Conspect Logica Juridica

1 Tema: LOGICA JURIDICĂ CA LOGICĂ INFORMALĂ Conceptul de logică juridică Deși de-a lungul timpului au fost propuse o multitudine de definiții ale logicii, toate acestea conțin o serie de elemente comune care permit identificarea caracteristicilor definitorii ale acestei științe. Astfel, sintetizând diferitele poziții exprimate, putem formula următoarea definiție: logica este acea știință care are drept obiect de studiu analiza propozițiilor și a validității inferențelor din orice domeniu al cunoașterii și al activității practice, ținând seama de forma lor și făcând abstracție de conținut. Prin urmare, logica studiază, în primul rând, raționamentele și inferențele pe care le facem sub aspectul validității lor. Și, întrucât în studiul validității inferențelor interesează forma logică a propozițiilor, obiectul nemijlocit al logicii în partea ei teoretică nu îl constituie raționamentele concrete, ci schemele de raționament. După natura entităților relaționate, pot fi identificate cel puțin 4 tipuri de logică: 1) logica (macro) propozițională (sau a funcțiilor de adevăr), numită și teorie a demonstrației; 2) logica (restrânsă, respectiv extinsă) a predicatelor; 3) logica extensiunilor (sau a claselor); 4) logica relațiilor (forma generalizată a logicii atomare, numită și logică a termenilor). Logica juridică, cuprinde definiții legale, metodele de formare și clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluționarea conflictelor de norme, regulile raționamentului juridic, a celui judiciar, de cunoaștere a dreptului, interpretarea normelor juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul judiciar, probațiunea juridică etc. Logica juridică servește și în calitate de o metodă de cercetare în domeniul dreptului, utilizându-se pentru verificarea raționamentului juridic corect și în calitate de instrument în analiza logică a raționamentelor și structurilor normative din sfera dreptului. Logica juridică este o știință de graniță, o știință integrativă, în care interacționează logica și dreptul. Din cele mai vechi timpuri au existat tangențe între logică și drept, în primul rând în ceea ce privește metodele de obținere ale adevărului. Cunoștințele de logică nu sunt suficiente pentru a-l face pe jurist să raționeze impecabil în diferitele cazuri particulare pe care le are de soluționat. Cunoștințele și abilitățile logice reprezintă doar un mijloc de control și optimizare a unor activități a căror calitate depinde de mulți alți factori. Din acest motiv, în cazul juriștilor cunoștințele generale de logică trebuie să fie completate de cunoașterea temeinică a principiilor și regulilor juridice. Analiza logică este o modalitate de îmbunătățire a performanțelor. Deși ea nu ne poate conduce de una singură la aflarea soluției, ne poate ajuta, totuși, să micșorăm procentul de erori logice. Aprecierea corectă a faptelor și acțiunilor juridice, luarea unor decizii corecte, presupune respectarea anumitor cerințe logice. Aceste cerințe, particularitățile aplicării acestora în activitatea juridică categoriile logice de bază, constituie obiectul studiului în logica juridică. Se pune un accent sporit pe noțiunile juridice, pe operațiile cu acestea. De asemenea, se studiază condițiile adevărului judecăților juridice, metodele inductive de stabilire a legăturilor cauzale, analogia și construcția versiunilor juridice, a argumentării în spețele juridice. Într-o opinie s-a susținut că în drept s-ar aplica logica formală (termenul statornicit pentru a deosebi logica propriu-zisă, de teoria kantiană și care studiază gândirea doar din punctul de vedere al formelor logice), logica simbolică (cunoscută și sub denumirea de logică matematică sau algoritmică) și metalogica, reprezentată de logica dialectică. Toate aceste 3 tipuri de logică vor contribui la opera de legiferare și de aplicare a dreptului. Într-o altă opinie, numai logica formală, în general și în particular cea deontică, ar putea servi pentru întemeierea elementelor considerate specifice gândirii juridice (aprecierile, deciziile, opțiunile, alegerile). Alți autori consideră că logica juridică ar putea fi utilizată într-un sens specific, dacă alături de logică formală se recunoaște existența unei logici neformale, consacrate studiului argumentării, adică ansamblului de raționamente care vin să sprijine sau să combată o teză, care îngăduie să fie criticată sau justificată hotărârea judecătorească. Metodele și rolul formativ al logicii juridice Termenul „metodă“ provine de la cuvintele grecești „meta“, care înseamnă după, și „ados“ care înseamnă cale sau metodă. El exprimă procedeul găsit cu cale de a fi urmat, mijlocul potrivit de a ajunge la un anumit rezultat, plecând de la o situație dată. Metodele pot fi clasificate în două mari grupe: a) metode conceptualiste sau raționaliste – indirecte, de inferență sau probațiune logică; caracteristica principală a acesteia este de a trage concluzii din situații deja admise ca adevărate, din care ele sunt inferate; b) metode intuitive – dialecte sau de credință, mersul lor către obiect nefiind mijlocit de raționamente, ci de necesitatea demonstrației. După natura problemelor pe care le rezolvă, metodele pot fi împărțite în: a) metode de demonstrare, b) metode de definire, c) metode de prezentare, d) metode de construcție. După natura demersului pe care îl angajează, metodele pot fi: a) deductive, b) inductive. Metoda logică nu este, propriu-zis, o cale către obiect, un mod autonom de aflare a acestuia, ci un mod de exprimare a obiectului, de formulare a unui rezultat. Logica este știința regulilor intelectului. Ea se ocupă cu simplele forme ale intelectului, nereferindu-se la conținuturi. O reflecție este logică, atunci când comparăm două sau mai multe concepte între ele, spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă conțin același lucru, dacă un lucru e conținut în mod implicit în concept sau i se adaugă, dacă un raționament valabil pentru, un concept e valabil și pentru altul asemănător, etc. În drept, aceste procedee de logică generală se aplică frecvent. Metoda interpretativă. A judeca înseamnă a încadra faptul omenesc în dispozițiile legii spre a-l aprecia și sancționa din punct de vedere juridic. A interpreta însă, înseamnă a smulge dispozițiilor legale sensul lor propriu și înțelesul lor adevărat, în lumina cărora fapta omului va căpăta soluția juridică de rigoare. Pentru a ajunge să pronunți o hotărâre judecătorească este necesar să posezi în prealabil o dublă cunoștință: a faptului prin probațiunea lui și a legii prin interpretarea ei.

2 Știința care se ocupă de expunerea principiilor, a normelor și a regulilor după care trebuie să se facă o bună interpretare a legii se numește hermeneutică juridică. Metoda dogmatică. Dogmatismul este o metodă o metodă a „regulilor“ despre care se pretinde că există prin ele însele. Metoda dogmatică năzuiește spre obiect cu ajutorul unei cunoașteri filozofice pure, extrase din anumite principii, pe care rațiunea le întrebuințează de multă vreme, fără să cerceteze cum a ajuns la ele. Metoda dogmatică este, în esența ei o metodă logică, deductivă, care folosește în demonstrațiile ei un număr de principii, a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. în timp ce metoda de interpretare pornește de la textul de lege, premisele majore ale metodei dogmatice sunt construcții juridice, teoretice, principii afirmate de juriști, cu pretenția de a fi valabile oricând și oricum. În timp ce metodă de interpretare relevă importanța elementului legal în aplicarea dreptului, metoda dogmatică relevă importanța elementului teoretic. Metoda dialectică. Dialectica este o știință demonstrativă a principiilor dogmaticii, o exploatare silogistică a acesteia. Metoda dialectică înseamnă aflarea adevărului din îmbinarea înfățișărilor lui contradictorii, sinteza pozițiilor antitetice, jocul diferențelor și asemănărilor, cunoscuta tehnologie a celor trei termeni (teza, antiteza și sinteza). Metoda sceptică. Metoda sceptică este o cercetare legală a tot ce e defectuos, a tot ce nu e determinant într-o știință deci și în știința dreptului. Metoda sceptică opune în primul rând, o îndoială, o neîncredere, procedeu înțelept, de care ar trebui să fie pătruns orice jurist, când cercetează, de exemplu, afirmările autorilor dogmatici. Metoda sceptică nu rămâne însă, la această atitudine negativă comodă la prima vedere, dar neducând la nimic. Atitudinea inițială a metodei sceptice este urmată de tendința de a reexamina premisele oricărei cercetări și de а-i revizui concluzia. Metoda conceptualistă a lui Kant. După Kant, actul cunoașterii constă în organizarea conținutului divers al experienței cu ajutorul datelor apriorice ale intelectului și în perceperea acestui conținut ca unitate. Nu cunoaștem din lucruri decât ceea ce punem noi înșine în ele, adică determinarea apriorică, independență de orice experiență. La fel, în drept, o faptă ține de juridicitate numai în măsura în care i-am permis noi mai dinainte. Metoda kantiană nu se referă la conținutul obiectelor ci la forma sub care ele sunt cunoscute de intelect. Metoda intuitivă. Intuiția logică este o determinare complementară a intelectului în sensul că ea nu activează decât pentru a suplini, în unele împrejurări lipsa sau neputința acestuia. Intuiția începe acolo unde se oprește inteligența, unde majorele acesteia nu mai pot constitui „universala” unei judecăți, acolo unde pentru rațiune începe nesiguranța și obscuritatea. Intuiția este, în al doilea rând, o determinare spontană în înțelesul că ea pornește numai de la sine, din veșnica ei stare de disponibilitate. Acțiunea, mișcarea, pornesc numai din ea. În al treilea rând, intuiția este originară, primară, în sensul că ea formează majora unei judecăți, nefiind precedată de nici un raționament. Orice necunoaștere pornește de la ea. De aceea, s-a spus că intuiția are inițiativă, că ea este călăuzitoare întrucât întreaga judecată vine după ea. De asemenea, intuiția înseamnă continuitate, ea mergând în sensul vieții care nu e compatibilă cu întreruperea, cu pauza. În drept intuiția este complementară, în sensul că ea nu trebuie întrebuințată decât atunci când majorele legii nu sunt suficiente pentru dezlegarea unei situații noi. Textele legale și principiile stabilite fie pe cale deductivă, fie pe acea a unei intuiții definitiv tradusă în simboluri, în semne oferă o întrebuințare comodă, confortabilă. Utilizarea acestei metode în drept ar putea duce uneori la eroare pentru că juristul care pretinde a se sluji de această metodă în anumite împrejurări, ar putea să o confunde cu bunul său plac, cu simpla sa voință sau cu o fantezie personală. Metoda standardizării. Pentru a detașa forma unei propoziții sau inferențe trebuie să aducem respectiva propoziție sau inferența la o formă standard. Aceste reguli nu se aplică uniform ci diferențiat, de la caz la caz, și nici nu pot fi toate propozițiile standardizate. Prin urmare, fața de celelalte metode folosite astăzi în logica, standardizarea este o metodă în sens mai slab. Metoda simbolizării și formalizării. Limbajul logicii generale este limbajul natural la care se adaugă fragmente de limbaj simbolic. Primele tentative de exprimare simbolică îi aparțin lui Aristotel. El nu distinge suficient de clar între statutul de constanță și cel de variabilă al unui simbol. Simbolurile lui Aristotel sunt subsumate conceptului de formă logică și nu conceptului de funcție, cel care a atras după sine generalizarea simbolismului în logica. Dintre logicienii medievali, cel mai apropiat de ideea unui limbaj simbolic este Raymondus Lullus (1235 – 1315). Lullus tratează propozițiile ca pe combinații de concepte, de aici ideea lui de “arta combinatorica” (o tehnica a combinațiilor). În concluzie, logica nu se poate dispensa de un minimum de simbolism. Simbolizarea este asociată, de regulă, formalizării care nu este decât un fel de “prelungire” sau perfecționare a ei. Metoda modelării. A interpreta, din punct de vedere logic, înseamnă a da semnificații semnelor de bază și secvențelor de semne din vocabularul unui limbaj simbolic într-un domeniu anume ales numit și domeniu de interpretare. Ideea este că expresiile respectivului limbaj să devină propoziții adevărate sau false cu privire la obiectele domeniului de interpretare. Interpretarea pentru care o expresie a limbajului devine propoziție adevărată se mai numește modelul acelei expresii. Problema modelului se pune în raport cu expresia sau în raport cu clasele de expresii. Metoda se referă la limbajele simbolice și formalizate care în acest fel dobândesc o funcție de semnificare cât se poate de exactă. Metoda diagramelor și a reprezentărilor grafice. Unele raporturi logice pot fi reprezentate prin scheme și figuri grafice numite “diagrame”. Cele mai cunoscute sunt diagramele Euler și diagramele Venn folosite mai ales în silogistică. Este vorbă tot de o interpretare și în acest caz dat fiind ca în diagrame termenii propozițiilor devin clase, iar diagrama nu face decât să reprezinte raporturile termenilor prin raporturi ale claselor. Problema cunoașterii și formele ei Logica se preocupă de principiile și formele gândirii care permit obținerea adevărului în cadrul procesului de cunoaștere. Cunoașterea este o activitate teoretică a omului, este procesul de reflectare al lumii obiective de către conștiința umană, prin unitatea dintre aspectul rațional și cel senzorial. Cunoașterea senzorială este o cunoaștere nemijlocită care oferă informație primară despre obiectele studiate. Ea presupune interacțiunea nemijlocită a subiectului cu realitatea obiectivă. Cunoașterea senzorială ne oferă mai degrabă informație despre forma obiectului cercetat, despre exteriorul acestuia, decât despre esența sa. Cunoașterea senzorială se realizează în 3 forme:

3  senzația – este o reflectare de către organele de simț a caracteristicilor aparte ale obiectului, cum ar fi culoarea, forma, mirosul, etc. Ea reproduce realitatea, reflectă însușirile simple ale obiectului, reflectă în mod izolat caracteristicile obiectului;  percepția – este forma cunoașterii senzoriale care realizează o imagine sintetică, în care obiectele și fenomenele care acționează asupra organelor de simț sunt reflectate în totalitate;  reprezentarea – este imaginea perceptual-senzorială a obiectelor, amintită mintal în absența acestora. Ea reflectă obiecte care au acționat în trecut asupra simțurilor. Treapta rațională a cunoașterii este o formă superioară de reflectare a realității, este o cunoaștere mijlocită, ne oferă cunoștințe generalizate și abstracte, ne redă esența obiectelor și fenomenelor. La această treaptă se evidențiază în obiecte ceea ce se repetă, ceea ce este esențial. Gândirea reflectă realitatea mijlocit, spre deosebire de cunoașterea senzorială, care este nemijlocită, condiționată de acțiunea senzațiilor asupra organelor de simț. Gândirea este nemijlocit legată de limbă. Gândurile nu pot să apară și să existe doar în baza materialului lingvistic. La fel ca și cunoașterea senzorială, gândirea se realizează în 3 forme:  noțiunea – este forma logică ce reflectă obiectele cu însușirile lor esențiale;  judecata – este forma logică în care se afirmă sau se negă ceva despre obiecte: faptul că ele posedă sau nu anumite semne, că se află sau nu în anumite relații cu alte obiecte, că există sau că nu există;  raționamentul – este forma logică ce constă dintr-o înlănțuire de judecăți deja avute pentru obținerea unor noi judecăți, a unor noi adevăruri. Acesta este alcătuit din premise și concluzie. Validitate și adevăr Pentru o corectă delimitare a raționamentelor, logica folosește termenii de validitate și nevaliditate. În sens larg, un raționament este valid dacă premisele lui susțin de așa manieră concluzia încât este imposibil ca acestea să fie adevărate și concluzia falsă . Distincția valid/nevalid caracterizează inferențele, reprezintă starea logică a acestora. Într-un raționament valid distribuția valorilor logice este de așa natura încât este întotdeauna exclusă posibilitatea ca premisele lui să fie adevărate, iar concluzia falsă. Logica poate fi definită drept știința care studiază validitatea inferențelor acordând atenție formei și abstracției făcând de conținut (sau știința care studiază condițiile formale ale validității inferențelor). Un argument valid poate avea premise false și astfel este posibil pentru un astfel de argument să nu demonstreze adevărul concluziei. Dar un astfel de argument, un argument neconcludent, deși nu are premise adevărate, poate avea o concluzie adevărată. Prin urmare, dacă un argument este neconcludent pentru că are cel puțin o premisă falsă, acest lucru nu înseamnă că el are concluzia falsă. Scopul final al cunoașterii este adevărul. Adevărul se referă la conținutul gândurilor. În logica, adevărul și falsul au o utilizare mult mai restrânsa decât în vorbirea curentă unde folosim aceste concepte în cele mai diverse situații. Există câteva ipostaze mari în care ideea de adevăr poate fi întâlnită în logica, și anume:  adevărul ca relație,  adevărul ca proprietate,  adevărul ca operator propozițional,  adevărul ca sistem,  adevărul ca obiect abstract. În prima sa ipostază, care este și cea mai importantă, adevărul este o relație, și anume, relația de corespondență dintre propoziție și starea de fapt la care se referă propoziția. Dacă această stare de fapt corespunde aserțiunii făcute prin propoziție, atunci respectivă propoziție este adevărată; altfel, propoziția este falsă. Cel care a pus bazele acestei teorii este Aristotel, teoria sa fiind cunoscută astăzi sub numele de “teorie a adevărului corespondentă”. Principii ale logicii juridice Principiile logice au un caracter universal, stau la baza funcționării gândirii în general, în ele se reflectă cele mai generale și profunde calități, relații și legături ale lumii obiective, care este percepută de gândirea noastră. În general, prin principiu se înțelege o lege de maximă generalitate, care stă la baza celorlalte legi dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. În cazul logicii, principiile exprimă cerințele de generalitate maximă ale validității. Problema principiilor logice a fost abordată pentru prima dată de Aristotel, părintele logicii, în lucrarea sa ”Metafizica”. Alături de acesta, o contribuție importantă în formularea principiilor logicii a avut-o filosoful german Leibniz. Principiile logice identificate de cei doi filosofi sunt: 1. Principiul identității formulat sintetic de Leibniz astfel: “Fiecare lucru este ceea ce este. Și în atâtea exemple câte vreți, A este A, B este B”. 2. Principiul noncontradicției, formulat de Aristotel: “este peste putință ca unuia și aceluiași subiect să i se potrivească și totodată să nu i se potrivească sub același raport unul și același predicat”. 3. Principiul terțului exclus, formulat de Aristotel: “Dar nu e cu putință nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicții, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat”. 4. Principiul rațiunii suficiente, formulat de Leibniz: “Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziție veridică fără să existe un temei, o rațiune suficientă pentru care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute”. Principiile logice au caracter fundamental atât în raport cu legile și regulile logice (care pot fi gândite drept cazuri speciale ale principiilor), cât și în raport cu propozițiile adevărate (în sensul că acestea din urmă nu sunt posibile decât presupunând adevărul anumitor principii logice). Principiul identității. Oricare ar fi obiectul asupra căruia ne îndreptăm atenția – material sau ideal – acesta se caracterizează printr-o multitudine de însușiri. Aceste însușiri sunt de două feluri: unele care aparțin și altor obiecte și altele care diferențiază obiectul de toate celelalte, inclusiv de cele din aceeași clasă cu el. Combinarea acestor două tipuri de proprietăți permit atât înțelegerea obiectului în general, cât și înțelegerea lui ca individualitate. La nivelul gândirii, această situație este reflectată de principiul identității. Principiul identității se

4 manifestă ca exigență atât față de noțiuni, cât și față de propoziții. Astfel, dacă într-o argumentare sau într-un raționament o noțiune are un anumit înțeles, atunci ea trebuie să-și păstreze neschimbat acest înțeles pe parcursul întregii argumentări sau a întregului raționament. Respectarea principiului identității asigură gândirii noastre claritate și precizie. Principiul noncontradicției. Potrivit principiului noncontradicției, este imposibil ca, în același timp și sub același raport, să fie adevărate atât propoziția, care afirmă o anumită proprietate despre un anumit obiect, cât și propoziția, care neagă aceeași proprietate despre același obiect. Altfel spus, două propoziții contradictorii nu pot fi adevărate, în același timp și sub același raport. Necesitatea respectării acestui principiu este demonstrată de faptul că încălcarea lui, adică admiterea unor contradicții logice, anulează posibilitatea distingerii între adevăr și fals. Principiul terțului exclus. Principiul terțului exclus stipulează că una dintre cele două propoziții este în mod necesar adevărată. Principiul terțului exclus nu are universalitatea primelor două: el se aplică numai în situațiile în care se admit doar două valori de adevăr (adevărat și fals), excluzând existența celei de a treia valori. Situațiile de acest tip se află sub incidența principiului bivalenţei, conform căruia o propoziție este fie adevărată, fie falsă. Respectarea principiului terțului exclus asigură gândirii consecvență și rigoare demonstrativă. Principiul rațiunii suficiente. Conform principiului rațiunii suficiente, orice propoziție este acceptată, respectiv respinsă, numai dacă există un temei capabil să justifice acceptarea, respectiv respingerea, acelei propoziții. Acest principiu stă la baza teoriei raționamentului și apare formulat în logică doar la nivel metateoretic: pentru orice propoziție adevărată există cel puțin o altă propoziție adevărată, din care aceasta se deduce și al cărei adevăr este stabilit independent de prima propoziție. Propoziția sau propozițiile din care deducem propoziția dată constituie temeiul acesteia. Temeiurile invocate pentru admiterea sau pentru respingerea unei propoziții pot fi:  necesare, dar nu suficiente;  suficiente, dar nu necesare;  necesare și suficiente;  nici necesare și nici suficiente. Din perspectiva principiului rațiunii suficiente, sunt logic corecte doar temeiurile suficiente, dar nu și necesare, și temeiurile necesare și suficiente. Deși principiul rațiunii suficiente poate fi aplicat în cazul oricărei propoziții, întemeierea nu poate fi împinsă al nesfârșit, fiind necesar să ne oprim la niște principii prime, pe care să le considerăm condiții suficiente pentru celelalte propoziții. Principiul rațiunii suficiente conferă afirmațiilor și negațiilor noastre un caracter întemeiat. Tema: CARACTERUL LOGIC AL SISTEMULUI DREPTULUI Conceptul de sistem de drept În conceptul dreptului cuvântul „sistem” se aplică pentru a desemna 3 categorii esențiale: 1) sistemul juridic – caracterizează întreaga realitate juridică a societății (sistemul dreptului, sistemul legislației, raporturile juridice, conștiința și cultura juridică etc.); 2) sistemul legislației – cuprinde totalitatea, ansamblul tuturor actelor normative care sânt în vigoare într-un stat; 3) sistemul de drept – configurat pe baza analizei de sistem a organizării dreptului ca sistem normativ, cu componentele sale (ramuri, subramuri, instituții juridice). Sistemul de drept caracterizează structura dreptului. Sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat, prin care se realizează unitatea normelor juridice și gruparea lor în anumite părți interdependente – ramuri de drept și instituții juridice. Sistemul dreptului apare ca un obiect complex, alcătuit dintr-un număr de elemente indisolubil legate între ele. Prin urmare, el constituie un ansamblu organizat. Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinată a ramurilor. Acestea, la rândul lor, includ în sine subramuri și instituții juridice. Subramura și instituția juridică înglobează în sine grupe de norme juridice, în această ordine de idei, norma juridică constituie elementul principal al sistemului, baza lui. Normele juridice dintr-un stat, oricât ar fi de deosebite unele de altele prin conținutul și forma lor, reprezintă totuși o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele și organizate într-un anumit sistem. Prin urmare, normele juridice nu sânt o îngrămădire de piese ce n-au nimic comun. Ele, dimpotrivă, se asamblează în mod organic, contribuind astfel la o reglementare unică a relațiilor sociale respective pe întreg teritoriul. Criteriul definitoriu al diferențierii normelor de drept pe ramuri este obiectul reglementării juridice, care reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ omogene ce au căpătat în conștiința juridică a legislatorului formă de motivație juridică. Sistemul de drept este alcătuit din diferite instituții și ramuri. Ramura dreptului, ca cea mai mare unitate juridică, include în componența sa un anumit grup de instituții și reprezintă o parte integrantă, un anumit element al dreptului și este, totodată, o structură generalizatoare — un grup de norme care reglementează un grup de raporturi sociale relativ omogene. Criteriile în temeiul cărora se structurează ramurile sistemului dreptului sunt: 1. obiectul reglementării juridice – relațiile sociale ce cad sub incidența normelor juridice; 2. metoda reglementării – modalitatea practică de influențare a conduitei în cadrul respectivelor relații sociale; 3. principiile comune – ramuri de drept respective. Principalele ramuri ale dreptului sânt următoarele:  Dreptul constituțional (denumit și drept de stat) cuprinde totalitatea normelor juridice care consfințesc principiile fundamentale ale orânduirii de stat. Dreptul constituțional stabilește principiile relațiilor dintre stat și persoană, reglementează problemele cetățeniei, determină drepturile, libertățile și îndatoririle principale ale cetățenilor, legiferează structura și competența autorităților publice centrale și locale.  Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce apar în legătură cu exercitarea puterii executive în stat.  Dreptul financiar cuprinde normele care reglementează raporturile ce apar în procesul încasării legale și a repartizării mijloacelor bănești de către stat în conformitate cu necesitățile perfecționării societății.  Dreptul funciar reglementează raporturile funciare în scopul folosirii raționale a pământurilor, sporirii eficienței lor, întăririi legalității în sfera raporturilor funciare și ocrotirii drepturilor organizațiilor și cetățenilor.

