Teorie-tpfi

1.



    

2.

   

3.

Sistemul financiar internațional: definiție, rol, funcții Sistemul Financiar Internaţional poate fi privit şi ca ansamblul de pieţe, instituţii, instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spaţiu a resurselor de capital de la cei care le deţin (creditorii sau investitorii internaţionali) către cei care au nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanţării). Funcţii de bază Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă). Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri şi costuri scăzute); Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată); Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi; Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor; În concluzie: SFI are un impact major asupra dezvoltării economice. Obiectivul esenţial al Sistemului Financiar Internaţional a fost să asigure prin intermediul mecanismelor valutare evoluţia echilibrată, armonioasă şi echitabilă a relaţiilor economice între statele lumii, în scopul dezvoltării economice a fiecărei ţari în parte şi a economiei mondiale în ansamblul său

Dezvoltarea sistemului financiar internațional: factorii de influență Dezvoltarea SFI a fost potenţată de: Dezvoltarea fluxurilor comerciale internaţionale; Necesitatea alocării riscurilor (a dus la dezvoltarea unor instrumente şi operaţiuni specifice); Variaţia temporală a consumului (raportul consum / venituri variază în timp); Separarea administrării afacerii de proprietatea asupra capitalurilor Problemele de agenţie (“stock-options”, preluarea companiei, schimbarea echipei manageriale)

Probleme asociate dezvoltării sistemului financiar internațional: banii fiat, băncile centrale, rezerva fracționară etc. Băncile centrale trebuie asociate războaielor duse de către state şi acoperirii inflaţioniste a cheltuielilor generate de acestea (unei familii căreia îi mureau rude în

război era destul de greu să o convingi să plătească taxe mai mari sau să doneze din veniturile sale şi aşa mici pentru acoperirea cheltuielilor de război). Băncile centrale au acţionat întotdeauna ca un simplu agent fiscal în perioadă de conflict sau criză, emiţând suficientă monedă pentru a finanţa războaie. Inflaţia, mult mai puţin vizibilă de către contribuabili, a acţionat ca un impozit mult mai uşor de colectat şi mai uşor de justificat. Inflaţia este taxa plătită progresiv care are grad de colectare 100% de către stat (nimeni nu poate scăpa de această taxă, nici măcar economia subterană). În contextul rezervelor fracţionare cu care se operează în sistemul bancar modern, definiţia banilor a devenit tot mai complicată dar şi mai confuză. Cantitatea de bani din economie nu mai reprezintă un element controlabil pentru că depozitele la vedere se transformă în mod fraudulos în credite la termen, băncile comerciale refinanţând lipsa de lichidiate generată de creditarea din banii la vedere de la banca centrală. Deşi în economie contăm pe M1, în realitate banii cu care se licitează resurse de pe piaţa liberă sunt mult mai mulţi datorită faptului că, în acelaşi timp, un deponent la vedere şi un debitor împrumutat de bancă din depozitele la vedere vor putea participa legitim la o licitaţie cu bani diferiţi, dar în realitate cu aceeaşi bani. Profu: Există o serie de specialişti care consideră că politica monetară prin banii ieftini (fiat – fara acoperire) şi prin dobânda scăzută indusă de aceştia poate fi folosită pentru a creşte investiţiile, acest lucru generând o creştere a gradului de ocupare şi o creştere economică. În realitate, prin politica banilor ieftini, statul şi banca centrală nu fac decât să creeze o falsă impresie legată de capitalul care există în economie şi care poate fi folosit. Optimismul generat de falsa impresie că există o „bunăstare” care a generat „capital” în surplus pe piaţă îi determină pe aceşti antreprenori să se angajeze în tot felul de proiecte de dimensiune tot mai mare şi cu scadenţe tot mai mari. Toate calculele economice (micro şi macro) sunt date peste cap de acest comportament al băncilor centrale de a inunda piaţa cu bani ieftini. Totul devine mult mai volatil şi mai impredictibil (deşi, paradoxal, banii ieftini au menirea de a crea certitudinea unui cost al capitalului foarte redus). Mediul de afaceri pare tot mai nesigur, nu doar pentru antreprenorii angajaţi în producţia de bunuri şi servicii care îşi văd afacerile date peste cap, ci şi pentru omul de rând interesat de o casă, o maşină, o familie şi un loc de muncă stabil cel puţin pe termen mediu. Riscul şi incertitudinea existentă în orice decizie cu privire la viitor este ignorat aproape complet şi hazardul moral devine o virtute. Politica banilor ieftini şi fără valoare dusă de stat te îndeamnă la o viaţă pe credit şi nu la una de

cumpătare, de economisire şi de limitare la resursele certe pe care le poţi implica în proiectele tale antreprenoriale Alta sursa: Banii lumii de astăzi, sau altfel spus, sistemul banilor fiat reprezintă o schemă economică şi socială distructivă cu consecinţe economice şi sociale vaste şi extrem de dăunătoare, efecte care se extind mult mai mult decât îşi pot imagina majoritatea oamenilor. Banii fără acoperire sunt inflaţionişti. Aceştia aduc beneficii pentru puţini şi dezavantaje pentru mulţi alţii, ei provoacă cicluri de creştere şi de decădere a economiei, conduc la supraîndatorare, şi vor sfârşi într-o criză de mari proporţii. Sistemul banilor fără acoperire se bazează în primul rând pe sistemul băncilor centrale însemnând că o bancă centrală finanţată de stat deţine monopolul producţiei de bani - si pe cel al rezervelor fracţionare (bănci care păstrează ca rezerve doar o parte din depozit) care au probleme cu banii creaţi din neant. Având în vedere că banii sunt un mijloc de schimb, o creştere a masei monetare nu conferă, şi nici nu poate conferi, un beneficiu social. Tot ce face este să reducă, în mod necesar, puterea de cumpărare a unei unităţi monetare, în comparaţie cu situaţia în care masa monetară ar fi ramas neschimbată. Banii fără acoperire nu sunt doar inflaţionişti, cauzând astfel toate nenorocirile economice şi sociale ale erodării puterii de cumpărare şi conducând la o redistribuire a veniturilor şi avuţiei în afara relaţiilor de piaţă liberă. Extinderea creditelor acordate de bănci, conduce şi la scăderea artificială a ratei dobânzii pe piaţă sub nivelul ratei care ar prevala dacă volumul creditului şi oferta de bani tipăriţi nu ar fi fost mărite artificial, făcând astfel, în mod nejustificat, atractivă finanţarea datoriilor, în special pentru guvern. Scăderea artificială a ratei dobânzii pe piaţă este cea care induce şi prosperitatea artificială, care conduce la supraconsum şi investiţii proaste, şi care, în final, va sfârşi într-o decădere a economiei. Mises explică succint: 4.

-

Etalonul aur în sistemul financiar internațional: caracteristici, avantaje, limite În perioada dintre anii 1870 şi 1914, inainte de primul razboi mondial, a existat la nivel internaţional un aranjament financiar cunoscut sub numele de “gold standard”. În 1922, apare prima încercare notabilă de refacere a sistemului financiar de dinainte de război. Caracteristicile sistemului nou intitulat “Gold Exchange Standard” erau: Ţările puternice aveau o monedă a cărei valoare era stabilită în raport cu aurul;

-

-

  -

5.

Ţările mai puţin importante îşi stabileau valoarea monedei în raport cu rezerva internaţională de devize puternice şi de aur. Avantaje: existenţa unei economii mondiale puternic integrate Atâta timp cât valoarea unei monede era exprimată în raport cu aurul cursul de schimb rămânea FIX Fiecare ţară îşi exprima valoare monedei sale în funcţie de acoperirea sa în aur Limite Modul în care a fost configurat sistemul financiar internaţional ridica serioase probleme de motivare pentru ţările mici participante la sistem, deoarece nu aveau cantitati importante de aur Dacă o ţară mică se aştepta ca rezerva sa internaţională să se deprecieze în raport cu aurul atunci ea avea de ales între: Vânzarea integrală a rezervei înainte ca deprecierea să aibă loc; Acest comportament punea o presiune şi mai mare asupra monedei principale de denominare a rezervei internaţionale Ţările s-au angajat într-o depreciere semnificativă a monedelor lor în speranţa unui plus de “competitivitate” Chiar dacă lira sterlină a fost puternic supraevaluată în 1925 (raport liră – dolar pe baza raportului de dinainte de război la 4.86 USD / liră), în 1931 au apărut semne clare de presiune asupra sa care au forţat UK să rupă legătura dintre liră şi aur, atitudine urmată de majoritatea ţărilor din sistem. În 1937 nu mai era nici o ţară prezentă în sistem

Etalonul aur - devize în sistemul financiar internațional: caracteristici, avantaje, limite “Gold Exchange Standard” este de fapt o evolutie a vechiului etalon-aur. Monedele statelor erau impartite in doua categorii: “devize cheie” – care sunt convertibile direct in aur si “devize periferice” – nu se pot raporta la aur. Sisteme bazate pe etalonul aur devize Caracteristic acestor sisteme monetare este ca moneda aflată în:

-

circulatie să fie garantată atât cu metal pretios (aur) cât şi cu titluri de creantă exprimate în moneda străină, numite devize. unitatea monetară a fiecărei tări este definită printr-o anumită cantitate de aur, sau printr-o valută;

-

-

-

în circulatie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior, convertibile în aur, deci nu se mai manifesta o legătură directă între cantitatea de monedă aflată în circulaŃie şi cantitatea de aur monetar deŃinut de banca centrală; o astfel de organizare a generat o stare de dependentă a sistemelor din tările mai putin dezvoltate fată de cele dezvoltate, prin faptul că acoperirea în aur a monedei unei tări reprezenta şi acoperirea în aur a valutei altei tări; institutionalizarea acestui etalon monetar s-a realizat în cadrul ConferinŃei Monetare şi Financiare Internationale de la Bretton Woods, din 1944, ocazie cu care s-au pus bazele Sistemului Monetar Internationala Etalonul aur-devize funcţiona astfel: Statele Unite rămâneau la etalonul aur clasic, rambursând dolarii în aur. Marea Britanie şi celelalte ţări occidentale însă au revenit la un pseudo-etalon aur, Marea Britanie în 1926, iar celelalte ţări cam în jurul aceleiaşi date. Lirele britanice şi alte monede nu erau rambursabile în piese de aur, ci doar în lingouri de mari dimensiuni, potrivite doar pentru tranzacţiile internaţionale. Aceasta făcea ca cetăţenii britanici şi alţi europeni să nu aibă posibilitatea de a folosi aurul în viaţa de toate zilele şi permitea, în acest fel, o inflaţie mai mare prin expansiunea substitutelor de hârtie şi a depozitelor bancare. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că Marea Britanie îşi rambursa lirele nu numai în aur, ci şi în dolari, iar celelalte ţări îşi rambursau monedele nu în aur, ci în lire. Şi majoritatea acestor ţări au fost convinse de Marea Britanie să se întoarcă la etalonul aur la parităţi supraevaluate. Rezultatul a fost construirea sistemelor monetare naţionale ca structuri piramidale, piramida americană având la bază aurul, cea britanică, dolarul, iar celelalte monede europene, lirele sterline - acesta era “etalonul aur-devize”, având ca “monede-cheie” dolarul şi lira sterlină. Limite: Pe măsură ce rezervele de lire sterline se acumulau în Franţa, Statele Unite şi în alte părţi, cea mai neînsemnată scădere a încrederii în şubreda structură inflaţionistă prea rapid şi prost construită trebuia să ducă cu siguranţă la prăbuşirea generală. Este exact ceea ce s-a întâmplat în 1931; falimentele băncilor expansioniste pretutindeni în Europa şi încercarea Franţei, cu o monedă relativ solidă, de a-şi transforma în aur lirele acumulate, a făcut ca Marea Britanie să abandoneze etalonul aur complet. Marea Britanie a fost repede urmată de alte ţări europene.

6.

-

Etalonul aur – dolar (Bretton Woods) în sistemul financiar internațional: caracteristici, avantaje, limite Sistemul de la BW se baza pe principiul introducerii cursurilor de schimb fixe dar ajustabile; Diferite articole din Acord precizau următoarele: (caracteristici) “Fiecare ţară membră va stabili un curs faţă de USD care trebuie menţinut într-o bandă de variaţie de +/-1% faţă de USD”

 



“Preţul USD în aur a fost fixat la 35 USD / uncia de aur” Avantajele cursului de schimb fix Reduce riscul asociat comerţului exterior Riscul pentru exportatori este ca moneda să se aprecieze şi riscul pentru importatori este ca moneda să se deprecieze Incertitudinea legată de cursul de schimb inhibă implicarea în activităţi de comerţ exterior Dezavantajele (limite) unui curs de schimb fix Lipsa unui control asupra propriei economii Deficitele sau excedentele din BPE se ajustează pe baza cererii şi a ofertei interne şi externe şi mai puţin pe baza ratelor de schimb

7. Etalonul devize - devize în sistemul financiar internațional: caracteristici, avantaje, limite În finanţe, etalonul devize este un sistem valutar caracterizat prin faptul că, în sistemul FMI, rolul de bani universali a fost atribuit Drepturilor speciale de tragere (DST), precum şi unor monede naţionale convertibile, în continuare, în special dolarului. Literatura de specialitate susţine că din 1978 s-a trecut practic la un nou sistem valutar, adoptat la Conferinţa monetară de la Kingston (Jamaica, 7-8 ianuarie 1976). Cele mai generale trăsături ale sistemului valutar etaloanele devize pot fi reduse la următoarele: - scoaterea aurului în afara sistemului, funcţiile valutare ale acestuia fiind atribuite DSTurilor şi monedelor naţionale convertibile; - introducerea cursurilor valutare liber fluctuante; - diversificarea continuă a mijloacelor de decontare internaţională şi aşezarea DSTurilor în centrul întregului sistem de decontări şi de plăţi internaţionale. Oricum i se spune (sistem etalon-devize; sistemul valutar-financiar de la Jamaica), etalonul deviz a avut şi are încă un caracter tranzitoriu. Aprecierea se întemeiază pe următoarele argumente: - FMI continuă să gestioneze cooperarea dintre state pe tărâm valutar-financiar, să corecteze dezechilibrele balanţelor de plăţi ale ţărilor membre; - aurul continuă să joace un mare rol în relaţiile economice externe actuale; - moneda naţională a Statelor Unite continuă să reprezinte principalul etalon utilizat în schimburile economice internaţionale; - deşi se acţionează în direcţia unui nou sistem valutar general şi universal, totuşi, în ultimul timp, s-au extins preocupările zonale de reglementare a raporturilor valutarfinanciare;

- ţările în curs de dezvoltare militează tot mai ferm pentru un nou sistem valutar. Avantajele DST pentru participanţii la FMI sunt numeroase. Astfel, achiziţionând D.S.T în locul dolarilor., ţările dezvoltate îşi reduc riscurile legate de operarea pe pieţele valutare. Ţările în curs de dezvoltare pot oferi creditorilor o garanţie, alocările de DST pentru împrumuturile bancare obţinând astfel mai multe fonduri. Noile emisiuni de DST contribuie la ameliorarea imaginii şi credibilităţii FMI.

