţării din U. E.;

3.

Limitele aduse liberei circulaţii a persoanelor pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică.

Dispoziţiile directivei sunt completate de Regulamentul 1612/68 privind libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi. 5.1 Dreptul de ieşire şi de intrare

Potrivit art. 4 din Directiva 2004/38/CE, tuturor cetăţenilor U. E., care deţin cărţi de identitate sau paşapoarte valabile, precum şi membrii familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile, i se recunoaşte dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru, neputînduli-se pretinde viza de ieşire sau alte formalităţi echivalente. Potrivit art. 5 din aceeaşi directivă, beneficiază de dreptul de intrare pe teritoriul statelor membre ale U. E. cetăţenii U. E. care deţin cărţi de identitate sau paşapoarte valabile, precum şi membrii familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile. Cetăţenilor U. E. nu li se pot impune vize de intrare şi nici alte formalităţi echivalente. Membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru li se poate cere, potrivit art. 5, alin. 2 din Directivă, să posede o viză de intrare. În cazul în care un cetăţean al U. E. sau un membru al familiei acestuia care nu este resortisant al unui stat membru, nu posedă documentele de călătorie necesare sau după caz, viza necesară, statul membru în cauză este ţinut de obligaţia de a oferi acestor persoane toate mijloacele rezonabile pentru a le permite să obţină într-un termen rezonabil documentele necesare sau pentru a confirma ori dovedi prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de liberă circulaţie şi şedere. Statul membru poate cere persoanei în cauză să-şi raporteze prezenţa pe teritoriul său într-un termen rezonabil şi nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei obligaţii poate face persoana pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale. 5.2 Dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult 3 luni

Cetăţenii U.E au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru o perioadă de cel mult 3 luni fără nici o altă condiţie înafara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil. În mod similar, acest drept este recunoscut şi membrilor de familie care deţin paşaport valabil care nu au cetăţenia unui stat membru şi care-l însoţesc pe cetăţeanul U.E, se pot alătura acestuia. 5.3 Dreptul de şedere pe o perioadă mai mare de 3 luni

Conform at7. Alin.1 din Directivă, toţi cetăţenii uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă mai mare de 3 luni în următoarele cazuri: 1.

Sunt salariaţi sau desfăşoară acitităţi independente în statul memru gazdă;

2.

Dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiei lor , astfel încit să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socilaă al statului membru gazdă în cursul şederii, şi deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă;

3.

Sunt înscrişi într-o instituţie publică sau privată, acreditată sau finanţată de către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative;

Au scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă, asigură autoritatea naţională competentă printr-o declaraţie sau altă procedură echivalentă, la propria alegere, că posedă suficiete resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încît să nu devină o pavară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere. 1.

Sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură cetăţeanului uniunii în statul memru gazdă cu condiţia ca cetăţeanul uniunii să îndeplinească el însuşi condiţiile menţionate la literele a, b şi c, mebrii de familie, inclusiv cei care nu au cetăţenia unui stat membru;

Un cetăţean al uniunii care nu mai desfăşoară o activitate salariată sau o activitate independentă, îşi menţine statutul de lucrător sau de persoană care desfăşoară activitate independentă în următoarele condiţii: 1.

Se află în incapacitate temporară de muncă, ca rezultat al unei boli sau accident;

2.

Este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă;

3.

Este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat cu durata mai mică de un an sau după ce a devenit şomer în mod involuntar în timpul primelor 12 luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pe o perioadă de cel puţi 6 luni;

4.

Începe un stagiu de formare profesională, cu excepţia cazului în care se află în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Pentru perioadele de şedere ce depăşesc 3 luni, statul membru gazdă poate impune cetăţenilor uniunii să se înregistreze la autorităţile competente. Termenul pentru înregistrare este de cel puţin de 3 luni de la data sosirii, eliberîndu-se un certificat de înregistrare care conţine numele şi adresa persanei înregistrate, precum şi data înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă, o poate expune pe aceasta sancţiunilor instituite de legislaţia statului membru gazdă, cu condiţia ca acestea sa fie nediscriminatorii şi proporţionale. Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, statele membre eliberează un document intitulat permis de şedere de membru de familie a unui cetăţean al uniunii. Termenul pentru prezentarea cererii de acordare a permisului de şedere este de cel puţin 3 luni de la data sosirii documentul, fiind eliberat în termen de cel mult 6 luni de la data prezentării cererii. Permisul de şedere este valabil timp de 5 ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzuta de şedere a cetăţeanului uniunii în cazul în care aceasta e mai mică de 5 ani. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc 6 luni pe an sau de absenţe de durata mai mare in vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o absenţa de cel mult 12 luni consecutive determinata de motive importante precum sarcina sau naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesionala ori detaşarea într-un alt stat membru sau într-o tara terţă. 6. Categoriile de persoane ce beneficiază de libera circulaţiei potrivit Directivei 2004/38CE

Persoanele ce beneficiază de libera circulaţiei conform Directivei sunt: 1.