5  Dreptul civil este sistemul de norme juridice care reglementează pe bază de paritate a participanților raporturile patrimoniale și raporturile personale nepatrimoniale legate de ele.  Dreptul muncii și protecției sociale cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează munca salariaților, măsurile de protecție a lor, precum și problemele legate de angajare, concediere, disciplină de muncă, salarizare etc.  Dreptul familiei cuprinde normele care stabilesc modul și condițiile legării căsniciei, reglementează raporturile personale și cele patrimoniale ce apar în familie între soți, între părinți și copii, între alți membri ai familiei, raporturi care apar în legătură cu înfierea, tutela și curatela, cu asumarea responsabilității creșterii copiilor.  Dreptul penal este sistemul de norme care stabilesc ce fapte (acțiuni, inacțiuni) periculoase din punct de vedere social sânt criminale și care prevăd pedeapsa ce urmează a fi aplicată persoanelor care au săvârșit crima.  Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire, a procuraturii și a justiției în judecata cauzelor penale, pentru descoperirea infracțiunilor și a infractorilor și pedepsirea lor.  Dreptul procesual civil cuprinde normele juridice care reglementează ordinea dezbaterii și rezolvării de către justiție a cauzelor civile, precum și îndeplinirea hotărârilor judecătorești în cauzele respective. Unele ramuri de drept mai complexe conțin și subramuri. Subramura e o grupare de norme juridice, relativ mare, ce formează obiectul unor reglementări juridice distincte. În același timp, subramura nu are o metodă de reglementare juridică proprie, specifică numai ei. Drept exemplu de subramură ne poate servi dreptul penal militar încadrat în dreptul penal ca ramură. Instituția juridică reprezintă o grupare de norme ce reglementează o anumită grupă unitară de relații sociale, conturând o categorie aparte de raporturi juridice. Exemplu de instituții juridice ne pot servi: înfierea — în dreptul familial, Președinția Republicii — în dreptul constituțional. Caracteristica de sistem al dreptului indică faptul că ansamblul normelor juridice cuprinde relații fundamentale, structurale, de principiu pentru normativitatea juridică, are o coerență internă care îi asigură funcționalitatea, aplicabilitatea, exprimă interdependențe între normele juridice, formează un tot care nu se reduce la părțile sale componente. Dreptul unui stat ni se înfățișează ca un ansamblu bine configurat de norme juridice, organizate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate. Principiile dreptului sânt idei de maximă generalitate, esență și valoare ale sistemului dreptului, care întemeiază dreptul pozitiv și orientează elaborarea și realizarea dreptului pozitiv. Sistemul dreptului este întemeiat, pe de o parte, și restricționat, pe de altă parte, de principiile generale ale dreptului. Principiile dreptului influențează nu numai asupra structurii sistemului, ci și asupra schimbărilor lui. Din punctul de vedere al conținutului concret, nici o normă de drept, nici o instituție și nici o ramură a dreptului nu trebuie să vină în contradicție cu principiile dreptului. Schimbarea conținutului principiilor juridice sau apariția altor noi implică în mod inevitabil și necesitatea schimbării în subramurile juridice corespunzătoare. În funcție de principii generale ale sistemului dreptului inerente tuturor normelor, instituțiilor juridice și ramurilor dreptului în vigoare, sânt: 1. principiul justiției (descendente: echitatea sau dreptatea socială, separarea puterilor în stat, ş.a.); 2. principiul libertății (descendente: buna credință, pluralismul politic); 3. principiul egalității (descendente: legalitatea, nediscriminarea, ş.a.); 4. principiul responsabilității (descendente: pacta sunt servanta, răspunderea pentru vină, ş.a.); 5. principiul unității (descendente: unitatea drepturilor și îndatoririlor juridice, democratismul, solidaritatea, ş.a.); 6. principiul ierarhiei (descendente: cooperarea, supremația Constituției, întâietatea dreptului comunitar, ş.a.). Aceste idei de maximă generalitate și importanță pot fi acceptate ca restricții ale sistemului dreptului, care-i asigură existența și integralitatea, precum și ghidează elaborarea normelor dreptului pozitiv și aplicarea acestora la realitățile vieții sociale. Principiile generale ale dreptului sânt viabile în măsura în care devin parte componentă a conștiinței juridice a guvernanților și guvernaților. Factori de configurare a sistemului juridic Dreptul nu poate fi analizat și explicat ca existență în sine, în afara unor factori care-l determină și care la rândul lor sunt influențați de către acesta. Cei mai relevanți factori determinanți ai sistemului juridic sunt: a) Mediul natural de existență, de constituire și evoluție a societății umane respective în care rol primordial au factorii: geografic, biologic și demografic care influențează, prin natura lor atât modul de viață, cât și modul de organizare juridică a unui stat, a unei populații, a unei națiuni, adică normativitatea juridică; b) Cadrul istoric și specificul etnic-național de evoluție a comunității în care factori ca: omogenitatea sau eterogenitatea etnică, marile evenimente istorice, care marchează evoluția comunității și se regăsesc în normele de drept; c) Cadrul (factorul) economic – ca ansamblu de relații și condiții ale vieții materiale – influențează categoria normelor de proprietate, schimb, circulație a bunurilor, cu specificarea că aceste influențe nu se materializează în transpunerea directă în conținutul normei juridice a relației de tip economic; d) Cadrul și particularitățile sistemului politic – acționează în mod direct asupra dreptului, îndeosebi asupra dreptului pozitiv; schimbările din plan politic produc schimbări asupra sistemului juridic sau al normelor juridice; e) Cadrul sau factorul cultural-ideologic, adică cultura spirituală, nivelul de școlarizare, religia, morala, ideologia, tradițiile de asemenea influențează sistemul dreptului; f) Factorul uman, mai simplu omul – individ și omul – comunitate, este forța activă cea mai puternică în constituirea și modificările unui sistem de drept; g) Factorul sau cadrul internațional influențează evoluția dreptului atât prin nevoia de compatibilizare, dezvoltarea dreptului comparat, dezvoltarea dreptului național prin includerea tratatelor internaționale ratificate, cât și prin evenimente precum: războaie, ocupație străină, anexiuni și divizări de state, alianțe, etc. Dreptul ca sistem integrativ exprimat în unitatea normelor sale are la bază următorii factori: 1. voința unică, concretizată în acțiunea legislativă a Parlamentului;

6 2. scopul unic al normelor de drept, care ține, în principiu, de realizarea intereselor generale ale societății; 3. unitatea spațiului normativ și ordinii normative întrucât normele de drept se aplică situațiilor și persoanelor care intră sub incidența unui sistem normativ dat; 4. unitatea modului de realizare a normelor juridice, cu intervenția, la nevoie, a forței publice, ceea ce le diferențiază de celelalte tipuri de norme sociale. Integrarea ramurilor și instituțiilor, unificarea dreptului, organizarea lui în sisteme cu caracter integral se obține în baza anumitor factori integratori. Sistemul obținut este rezultatul integrării prin restricțiile respective pe care am încercat să le identificăm în demersul efectuat cu principiile sistemului dreptului (generale, ramurale, instituționale). Acestea limitează autonomia structurală și funcțională a ramurilor și instituțiilor dreptului. Altfel spus, integralitatea – caracteristică fundamentală a sistemului juridic – nu este presupusă dinainte, ca fiind dată apriori oricărui sistem, ci se obține prin “ajustarea” componentelor (ramurilor, instituțiilor), relațiilor juridice, fiind “închegate” a posteriori – prin factori de compoziție (principii, criterii etc.) – în sisteme cu caracter integral. Caracteristicile sistemului juridic Trăsături caracteristice ale sistemului dreptului: 1. Sistemul dreptului este un sistem deschis, dinamic, aflându-se într-un proces de permanentă devenire, nu numai ca reflectare a transformărilor calitative intervenite în ansamblul relațiilor sociale, dar și ca factor dinamizator în dezvoltarea acestor relații; 2. Structura sistemului de drept apare ca o totalitate complexă și unitară de interacțiuni între ramurile de drept, dar și între acestea și întreg. Deși fiecare ramură a dreptului are principii specifice obiectului ei de reglementare, ele sânt subsumate principiilor sistemului de drept și se manifestă în deplină concordanță cu esența acestora; 3. Ramurile dreptului nu reprezintă simple configurații în sistem, prin a căror însumare se obține sistemul. Acesta, ca totalitate, este un fenomen complex, ireductibil la părțile componente; 4. Sistemul dreptului se distinge de mediul său ambiant, de toate celelalte instituții sau fenomene ale suprastructurii, cu care intercondiționează prin caracteristica sa de a face posibilă implicarea forței de constrângere a statului; 5. În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de drept, dreptul constituțional fiind o ramură structurantă față de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri de drept este chiar legea fundamentală care se regăsește la vârful piramidei actelor normative; 6. Sistemul dreptului are funcții caracteristice care îi dezvăluie esența, dreptul nefiind numai un receptacul al mutațiilor social-economice și politice din societate ci și un factor de impulsionare a lor; 7. Sistemul dreptului este un sistem organizabil, care este reglat din afara sa, prin activitatea normativă desfășurată de către organele statului. 8. Sistemul dreptului reprezintă un obiect extrem de complicat care conține multiple componente (norme juridice, instituții juridice, ramuri de drept). 9. Ordonarea, structurarea normelor juridice și relațiilor dintre subiecții dreptului se realizează în baza anumitor principii, legi, reguli etc., care au menirea de a minimaliza dezordinea, instabilitatea din toate domeniile realității sociale. Acestea sânt elementul integrator al sistemului dreptului. 10. Principiile generale ale dreptului (libertate, egalitate, responsabilitate, justiție (dreptate), unitate) restricționează sistemul dreptului în ansamblul elementelor constitutive (ramuri, instituții și norme), fiind un veritabil element integrator al sistemului dreptului și, respectiv, legi ale compoziției sistemice. Analizând caracteristicile sistemului dreptului, se evidențiază între altele:  convergența și integralitatea laturilor dreptului;  autoreglarea;  conservativitatea și relativitatea, sistemul dreptului garantează stabilitatea relativă a ordinii sociale normative, integrându-se și fiind condiționat de ierarhia subsistemelor sociale;  permeabilitatea – care cuprinde permeabilitatea internă, ceea ce înseamnă condiționare reciprocă a componentelor sale și permeabilitatea externă, adică interacțiunea cu sistemele sociale nejuridice și întregul sistem social;  o mișcare de diferențiere, dar și de reunire a ramurilor dreptului care evidențiază complexitatea sistemului dreptului, deschiderea acestuia la sistemul social, în contextul abordării clasificării sistemelor juridice se relevă că Dreptul este: − un sistem integral, datorită coeziunii mari dintre normele instituite și ramurile de drept; − un sistem datorită elementelor de voință pe care le presupune; − un sistem artificial, deoarece este o creație a omului, izvorâtă din necesitatea de a reglementa raporturile sociale; − un sistem deschis, datorită interferențelor sale cu celelalte sisteme: moral, politic, religios, etc. din cadrul sistemului social global, etc. Logica sistemului juridic Fiind acceptat faptul că dreptul este un sistem de norme, atunci acesta ca oricare alt sistem poate fi abordat și dintr-o perspectivă logică. Atât logicienii cât și juriștii au observat caracterul axiomatic al dreptului. Rolul de axiome în cadrul sistemului dreptului îl au principiile (generale, cum ar fi, principiul democrației, egalității în fața legii, principiul separației puterilor, sau ramurale, cum ar fi principii ale dreptului civil sau penal) care pot fi utilizate ca fundament în orice demonstrație sau argumentare. Sistemul logic al dreptului este alcătuit pe de o parte dintr-o structură de norme organizate în ramuri și instituții juridice, iar pe de altă parte, dintr-o structură paralelă de principii, noțiuni și reguli juridice desprinse prin analiza sistemului legislativ sau impuse ideologic de către sistemul politic. Dreptul este un sistem deschis, dinamic – el se întregește în fiecare moment cu legi noi. Criteriile de admitere ale noilor legi sunt date de axiomele constituționale. De asemenea, legiuitorul trebuie să articuleze sistemul de drept astfel încât să nu dea naștere unor contradicții, ambiguități sau suprapuneri.

7 Sistemul juridic ca oricare alt sistem posedă anumite proprietăți logice esențiale. Este vorba de completitudinea sistemului juridic, determinată de capacitatea acestuia de a da o soluție oricărei probleme juridice, adică de a determina consecințele juridice ale oricărui fapt, și consistența unui sistem juridic determinată de compatibilitatea normelor sale, de lipsa contradicțiilor din interiorul sau. Pe lângă proprietățile logice ale sistemului juridic există numeroase rațiuni care justifică utilitatea logicii în drept:  caracterul rațional al legii;  orientarea activității legislative în conformitate cu un model rațional;  caracterul logic al elaborării legii;  caracterul logic al activității de aplicare a dreptului. De asemenea, importantă este utilizarea metodelor raționamentului (inducția, deducția, analiza, sinteza etc.) care foarte clar explică modul de utilizare a acestuia, utilitatea, regulile logice de folosire și aplicare. Cu prilejul aplicării analogiei în domeniul dreptului, prezintă o deosebită importanță ca din întreaga construcție a sistemului juridic pornind de la un caz special neprevăzut de lege, să se ajungă la un alt caz special, trecând prin tezele generale de un anumit nivel al dreptului, pentru ca în vederea soluționării unei stări de fapt nereglementate prin lege să se aplice, pe calea analogiei, o normă prevăzută pentru un alt caz asemănător, normă care la nivelul generalului se întâlnește cu speța dată ce urmează să fie soluționată. Validarea sistemului juridic: logică, axiologică, pragmatic Validarea reprezintă confirmarea prin examinare și furnizare de dovezi obiective că sunt îndeplinite anumite cerințe specifice pentru o utilizare dată. Validitatea reprezintă acea proprietate a unui raționament de a garanta adevărul concluziei pe baza adevărului premiselor. Nu se ține cont de adevărul premiselor: ele se presupun adevărate. Un raționament juridic este valid daca presupunând că premisele lui sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă. Validitatea juridică reprezintă o abordare în sens restrâns a noțiunii de validitate și este exprimată în următoarele situații: a. lege/reglementare juridică este considerată validă dacă este în vigoare; b. o reglementare juridică este validă dacă are aplicabilitate în cazul respectiv (speța); c. actele administrative produse de o instituție publică sunt valide dacă aceea instituție este competentă pentru așa ceva; d. o decizie este validă dacă există o bază legală pentru a fi luată aceea decizie; e. legi și reglementări sunt reciproc valide în raport cu o anumită speță dacă ele nu îndeamnă la comportamente care se exclud reciproc. Parametrii de validare sânt următoarele:  Exactitatea – grad de concordanță între rezultatul unei măsurări și o valoare adevărată a măsurandului.  Limită de detecție – limita cea mai de jos a domeniului de aplicare practică a metodei (cea mai mică valoare (concentrație, cantitate, etc.) care poate fi detectată.  Limita minimă de cuantificare – cea mai mică concentrație de analitic care poate fi determinată cu un nivel acceptabil al repetabilității și acurateței.  Liniaritatea – proprietate a metodelor de măsurare ce caracterizează un domeniu de concentrație.  Repetabilitatea – fidelitatea în condiții de repetabilitate.  Reproductibilitatea – fidelitatea în condiții de reproductibilitate.  Robustețea – sensibilitate în raport cu variația unuia sau mai multor parametri.  Sensibilitate încrucișată – sensibilitate în raport cu interferențele generate de alți analitici.  Selectivitate – gradul în care o metodă răspunde într-un mod unic la un analitic cerut. Validarea normelor juridice constă în faptul că fondul lexical investit în formula unei norme juridice prezintă un dublu sens:  logic (aferent procesului de constituire a noțiunilor juridice). Aceasta desemnează, în general, un proces evolutiv dependent de transformările socio-juridice, îndeosebi prin elucidarea a numeroase sensuri;  lexic (aferent capacității elementelor lexice naționale de a traduce cu exactitate configurațiile intenționale conținute în edictele legii cu sau fără creditarea neologismelor). Stilul legii trebuie să fie pus sub autoritatea științei legiferării și a unei solide tehnici legislative. În cadrul legismului, care identifică dreptul cu legea și neagă, astfel, esența obiectivă a dreptului și, totodată, criteriul deosebirii dreptului de samavolnicie, este imposibil un principiu în baza căruia s-ar discuta despre evaluarea juridică însăși și valoarea juridică a legii. În temeiul negării însușirilor și caracteristicilor obiective ale dreptului, independente de voința legiuitorului, în aspect axiologic legismul neagă, în fond, valorile juridice însăși și recunoaște doar valoarea legii în vigoare (dreptului pozitiv). Conform axiologiei legiste valoarea dreptului, adică a legii în vigoare, constă în aceea că legea este o normă și o formă pură a obligativității. În baza unei orientări pragmatice, jurisprudența legistă se preocupă de clarificarea și examinarea a două fapte empirice principale: 1) constatarea, clarificarea și sistematizarea a însuși tipurilor (formelor) de dispoziții (legi cu caracter necesar și de constrângere) ale puterii oficiale, adică a așa numitor izvoare formale ale dreptului în vigoare (dreptului pozitiv, legii); 2) clarificarea părerii (poziției) legiuitorului, adică a conținutului normativ-regulator al natural in legi. Datorită unei orientări pragmatice, logica sistemului juridic este preocupată de: a) dezvăluirea, clasificarea și sistematizarea a formelor de ordine (dispoziții constrângătoare-obligatorii) ale puterii oficiale, adică a așa numitor izvoare formale ale legilor în vigoare (dreptului pozitiv); b) lămurirea părerii (poziției) legiuitorului, adică a conținutului normativ–reglementator a dispozițiilor corespunzătoare ale puterii oficiale, exprimate în textul actului oficial. TEMA: LIMBAJUL CA SISTEM CONCEPTUAL DE REDARE A REALITĂȚII JURIDICE Raportul gândire – limbaj – limbaj juridic Gândirea juridică, ca orice gândire, este inseparabilă de limbaj, ea exprimându-se întotdeauna cu ajutorul limbajului juridic. El formează o unitate, în sensul că limbajul juridic reprezintă mediul de formare și de manifestare al gândirii juridice. Logica juridică nu poate ajunge la identificare fără a lua în seamă unele din problemele generale ale limbajului juridic. În acest sens, s-a ajuns la concluzia că gândirea, ca sediu și producător al formelor, a schemelor și legilor logicii nu stă singură și că logica fără subiect nu poate exila definitiv logica subiectului.

8 Prin limbaj juridic se înțelege, într-un sens general, un sistem de semne sau simboluri, care au semnificație juridică. Limbajul juridic trebuie deosebit de limbă. Limba înseamnă sistemul de simboluri și reguli care servește comunitatea. Ea guvernează orice act de comunicare și cuprinde: — un lexic (totalitatea cuvintelor); — o gramatică (totalitatea regulilor de folosire a lexicului). Întrucât, în realitate, există mai multe ipostaze de folosire a limbii, aceleiași limbi îi corespund, însă, mai multe categorii de limbaje. Importanța limbajului juridic pentru logica juridică rezultă din funcții pe care acesta le îndeplinește, și anume: a) funcția de fixare a cunoștințelor juridice. Acestea sunt exprimate în propoziții, care nu sunt posibile în afara operației de nominalizare juridică, care se realizează cu ajutorul limbajului juridic; b) funcția constitutivă. Limbajul juridic este mediul în care se formează cunoașterea juridică și conștiința juridică; c) funcția comunicativă. Limbajul juridic este instrumentul de transmitere a cunoștințelor juridice; d) funcția argumentativă. Limbajul juridic servește la întemeierea aserțiunilor și cunoștințelor juridice, în general. Conceptul de limbaj juridic Logica este legată de limbaj prin însăși obiectul ei. Raționamentele se compun din propoziții însă propozițiile aparțin limbajului, ele nu pot exista decât ca propoziții ale unui anumit limbaj. Prin urmare, pentru a studia condițiile de validitate ale raționamentelor trebuie să avem un minimum de cunoștințe despre limbaj. Prin limbaj juridic înțelegem, într-un sens general, un sistem de semne sau simboluri, care au semnificație juridică. Categoria de bază a limbajului este semnul. În sens larg, prin semn înțelegem tot ceea ce poate semnifica ceva sau care ajută la fixarea unei astfel de semnificații. În limbajele actuale legăturile dintre semn și semnificațiile semnului sunt total suspendate. La rândul ei, relația de semnificare este o relație destul de complicată, ea presupune cel puțin 3 termeni: 1) lucrul considerat ca semn, 2) semnificația sau lucrul la care trimite semnul, 3) subiectul căruia i se semnifică ceva. Prin urmare, nu există semn în general, ci semn într-o situație anume în care obligatoriu există un subiect și un obiect. Ceva este semn al obiectului doar în măsura în care este semn pentru subiect. Distincția între limba și limbaj:  Limbajul este o activitate, în timp ce limba este “instrumentul” acestei activități.  Semnul este o problemă de limbă, în timp ce utilizarea semnului este o problema de limbaj. Rolul limbajului pentru procesul gândirii este fundamental. O gândire în afara limbajului este ceva la fel de imposibil ca și un limbaj în afara gândirii. Specificul limbajului juridic Cuvintele sunt acele elemente ale limbii care desemnează în mod direct ideile și în mod indirect obiectele. Termenii juridici reprezintă – formulările lingvistice ale unor noțiuni juridice. Asocierile de cuvinte formează propoziții și fraze, după anumite reguli bine determinate. Propoziția juridică ne apare, în acest sens, ca o formulare lingvistică, a unei norme juridice. Dar, orice normă juridică este formată din cuvinte. Ele cuprind:  un sens de bază (ideea evocată de el);  sensuri contextual (variabile de la un context la altul). Sensul unui cuvânt poate fi:  cognitiv (cu încărcătură informațională, ce indică noțiunea);  afectiv (care ține seama de relația dintre cuvânt și subiectul care îl utilizează). Sensul juridic al unei formulări de normă este dat de însăși norma enunțată. Semnificația cuvântului este dată de ansamblul notelor cuprinse într-o noțiune despre obiectul la care se referă. În logica juridică se deosebește cuvântul de termenul juridic. Astfel, cuvântul nu este altceva decât o unitate elementară de vocabular căreia i se asociază un sens, pe când termenul juridic reprezintă o combinație lingvistică care desemnează o realitate juridică. Sub aspect logic, termenii limbajului juridic sunt în marea majoritate a cazurilor polisemantici. Analiza logică a limbajului juridic este motivată de năzuința înlăturării sursei lingvistice a erorilor (situații în care instituții diferite sau aparent similare capătă aceleași denumiri, în care aceleași expresii dobândesc tacit semnificații diferite etc.). Incongruentele logice dintre noțiunea juridică (prima formă a gândirii logice) și termenul lexic, rezidă în fenomenele latente specifice dinamicii limbii, în general, când, fie în plan logic și evolutiv noțiunea juridică își sporește conotația și ca atare forța de comunicare. Noțiunea juridică devine anacronică în raport cu gradul de scientizare a dialogului social, ori cu specializarea progresivă a aparatului național al științei juridice. În literatura de specialitate, s-a subliniat că logica, în genere, nu se reduce la analiza limbajului cu scopul de a înlătura surse lingvistice de eroare, de a-l corecta sau îmbunătăți, ci ea reprezintă un anumit nivel al analizei limbajului. Transpunerea informațiilor despre obiecte juridice în semne se numește semioză juridică. Ea angajează următoarele aspecte:  un aspect semantic (semnele se referă la obiectele juridice care sunt designații sau referenții lor). În limbajul logicii juridice prin obiect se înțelege tot ceea ce poate fi numit ca ceva sub aspect juridic. Faptul că o norma juridică se referă la un obiect, îi conferă acesteia semnificație. Pe lângă semnificație, fiecare normă juridică mai are și un sens (exprimat în voința legiuitorului). Sensul este conferit de modul în care acea expresie se raportează la însușirile obiectului semnificat.  un aspect sintactic (relațiile dintre semnele neraportate la lumea obiectelor juridice). Acest aspect implică: − alfabetul (semnele admise ca variabile și constante); − regulile de formare; − regulile de transformare;

− un aspect pragmatic (utilizarea expresiei de subiect).