8. Crizele financiare în economiile moderne: cauze și soluții Cauze: -Banii la ora actuală nu mai au nici o valoare, reprezentând o simplă hârtie cu o valoare instituită doar de puterea legii care stă în spatele acestora; -Banii discreţionari cu care operăm în momentul de faţă se îndepărtează tot mai mult de caracteristicile pe care trebuie să le aibă un mijloc de schimb autentic în economie; -Banii discreţionari din economiile actuale se îndepărtează tot mai mult de funcţiile pe care ar trebui să le îndeplinească în economie; -Există mari diferenţe între diferitele şcoli de gândire cu privire la ceea ce includem în categoria de bani, existând tentaţia să considerăm bani active care aparent sunt foarte lichide dar care sunt doar o aproximare (uneori foarte inexactă) a ceea ce înseamnă bani. -Banii “răi” (fără valoare) cu care băncile centrale au invadat economia generează efecte negative în economie, eliminând nu doar banii “buni” ci şi industriile “bune” în favoarea industriilor “rele”. -Băncile centrale au apărut pentru a finanţa războaie (amplitudinea acestor războaie a fost influenţată de puterea şi implicarea băncilor centrale în economie); - Băncile centrale au acţionat întotdeauna ca un veritabil agent fiscal în perioadă de conflict sau criză, emiţând suficientă monedă pentru a finanţa: războaie, proiecte ale statului, salvarea de la faliment a instituţiilor financiare. - Independenţa băncilor centrale este doar aparentă şi declarativă. Băncile centrale nu pot exista şi nu pot funcţiona fără stat. Băncile comerciale obţin şi ele profituri semnificative şi sigure din relaţia lor cu statul şi cu banca centrală..

Solutii : Propunerile de reforma Propunerea de reforma al lui Williamson În numeroase articole ale sale John Williamson împreună cu alţi autori (1985, 1987, 1988) au propus ca soluţie administrarea cursurilor de schimb ale celor mai importante monede în cadrul unei zone ţintă (target zone system) Pentru aceste monede Williamson a sugerat calcularea unui curs sintetic 'Fundamental Equilibrium Effective Exchange Rate' (FEEER). Acest curs este un curs real ce trebuie corelat cu situaţia din contul curent al BPE al ţărilor implicate FEEER ar trebui periodic ajustat cu modificările variabilelor economice fundamentale cum ar fi rata inflaţiei. Ţările membre mai puţin dezvoltate for avea moneda într-o bandp de variaţie soft de ±10 % faţă de FEEER Ideea de “soft” pentru banda de variaţie se referă la faptul că nu este necesar ca Banca Centrală să cumpere sau să vândă valută dacă limitele benzii sunt încălcate Banda are rolul de a preveni şocurile speculative Propunerea de reformă a lui McKinnon Ronald McKinnon (1982, 1984 şi 1988) a considerat că la procesul de substituire al monedelor un rol fundamental îl are volatilitatea cursului de schimb El a argumentat că într-o lume în care sunt foarte puţine bariere în calea capitalurilor, companiile multinaţionale şi investitorii doresc să deţină portofolii denominate în monede diferite (diversificate); Deşi portofoliul denominat într-o monedă este relativ stabil, un portofoliu global este foarte instabil; McKinnon a sugerat un control bilateral mai strict asupra ofertei de bani din două ţări distincte ar rezolva problema volatilităţii cursurilor de schimb. O alternativă ar fi ajustarea volumului de obligaţiuni emise la nivel internaţional. O corelare între masele monetare şi obligaţiuni ar stabiliza cursul şi dobânda. Propunerea lui Tobin James Tobin (1978) a considerat că la baza volatilităţii în creştere a cursurilor de schimb stă dezechilibrele din fluxurile de capital pe termen scurt. Gradul ridicat de integrare al pieţelor de capital lasă foarte puţine alternative pentru a aplica o politică monetară independentă; Pentru a reduce aceste efecte Tobin a sugerat aplicarea unei taxe la toate tranzacţiile valutare care să reducă motivaţia speculatorilor de a muta capitalurile pe termen scurt de pe o piaţă pe alta;

O taxă de 1% ar descuraja fluxurile de capital pe termen scurt speculative; Tobin consideră, spre deosebire de primii doi autori, că nu regimul de schimb este principala sursă de criză în SFI; Critici:  astfel de taxă ar afecta comerţul internaţional  nu toate transferurile pe termen scurt produc efecte negative;  taxa ar putea da naştere la inovaţii financiare;  mai mare utilizare a barterului în schimburile comerciale

9. Balanța de plăți externe: structură, principii de înregistrare, rol. Structura :

Structura balanţei de plăţi externe I. Contul curent A. Bunuri şi servicii: o Bunuri; o Servicii; B. Venituri: o Din investiţii directe / portofoliu; o Din alte investiţii (dobânzi); C. Transferuri curente: o Sector oficial o Alte sectoare II. Contul de capital o Transferuri de capital; o Active cumpărate / vândute III. Contul financiar o Investiţii directe; o Investiţii de portofoliu; o Alte investiţii (credite externe, împrumuturi FMI); o Conturi de tranzit; o Conturi de cliring / barter o Active de rezervă (aur, DST, valută) IV Erori şi omisiuni

Principii de inreg. : Principii de înregistrare a fluxurilor în BPE -Principiul de bază de înregistrare a fluxurilor reale şi financiare în BPE este acela al dublei înregistrări “Fiecare furnizare de resurse reale sau financiare este compensată de o încasare şi, implicit, orice intrare de resurse reale sau financiare este compensată de o plată.” -Intrările de resurse sunt înregistrate în creditul balanţei şi ieşirile sunt înregistrate în debitul balanţei Rol: Rolul Balanţei de Plăţi Externe -permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi financiare ale unei ţări cu străinătatea -permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare naţiune le are în schimburile comerciale cu ţările terţe -măsoară competitivitatea externă a economiei naţionale -pe baza BPE se poate măsura gradul de atractivitate mediului de afaceri intern pentru investitorii rezidenţi şi nerezidenţi -instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor comerciale externe -balanţei de plăţi constituie fundamentul pentru o serie de politici macroeconomice: fiscale, monetare, valutare, comerciale (tarifare şi netarifare) etc.

10. Poziția investițională internațională: structură, rol, principii de înregistrare Derivat din balanţa de plăţi externe, un alt tablou sintetic important este şi tabloul care arată poziţia investiţională a unei ţări. În determinarea poziţiei investiţionale internaţionale se iau în considerare cu precădere fluxuri cuprinse în contul financiar al balanţei de plăţi: activele de rezervă, datoria externă pe termen mediu şi lung precum şi creanţele şi angajamentele pe termen scurt. Poziţia investiţională este un instrument util în proiectarea unei politici macroeconomice de finanţare externă adecvată a deficitelor din balanţa de plăţi externe sau alte deficite interne (deficite

bugetare, fiscale etc.) luând în considerare toate resursele financiare ce pot fi atrase de pe pieţele financiare internaţionale capabile să completeze resursele interne (publice sau private). Concret, situaţia investiţională internaţională cuprinde următoarele (structura):

Rol : Acest instrument este deosebit de important în elaborarea strategiilor de finanţare a deficitelor din contul curent sau a deficitelor interne (deficitul bugetar de exemplu). Acest instrument arată gradul extern de îndatorare al unei economii, structura datoriei externe în funcţie de provenienţa şi de destinaţia finală a acesteia precum şi situaţia investiţiilor străine directe şi de portofoliu.

Principii de inregistrare (cred) Atât balanţa de plăţi cât şi poziţia investiţională internaţională se analizează cu ajutorul unui set de indicatori specifici cum ar fi: o Gradul de acoperire al importurilor: exporturi (X)/ importuri (M); o Mărimea soldului balanţei comerciale: (X-M)/(X+M); o Indicii raportului de schimb (net şi brut); o Active valutare în luni de import; o Datorie externă / locuitor (sau pe PIB) etc. De asemenea analiza balanţei de plăţi şi a poziţiei investiţionale internaţionale se poate face şi în dinamică, avându-se în acest caz în vedere evoluţia în timp a soldurilor principalelor conturi sau poziţii.

11. Piețele monetare și piețele de capital în sistemul financiar internațional Piaţa financiară internaţională este formată dintr-un complex de pieţe pe care se mobilizează fonduri de până la un an (pieţele monetare) şi pe care sunt mobilizate fonduri cu durată mai mare de un an (pieţele de capital Pieţele monetare (< 1 an): - moneda; - certificate de depozit, - titluri de stat; - credite pe termen scurt; Pieţele de capital (> 1 an): - credite (credite externe, eurocredite, credite sindicalizate); - obligaţiuni (obligaţiuni străine, euroobligaţiuni) - acţiuni Riscul operaţiunilor şi al instrumentelor pieţei monetare este mai redus decât în cazul pieţelor de capital..

12. Rolul intermedierii financiare pe piețele internaționale Intermediarii financiari sunt entităţi publice sau private specializate care acţionează pe pieţele monetar - valutare sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de la deţinătorii acestora şi punându-le la dispoziţia celor care au nevoie de ele.

Principalele avantaje ale activităţii de intermediere pe pieţele financiare internaţionale sunt: Riscuri mai reduse pentru utilizatorii şi deţinătorii de capital; Consultanţa financiară oferită utilizatorilor şi investitorilor; Condiţionarea acordării finanţării; Posibilitatea valorificării mai bune a informaţiilor existente pe piaţă; Facilităţi suplimentare de finanţare acordate utilizatorilor de capital; Oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul nevoilor de finanţare a fiecărui beneficiar; Posibilităţi de reducere a costului capitalului atras Principalul argument în favoarea utilizării intermediarilor financiari este legat de imperfecţiunea pieţelor financiare internaţionale (tradusă prin imposibilitatea obţinerii unor informaţii certe cu privire la evoluţia viitoare a pieţei şi la participanţii pe această piaţă). În prezent, intermediarii financiari oferă utilizatorilor o gamă largă de servicii integrate, având un grad de complexitate diferit: - Tranzacţii financiare (vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piaţă, plăţile şi decontările internaţionale); - Finanţarea activităţii economice (finanţarea investiţiilor internaţionale, a activităţii de comerţ exterior); -Consultanţă financiară (consultanţa oferită investitorilor cu privire la posibilităţile de investiţie sau la managementul portofoliului deţinut); - Monitorizarea pieţelor (agenţiile de rating ce monitorizează diferitele pieţe financiare oferind clasamente de risc de ţară); - Garantarea operaţiunilor financiare (oferirea de garanţii bancare în plăţile internaţionale, garantarea emisiunii de titluri financiare); - Asigurarea împotriva riscurilor financiare (asigurarea împotriva riscului de ţară, a riscului de neplată, a riscului suveran etc.); -Expertiza managerială (oferirea de consultanţă în administrarea afacerilor); -Monitorizarea companiei (monitorizarea activităţii companiilor finanţate).

13.

Instrumentele financiare utilizate internațională (definiție, clasificare)

în

finanțarea

Definiție: Sunt contracte legale ce dau dreptul deținătorului să primească în viitor o sumă de bani, în anumite condiții stabilite. Clasificare: - simple: contracte de leasing, ipoteci; - complexe: acțiuni, obligațiuni, certificate globale de depozit, contracte futures.

14. Instrumentele monetare: prezentare în detaliu a) TITLURILE DE STAT: - cele mai puțin riscante instrumente de pe piața financiară; - emise de trezoreria statului în moneda națională sau devize; - titluri pe termen scurt (au scadența mai mică de un an);

- scop: acoperirea unor deficite interne temporare sau finanțarea unor proiecte guvernamentale de interes național; - emise cu discount (sunt subscrise la o valoare mai mică decât valoarea nominală, la scadență fiind răscumpărate de stat la VN); - nu sunt purtătoare de dobândă, diferența dintre prețul de subscriere și VN fiind profitul investitorilor; - pot fi revândute pe piața secundară sau scontate înainte de scadență de către investitori pentru lichidități; - dobânda lor este dobândă de referință pe piața financiară, fiind dobânda fără risc a pieței; - dobânda lor este una nominală și include: rata inflației, pe baza ei stabilindu-se dobânzile băncilor comerciale. b) ACORDURILE DE RĂSCUMPĂRARE (REPO): - sunt contracte încheiate între debitori şi creditori prin care debitorul condiţionează emisiunea unui titlu financiar de răscumpărarea acestuia la o dată ulterioară şi la un preţ determinat, specificate clar în contract; - sunt practic un ansamblu de operaţiuni legate, de sens contrar, desfăşurate la momente de timp diferite;

- diferenţa dintre preţul de vânzare (mai mare) şi preţul de răscumpărare (mai mic) reprezintă profitul cumpărătorului; - au de regulă o scadenţă mică (între o zi şi 14 zile de regulă), cele de o zi ("overnight REPO) fiind foarte des utilizate; - în prezent, pe pieţele financiare internaţionale s-au dezvoltat şi operaţiuni REPO cu scadenţe mai mari (30 de zile şi chiar mai mult); - o variantă a acestor acorduri de răscumpărare sunt acordurile de revânzare ("revearse REPO"), prin care investitorul cumpără un instrument financiar cu condiţia vânzării ulterioare a acestuia către emitent, la o valoare determinată; - avantajul rezidă în faptul că permit obţinerea de lichidităţi pe termen scurt / foarte scurt în cazul unor poziţii deschise pe instrumente cu scadenţă mare (obligaţiuni)

c) CERTIFICATE DE DEPOZIT: - sunt titluri financiare negociabile ce atestă existenţa unui depozit la termen într-o bancă; - sunt foarte lichide şi cu risc minim, putând fi utilizate de către deţinător în diverse scopuri: scontare, gaj, garanţie bancară etc. d) ACCEPTUL BANCAR: - este un contract prin care o bancă se obligă să plătească o sumă de bani la o dată determinată iniţial şi / sau în nişte condiţii prestabilite; - este utilizat pe scară largă în plăţile internaţionale (acreditiv, incasoo documentar, cambie); - dobânda (costul) în cazul certificatelor de depozit şi al acceptului bancar depinde de nivelul dobânzilor de pe piaţă. e) HÂRTII COMERCIALE: - sunt instrumente pe termen scurt emise de bănci sau companii private pentru acoperirea unor nevoi financiare proprii; - nivelul dobânzii la aceste instrumente se stabileşte în funcţie de nivelul dobânzilor de pe piaţă şi de riscul emitentului; - au scadenţe care merg de la câteva zile până la o perioadă de maxim 180 de zile. f) DEVIZELE ȘI CERTIFICATELE DE DEPOZIT ÎN DEVIZE: - sunt instrumente financiare denominate în monede străine; - trebuie remarcat că în literatura de specialitate se face distincţie între valute (orice monedă străină) şi devize (monede forte2, liber convertibile). Conceptul de valute, mai larg, îl include practic pe cel de devize. g) DOBÂNDA INTERBANCARĂ: - este un instrument fundamental al pieţei financiare internaţionale, fiind dobânda practicată în cazul operaţiunilor financiare derulate între bănci; - în finanţarea internaţională se utilizează mai puţin o rată de dobândă fixă şi mai mult o dobândă variabilă, dobânda de pe piaţa interbancară londoneză (LIBOR) fiind considerată drept o dobândă de referinţă; la această dobândă de referinţă se adaugă un procent variabil de dobândă („spread”) exprimat în puncte procentuale (basis points), stabilit în funcţie de riscul debitorului.