Persoana care are cetăţenia U.E.;

2.

Membrii familiei acestuia care au cetăţenia U.E.;

Aceasta sintagmă se interpretează atît în funcţiile dispoziţiilor Directivei cît şi ţinând seama de prevederile interne ale statelor membre. Următoarele persoane au calitatea de membru al familiei care are calitatea de cetăţean a U.E.: 1.

Soţul;

2.

Partenerul cu care persoana care are cetăţenia U.E. a contractat un parteneriat, înregistrat potrivit legii unui stat membru şi care în ţara de primire este asimilat căsătoriei. În unele state ale U.E., asemenea parteneriate sunt reglementate pentru a da posibilitatea persoanelor de sex diferit sau de acelaşi sex să-şi organizeze raporturile patrimoniale fără a fi căsătorită;

3.

Descendenţii direcţi sunt 21 de ani şi cei aflaţi în întreţinerea persoanei ce are cetăţenia U.E., precum şi descendenţii direcţi sub 21 de ani şi cei aflaţi în întreţinerea soţului sau a partenerului în sensurile prevăzute la litera a şi b.

Prin descendenţii direcţi, conform Directivei se înţeleg doar copiii, nu şi nepoţii. Sintagma de persoană aflată la întreţinere, e interpretată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a U.E. în sens larg. Calitatea de persoană aflată în întreţinere rezultă dintr-o situaţie de fapt, adică întreţinerea asigurată de persoana care are cetăţenia U.E. Nu prezintă însemnătate motivele pentru care se asigură întreţinerea, nici dacă persoana întreţinuta ar putea sau nu să-i procure singură resursele materiale necesare. 1.

Ascendenţii direcţi ai persoanei care are cetăţenia U.E. ai soţului sau ai partenerului, dacă se află la întreţinerea lor, aceste dispoziţii se aplică părinţilor, nu şi bunicilor persoanei care are cetăţenia U.E. soţului sau partenerului;

2.

Orice alţi membri de familie care în ţara de provenienţa se află în întreţinerea sau sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului uniunii care beneficiază de dreptul de şedere cu titlu principal sau dacă din motive grave de sănătate este necesara în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către cetăţeanul uniunii;

3.

Partenerul de fapt, adică cel cu care cetăţeanul uniunii are o relaţie durabilă atestată în mod corespunzător;

Potrivit art.12 si 13 din Directivă, decesul sau plecarea cetăţeanului uniunii, respectiv divorţul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat, nu afectează dreptul de şedere al membrilor săi de familie – cetăţeni ai unui stat membru. Decesul cetăţeanului uniunii nu antrenează pierderea dreptului de şedere al membrilor săi de familie care nu au cetăţenia unui stat membru, dacă aceştia au avut reşedinţa în statul membru gazda în calitatea de membri de familie, timp de cel puţin un an înainte de decesul cetăţeanului uniunii. Divorţul, anularea căşăriei sau încetarea parteneriatului înregistrat, nu afectează dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean a uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru în cazurile în care: 1.

Înainte de iniţierea formalităţilor de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel puţin 3 ani din care cel puţin un an în statul membru gazdă;

2.

Prin acordul soţilor sau al partenerilor, ori prin hotărâre judecătorească, copiii cetăţeanului uniunii au fost încredinţaţi soţului sau partenerului care nu e cetăţean al unui stat membru;

3.

Acest lucru e justificat de situaţii deosebit de dificile, precum faptul de a fi fost victima violenţei în familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul înregistrat era încă în vigoare;

4.

Prin acordul soţilor sau al partenerilor, ori prin hotărâre judecătorească sau partenerul care nu are cetăţenia unui stat membru are dreptul de vizitare a copilului minor sub condiţia ca instanţa judecătorească să fi hotărât că vizitele trebuie sa aibă loc în statul membru gazda atât timp cît sunt necesare. 7. Șederea de lungă durată (dreptul de şedere permanent)

Conform art.16 din Directiva, cetăţenii uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazda în cursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani, dobândesc dreptul de şedere permanenta pe teritoriul acestuia. Regula data se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru care şi-au avut reşedinţa legală împreună şi cu cetăţeanul uniunii în statul membru gazdă pe o perioadă neîntrerupta de 5 ani. Continuitatea şederii nu este afectată de: 1.