9

Funcții ale limbajului juridic Funcțiile principale ale limbajului juridic sunt următoarele: 1) funcția informativă – vizează limbajul în calitatea lui de mijloc de cunoaștere, comunicare de informații, formulare, testare unor ipoteze etc.; 2) funcția expresivă – aici nu se urmărește comunicarea de informații, ci exprimarea unor stări sufletești, a unor atitudini, dispoziții etc.; 3) funcția directivă – se referă la raporturile limbajului cu acțiunile subiectului. Ordinele, întrebările, rugămințile sunt în general propoziții care determină acțiuni. O analiză logică fundamentală asupra limbajului juridic presupune discutarea lui din 3 perspective distincte: a) perspectivă sintactică; aceasta presupune tratarea semnelor independent de sensul lor, numai din perspectiva regulilor după care se pot ele combina; b) perspectivă semantică, în care accentul cade pe sensul semnelor; c) perspectivă pragmatică, legată de utilizarea semnelor. Ținând seama de raportul gândire-limbaj, de rolul general al limbajului în raport cu gândirea, rolul de instrument prin care gândirea ia naștere și de instrument de comunicare a gândurilor, rezultă 2 funcții de natură semantică: 1. Funcția informativ-descriptivă. Această funcție ține de faptul că, prin intermediul cuvintelor, noi exprimăm, exteriorizăm informații, adică prezentăm proprietăți ale diferitelor obiecte, descriem situații etc. Această funcție este considerată la nivelul acelor enunțuri care se numesc propoziții autentice. O astfel de propoziție prezintă o proprietate a unui obiect. Enunțurile de acest fel se mai numesc și propoziții cognitive, deoarece proprietățile pe care le exprimă sau conținutul lor poate fi considerat o achiziție a cunoașterii noastre, un rezultat la care s-a ajuns pe baza unui efort de cunoaștere. Principala particularitate, din punct de vedere logic, a propozițiilor cognitive este aceea că sunt calificabile ca fiind adevărate sau false. 2. Funcția de comunicare. Această funcție ține de faptul că limbajul juridic este instrumentul prin care gândurile născute în mintea subiectului, stările sufletești trăite de el sunt aduse la cunoștința altcuiva. Funcțiile care țin de latura pragmatică:  Funcția expresivă. Enunțurile la care se manifestă această funcție nu comunică neapărat doar informație, ci și stări sufletești sau convingeri ale celui care le produce.  Funcția direcțional-normativă. Această funcție constă în aceea că enunțurile pe care le formulăm au în mod prioritar sau exclusiv menirea de a ne îndrepta atenția spre un eveniment iminent (ex: spre un accident pe cale să se întâmple), sau de a ne îndruma, de a ne determina un anumit comportament.  Funcția protocolară. Această funcție are o mare valoare socială, deoarece reprezintă un instrument pentru cultivarea spiritului de ordine în viața socială. Este vorba de enunțuri formulate numai cu ocazii speciale (evenimente cu importanță în viața individului sau în cea socială), nu sunt formulate în alte ocazii și fac parte din protocolul care se derulează cu prilejul unor asemenea evenimente. Exemplu: oficierea unei căsătorii, decernarea de titluri onorifice, conferirea de decorații etc. Enunțurile de acest fel nu au funcție de cunoaștere și nici funcție expresivă.  Funcția performativă. Această funcție este specifică acelor enunțuri prin care persoana care le formulează se angajează sau anunță că dorește să obțină un anumit rezultat. Tipuri de limbaj juridic Limbajul juridic se împarte în două tipuri: a) Limbajul normativ b) Limbajul judiciar Limbajul normativ, ca formă a limbajului juridic, reprezintă una din preocupările centrale ce țin de tehnica legislativă. Tehnica juridică se reduce în bună parte la o chestiune de terminologie, întrucât limbajul este cel care dă eficiență elementelor substanțiale ale dreptului. În această materie se confruntă preferințe variind între:  stilul discursiv, retoric, cu încărcătură expletivă;  stilul eminamente normativ, cu expresii pure juridice, redate scheletic, uscat. În funcție de aceste preferințe, se consideră că legea trebuie să se adreseze exclusiv rațiunii sau atât rațiunii cât și afectivului. În orice caz, înainte de reglementarea în concret, este esențial ca norma juridică să-și comunice mesajul. Pentru aceasta trebuie să se facă cunoscută și înțeleasă, motiv pentru care trebuie adoptat un limbaj juridic simplu și precis. Norma nu trebuie să fie dispozitivă, ci trebuie să dezvăluie motivația socială, rațiunea legiuitorului. Limbajul judiciar este o altă formă a limbajului juridic care se întrebuințează în activitatea judiciară, atât în cauzele penale cât și în cauzele civile, de către organul de cercetare penală, judecător sau avocat. Întreaga activitate, în acest domeniu, trebuie să fie formulată corect, pe baza cunoașterii termenilor juridici, de specialitate. Limbajul judiciar cuprinde 3 componente: a) descripții; b) prescripții; c) evaluări (aprecieri). În mod corespunzător există propoziții și raționamente descriptive, propoziții și raționamente normative juridice și nonjuridice, precum și propoziții și raționamente evolutive (apreciative) juridice. Într-un proces-verbal de constatare la fața locului se descrie o anumită stare de fapt constatată de către organul judiciar, care trebuie să fie cât mai fidelă față de starea reală de lucruri. La fel, procurorul descrie o anumită stare de fapt în rechizitoriu, iar judecătorul reține o anumită stare de fapt în sentință sau decizie, pe baza probelor administrate în cauză. Descrierile pot fi nu numai scrise, ci și orale.

10 Pentru aprecierea corectitudinii lor din punct de vedere logic are importanță limbajul folosit de către autori (limbajul judiciar) întrucât activitatea judiciară nu vizează adevărul în accepțiunea lui cognitivă, ci doar ca echitate, ca justiție într-un sistem. Or, un sistem incoerent nu este nici echitabil nici rațional și nici just. Descrierile în drept sunt supuse justificărilor (de exemplu, de ce s-a reținut o asemenea stare de fapt sau s-a aplicat o anumită lege). În acest înțeles, apare ca justificativ numai enunțul dedus din principii, din valori sau din norme juridice. Justificările se verifică prin însăși principiile din care se deduc precum și prin argumente probatorii. Ele se concretizează într-un discurs juridic, care îndeplinește funcția de reproducere exterioară a unei ordini, deja înfăptuită în gândire. Tema: FORME LOGICE ALE GÂNDIRII JURIDICE Definirea conceptului de formă a gândirii Sensul cuvântului formă se obține prin opunerea lui cu cuvântul materie și înseamnă aspectul sub care aceasta se prezintă în perceperea noastră. Ca produs specific al creierului uman, gândirea reprezintă forma cea mai înaltă a cunoașterii, ce reflectă realitatea trecută și prezentă și proiectează acțiunile viitoare. Situată pe o treaptă superioară a activității logice, gândirea realizează (pe baza unor informații acumulate) reflectarea lumii înconjurătoare sub formă de idei. Formarea permanentă a ideilor și asocierea dintre ele permite rezolvarea problemelor și a solicitărilor din mediu. Gândirea realizează o legătură între informațiile deja acumulate și cele noi. Nu se bazează doar pe experiența proprie, ci și pe mediul social. Limbajul este foarte important. În cele mai multe cazuri apare gândirea verbală, adică gândim prin cuvinte mai mult decât prin imagini. Gândirea nu operează cu obiecte individuale, ci cu relații. Aceste relații pot fi categoriale (sunt evidențiate în cadrul piramidei conceptelor) și determinative (relații de determinare de orice fel: relații cauza-efect, genetice, funcționale etc.;). Gândirea se definește ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării și generalizării coordonate în acțiuni mentale, extrage și prelucrează informații despre relațiile categoriale și determinative în forma conceptelor, judecaților și raționamentelor. Faptele psihice prin care se manifestă gândirea sunt:  sistemele operaționale de nivel intelectual;  conceptele și însușirea lor prin învățare;  înțelegerea;  rezolvarea de probleme. Gândirea are două mari componente: 1) informațională – dezvăluie latura ei de conținut și este constituită din ansamblul noțiunilor și concepțiilor ca forme generalizate de reflectare a însușirilor obiectelor și fenomenelor; 2) operațională – latura funcțională (faptul care asigură adaptarea la mediu); cuprinde ansamblul operațiilor și procedeelor mentale de transformare a informațiilor, de relaționare și prelucrare, combinare și recombinare a schemelor și noțiunilor, în vederea obținerii unor cunoștințe noi sau rezolvării unor probleme. Gândirea folosește două categorii de operații: a) fundamentale, de bază, fiind prezente în orice act de gândire și constituind baza ei (analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea, concretizarea logică), b) instrumentale, folosindu-se numai în anumite acte de gândire și particularizându-se în funcție de domeniul de cunoaștere în care este implicată gândirea. Cele două laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta, ci într-o foarte strânsă interacțiune și interdependență. Ele se îmbină dând naștere la adevărate structuri care se numesc structuri cognitive ale gândirii – sisteme organizate de informații și operații ce presupun organizare și diferențiere interioară între elementele componente, coerență și operativitate ca și tendință de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului. Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrările în gândire. Modalități de operare a gândirii:  Analiza și sinteza superioară sunt operațiile gândirii prin care se realizează în plan mental, cu ajutorul simbolismului verbal, descompuneri, separări, disocieri ale unor obiecte și fenomene în părți componente și apoi reunirea lor, uneori după o altă schemă, cu scopul generării de informații noi.  Comparația este operația gândirii prin care alăturăm în plan mental două sau mai multe obiecte cu scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor. Orice comparație are la bază un criteriu clar formulat.  Abstractizarea este operația predominant analitică, prin care gândirea, acționând maximal selectiv, pozitiv și negativ, trece de la aparență la esență, de la variabil la invariabil, de la concret la abstract.  Generalizarea este operația gândirii dominant sintetică prin care însușirile esențiale și generale sunt reunite într-un model informațional unic, menit să definească o clasă, o categorie de obiecte, fenomene, relații. În cercetarea formelor gândirii logica tradițională se ocupă de formarea noțiunilor, de conținutul și sfera noțiunilor, de raporturile dintre noțiuni, de principalele operații cu noțiunile; definiția, clasificarea, diviziunea. Forme tradiționale ale gândirii Gândirea, în mod tradițional, cunoaște următoarele forme logice:  noțiunea (mai sunt cunoscute în logică și sub denumirea de termeni sau concepte) – se exprimă prin cuvinte;  judecata – se exprimă prin propoziții gramaticale;  raționamentul – se exprimă prin fraze. Noțiunea juridică înseamnă reflectarea pe plan mintal într-o formă logică abstractă a proprietăților esențiale comune ale unei anumite realități juridice. Cu ajutorul ei se pot deosebi proprietățile esențiale de cele neesențiale ale obiectelor juridice. Noțiunea juridică este aceeași în orice limbă, fiind diferită doar în diferite sisteme de drept, în funcție de modalitatea concretă de reglementare.

11 Pentru gândire, însă, orice individualitate la care se referă există ca membri ai clasei de obiecte, prin proprietățile esențiale și comune care le caracterizează. Judecata este un enunț care afirmă ori neagă ceva despre altceva. Dar, nu orice vorbire este un enunț, ci numai aceea care este adevărată ori falsă. Judecata – aprecierea unui raport intre diferite idei sau concluzia unui raționament; nu se poate exercita fără un minimum de inteligență și de cunoaștere, dar nu se reduce la aceasta; termenul are mai multe accepțiuni: poate fi privită ca un act de gândire, poate fi o operație sau poate fi considerată o entitate. Caracteristica instructivă a judecăților este aceea de a fi adevărate sau false, adică de a fi purtătoare de adevăr. Valoarea de adevăr a unei judecăți este dată de corespondența ei cu realitatea la care se referă. A spune, însă, că orice judecată este ori adevărată ori falsă nu înseamnă a pretinde că despre orice propoziție se știe dacă este adevărată ori este falsă. În multe cazuri, în logica juridică, din lipsă de probe nu se poate stabili valoarea de adevăr a unei judecăți juridice. Judecata juridică prezintă următoarele particularități: a) se întemeiază pe o apreciere de justiție. Sentimentul de adeziune sau de non-adeziune, de aprobare sau de neaprobare de la baza oricărei judecăți juridice, se întemeiază pe sentimentul de plăcere sau neplăcere trezit în spiritul de concordanță sau neconcordanță acțiunilor omenești cu tendința de a atribui o finalitate sau măcar o ordine faptelor care se desfășoară în societate; b) atribuie în mod aprioric lumii din afară cadrele prestabilite ale minții, presupunând o finalitate în desfășurarea acțiunilor. Sentimentul de adeziune de la baza judecății juridice este determinat de principul subiectiv al finalității sau al ordinii acțiunilor omenești petrecute în mediul social; c) este o stare de suflet subiectivă, nemijlocită. Ea nu se întemeiază pe concepte. În orice judecată juridică investim imediat faptele supuse aprecierii noastre, ca o adeziune sau o dezaprobare, adică nu avem nevoie să recurgem la conceptele dreptului pozitiv. Putem emite aprecieri de justiție asupra faptelor desfășurate în mediul social, cu ignorarea oricărei norme pozitive și independent de ea; d) este dezinteresată; e) nu este un simplu sentimentalism sau o impulsiune personală; f) presupune existența unui consens tacit unanim. O judecată poate fi :  afirmativă;  negativă;  universală, când obiectul raportului juridic este format, din acțiunile sau inacțiunile pe care părțile se obligă să le întreprindă;  particulară, când obiectul raportului juridic este format din unele din acțiunile sau inacțiunile pe care părțile se obligă să le întreprindă. Pornind de la aceste clasificări, judecățile pot îmbrăca următoarele forme:  universal-afirmative;  universal-negative;  particular-afirmative;  particular-negative. Fiecare din aceste forme este adevărată sau falsă. Raționament – forma a gândirii și act mental prin care gândirea, pornind de la o serie de cunoștințe date, derivă din ele cunoștințe noi. Se disting, în general, 4 forme: − raționament deductiv, − raționament inductiv, − raționament ipotetico-deductiv, − raționament transductiv. Un raționament sau o inferență există atunci când sânt determinate valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți. Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiurile în virtutea, cărora considerăm anumite judecăți ca fiind adevărate sau false (temeiurile pentru acceptarea sau respingerea lor). Judecata întemeiată pe cale de raționament se numește concluzie, iar judecățile oferite drept temei pentru concluzie se numesc premise. Concluzia unui raționament poate, de asemenea, să joace rolul de premisă în alte raționamente. Noțiune în calitate de instrument al dreptului. Elemente specifice. Noțiunea juridică – este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă a proprietăților esențiale comune ale unei anumite realități juridice. Noțiunea reflectă doar proprietățile esențiale și generale ale unei clase de obiecte nu și pe cele întâmplătoare sau particulare. De regulă, noțiunile nu sunt folosite în mod izolat ci în asociație cu alte cuvinte care formează propoziții și fraze. Aceste asociații se numesc context. Noțiunea juridică, ca orice noțiune, fiind o formă logică distinctă, are o structură proprie, ceea ce înseamnă că ea nu se reduce la cuvântul care o redă și nici la reprezentarea care o însoțește. Noțiunea juridică este alcătuită din două elemente componente: a) sfera (extensiunea); b) conținutul. Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noțiuni juridice, care cuprinde obiectele juridice ce alcătuiesc clasa la care noțiunea juridică se referă. În logica clasică se spune că sfera înseamnă însăși mulțimea obiectelor desemnate de noțiune. De exemplu, noțiunea de drept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un moment dat. Conținutul reprezintă acea dimensiune a unei noțiuni juridice formată din proprietățile comune obiectelor juridice la care se referă noțiunea. Notele ce alcătuiesc conținutul unei noțiuni juridice sunt de două feluri: a) specifice; b) generale.

12 Între sferă și conținut există un raport de invers proporționalitate: atunci când conținutul crește în atribute – sfera se micșorează, iar atunci când sfera se lărgește – conținutul se va micșora. Propoziția logică juridică. Una dintre formele logice fundamentale o constituie propoziția logică. Analiza logică a acestei forme mentale este precedată de evidențierea esenței propoziției logice, inclusiv a celei juridice, după ce urmează clasificarea ei, cercetarea raporturilor dintre ele după adevăr și a operațiilor de bază cu propozițiile logice. Raporturile, relațiile dintre lucruri se reflectă în gândire sub formă de afirmări sau negări a ceva despre altceva. Din punct de vedere logic, ele se numesc propoziții logice. O altă trăsătură esențială a propoziției logice – ca formă a gândirii – este următoarea: o propoziție este în logica totdeauna ori adevărată, ori falsă. Propoziția logică este una din formele principale ale gândirii abstracte în care se afirmă sau se neagă ceva, ce corespunde adevărului sau îl contrazice. După structura lor, distingem: a) propozițiile logice simple – propozițiile logice ce conțin un singur subiect și un singur predicat logic; b) propozițiile logice compuse – propozițiile logice care sânt alcătuite din mai multe propoziții simple. Subiectul logic (ca element structural al propoziției logice) este noțiunea ce reflectă obiectul despre care afirmăm sau negăm ceva. Deci subiectul propoziției logice nu este identic cu obiectul judecății (obiectele sunt acele lucruri, procese, fenomene etc. despre care se afirmă sau se neagă ceva). Predicatul este noțiunea ce reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății, gândirii. Subiectul și predicatul logic pot fi exprimate printr-un cuvânt sau mai multe cuvinte. În fiecare propoziție logică există cuvinte de legătură este sau nu este (sau alt cuvânt cu funcții similare). Ele arată dacă însușirea reflectată în predicat aparține sau nu aparține obiectului judecății, gândirii și se numesc copule logice sau conectori logici. Copula logică (conectorul logic) este cuvântul de legătură dintre subiectul și predicatul logic. Ea nu este exprimată numai prin verbul „a fi”, ci și prin alte verbe reductibile la verbul a fi. Propozițiile logice mai conțin un element – «cuantorii». Cuantorii sunt cuvintele și simbolurile corespunzătoare ce ne informează despre caracteristicile cantitative ale propoziției sau expresiei logice, înaintea căror se pun. Cuantorii sunt de două tipuri: a) ai universalității – cuantorul universalității îl exprimă cuvintele: toți, toate, fiecare, nimeni, nici unul etc.; b) ai existenței – cuantorului existențial îi corespund cuvintele: unii, unele, câteva, majoritatea, minoritatea, există etc. Propozițiile logice ca forme mentale (ideale) sunt materializate în propoziții verbale, adică sunt exprimate prin propoziții în sens lingvistic, gramatical (propoziții declarative etc.). În multe cazuri, există o corespondență aproape perfectă între judecată și propoziția gramaticală, între subiectul și predicatul logic (termenii judecății) și subiectul și predicatul gramatical. Propozițiile juridice reprezintă formulări lingvistice ale normelor juridice, hotărârilor judecătorești, calificărilor juridice ale faptelor săvârșite de anumite persoane fizice ş.a. Deopotrivă cu propozițiile cognitive (descriptive, constatative) care pot fi adevărate sau false, în activitatea juridică se folosesc propozițiile pragmatice (prescriptive) ce exprimă intenția de a determina o anumită acțiune din partea celui căruia i se adresează (o acțiune practică, un răspuns verbal), propozițiile axiologice (evaluative, apreciative) ce au intenția de a da o apreciere. În cadrul raționalității juridice, o propoziție ce redă adevărul despre stările de fapt, devine o propoziție axiologică. Aceasta califică o anumită acțiune (faptă juridică) drept licită sau ilicită, cu consecințele de ordin juridic (de ex., răspunderea juridică). Având în vedere deosebirile dintre adevărul epistemologic (adevărul obiectiv) și cel juridic, specialiștii în drept operează cu propoziții de constatare, unite cu judecăți juridice ce se referă la normele și principiile de drept. Cu alte cuvinte, discursul juridic include propoziții de altă natură, în comparație cu cele cognitive. Enunțurile juridice conțin nu doar adevăruri despre faptele omenești; ele exprimă justețea aprecierilor, pe care le fac specialiștii în drept, privind realitatea socială sub aspectul normelor juridice. Clasificarea propozițiilor logice se bazează pe următoarele semne: 1) conținutul predicatului; 2) cantitatea obiectelor despre care judecăm; 3) calitatea cuvântului de legătură (copulei logice); 4) modalitatea legăturii predicatului cu subiectul logic; 5) caracterul raportului stabilit între subiectul și predicatul logic. După conținutul predicatului logic, deosebim următoarele tipuri de propoziții logice: a) atributive – propozițiile logice în care predicatul logic exprimă prezența sau lipsa notei, care-i aparține sau nu unui obiect; b) raportabile – propozițiile logice ce reflectă raportul a două sau mai multe obiecte (fenomene, însușiri, calități etc.) după mărime, așezarea în spațiu, parcurgerea în timp, succesiunea dezvoltării, legăturile cauzale etc.; c) existențiale – propozițiile logice în care cuvântul „este” sau „există” formează predicatul logic și arată numai existența unui obiect. Propoziția ce relaționează doi termeni cu ajutorul unei copule verbale se numesc propoziții categorice. Propozițiile logice se deosebesc una de alta prin calitate și cantitate. Particularitatea propozițiilor categorice de a afirma sau a nega este numită calitatea propozițiilor categorice. Propoziția logică în care se afirmă că o însușire aparține obiectului judecății se numește propoziție logică afirmativă. Propoziția logică în care se neagă că o însușire aparține obiectului judecății se numește propoziție logică negativă. Propoziții categorice se disting în următoarele tipuri: • universale – propozițiile logice, în care afirmăm sau negăm ceva despre fiecare din obiectele unei clase; • particulare – propozițiile logice în care afirmăm sau negăm ceva despre o parte din obiectele unei clase; • singulare – propozițiile logice în care afirmăm sau negăm ceva despre un singur obiect. O propoziție categorică conține obligatoriu unul și numai unul din următorii cuantori:

13 a) universal, redat prin cuvintele toți, toate, orice, nici unul, nimeni etc.; b) particular (sau existențial), redat prin cuvintele ca unii, unele, cineva, majoritatea, minoritatea, există cel puțin etc.; c) singular (individual), redat, de regulă, printr-un pronume (sau adjectiv) demonstrativ (acesta, aceasta etc.), printr-un pronume personal la singular (eu, tu, el) sau printr-un nume propriu. Raționamentele și formele lor specifice de manifestare în drept Raționamentul este o formă de gândire, prin care se obțin cunoștințe noi din judecățile existente. Judecățile din care derivă concluziile se numesc premise, iar judecata obținută, cea care reprezintă cunoștințe noi, se numește concluzie. Raționamentul este o operație logică, în rezultatul căreia din una sau mai multe judecăți, pe care le numim premise, derivă o judecată nouă, care se numește concluzie. El este procesul de obținere a cunoștințelor, exprimate prin judecăți din alte cunoștințe, care la fel sunt exprimate prin judecăți. Există mai multe forme de raționamente: 1) După orientarea conchiderii, fundamentarea logică a concluziei: − deductive, − inductive, − prin analogie. 2) După numărul de premise: − Imediate, − mediate. 3) După calitatea conchiderii: − certe, − probabile. Raționamentele deductive sunt acele raționamente în care concluzia decurge cu necesitate logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu decurge din ele. Raționamentul deductiv este raționamentul prin care se obține o concluzie despre un obiect al unei clase sau despre un grup de obiecte al unei clase în baza cunoștințelor anterior existente despre toată clasa de obiecte. Spre deosebire de raționamentele deductive, în care între premise și concluzie există o relație de urmare logică, raționamentele inductive constituie așa legături între premise și concluzie, în care premisele doar confirmă concluzia. Premisele doar susțin concluzia, dar nu asigură adevărul ei și în concluzia inferenței inductive se conține o informație, care nu exista în premise. Raționamentul este un sistem dinamic de cel puțin 3 judecăți între care există o relație necesară ce determină apariția unei noi judecăți pe baza celor precedente. În raționament are loc o mișcare a minții de la judecăți cunoscute la judecăți necunoscute, noi. Spunem că facem un raționament sau o inferență atunci când determinăm valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți. Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiurile în virtutea, cărora considerăm anumite judecăți ca fiind adevărate sau false (temeiurile pentru acceptarea sau respingerea lor). Judecata întemeiată pe cale de raționament se numește concluzie, iar judecățile oferite drept temei pentru concluzie se numesc premise. Concluzia unui raționament poate, de asemenea, să joace rolul de premisă în alte raționamente. Un raționament este valid din punct de vedere logic dacă adevărul premiselor lui garantează adevărul concluziei. Deci dacă toate premisele sunt adevărate atunci concluzia nu poate fi falsă. Între premise și concluzie trebuie să existe o relație logică cunoscută sub denumirea de consecință sau decurgere logică. Inferența sau raționamentul urmează două căi: • de la particular la general – inducția; • de la general la particular – deducția, demonstrația, rațiocinația sau silogismul. Când există această relație, valorile de adevăr ale premiselor și, respectiv, a concluziei sunt interdependente. Dacă toate premisele sunt adevărate, atunci este adevărată și concluzia, iar dacă concluzia este falsă, atunci cel puțin una dintre premise este falsă. De aceea, raționând valid avem garanția că nu vom ajunge de la adevăr la fals și dacă am ajuns la o concluzie falsă, înseamnă că cel puțin una din premisele de la care am pornit este falsă. Pentru a stabili prin raționament adevărul unei judecăți, se cer a fi îndeplinite două condiții, care sunt independente una de alta:  să pornim de la premise adevărate;  să raționăm valid. Tema: SPECIFICUL RAȚIONAMENTULUI JURIDIC. IPOTEZA CA FORMĂ RAȚIONALĂ. Caracteristici generale ale raționamentului juridic Raționamentul juridic este o formă de gândire logică juridică, prin care juriștii obțin cunoștințe noi din judecățile existente. Pentru a construi un raționament juridic corect, este nevoie de enunțarea unor norme juridice și de judecăți normative în care să se constate că un anume comportament este obligatoriu (interzis sau permis) printr-o normă anume. Pentru a stabili norma, trebuie, însă, să fie interpretată legea. O normă intră într-un raționament juridic dacă e stabilită în conformitate cu dispozițiile legale, din care se obține după regulile de interpretare folosite. O judecată normată intră într-un raționament juridic dacă este inferată, dintr-o normă după reguli care privesc atât legăturile de conținut cât și cele formale. Astfel, din norma care interzice o faptă determinată se inferează numai judecata normativă care descrie comportamentul interzis prin normă. În acest fel, judecata normativă participă la raționamentul juridic în mod justificat. Concluzia unui raționament juridic este corect și just întemeiata dacă și numai dacă premisa, care cuprinde judecata normativă, este corect construită și justificată, iar premisa care cuprinde fapta este corect construită și probată cu mijloacele de probă prevăzute de lege. Raționamentul juridic se reflectă, în general, în discursurile juridice, care sunt, prin excelență, discursuri explicativ-justificative, întrucât interesul pentru adevăr nu este separat de principii, norme și valori, ci dimpotrivă, acesta este determinat de valorile dreptului, exprimate în principiile de drept și în lege.