15. Instrumentele pieței de capital: prezentare în detaliu I.

Instrumente cu venit fix: - în cazul acestor instrumente, plata dobânzii precum şi rambursarea principalului se face după un tablou de amortizare bine stabilit încă din faza iniţială; - sunt instrumente cu venit fix pentru că generează plăţi determinate la scadenţe determinate; - neplata la timp a serviciului datoriei atrage după sine declararea debitorului ca fiind în incapacitate de plată, acesta fiind automat obligat să plătească pe loc toate sumele datorate până la scadenţă. - factorii care influenţează costul finanţării prin aceste instrumente sunt: durata împrumutului, riscul debitorului, nivelul impozitării precum şi moneda în care este denominat împrumutul. - principalele instrumente financiare care intră în categoria instrumentelor cu venit fix sunt obligaţiunile guvernamentale, obligaţiunile municipale, obligaţiunile corporatiste, obligaţiunile convertibile etc. a) OBLIGAȚIUNILE GUVERNAMENTALE: - sunt instrumente financiare pe termen mediu şi lung emise de guverne; - în prezent se face o distincţie clară între obligaţiunile guvernamentale şi hârtiile (notele) guvernamentale, în funcţie de scadenţa acestora; - obligaţiunile guvernamentale sunt emise pe o perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în tranşă finală; - spre deosebire de acestea, hârtiile guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mică de 10 ani, guvernul având dreptul de a le răscumpăra înainte de scadenţă. b) OBLIGAȚIUNILE MUNICIPALE/ INSTITUȚIONALE: - sunt instrumente financiare emise de diferite entităţi publice sau instituţii de interes general pentru finanţarea nevoilor proprii; - sunt mai riscante decât obligaţiunile guvernamentale; din această cauză multe dinte ele beneficiază de scutiri de impozite / taxe pentru a fi mai atractive pentru investitori; - scutirea de impozit vizează doar dobânda încasată şi mai puţin câştigul de capital. c) OBLIGAȚIUNILE CORPORATIVE: - sunt obligaţiuni emise de companii private, fiind cele mai riscante dintre obligaţiuni; - în prezent există agenţii internaţionale de rating care analizează şi clasifică emitenţii în funcţie de riscul lor pe mai multe clase de risc. - aceste obligaţiuni există în patru forme:  "simple": nu sunt garantate de către emitent;

  

II.

"garantate": emitentul garantează plata cuponului şi rambursarea principalului; "subordonate": au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentului; "convertibile": permit convertirea lor în acţiuni (de regulă) la o dată prestabilită. - cea mai mare parte a obligaţiunilor corporative sunt răscumpărabile înainte de scadenţă; uneori emisiunea de obligaţiuni poate fi dublată de impunerea de restricţii din parte creditorilor cu privire la managementul financiar al companiei emitente (plata dividendelor de exemplu).

Instrumente cu venit variabil: - spre deosebire de instrumentele cu venit fix, aceste instrumente generează pentru investitor plăţi probabile şi variabile în timp; - nesiguranţa câştigului obţinut este compensată de o serie de drepturi suplimentare oferite deţinătorului cum ar fi de exemplu dreptul de proprietate sau dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul companiei; - din această categorie fac parte: acţiunile preferenţiale, acţiunile de gaj şi acţiunile obişnuite. a) ACȚIUNI PREFERENȚIALE: - sunt asemănătoare obligaţiunilor emise pe o perioadă nedeterminată ("perpetue bonds" sau "infinite bonds"); - dau dreptul deţinătorului să încaseze periodic un dividend. - diferenţa dintre aceste acţiuni şi obligaţiuni este dată de faptul că atunci când emitentul intră în incapacitate temporară de plată, neplata unui dividend nu atrage după sine obligativitatea plăţii integrale a sumelor datorate până la scadenţă; în astfel de situaţii, dividendele neplătite se acumulează, iar când emitentul are din nou capacitatea de plată, aceste acţiuni au prioritate. - în plus, acţiunile preferenţiale se află la rambursare între obligaţiuni şi acţiuni în caz de faliment declarat al emitentului şi de lichidare a acestuia. - cele mai multe dintre aceste acţiuni sunt răscumpărate sau convertite în acţiuni obişnuite după o anumită perioada de timp. b) ACȚIUNI DE GAJ: - sunt emise asupra unui fond de gaj constituit de emitent şi care poate să îmbrace diverse forme; - de regulă aceste instrumente sun mai puţin riscante, fiind garantate de guvern. c) ACȚIUNI OBIȘNUITE: - sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru a-şi finanţa nevoile proprii; - principalele drepturi ale deţinătorilor de acţiuni sunt dreptul de proprietate asupra unei părţi din patrimoniul emitentului, dreptul de vot şi dreptul la plata dividendelor;

- venitul obţinut de pe urma acestor acţiuni nu este un venit cert, variind în funcţie de rezultatele obţinute de companie pe o perioadă de timp determinată; - riscul emitentului este esenţial în fundamentarea decizie de a cumpăra sau nu astfel de titluri de pe piaţă; - tot în categoria acestor instrumente sunt incluse şi certificatele de depozitare, obligaţiunile convertibile în acţiuni sau obligaţiunile cu bon de subscriere în acţiuni III. Instrumente derivate: - sunt instrumente care aparţin pieţei de capital, fiind emise de majoritatea burselor de valori din lume; - aceste contracte standardizate au o piaţă primară şi secundară şi au ca obiect o mare varietate de active: mărfuri, devize, indici bursieri, acţiuni, obligaţiuni etc. - principalele instrumente derivate specifice pieţelor financiare internaţionale sunt: futures, opţiuni şi swap. a) CONTRACTE FUTURES: - sunt contracte standardizate emise de bursă care conferă deţinătorului dreptul de a cumpăra un activ la o dată ulterioară în condiţii de preţ prestabilite; - o poziţie deschisă pe astfel de contracte poate fi închisă prin livrare efectivă (la scadenţă) sau înainte de ultima zi de tranzacţionare prin luarea unei poziţii de sens contrar celei iniţiale; - marea calitate a acestor instrumente rezidă în faptul că ele se desfăşoară "fără bani", pentru deschiderea unei poziţii futures fiind nevoie de o marjă minim de 10 - 15 % din valoarea totală a tranzacţiei. b) CONTRACTE CU OPȚIUNI: - sunt instrumente derivate care dau dreptul cumpărătorului să vândă sau să cumpere un activ la un preţ determinat (preţ de exercitare) şi la o scadenţă determinată; acest drept suplimentar al cumpărătorului de opţiune este obţinut contra unei prime, plătite iniţial de cumpărător. - opţiunile sunt de două feluri: de cumpărare (CALL) care dau dreptul cumpărătorului să cumpere la scadenţă activul şi de vânzare (PUT) care dau dreptul vânzătorului să vândă la scadenţă activul; - și opţiunile au ca obiect în prezent un număr variat de active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar contracte futures. c) CONTRACTE SWAP: - sunt instrumente prin care se pot schimba condiţiile de plată a unor obligaţii financiare; - cele mai cunoscute forme de swap sunt: swap de dobândă prin care pot fi schimbate condiţiile de dobândă ale unui împrumut şi swap valutar prin care poate fi schimbată moneda în care este denominat un împrumut;

- swap - ul este un instrument ce conferă o mai mare flexibilitate operaţiunilor pe termen mediu şi lung de pe piaţa financiară internaţională. - în ciuda lichidităţii lor sporite (piaţa secundară a acestora fiind foarte dezvoltată), instrumentele derivate se situează în categoria celor mai riscante şi mai volatile instrumente de pe piaţa financiară internaţională; - aceste instrumente sunt folosite de operatori atât în scopuri speculative cât şi pentru acoperirea riscurilor financiare / comerciale (riscul de dobândă, riscul de preţ, riscul valutar).

16. Instrumentele de investiție indirectă (participații la fonduri de investiții, participații la fonduri de pensii, contractele de asigurări de viață) - sunt instrumente ce sunt emise în cadrul unor structuri specializate, emitenţii plasând capitalurile atrase prin intermediul acestor instrumente (unităţi de fond, poliţe de asigurare) în diferite instrumente ale pieţei monetare sau pieţei de capital; - riscul acestor instrumente este legat de capacitatea emitentului de a gestiona fondurile atrase. a) PARTICIPANȚII LA FONDURILE DE INVESTIȚII: - sunt instrumente emise de compania care administrează aceste fonduri şi care îşi asumă întreaga răspundere pentru buna gestionare a fondurilor atrase; - sunt de două tipuri: fonduri deschise şi fonduri închise; - în cazul fondurilor deschise participarea la aceste fonduri este deschisă, orice deţinător de capital poate participa la acest fond cumpărând unităţi de fond a căror valoare se calculează şi se publică zilnic pe baza valorii de piaţă a portofoliului în care au fost investite capitalurile de către administratorul fondului; - fondurile închise funcţionează ca nişte societăţi pe acţiuni, participarea fiind limitată la membrii fondatori. - în plus de activitatea de bază, fondurile de investiţii oferă de cele mai multe ori unele servicii speciale participanţilor: posibilitatea de strămutare între fonduri, consultanţă cu privire la alternativele de plasament sau privilegii cu privire la cumpărarea de noi unităţi fond. - costul implicării în fondurile poate fi exprimat sub forma unei pro - rate din costurile totale ponderată cu dimensiunea participaţiei la care se pot adăuga comisioane de vânzare / cumpărare de noi unităţi sau de retragere din fond; - și aceste instrumente sunt considerate riscante, în condiţiile în care administratorul fondului este cel care decide în locul investitorului.

   

- profitul (costul pentru emitent) al acestor instrumente financiare depinde în principal de: scadenţa (durata) - cu cât aceasta este mai îndepărtată cu atât costul este mai mare; riscul emitentului şi / sau al celui care garantează emisiunea; natura şi prioritatea la restituire în caz de faliment şi lichidare a emitentului; lichiditatea instrumentului: dependentă de existenţa unei pieţe secundare pentru aceste instrumente.

17. Dobânda pe piețele financiare internaționale: factorii de influență





 

În atragerea de resurse de capital de pe pieţele financiare se operează cu mai multe tipuri de rate de dobândă. În primul rând distingem între: Dobânda reală: compensaţia pe care o aşteaptă furnizorii de fonduri de la cei care împrumută capitalul, făcând abstracţie de risc şi inflaţie. Acest câştig este comparabil cu profitul net înregistrat în celelalte sectoare economice. Dobânda nominală: dobânda reală la care creditorul sau investitorul adaugă o primă de lichiditate, o primă de risc şi rata estimată a inflaţiei.1 În funcţie de modul de calcul creditorii mai operează cu: Dobânda simplă: dobânda nominală aplicată pe o perioadă determinată de timp dedusă procentual din masa credală. Dobânda compusă (efectivă sau continuă): dobânda calculată continuu pentru întreaga perioadă, adăugată la masa credală, indiferent de momentul la care aceasta se plăteşte (de exemplu dobânda se calculează zilnic şi se adaugă la creditul iniţial până în momentul în care acesta se plăteşte. Această dobândă compusă are importanţă atunci când este vorba de finanţări cu perioadă de graţie (când nu se plăteşte dobândă şi nici nu se rambursează din creditul contractat dar dobânda calculată se adaugă la masa creditului) şi când este vorba de anualizarea unor câştiguri (de exemplu anualizarea unei rate a profitului pe 3 luni). Anualizarea asigură o mai bună comparabilitate a ratelor de câştig. O altă dobândă importantă este dobânda fără risc, calculată prin anualizarea câştigurilor oferite de titlurile de stat. Titlurile de stat sunt emise de trezorerie şi nu sunt purtătoare de dobândă, având scadenţe de 3, 6, 9 şi 12 luni (cele mai frecvente sunt cele de 3 şi de 6 luni). Câştigul acestor instrumente este dat de diferenţa dintre preţul de emisiune (mai mic) şi preţul de răscumpărare – valoarea nominală (mai mare). Câştigul asimilat acestor instrumente este considerat a fi fără risc pentru că emitentul lor este statul, care, cel puţin teoretic, nu poate intra niciodată în faliment (dacă la scadenţă nu are resurse financiare pentru a-şi plăti datoria, statul emite monedă şi „rezolvă” problema).