Absente temporare care nu depăşesc un total de 6 luni pe an;

2.

Absenta de durata mai lunga în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu;

3.

O absenţă de cel mult 12 luni consecutive determinată de motive importante precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru sau într-o tara terţă;

Dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte 2 ani consecutiv. De la regula generală privind dobândirea dreptului de şedere permanentă pentru persoanele salariate sau care desfăşoară activităţi independente, care şi-au încetat activitatea, precum şi pentru membrii familiei lor au fost instituite anumite derogări. Astfel, dreptul de şedere permanentă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de 5 ani în următoarele cazuri: 1.

Salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă în momentul în care şia încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru respectiv în vederea pensionarii pentru limita de vârstă, ori lucrătorul care şi-a încetat activitatea salariată ca urmare a pensionarii anticipate, a lucrat în staul membru respectiv cel puţin în cursul ultimelor 12 luni precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o perioadă neîntreruptă mai mare de 3 ani. În cazul în care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru limita de vîrstă anumitor categorii de persoane care desfăşoară

activităţi independente se consideră că este îndeplinită condiţa de vîrstă de îndată ce beneficiarul a împlinit 60 de ani. 2.

Salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independenta şi care a avut reşedinţa în statul membru gazda timp de cel puţin 2 ani, şi-a încetat activitatea din cauza unei incapacităţi permanente de muncă. În cazul în care aceasta incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale care îndreptăţeşte persoana dată la o prestaţie plătită integral sau parţial de o instituţie publică a statului membru gazda, nu este necesară îndeplinirea nici unei condiţii privind durata şederii;

3.

Salariatul sau persoana care desfăşoară activitate independentă şi care după 3 ani de munca şi şedere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazda desfăşoară o activitate salariată şi indepenedentă pe teritoriu unui alt stat membru dar îşi păstrează reşedinţa pe teritoriul statului membru gazda unde se întoarce de obicei în fiecare zi sau cel puţin odată pe săptămâna.

În vederea dobândirii dreptului de şedere permanentă cu condiţiile descrise la litera a şi b, perioadele de muncă desfăşurate pe teritoriul statului membru unde lucrează persoana în cauză, se consideră petrecute pe teritoriul statului membru gazdă. 8. Principiul egalităţii de tratament în cadrul liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi

Pentru lucrătorii salariaţi, urmează să luăm în considerare dispoziţiile pertinente din Tratatul privind funcţionarea U. E., Regulamentul 1612/38 şi Directiva 2004/31. Pe baza textelor menţionate, pot fi sintetizate următoarele semnificaţii şi implicaţii a principiului egalităţii de tratament în cadrul lucrătorilor salariaţi. 1.

Principiul egalităţii de tratament se aplică în ceea ce priveşte condiţiile de angajare de salarizare, criteriile de avansare, desfacerea contractului de muncă, chiar şi criteriile luate în considerare în vederea obţinerii unei locuinţe.

Tot în baza acestui principiu sunt interzise atît discriminările evidente, fondate pe criteriul cetăţeniei, cît şi discriminările disimulate. În cazul criteriilor disimulate, aceleaşi criterii se aplică cetăţenilor străini şi naţionalilor ţării gazdă, dar ele tind să-i dezavantajeze pe cetăţenii stăini. Exemplu: în ipoteza în care se solicită ca o persoană să fi avut reşedinţa o perioadă de timp determinată în ţara de primire sau să fi dobîndit experienţă profesională în ţara de primire. În scopul facilitării liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi, pe plan comunitar au fost iniţial adoptate 2 Directive pentru echivalarea diplomelor, certificatelor şi altor acte. În prezent, este în vigoare Directiva 2005/36/CE din 07.09.2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale, care a abrogat toate Directivele existente în domeniu.

1.

Lucrătorii salariaţi de cetăţenie străină beneficiază în ţara de primire de avantajele sociale şi fiscale, consimţite naţionalilor ţării gazdă. Principiul egalităţii de tratament se aplică indiferent de faptul dacă avantajele sociale acordate sunt sau nu în legătură cu contractul de muncă.