14 În logica juridică justul este substituit cu legalitatea. Legea este justificată cel mai bine de legiuitor și reprezintă adevărul. Normele care obligă (interzic sau permit) nu mai pun problema valorii de adevăr, ci a îndeplinirii prezumțiilor lor. Nimeni nu pune la îndoială valoarea de adevăr a legii (nu discută dacă legea e adevărată sau falsă). Astfel, o faptă este juridică dacă legea a cuprins-o în clasa de fapte specificată. O probă e sursă a argumentului probatoriu dacă legea și judecătorul o admit. Modalități de manifestare a raționamentelor deductive Raționamentele deductive sunt acele raționamente în care concluzia decurge cu necesitate logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu decurge din ele. Deducție sau raționament deductiv este raționament în care se trece de la judecăți de un anumit grad de generalitate la judecăți de același grad de generalitate sau la judecăți de un grad mai mic de generalitate. Deducția se supune unei condiții logice: dacă premisele sunt adevărate, atunci este adevărată și concluzia. Și dacă ea nu satisface această condiție, atunci se poate afirma că raționamentul a fost alcătuit incorect. Deducția ne permite să obținem concluzii adevărate, iar raționamentele deductive se supun unor reguli clare, precise și ordonate sistematic. De aceea unii autori susțin că logica în sens strict trebuie privită ca studiu formal consacrat numai inferențelor deductive sau, mai pe scurt, categorie a deducției. Raționamentul deductiv este raționamentul prin care se obține o concluzie despre un obiect al unei clase sau despre un grup de obiecte al unei clase în baza cunoștințelor anterior existente despre toată clasa de obiecte. Sau, altfel spus, în baza posedării de către obiect a unei caracteristici esențiale, se determină apartenența acestui obiect la o anumită clasă, mai apoi se face concluzia că caracteristice comune pentru toate obiectele acestei clase, îi sunt proprii și acestui obiect. Concluziile obținute printr-un raționament deductiv sunt adevărate și nu necesită verificare adăugătoare. Fundamentul logic al adevărul concluziei unui raționament deductiv îl constituie adevărul premiselor, stabilirea între ele a unor relații de gen și de specie. Căci, caracteristicile genului sunt concomitent și caracteristici ale speciei. Sau, se poate afirma că: tot ceea ce se afirmă despre toate obiectele unei clase, se poate afirma sau nega și despre fiecare obiect în parte. Raționamente deductive sunt importante pentru evaluări juridice, pentru opera de calificare juridică. În raționamentele deductive legătura dintre premise și concluzie se bazează pe legi logice, de aceea concluzia decurge cu necesitate din premise. Raționamentele deductive se mai numesc și logic necesare, iar cele inductive – raționamente probabile. Raționamentul deductiv nu presupune doar trecerea de la general la particular. În unele raționamente deductive gândirea pornește de la o singură premisă și merge de la general la particular sau de la particular la particular. Acestea sunt raționamentele deductive imediate. Raționamentele deductive imediate sunt acele raționamente, în care dintr-o singură judecată categorică este derivată o concluzie. Aceasta se realizează prin anumite transformări logice. Raționamentele deductive imediate sunt raționamentele în care se pornește de la o singură premisă. La fel ca și alte raționamente, ele pot fi valide și nevalide. Cele valide sunt corect alcătuite și în ele se realizează trecerea necesară de la premise adevărate la o concluzie adevărată. Se deosebesc următoarele tipuri de raționamente deductive imediate:  conversiunea,  obversiunea,  conversiunea obvertită,  contrapoziția,  inversiunea,  inferențe bazate pe pătratul logic. Conversiunea este raționamentul deductiv imediat prin care dintr-o oarecare judecată categorică se deduce o altă judecată categorică prin inversarea termenilor. Prima judecată se numește convertendă, iar judecata nou obținută – conversă. Se disting conversiunea simplă, care se realizează fără schimbarea cantității și conversiunea prin accident, care se realizează cu schimbarea cantității. Obversiunea este raționamentul deductiv imediat care se fundamentează pe introducerea, deplasarea sau eliminarea negației. În acest raționament se schimbă calitatea copulei și a predicatului logic. Dintr-o premisă, o judecată care se numește obvertendă, se deduce o concluzie, care se numește obversă. Judecata obținută are aceeași cantitate ca și premisa, dar o calitate opusă. De asemenea, subiectul este același, dar predicatul este contradictoriu predicatului din premisă. Raționamentul inductiv și forme ale acestuia pe teren juridic Spre deosebire de raționamentele deductive, în care între premise și concluzie există o relație de urmare logică, raționamentele inductive constituie așa legături între premise și concluzie, în care premisele doar confirmă concluzia. Premisele doar susțin concluzia, dar nu asigură adevărul ei și în concluzia inferenței inductive se conține o informație, care nu exista în premise. În raționamentele inductive concluzia nu decurge cu necesitate logică din premise. De aceea concluziile obținute nu le putem califica ca adevărate, ci ca mai mult sau mai puțin probabile. Totuși, această afirmație nu este valabilă pentru inducțiile complete, în cadrul cărora se studiază toate obiectele unei clase anumite. Dacă în cadrul raționamentelor concluzia decurge logic dintr-un ansamblu de premise, atunci în cazul raționamentelor inductive se realizează sprijinirea prin premise a concluziei fără ca să o implice cu necesitate. În raționamentele inductive între premise și concluzii au loc așa legături după formă, care asigură obținerea mai cu seamă a concluziilor verosimile atunci când premisele sunt adevărate. În dependență de tipul de mijloace metodologice aplicate în raționamentele inductive, raționamente inductive se împart în: 1) inducția completă – este în fond o argumentare deductivă care presupune că: − este o clasă de obiecte al cărei număr de elemente nu este mare (clasa finită); − fiecare obiect/element al clasei poate fi examinat (individual); − fiecare obiect/element are o anumită proprietate; − se conchide că întreaga clasă de elemente are respectiva proprietate 2) inducția incompletă (amplificatoare) – este un raționament prin care se examinează doar o parte din obiectele clasei cercetate. Și dacă în cazul cercetării acestor obiecte se realizează că toate au o anumită proprietate, atunci această proprietate se extinde asupra întregii clase și se afirmă că toate elementele acestei clase posedă această proprietate;

15 3) inducția populară – cu ajutorul acestui tip de inducție nu se cercetează pur și simplu cazuri aparte, ci se cercetează natura fenomenului studiat. Respectiv, gradul de verosimilitate al fenomenului studiat creste simțitor. În cadrul științei populare se deosebește inducția prin selecție, adică inducția în cadrul căreia se selectează în mod special obiecte care vor fi cercetate. Dacă pentru inducția populară este important să fie studiate cât mai multe cazuri, apoi pentru inducția științifică acest lucru nu este la fel de important; 4) inducția științifică – asigură cu necesitate adevărul concluziei. Inducția ne dă doar concluzii probabile, adevărul cărora trebuie să fie verificat pe parcurs. Concluziile inferențelor inductive sunt doar probabile – mai mult sau mai puțin. Desigur, se au în vedere inferențele inductive incomplete. Ipoteza. Tipuri de ipoteză Ipoteza, ca formă rațională, reprezintă o supoziție plauzibilă (verosimilă), o presupunere posibilă (exprimată printr-un sistem de propoziții sau raționamente ce reies din fapte cunoscute) cu privire la originea, esența, cauza, mecanismul intern al fenomenului dat. În structura ipotezei se regăsesc:  unitate (grup, societate, instituție, persoană, etc.);  o variabilă (coeziune, democrație, ierarhie, inteligență etc.);  un set de valori ale variabilelor (puternică, autentică, înaltă, excepțională). Ipoteza constituie o explicație plauzibilă ce urmează a fi verificată prin faptele de observație. Plauzibilitatea ipotezelor rezultă din acordul cu cunoștințele verificate anterior. Pentru a fi plauzibile, în cadrul științei normale ipotezele trebuie să aibă coerență externă. Ipotezele trebuie să fie și coerente intern, adică să nu conțină elemente contradictorii. Ipoteza are un conținut reflectoriu. Desigur, este vorba de o formă specifică de reflectare, pentru că, până la confirmare, adevărul din ipoteză rămâne la stadiul de probabilitate. Ipotezele nu trebuie să fie confundate cu presupunerile sau bănuielile. Presupunerea reprezintă un enunț care nu se confruntă cu realitatea. Presupunerea are o funcție instrumentală. Bănuiala constituie echivalentul ipotezei în planul cunoașterii la nivelul simțului comun. Pornind de la un număr redus de observații întâmplătoare se formulează enunțuri despre legătura dintre fenomene. Sunt simple bănuieli: ipotezele se bazează pe un număr mare de observații sistematice. Există și bănuieli de geniu, care mult mai târziu se întâlnesc în cercetarea științifică în calitate de ipoteze. Obținerea unor noi cunoștințe constituie principala funcție a ipotezelor în cunoașterea științifică, în general. În științele socio-umane întâlnim: • ipoteze teoretice; • ipoteze de lucru. După nivelul de abstractizare se disting: a) Ipoteze care avansează supoziția uniformității cazurilor; b) Ipoteze care vizează corelații empirice. Sunt cel mai frecvent întâlnite în cercetările de teren. Se încearcă identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea asemănării comportamentelor lor. c) Ipoteze ce se referă la relațiile dintre variabilele analitice. Ipotezele de acest tip presupun un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relații probabile între variabile complexe. Structura logică a ipotezelor: • ipotezele prin care se verifică relațiile dintre variabilele empirice sunt implicații materiale; • ca funcție logică, implicația ia valoarea falsă atunci și numai atunci când antecedentul este adevărat și consecventul fals; • rezultă din matricea implicației că falsificarea unei ipoteze (negarea implicației) nu se face prin confirmarea altei ipoteze (adevărul altei implicații), ci printr-o conjuncție. Importanța teoretico-practică a ipotezei pentru activitatea juristului În teoria și practica juridică ipoteza se folosește atunci când: a) faptele nu sunt de ajuns pentru a explica cauzele dependenței cauzale a fenomenului juridic, dar există necesitatea de a-l explica; b) faptele sunt complexe, iar ipoteza poate să aducă foloase ca o generalizare a cunoștințelor juridice de moment; c) ca un prim pas pentru a le explica; d) când cauzele apariției faptelor legate de procesele juridice nu sunt accesibile pentru experiență, dar acțiunea lor sau consecințele pot fi studiate. În practica de anchetă pentru a se clarifica cauzele și conținutul faptei ilicite pot fi înaintate mai multe ipoteze, dar doar una este adevărată și demonstrabilă. Dar se poate întâmpla ca în anumite circumstanțe, crima să fie clasată, să nu fie descoperită și atunci toate versiunile vor rămâne nedemonstrate. Rolul ipotezei este: 1) a determina tema, câmpul de analiză și conține deja în filigran planul de cercetare; 2) a determina demersul, planul de studiu. O ipoteză nu este o afirmație gratuită, ea se inspiră din observații sau din cunoștințe anterioare: observații personale, impresii, intuiție, observații empirice, construcție teoretică, rezultat al lecturilor, cercetări anterioare. Astfel, ea este finalul unei pre-anchete ce constituie faza exploratorie. Ipoteza trebuie să fie operatorie: pentru a permite o cercetare, o exploatare, ea trebuie să se bazeze pe concepte sigure, să aibă consecințe verificabile. Cel mai adesea ea prezintă un mecanism sau o relație între fenomene. Regula de drept trebuie să implice o structură particulară. Ea aplică un efect juridic particular unei ipoteze determinate. Schematic ea enunță soluția juridică aplicabilă ipotezei pe care o presupune. Criteriul juridicității stă în faptul că este o comandă și o sancțiune. Comanda poate să se reprezinte ca interdicții, permisiuni, obligațiuni de a face, atribuire de competențe. Printre procedeele logice frecvent utilizate în interpretarea juridică sunt: − „a pari” – deducerea unor consecințe logice în urma analogiei dintre două situații asemănătoare;

16 − „per a contrario” – din opoziția unor ipoteze, opoziția unor consecințe; − „a fortiori” – a extinde o normă la o ipoteză pe care n-a prevăzut-o, pentru că în acea ipoteză există motivarea prin lege, deci, s-a trecut de la cunoscut la necunoscut în baza superiorității de motive; − „ad absurdum” – se demonstrează imposibilitatea logică a unei situații și ca atare numai o anumită situație este posibilă. Importanța ipotezei în activitatea juristului este evidențiată prin faptul că ipotezele bune pot veni din lecturi, observații empirice, modificarea legislației, ele sugerează piste de cercetare, presupuneri de asemănări, diferențe, legătură între anumite mecanisme. Ipoteza este o presupunere, în baza căreia urmează să se explice problema juridică, să se găsească cauzele și factorii ce determină evoluția unui fenomen juridic. Ipoteza trebuie să rezulte în mod firesc din analiza desfășurată în cadrul documentării bibliografice și a documentării directe. Ipoteza trebuie să răspundă mai multor cerințe: • să aibă un mare conținut informațional; • să genereze cât mai multe consecințe testabile; • să satisfacă exigența de noncontradicție; • să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic; • să permită formularea de previziuni și aspecte noi. În procesul de verificare a ipotezei se confruntă rezultatele teoretice (implicațiile și consecințele ipotezei) cu faptele empirice. Printre procedee de verificare a ipotezei și de fundamentare a concluziilor științifice pot fi nominalizate următoarele: 1. Procedeul experimental – se folosește și în domeniul juridic. Experimentul este o observație provocată ce permite să se repete de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. 2. Simularea – este o formă specifică a experimentului ce presupune în domeniul juridic construirea de modele juridice în locul fenomenului juridic real. 3. Scenariul – este un alt procedeu de verificare a ipotezelor – este o proiecție a unui proces (fenomen) juridic, pornind de la premise extrase din realitate și de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiților factori sau agenți în scopul de a formula decizii și strategii juridice. 4. Metoda comparativă – constă în căutarea explicației faptelor prin intermediul operațiunii mintale de apropiere a două sau mai multe lucruri (fapte, procese) în scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele. Reguli de raționare Pentru a fi corectă, gândirea trebuie să se supună anumitor principii logice, acestea fiind niște legi generale ale gândirii. Principiile logice sunt niște legături necesare și esențiale dintre gânduri în procesul de raționare. Gândirea juridică, de asemenea, se supune principiilor logice. Activitatea legislativă, cea de interpretare a legilor, de aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile logice. Unele dintre reguli de raționare sunt următoarele:  De a ține sub control subiectivismul;  De a găsi rapid soluții simple și durabile;  De a folosi un proces deliberat de colectare, sortare, organizare, analizare a informațiilor;  De a folosi un sistem eficace de punere a întrebărilor și de gestionare a răspunsurilor. Respectarea regulilor de raționare este necesară în exercitarea în drept a principiului noncontradicției. În domeniul dreptului principiul noncontradicției se aplică la alcătuirea sistemelor de drept, în structura actelor juridice, la raționamentele care se formulează de părți cu ocazia procedurilor judiciare prin care se fixează drepturile și obligațiile contestate, etc. La nerespectarea principiului noncontradicției în hotărârile judecătorești, se pot întâlni motivații contradictorii, care provoacă neîncredere în întreg procesul de raționare care a stat la baza soluției. De asemenea, în domeniul dreptului se pot întâlni contradicții între diferite articole ale uneia și aceleiași legi, între diferite legi, care sunt în vigoare concomitent, între legi și legea supremă – Constituția, între legile unei țări și normele internaționale de drept. În ajutor aici vine regula de raționare de a ține sub control subiectivismul și de a găsi rapid soluții simple și durabile. Un principiu foarte important este următor: în procesul de raționare trebuie să se respecte regulile de conchidere, care condiționează corectitudinea logică a raționamentului, fără aceasta chiar din premise adevărate se pot obține concluzii false. În logica relațiilor juridice este semnificativă schema care studiază regulile de raționare din punctul de vedere al proprietăților generale ale relațiilor. Modalități de verificare a valorii de adevăr La fel ca și alte științe, științele juridice produc adevărul științific propriu. Adevărul științific juridic, ca adevăr ce apare din cunoașterea socială, se deosebește de adevărul din cadrul științelor naturii, de exemplu, prin faptul că el este nu doar o explicație cognitivă, dar este însoțit de evaluări, de luări de poziții etc. Adică reprezintă o construcție argumentativă a ideii de dreptate. Scopul cunoașterii este aflarea adevărului . În cadrul dreptului nu poate exista un adevăr definitiv. Din acest motiv, teoriile juridice, ca orice teorie științifică, pot să se refere doar la aspecte ale sistemului real, pe care îl schematizează, realizând o reconstrucție sumară a fenomenului juridic. Între modalități de verificare a valorii de adevăr sunt următoarele metode: • metode conceptualiste sau raționaliste, care se caracterizează prin formularea de concluzii din situații deja admise ca adevărate, din care ele sunt inferate; • metode intuitive, numite și directe, deoarece ele nu sunt mijlocite de raționamente și de necesitatea demonstrației; • metode pragmatice, interesate în studierea proceselor cognitive care pot duce la adevăr, în calea efectivă care trebuie urmată pentru a avea certitudinea unui rezultat valid; • metode apragmatice, care sunt interesate de rezultatele cognitive ale cercetării și determină validitatea lor fără să cerceteze calea care a dus de la fundamente la rezultate.

17 Raționamentul juridic este una din modalități de verificare a valorii de adevăr și anume în cazul când determinăm valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți. Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiuri în virtutea cărora considerăm anumite judecăți ca fiind adevărate sau false. În silogismul juridic, prin intermediul unei constatări adevărate și a unei dispoziții normative – despre care nu se poate spune că este adevărată sau falsă, dar se poate spune că este sau nu în vigoare în sistemul de drept de referință – se obține o concluzie justă din punct de vedere juridic. Tema: FUNDAMENTELE LOGICE ALE CREAȚIEI LEGISLATIVE Caracterul logic al procesului de elaborare a legilor Tehnica normativă – ca noțiune ce exprimă ansamblul principiilor metodelor și procedurilor ce fundamentează elaborarea tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative nu se identifică cu noțiunea de „tehnică legislativă”, sau de „legiferare” întrucât aceasta de pe urmă are o sferă mai restrânsă, vizând doar procesul de elaborare a legilor - ca principale forme ale actului normativ sau ale izvorului de drept. Elaborarea normelor juridice, a actelor normative este un proces complex, întrucât trebuie să fie luați în calcul o serie de factori politici, economici, istorici, conjuncturali, interni și externi, trebuie să fie avută în vedere conștiința juridică a societății, tendințele acesteia în domeniu, nevoile societății și tradiția juridică. De asemenea, este necesară asigurarea unei corelări și continuități a normelor juridice existente cu cele viitoare, pentru ca acele principii ale dreptului nu pot fi nesocotite. În general, norma juridica se elaborează și se adoptă pentru un timp nelimitat, ea va produce efecte în timp, o perioadă, în principiu, neputându-se stabili cu exactitate care este această întindere. Acest demers al elaborării actelor normative trebuie să aibă la baza anumite reguli, principii: 1. Principiul fundamentării științifice a activității de elaborare a normelor juridice. Acest principiu presupune că, în demersul legislativ, trebuie să se pornească de la o cunoaștere prealabilă, fundamentată științific, a relațiilor sociale, ce trebuie să fie reglementate prin normele juridice, un studiu interdisciplinar juridic, sociologic-politic etc. Această cercetare nu se poate lăsa la voia întâmplării, ea trebuie să fie realizată de organisme specializate, constituite în acest scop, care au menirea să urmărească evoluția în timp atât pe plan intern, cât și în dreptul comparat a fenomenului juridic, perceperea obiectivă a nevoilor sociale. 2. Respectarea unității sistemului dreptului. Aceasta presupune că orice nou act normativ trebuie să se integreze organic în sistemul dreptului existent, să nu fie ceva alipit acestuia, fiindcă dreptul unui stat este constituit într-un sistem unitar, iar noțiunea de sistem presupune o armonie a elementelor ce îl compun, a actelor normative. Metodele logicii juridice sunt utilizate și în activitatea de legiferare. Ele țin de așa-numită „tehnică legislativă". Elementele esențiale de tehnicizare a dreptului sunt: a) formula legii (textul de lege); b) conceptul (de ex., conceptul de „drept de proprietate”); c) tipul (de ex., „bunul părinte al familiei”, „bunul proprietar”, etc.). În procesul de edictare a normelor juridice, legiuitorul trebuie să pornească de la ideea de justiție, pentru că, apreciind doar în lumina ei manifestările vieții sociale, să le poată ridica apoi la rangul de norme susceptibile de a se converti în lege. Răspunsurile la o astfel de întrebare s-ar putea reduce la două condiții fundamentale: • concepția raționalistă a dreptului – afirmă că ideea de dreptate e înnăscută ființei omenești, că ea e produsul naturii noastre însăși, că sursa exclusivă a acestei idei este rațiunea și că opera legiuitorului nu poate fi alta decât de a o desprinde din cuprinsul rațiunii și de a o include în cadrele pozitive ale textelor de lege; • concepția realistă a dreptului smulge ideea de dreptate din realitatea mereu schimbătoare și mereu în evoluție a vieții sociale. Realismul juridic este acela care arată că omul nu trăiește și nici nu va trăi decât în și prin societate, iar la baza societății, ca principiu de susținere a ei se găsește solidaritatea. Imperativele sociale sunt singurele izvoare ale dreptului. Orice normă de drept nu se poate forma decât printr-o inducție, plecând de la judecăți juridice individuale, generalizând fie elementul lor formal, fie elementele materiale la care aceasta se raportează. Punctul de plecare al operației logice de generalizare, care tinde la formularea normelor juridice, se află în judecată de spețe, de cazuri individuale. Este necesar ca aceeași situație individuală să se repete de mai multe ori între indivizi deosebiți și să capete astfel o suficientă însemnătate socială, pentru ca o formulă generală juridică să se constituie prin mijlocirea unei norme de drept. Se constituie, astfel, prin aprecieri succesive individuale, fie în conștiința socială, fie în aceea a legiuitorului, o idee generală. Această operație logică, este realizată de organul legislativ, legiuitorul culege, uneori, din mediul social, ideile pe care le pune apoi în formulele legale. Alteori, însă, el și le formulează singur pe baza observațiilor, pe care e capabil a le culege din viața societății respective. O normă juridică formată pe cale logică cuprinde, în sine, întotdeauna un ordin al rațiunii: ideea obligațiilor pe care ea le impune și care implică drepturi corelative. Legea are, deci, la izvorul său logic, în ultimă analiză, aprecierea raţională şi independentă a unei serii de acţiuni individuale. Etapele elaborării legilor Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie să fie precedată în funcție de importanța și complexitatea acestora, de o activitate de documentare și analiză științifică pentru cunoașterea temeinică a realităților economico-sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislației din acel domeniu, precum și a reglementărilor similare din legislația străină. O componentă importantă a procesului de elaborare a actelor normative o constituie motivarea proiectelor, fapt care stabilește că proiectele de acte normative trebuie să fie însoțite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative; b) note de fundamentare – în cazul ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, cu excepția ordonanțelor care trebuie supuse aprobări Parlamentului care vor fi însoțite de expuneri de motive; c) referate de aprobare – pentru celelalte acte normative; d) studii de impact – in cazul proiectelor de legi de importanță deosebită. Elaborarea actului normativ cuprinde mai multe etape, precum:

18 1. Inițierea proiectului de act normativ. Aceasta reprezintă prima etapă și aparține guvernului, membrilor parlamentului. Această inițiativă legislativă colectivă poate fi exercitată numai în anumite domenii de reglementare prin lege, nu în orice domeniu. 2. Dezbaterea proiectelor de acte normative, legi se face după avizul biroului permanent al fiecărei camere a parlamentului, al avizului comisiilor parlamentare de specialitate. La fiecare proiect de act normativ se cere o expunere de motive, o motivare a demersului legislativ, un aviz din partea consiliului legislativ. 3. Adoptarea proiectului. După dezbaterea pe articole, proiectul de lege se supune adoptării prin vot deschis sau secret. Odată adoptat, proiectul se transformă în lege, dar nu va produce efecte juridice, decât după ce a fost promulgat. 4. Promulgarea constă în confirmarea autenticității actelor adoptate de către parlament și dispoziția dată de publicare a legii în Monitorul Oficial. Promulgarea se face de către șeful statului. 5. Publicarea actului normativ. Orice act normativ emis de parlament, președinte, guvern, ministere sau alte autorități centrale ale administrației publice nu produce efect, dacă nu a fost publicat. Publicarea se face în Monitorul oficial al Republicii Moldova. Numai după publicare, din momentul acesta sau de la o dată expres prevăzută în actul normativ, acesta începe să producă efecte juridice, dar numai pentru viitor. Logica juridică și analiza normelor. Specificul normelor juridice Orice normă logic juridică trebuie să satisfacă sub aspect structural, următoarele cerințe: a) stabilirea condițiilor de aplicare a normei; b) descrierea conduitei subiectelor cărora li se adresează norma; c) prescrierea consecințelor pentru acel subiect care va avea o altă conduită decât aceea care este deschisă în norma juridică. Aceste cerințe corespund celor 3 elemente care fac parte din structura normei juridice: • ipoteza; • dispoziția; • sancțiunea. Ipoteza trebuie să fie determinată cu precizie. Atunci când ipoteza este relativ determinată, tehnica legislativă este de calitate mediocră și indică o stare nesatisfăcătoare a legalității în statul respectiv. Ipoteza trebuie să cuprindă:  subiectele de drept vizate prin norma juridică,  condițiile în care subiectele de drept cad sub incidența normei juridice. Dispoziția poate fi: − absolut determinată – descrie în mod complet și cu precizie drepturile și obligațiile pe care le au părțile relației sociale determinate; − relativ determinată – lasă subiectului mai multe posibilități de acționare în limitele indicate de însăși norma juridică; − nedeterminată – este cea mai nesatisfăcătoare, întrucât permite arbitrariul în activitatea organelor judiciare. Cea mai de dorit este determinarea absolută a dispoziției, mai ales în cazul normelor prohibite. Sancțiunile pot fi: • determinate – sânt aceea care prescrie în mod concret și cu claritate consecințele nesocotirii dispoziției la care se referă sancțiunea; • relativ determinate – sânt aceea care, fie prescrie limitele sancțiunii, fie prescrie două sau mai multe opțiuni, pe care le are organul de aplicare a legii în cazul violării dispoziției la care se referă sancțiunea. De exemplu, majoritatea normelor de drept penal prevăd sancțiuni într-o limită inferioară și o limită superioară; • nedeterminate. Într-o bună tehnică legislativă trebuie folosite numai sancțiunile determinate sau relativ determinate. Prin aplicarea principiului individualizării judiciare a pedepsei, instanța judecătorească are dreptul să determine în cadrul acestor limite pedeapsa concretă. Totodată, sancțiunea unei norme poate descrie două sau mai multe opțiuni pentru organul de aplicare a legii (de ex., amendă sau închisoare). În acest caz, instanța judecătorească va avea posibilitatea să aleagă sancțiunea concretă. Operații logice folosite în elaborarea normelor Din punct de vedere logic, în activitatea de elaborare a dreptului se folosesc următoarele operații: a) trecerea de la individualizarea faptelor la tipizarea lor. Fapta este acțiunea sau inacțiunea pe care o săvârșește un om. Din ansamblul faptelor, legiuitorul alege, pe cele ale căror efecte dobândesc semnificații juridice. Orice tip de faptă este caracterizată de anumite efecte, dintre care unele pot avea semnificație juridică. Din momentul în care legiuitorul dă această semnificație juridică, fapta ca tip devine juridică (incriminată). În greaca veche se folosește pentru alegere termenul de haireisie. Haireiscul este un principiu care guvernează capacitatea guvernării și stă sub semnul principiilor identității, noncontradicției, terțului exclus, și rațiunii suficiente; b) stabilirea efectelor caracteristice tipului de faptă; c) reținerea din mulțimea efectelor pe acelea care angajează ordinea juridică a societății prin cuprinderea lor într-o normă juridică corespunzătoare. Ordinea juridică este dată, pe de o parte, de realitatea ideală a dreptului (ansamblul normelor de drept), iar pe de altă parte, de realitatea socială concretă a dreptului (ansamblul faptelor juridice săvârșite). În realitatea ideală nu sunt cuprinse toate faptele individuale, ci doar acelea de care norma juridică leagă tipuri de efecte, dându-le semnificație juridică. În sens larg, orice eveniment de care dreptul pozitiv (obiectiv) leagă consecințe juridice este fapt juridic. Un astfel de eveniment poate fi: • un fenomen natural (trăsnetul, inundația, cutremurul etc.); • o activitate a animalelor (de ex., trecerea animalelor domestice pe terenul proprietatea vecinului); • o activitate a oamenilor, care poate fi un act de comisiune (de ex., ocuparea fără drept a unui imobil) sau de omisiune (lăsarea fără ajutor).