Rata fără risc diferă de la o piaţă la alta pentru că „dobânda” la titlurile de stat este o dobândă nominală care conţine rata estimată a inflaţiei pentru perioada următoare. Această dobândă este foarte importantă pentru operatorii de pe pieţele financiare internaţionale deoarece: - Pe baza ratei de dobândă fără risc se calculează prin comparaţie dotate celelalte dobânzi sau câştiguri din economie (de aceea politica fiscală şi modul de finanţare a deficitelor bugetare au un rol fundamental în evoluţia ratelor de dobândă). - Din rata fără risc se deduce rata de actualizare utilizată în calculele financiare pentru ajustarea fluxurilor financiare viitoare generate de un credit sau de o investiţie. Nivelul ratelor de dobândă este direct influenţat (ca orice câştig) de nivelul impozitării. Dobânzile se impozitează la nivelul creditorului, indiferent dacă este vorba de un credit sau de o plasament financiar (plasament în acţiuni sau obligaţiuni). În unele ţări, pentru a încuraja plasamentele financiare nivelul de impozitare al tranzacţiilor financiare este redus sau inexistent, alte pieţe excelând în aplicarea de impozite (în unele ţări dobânzile bancare la depozite sunt incluse în venitul global). În orientarea fluxurilor internaţionale nivelul general de impozitare joacă un rol fundamental, succesul centrelor financiare „off-shore” fiind evident. Dezvoltarea euro – pieţelor este de asemenea consecinţa fiscalizării excesive a operaţiunilor financiare. Sintetizând, factorii care determină costul capitalului internaţional sunt următorii: o Durata (cu cât durata este mai mare, cu atât şi costul este mai mare); o Riscul emitentului (cu cât acesta este mai mare cu atât nivelul dobânzii va fi mai mare); o Tipul rambursării (cu cât rambursarea este mai mult amânată cu atât costul ar putea să crească); o Garantarea unor riscuri (scrisori de garanţie pentru riscul de neplată de exemplu); o Transferarea unor riscuri (poliţe de asigurare pentru riscul de ţară de exemplu) o Complexitatea operaţiunii (cu cât intermediarii implicaţi sunt mai mulţi cu atât costul este mai mare); o Nivelul impozitării (cu cât acesta este mai mare cu atât şi costul va fi mai mare);

18. Explicarea dinamicii dobânzilor prin structura dobânzii



Aceşti factori sunt înglobaţi în rata de dobândă percepută de fiecare creditor prin aplicarea unor „prime” ca remuneraţie la riscul pe care şi-l asumă4: Prima de inflaţie: este procentul de dobândă perceput de creditor sau de investitor peste rata reală de dobândă;





Prima de lichiditate: este un procent perceput pentru gradul de lichiditate al instrumentului financiar prin care se face mobilizarea resurselor de capital. Lichiditatea instrumentelor financiare exprimă capacitatea de a transforma uşor în bani un instrument financiar. Lichiditatea depinde implicit de durata mobilizării resurselor de capital, cu cât durata este mai mare cu atât lichiditatea este mai mică. Prima de lichiditate va creşte implicit odată cu durata finanţării; Prima de risc: este o remuneraţie pe care fiecare creditor o percepe pentru riscul pe care îl implică o finanţare sau alta, indiferent dacă acest risc este asumat de creditor sau este transferat către o instituţie specializată.

19. Piețele valutare: definiție, participanți, convertibilitate, tipuri de cotații Pieţele valutare internaţionale sunt pieţe foarte active şi foarte descentralizate, operatorii acţionează aproape 24 de ore din 24; este cadrul organizat unde se tranzacţionează (se vând şi se cumpără) valute. Reglementarea acestei pieţe este făcută de Banca Centrală. Unii specialişti includ această piaţă în cadrul pieţei monetare bazându-se pe ideea că pe piaţă se vând şi se cumpără monede străine în schimbul monedei naţionale. Cele mai multe dintre tranzacţii au la bază USD (principalul vehicul monetar pe piaţă); • Pe piaţa valutară participă trei mari categorii de entităţi economice: A. Intermediarii financiari pe piaţa valutară: - sunt băncile comerciale B. Cumpărătorii de valută: - sunt în principal importatorii si investitorii. C. Vânzătorii direcţi de valută: - sunt exportatorii şi investitorii străini.  Tipurile de cotatii sunt : Cotaţie directă: presupune exprimarea unei unităţi dintr-o moneda străină în raport cu x unităţi din moneda naţională. 1 u.m.s. = x u.m.n. Cotaţia indirectă: presupune exprimarea unei unităţi monetare din moneda naţionala în x unităţi din moneda străină. Cotatia incrucisata. •

20. Regimurile valutare

 

Prin regimul valutar se înţelege ansamblul reglementarilor cu privire la mecanismul de formare a cursului de schimb şi a intervenţiei statului (prin Banca Centrala) în controlul operaţiunilor cu valute şi în evoluţia cursului de schimb. Regimul valutar cunoaste doua forme: Curs fix acest regim valutar presupune fixarea administrativa a cursului de schimb în raport cu celelalte monede sau în raport cu un etalon cum ar fi de exemplu aurul. Un Flotare liberă are în vedere absenta oricărei implicări din partea statului în mecanismul de formare a cursului de schimb precum şi în evoluţia acestuia în timp. Statul se

   

limitează doar la a supraveghea derularea operaţiunilor pe piaţa valutară şi în a controla instituţiile implicate pe aceasta piaţa. Insa, intre aceste forme se gasesc si regimuri valutare hibride : Flotare administrată  Ancoră ajustabilă Bandă de variaţie fixă  Regim mixt; Bandă de variaţie ajustabilă  Consiliu Monetar. Ancoră fixă

21. Factorii de influență a cursului de schimb

• • • • • •

În estimarea cursului de schimb trebuie avuţi în vedere cu precădere următorii factori determinanţi: deficitul de cont curent creşterea economică reală diferenţialul de inflaţie diferenţialul de dobânzi multiplicatorul monetar / structura pe ramuri a economiei agregatele monetare

22. Costul capitalului în finanțarea internațională: valoarea timp a banilor, VAN, RIR, costul mediu ponderat al capitalului;

• • •

In stabilirea costului capitalului in procesul de finantare international trebuie urmariti 4 pasi: Pasul 1 Determinarea valorii in timp a banilor - Translatarea din viitor în prezent a unei sume – cunoscută sub numele de actualizare – presupune determinarea unei valori prezente pentru un flux viitor Pasul 2 selectarea celor mai bune surse pe baza criteriului VAN si RIR Criteriul VAN în finanţarea internaţională Mai uşor de calculat decât RIR Dificultăţi în estimarea corectă a ratei de actualizare; Trebuie luată în considerare modificarea cursului de schimb; VAN încurajează investiţiile de valoare mare şi finanţările de valoare mică. Criteriul RIR în finanţarea internaţională Independent de evoluţia cursului de schimb (teoretic); Mai dificil de estimat; În anumite momente nu se poate calcula (anuităţi simetrice, fluxuri pozitive sau negative în totalitate). Concluzia : Ambele criterii trebuie aplicate pentru a selecta diferite surse de finanţare

Pasul 3 Estimarea costului marginal pentru fiecare sursa Costul marginal al capitalului este costul adiţional pentru obţinerea unei unităţi monetare de capital nou. Acest cost creşte pe măsură ce capitalul creşte. De aceea, costul marginal al capitalului are un punct critic până la nivelul căruia valoarea întreprinderii creşte, după care achiziţionarea de capital nou nu mai este recomandată. Această limită este dată de inegalitatea dintre rata rentabilităţii şi rata dobânzii. Pasul 4 Calcularea costului mediu ponderat al capitalului Costul mediu ponderat al capitalului (CMPC sau WACC) este suma costurilor diferitelor surse de finanţare, ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în costul total al capitalului avansat pentru activitatea companiei. Importanţa calculării costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii constă în faptul că atunci când se estimează costul capitalului pentru un anumit proiect de finanţare, întreprinderea trebuie să abordeze problema în complexitatea sa.

23. Riscul de țară în finanțarea internațională

   

Este un concept nou introdus pentru prima dată de M. Friedman în 1975 când Citibank a împrumutat un guvern dintr-o altă ţară ce a refuzat ulterior să ramburseze datoria contractată; - A fost iniţial corelat cu capacitatea şi voinţa unui guvern de a-şi rambursa datoria externă; - Acest concept este utilizat astăzi în mai multe domenii: Finanţarea internaţională (datoria publică şi privată) Investiţiile străine directe; Investiţiile de portofoliu (evaluarea acţiunilor şi obligaţiunilor) Ajustarea la risc a proiectelor / afacerilor. -În prezent se face o distincţie între riscul de ţară asociat ISD şi cel asociat creditelor externe. Rolul analizei de risc de ţară - Localizarea precisă a creditului sau a afacerii (harta de risc); - Luarea deciziei de a te implica sau nu pe pieţele internaţionale (“go / no go decision”); - Pentru a stabili gradul de implicare pe o piaţă externă; - Dezvoltarea unor strategii pe o piaţă externă (ex. strategiile concurenţiale); - Adaptarea ulterioară a creditului sau investiţiei la modificările de mediu.

Formele de materializare a riscului de ţară

Metodologia de analiză a riscului de ţară 1. Selectarea grupului de ţări; 2. Selectarea setului de indicatori (calitativi şi cantitativi) 3. Gruparea indicatorilor; 4. Ponderarea indicatorilor 5. Selectarea surselor de informaţii 6. Colectarea datelor 7. Stabilirea listelor de control 8. Acordarea punctelor sau notelor 9. Calcularea indicatorului de risc de ţară 10. Harta de risc 11. Utilizarea indicatorului de risc de ţară în decizie

24. Riscul de dobândă în finanțarea internațională: definiție, indicatori de măsurare; Riscul de dobândă = pierdere potenţială generată de evoluţia nefavorabilă a ratelor de dobândă. - Este un risc ce îl poate afecta atât pe debitor cât şi pe creditor; - Poate afecta atât creditele cu dobândă fixă dar mai ales pe cele cu dobândă variabilă; - schimbările ratelor dobânzii intervin ca urmare a acţiunii unor factori diverşi: inflaţia, cursul de schimb (influenţă indirectă), politica monetară a statului, fiscalitatea, factorul timp etc.

• • •

Analiza acestui risc se bazează pe următorii indicatori: Maturitatea; Un activ financiar se considera cu atat mai expus la riscul de dobanda, cu cat maturitatea acestuia este mai mare. Sensibilitatea; Durata: cu cât durata unui activ financiar este mai mare, cu atât expunerea sa la riscul de dobândă este mai mare.

25. Riscul valutar în metodologie de analiză;

finanțarea

internațională:

definiție,

Riscul valutar = Pierdere potenţială cauzată de evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb Formele de bază ale riscului valutar: A. Riscul valutar tranzacţional: pierdere potenţială survenită în cazul unei tranzacţii simple denominată într-o altă monedă (de exemplu export, import sau credit extern); -Foarte uşor de estimat; -Gradul de expunere se poate măsura prin raportarea randamentului curent în condiţiile unui curs fix la randamentul curent în condiţiile unui curs estimat. B. Riscul valutar de translaţie: pierdere potenţială cauzată de modificarea cursului de schimb ce apare la translatarea bilanţurilor filialelor în bilanţul companiei mamă. -Mult mai dificil de estimat decât riscul de tranzacţie. - Este un risc specific companiilor multinaţionale cu filiale. -Translatarea activelor şi pasivelor se face folosind una din metodele: Metoda ratei curente; Metoda “current / non – current”; Metoda monetară; Metoda temporală (pentru stocuri se foloseşte cursul de schimb estimat). C. Riscul valutar economic: pierdere potenţială de flux de numerar net cauzată de evoluţia cursului de schimb.

-Cea mai complexă formă a riscului valutar; -Analiza sa are la bază fluxul de numerar viitor generat de o afacere. - Gradul de expunere la acest risc se măsoară prin variabilitatea fluxurilor de numerar generată de variabilitatea cursului de schimb;

26. Riscul de neplată în finanțarea internațională: definiție, metodologie de analiză;

• • • • •

Riscul de neplată = Riscul de neplată este un risc exclusiv al creditorilor şi se exprimă prin pierderea potenţială care ar putea să apară ca urmare a înrăutăţirii situaţiei financiare a debitorului astfel încât acesta să intre în incapacitate temporară sau definitivă de plată. (pierdere potenţială cauzată de incapacitatea de plată a debitorului;) Analiza acestui risc se bazează pe raţiile financiare: Raţiile de lichiditate Raţiile privind profitabilitatea activităţii firmei Raţiile privind structura financiară a companiei Raţiile privind rentabilitatea companiei Raţiile privind capitalul propriu (acţionariatul. Principalele căi de acoperire a acestui tip de risc sunt diversificarea şi o bună cunoaştere a debitorului. Diversificarea presupune o alocare a capitalului pe cât mai multe destinaţii, astfel încât dacă unul dintre debitori devine incapabil de a plăti, efectul să fie mult mai redus.. O bună cunoaştere a debitorului permite anticiparea eventualelor probleme pe care acesta le-ar avea ulterior după acordarea creditului

27. Mijloacele și modalitățile de plată internaționale: prezentare de ansamblu Platile internationale sunt mult mai complexe si au un risc mai ridicat in comparative cu platile locale. In mecanismul acestor plati, bancile comerciale joaca un rol fundamental. 