Exemplu: împrumutul fără dobîndă acordat la naşterea unui copil; tarife preferenţiale la transportul de cale ferată pentru familiile numeroase, burse acordate pentru ameliorarea pregătirii profesionale. Avantajele fiscale pot consta în anumite deduceri de plata unor impozite şi taxe. Aplicarea avantajelor fiscale este condiţionată însă de desfăşurarea efectivă a unei activităţi salariale, adică nu este suficient ca o persoană să se afle în căutarea unui loc de muncă pe teritoriul ţării de primire. La rîndul ei, Directiva 2004/38 prevede că lucrătorii salariaţi pot beneficia de asistenţă socială, inclusiv în cadrul primelor 3 luni de şedere în ţara dată. 1.

Principiul egalităţii de tratament se aplică privitor la admiterea în şcolile profesionale, precum şi în ipoteza admiterii în centrele de reeducare şi de adaptare (în caz de accident).

2.

Principiul egalităţii de tratament este luat în considerare, inclusiv în cazul înscrierii în organizaţiile sindicale, precum şi în ceea ce priveşte dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere a organizaţiilor sindicale.

3.

Cetăţenii străini au acces în condiţii egale cu naţionalii ţării de primire la mijloacele în domeniul securităţii sociale. Potrivit art. 48 din Tratat, Consiliul adoptă în domeniul securităţii sociale măsurile necesare în scopul realizării liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi, instituind un sistem care să asigure lucrătorilor migranţi şi succesorilor în drepturi ai acestora:



Cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislaţii naţionale pentru a dobîndi şi menţine dreptul la prestaţii sociale, precum şi pentru calculul acestor drepturi;



Plata prestaţiilor care se cuvin persoanelor rezidente pe teritoriul statelor membre, de exemplu: art. 48 se poate aplica în circumstanţele în care obţinerea pensiei pentru limită de vîrstă este condiţionată de desfăşurarea unei activităţi profesionale pe o durată minimă de timp. În aşa caz, vor fi cumulate diferitele perioade în cursul cărora o persoană fizică a lucrat în mai multe state membre. Pensia care i se datorează îi va fi plătită în statul unde şia stabilit reşedinţa.

Pe plan european, nu există un drept comunitar al securităţii sociale, ci numai o serie de dispoziţii prin care se urmăreşte coordonarea şi nu uniformizarea legislaţiilor statelor membre. 9. Principiul egalităţii de tratament în cazul liberei circulaţii a lucrătorilor independenţi

În privinţa acestui principiu, trebuie menţionate următoarele: 1.

Sunt interzise discriminările evidente şi cele disimulate referitoare la accesul la o activitate independentă şi la desfăşurarea acesteia;

2.

Lucrătorii independenţi beneficiază de tratament egal, indiferent de cetăţenia lor în domeniul avantajelor sociale şi fiscale, pot face apel la asistenţa socială în ţara gazdă chiar în cursul primelor 3 luni de şedere pe teritoriul ţării gazdă;

3.

Principiul legalităţii de tratament se aplică în domeniul formării profesionale. Este luat în considerare inclusiv în ceea ce priveşte înscrierea în organizţiile profesionale, precum şi dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere a acestuia;

4.

În temeiul princiului legalităţii de tratament, cetăţenii stăini au acces în condiţii egale naţionalii ţării de primire a mijoacele din domeniul securităţii sociale.

Principiul legalităţii de tratament ar fi încălcat în cazul lucrătorlr independenţi dacă: 1.

S-ar interzice persoanelor aparţinînd altor state membre să desfăşoare nele activităţi independente în ţara gazdă

2.

Realizarea unei activităţi independente ar fi subordonată cerinţei îndeplinirii unor exigenţe specifice de cetăţenii străini;

3.

În cazul în care desfăşurarea activităţii independente are loc pe baza unei autorizaţii, aceasta ar fi eliberată în condiţii mai dificile pentru cetăţenii străini;

4.

Desfăşurarea unei activităţi independente ar fi condiţionată de existenţa unei reşedinţe sau de realizarea în prealabil a unui stagiu în ţara gazdă;

5.

Cetăţenii străini ar fi supuşi unor sarcini fiscale specifice;

6.

S-ar institui unele restricţii sau limitări în ceea ce priveşte achiziţionarea sau vînzarea de bunuri mobile sau imobile de către cetăţenii străini;

7.

S-ar aplica un tratament discriminator la acordarea de împrumuturi sau ajutoarelor de stat cetăţenilor străini.

Dispoziţiile Directivei 2005/36/CE sunt relevante şi în cazul lucrătorilor independenţi. Referitor la lucrătorii independenţi, au fost adoptate şi o serie de directive care au vizat coordonarea sau armonizarea legislaţiilor statelor membre pentru anumite sectoare sau domenii de activitate, inclusiv pentru anumite confesii precum cea de arhitect, avocat, medic, dentist, farmacist etc.