19 În accepțiunea largă faptul juridic include și actul juridic (o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice). În sensul strict, faptul juridic constă într-un eveniment care are loc în mediul înconjurător (cu excepția acțiunilor omenești) de care dreptul pozitiv atașează consecințe juridice. Tema: LOGICA APLICĂRII ȘI INTERPRETĂRII LEGILOR Modalități de aplicare a dreptului Aplicarea ca formă specială de realizare a dreptului poate fi definită ca o activitate practică a statului prin care acesta, prin intermediul organelor sale, înfăptuiește prevederile normelor juridice, acționând ca titulari ai puterii de stat, activitate ce se desfășoară în formele oficiale stabilite prin lege. De aici rezultă următoarele: 1) aplicarea e o activitate practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice; 2) organele de stat acționează, potrivit competenței lor, ca titulari ai autorității de stat; 3) realizarea dreptului e o formă a activității statale; 4) activitatea de aplicare a dreptului se desfășoară conform unei proceduri speciale, în forme strict stabilite de lege; 5) spre deosebire de realizarea dreptului prin respectarea și executarea normelor juridice care se poate desfășura și fără crearea unor raporturi juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit legată de raporturi juridice în care un subiect al lui întotdeauna este statul. Aplicarea dreptului poate fi privită ca un proces complex ce se desfășoară nu la voia întâmplării, ci conform unor cerințe legate atât de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, cât și de necesitatea aplicării corecte a normei juridice ce reglementează situația stabilită. În legătură cu aceasta, pot fi evidențiate mai multe etape, faze ale procesului de aplicare a dreptului. Aceste faze constituie un proces unic. Fazele aplicării diferă de la un caz la altul, în dependență de caracterul normei juridice aplicate și actul individual adoptat în legătură cu aplicarea. Așa, de exemplu, în activitatea instanței judecătorești în procesul de aplicare a dreptului, pot fi evidențiate următoarele faze: 1) Stabilirea stării de fapt – constituie prima fază a procesului de aplicare a dreptului. Ea presupune cercetarea și cunoașterea situației concrete, a împrejurărilor, faptelor ce fac obiectul aprecierii. Organul de aplicare, cercetând starea de fapt, va trebui să cunoască situația reală sub toate aspectele ei, adevărul obiectiv. Fapta juridică va trebui cercetată la justa ei valoare, pentru a o considera pozitivă sau negativă, licită sau ilicită. La această fază, extrem de important e de a diferenția esențialul de secundar, legitatea de întâmplare. E importantă, de asemenea, acumularea probelor, a documentelor, a depozițiilor care pot contribui la soluționarea faptei respective. În caz de necesitate, se va iniția efectuarea unor expertize. E necesar de a ține cont de faptul că stabilirea stării de fapt diferă de la o ramură de drept la alta, de la un caz la altul. Această etapă nicidecum nu poate fi neglijată. De eficiența și calitatea investigațiilor la această fază depinde starea de mai departe a lucrului. 2) Alegerea normei de drept ce se referă la fapta dată – constituie următoarea fază, care mai poartă denumirea de „critică” (selecționarea normei). La această fază urmează ca fapta respectivă să fie apreciată din punct de vedere juridic. Numai în cazul unei calificări juridice exacte a stării de fapt organul de aplicare a dreptului va adopta o decizie adecvată. E important de a verifica veridicitatea normei, concordanța ei cu alte norme ale sistemului de drept. Pentru a evita erorile juridice, organul de aplicare a dreptului trebuie să se convingă că anume această normă și nu altele se referă la fapta dată. 3) Interpretarea normei juridice alese – reprezintă un moment important al procesului de aplicare a dreptului și constă în lămurirea înțelesului exact și complet al normei juridice, găsirea celei mai adecvate soluții juridice pentru fapta concretă dată. 4) Elaborarea și emiterea actului de aplicare a dreptului – constituie cea mai responsabilă fază a procesului de aplicare a dreptului. Ea încununează activitatea organului de aplicare a dreptului. Prin actul de aplicare are loc individualizarea normelor juridice. Actele de aplicare ale organelor de stat constituie un temei juridic al apariției, modificării sau stingerii raporturilor juridice. Fără existența acestor acte, fără individualizarea prevederilor generale la cazuri concrete, intenția legiuitorului de a determina conduita subiectelor de drept nu și-ar atinge scopul. Actul de aplicare a dreptului nu trebuie confundat cu actul normativ. Unul și același act poate fi privit uneori atât ca act normativ, cât și aplicativ. Așa, de exemplu, după ce Parlamentul elaborează o lege, adesea sânt adoptate, în vederea aplicării ei, după caz, hotărâri ale Parlamentului, hotărâri ale Guvernului sau instrucțiuni ministeriale și departamentale. Ele pot fi privite ca acte de aplicare față de lege și în același timp ca acte normative pentru subiecții de drept. 5) Executarea actului de aplicare și controlul asupra executării Iui – se impune ca o fază logică a procesului de aplicare a dreptului. Important e și faptul că hotărârea, decizia luată de organul de aplicare să nu rămână pe hârtie, ci să fie realizată practic. Legea se traduce în viață prin actele de aplicare executate strict și în termen. Logica interpretării juridice Interpretarea desemnează operațiunea intelectuală de stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării lor și, deci, a soluționării unor cauze. Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o interpretare. Aceasta decurge din caracterul general, abstract și impersonal al unei norme, din apartenența normelor la un sistem unitar în care există diverse relații, din modul de redactare a actelor normative, limbajul și stilul lor. Deși interpretarea este într-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violentă, ea este necesară tocmai pentru că o normă este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodată identic cu ele. Ea este operațiunea prin care se stabilește o legătură logică între dreptul pozitiv și aplicarea lui. Dar, spre deosebire de științele exacte care sunt riguroase, în acest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleacă de la premisa că legiuitorul a dorit să respecte principiul echității, al bunei credințe și necesitățile practice ale vieții. Interpretarea a fost și este prezentă în toate domeniile de activitate ce se bazează pe inteligența omului. Dacă numai inteligența este aceea care generează interpretarea, tot ea este aceea care determină diferitele forme sub care va exista. Interpretarea dobândește prin intermediul dreptului noi coordonate, determinate pe de o parte de legiuitor, iar pe de altă parte de opera judecătorului.

20 Domeniul juridic este acela care conferă interpretării specificații ce permit nu numai manifestarea rațiunii și inteligenței umane, dar și exprimarea acestora într-un cadru social determinat. Necesitatea interpretării dreptului este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu maximum de precizie textul normei juridice, să stabilească compatibilitatea acestuia în raport de o anumită situație de fapt. Obligația organului de aplicare este de a constata semnul normei de drept, de a verifica înțelesul utilizat în cuvintele legiuitorului, dacă acesta a gândit sau sa exprimat concret ori abstract, dacă a făcut enumerări limitative ori s-a menținut în limitele unei reglementări cadru. Legea trebuie elaborată de așa manieră, întrucât să fie create premisele pentru descifrarea de către interpret a sensurilor vizate inițial de legiuitor. Pentru clarificarea și stabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu toată precizia voința legiuitorului, este necesară interpretarea. Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns și poate răspunde cel mai bine cerințelor de adoptare a legii la contextul social real. Din cele expuse mai sus, rezultă următoarele: a) interpretarea apare ca o etapă a procesului de aplicare a dreptului; b) scopul acestei operațiuni logice constă în a scoate în evidență voința legiuitorului materializată în norma juridică ce se aplică; c) subiectul care aplică norma juridică urmează să se convingă că starea de fapt cu care el se confruntă se încadrează în ipoteza normei juridice ce se aplică. Teorii ale interpretării Teorii ale interpretării nu se reduc doar la enumerarea diverselor tehnici utilizate în procesul de interpretare, ele ofer o concepție unitară, de combinare a unor metode și tehnici pe baza unor principii, astfel încât să se asigure finalitatea interpretării, să devină mai eficace. Atitudinea față de interpretare și de metodologia ei a evoluat în funcție de condițiile social-istorice și de studiul doctrinei. Concepția exegetică reduce obligația juristului la comentariul legii articol cu articol, dreptul fiind considerat ca un cuprins exclusiv în legea scrisă. Juristul trebuie doar să caute și să extragă voința legiuitorului. Deși se admite necesitatea interpretării – când legea e neclară, ambiguă, contradictorie, când nu cuprinde toate situațiile posibile –, totuși se consideră că e suficient să faci exegeza textului pentru a-i descoperi semnificația, deci intenția autorului. Concepția liberei cercetări științifice a contestat fetișismul legii scrise, considerând că voința legiuitorului trebuie și poate fi căutată mai întâi în documentele preparatorii: expuneri de motive, rapoarte, consemnări ale dezbaterilor parlamentare. Cele mai importante metode folosite în cadrul teoriilor interpretării sunt următoarele: a) Interpretarea gramaticală sau literală. Ea se bazează pe procedeele de analiză morfologică și sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea în prealabil a problemei terminologiei juridice, înțelesul unor termeni și expresii utilizate într-un text juridic poate fi același cu cel din limbajul obișnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorul însuși explică în text sensul unor termeni pentru a asigura înțelegerea lor corectă și uniformă. În lipsa unei astfel de explicații organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea dată de practică sau de doctrină, pornind de la înțelesul curent al acelor termeni. b) Interpretarea sistemică/sistematică. Ea se bazează în stabilirea înțelesului unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie aparținând aceleiași instituții juridice sau ramuri de drept, fie aparținând unor instituții sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părți interdependente. Astfel, normele din partea specială a unui cod nu pot fi înțelese dacă sunt rupte de normele din partea generală a aceluiași cod, normele obișnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept, normele tuturor ramurilor de normele dreptului constituțional. Utilitatea acestei metode este mai evidentă în cazul normelor incomplete (norme de trimitere, de referire etc.), care își întregesc conținutul cu ajutorul interpretării sistematice. c) Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetarea condițiilor istorice, social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ și în funcție de aceste condiții pe determinarea scopurilor urmărite de legiuitor. Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare ale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuțiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în parlament, presă, lucrări de specialitate. Dacă actul normativ are un preambul și o introducere, acestea oferă ele însele informațiile necesare pentru stabilirea cauzelor și scopurilor elaborării actului. d) Interpretarea logică. Se bazează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi separată de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică se sprijină pe utilizarea de raționamente și judecăți și anume: − raționamentul „a pari” permite deducerea unor consecințe în urma analogiei care se face între două situații asemănătoare, în absența unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una dintre ele; − raționamentul „per a contrario” permite deducerea din opoziția unei ipoteze a opoziției unor consecințe: dacă o regulă este subordonată întrunirii unor condiții, regula inversă trebuie să se aplice dacă aceste condiții nu sunt reunite; − raționamentul „a fortiori” are la bază postulatul că cine poate mai mult – poate și mai puțin; − raționamentul „ad absurdum” pornește de la demonstrarea imposibilității logice a unei situații, consecința fiind că numai o altă soluție este posibilă. e) Interpretarea teleologică sau după scop se bazează pe finalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicită creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda teleologică reclamă utilizarea ei în paralel cu celelalte, căci intenția legiuitorului poate fi găsită și din coroborarea normei în cauză cu alte norme, și cercetându-se contextul adoptării ei și raportându-ne la litera ei. Tipuri de interpretare La activitatea de interpretare participă mai multe subiecte cu rol diferit, soluțiile la care ele ajung neavând însă aceeași forță și valoare juridică. Pe baza acestui criteriu interpretarea poate fi oficială – obligatorie – și neoficială. Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanțe judecătorești etc.). Ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentru orice fel de situații care se încadrează în normă, și cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia soluționării căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este și autorul normei interpretative – regula – fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat.

21 Interpretarea concretă poate fi făcută de orice organ care aplică dreptul, rezultatul ei fiind cuprins în conținutul actului de aplicare. În timp ce interpretarea generală are o valoare de sine stătătoare, în sensul că nu e condiționată de soluționarea vreunui caz, cea cauzală este un mijloc de a soluționa o speță concretă. Interpretarea neoficială – doctrinară – nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care își exprimă astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nu se concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de puterea de convingere a argumentelor științifice folosite, deci este una pur științifică. Ea mai poate fi cuprinsă și în expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi. Deși lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nu este mai puțin utilă. Interpretarea neoficiala denumită și interpretare teoretică doctrinară sau științifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele științifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialiști în domeniul dreptului (oameni de știință, cercetători, cadre universitare didactice, avocați, etc.) cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări științifice, etc.) în scris în operele lor sau oral. Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate științifică, valoarea ei fiind în funcție de argumentele științifice pe care se sprijină. Prin intermediul ei se clarifică înțelesul unor norme și principii de drept, se dezvăluie sensul lor real. Interpretarea teoretică constituie un semnal benefic și exercită o influență pozitivă asupra procesului de creare și aplicare a dreptului prin competența și profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin justețea argumentelor pe care se bazează. În literatura juridică de specialitate se consideră că interpretarea oficială și neoficială este insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetățeni în procesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înțelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor și nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate și pregătire a interpretului. Cetățenii pot interpreta normele juridice în fața instanțelor judecătorești sau administrative, dar numai în procesul de aplicare și în legătură cu aplicarea lor, și fără să aibă vreo valoare. Reguli ale demersului interpretativ Regulile principale ale demersului interpretativ sunt următoarele : a) Interpretarea logică directă. Regulile demersului interpretativ logic direct, adică din termenii întrebuințați de legiuitori sunt: − regula principală a sensului propriu și direct pe care îl are termenul întrebuințat de legiuitor; − regulile accesorii cu privire la posibilitatea de a înțelege acest termen într-un sens larg și posibilitatea de a înțelege termenul întrebuințat de legiuitor într-un sens restrâns. De aceste două din urmă reguli, pot fi legate cele două reguli ale demersului interpretativ cunoscute sub denumirea de „argumente”: − din generalitatea termenilor legii – ne poate conduce la regulile interpretării extensive; − din limitarea termenilor legii – ne poate conduce la regula bine cunoscută: unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. Regulile acestea se mai lasă controlate și completate de regula care prezintă procedeul de argumentare prin reducere la absurd. b) Interpretarea logică semi directă. Regulile demersului interpretativ logic semi direct sunt următoarele: − ținând seama de materia tratată de legiuitor; − ținând seama de succesiunea vorbelor, frazelor și alineatelor, adică de locul ocupat de acestea în succesiunea lor; − ținând seama de titlurile capitolelor, secțiunilor, paragrafelor, adică de rubricile sub care se găsește textul care interesează. c) Interpretarea indirectă. Regulile demersului interpretativ indirect sunt: − regula care ne recomandă să căutăm argumente în lucrările preparatorii; − regula autorității, care ne furnizează temeiuri din părerile doctrinei și din soluțiile jurisprudenței; d) Interpretarea substanțială. Regulile logice ale demersului interpretativ substanțial ar fi următoarele: − regula de interpretare după înțelesul legii; − regula și argumentul definiției, al clasificării și diviziunii; − regula care ține seama de intenția legiuitorului; − regula care ține seama de prilejul care a provocat legiferarea; − regula care ține seama de motivele determinante, de rațiunea textului; − regula care ține seama de spiritul în care s-a legiferat; − regula care ține seama de scopul, de finalitatea urmărită de legiuitor; − regula care ține seama de tendința legiuitorului de a favoriza sau de a defavoriza; − regula care pornește de la necesitatea ca legea să producă un anumit efect, în funcție de eficacitatea legii; − regula care se exercită în raport de utilitatea dispoziției legale. e) Norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul înlăturării aplicării ei. În temeiul acestei reguli de interpretare se justifică considerarea ca valabil (producător de efecte) contractul pentru care se promite fapta altuia. f) Excepțiile sunt de strictă interpretare. Conform acestei legi, textele de excepție, trebuie să-și găsească aplicare numai în ipotezele la care se referă, neputând fi extinse și la alte ipoteze, cazuri, etc. Interpretarea normei de drept Normele juridice, pentru a-și atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate, trebuie să fie respectate, executate sau aplicate, adică traduse în viață. Însă pentru a putea fi realizate, normele juridice trebuie să fie cunoscute, înțelese de către toți subiecții. Înțelegerea,

22 cunoașterea sensului adecvat al normei se impune în mod imperativ, mai ales în procesul de aplicare a normelor de drept. Organul de aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice și să fie convinsă în veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor. Acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice. Interpretarea constituie o operație logico-raţională care, lămurind înțelesul exact și complet al dispozițiilor normative, oferă soluțiile juridice adecvate pentru diferitele situații cu care ne confruntăm. Necesitatea interpretării normelor de drept e condiționată de următorii factori: 1. Norma juridică are un caracter general, impersonal, tipic și nu poate cuprinde toate situațiile posibile care apar în viață. Dar ea se aplică pentru anumite situații concrete. Deseori e necesar de a răspunde la întrebarea: în ce măsură cazul concret dat este cuprins de norma juridică sau norma juridică dată se referă sau nu și la cazul concret dat? Pentru a da răspuns la această întrebare, e necesar de a cunoaște norma juridică la justa sa valoare, de a ști precis ce a avut în vedere legiuitorul, ce scop a urmărit el, adoptând norma juridică dată. 2. Orice normă juridică nu activează izolat, ci în cadrul unui sistem bine determinat, unde fiecare normă își are menirea sa. O normă poate fi înțeleasă mai bine numai dacă va fi privită în contextul general al normelor sistemului de drept, ramurii de drept, actului normativ dat. La înțelegerea adecvată a sensului normei juridice ne ajută și principiile dreptului (principiile generale, interramurale, ramurale). 3. Adeseori interpretarea normelor dreptului se impune și de necesitatea de a înțelege terminologia, stilul folosit de legiuitor. 4. În procesul de aplicare a dreptului pot fi și cazuri de reglementări contradictorii, neclare, confuze. Pentru a ieși din asemenea situații poate apărea necesitatea ca legiuitorul să facă unele precizări, concretizări. Tema: BAZELE LOGICE ALE COMUNICĂRII JURIDICE Delimitări conceptuale asupra comunicării juridice. Caracterul formal al comunicării Comunicarea este interacțiune, interpretare comună, relație, acțiune, efect etc. Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri, ca relație mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii își împărtășesc cunoștințe, experiențe, interese, atitudini, simțăminte, opinii, idei. Privită ca proces, comunicare consta în transmiterea și schimbul de informații (mesaje) între persoane. Comunicarea juridică cuprinde totalitatea procedeelor juridice aflate la îndemâna practicienilor dreptului, fiind utilizate de către aceștia, în cadrul instituțiilor abilitate, în scopul aplicării concrete a normelor la realitatea vieții sociale. Spre deosebire de explicațiile termenului de comunicare, în general, comunicarea juridică implică semnificațiile elementelor structurale și relaționale ce compun sistemul juridic, în care un rol important îl are limbajul juridic. Aspecte lingvistice ale comunicării juridice actuale, cu aplicație la textele jurisdicționale abordează textului jurisdicțional din perspectivă pragmatico-discursivă și descriptiv-terminologică, încadrându-se din punct de vedere teoretico-metodologic în domeniul lingvisticii juridice. Una dintre cele mai importante capacitați ale unui magistrat ar trebui sa fie capacitatea de comunicare. Profesiunea juridică modernă se bazează mult pe o bună informare și capacitatea de a transmite mesajele. Dacă magistratul nu poate obține informații corecte prin comunicare (sau dacă nu-și poate transmite mesajul), toată activitatea de cercetare juridică este ca o sămânța aruncată în desert. Majoritatea cercetătorilor sunt în general de acord cu constatarea potrivit căreia comunicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informațiilor, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale. Principiul comunicării. Acesta se axează pe ideea că o persoană, o instituție poate să transfere, să comunice idei sau să emane o imagine, în cazul transferului de idei avem fie aducere impersonală la cunoștință, fie o informare intenționată cu caracter manipulator, seductiv sau incitativ, persuasiv. „Prin comunicare se înțelege atât acțiunea de transmitere de mesaje, cât și rezultatul acțiunii de punere dimpreună a valorii unui mesaj, în transfer nu interesează atitudinea emitentului față de ceea ce transmite el, problema esențială fiind ca receptorul să prindă semnificația mesajului...”. Principiul atitudinii implicate. Lărgește extensiunea, indicând tangențe nu doar între retorică și drept, dar și cu domeniul psihologiei, în special cu psihologia socială. Atitudinea se caracterizează prin aspecte de natură afectivă, prin conținut cognitiv și intenție comportamentală. Fiind exprimate prin limbaj natural și prin manifestări individuale nonverbale, atitudinile indică intențiile comportamentale ale subiectului și se întemeiază pe valorile fiecărui individ. Prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna 4 scopuri principale:  să fim auziți sau citiți (receptați);  să fim înțeleși;  să fim acceptați;  să provocăm o reacție (schimbare de comportament sau de atitudine, a unei opinii). În cadrul comunicării întâlnim, mai multe elemente: a) emițătorul, este un individ, un grup sau o organizație care: posedă informație mai bine structurată decât receptorul; presupune o motivație (stare de spirit); presupune un scop explicit (alăturat mesajului) și unul implicit (motivul transmiteri mesajului, uneori necunoscut receptorului); b) receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizație – căruia îi este adresat mesajul sau intra în posesia sa în mod întâmplător; primește mesajul într-un mod conștient și sau subliminal. După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru aflarea de informații; cei care fac o ascultare critica; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care ascultă pentru divertisment, etc. c) mesajul, îl constituie ansamblul format din informații obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile și judecății de valoare și trăiri personale în afara acestor informații etc.; de fapt mesajul include datele, informațiile transmise și cadrul de simboluri prin care se oferă un înțeles specific, particular acestor date, informații. d) decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operațiunea corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată. e) feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în care mesajul a fost înțeles, crezut și acceptat. Feedback-ul în calitatea sa de informație trimisă înapoi la sursă, poate fi pozitiv (atunci când îndeplinește un rol de motivare) sau negativ (când urmărește un rol corector), imediat sau întârziat.