•

Metodele utilizate pentru platile internationale sunt: Plăţile în marfă (barter, compensaţii, buy – back, cumpărări în avans, cumpărări legate) Plata prin marfa contra marfa este prima modalitate de plata aparuta in istorie. În prezent, această formă a scăzut semnificativ ca pondere în volumul total al plăţilor internaţionale, fiind practicate cu precădere în cadrul operaţiunilor de contrapartidă (compensaţii, barter, lohn, buy-back). Plăţi în numerar- aceasta metoda de plata internationala este astazi pe cale de disparitie, din cauza dezavantajelor pe care le reprezinta: transportul efectiv al banilor,

•

•

contactul direct intre parteneri si dificultatea sincronizarii obligatiilor partilor: livrareplata. Instrumente de plată - Plata prin instrumente de plată (titluri de credit pe termen scurt sau efecte de comerţ) presupune utilizarea unor instrumente specifice, consacrate de-a lungul timpului: cecul, cambia, biletul la ordin sau ordinul de plată. Modalităţi de plată: Cele mai utilizate modalităţi de plată sunt incasoo documentar sau acreditivul documentar. În foarte multe cazuri aceste două modalităţi sunt utilizate în combinaţie cu unul sau mai multe instrumente de plată analizate anterior (în special cambii

27. Mijloacele și modalitățile de plată internaționale: prezentare de ansamblu Totalitatea formelor si instrumentelor de plata prin care se poate lichida o obligatie ce rezulta din operatiuni comerciale, tranzactii financiare sau credit international, formeaza mijloacele de plata internationale. În sfera acestor mijloace de plata sunt cuprinse : valutele, monedele internationale si devizele. Valutele sunt monede nationale care au circulatie, putere de plata si pot fi constituite rezerva si în alte tari decât în cea emitenta. Valutele au calitatea de a realiza lichidarea imediata a obligatiilor de plata în relatiile economice internationale. Moneda internationala este moneda cu mare putere liberatorie si care circula în afara granitelor statului emitent, servind ca mijloc de plata si de rezerva pe piata internationala. Modalitati deplata internationale : 1.“Cash in advance” : plata este facuta in avans 2.“Consignment” : plata este facuta in momentul vânzării pe piaţa externă a bunurilor; iar bunurile sunt disponibile înainte de plată. 3.“Open Account Payments” : plata este facuta in momentul stabilit prin contract; iar bunurile sunt disponibile înainte de plată. 4.“Bank Drafts”: - “Bill of exchange” : ordin necondiţionat scris dat de emitentul cambiei unui debitor de a plăti o sumă determinată de bani în favoarea unei persoane numită beneficiar la prezentarea la plată a cambiei la o scadenţă precizată în aceasta. - “Checks” : ordin scris dat unei bănci de a plăti din contul curent o sumă determinată de bani în favoarea ununi beneficiar. - “Money orders” ; este un ordin dat de o persoană de a se transfera din contul său curent o sumă determinată de bani în contul unui beneficiar. - “Promissory note” : o promisiune fermă făcută între două părţi de a fi plătită o sumă de bani la o dată stabilită iniţial 5. “Letter of Credit” : orice angajament asumat de o bancă emitentă ce acţionează la cererea şi după instrucţiunile unui client ordonator sau în numele său propriu cu privire la efectuarea unei plăţi către un terţ sau la ordinul acestuia, de a accepta şi plăti efecte de comerţ trase de către beneficiar asupra sa sau asupra ordonatorului, de a autoriza o

altă bancă să efectueze o asemenea plată sau să accepte şi să plătească asemenea cambii sau de a autoriza o altă bancă să negocieze astfel de efecte de comerţ contra unui set specific de documente, cu condiţia ca acestea să fie conforme cu termenii şi condiţiile acreditivului. 6. “Documentary collection”: modalitatea de colectare, prin intermediul unei banci, a unei sume de bani datorate de cumparator, contra livrarii unor anumite documente. Banca prezinta documentele care fac dovada livrarii marfurilor/serviciilor– din ordinul exportatorului- si solicita in schimb plata sumei sau acceptarea tratei - Documents against payments: cumpărătorul va intra în posesia documentelor după ce plăteşte - Documents against acceptance: cumpărătorul va intra în posesia bunurilor după ce semnează acceptarea pe o cambie

28. Ordinul de plată internațional: mecanism, avantaje, limite; Money Order = este un ordin dat de o persoană (ordonatorul sau importatorul) de a se transfera din contul său curent o sumă determinată de bani în contul unui beneficiar (exportatorul). Importator

Banca importatorului

Livrarea (1)

Exportator

Banca exportatorului

Avantaj: - Beneficiarul precizează contul în care să se facă transferul Limite: - Nu se poate condiţiona transferul şi deci nu se poate solicita nici o dovadă de efectuare a livrării - Necesita un nivel mare de încredere între parteneri pentru a utiliza această formă de plată.

29. Cecul internațional: mecanism, avantaje, limite; Check = ordin scris dat unei bănci de a plăti din contul curent o sumă determinată de bani în favoarea unui beneficiar

Banca exportatorului Depozit in numerar (1)

Plata (5)

Banca importatorului

Importator

Transferul bancar (3)

Exportator

Prezentarea documentelor (4)

Avantaje: - simplu de utilizat si operat Limite: - Riscul de neplată datorat lipsei de fonduri (cecul este descoperit); -Utilizarea unui depozit în prealabil cu 3 – 4 săptămâni -Post-datarea cecului -Greşeli în completarea cecului -Utilizat pentru plăţi reduse şi pentru clienţi cunoscuţi.

30. Cambia internațională: mecanism, avantaje, limite; Bill of Exchange = Ordin necondiţionat scris dat de emitentul cambiei unui debitor de a plăti o sumă determinată de bani în favoarea unei persoane numită beneficiar la prezentarea la plată a cambiei la o scadenţă precizată în aceasta.

Livrarea (3)

Plata (4)

Prezentarea cecului la plată (5)

Emiterea cecului (2)

Poate fi: Bill of exchange - Sight drafts (documents against payment) : Când se realizează livrarea, cambia este prezentată la plată de către beneficiarul – exportator. Plata se face la prezentarea cambiei. Livrarea bunurilor se face dupa plata cambiei.  Risc pentru exportator: Să rămână cu bunurile neplătite  Risc pentru importator: Să fie livrate mărfuri care nu corespund condiţiilor negociate prin contractul extern

Trăgătorul cambiei (exportatorul)

Transferul de bani (6)

Plata (7)

Tras (importatoru l)

Beneficiarul

Bill of exchange - Time drafts (documents against acceptance) : Când bunurile sunt livrate cambia este remisă spre acceptare de către importator. Plata se face la scadenta cambiei. Bunurile sunt disponibile imporatorului inainte de plata.  Riscul pentru exportator: Importatorul să nu plătească  Riscul pentru importator: Livrare necorespunzătoare

Transferul cambiei (3) Prezentarea la plată a documentelor (4)

Plata la scadenţă a cambiei (5) Acceptarea cambiei (2)

-

Avantaje: - da deţinătorului posibilitatea de a transmite, prin gir, cambia, împreună cu toate drepturile ce decurg din aceasta, unui terţ, pentru stingerea altor obligaţii patrimoniale. acorda vanzatorului posibilitatea de a recuperara suma de plată în cadrul termenului de plată, prin scontarea documentului. Limite: - nu exista o grantie ca marfa va fi primita la timp

31. Biletul la ordin internațional mecanism, avantaje, limite;

(bancar

și

comercial):

Promissory note = o promisiune fermă făcută între două părţi de a fi plătită o sumă de bani la o dată stabilită iniţial. Faţă de cambie presupune un angajament pesonal de plată decât un ordin dat unui terţ.

-

Avantaje: - posibilitatea de a fi depuse in orice sucursala a bancii care le-a emis, indiferent de oras; circuite facile de la depunere la decontare in functie de reteaua de sucursale si agentii a bancii emitente; la scadenta, biletul la ordin devine titlu executoriu. Limite: - banca poate refuza decontarea

32. Incaso documentar: mecanism (documente contra plată, documente contra acceptare), avantaje, limite Incasso-ul documentar = cadrul organizatoric prin intermediul căruia o bancă încasează pentru exportator suma datorată de cumpărător, pe baza documentelor care atestă expediţia bunurilor contractate, documente remise băncii importatorului. Poate fi: Documente contra plata (Documents against Payment (D/P)): Cumpărătorul va intra în posesia documentelor după ce plăteşte

Documente cntra acceptare (Documents against Acceptance (D/A): Cumpărătorul va intra în posesia bunurilor după ce semnează acceptarea pe o cambie

Avantaje: - executie simpla si mai ieftina;

- plata se face in general mai rapid decat pe baza facturii; -remiterea documentelor si, in anumite cazuri, a marfii catre cumparator, dupa un acord prealabil, contra platii sumei datorate sau acceptarii unui efect de schimb (eventual cu gir sau garantie bancara). Limite: - nu sint acoperite riscuri precum cel politic, de transfer si riscurile comerciale; - risc de neplata; data incerta de plata; - riscul pierderilor financiare, daca refuza cumparatorul sa ridice marfurile.

33.Acreditivul documentar: mecanism (acreditiv cu plată la vedere, acreditiv cu plată la termen, acreditiv cu plată prin acceptare / negociere, acreditiv spate în spate,acreditiv cu clauză roșie, acreditiv transferabil, acreditiv stand by), avantaje, limite; Conform reglementărilor internaţionale în domeniu (Publicaţia 500) acreditivul documentar reprezintă orice aranjament asumat de o bancă emitentă ce acţionează la cererea şi după instrucţiunile unui client ordonator sau în numele său propriu cu privire la efectuarea unei plăţi către un terţ sau la ordinul acestuia (beneficiarul), de a accepta şi plăti efecte de comerţ (cambii) trase de către beneficiar asupra sa sau asupra ordonatorului, de a autoriza o altă bancă să efectueze o asemenea plată sau să accepte şi să plătească asemenea cambii sau de a autoriza o altă bancă să negocieze astfel de efecte de comerţ contra unui set specific de documente, cu condiţia ca acestea să fie conforme cu termenii şi condiţiile acreditivului. Acreditivele, prin natura lor, sunt tranzacţii separate de contractele de vânzări sau alte contracte care pot sta la baza lor, iar băncile nu sunt în nici un fel obligate sau interesate de asemenea contracte, chiar dacă vreo referire la asemenea contracte este inclusă în acreditiv. În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie de documente, cel mai frecvent utilizate fiind: documentele comerciale de identificare cantitativă, calitativă şi valorică a mărfurilor livrate (factura externă emisă de exportator, factura consulară – vizată sau legalizată de reprezentanţa diplomatică a ţării importatorului din ţara exportatorului, factura proformă – “de reformare” sau “provizorie”, transmisă de exportator înaintea livrării mărfurilor), documentele de transport (conosamentul maritim sau fluvial, duplicatul scrisorii de trăsură internaţională pentru transportul feroviar, scrisoarea de trăsură internaţională pentru traficul rutier, scrisoarea de transport aerian, dovada sau adeverinţa unei case de expediţii internaţionale, în situaţia în care mărfurile livrate nu au greutatea sau volumul necesar ocupării unui vagon întreg), documentele de asigurare, în cazul în care condiţia de livrare din contract prevedea ca obligaţie a exportatorului de a asigura mărfurile pe parcurs internaţional (poliţa sau certificatul de asigurare, notele de acoperire, certificate de asigurare provizorii), documentele care atestă calitatea, cantitatea şi originea mărfurilor (proces verbal de recepţie calitativă şi cantitativă a mărfurilor, buletinul de analiză, certificatul

fito-sanitar şi sanitar veterinar, certificatul de garanţie, certificatul de origine, lista de colisaj). -acreditiv cu plata la vedere se utilizează în cazul în care partenerii au convenit ca plata mărfurilor să se facă îndată după expedierea lor. Utilizarea unui astfel de acreditiv documentar implică faptul ca importatorul în ordinul de deschidere al acreditivului să facă menţiunea “plata la vedere” sau “plata 100% la vedere”, informaţie preluată de banca emitentă în deschiderea AD. La primirea AD, exportatorul expediază marfa şi întocmeşte documentele conform condiţiilor din acreditiv documentar apoi le depune spre încasare. Banca desemnată cu plata, după verificarea documentelor şi stabilirea concordanţei cu acreditiv documentar le plăteşte, iar documentele sunt remise băncii emitente. -acreditivele cu plată prin acceptare sunt utilizate în cazul vânzărilor pe credit pe termene scurte şi foarte scurte între 60-180 zile. Elementul caracteristic este faptul că întotdeauna setul de documente cuprinde una sau mai multe cambii trase asupra băncii importatorului sau asupra importatorului însuşi, iar plata contravalorii mărfurilor se face la scadenţa cambiei. -acreditivul cu plata prin negociere este denumit şi scrisoare comercială de credit fiind utilizat cu precădere în ţările de drept bancar anglo-saxon. Acest acreditiv se caracterizează prin faptul că este deschis de banca emitentă, cel mai adesea în moneda locală a propriei ţări. Utilizarea acestei scrisori presupune întotdeauna o cambie (sau mai multe), trasă de beneficiar asupra băncii emitente sau asupra unui alt tras (altă bancă) indicat în textul acreditivului, plata cambiilor fiind garantată de banca emitentă. Acreditivele cu plată prin negociere sunt întotdeauna domiciliate la banca emitentă. Deoarece domicilierea acestui acreditiv la banca importatorului constituie un dezavantaj pentru exportator, în practică, banca emitentă autorizează alte bănci să “negocieze” documentele. -acreditivul documentar transferabil este un acreditiv în virtutea căruia beneficiarul (primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii însărcinate cu plata / acceptarea / negocierea, să îl facă utilizabil, în totalitate sau parţial, pentru unul sau mai mulţi beneficiari secunzi. - acreditivul documentar cu clauză roşie permite ca încasarea banilor să se facă înaintea prezentării documentelor ce atestă expedierea mărfii. Documentul ce se solicită la acordarea avansului este, de regulă, o scrisoare angajament prin care beneficiarul acreditiv documentar se angajează să nu utilizeze banii decât pentru procurarea mărfii în discuţie şi că va restitui suma şi dobânda aferentă în caz de neexpediere a mărfii precum şi că va respecta termenul limită până la care trebui să prezinte băncii documentele de expediţie ale mărfii. In cazul acreditiv documentar cu clauză roşie banca plătitoare este întotdeauna situată în ţara exportatorului. Acest tip de acreditiv documentar constituie, în fond, o modalitate prin care importatorul îl finanţează pe exportator fără să perceapă dobândă. În realitate, dobânda este luată în considerare la

negocierea preţului (mai mic). acreditiv documentar clauză roşie se utilizează: în cazul operaţiunilor de intermediere, când exportatorul are mai mulţi furnizori locali care trebuie plătiţi imediat ce marfa a fost cumpărată sau în activitatea de producţie destinată exportului, când producătorul nu are resurse financiare să producă marfa, iar importatorul este interesat în produsele respective şi îl finanţează în acest mod. - acreditivul documentar "stand - by" are o funcţie diferită şi anume aceea de garantare a efectuării plăţii de către partenerul extern. Banca emite un acreditiv "stand by" la solicitarea unui client (ordonatorul), care trebuie să ofere partenerului de contract (beneficiarul), o garanţie că dacă el nu-şi va îndeplini obligaţia asumată prin contractul comercial, ea, banca îl va plăti, despăgubindu-l băneşte. Astfel, diferenţa dintre un astfel de acreditiv şi un acreditiv obişnuit este dată de faptul că beneficiarul lui nu apelează la utilizarea acreditiv documentar decât în măsura în care ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract. - În cazul acreditivului subsidiar este vorba de două acreditive distincte, unul de import al unei mărfi şi un altul de export al aceleiaşi mărfi, ambele domiciliate la aceeaşi bancă, banca intermediarului operaţiunii. Deşi cele două acreditiv documentar sunt total independente , ele sunt corelate valoric şi din punct de vedere a termenelor de către firma intermediară. acreditiv documentar de export are o valoare şi un preţ unitar mai mare şi o valabilitate mai îndelungată, în timp ce cel de import are o valoare şi un preţ unitar mai mic şi o valabilitate, inclusiv termen de expediţie care să se încadreze în termenele acreditiv documentar de export (mai scurte). În ceea ce priveşte confidenţialitatea operaţiunii de regulă, exportatorul real nu cunoaşte importatorul final. În baza primului acreditiv deschis în favoarea firmei intermediare banca acceptă să deschidă al doilea acreditiv documentar în favoarea unui terţ exportator având drept garanţie primul acreditiv. În acest context, intermediarii por realiza afaceri fără să avanseze propriile fonduri pentru deschiderea celui de al doilea acreditiv documentar.