Exemplu, Directiva 98/5/CE referitoare la avocaţi, prevede că aceştia îşi pot exercita activitatea în orice stat membru, chiar fără să aibă o reşedinţă în respectivul stat, cu condiţia respectării regulilor deontologice din ţara unde practică în mod obişnuit avocatura şi a reglemetărilor deontologice unde reprezintă un anumit client. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE a fost afirmat prilejul cauzei REYNERS, efectul direct al dispoziţiilor art.49privind funcţionarea UE. Pîna la data cauzei REYNERS nu sa reuşit înlăturarea tuturor obstacolelor existente între statele membre în domeniul dreptului de stabilire fiind o serie de directive care au fost adoptate nu au fost transpuse în dreptul intern al statelor membre în atare circumstanţe sa pus problema dacă prevederile art.49 din tratat au sau nu efect direct la dispoziţiile art.49 pot fi apropiate de cele ale art.45 din tratat consacrat liberii circulaţii lucrătorilor salariaţi al căror efect direct nu a fost niciodată contestată totuşi în cauza REYNERS apărea necesar să se hotărască dacă libertatea de stabilire în statele membre este sau nu condiţionată de adoptarea unor măsuri de armonizare a statelor membre. Răspunsul Curţii de Justiţie a fost că prevederile art.49 au efect direct de la sfîrşitul perioadei de tranziţie , adoptarea unor măsuri de armonizare a legislaţiilor statelor membre poate facilita exercitarea acestei libertăţi fundamentale dar nu pune sub semnul întrebării efectul direct al reglementărilor de la art.49 privitor la cauza REYNERS trebuie de menţionat că profesiile liberale nu presupun în general exercitarea autorităţii publice la care se referă art.51 din tratat , în cazul dat curtea de justiţie a decis astfel referitor la profesia de avocat. În cazul în care în cadrul unei activităţi anumite prerogative care presupune exercitarea autorităţii publice pot să fie detaşate de restul activităţii în cauză , excepţia de la art.51 din tratat va fi interpretată în sens strict adică numai pentru activităţile care implică exercitarea autorităţii publice spre ex : în cazul în care fiind un stat membru recunoaşte altor state membre avocaţilor dreptul de autentifica actele pe care le îndeplinesc o asemenea activitate presupune exercitarea autorităţii publice , totuşi persoanele de cetăţenie străină ar putea să ofere consultaţii juridice şi s reprezinte clienţii în justiţie. Membrii de familie a lucrătorului salariat sau independent beneficiază şi ei de principiul egalităţii de tratament. Membrii de familie indiferent de cetăţenia lor care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un stat membru pot desfăşura în ţara gazdă o activitate salariată sau independentă de asemenea ei pot recurge la asistenţa socială în primele 3 luni de şedere în ţara gazdă şi pot primi împrumuturi sau burse pentru realizarea studiilor inclusiv a celor de formare profesională. În temeiul art. 59 din Tratat, funcţiile de notar sau de executor judecătoresc pot fi exercitate numai de naţionalii statelor membre. De asemenea, art. 59 se poate aplica în cazul persoanelor însărcinate cu consemnarea şi exploatarea fondului forestier, cinegetic sau piscicol. În schimb, art. 59 nu poate fi invocat privitor la profesiile liberale în general. Totuşi, anumite prerogative în cadrul unei profesii liberale determinate s-ar putea să fie însă rezervate naţionalilor statelor membre.