23 f) canalul de comunicație, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. În sens larg, el definește totalitatea posibilităților fizice de comunicare, iar în sens restrâns, este vorba de modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuția în spațiu a persoanelor. g) contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic și psihosocial în care comunicarea are loc. Contextul comunicării este influențat de factori ca: contextul fizic; contextul psihosocial; proximitatea (distanța dintre emițător și receptor); similaritatea (dată de interese, credințe, activități și scopuri comune); apartenența de grup. Dimensiunile contextului comunicării sunt: fizică, psihosocială, temporală, climatul, etc. Caracterul formal al comunicării presupune că în acest tip de comunicare, informația circulă în interiorul lanțului de comandă sau al responsabilităților pe linie de sarcină, definite de structura organizatorică a instituției (organigrama). Aproape în totalitate, mesaje, canale de comunicare, rețele de comunicare etc. sunt prestabilite și reglementate prin norme bine stabilite. Pe timpul desfășurării comunicării sunt activate statutele și rolurile formale ale angajaților exprimate în atitudini și comportamente dezirabile și așteptate. Comunicarea formală este influențată de o serie de factori dintre care cei mai importanți par a fi normele organizaționale, structura organizatorică, fluxul tehnologiei, așezarea spațială a locurilor de muncă și a birourilor. Specificul procesului de comunicare juridică Forma generală de comunicare în sistemul dreptului relevă subiecți, legi proprii, spațiu, timp și alte dimensiuni specifice. Adică, fiecărui sistem îi corespunde un anumit tip de comunicare, un anume tip de discurs, în ceea ce privește discursul judiciar, acesta se caracterizează printr-un înalt gard de specificitate, dar și de diversitate. Specificitatea comunicării în domeniul jurisprudenței este determinată de acea realitate la care se referă acest domeniu și de raporturile care îl caracterizează, în ceea ce privește diversitatea, aceasta este determinată de faptul că întregul sistem social, și nu numai acesta, își aduc contribuția la formarea dreptului, încă din antichitate este bine cunoscută importanța comunicării juridice în cadrul sistemului social. Ca proces, comunicare presupune o serie de caracteristici, și anume:  comunicarea este un proces uman;  comunicarea este un proces conștient;  comunicarea este procesul prin care se creează o anumita semnificație;  comunicarea este un proces continuu;  comunicarea este procesul prin care se construiește sensul atitudinilor și comportamentul oamenilor;  comunicarea se naște în context;  comunicarea este un proces simbolic;  comunicarea este un proces în care feedback-ul are un rol crucial;  comunicarea este un proces complex;  comunicarea este un proces ireversibil (impactul pe care mesajul îl poate avea asupra celui care l-a receptat). Tipuri de comunicare în drept Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc, într-o formă sau alta, în următoarele tipuri: a) comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înșine. În cadrul acestui tip de comunicare se construiesc înțelesuri și se evaluează conexiunile inverse; b) comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care fiecare se adresează fiecăruia, într-o formă formală și structurată sau într-o formă informală și nestructurată. În astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane și lucrăm de la egal la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea față în față; particularizarea rolurilor participanților (implică persoane cu roluri diferite); comunicarea se produce în ambele sensuri. c) comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu 3 sau mai multe persoane. În acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabilește o anumită convingere de grup; se lucrează împreună cu alți pentru a rezolva probleme; d) comunicarea publică: se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne caracterizează următoarele acțiuni: suntem angajați în relația vorbitor-auditor și, primim mai multe conexiuni inverse; e) comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass-media. Acest tip de comunicare implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul și auditorul sunt izolați și, astfel, conexiunea inversă este limitată. În cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonală, regăsim comunicarea verbală, comunicarea nonverbală și comunicarea scrisă. Comunicarea verbală. Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare. Se deosebește de celelalte forme de comunicare prin câteva caracteristici: • presupune un mesaj, ce trebuie să conțină elementele structurale, de actualitate, interes și motivație pentru ascultător, claritate și coerență internă etc.; • presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a mesajului, în care cel mai important este cel iconic și, totodată, presupune concordanța dintre mesajul verbal și cel nonverbal, în care cel din urmă are un rol de întărire; • este circulară și permisivă, în sensul că permite reveniri asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul; • este puternic influențată de situație și ocazie: același mesaj poate fi receptat diferit de același receptor în funcție de dispoziția motivațională, factorii de oboseală și stres, condiții favorizante sau nu ale contextului comunicării; • este puternic influențată de caracteristicile individuale ale emițătorului și receptorului; • posedă și atributele necesității umane – nevoia omului de comunicare. Comunicarea verbală are în centrul demersului său limbajul articulat (vorbirea) și limbajul vocal nearticulat (paralimbajul). Vorbirea, reprezintă cea mai simplă și mai evoluată modalitate de exprimare a nuanțelor afective dar și a gândirii abstracte, raționale. Paralimbajul

24 include diverse modalități sonore (volum, ton etc.), ritm, intensitate, fluență, viteză, folosirea pauzelor etc.; reprezintă un bogat mijloc expresiv comunicativ în cadrul unui dialog. Se apreciază ca 39% din înțelesul comunicării este afectat de paralimbaj. În cadrul comunicării verbale întâlnim următoarele forme și structuri compoziționale:  cuvintele, sunt sunete și semne care servesc omului pentru a construi mesaje. Cu ajutorul cuvintelor se realizează vorbirea și scrierea umană;  intervenția: formă a dezbateri orale libere și concise pe o temă dată (culturală, științifică, ideologică), în prezența unui auditoriu interesat. Ea exprimă un punct de vedere personal a celui ce intervine, cu motivări clare și convingătoare, cu nuanțe de originalitate, abordând un singur aspect, sub forma unei opinii;  alocuțiunea: formă spontană sau elaborată a unei comunicări orale, scurtă și ocazională. Ea poate să ia și forma cuvântului sau salutului la diferite evenimente;  discursul: forma extrem de elaborată a unei comunicări oratorice, prin care se susține sau se dovedește, argumentat în fața unui auditoriu, o problemă sau o temă;  conversația: se bazează pe dialogul dintre două persoane, pe întrebare și răspuns în vederea realizării unui obiectiv într-o anumită situație. Se desfășoară față în față, dar și prin intermediul mijloacelor tehnice (telefon, a micului ecran tv. etc.). Comunicarea nonverbală. Comunicarea nonverbală înseamnă cu totul altceva decât cuvintele prin care transmitem un mesaj. Abordarea comunicării nonverbale pornește de la câteva principii cu caracter general și, anume: − comunicarea nonverbală este determinată cultural; − comunicarea nonverbală poate să se afle în conflict cu mesajele verbale; − mesajele nonverbale sunt în mare măsură inconștiente; − canalele comunicării nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor și atitudinilor. În cadrul procesului de comunicare, limbajul nonverbal are următoarele funcții:  de a accentua comunicarea verbală;  să completeze mesajul transmis verbal;  în mod deliberat, poate să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale;  poate regulariza fluxul comunicațional și de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;  repetă sau reactualizează înțelesul comunicării verbale;  comunicarea nonverbală nu poate substitui aspecte ale comunicării verbale. Canalele prin care se transmite comunicare nonverbală: − corpul (mișcări ale capului: sus, jos, aplecat, înclinat dreapta sau stânga, clătinări); − privirea (pupila dilatată, tipuri de privire – somnolentă, fixă, mobilă, înălțată, coborâtă, evazivă, cu coada ochiului, piezișă, cu ochiul, cu ochii închiși sau mijiți, lentile fumuri, în grup); − fața (mimica, gura, zâmbetul, râsul, respirația); − trunchiul (bustul, umeri și bazinul); − brațele și mâinile; − picioarele (încrucișări ale picioarelor, picioarele și scaunul, picioarele în poziția stând, labele picioarelor); − hainele (stilul „uniforma”, adaptarea la mediu, nota personală, zile cu ținută neconvențională, cum să ne îmbrăcăm să câștigăm); − obiectele (limbajul obiectelor – bijuterii, accesorii la îmbrăcăminte etc.); − locul (limbajul locurilor); − culorile (limbajul culorilor); − muzica; − simbolurile; − tăcerea; − timpul; − spațiul (proxemica – limbajul spațiului): limbajul spațiului este strâns legat de patru categorii de distante (zone):  zona intimă (0 – 45 cm.), este permis accesul celor apropiați emoțional;  zona personală (0,5 – 1,3 m.), corespunde distanței normale la care doi oameni care conversează într-o încăpere, pe stradă și se pot atinge;  zona socială (1,3 – 3,5), reprezintă distanța pe care o punem între noi și partenerii ocazionali sau dezagreabili, când discutăm afaceri și orice altceva pentru prima dată;  zona publică (peste distanța de 3,5m.), această distanță este caracteristică discursului public, cu caracter oficial, rezervată celor care se adresează unui grup de ascultători, de pe o poziție oficială. Comunicare prin scris. Comunicare umană nu trebuie privită numai prin prisma celei verbale și nonverbale, ci și prin cea scrisă. Scrisul a îmbrăcat la început forma pictografică. Cu timpul s-a perfecționat și transformat ulterior în scrieri cu litere de alfabet. Scrisul și comunicarea formează unul și același proces istoric-dialectic, determinat de schimbarea și dezvoltarea condițiilor vieții materiale și sociale. Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante și mai revoluționare cuceriri dobândite de oameni, în procesul muncii și în condițiile conviețuirii în societate. El joacă un rol deosebit în păstrarea și răspândirea științei și a culturii în precizarea și realizarea diferitelor raporturi sociale. În raport cu celelalte tipuri de comunicare, comunicarea prin scris oferă o serie de avantaje, dar și dezavantaje. Avantajele comunicării în scris constau în următoarele: a) oferă posibilitatea organizării mai clare a conținutului informațional, prin revenirea și îmbunătățirea succesivă a textului; b) poate fi oricând consultat și confruntat cu ceea ce s-a precizat a se executa; c) asigură condiții pentru o argumentare largă a celor înscrise. Pe lângă avantajele prezentate comunicarea prin scris prezintă și unele dezavantaje, cum ar fi:  nu realizează legătura directă între interlocutori (parteneri);  îi lipsește puterea de influențare a cuvântului vorbit;  nu permite conexiunea inversă imediat, ci numai cu un anume decalaj în timp;

25  lipsește pe interlocutori de informația emoțională pe care le asigura schimbul mesajelor orale. Particularități ale comunicării prin scris:  mesajul nu poate fi prezentat ci se prezintă singur;  dispare posibilitatea ca emițătorul să intervină, de a reveni, pe loc, asupra mesajului, a informației transmise, de a-l completa sau explica, a-l detalia, de a sublinia anumite părți, în raport cu reacția cititorului;  realizarea feedback-ului este reluată și completată prin alte mesaje (telefon sau în scris);  nouă informație trebuie subliniată pentru a nu trece neobservată, folosind expresii de felul următor: „…de la aceasta dată, …”sau „… începând cu data de…” etc. . Cerințe de respectat în comunicarea prin scris:  concizie, claritate, logica internă, adresabilitatea, lipsa echivocului, utilizarea terminologiei adecvate;  claritatea limbajului folosit, claritatea argumentelor, elemente de sintaxă, optimizarea lungimii propozițiilor, a frazelor și chiar a întregului text;  alegerea cu mare grija a cuvintelor cu mare încărcătură emoțională și folosirea corectă a semnelor de punctuație. Caracteristicile pe care trebuie să le posede un mesaj scris pentru a fi eficient sunt următoarele:  trebuie să fie ușor de citit;  trebuie să fie corect;  trebuie să fie adecvat direcției de transmitere;  trebuie să fie bine gândit. Comunicarea în scris ajută oamenii să devină mai sistematici în gândire. Studierea atentă a semnificației, pentru a cunoaște precis nuanțele, este o condiție a calității mesajului. Comunicarea în instanță Comunicarea în instanță are ca obiect prezentarea organismului, de a da seama de ansamblul activităților sale, dar și afirmarea identității și a imaginii, iar mai general, de a însoți politica instituției. Este vorba de o comunicare globală care își asumă adecvat preocupările comunicării cu exteriorul și pe cele ale comunicării interne, în același timp. Importanța comunicării în instanță constă în faptul că e prealabilă, explicit sau implicit, în tot cazul, că este subiacentă celorlalte tipuri de comunicare. Ea are sarcina de a pune în evidență și, natural de a valoriza, de a pune în valoare socială a instanței, identitatea, imaginea și legitimitatea serviciile sale. Câmpul de intervenție al comunicării în instanță îl constituie:  cel interior, al personalului;  mediul operațional (sau micro – mediu) care este în principal cel al comunicării cu utilizatorii;  mediul general (macro – mediul) unde comunicare este fie civică, fie juridică, iar finalitățile sunt fie de difuzare a regulilor statului de drept, fie de modificare a comportamentelor sociale, fie de schimbare socială și politică, relațiile dintre puterile publice și cetățeni. Comunicarea internă este mai întâi ascultare. Formele clasice de comunicare și de dialog în relațiile de muncă sau cu ocazia ședințelor sunt completate cu sondaje, studii calitative și întrevederi, reuniuni, dezbateri însoțite de rapoarte, prezentări de propuneri, dispozitive informatizate oferite în locuri de schimb informale din instanțe. Activitatea de comunicare publică în cadrul instanțelor se desfășoară printr-o serie de activități cu caracter general, dar și specifice, pe baza unor strategii. Strategia activității de comunicare în instanțe constă în definirea obiectivelor și a mijloacelor specifice pe care autoritatea sau instanța vrea și poate să le realizeze prin eșalonarea lor în timp. Autoritățile și instanțele în realizarea comunicării publice folosesc următoarele tipuri de strategii:  strategiile de autoritate (de putere), prin care urmăresc afirmarea autorității sau a instanței în domeniile ei de competență tradiționale cât și în cele noi dobândite în contextul dinamicii și modificării elementelor din sistemul social;  strategiile de eficiență, prin care se urmăresc să amelioreze eficacitatea diferitelor elemente structurale ale autorităților sau instanțelor, precum și a elementului uman ce le compun;  strategiile de încredere, prin care urmăresc să creeze un dialog real și constructiv cu cetățenii, cu organizații și instanțe. Metodele și tehnicile prin care autoritățile și instanțele desfășoară activității de comunicare publică fac parte din categoria generală de tehnici și metode de comunicare, și anume: generale (informări, audiențe, întâlniri cu diferite categorii de cetățeni, legătura cu mijloacele de informare în masă, scrisori adresate unor categorii de cetățeni etc. ) și tehnici audio-vizuale (comunicate înregistrate pe suport audio și video, fotografi, afișaje, panotaje etc.). Reguli de comunicare Înainte de a comunica ceva trebuie să stabilim scopul pentru care vrem să transmitem un mesaj. Trebuie să clarificăm dacă:  este oportună transmiterea mesajului;  reacția de răspuns este favorabilă;  mesajul transmis are șanse să-și atingă scopul. Pasul următor este clarificarea și sistematizarea gândurilor în legătură cu materialul pe care am decis că este oportun să-l transmitem. Acest proces cuprinde următoarele faze: − generarea; − sistematizarea; − organizarea materialului. Cerințe pentru comunicarea sunt următoarele: a) concizie, claritate, logica internă, adresabilitatea, lipsa echivocului, utilizarea terminologiei adecvate; b) claritatea limbajului folosit, claritatea argumentelor, elemente de sintaxă; c) optimizarea lungimii propozițiilor, a frazelor și chiar a întregului text (în cazul comunicării scrise); d) alegerea cu mare grijă a cuvintelor cu mare încărcătură emoțională și folosirea corectă a semnelor de punctuație.

26 Una din cele mai importante reguli de comunicare este cea de a evita bariere (obstacole) în calea comunicării. Factori care pot face comunicarea mai puțin eficientă, sau chiar să eșueze complet sunt:  diferențe de percepție – modul în care noi privim lumea este influențat de experiențele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naționalități, culturi, educație, ocupație, temperament etc. vor avea alte percepții și vor interpreta situațiile în diferite moduri;  concluzii grăbite – deseori vedem ceea ce dorim și să vedem și să auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaștem realitatea în sine;  stereotipii – riscul de a trata diferite persoane ca și când ar fi una singura;  lipsa de cunoaștere – este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educație diferită de a noastră, ale cărei cunoștințe în legătură cu un anumit subiect în discuție sunt mai reduse;  lipsa de interes ale interlocutorului față de mesaj;  dificultăți de exprimare;  emoțiile puternice atât ale emițătorului cât și ale receptorului;  lipsa de încredere a interlocutorilor;  personalitatea – diferențele dintre tipurile de personalități (ciocnirea personalităților) pot cauza probleme de comunicare, dar și, propria noastră percepție a persoanelor din jurul nostru este afectată. Potențialele bariere de comunicare nu depind numai de receptor și emițător, ci și de condițiile de comunicare, pe care trebuie să le cunoaștem și să le controlăm pentru ca procesul de comunicare să capete șansa de a fi eficient. De asemenea, pentru a exercita o comunicare cât mai reușită, e necesar de a respecta principiile comunicării juridice:  Principiu cooperării  Principiu măsurii  Principiu adevărului  Principiu utilității și căutării de soluții  Principiu clarității sau principiu abilității de exprimare a ideilor clar și convingător  Principiu ascultării  Principiu individualizării  Principiu dreptului Tema: DISCURSUL JURIDIC. LOGICA ORGANIZĂRII DISCURSULUI Esența discursului juridic Arta de a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales stă nemijlocit la baza unui discurs de succes, acesta fiind înzestrat de un limbaj potrivit tipului de discurs. Discursul juridic este o specie a discursului care are ca obiect de studiu dreptul. Genul judiciar are drept scop să facă distincția între just și injust, dreptate vs. nedreptate, se ocupă de interesele individului, acuzând sau apărând pe cineva. Limbajul juridic exprimă acel mecanism social, abstract și stabil, bazat pe anumite repere stilistice care are scopul de a produce necontenit mesaje noi prin intermediul unui text juridic. În asemenea ordine de idei, un text juridic, în principiu, ar trebui să fie închis, adică să nu lase loc altei sau altor interpretări, pe fondul conceptelor respective, altfel spus, pe fondul sumei de semnificații prevăzute de legiuitor. Astfel la baza unui discurs, indiferent de tipul acestuia, stă nemijlocit un limbaj individualizat într-un text bine închegat care are drept scop de a convinge un auditoriu. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin discurs înțelegem expunerea făcută în fața unei adunări, cuvântare, tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. Astfel prin discurs înțelegem ansamblul de enunțuri, legate între ele printr-o coerenta logică, care se referă la un subiect unic, topic, și care are drept scop să convingă un auditoriu de justețea și veridicitatea acestui conținut. În cadrul genului judiciar, oratorul trebuie să dezvolte raționamente puternice, să aibă un stil simplu și precis, exact chiar, să poate să jongleze cu probe, argumente, marturii. Regula principală a acestui gen este de a adapta autoritatea legilor juridice la autoritatea adevărului de fapt; stabilește raportul dintre adevărul de drept și de fapt. Discursul judiciar se caracterizează prin două trăsături specifice și anume:  Este prezentat de cele mai multe ori la timpul trecut.  Discursul judiciar cuprinde totalitatea argumentelor și contraargumentelor ce au drept scop să demonstreze existența/neexistența unor fapte juridice din trecut. Face apel cu precădere la logos.  Discursul juridic este format dintr-o sumă de noțiuni și termeni ce țin nemijlocit de domeniul jurisprudenței. Elemente de structură în discurs Indiferent de tipul discursului juridic, persoana ce urmează să o prezinte trebuie să urmeze un lanț logic de expunere. Astfel discursul juridic ca și alte tipuri de discurs este format din trei elemente: 1. exordiu – prima parte a unui discurs, care, enunțând sumar conținutul acestuia, urmărește câștigarea atenției și bunăvoinței auditoriului. La aceasta etapă de obicei auditoriu face cunoștința cu subiectul cauzei, se practică o introducere pentru a putea conduce gândurile ascultătorului către ceea ce ar urma să fie convins. Aceasta etapă este una foarte importantă fiindcă anume aici se stârnește interesul ascultătorului, iar în cazul în care acesta rămâne indiferent este mult mai greu de convins pe parcursul desfășurării discursului. 2. narațiunea – expunerea circumstanțelor cauzei. La aceasta etapă vorbitorul (Avocat, Procuror, Judecător) face cunoscut auditoriului speța cauzei pe care acesta o susține (apără, acuză, judecă). Se dezvoltă ideea centrală, și se expun argumentele: − premise − raționament − concluzie. Înaintea punctelor cheie: tehnici de adaptare a atenției. 3. argumentare – expunerea nemijlocită a gândurilor și a raționamentelor logice ce au scopul de a persuada. Aceasta etapă este tratată în literatura de specialitate ca fiind cea mai importantă și cuprinde câțiva pași esențiali:

27 a) etapa prejudiciară are în componența sa patru elemente esențiale: − etapa contactului direct cu persoana apărată sau acuzată și informarea cât mai completă asupra situației (problema-de-judecat), stabilirea clara a faptelor și încadrarea juridică. − etapa colectării și strângerii tuturor probelor necesare la dosar. − etapa documentării asupra problemei (studiul legislației, al doctrinei, etc.) − etapa finalizării dosarului și depunerea lui la instanța competentă. b) etapa judiciară: − etapa preparării (adunarea și selectarea informațiilor relevante). − etapa incubației (analiza și ordonarea ierarhică a informațiilor). − etapa descoperirii punctului capital al procesului (certitudinea unei variante, a unei soluții favorabile clientului). − etapa verificării pentru a verifica dacă este relevantă, logica se încheagă cu relevanța psihologică pentru a avea validitate juridică. Prezentarea argumentelor poate fi făcută analitic sau sintetic. În primul caz, oratorul nu divulgă țelul spre care tinde și-I conduce pe ascultători pas cu pas către concluzia dorită, mergând de la un adevăr clarificat la altul, până ce devine evident ca aceasta concluzie este consecința alteia asupra căreia s-a convenit. 4. perorație – parte finală, concluzie a unui discurs, a unei cuvântări, rostită de vorbitor pe un ton însuflețit (și emfatic). Partea concludentă are următoarele sarcini: − să explice eventualele neclarități − să accentueze punctele puternice ale discursului. Structura unui discurs este, în linii mari, următoarea: a) Schema logică a prezentării presupune: stabilirea ideilor cheie, stabilirea relațiilor dintre acestea. b) Forma prezentării poate fi: relaxată, academică. c) Recepția. Dacă traseul logic este prea lung, repetarea din timp în timp a ideilor expuse și a concluziilor trase este obligatorie. d) Abordarea punctelor slabe presupune alegerea a două strategii: − ori se elucidează aceste puncte și se pregătește răspunsul întrebărilor; − ori se atacă punctele slabe și le răspundeți. Condiții de fond ale discursului Pregătirea și susținerea unei prezentări publice sau a unui discurs poate fi o reală provocare pentru oricine. Nu trebuie doar să transmiți un mesaj puternic, dar și să reușești să convingi audiența și apoi să te asiguri că aceasta a înțeles cu adevărat ce ai avut de spus. Condițiile de fond ale discursului sunt următoarele:  Comunică audienței care va fi mesajul tău. Orice prezentare trebuie începută prin sublinierea mesajului ce urmează a fi dezbătut. Acest mesaj ar trebui să ia în considerare două aspecte esențiale: ce vrei tu să le comunici și ceea ce vor ei să audă. Este foarte important să știi ce își dorește audiența să audă.  Comunică mesajul propriu-zis. Acum este timpul să comunici audienței mesajul propriu-zis. Argumentează-ți punctele de vedere și ai grija ca mesajul să fie bazat pe logica, adică sa evidențiezi beneficiile. Însă nu uita că un mesaj puternic trebuie să îi impresioneze cu adevărat pe cei din sala, sa le ajungă la inima. Ajută-i pe oameni să simtă de ce elementele prezentate de tine sunt atât de importante și cum li se va îmbunătăți viața dacă iți vor urma sfaturile.  Reiterează mesajul. Acum este momentul în care le poți oferi celor din sală un motiv pentru care ar trebui să creadă în tine și în ideile tale. Demonstrează cum vei duce la îndeplinire mesajul prezentat, cum vei trece cu brio peste orice dificultăți întâlnite. Dacă iți structurezi mesajul astfel, audiența va avea ocazia să înțeleagă pe deplin ce dorești să comunici și cum vei reuși să realizezi cele prezentate.  Dependența gramaticală a propozițiilor-replici de propoziția inițială ce se reliefează prin structura sintactică incompletă a acestora și prin prezența concordanței gramaticale a propozițiilor.  Caracterul cvasisemantic al propozițiilor-replici, relevat prin utilizarea specifică a pronumelor personale.  Prezența corelației componentelor dialogului la nivel de analiză în constituenți imediați (corelația în discuție este asigurată de ordinea cuvintelor în propozițiile-replici).  Continuitatea comunicativă a constituenților dialogului (întrebarea presupune, de cele mai dese ori, un răspuns). De asemenea, condițiile de fond ale discursului includ și anumite maxime: − Maxima calității − Maxima cantității − Maxima relevanței − Maxima manierei Genuri de discurs Analiza discursului pune în evidență utilizarea cu sensuri diferite a termenilor gen de discurs și tip de discurs. Tendință generală pare a privilegia folosirea sintagmei gen de discurs pentru dispozitivele de comunicare definite socio-istoric: faptul divers, editorialul, consultația medicală, interogatoriul, mică publicitate, conferința universitară, raportul etc. Diversitatea genurilor de discurs este foarte mare de la genuri care ar putea fi caracterizate ca stabile (rugăciunea, conferința, rețeta etc.) la genuri foarte dinamice. În concepția tradițională, se consideră genurile drept cadre în care se poate introduce un conținut care ar fi independent de acestea. Sub influența pragmaticii se consideră genurile mai mult activități care nu pot avea o dezvoltare legitimă și „reușită” decât dacă sunt în conformitate cu regulile care le constituie. Caracteristicile definitorii pentru un gen de discurs vizează:  statutul conlocutorilor;  circumstanțele temporale și spațiale ale enunțării;  suportul și modul de difuzare (suportul joacă un rol important în apariția și dezvoltarea unui gen: apariția microfonului a modificat predica religioasă, telefonul a modificat definiția conversației, epopeea este inseparabilă de recitare etc.);  temele care pot fi introduse;  lungimea, modul de organizare a discursului etc.