-

-

Avantaje: Fermitatea angajamentului bancar, in sensul ca banca se angajeaza sa efectueze plata, in conformitate cu instructiunile acreditivului, iar angajamentul sau ramane ferm, pana cand, eventual, primeste alte instructiuni decat cele initiale. Adaptabilitatea, in sensul ca, prin tipologia sa, acreditivul poate fi adaptat diferitelor operatiuni de comert exterior. Siguranta, prin aceea ca asigura protejarea intereselor tuturor partilor implicate: exportatorul are siguranta ca, in conditiile respectarii obligatiilor inscrise in acreditiv, va incasa contravaloarea marfii; importatorul este asigurat ca plata marfii nu se va realiza decat dupa ce documentele care atesta expedierea marfii, documente precizate in acreditiv, vor fi depuse la banca platitoare; banca emitenta este protejata prin gajul asupra documentelor de livrare.

-

-

-

Limite: Duratele operationale. Acestea se refera la: intervalul de timp dintre acordul privind plata prin acreditiv si momentul in care exportatorul primeste notificarea deschiderii acreditivului, acesta putand fi prelungit datorita unor situatii ca: dificultati intampinate de importator in gasirea unei banci care sa accepte operatiunea, lipsa de valuta convertibila in tara importatoare. termenul de examinare a documentelor de care dispune banca pentru efectuarea platii, termen care poate fi de o saptamana in cazul acreditivelor confirmate, dar care poate fi prelungit. termenul de predare a documentelor la banca, care daca in acreditiv nu este precizat, acesta este considerat de 21 zile de la data emiterii documentului de transport, cu precizarea ca data respectiva se refera la documentele prezentate, nu expediate -Complexitatea -Critica este fundamentata pe faptul ca partenerii cu o redusa experienta in tranzactii internationale gasesc prea complicate regulile si procedurile impuse de utilizarea acreditivului. -Costul -Acreditivul este cea mai scumpa modalitate de plata deoarece comisioanele percepute de banci se aplica la valoarea acreditivului si, chiar daca procentul este redus, valoarea absoluta poate sa devina foarte ridicata. Daca partile nu stipuleaza altfel, costul acreditivului este in sarcina importatorului.

34. Creditarea pe termen scurt pe piețele internaționale: avansul în valută în contul curent;

financiare

-Avansul in cont curent reprezintă o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor mari fluctuaţii periodice a soldului conturilor personale. In acest caz, se stabileşte o limită până la care firmele pot trage cecuri asupra contului lor, indiferent daca nu au disponibilităţi, banca onorându-le la plată. Asemenea acorduri sunt făcute de bănci cu clienţi solvabili, cu o situaţie cunoscuta si cu o anumita ritmicitate a încasărilor. - Avansul în valută presupune încheierea unui contract de import export, cu termen de livrare de până la un an. Odată livrată marfa, exportatorul împrumută de la bancă o sumă în valută, echivalentă cu valoarea creanţelor de încasat de la importator, mai puţin dobânda aferentă. Exportatorul poate primi suma în valută sau poate primi echivalentul în moneda naţională, suma fiind schimbată la vedere pe piaţa valutară. Odată obţinută suma, aceasta poate fi reinvestită în vederea derulării unor noi exporturi. În alegerea acestei variante de finanţare, un rol fundamental il are dobânda aferentă creditelor în valută în care este denominat exportul. La scadenţă, creditul va fi rambursat integral din ceea ce se încasează din operaţiunea de export, rambursarea făcându-se în valută sau în monedă naţională după caz.

35.Creditarea pe termen scurt pe piețele internaționale: creditul în descoperit de cont

financiare

- Creditele in cont deschis reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client (exportatorul), prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă anual, clientul să poată utiliza din contul curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai există disponibilităţi, dobânda urmând a se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite. Această tehnică se poate derula şi între doua bănci: banca exportatorului acceptă să acorde astfel de credite în contul curent al băncii importatorului, plata documentelor prezentate de exportator realizându-se indiferent dacă în contul băncii importatorului există sau nu disponibilităţi. În acest caz, banca exportatorului se bazează integral atât pe credibilitatea financiară a clientului, cât şi pe integritatea si renumele acestuia. După cum este de aşteptat, aceasta tehnica este utilizata atunci când banca si clientul sau dispun de o experienţa comună legată şi de o încredere reciproca. In ciuda riscurilor implicate, tranzacţiile in cont curent s-au extins, in special in tarile industrializate.

36.Creditarea pe termen scurt pe piețele internaționale: scontarea efectelor de comerț

financiare

- Creditul de scont are în vedere ansamblul titlurilor de creanţă ce însoţesc vânzarea pe credit la export: cambie, bilet la ordin, acreditive etc. Practic, prin scontare se înţelege vânzarea acestui titlu de creanţă înainte de scadenţă unei bănci. Valoarea încasată înainte de scadenţă depinde de numărul de zile rămase până la scadenţă şi de nivelul taxei scontului. Scontarea presupune mobilizarea de resurse în valută sau în monedă naţională de pe piaţa monetară locală, de la o bancă comercială sau chiar de la banca centrală. Pentru a evita dezavantajul pe care îl conferă faptul ca vânzarea pe credit e transformată într-o vânzare cu plata la livrare, de cele mai multe ori exportatorii includ în preţ şi o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării.

37.Creditarea pe termen scurt pe piețele financiare internaționale: creditul de accept dat de banca importatorului sau de banca exportatorului; - Creditul de accept constă în încheierea unui contract de export de către o companie, urmând ca apoi exportatorul în calitate de trăgător şi beneficiar să solicite o cambie băncii sale. Odată acceptată această cambie, exportatorul poate să-şi încaseze în avans parţial contravaloarea exportului direct de la banca emitentă a cambiei sau prin scontarea acesteia la o altă bancă comercială. Aceste credite sunt strâns legate de operaţiunile de comerţ exterior cu plată diferată, exigibilitatea creanţei faţă de importator nedepăşind termenul de 3 – 6 luni. Pentru a

creşte siguranţa unei operaţiuni de export cu plată diferată, exportatorii preferă utilizarea acestor mecanisme de finanţare pe baza acceptării unei cambii din partea băncii importatorului sau exportatorului. Acceptul din partea băncii exportatorului este o formă activă de promovare a exporturilor unei ţări. Costul acestui credit încorporează taxa scontului şi un comision de acceptare. Pe de altă parte, există şi situaţia în care banca acceptantă - conform condiţiilor stipulate în convenţia de credit - acceptă cambii trase asupra sa în favoarea importatorului. Aceste cambii sunt destinate să achite exportatorului (prin plata la vedere) sumele datorate aferente importurilor efectuate, importatorul rămânând debitor faţă de bancă, asumându-şi costul creditului de accept. Prin utilizarea acestui credit, exportatorul transferă riscul de neplată către banca acceptantă, sumele încasate înainte de scadenţă putând fi utilizate pentru derularea de noi exporturi. Avantajul importatorului în cazul creditului de accept este acela că el poate avea un acces sporit pe pieţele externe iar datorită faptului că documentele sunt dublate de acceptul băncii, importatorul poate fi asigurat asupra expedierii mărfurilor

38.Creditarea pe termen scurt pe piețele internaționale: creditul de cesiune de creanță

financiare

- Avansul prin cesiunea de creanţă presupune acordarea unui credit exportatorilor de către o bancă pe baza cesiunii creanţelor în valuta deţinută de aceştia asupra unor parteneri externi. Cesionarea creanţelor se realizează la o valoare mai mică, suma încasată de exportatori fiind diminuată cu marja instituţiei creditoare. Cesiunea de creanţă este mecanismul care stă la baza factoringului.

39. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare internaționale: creditul sindicalizat Din carte: Creditul sindicalizat este o altă tehnică de finanţare internaţională pe termen mediu şi lung, frecvent utilizată în comerciale internaţionale. Şi această tehnică presupune contactarea unei bănci puternice care va constitui un grup de management format dintrun număr de bănci de renume. Spre deosebire de eurocreditare, în cazul creditului sindicalizat responsabilitatea pentru întreaga operaţiune şi-o asumă grupul de management. În plus banca lider şi grupul de management vor subscrie pentru mai mult de jumătate din masa totală a creditului (maxim 60 %).

1 - Contract de credit cu o banca lead manager sau un consorţiu bancar de co-manageri; 2 - Stabilirea grupului de management (din bănci); 3 - Stabilirea listei de bănci participante; 4 - Stabilirea condiţiilor creditului; 5 - Publicarea memorandumului de plasament; 6 - Obţinerea de fonduri de la alte bănci. Pentru restul fondurilor solicitate, grupul de management va constitui un grup de bănci participate care va întocmi un memorandum de plasament (un fel de cerere de ofertă) adresat băncilor comerciale ce acţionează pe piaţa financiară internaţională. Dacă vor fi de acord cu condiţiile stipulate în memorandumul de acord, aceste bănci vor intra în creditul sindicalizat obligându-se să procure şi să remită fondurile pentru care au subscris. În final, sumele solicitate vor fi acoperite integral. Deoarece riscurile şi responsabilităţile sunt distribuite între mai multe bănci şi pentru că o mare parte din masa creditului este acordată direct de băncile din consorţiu bancar, creditul sindicalizat este uneori mai puţin riscant şi mai ieftin decât eurocreditele. De pe net : Noţiunea de credit sindicalizat desemnează, pe scurt, mecanismul prin care, în temeiul unui contract de credit bancar unic, două sau mai multe bănci reunite intr-o entitate fără personalitate juridică, denumită sindicat bancar, acordă un credit, pe termen mediu sau lung, aceluiaşi împrumutat, în aceleaşi condiţii de plată şi garanţie, pentru finanţarea unor operaţiuni. Aceste operaţiuni pot să constea, printre altele, în fonduri pentru capital de lucru, refinanţări, finanţarea exporturilor, a marilor proiecte de infrastuctură sau imobiliare, finanţarea diverselor tranzacţii comerciale internaţionale, credite de achiziţie sau finanţări de tip leveraged buyout. Deşi atât statele cît şi marile corporaţii pot sta ca debitori în aceste tranzacţii, creditarea sindicalizată corporatistă (în

care includem atât corporaţiile cât şi instituţiile financiare) reprezintă aproximativ 90% din totalul pieţei, [În cadrul creditului sindicalizat, mai multe bănci, simultan, dar separat, oferă un împrumut unui debitor în baza aceluiaşi set unic de document (sau document unic)[23]. Documentul iniţial de facililate de credit este completat şi de alte documente.]

40. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare internaționale: eurocreditul Din carte : Eurocreditele sunt creditele obţinute de pe piaţa financiară internaţională denominate în altă monedă decât cea a ţării de emisiune (de exemplu denominate în dolari şi acordate de un consorţiu de bănci europene). Mecanismul acestei tehnici de finanţare este complex, eurocreditarea fiind iniţiată de beneficiar care se va adresa şi va încheia un contract de credit cu o bancă de prestigiu care va coordona şi va purta responsabilitatea întregii operaţiuni - banca "lead - manager". Un rol important în stabilirea condiţiilor de acordare a creditului îl au grupul de coordonare şi consorţiu de bănci comerciale.

1 - Încheierea unui contract de credit cu o banca de prestigiu - lead manager; 2 - Constituirea consorţiului bancar; 3 - Constituirea grupului de coordonare; 4 - Stabilirea condiţiilor creditului; 5 - Stabilirea sumelor subscrise de băncile din consorţiu bancar; 6 - Atragerea de fonduri de pe piaţa monetara, depozite, investitori privaţi sau bănci comerciale.

După constituirea consorţiului bancar şi a grupului de coordonare şi după stabilirea condiţiilor de creditare (termene, dobânzi, modalităţi de rambursare), băncile comerciale implicate vor trece la mobilizarea de fonduri de pe pieţele financiare locale pe care le vor remite prin intermediul băncii lider beneficiarului. Consorţiu bancar este o grupare temporară de bănci fără personalitate juridică cu rol în mobilizarea de fonduri pe termen scurt ce sunt transformate prin intermediul acestui mecanism într-u credit pe termen mediu sau lung (creditele revolving). O formă particulară a eurocreditelor este creditul "roll - over" ce presupune creditarea cu o rată variabilă de dobândă calculată pe baza unei dobânzi de referinţă (LIBOR) la care se adaugă un procent calculat pe baza riscului (rating) pe care-l prezintă compania beneficiară.

41. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare internaționale: creditul furnizor Carte : Creditul furnizor este un credit acordat direct furnizorului (exportatorului) de către o bancă sau de o instituţie financiară specializată. Practic, după încheierea contractului de import / export, exportatorul va livra marfa şi va amâna plata acesteia pe o perioadă determinată de timp, oferind astfel un credit în marfă importatorului.

Pentru a-şi recupera contravaloarea exportului, exportatorul se va adresa băncii sale care în baza unui set de documente va acorda un credit acestuia. Banca exportatorului se va adresa ulterior unei instituţii specializate ce va acorda un credit în condiţii preferenţiale băncii finanţatoare a creditului furnizor. Această tehnică este o formă indirectă de promovare a exporturilor bazată pe acordarea unui credit cu dobândă subvenţionată importatorului printr-un mecanism complex.

42. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare internaționale: creditul cumpărător Creditul cumpărător se acordă de către o bacă din ţara exportatorului direct importatorului, prin intermediul unui mecanism specific. Odată încheiat contractul de import - export, importatorul se va adresa unei bănci de renume din ţara sa şi va solicita pe cheltuiala sa o scrisoare de garanţie bancară. Odată obţinută aceasta, importatorul poate plăti un avans de până la 15 % din contravaloarea importurilor efectuate, avansul fiind plătit exportatorului. Pentru restul sumei, importatorul va fi creditat de o bancă din ţara exportatorului, care acordă creditul cumpărător şi îl plăteşte pe loc pe exportator pentru suma rămasă.

Creditul cumpărător nu va fi acordat înainte de asigurarea acestuia la o instituţie specializată de asigurare a creditelor. Deoarece creditul cumpărător se asigură şi se şi garantează (de o bancă garant din ţara importatorului) costul total al acestuia este mai mare decât în cazul creditului furnizor. Ambele tipuri de credite sunt folosite pentru finanţarea unor tranzacţii comerciale de valoare mare (de exemplu importul de echipament şi tehnologie), durata de acordare a acestor credite explicând încadrarea lor în categoria tehnicilor de finanţare pe termen mediu şi lung. Trebuie remarcată şi în cazul creditului cumpărător implicarea unei instituţii guvernamentale de promovarea exporturilor prin acordarea unor dobânzi subvenţionate la creditele de refinanţare solicitate de banca ce acordă creditul. Creditul furnizor este acordat pe baza contractului de export / import, a contractului de credit şi a poliţei de asigurare a creditului, la creditul cumpărător fiind nevoie în plus şi

de o scrisoare de garanţie bancară. Exportatorul are o mai mare liberate de mişcare în cazul creditului furnizor în timp ce importatorul este mai liber în cazul finanţării printrun credit cumpărător. Exportatorul îşi asumă o parte mai mare din costurile şi riscurile finanţării la creditul furnizor. În tabelul de mai jos este prezentată o analiză comparativă între cele două forme de creditare internaţională:

43. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare internaționale: creditul paralel și creditul subsidiar; Creditele paralele sunt o consecinţă a intensificării tranzacţiilor comerciale şi internaţionale din ultimele decenii. Mecanismul unor asemenea credite este relativ simplu: să presupunem cazul unei companii americane A cu o filială în Marea Britanie şi o companie britanică B cu o filială în Statele Unite. Filiala companiei britanice are de achiziţionat un echipament de pe piaţa americană pentru care are de plătit o sumă în dolari, filiala companiei americane are de plătit o sumă echivalentă în lire furnizorilor săi. Între companiile A şi B se va încheia un contract de credit paralel, prin care firma americană va credita în dolari filiala firmei britanice şi firma britanică va credita în lire filiala firmei americane. Ambele credite vor rula în paralel în aceleaşi condiţii şi pentru sume echivalente, fiind purtătoare de dobânzi. Dobânzile la cele două credite se vor negocia direct între cei doi parteneri, rolul acestora fiind de a acoperi modificarea în timp a cursului de schimb dolar / liră.

Limite ale finanţării prin împrumuturi paralele: - operaţiunea se înregistrează în bilanţul ambelor companii având impact asupra situaţiei financiare (ex. gradul de îndatorare va creşte) - dobânzile se negociază direct între părţi (este fundamentală în acest caz puterea de negociere între cei doi parteneri precum şi capacitatea acestora de a aprecia corect evoluţia viitoare a cursului de schimb şi a ratelor de dobândă pe piaţa financiară internaţională).

44. Tehnici speciale de creditare: leasingul international Leasingul este o metodă de finanţare pe termen mediu şi lung care presupune închirierea realizată de societăţi financiare specializate, a unor bunuri de echipament către beneficiari care nu dispun de fonduri proprii sau nu pot (sau nu doresc) să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora. Operaţiunile de leasing internaţional pot fi realizate direct prin încheierea unui contract între firma producătoare a echipamentului şi beneficiar sau indirect prin preluarea funcţiei de creditare de către societăţi de leasing care apar ca intermediari. În practica internaţională se cunosc o mare varietate tipuri de contracte de leasing: leasing direct (când închirierea se realizează direct de producător) şi leasing indirect (cu implicarea unei societăţi de leasing), leasing brut (când societatea de leasing suportă şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii), leasing net (când compania de leasing nu include în taxă şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii), leasing financiar (chiria de leasing este astfel stabilită încât la sfârşitul perioadei de închiriere să fie recuperată integral valoarea bunului închiriat), leasing experimental (bunurile sunt închiriate în condiţii avantajoase pentru a experimenta produsul pe piaţă nouă), lease-back (beneficiarul vinde un bun de echipament unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază de la aceasta) etc. Două trăsături esenţiale caracterizează leasingul: existenţa a două contracte pentru aceeaşi operaţiune şi posibilitatea triplei opţiuni. Prima se referă la faptul că există un contract de vânzare - cumpărare între producător şi societatea de leasing, contract însoţit de un altul, de locaţiune, încheiat între societatea de leasing şi beneficiar. Cea dea doua trăsătură se materializează prin cele trei opţiuni pe care le are beneficiarul la sfârşitul perioadei de închiriere: prelungirea contractului, abandonarea lui sau cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.

1. Încheierea contractului de leasing; 2. Alegerea bunului de echipament; 3. Cumpărarea bunului de către societatea de leasing; 4. Emiterea facturii; 5. Asigurarea bunului de echipament; 6. Livrarea / montarea bunului de echipament 7. Plata ratelor aferente contractului de leasing. Avantajele celor implicaţi în această operaţiune sunt evidente: 





beneficiarul poate exploata un bun de echipament la un cost mai mic decât achiziţionarea acestuia sau decât cumpărarea acestuia pe credit, beneficiază de consultanţă, service şi reparaţii, are la dispoziţie trei opţiuni la încheierea contractului, are posibilitate să achiziţioneze tehnologie de ultimă oră, deschide posibilitatea de acces la anumite utilaje sau echipamente care fie că nu le sunt necesare decât sporadic, fie sunt supuse restricţiilor de licenţă, nu este supus riscurilor provocate de uzura morala a utilajelor folosite ; societatea de leasing câştigă din chiria percepută beneficiarului (aceasta poate fi mai mare decât rata dobânzii oferită de bănci), nu necesită un personal numeros si nici o baza materiala importanta (clădiri, depozite); producătorul are posibilitatea vânzării unui bun de echipament de valoare mare cu încasarea imediată a contravalorii acestuia, să intre pe noi pieţe, sa facă faţă concurenţei, să obţină câştiguri suplimentare peste preţul de export.

45.

Tehnici speciale de creditare: forfetarea.

Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare pe termen mediu. Aceasta presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei serii de creanţe provenite de pe urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste creanţe sunt deseori avalizate sau garantate de banca importatorului. Creanţele sunt vândute cu discount de către

exportator băncii forfetare. Banca plăteşte imediat exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de bunuri pentru export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu. Creanţele sunt deţinute de forfetar până la expirarea lor, fără a se apela la exportatorul în favoarea căruia ele au fost destinate iniţial. Absenţa acestui apel este cea care face distincţia între forfetarea de creanţe şi scontare, în cazul căreia exportatorul este deschis pentru a fi apelat în caz de neplată. Astfel, forfetarea poate fi definită ca o tehnică de finanţare pe termen mediu prin care forfetarul nu poate acţiona în regres pentru a face exportatorul răspunzător, în caz de neplată din partea importatorului. Văzută iniţial ca împrumut la care se apelează în ultimă instanţă, forfetarea a cunoscut o popularitate din ce în ce mai mare, răspândindu-se din Elveţia şi Germania, unde a apărut, până la Londra, iar mai târziu în Scandinavia şi restul Europei, iar în cele din urmă în SUA. Cea mai mare piaţă de forfetare este în prezent piaţa londoneză. Forfetarea continuă să aibă o importanţă redusă dacă este comparată cu alte tehnici de finanţare, dar în ultima vreme ponderea ei este în creştere, mai ales în cadrul tehnicilor de finanţare pe termen mediu. Doua sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de către o creanţă pentru a putea face obiectul forfetării: ea trebuie sa fie necondiţionată (disociată şi complet independentă de tranzacţia comercială de bază) şi liber tranferabilă (să poată fi plasat integral sau parţial în altă parte şi oricând până la scadenţă). Titlurile de credit cel mai des forfetate in practica sunt, in principal, cambiile trase de către exportator şi acceptate de importator şi biletele la ordin emise de importator la ordinul exportatorului, dar şi acreditivele cu plata diferată sau garanţiile bancare.

46. Tehnici speciale de creditare: operațiunile de factoring. Factoringul este o tehnică de finanţare pusă iniţial în practică în ţările anglo-saxone, utilizată pentru a asigura finanţarea creanţelor interne. Mecanismul factoringului este relativ simplu. Exportatorul cedează, contra plăţii, totalitatea creanţelor sale de pe urma exportului, unui factor ( o bancă sau, mai general, o instituţie financiară specializată). Factorul acoperă aceste creanţe, preia asupra sa riscul de neplată şi plăteşte echivalentul creanţelor. Creanţele privesc vânzări ale căror termen de plată nu depăşeşte 180 de zile. Mecanismul factoringului cu plata în avans este următorul:

Factoringul există în prezent în două variante: factoring cu plată în avans şi factoring cu plată la scadenţă. În primul caz, factorul creditează pe aderent urmând să încaseze ulterior creanţele acestuia în timp ce în a doua variantă factorul va plăti creanţele aderentului în momentul exigibilităţii acestora. Pe Pe lângă cele două forme deja consacrate mai există şi “undisclosed factoring” sau “money without borrowing”, constând în încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare şi unul de comision, ambele încheiate între factor şi furnizor, în temeiul cărora factorul cumpără marfa furnizorului pe care îl numeşte în acelaşi timp reprezentant al sau şi îl însărcinează s-o vândă cumpărătorului efectiv şi să încaseze preţul aferent exportului realizat. Această modalitate de finanţare se concretizează printr-un contract de factoring încheiat între exportator şi factor, cu o durată care de obicei este de un an, putând fi reînnoit prin acceptare tacită. Factoringul este foarte bine adaptat întreprinderilor care exportă bunuri de larg consum sau echipamente uşoare şi care au numeroşi clienţi. Felul operaţiunii de factoring este influenţat de data la care se realizează efectiv cesiunea de creanţă; în cazul factoring-ului clasic, data cesiunii este însăşi data naşterii creanţei

respective sau la câteva zile după aceasta, in timp ce in cazul factoring-ului la scadenta, data cesiunii este data exigibilităţii creanţelor respective. Prin recurgerea la această tehnică de finanţare, exportatorul beneficiază patru avantaje: se simplifică gestiunea trezoreriei a aderentului (beneficiar), aderentul nu mai este expus riscului de neplată, factoringul suprimă problemele create de gestiunea administrativă şi contabilă a creanţelor şi factoringul îi ameliorează bilanţul contabil prin reducerea creanţelor. Aceste avantaje sunt însă însoţite şi de unele dezavantaje. Costul factoringului este relativ ridicat şi conţine două elemente: un comision de factoring, ad valorem, calculat pe totalul creanţelor transferate, reprezentând între 0.5 şi 2.5%, şi un comision de finanţare calculat prorata temporis, în funcţie de ratele dobânzii. În cazul factoringului cu plată la scadenţă se percepe doar comision de factoring, în cazul factoringului cu plată în avans se percep ambele tipuri de comisioane. Comisionul de factoring variază în funcţie de cifra de afaceri, de numărul şi de calitatea clienţilor, de volumul facturilor şi de riscul politic al ţării importatorului. Acesta reprezintă remunerarea serviciilor de gestiune contabilă, de garanţie şi de recuperare a creanţelor. Comisionul de finanţare aferent creditului acordat de factor aderentului până la scadenţa creanţelor sale corespunde dobânzilor debitorilor pe plăţile anticipate. Acestor costuri monetare li se adaugă un risc indirect, de natură comercială. Pe parcursul procesului de recuperare a creanţelor, şi în cazul întârizierii de plată din partea importatorului, factorul este uneori mai brutal sau mai puţin diplomat decât aderentul însuşi. Aceasta poate avea drept consecinţă pierderea unor clienţi.