10. Excepţie de la libera circulaţie a persoanelor în funcţie de natura sau de caracteristicile unei activităţi

În art.45 paragraful 4 din tratat se stipulează că locurile de muncă din administraţia publică rămîn rezervate naţionalilor ddin fiecare stat membru. Această dispoziţie corespunde intereselor legitime ale statelor membre sintagma arătată are o semnificaţie comunitară întrucît este vorba de o dispoziţie prin care se limitează libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi în interiorul comunităţii locurile de muncă din administraţia publică sunt ansamblul locurilor de muncă care presupun participarea în mod direct sau indirect la exercitarea puterii publice şi la funcţiunile care au ca obiect salgardarea intereselor generale ale statului ori altor colectivităţi publice ele comportă din partea celor ce le ocupă existenşa unei legături part iculare de solidaritate faţă de stat de ex art.45 paragraf 4 se aplică locrilor de muncă din magistratură diplomaţie , administraţie financiară ,armată , poliţie etc. În art.45paragraf 4 nu justifică în schimb instituirea unui regim juridic derogatoriu pentru funcţionare în general , împrejurarea în cadrul unei anumite structuri de ex un minister de la un anumit niivel erarhic locurile de muncă presupun participarea la exercitarea puterii politice nu justifică refuzul admiterii abinitio a unor persoane de cetăţenie străină în cadrul respectivei structuri art.45 paragraf 5 nu se aplică în cazul unor locuri de muncă precum cele din domeniul transportului aerian ,maritim , calea ferată , urbam sau regional. Din domeniul distribuţiei apei , energiei electrice , gazului , din domeniul poştei şi telecomunicaţiilor , domeniul radioului şi televiziunii , operei şi filarmonicii etc. În materie implicaţii conceptuale şi practice semnificative prezintă decizia pronunţată . În cauza dată Izabel Urbaur deţinînd dublă cetăţenie portugheză şi franceză s-a înscris la un concurs pentru ocuparea fucţiei publice de director de spital în franţa făcînd dovada îndeplinirii condiiilor de studii şi de formare profesională absolvirea şcolii naţionale de sănătate publică din lisabona (cu pprecizarea că pregătirea sa profesională era recunoscută prin diplome obţinute în portugalia în plus timp de 6 ani exercitat funcţia pentru care s-a înscris la concurs în portugalia astfel resortisanţilor unui stat membru care beneficiază deja de o experienţă profesională invocă accesul la promovare , experienţa dobîndită într-un alt stat membru trebuie să fiee luată şi tratată de autorităţi în acelaşi mod cea dobîndită în propriul stat , promovarea urmînd a avea loc în condiţiile de tratament egal a resortisanţilor unui slt stat membru. Cu privire la natura de conducere a funcţiei pubice de director de spital curtea de justiţie a statuat că un astfel de post nu implică o participare directă sau indirectă la exerciţiul fucţiei publice nici la funcţiile care au ca obiect salvarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice . În ceia ce priveşte dreptul de stailire şi libera prestare a serviciilor art.59 din tratat prevede că reglementările în cauză nu se aplică activităţilor care ppresupun exercitarea în statul membru interesat chiar cu titlu ocazional a autorităţii publice. În sensul dispoziţiilor legale comunitare prin exercitarea autorităţii publice se înţelege îndeplinirea de prerogative în afara dreptului general de

puteri de constrîngere asupra persoanelor şi a bunurilor şi posibilitatea de a acţiona independent de consimţămîntul sau chiar de voinţa unei alte persoane. În temeiul art.52 funcţiile de notar sau de executor judecătoresc pot fi executate de naţionalii statelor membre , de asemenea art.51 se poatee aplica în cazuri persoanelor însărcinate cu observarea şi exploatarea fondului forestier , cinegetic sau piscicol , în schimb art.51 nu poate fi invocat privitor la profesiile liberale enumerate , totuşi anumite prerogative în cadrul unei profesii liberale determinate s-ar putea să fie însă rezervate naţionalilor statelor membre. 11. Excepţii de la libera circulaţie a persoanelor în funcţie de condiţia (conduita) resortisanţilor statului membru: ordinea publică, siguranţa şi sănătatea publică

Aceste excepţii pot fi aplicate prin anumite motive legate de ordinea publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Înţelegerea noţiunii de ordine publică se realizează atît pe baza jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene cît şi în temeiul dispoziţiilor directivei 2004/38/CE. În scopul înţelegerii noţiuni de ordine publică, trebuie menţionată hotărîrea Curţii de Justiţie Europene în cauza Bounchereau. Restricţiile justificate din motivele de ordine publică sau de siguranţă publică pot să fie avute în vedere atît în domeniul liberei circulaţii a persoanelor cît şi în domeniul liberei prestări a serviciilor. Asemenea restricţii pot fi luate în considerare privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice. În numeroase cauze, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a referit atît la noţiunea de ordine publică cît şi la cea de siguranţă publică. Ordinea publică priveşte fundamentele societăţii, libertatea şi securitatea persoanei, iar siguranţa publică se referă la fundamentele statului şi la securitatea acestuia. Trasarea unei linii de demarcaţie între cele 2 concepte este dificilă, întrucît în numeroase situaţii, dacă se aduce atingere ordinii publice implicit se va aduce atingere şi siguranţei publice, şi invers. Corespunzător jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în domeniu, ordinea publică poate fi invocată în situaţia în care comportamentul unei persoane reprezintă o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă la adresa intereselor fundamentale ale societăţii. Sintagma „interesele fundamentale ale societăţii” poate fi înţeleasă diferit de la un stat membru la altul, şi chiar în cadrul aceleiaşi ţări, de la o perioadă la alta. Totuşi, la invocarea ordinii publice se va ţinea seama de reperele stabilite în jurispudenţa Curţii de Justiţie a U. E., fiind vorba de o limitare adusă principiului liberei circulaţii a persoanelor. Invocarea ordinii publice poate fi motivată numai de comportamentul personal. Ordinea şi siguranţa publică nu pot justifica expulzările colective, inclusiv pe motivul prevenţiei generale. Considerentele de ordin economic nu permit invocarea ordinii publice sau a siguranţei publice. Faptul că o persoană a fost condamnată penal nu justifică ca atare invocarea ordinii publice sau a siguranţei publice.