28 Genul de discurs are o importanță decisivă în interpretarea enunțurilor, deoarece acesta nu poate fi înțeles fără a-l raporta la un gen discursiv. Din perspectiva cronologică și constitutivă, discursurile pot fi: discurs prim (inițial), discurs fondator și discursul raportat. a) Discurs prim și discurs fondator Discurs care joacă un rol „fondator” în raport. Termenul desemnează în sens strict textul care cu altul reprezintă sursa pentru alte discursuri. Orice discurs constitutiv este prins într-o rețea de relații conflictuale cu alte discursuri constitutive și mobilizează comunități discursive specifice, care generează înscrierea enunțurilor sale într-o memorie colectivă, într-o memorie culturală. b) Discursul raportat Acest termen surprinde de reprezentarea într-un discurs a unor elemente care aparțin unor surse diferite de emițător. Discursul raportat se referă atât la tipologia tradițională: discurs direct, discurs indirect și discurs indirect liber, cât și la fenomene ca: punerea la modalizare prin trimitere la un alt discurs, la diversele forme de aluzie la discurs anterioare. Unii cercetători structurează câmpul conceptual al discursului raportat în conformitate cu axa de opoziție – discurs raportat în sens strict / modalizare în discurs secund. Discursul raportat în sens strict se referă la cazul în care emițătorul are ca obiect al enunțului său un alt act enunțiativ. Modalizarea în discursul secund se referă la prezentarea propriului enunț ca secunda în raport cu un alt discurs. Modalizarea poate privi:  adevărul/validitatea/credibilitatea conținutului din aserțiune;  folosirea unui cuvânt sau termen Discursul direct. Acest concept pune în evidență modul de funcționare al autonimiei: se folosesc cuvintele citate ale emițătorului sau raportorul "redă" enunțul ca atare. În discursul indirect, raportorul face apel la propriile cuvinte pentru a cita pe cineva, pentru a reformula. Adesea, discursul poate fi marcat de conotație autonimică în care se amestecă folosirea standard și uzajul autonim. Marcarea conotației se face prin ghilimele, etc. pentru a arăta comentarea expresiei lingvistice de care emițătorul se distanțează. Marcarea grafică subliniază raportarea la o altă sursă a enunțului. Opoziția reprezentări explicite ale discursului / reprezentări interpretative a) Forme explicite: − discursul direct sau discursul indirect; − formule; − forme marcate lingvistic dar care necesită totuși o analiză interpretativă, formele interpretative propriu-zise (discursul indirect liber, aluziile, citatele ascunse etc.) care nu sunt semnalate prin mărci. Este domeniul de predilecție al manifestării rolului contextului, a culturii receptorului, al cunoașterii partenerului în interacțiune, al genurilor discursive, al încadrării într-un gen discursiv etc. În general se admite că problematica discursului raportat este esențială pentru înțelegerea discursului, care, lucrând asupra altor discursuri reprezintă o negociere permanentă a propriei limite. Discurs închis și discurs deschis În funcție de raportul dintre emițători și receptori, discursurile pot fi: discurs închis și discurs deschis. Discursul închis Discursul deschis pentru care există o coincidență calitativă și pentru care există o diferență mare calitativă și cantitativă între ansamblul emițătorilor și cel al cantitativă între ansamblul emițătorilor și cel al receptorilor. receptorilor. Discurs specializat și discurs nespecializat După domeniul în care sunt folosite, distingem discurs specializat (care se poate atribui unui domeniu de specialitate) și discurs nespecializat. Termenul discurs specializat se referă la modul în care limba este utilizată într-un domeniu de activitate. Astfel, există discursul științific (în sociologie, matematică, fizică etc.), discursul tehnic (de ex., în telecomunicații, petrochimie etc.), discursul profesional (în ramuri precum turismul, ceasornicăria, jurnalistica etc.). Unii autori consideră că discursul specializat poate include și discursul politic. Discursul specializat reprezintă obiectul de studiu al lingvisticii aplicate. Cercetarea în acest domeniu privește în special lexicul, terminologiile, aspectele formalizate, „ritualizate” ale discurs. Metadiscurs, intradiscurs și interdiscurs Din perspectiva relațiilor ce se pot stabili în și între discursuri se poate vorbi despre metadiscurs, intradiscurs și interdiscurs. Aceste concepte caracterizează starea discursului care se află într-un continuu proces de negociere în cadrul unui spațiu saturat de cuvintele și enunțurile celorlalți. Metadiscursul este un fenomen caracteristic atât interacțiunilor verbale spontane, cât și discursurilor elaborate fie orale, fie scrise. Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din două universuri distincte, unul interior al intradiscursului și unul exterior al interdiscursului poate fi făcută doar dintr-o perspectivă teoretică. În realitate, intradiscursul și metadiscursul se intersectează cu interdiscursul, așa cum se poate vedea în cadrul dialogismului sau al eterogenității constitutive. Dezbaterile judiciare și Discursul părților Argumentele probatorii și legale sunt prezentate de către avocat sau procuror îmbinate în cadrul unui discurs. Astfel, succesul procesului de argumentare este dat și de respectarea unor reguli retorice, care să facă posibilă receptarea corectă a lanțului de argumente și desprinderea consecințelor lor. Retorica are drept scop captarea simpatiei auditoriului, persuadarea prin apelul la emoție și folosirea unor procedee stilistice specifice. Discursul judiciar este discursul pronunțat în cadrul unui proces pentru a acuza sau apăra pe cineva. Cele mai importante tipuri de discurs judiciar sunt pledoaria, rechizitoriul, memoriul și rezumatele. Pledoaria este discursul prin care avocatul apără drepturile pârâtului îi protejează inocența sau încearcă să obțină o pedeapsă mai mică. Rechizitoriul este discursul pronunțat de procuror în vederea dovedirii vinovăției inculpatului. Memoriul – discurs juridic scris pus la dispoziția judecătorului prin care se fac anumite clarificări, expunerea unei probleme etc. Rezumatele sunt discursurile prin care se prezintă în sinteză mijloacele de atac sau apărare pentru a clarifica definitive opinia judecătorilor și a rezuma dezbaterile.

29 Discursul judiciar se caracterizează printr-un înalt gard de specificitate, dar și de diversitate. Specificitatea comunicării în domeniul jurisprudenței este determinată de acea realitate la care se referă acest domeniu și de raporturile care-l caracterizează. În ceea ce privește diversitatea, atunci aceasta este determinată de faptul că întregul sistem social, și nu numai acesta, își aduc contribuția la formarea acesteia. Pledoaria – discursul juridic prin care se susține oral punctul de vedere al fiecărei părți în fața completului de judecată. Aceasta poate fi făcută atât de partea implicată în proces, cât și de reprezentantul legal al acestuia. Elementele cele mai importante ale unei pledoarii perfecte sunt:  Dicția;  Arta de a pronunța;  Gesturile ce o însoțesc;  Reacția la situațiile neprevăzute;  Calități nescrise. Astfel, toate aceste elemente incorporate într-un text bazat pe raționamente logice ce țin să argumenteze o anumită poziție, dau naștere unei pledoarii. Discursul, este, în general, o lucrare retorică rostită pentru a fi auzită, pe când celelalte lucrări retorice sunt scrise pentru a fi citite de cei cărora li se adresează. Pregătirea pledoariei necesită un exercițiu intelectual intens, ce presupune cunoașterea regulilor cu privire la întocmirea pledoariei. Structura pledoariei este următoarea: − introducerea sau exordiu – are drept scop de a face cunoștință judecătorilor și a celor prezenți în ședința de judecată obiectul procesului, pentru a le atrage atenția și de asemenea de a crea o imagine favorabilă propriului client. − propunerea; − diviziunea; − narațiunea – reprezintă expunerea faptelor însoțită de motivarea psihologică a acestora; − confirmarea – sinteza prin care circumstanțele de fapt se aduc pe aceiași unda cu circumstanțele de drept motivate pe anumite probe materiale și motive de natura psihologică; − respingerea tezei adverse; − digresiunea; − încheierea – un rezumat scurt al elementelor și argumentelor esențiale ale procesului. Așadar, la etapa pregătirii pledoariei trebuie definitivate următoarele aspecte:  obiectul procesului;  punctul forte al procesului;  punctul slab al apărării şi remediile sale;  punctul forte al apărării adverse;  calea de consecinţă. Metodele formulării , redactării unei pledoarii sunt diverse: 1. Redactarea în scris a pledoariei. 2. Memorizarea pledoariei. 3. Metoda notelor de pledoarie. Rechizitoriul reprezintă acel act procedural întemeiat pe materialele dosarului, care se prezintă Instanței de Judecată împreună cu dosarul, în urma terminării urmăririi penale şi a înaintării acuzării. Acesta se compune din doua părți: expunerea şi dispozitivul. În expunere se cuprind informaţii şi date cu privire la circumstanţele cauzei anchetate și de asemenea cu privire la persoana supusa urmăririi penale în urma emiterii unei ordonanțe de către Procuror, circumstanțele care agravează sau atenuează răspunderea învinuitului, precum și temeiurile de liberare de răspundere penală, dacă e cazul. Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana învinuitului și formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acțiunilor lui și mențiunea despre trimiterea dosarului în instanța judecătorească competentă. Astfel, rechizitoriul reprezintă discursul prin care se invocă acțiunea legilor împotriva celor vinovați, el este întocmit de către Procurori, care sunt înzestrați de lege de a face acuzarea si a cere aplicarea legii. Discursul acuzatorului reprezintă una din cele mai importante etape ale susținerii acuzării de stat în fața instanței de judecata, acesta este constituit din totalitatea faptelor și circumstanțelor dovedite prin anumite probe ce urmează sa fie cercetate de Instanța. Conținutul si structura discursului acuzatorului sunt ghidate de anumiți factori ce modelează textul rostit de către Procuror în ședința de judecată. Astfel, printre acești factori pot fi enumerați: − Scopul urmărit; − Totalitatea probelor administrate; − Încadrarea juridică a faptelor; − Personalitatea inculpatului; − Calitățile oratorice ale Procurorului; − Calitățile individuale (competența). În asemenea ordine de idei, structura discursului acuzatorului de stat este următoarea: 1. Introducere (exordiu) – este constituită din maniera/abilitatea Procurorului de a introduce auditoriul în atmosfera acuzării, se aduce la cunoștință obiectul acuzării, și natura acestuia, de asemenea se încearcă să se creeze anumite condiții favorabile a acuzării de stat. 2. Expunerea circumstanțelor de fapt – acuzatorul de stat trebuie să vorbească despre toate circumstanțele de care a luat cunoștință in timpul urmăririi penale, este o obligație etica a acestuia sa enumere atât circumstanțele favorabile acuzării, cat si cele mai puțin favorabile. 3. Analiza şi aprecierea probelor administrate în cauză – reprezintă cea mai importanta etapa a discursului acuzatorului, deoarece anume de probe depinde succesul acuzării. 4. Argumentele încadrării juridice a faptei stabilite – fapta inculpatului este încadrată juridic, când există mai multe opinii cu privire la încadrare se pun toate în discuție, iar în cazul în care fapta conține câteva componente acuzatorul le augmentează pe fiecare separate. 5. Circumstanțele care influențează răspunderea penală și pedeapsa – elucidarea circumstanțelor agravante și atenuante.

30 6. Caracteristica persoanei inculpatului – la aceasta etapa acuzatorul de stat trebuie sa dea dovada de obiectivitate, si sa se bazeze pe fapte reala. 7. Cauzele si condițiile care au favorizat săvârșirea infracțiunii – la aceasta etapa se elucidează împrejurările in care s-a comis infracțiunea si de asemenea factorii ce au condus la săvârșirea ei. 8. Considerațiile referitoare la eventuala pedeapsa aplicata inculpatului – pedeapsa propusa de către procuror trebuie sa fie argumentata convingător, prin intermediu temeiurilor legale. 9. Concluziile referitoare la acțiunea civila. 10. Cuvântul de încheiere – reprezintă de fapt o retrospective asupra celor expuse si formularea unei concluzii logice si consecvente. Rezumatele sunt discursurile prin care se prezintă în sinteză mijloacele de atac sau apărare pentru a clarifica definitive opinia judecătorilor şi a rezuma dezbaterile. Deci, rezumatul este discurs pronunțat de președintele unei adunări judiciare prin care rezuma dezbaterile care au avut loc. Esenta rezumatului consta in faptul ca partile atât partea de atac cit si de aparare incearca sa convingă cît mai bine Judecătorul, pentru ca mai apoi sa se expuna concluzia judecătorului cu privire la acest caz, să de-a verdictul. Partea de apărare, avocatul îsi expune în fata judecătorului toate probele necesare pentru a demonstra nevinovătia persoanei iar, partea de atac ,procurorul încearcă să convingă vinovătia persoanei cit să găsească vinovatul. Prezentarea discursului Prezentarea este un mijloc de comunicare unui mesaj catre un grup si o oportunitatea de a aduce audienta ta la un loc si a crea cu aceasta un dialog. Prezentarea în public este cel mai indicat mijloc de promovare a unei idei. Nimic nu poate înlocui şi nu poate fi mai convingător decât o discuţie pe viu. Pentru a fi eficientă însă, prezentarea trebuie să fie elaborată în corespundere cu unele reguli specifice. Cele mai esenţiale sunt descrise mai jos. 1. Clarifică obiectivul discursului. A vorbi în public, a te adresa unui auditoriu înseamnă a urmări trei rezultate: 1. să distrezi, să emoţionezi, să amuzi: aici ne aflăm în domeniul spectacolului, al show business-ului; 2. să informezi, să înveţi, să educi: aceasta este sfera pedagogiei, a culturii; 3. să influenţezi, să convingi, să vinzi: este zona acţiunii, a politicului. În funcţie de obiectivul discursului se construieşte o prezentare. De regulă, discursurile politice urmăresc următoarele obiective: schimbarea atitudinii şi schimbarea comportamentului, sau acţiunea. 2. Informează-te despre public. Cine sunt ei? Ce vor ei să audă? Ce informaţii au ei? Ce aşteaptă ei de la această prezentare? Cu cât mesajul va fi mai apropiat de aşteptările publicului, cu atât el va fi mai bine receptat. Cunoscând publicul, vei şti cum să-l abordezi pentru a-l informa şi a-l convinge mai eficient. 3. Abordează nu mai mult de două-trei subiecte esenţiale. Cel mai indicat ar fi dacă în discursul tău vei pune în dezbatere doar o singură problemă, vei analiza un singur domeniu, vei avea un obiectiv clar definit. Când ai de prezentat un singur subiect, ai avantajul că dispui de suficient timp pentru a-l trata în detalii. 4. Respectă axioma principală a comunicării. Această axiomă sună în modul următor: “Mai întâi încearcă să înţelegi tu şi apoi fă-i şi pe alţii să înţeleagă”. Astfel, o prezentare reuşită este asigurată de o bună pregătire în domeniu. E mai preferabil să fii expert într-un domeniu îngust, decât să „pluteşti” într-un domeniu vast şi complex, încercând să o faci pe atotştiutorul. Fii competent şi bine documentat. 5. Elaborează discursul după schema: început, cuprins, concluzie. La început prezintă-te, anunţă despre ce vei vorbi. Scopul principal al introducerii este de a capta atenţia publicului. De asemenea, se urmăreşte şi atragerea simpatiei din partea acestuia. De aceea se pot folosi, mai ales de către vorbitorii experimentaţi, glume sau lucruri menite să creeze senzaţie. 6. Elaborează în detalii începutul. Introducerea, fiind partea de început a unei prezentări, trebuie să traseze linia de desfăşurare a discursului, conţinând ca elemente principale: - salutul; - prezentarea personală (numele şi prenumele); - enunţarea temei; - prezentarea ideii centrale a discursului (şi a argumentelor); - explicarea termenilor care urmează a fi folosiţi (definiţii), dacă este necesar. Enunţarea temei, a ideii principale şi a argumentelor încă de la începutul discursului este necesară pentru a putea oferi publicului o imagine despre întregul conţinut. 7. Pregăteşte un cuprins exhaustiv. Cuprinsul este partea discursului în care se prezintă argumentele şi se aduc dovezi în sprijinul acestora. Pe parcursul acestei secţiuni trebuie urmărite: - dezvoltarea ideii centrale; - dezvoltarea argumentelor: premisă, raţionament, concluzie; - exemple (dovezi) care să susţină argumentele. 8. Concluzia este esenţială. Concluzia, fiind partea finală, trebuie să ofere o privire de ansamblu asupra discursului. În cadrul ei, în măsura timpului rămas, trebuie urmărite pe scurt: - explicarea eventualelor neclarităţi apărute de-a lungul discursului (daca au o importanţă majoră în susţinerea ideii principale); - accentuarea punctelor puternice ale discursului; - privire de ansamblu asupra întregului discurs. Accentuarea punctelor puternice în finalul discursului oferă o garanţie sporită asupra faptului că acestea au fost reţinute şi că vor conta în luarea deciziei. Poţi finisa şi cu o întrebare care să fie urmată de un răspuns afirmativ-pozitiv din partea publicului. 9. Respectă regula celor 5 W. În comunicarea publică, una din cele mai simple şi practice reguli de organizare a unui discurs este să răspunzi la cele cinci întrebări de bază (în engleză: Who? What? Where? When? Why?), adică: Cine? Ce? Unde? Când? De ce? A respecta regula, înseamnă a nu lăsa fără răspuns nici una din aceste întrebări în privinţa subiectelor pe care le abordezi. 10. Construieşte discursul după principiul AIDA. AIDA înseamnă: • Atenţie – atrage atenţia; • Interes – provoacă interesul; • Dorinţă – explică o dorinţă; • Acţiune – motivează spre o acţiune. 11. Respectă regula celor 4 F. Atunci când ieşi în public pentru o prezentare, trebuie să ai o imagine cât mai agreabilă. Se cuvine să fii: Friendly (prietenos), Frank (sincer), Fair (corect, onest) şi Factual (concret, la obiect). Aceste trăsături sunt indispensabile pentru ceea ce se numeşte Efect de Credibilitate. Un vorbitor care inspiră încredere are mai multe şanse să fie ascultat cu atenţie şi să convingă. 12. Dă informaţiei tale valoarea unei ştiri jurnalistice. Asta înseamnă că ea trebuie să se bazeze pe combinaţia a trei factori: - Informaţie; - Interes; şi - Relevanţă. - Informaţie e ceea ce reduce din incertitudine, ceva Nou. - Interesant e ceea ce poate capta atenţia publicului, ceva Neobişnuit.

31 - Relevanţă e ceea ce are tangenţă directă cu viaţa oamenilor, ceva Util. Ceea ce poate fi interesant pentru jurnalişti, este interesant şi pentru public. 13. Cu cât mai succint, cu atât mai bine. Psihologii au stabilit că atenţia publicului o poţi capta doar pe durata a 20 de minute. 14. Foloseşte cuvinte-cheie cu impact. Demagogia şi teoretizarea excesivă a lucrurilor este inutilă şi adesea produce dezavantaje unui discurs care îşi propune să convingă. 15. Nu devia de la mesaj. În cadrul unui discurs nu cădea pradă tentaţiei de a trece la teme ce te depărtează de ideea centrală. Aceste devieri dau imaginea de inconsecvenţă şi de neseriozitate, iar discursul nu va instrui şi nu va convinge auditoriul. 16. Foloseşte argumente. Pentru a convinge şi a instrui nu este suficientă folosirea de cuvinte iscusite – este nevoie şi de multă credibilitate. Iar pentru a construi credibilitatea unui mesaj există mai multe soluţii. Cifrele şi exemplele au magia de a face relatările credibile. De aceea, cea mai indicată soluţie este să faci apel la: a) utilizarea cifrelor; b) studii, rapoarte, analize realizate de instituţii independente; c) invocarea unor celebrităţi, oameni cu autoritate care sprijină ideea promovată. 17. Discursul trebuie să conţină una-două fraze cheie. Ele trebuie să aibă o legătură directă cu tema prezentării, cu ideea principală pe care vrei să o prezinţi. Repetă aceste enunţuri la începutul, la mijlocul şi în concluzia discursului. 18. Foloseşte mecanismul: problemă/soluţie sau tensiune/destindere. După ce este descrisă o problemă, auditoriul se află în tensiune; dar după oferirea unei soluţii reale, oamenii se destind şi sunt mai uşor de convins. 19. Vorbeşte despre oameni. Cele mai captivante discursuri sunt cele care vorbesc despre oameni concreţi. Despre o persoană care şi-a apărat drepturile, despre o personalitate publică care şi-a onorat obligaţiunile, despre cineva ale cărui realizări pot servi drept exemplu. 20. Rămâi în picioare. Vei fi mult mai vizibil astfel, dincolo de faptul că vei avea o poziţie din care vei domina fizic publicul. 21. Stabileşte contact vizual cu cei din public. Vei fi mult mai convingător dacă vei privi publicul tău în ochi. Dacă sala e mare şi nu-i cuprinzi pe toţi cu privirea, alege câteva persoane din cadrul celor prezenţi, în diferite puncte ale sălii unde vei ţine discursul. Pentru a crea senzaţia că te adresezi fiecărui participant în parte, stăruie cu privirea circa 1 minut într-o direcţie a sălii, iar apoi plimb-o privind o persoană aflată în direcţia opusă. Plimbă privirea prin sală de parcă a-i desena cu ea un pătrat. 22. Identifică liderii. Ca orice grup, publicul dezvoltă lideri de opinie. Îi poţi recunoaşte uşor, sunt acele persoane care bombănesc în timp ce te urmăresc cu privirea prin sală, sau care îţi întrerup discursul pentru a-ţi adresa întrebări. Aceste persoane sunt cele care vor trebui „convinse” primele. Eventual, în cazul în care discursul are şi un pic de interactivitate, e o tactică bună să-i abordezi chiar tu prima data, pentru a-i „cuceri” din timp. Dacă îi vei face pe ei ascultători, faci ascultător întregul public. 23. Este întotdeauna preferabil să vorbeşti rar şi calm. Un discurs rostit cu o voce puternică, dar liniştită dă impresia de siguranţă şi publicul te va asculta cu mai multă atenţie. Plus la acesta, vorbind calm, îţi vei modera respiraţia, iar moderarea respiraţiei va duce la rândul ei la diminuarea emoţiilor. Nu vorbi repede, fiindcă publicul nu va reuşi să prindă şi să analizeze operativ toate ideile pe care le enunţi. 24. Utilizează gesturi adecvate cuvintelor şi mesajului în întregime. Studiile arată că pe cale neverbală se poate transmite până la 70-80% din informaţie. Gesturile potrivite pot spori semnificativ credibilitatea vorbitorului şi, din contra, dacă sunt nelalocul lor, pot ruina prezentarea. 25. Controlează mişcările mâinilor. Nu le ridica la nivelul feţii, nu face gesturi agresive, nu le ţine încleştate şi nu flutura cu ele fără sens. 26. Foloseşte şi tăcerea sau pauzele. Când eşti pe cale de a lua cuvântul, acordă-ţi câteva secunde de tăcere pentru a capta atenţia publicului. 27. Nu citi discursul. Cel care citeşte discursul pierde contactul cu publicul. De aceea, străduieşte-te să însuşeşti textul pregătit în prealabil. Publicul are încredere în oratorul care vorbeşte cu pasiune. Vorbeşte, dar nu citeşte. (Îţi poţi permite să te uiţi prin hârtii şi să dai citire doar unor cifre greu de memorizat, să citezi un articol de lege, o declaraţie). 28. Însuşeşte bine discursul. Lucrează asupra ţinutei şi a vocii, prezentând discursul în faţa unui public imaginar. Unul din trucurile meseriei este să te antrenezi, rostind acelaşi discurs schimbând durata lui: în 5 minute, în 10 minute, în 12 minute. Astfel îl vei stăpâni mult mai bine. 29. Controlează-ţi emoţiile. Sunt trei procedee simple care îţi vor permite să devii mai puţin emoţionat. 1. Calmează-te, inspirând şi expirând mai încet şi mai adânc; 2. Relaxează-te, încordând, iar apoi relaxând muşchii mâinilor; 3. Concentrează-te, nu te gândi la altceva în afară de tema prezentării tale, gândeşte-te la ce ai de spus publicului. 30. Îmbracă-te adecvat. E de dorit să ştii din ajun despre ţinuta pe care va trebui să o adopţi. Un costum creează impresia de seriozitate şi autoritate, deci este de preferat pentru o prezentare oficială. La o întâlnire neoficială sau semioficială însă, străduieşte-te să fii îmbrăcat în mod asemănător cu cei prezenţi la întrunire. Astfel, vei fi perceput ca “unul dintre ei” şi mesajul tău va fi acceptat mai uşor. 31. Înainte să începi să vorbeşti, asigură-te că nu vor exista elemente care vor distrage atenţia publicului de la discursul tău. O uşă care scârţie, un ziarist care tot intră şi tot iese, un individ de la serviciul tehnic care instalează cabluri printre picioarele tale în timp ce tu vorbeşti, sau chiar o fereastră deschisă pe unde pătrunde sunetul vesel al muzicii, toate pot contribui la pierderea prizei la public. 32. Utilizează materiale vizuale. Cercetările au demonstrat impactul incontestabil pe care îl au materialele vizuale atunci când sunt utilizate în cadrul unei prezentări. Atunci când utilizezi materiale vizuale, publicul înţelege şi memorizează mai bine ideile, mesajul este transmis cu o mai mare exactitate, iar timpul total pentru prezentare poate fi redus cu circa 40%. 33. Fă din timp o listă a lucrurilor de care vei avea nevoie. Prezentarea publică poate face deseori apel la diverse mijloace tehnice. Nimeni nu va aprecia faptul că ai uitat să iei încărcătorul la laptop, creioanele colorate, pointerul cu laser, foile pentru flip-chart sau pur şi simplu textele legilor. 34. Conferă prezentării un aspect interactiv. Când eşti în dialog cu publicul, îţi va fi mai uşor să-i identifici aşteptările şi să afli nivelul lui de pregătire. Pentru a imprima discursului un aspect mai interactiv, poţi aplica următorul procedeu 35. 35. Oferă publicului posibilitate să adreseze întrebări. Această etapă, a întrebărilor şi răspunsurilor, îţi va permite să abordezi şi alte subiecte. Tema: LOGICA ARGUMENTĂRII ÎN DREPT. TEORIE ȘI PRACTICĂ Conceptualizarea și validarea argumentării în drept Argumentarea, în mod tradiţional, a fost considerată totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a ne fundamenta opiniilor şi pentru a le împărtăşi altora. Ca instrument al procesului de comunicare argumentarea poate fi definită ca un proces de interacţiune între sursă şi receptor, în cadrul căruia are loc expunerea unor teze, susţinerea lor cu suporturi raţionale, analiza unor teze contrarii şi evaluarea concluziilor.