47. Finanțarea prin piețele internaționale de capital: emisiunea de obligațiuni / acțiuni prin ofertă publică inițială (IPO internațional). a) Emisiunea de obligatiuni prin IPO

-

Obligaţiune = un titlu financiar emis în cadrul unui acord de împrumut specific Între emitent şi investitor apare un contract (bond indenture)

-

Principalele elemente ale contractului: Valoarea nominală

-

Rată de cupon

-

Preţ de emisiune

-

Prima obligaţiunilor

Clasificarea obligaţiunilor: - T-Bonds - Obligaţiuni municipale - Obligaţiuni corporative Mecanismul IPO de emisiune a obligatiunilor

Faza preliminară

  

Etapa I: Desemnarea băncii lider şi formarea grupului de coordonare / garantare: Beneficiarul contactează o bancă de prim rang ce îşi va asuma responsabilitatea coordonării întregii emisiuni - banca lider. Banca lider contactează un grup de bănci care împreună cu aceasta vor forma grupul de coordonare / garantare. Rolul grupului de coordonare / garantare este de a: o consultanţă în privinţa calendarului emisiunii; o stabileşte după o analiză prealabilă a beneficiarului, condiţiile emisiunii (scadenţă, dobândă, cupon, fondul de amortizare, rambursarea împrumutului obligatar);

o acordă asistenţă în selectarea celorlalţi membrii din sindicat; o coordonează întregul proces de emisiune; o coordonează încasarea cupoanelor şi plata comisioanelor către băncile participante; o îşi asumă cea mai mare parte a riscurilor legate de emisiunea de obligaţiuni. Pregătirea emisiunii: Etapa II: Constituirea grupului de plasament garantat (GPG):  

acest grup de plasament este un consorţiu constituit în vederea plasamentului garantat de obligaţiuni; acest grup îşi sumă rolul distribuirii a minim 75 % din valoarea emisiunii, în cazul în care nu se reuşeşte plasarea integrală a acestor obligaţiuni, GPG va subscrie în numele său la obligaţiunile rămase nesubscrise; Etapa III: Constituirea grupului de plasament (GP):

  

acest grup are rolul de a vinde / plasa restul de obligaţiuni care au mai rămas de subscris (25 %) din totalul emisiunii; angajamentul acestui grup se realizează faţă de banca lider; grupul de plasament nu îşi asumă responsabilitatea privind obligaţiunile rămase nesubscrise. Etapa IV: Stabilirea programului de emisiune: Banca lider analizează împreună cu celelalte bănci din grupul de coordonare situaţia financiară a beneficiarului emisiunii, stabilind condiţiile împrumutului: o valoarea emisiunii; o valoarea nominală a obligaţiunilor; o cuponul; o preţul de emisiune; o rambursarea. Etapa V: Memorandumul de emisiune: publicarea unui înscris cu rol în informare şi promovarea emisiunii în faţa investitorilor;

Etapa VI: Lansarea emisiunii: - testarea pieţei; - lansarea emisiunii; - deschiderea pieţei secundare; - înscrierea la bursă a obligaţiunilor emise. Etapa VII: Finalizarea emisiunii În caz de succes al emisiunii se realizează de regulă prin publicarea unui înscris ("tombstone") în care fiecare bancă participantă la acest mecanism complex este înscrisă conform cu poziţia sa. Mai trebuie precizat faptul că dacă emisiunea se realizează cu garantare din partea grupului de coordonare (nu este obligatoriu ca acest lucru să se întâmple întotdeauna), obligaţiunile rămase nesubscrise în prima fază sunt preluate de către acesta. Emisiunea garantată de obligaţiuni este mai sigură şi mai costisitoare. Pe lângă cuponul pe care emitentul (beneficiarul) trebuie să-l plătească ulterior investitorilor, costul emisiunii de obligaţiuni mai constă şi într-o serie de taxe pe care beneficiarul trebuie să le plătească: taxa de management (către banca lider şi grupul de coordonare), taxa de subscriere (către grupul de plasament garantat) şi taxa de vânzare (către grupul de plasament). b) Emisiunea de actiuni prin IPO Tipuri de IPO: IPO local cu suportul unui sindicat bancar internaţional - presupune emisiunea de acţiuni pe piaţa locală cu implicarea unor instituţii financiare internaţionale (bănci de investiţii de regulă). Dacă oferta nu se acoperă integral de către investitorii locali, instituţiile financiare garante vor subscrie pentru diferenţă în numele lor sau în numele clienţilor lor. IPO local şi IPO pe o piaţă internaţională - constă într-un plasament parţial pe piaţa locală de până la 75 - 80 % din totalul ofertei, restul ofertei fiind adresat pieţei internaţionale printr-un grup de plasament. Documentaţia ofertei pe piaţa locală diferă de ce adresată pieţei internaţionale (care trebuie să respecte reglementările în vigoare pe acea piaţă). În practica internaţională există două variante ale acestui tip de ofertă internaţională:

i)

ii)

 

vânzarea pe piaţa internaţională cu cotarea acţiunilor la bursa din ţara de origine: este considerată de specialişti ca un pas intermediar către cotarea efectivă internaţională; vânzarea pe piaţa internaţională cu cotarea acţiunilor pe o singură piaţă bursieră externă. Procedurile de cotare pe o piaţă bursieră diferă de la piaţă la piaţă, existând

iii)

iv)

pieţe cu proceduri complicate (NYSE, Toronto, Tokyo) sau mai puţin complicate (Singapore, Honk Kong). IPO internaţional (listarea simultană pe mai multe pieţe) - reprezintă forma pură a plasamentului global şi presupune lansarea emisiunii pe mai multe pieţe simultan, cu cotarea pe aceste pieţe. O astfel de ofertă este accesibilă de regulă marilor companii ce acţionează global sau multinaţional şi care consideră pieţele financiare internaţionale ca un ansamblu integrat de pieţe. Cele mai vizate pieţe sunt evident pieţele cele mi dezvoltate din punct de vedere economic, capabile să furnizeze resursele de capital solicitate de emitent (SUA, UE, Japonia). Cu toate că acestor operaţiuni le sunt asociate costuri foarte ridicate (datorită intermediarilor implicaţi), doar prin asemenea operaţiuni de anvergură pot fi obţinute surse semnificative de capital care să acopere nevoia de resurse a marilor companii. IPO pe Euromarkets - sunt oferte de acţiuni ale unor companii străine adresate de regulă unor investitori instituţionali ce acţionează pe o piaţă paralelă puternic dereglementată. Oferirea de acţiuni în acest caz se realizează fie printr-o tranzacţie directă între emitent şi investitor fie printr-o cotare prealabilă (care nu este neapărat obligatorie).

48. Finantarea securitizarea.

prin

Compania Alpha Instrumen te de credit

pietele

de

capital:

Transferul de contracte financiare Special Purpose Vehicle

Dobânda plătită

Beneficiari ai contractelor

internationale

Emisiune a de acţiuni sau obligaţiu ni

Intermediari financiari

Investitori privanţi

Certificate de securitizare – caracteristici: 1. operaţiunea permite omogenizarea câştigurilor obţinute de pe urma valorificării unor active financiare deţinute în portofoliu (cupoane, dobânzi, taxe, comisioane şi alte speze financiare); 2. securitizarea se derulează printr-o companie specializată; 3. emisiunea de titluri financiare este de regulă garantată de o instituţie specializată (guvernamentală); 4. pentru asigurarea unui grad ridicat de lichiditate sunt preferate titluri cu o piaţă secundară dezvoltată; 5. bilanţul şi portofoliul de active al companiei beneficiare este mult simplificat prin această operaţiune; 6. deoarece activele cele mai interesante ale companiei sunt separate de această, şi pe baza lor sunt emise noi titluri financiare, acest lucru poate duce la o mai bună valorificare mai bună a resurselor financiare ale companiei beneficiare. Certificate de securitizare – avantaje: 1. simplificarea bilanţului; 2. mai buna valorificare a activelor; 3. omogenizarea activelor deţinute în portofoliu; 4. mobilizarea rapidă de fonduri pe baza unor active ce urmează a fi încasate la termen; 5. reducerea riscului la nivelul companiei; 6. lichiditate sporită; 7. transparenţa operaţiunii; Certificate de securitizare – dezavantaje: 1. Rămân în discuţie şi câteva dezavantaje, mai puţin importante: faptul că operaţiunea este mai puţin accesibilă companiilor mici sau celor care nu deţin active financiare atractive sau faptul că pot fi securitizate în special active financiare şi mai puţin celelalte tipuri de active (active reale sau creanţe comerciale). 2. Diferenţa dintre operaţiunea de securitizare şi operaţiunea de factoring constă tocmai în specializarea factorilor de a prelua doar creanţele comerciale (exporturi încasabile la termen de exemplu). 3. Cu toate aceste dezavantaje, operaţiunea de securitizare rămâne o operaţiune atractivă pentru operatorii financiari, de multe ori o soluţie promptă de mobilizare de resurse în

situaţii de criză de lichidităţi cu costuri mult mai mici decât refinanţarea prin credite sau scontări.

49. Finantarea prin pietele internationale de capital: emisiunea de certificate de depozitare asupra actiunilor. Definitie: Certificatele de depozitare reprezintă titluri negociabile emise de o bancă depozitară în favoarea unor beneficiari locali, care atestă un drept de proprietate asupra unui pachet distinct de titluri financiare (acţiuni de regulă) emise de o societate dintr-o altă ţară. Acest înscris dă dreptul deţinătorului să ceară în orice moment remiterea de acţiuni depuse la o terţă bancă - banca custode. Certificate de depozitare – avantaje: 1. diversifică formele de investiţii internaţionale; 2. este un mod eficient de pătrundere pe pieţele străine de capital şi de mobilizare de fonduri aparţinând unor investitori străini; 3. contribuie la îmbunătăţirea imaginii pe piaţa internaţională emitentului de acţiuni; 4. este un mijloc eficient de diversificare a acţionariatului; 5. este un mecanism transparent de emisiune internaţională de acţiuni; 6. este un mecanism cu lichiditate sporită şi riscuri reduse prin implicarea unei bănci de prim rang - banca depozitară care emite în numele şi pe contul său certificatele de depozitare; 7. este o operaţiuni cu costuri de tranzacţionare mai reduse, certificatele de depozitare fiind mai uşor de plasat decât acţiunile emitentului.

Certificate de depozitare – dezavantaje: 1. probleme în mecanismul de decontare între emitentul acţiunilor şi posesorii de certificate de depozitare; 2. reglementările fiscale în domeniu diferite de la ţară la ţară; 3. taxele de custodie relativ ridicate; 4. dificultăţi în găsirea unei bănci custode.

50. Finantarea internationala a proiectelor complexe de investitii (international project finance): mecanism, avantaje, limite. •

Obiectivele utilizării mecanismul “project finance” pentru a atrage capital de pe pieţele financiară internaţională sunt de a crea o structură “bancabilă” (interesantă pentru bănci şi investitori străini) şi de a limita riscul printr-o partajare eficientă a acestuia.

•

IPF poate fi definit ca:

–

Un aranjament prin care părţile responsabile de a realiza un proiect şi de a pune la dispoziţia acestuia toate fondurile necesare finalizării lui;

–

Un aranjament între părţile implicate prin care acestea vor furniza suficiente lichidităţi dacă proiectul nu va avea suficiente resurse din activitatea sa curentă dacă aceasta nu va produce suficient cash pentru acoperirea serviciului datoriei;

–

O asigurare dată de părţile responsabile că în caz de întrerupere temporară a activităţii să fie furnizate fonduri suficiente care să repună proiectul pe picioare până când acesta poate rezista pe cont propriu.

•

Caracteristici ale IPF: Existenţa companiei de proiect;

•

Proiectul are un grad de îndatorare ridicat;

•

Datoria este pe termen lungi şi foarte lungi şi are o valoare mare;

•

Datoria este nerecursivă (responsabilitatea sponsorilor este limitată);

•

Alocarea riscului şi garantarea datoriei vine din contracte;

•

Garanţiile provin din active şi contracte.

Mecanism finantarea internationala a proiectelor de investitii: a) Finantarea publica a proiectelor de investitii:







Guvernul imprumuta fonduri pentru a finanta un proiect de infrastructura si ofera creditorilor o garantie suverana pentru a rambursa toate fondurile. Guvernul ar putea sa contribuie in plus cu propriul capital pe langa fondurile imprumutate. Creditorii analizeaza abilitatea totala a Guvernului de a creste fondurile prin taxe si venituri publice generale ale companiilor, incluzand noul tarif al venitului provenit din proiect. Garantia suverana se percepe ca o raspundere pe lista Guvernului privind obligatiile financiare.

b) Finantarea privata a proiectelor de investitii:



 

O companie privata imprumuta fonduri pentru a construi un nou tratament de facilitate si garanteaza ca va rambursa creditorilor din venitul propriul operational disponibil si din baza lor de active. Compania ar putea sa contribuie in plus cu propriul capital pe langa fondurile imprumutate, la fel ca in cazul anterior. Pentru analiza creditului, creditorii studiaza venitul total operational al companiei, stocul sau de actiuni si datoriile lor existente. Imprumutul este perceput ca o datorie in bilantul companiei.

c) Project Finance



O echipa de firme private infiinteaza un nou proiect pentru a dezvolta, detine si opera un proiect specific de infrastructura. Noul proiect este capitalizat cu contributii egale din partea sponsorilor.





Proiectul imprumuta fonduri de la creditori. Creditorii analizeaza fluxul de venituri proiectat in viitor generat de proiect si actiunile companiei pentru a rambursa toate imprumuturile. Guvernul tarii-gazda nu asigura o garantie financiara creditorilor, firmele – sponsor asigura garantii limitate=> finantare “off-balance-sheet”.

Finanţarea pe bază de proiect a investiţiilor prezintă o serie de avantaje directe: 

valoarea unor proiecte se maximizează prin tratare separată (independentă de firmele implicate), datorită posibilităţii mai mari de îndatorare şi costurilor mai mici de evaluare de către creditori;



permite alocarea riscurilor proiectului părţilor cele mai capabile sa le gestioneze;



poate fi folosit cu succes şi în finanţarea proiectelor de mărime medie şi puţin riscante, ca de exemplu construirea sau dezvoltarea de utilităţi (electricitate şi aburi), devenind chiar modalitatea dominantă de finanţare a construcţiei de uzine electrice independente;



generează îmbunătăţiri evidente privind controlul corporaţional, libertatea managerului de a lua decizii în propriul interes pe seama acţionarilor, printr-un model al inter-relaţiilor între structura de proprietate, cea organizaţională şi cea financiară;



studiile au arătat ca această formă de finanţare minimizează impactul problemelor de agenţie ce pot duce la subinvestire (îndatorarea prea mare distorsionează alegerile investiţiilor de capital) sau substituirea activelor;



pentru investitorii internaţionali, principalul avantaj dat de finanţarea proiect cu viaţă economică limitată este capacitatea acestuia de a le oferi o proiecţie a politicii de dividend a viitoarei companii şi a felului în care investitorii îşi vor recupera investiţia iniţială şi vor obţine o remuneraţie rezonabilă.



da posibilitatea autorităţilor guvernamentale sa sporeasca numarul şi calitatea realizarilor în infrastructura şi servicii publice cu o investitie şi o implicare minima de capital;



“obligă” autorităţile guvernamentale să adopte o viziune pe termen lung asupra dezvoltării infrastructurii şi serviciilor publice, faţă de planificare pe termen scurt în finanţarea tradiţionala;



companiile private implicate sunt responsabile cu întreţinerea utilităţii pe întreaga sa viaţă economică şi garantează returnarea sa în cele mai bune condiţii la sfârşitul perioadei de concesie;



stimulează investiţiile în sectoare economice mai puţin atractive, creează locuri de munca şi venituri suplimentare la nivel local, în cele din urma stimulând creşterea economiei naţionale.

Dezavantajele PF: -

Costurile de tranzacţionare ridicate pentru că e nevoie de o companie de proiect;

-

Structură organizaţională foarte complexă;

-

Flexibilitate redusă;

-

Negocieri prelungite şi timp îndelungat pentru finalizare;

-

Taxe ridicate;

-

Datoria este ceva mai scumpă pentru că răspunderea sponsorilor este limitată (50-400 basis points).

-

Restricţii sporite pentru managerii de proiect.