Ameninţarea pentru interesele fundamentale ale societăţii trebuie să fie reală, efectivă şi demonstrabilă, comportamentul anterior al persoanei în cauză va putea fi luat în considerare cu condiţia să existe indici concludenţi că există o ameninţare efectivă pentru interesele fundamentale ale societăţii. O simplă ipoteză în acest sens nu este suficientă. Ameninţarea trebuie să fie actuală, adică să se aducă atingere unor valori considerate ca fiind intangibile, la momentul la care este invocată ordinea publică. Ameninţarea trebuie să fie suficient de gravă. O ameninţare minoră nu permite invocarea ordinii publice. De exemplu: nu orice tulburare a ordinii publice permite invocarea acestei excepţii. În eventualitatea în care ţara gazdă tolerează un comportament similar al propriilor resortisanţi, nu poate fi invocată ordinea publică. Totuşi, în scopul invocării ordinii publice, nu este necesar ca un anumit comportament să fie interzis prin lege, fiind suficient ca autorităţile din ţara gazdă să fi avut o poziţie neechivocă faţă de respectivul comportament şi să fi încercat să-l contracareze prin măsuri administrative. Astfel, autorităţile din ţara gazdă pot să reacţioneze cu rapiditate, în variatele situaţii în care se invocă ordinea publică. Invocarea ordinii publice sau a securităţii publice se face cu respectarea condiţiilor pe care le-am analizat şi în cazul excepţiilor legale şi a celor jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor: 1.

Să nu existe în domeniu o măsură de armonizare a legislaţiilor statelor membre;

2.

Măsura naţională adoptată să nu aibă caracter descriminator;

3.

Măsura naţională să fie necesară pentru atingerea obiectivulu urmărit;

4.

Respectarea principiului proporţionalităţii.

Directiva 2004/38, cuprinde în art. 28 o serie de dispoziţii care sunt menite să asigure respectarea principiului proporţionalităţii. Astfel, se solicită ca înainte de adoptarea unei decizii de expulzare să se ia în considerare diverşi factori precum durata pe parcursul căreia persoana în cauză a fost stabilită în ţara gazdă, vîrsta ei, starea de sănătate, situaţia familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în ţara gazdă, legăturile sale cu statul de origine. Persoanele care au cetăţenia U. E. şi membrii lor de familie, indiferent de cetăţenie, nu pot să fie expulzaţi din ţara gazdă, dacă beneficiază de un drept de şedere permanentă decît pentru motive grave de ordine publică sau siguranţă publică. Sănătatea publică poate să constituie un alt motiv care să permită instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte intrarea persoanelor străine pe teritoriul statelor membre sau care să justifice expulzarea acestora din ţara de primire.

Maladiile avute în vedere sunt bolile cu potenţial epidemic (definite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii) precum şi alte boli infecţioase sau parazitare contagioase, care fac în statul de primire obiectul unor dispoziţii de protecţie a resortisanţilor acestuia cu precizarea că există maladii care pot justifica excepţiile de la libera circulaţie a persoanelor din raţiuni de protecţie a ordinii sau a securităţii publice (toxicomania, tulburările mintale grave). În situaţia în care o anumită maladie s-a declanşat după 3 luni de la data sosirii în ţara gazdă, persoana bolnavă nu poate fi expulzată, aplicîndu-se principiul tratamentului egal cu naţionalii ţării gazdă. Persoanei interesate trebuie să i se notifice decizia prin care se restricţionează libertatea de circulaţie sau de şedere în ţara gazdă. Persoana în cauză va fi informată cu privire la motivele de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică pe care se întemeiază decizia luată, exceptînd situaţiile în care această motivare ar fi contrară intereselor ce ţin de siguranţa statului. Totodată, persoana în cauză va fi informată referitor la instanţa de judecată sau la autoritatea administrativă, unde poate ataca decizia luată, va fi precizat termenul în care decizia poate fi atacată, precum şi termenul în care trebuie să părăsească teritoriul ţării gazdă. Exceptînd situaţiile urgente, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului ţării gazdă nu trebuie să fie mai mic de o lună de la data notificării. Notificarea se va realiza într-o limbă care-i permite persoanei interesate să cunoască conţinutul deciziei ce a fost luat. În eventualitatea în care decizia este atacată la instanţa judecătorească sau autoritatea administrativă şi persoana în cauză formulează o cerere în scopul suspendării aplicării deciziei pînă la momentul adoptării unei hotărîri, persoana interesată nu va putea fi îndepărtată de ţara gazdă atît timp cît nu a fost adoptată o hotărîre referitoare la suspendarea aplicării deciziei. De la această regulă există următoarele excepţii: 

Decizia de expulzare se bazează pe o hotărîre judecătorească anterioară;



Persoana în cauză a avut anterior acces la o cale de atît jurisdicţională.



Decizia de expulzare se bazează pe motive imperative de siguranţă publică, definite ca atare de fiecare stat membru.

În cadrul căii de atac exercitată împotriva unei decizii de expulzare, va fi examinată legalitatea deciziei, faptele şi circumstanţele pe care se întemeiază, şi dacă este sau nu respectat principiul proporţionalităţii. Persoana faţă de care a fost adoptată o măsură de interdicţie, poate să solicite readmisia pe teritoriul unui stat membru, după o perioadă rezonabilă de timp şi în orice caz de la 3 ani de la data aplicării deciziei. Autorităţile din statul membru solicitat trebuie să ia o hotărîre în termen de 6 luni de la formularea cererii. Formularea unei asemenea cereri nu permite persoanei în cauză să intre pe teritoriul statului membru solicitat în cursul perioadei în care cererea este examinată.

Deciziile de expulzare nu pot fi emise din ţara gazdă cu titlu de măsură accesorie a unei pedepse privative de libertate, decît în condiţiile respectării Directivei 2004/38. În eventualitatea în care sar pune problema executării unei decizii de expulzare după mai mult de 2 ani de la data emiterii ei, va fi necesar să se verifice dacă persoana în cauză continuă să fie în pericol pentru ordinea sau siguranţa publică din ţara gazdă. Statele membre pot adopta dispoziţii mai favorabile decît cele cuprinse în cadrul Directivei. 12. Clauzele de salvgardare

Unele clauze de salvgardare care pot să fie invocate în domeniu liberei circulaţie a mărfurilor, ar putea fi folosite şi în domeniul liberei circulaţii a persoanelor. Astfel, statele membre pot să-şi liberalizeze parţial sau complet piaţa forţei de muncă pentru resortisanţii ţărilor proaspăt aderate, sau pot să menţină măsurile respective stabilite potrivit dreptului intern sau tratatelor bilaterale încheiate cu ţările respective pe o perioadă de 2 ani de la data aderării.Această perioadă poate fi prelungită cu încă 3 ani. Resortisanţii străini a ţărilor abia aderate, care au avut sau au acces pe piaţa forţei de muncă a unui stat membru pentru o perioadă de muncă de cel puţin 12 luni, beneficiază în continuare de accesul pe piaţa forţei de muncă a acelui stat membru, dar nu şi pe piaţa forţei de muncă a celorlalte ţări membre. În raport cu perioada de 5 ani menţionată, statele membre a căror piaţă a forţei de muncă se confruntă sau s-ar putea confrunta cu perturbări grave, pot menţine restricţiile adoptate în baza dreptului intern sau a tratatelor bilaterale o perioadă de încă 2 ani cu condiţia avizării Comisiei Europene. În cuprinsul perioadei de 7 ani menţionată anterior, un stat membru care aplică dispoziţiile regulamentului 492/2011 prin care este consacrat principiul egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încheierea unui contract de muncă şi desfăşurarea unei activităţi salariate, poate să adopte măsuri de salvgardare dacă se produc sau se prevede producerea unor perturbări pe piaţa forţei de muncă care ar putea să ameninţe în mod grav nivelul de trai sau nivelul de ocupare a forţei de muncă în cadrul unei profesii. Măsurile de salvgardare pot consta în suspendarea aplicării dispoziţiilor regulamentului 492/2011 referitor la acea regiune sau acea profesie. Pe perioada suspendării aplicării dispoziţiilor regulamentului dat, se produc consecinţe şi referitor la membrii de familie.