32 Spre deosebire de demonstraţie, în materia argumentării nu se poate vorbi de completitudine sau de rigurozitate, ci doar de concludentă. O argumentare este concludentă atunci când pe baza mijloacelor de întemeiere şi a regulilor de inferenţă, adevărul sau justeţea tezei de argument sunt plauzibile. Argumentarea reprezintă o formă de comunicare instrumentală, care se bazează pe raţionamente şi dovezi pentru a influenţa convingerile şi comportamentul cuiva prin folosirea de mesaje orale sau scrise. Examinarea acestei definiţii pune în evidenţă scopul, ţintele şi metodele argumentării, precum şi relaţia ce există între argumentare şi celelalte forme instrumentale de comunicare, în special, cu persuasiunea. Scopul celui care practică argumentarea este să câştige acordul publicului referitor la chestiunea aflată în discuţie. Argumentarea nu este un scop în sine, ci un mijloc de a ajunge la un consens sau la o hotărâre. Utilitatea folosirii argumentelor în diferite situaţii cotidiene, este motivată, deoarece opiniile, convingerile şi comportamentele au, de multe ori, serioase consecinţe. Argumentarea ne este necesară:  în viaţa de zi cu zi, pentru a produce judecăţi de ordin practic. Judecăţile de ordin practic reprezintă o manieră de a raţiona ce are drept menire descoperirea unui curs de acţiune, precum şi a stabili dacă un curs de acţiune este rezonabil din punct de vedere practic sau prudent într-o anumită situaţie.  pentru a hotărâ în multe situaţii în care apar diferenţe de opinie, întrebări şi incertitudini. Arareori, în treburile oamenilor, există soluţii la o problemă ori o dispută care să fi în totalitate corectă sau greşită sau hotărâri definitive.  de a folosi o metodă credibilă pentru a ajunge la adevărul probabil al unei chestiuni aflate în dispută. Convingerile şi comportamentele adoptate prin argumentare rezultă în urma unei examinări atente a faptelor şi a părerilor experţilor şi nu sunt generate de reacţiile afectelor şi prejudecăţilor sau de 4reacţii predeterminate obişnuite.  de a mări gradul de flexibilitate personală. Convingerile şi comportamentele pe care le adoptăm prin intermediul argumentării sunt mai puţin predispuse la rigiditate în raport cu cele impuse de către o persoană care deţine puterea sau pe cele oferite de către o tradiţie, un obicei sau o prejudecată, ce oferă puţine şanse de a ne adapta convingerile şi comportamentele la schimbările din jurul nostru.  disponibilitatea ascultătorilor sau cititorilor de a-şi modifica convingerile sau comportamentul datorită rolului pe care şi-l asumă în procesul argumentării. Atunci când decidem să ne schimbăm punctul de vedere, ca urmare a unui argument pe care l-am auzit sau citit, vom acţiona din propria voinţă şi, nu pentru că autorul argumentului şi-a impus voinţă asupra noastră.  pentru a ne umaniza şi civiliza. Argumentarea îi tratează pe oameni ca pe nişte fiinţe raţionale, şi nu ca pe nişte obiecte incapabile de gândire. Cel care o practică trebuie să respecte atât raţionalitatea sa personală, cât şi pe cea a celui care îl ascultă şi îl citeşte. Argumentare, demonstrare, persuasiune, influență, manipulare Argumentarea presupune parcurgerea următoarelor trepte : — ridicarea explicită a unei pretenţii de adevăr sau de justiţie ; — indicarea mijloacelor de întemeiere ; — stabilirea legăturii între susţinerea respectivă şi mijloacele de întemeiere. Ca proces de comunicare instrumentală, argumentarea prezintă caracteristici ca: - argumentarea este o activitate socială; - argumentarea este o activitate intelectuală; - argumentarea este o activitate verbală; - argumentare este afirmarea, justificarea sau respingerea opiniilor; - argumentarea are drept ţintă un public. Forma generală sub care se prezintă un argument este: - unul sau mai multe enunţuri-suport care conţin concluzia, denumite primise; - un enunţ concluzie care derivă în mod logic din premisă sau premise; - un indicator logic care face legătura între premisă şi concluzie. Premisa sau premisele constituie evidenţe, fapte, temeiuri sau raţiuni pe care se bazează concluzia. Indicatorul logic reprezintă unul sau mai multe cuvinte care semnifică un semnal, sau o sugestie ce indică existenţa unui argument. Înainte de a stabili care este concluzia şi care sunt premisele unui argument, trebuie citit cu atenţie de mai multe ori, urmărind a se înţelege ce anume se argumentează (concluzia) şi care sunt temeiurile oferite în sprijinul concluziei (premisele).Înregistrarea mecanica a indicatorilor, nedublată de efortul de a înţelege dacă se argumentează ceva, şi dacă da, ce anume, poate conduce la erori de apreciere şi de analiză logică, deoarece nu întotdeauna aceste cuvinte sunt folosite într-un argument real. Structura unei argumentări cuprinde următoarele elemente: a) teza de argumentat sau concluzia (C) ; b) mijlocul de întemeiere sau datele (D) ; c) judecăţi generale care permit legătura dintre concluzie şi date sau reguli de inferenţă (R) a) justificarea acestor judecăţi (В) ; b) operatorul modal (0) ; c) condiţiile de exceptare legate de operatorul model Demonstrarea – este un raționament riguros (cu caracter necesar); se pleacă de la premise necontroversabile; de multe ori sunt utilizate limbaje formale pentru realizarea demnostrațiilor. Deosebirea dintre demonstraţie şi argumentare: - demonstraţia este derivare necesară, constrângătoare - argumentare este derivare nenecesară, neconstrângătoare. Ea constă din „probe” care sunt instalate într-o inferenţă mai slabă, mai ales că în argumentare există asumpţii acceptate de ceilalţi şi care nu mai sunt demonstrate. Argumentarea vizează adeziunea spiritelor care se află într-un contact intelectual. În demonstraţie se realizează un proces formal şi deductiv, de aceea studiul demonstraţiei revine logicii. Orice demonstraţie este compusă dintr-o teză sau propoziţie de demonstrat din axiome, pronume şi definiţii, care formează împreună fundamentul şi procedeele logice care conduc de la fundament la teză.

33 Orice demonstraţie prezintă următoarea structură: a) teza de demonstrat; b) fundamentul demonstraţiei format din termenii iniţiali nedefiniţi ; — definiţii ; — axiome ; — alte teoreme demonstrate ulterior ; с) procedeul demonstraţiei care constă în inferenţele ce fac trecerea de Ia fundament la teză : — silogism ; — inferenţe ipotetice şi disjunctive ; — inferenţe de relaţie, etc. Demonstraţiile sunt de două feluri : — directe ; — indirecte. O demonstraţie este directă, atunci când se stabileşte adevărul tezei prin deducerea ei din fundament (ca în cazul de mai sus). O demonstraţie este indirectă, atunci când se stabileşte falsitatea contradictoriei tezei şi de aici, pe baza principiului terţului exclus, se derivă adevărul tezei. O demonstraţie este validă dacă satisface următoarele reguli: A) Reguli privind teza de demonstrat: — teza să fie o propoziţie clară şi precis determinată. Ea trebuie să conţină termeni cu o semnificaţie şi un sens care să evite polisemia ; — teza să rămână identică cu sine pe tot parcursul demonstraţiei. Termenii tezei nu trebuie să sufere schimbări de sens şi semnificaţie pe parcursul demonstraţiei. B) Reguli privind fundamentul demonstraţiei: — fundamentul să conţină propoziţii adevărate. Dacă temeiurile sunt false, teza este în mod necesar falsă ; — fundamentul să fie raţiune suficientă pentru teză: Aceasta înseamnă că fundamentul trebuie să fie demonstrabil per se, independent de teză. El nu trebuie să se sprijine pe adevărul tezei. C) Regula privind procedeul demonstraţiei: — teza să rezulte în mod necesar din fundament. între teză şi fundament trebuie să existe o conexiune necesară, de aşa manieră, încât, odată acceptat fundamentul, teza să rezulte ca necesitate. Concluzie: argumentarea este o formă de întemeiere alături de demonstraţie, care presupune, ca orice întemeiere, inferenţa şi deci, anumite reguli de derivare a căror respectare este condiţia necesară a validităţii. Unul din principiile importante ale demonstrației este următorul: demonstraţia, pentru a fi controlabilă, trebuie să ia forma deducţiei, adică a derivării de la gen la specie, de la universal la particular. Persuasiunea, reprezintă activitatea de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor unor persoane în vederea producerii unor schimbări care sunt în acord cu scopurile sau interesele agenţiei iniţiatoare (persoane, grupuri, instituţie sau organizaţie politică, socială, culturală, comercială etc.). Unii autori definesc persuasiune ca pe un proces modificator de atitudini, credinţe, păreri sau comportamente ce are la bază existenţa cooperării între sursă şi receptor. Plecând de la adevărul că persuasiunea este un proces de influenţare alţi autori o definesc astfel: persuasiunea este crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi receptor. Persuasiunea se deosebeşte de argumentare prin aceea că aceasta operează atât la nivelul afectiv, cât şi la nivelul raţional, în timp ce, argumentarea operează numai la nivel raţional. Persuasiunea se realizează în condiţiile în care se ţine cont de caracteristicile de receptivitate şi reactivitate ale persoanelor influenţate. Este o activitate de convingere bazată pe o astfel de organizare a influenţelor încât să ducă la adoptarea personală a schimbării aşteptate, fiind opusul impunerii sau forţării unei opţiuni. Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali, cât şi de cei referitori la modul de organizare a influenţelor. Un rol important în procesul de persuasiune îl constituie limbajul verbal şi nonverbal şi, de asemenea, simbolurile verbale şi cele nonverbale. În acceptiunea curenta, influența are sensul de forma de actiune eficienta asupra cuiva, dar ea reprezinta in acelasi timp un anumit mod de comunicare ce are ca principal resort, daca nu unicul, convingerea. În ceea ce priveste conceptul de influenta, acesta se refera la comunicarea dintre un emițător si un receptor, care poate avea un efect previzibil asupra celui din urma, in functie de o serie de variabile care intervin in cadrul relatiei lor si de contextul sau situatia in care are loc comunicarea. Influenta poate desemna, fie a-l determina pe celalalt sa ti se conformeze, fie o mare similitudine de gandire si comportament cu celalalt. Manipularea, în toate formele sale, reprezintă „ acţiunea de a determină un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un nod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi decizie”. Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele emoţionale non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insensibile primitorului acestuia. Pe această cale ţinta este determinată să se comporte în sensul dorit de sursă, indiferent de opţiunile, interesele sau atitudinile sale de fond. Se manipulează: emoţiile, situaţiile, sensul şi contextele situaţiei (fizice, spaţiale şi temporale), poziţiile şi relaţiile ţintei (ţintelor),normelor şi al contextelor normative şi, nu în ultimul rând, identităţile ţintelor unei situaţii. Ca formă particulară de influenţare socială, de comunicare instrumentală, manipulare implică, cu unele particularităţi de natură practică, elementele procesului de comunicare: sursa, receptorul, mesajul, canalul de comunicare şi contextul comunicaţional. Diversitatea formelor şi procedeelor de manipulare este pusă în evidenţă prin folosirea mai multor criterii:

34 - În funcţie de profunzimea efectelor obţinute, manipularea poate fi superficială, atunci când vizează atitudinile nesemnificative, ca în cazul determinării sursei de a cumpăra un anumit produs; medie, când sunt vizate atitudini şi comportamente „sectoriale”(reacţia faţă de o problemă socială, partid sau instituţie publică ş.a.); profundă, atunci când sunt vizate orientările fundamentale ale ţintei în plan ideologic, cultural, religios, geopolitic, macroeconomic şi etnic. - În funcţie de nivelul procesualităţii psihice implicate în inducerea schimbării atitudinale, manipularea poate fi limitată, când subiectul poate conştientiza – în principiu – acţiunea la care este supus, sau subliminală, care antrenează procese neconştientizabil (stimularea vizuală sau auditivă subliminală, asocierea de imagini cu o anumită semnificaţie ş.a.). - În funcţie de numărul de subiecţi vizaţi prin manipulare, aceasta poate fi interpersonală, de grup sau de masă. Strategiile şi tehnicile folosite în aceste forme sunt diferenţiate în funcţie de particularităţile psihosociale şi situaţional–conjuncturale ale ţintelor. - În funcţie de segmentul sistemului comunicaţional care este preponderent implicat în acţiunea manipulativă, aceasta poate fi desfăşurată la nivel informaţional (selectarea informaţiei transmise după anumite criterii), la nivelul mesajului (modalităţi specifice de structurare a mesajului pentru a se obţine efectul scontat) sau la nivelul subiectului- ţintă. Actorii argumentării și pregătirea auditoriului Actorii situatiei argumentative sunt desemnati diferit in functie de pozitia pe care o ocupa in cadrul interactiunii comunicative. Astfel, din perspectiva lingvistica, enunturile sunt produse de un vorbitor (locutor) pentru un interlocutor. Emitatorul si destinatarul sunt termenii de baza in cadrul teoriei ce are ca obiect de studiu actele de vorbire. Din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentarii este oratorul care se adreseaza publicului (auditoriu). In acest context mai degraba putem vorbi despre adversari de opinii, fiecare dintre ei fiind persoane care emit o parere pe care o argumenteaza. In cazul in care schimburile argumentative depasesc cadrul partenerilor direct implicati, se poate vorbi de prezenta tertilor, adica membrii unui public martor interesat de schimbul verbal dintre adversari. Argumentarea astfel devine dependenta de structura interactiunii verbale dintre parteneri. Ea este o confruntare a unui discurs si a unui contradiscurs orientate de aceeasi intrebare/problema. In ceea ce priveste actul argumentativ in sine, toate actele argumentative cuprind urmatoarele elemente: a) teza de argumentat sau concluzia; b) mijlocul de intemeiere sau datele; c) judecati generale care permit legatura dintre concluzie si date sau reguli de inferenta; d) justificarea acestor judecati; e) operatorul modal; f) conditiile de exceptare legate de operatorul modal. In faza de pregatire a auditoriului discursul este dominat de argumentele incadrarii: apel la presupozitii comune, reincadrarea realului si apelul la autoritate. O argumentare presupune, de altfel, ca cel putin un acord s-a stabilit intre actorii argumentarii (orator si public) asupra unei opinii, asupra unui principiu. Oratorul poate afisa certitudinea de a impartasi aceleasi opinii cu publicul. Pentru ca discursul sa fie acceptat si sa se bucure de atentie din partea auditoriului, trebuie neaparat sa se sprijine pe probe (lat. probationes). O tipologie a probelor distinge: probe naturale/extrinseci, evidente (fapte expuse) sau iesite din context. Retorica clasica (Aristotel) furnizeaza ca exemple in acest sens legile, conventiile, tortura, juramantul; si artificiale (intrinseci). Utilizarea probelor in argumentare tin de arta oratorului, de gradul de stapanire a tehnicilor discursive (atat de elaborare cat si de prezentare), de creativitatea, de metoda si, nu in ultimul rand, de talentul personal. Condiții de fond pentru argumentare În procesul de argumentare sunt implicate câteva convenţii de care trebuie ţinute seamă, şi anume: a) argumentarea se desfăşoară într-un anumit context social sau profesional (domeniu de argumentare) în interiorul căruia oamenii pledează pentru a lua decizii sau pentru a construi un corpus de cunoştinţe; b) există reguli de natură intelectuală, verbală şi de organizare pentru a pleda care se folosesc indiferent de domeniul implicat în procesul de argumentare (independente de domeniu) şi reguli care au aplicabilitate doar într-un anumit domeniu (dependente de domeniu); c) există roluri prestabilite (de pledant şi oponent) pe care vorbitorii sunt chemaţi să le îndeplinească prin participarea lor la procesul de argumentare, care îi obligă să se comporte în funcţie de anumite reguli, şi anume: prezumţia şi obligaţia pledantului de a dovedi ceea ce susţine; d). procesul de argumentare are în centrul său publicul ca for de decizie. Pentru a ne da seama că argumentăm cum se cuvine, trebuie să răspundem la următoarele întrebări, luând ca reper cei patru „C”: 1).- argumentarea are şansa de a reuşi dacă persoanele care se pronunţă în favoarea unei modificări în convingeri sau comportament cad de acord să coopereze prin hotărârea de a respecta regulile cuvenite şi de a-şi închina eforturile atingerii scopului comun; 2).- argumentarea reuşită este cuprinzătoare, prin faptul că tratează subiectul cât se poate de amănunţit; 3).- argumentarea reuşită este candidă, prin felul în care clarifică o serie de idei şi le prezintă spre examinare tuturor; 4).- argumentarea reuşită este critică, prin hotărârea de a fundamenta deciziile doar pe acele elemente care au rezistat celei mai riguroase verificări posibile a poziţiilor. Tipuri de argumente După sursa lor, argumentele pot fi : — probatorii; — legale. Argumentele probatorii sunt informaţiile pe care subiectul le poate extrage din mijloacele de probă prevăzute de lege. Astfel, mijloacele de probă poartă prin conţinutul lor informaţii care pot fi complete sau incomplete (importante sau mai puţin importante) despre faptele juridice în sens larg. Din punctul de vedere al conţinutului, informaţiile induse din mijloacele de probă pot fi : — complete şi univoce (indiscutabile); — incomplete şi neechivoce (completabile) ; — incomplete şi echivoce (discutabile). Argumentele legale sunt mijloacele prin care se caută, se apreciază şi se selectează normele juridice corespunzătoare rezolvării cauzei. Acestea se corelează cu argumentele probatorii. Ele sunt deduse din regulile de interpretare logică, pe care le-am tratat în capitolul privind legile logice de interpretare a juridicității:

35 — argumentum ad generali sensu (care se referă la generalitatea legii) ; — argumentum pro subjecta materiae (care se sprijină pe limitarea termenilor legii) ; — argumentum ab inutilitate legis (legea se aplică astfel încât să nu prejudicieze persoanele pe care vrea să le protejeze) ; argumentum ab rubrica (încadrarea în rubrica rămasă incompletă) ; — argumentul a contrario (o adecvare a principiului logic al noncontradicției la gândirea juridică); — argumentul a fortiori ratione (extinderea aplicării normei întrucât motivele avute în vedere de legiuitor când a elaborat norma se* regăsesc în cazul concret cercetat); — argumentul ad humanitatem (izvorât din faptele notorii) ; — argumentul ad personam (valoarea obiectului se extinde asupra valorii opiniei, iar valoare opiniei depinde de judecata de valoare asupra opinantului); — argumentul autorităţii (citarea unei autorităţi în materie pentru întunecarea sau iluminarea valorii de adevăr a unui argument) ; — argumentul a simili ad simile (analogia legis şi analogia juris); — argumentul dilematic (se examinează două ipoteze posibile pentru a conchide că oricare ar fi cea aleasă se ajunge la o opinie discutabilă, sau ipotezele conduc la acelaşi rezultat sau conduc la două rezultate diferite, însă incompatibile cu principiul la care se subordonează) ; — argumentul ab absurdo sensu (plecând de la două teze contradictorii, procedeul angajează obţinerea din teza presupusă adevărată consecinţe false şi astfel obligă pe adversar să considere teza opusă ca adevărată); — argumentul a majori ad minus. O argumentare eficace este aceea care alege, în funcţie de situaţia dată, cele mai adecvate tipuri de argumente şi asigură o interacţiune constantă între ele. Există o serie de forme de argumente, dintre care amintim: a). argumentul entimematic (entimema – formă prescurtată de raţionament, care conţine numai o parte a judecăţii, restul fiind neexprimat şi desfăşurându-se în mintea sursei şi receptorului); b). argumentul bazat pe generalizare; c). argumentul bazat pe relaţia cauză – efect; d). argumentul bazat pe analogie; e). argument bazat pe comparaţie; f). argumentul bazat pe prestigiu g). argumentul bazat pe informaţii furnizate de experţi h). argument bazat pe ilustrare. Totodată, este necesar de menționat că argumentele pot fi și de alte feluri: inductive, deductive, abductive (sau argumentele la cea mai bună explicație) şi cele prin analogie. Argumentelor deductive le este caracteristic faptul că prezervă valoarea de adevăr a premiselor. Dacă plecăm de la premise adevărate, atunci argumentele deductive ne sigură că vom obține concluzii tot adevărate. Dacă premisele sunt false, atunci și concluziile vor fi false. Majoritatea argumentelor deductive pleacă de la o premisă generală pentru a ajunge, de cele mai multe ori, la o concluzie particulară (vezi argumentul [A1] de mai jos). Dat fiind că ceea ce este valabil pentru toţi (general) este valabil şi pentru unii (particular), argumentele deductive conservă adevărul premiselor în trecerea de la premise la concluzie. Dacă un argument deductiv este valid şi are, în plus, şi premise adevărate, atunci vom spune ca argumentul este corect, iar opinia ce reprezintă concluzia sa este justificată. Argumentele deductive sunt ori valide, ori invalide. Un argument este valid dacă concluzia rezultă în mod necesar din premise, i.e. dacă nu există nici o situaţie în care premisele sunt adevărate şi concluzia falsă. Principalele tipuri de argumente deductive sunt: - (afirmarea antecedentului): - (negarea consecventului): -raționamentul disjunctiv -raționamentul prin reducere la absurd. În cadrul argumentelor inductive se pleacă de la un anumit număr de cazuri particulare şi se trage, pornind de la ele, o concluzie generală despre toate cazurile de acel tip. Argumentul [A3] de mai sus, chiar dacă nu este un argument deductiv valid, poate fi un argument inductiv corect. Argumentele inductive corecte sunt argumentele ale căror premise sunt consistente cu concluzia şi în care concluzia este mai mult sau mai puțin probabil să fie adevărată. Argumentele inductive sunt mai puternice sau mai slabe, în funcţie de numărul de cazuri pe care ne-am bazat în premise. Argumentele abductive sau „argumentele la cea mai bună explicație” permit inferarea unei propoziții q ca o explicație a unor fenomene. Reluând argumentul de mai sus, putem spune că concluzia sa este justificată totuși dacă ipoteza că Băsescu a băut are cea mai mare probabilitate și este cea mai simplă explicație posibilă. Probabilitatea concluziei unui argument abductiv depinde de: -puterea explicativă = ne permită explicarea a cât mai multe fenomene și - (mai ales în știință) puterea predictivă = ne permite să prezicem diverse fenomene. - simplitatea explicației - coerența sa cu alte explicații pe care le avem. Argumentele cele mai puternice sunt argumentele deductive, deoarece adevărul premiselor garantează, atunci când argumentul este si valid, adevărul concluziei. În consecinţă, nu va exista loc de probabilitate şi, ca atare, de incertitudine. Nu acelaşi lucru se poate spune despre argumentele inductive sau cele abductive, deoarece cu ajutorul lor nu putem întemeia decât concluzii care au un grad mai mare sau mai mic de adevăr. Reguli de tehnică argumentativă Argumentarea poate avea şi efecte negative. Acestea decurg din felul în care oamenii folosesc argumentele. Retorica persoanelor sau a grupurilor care îndeamnă la ură, care susţin că o anumită religie sau o anumită naţiune ar fi superioară tuturor celorlalte, susţinerea de

36 către reprezentanţii unor concepţii politice, doctrine sau ideologii care pretind că orice concepţie contrară celor pe care le susţin sunt retrograde, în aparenţă bine intenţionaţi etc. sunt exemple cu efecte negative, nocive. • argumentare completa, mai mult decat a se supune legilor reflectiei, trebuie sa contina ceva recunoscut unanim. Existenta anumitor cerinte pentru elementele implicate in argumentare presupun existenta regulilor de tehnica argumentativa. • Ca raspuns la cele patru reguli de tehnica argumentativa dialogala, propune reguli de tehnica argumentativa retorica. Acestea sunt regula stabilizarii, regula continuarii, regula limitarii, regula intelegerii, regula redistribuirii argumentelor, regula substituirii argumentelor. • Regula stabilizarii. In dialog o dezbatere nu avanseaza catre o stare de echilibru, daca in orice moment afirmatiile asupra carora sa stabilit acordul sunt readuse in discutie. Dar, intr-o anumita masura trebuie admis sa se realizeze o revenire asupra acordurilor prealabile, functie de consecintele ulterioare. In discursul retoric o expunere adresativa intentionala nu avanseaza catre o stare finala de solutionare asumativa pentru public dacapartile discursului nu se gasesc intr-un echilibru persuasiv care sa faca admisibile consecintele in succesiunea lor. • Regula continuarii. In dialog daca o dezbatere schimba constant subiectul, dupa o confruntare initiala de opinii, fara fara o apropiere de pozitie pe parcurs, o data in plus nici un echilibru nu se produce. Din contra, pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate in aprofundarea aceluiasi subiect pana la realizarea unui acord minim. In discursul retoric, daca apar digresiuni, continuitatea lui sufera.utilizarea digresiunilor este binevenita daca necesitatea lor este functie de continuitatea argumentativa, care este in sarcina exclusiva a utilizatorului. • Regula limitarii. In dialog trebuie epuizata cererea de justificare a pozitiilor avansate; daca nu se solicita pentru fiecare afirmatie noi legitimari, nu se avanseaza, caci se pun iarati in discutie consecinteke facute. In discursul retoric teza-solutie limiteaza argumentarea la sensurile ei. Sarcina utilizatorului este sa preintampine depasirea cadrului solutiei sale prin auto-obiectii determinate. • Regula intelegerii. In dialog trebuie ca partenerii sa poata modifica subiectul discutiei, dar numai printr-un acord reciproc, existand o intelegere minima asupra tezelor. In discursul retoric publicul intelege functie de utilizator care i-a determinat aprioric sa-si desfasoare propunerile in limitele subiectului propus. • Regula redistribuirii argumentelor. Daca un anumit mod de organizare a argumentelor nu realizeaza acordul, atunci inseamna ca este posibila o alta ordine care poate sa-l obtina.aceasta regula este valabila si pentru dialog si pentru discursul retoric. • Regula substituirii argumentelor. Aceasta regula presupune ca un argument general (sintetic) trebuie prezentat prin inlocuirea lui cu argumentele pe care le cuprinde (argumentele sintetizate) sau argumentele analiticesubstituite cu un argument sintetic, daca este acceptat de public. Mai simplu, ar fi de la intreg la parti si invers, de la parti la intreg. Sofismele în argumentare Sofisme presupun o situație cînd se ocoleşte teza de demonstrat, argumentarea ducându-se în favoarea altei teze şi concluzionându-se că teza iniţială a fost demonstrată. Acest tip de sofisme se mai numesc de relevanţă pentru că premisele nu sunt relevante pentru adevărul acesteia. 1. Atacul la persoană apare atunci când pur şi simplu se insulta oponentul, dar poate implica şi acuzarea unor defecte ale sale (de caracter). Această este o eroare pentru că evidenţierea defectelor personale ale oponentului nu subminează logica argumentelor sau afirmaţiilor sale, nefacând, de fapt, nici o referire la ele. 2. Obiecţia bazată pe circumstanţe constă în respingerea argumentului oponentului dacă acesta e într-o situatie care l-ar determina să susţină ceea ce susţine (se spune "şi normal că susţii asta" sau "era de asteptat"). Eroarea constă în faptul ca obiecţia nu face nimic împotriva premiselor, inferenţei sau concluziei argumentului, deci nu aduce nici o atingere logicii lui. Motivele personale pentru care cineva înaintează un argument nu au a face cu corectitudinea argumentului sau valoarea de adevăr a concluziei. 3. Acest argument pretinde că dacă ceva este încă inexplicabil sau de neconceput, atunci nu poate fi adevarat. În alte variante, argumentul cere să considerăm o propoziţie falsă doar pentru că nu a fost demonstrată ca adevarată, sau să o considerăm adevarată pentru că nu i sa demonstrat falsul. Există cazuri în care adevarul unei propozitii trebuie neapărat să aiba efecte vizibile, iar lipsa acestor efecte chiar demonstrează falsul propozitiei. 4. apelul la emoţie . Această eroare logică are loc atunci când cineva încearca să câştige sprijin pentru o propunere a sa, folosindu-se de temerile şi prejudecăţile auditoriului. Apelul la teamă poate lua forma unei false dileme dacă prin el se lasă impresia că singura alternativă la propunerea vorbitorului este una inacceptabilă, teribila. 5. apelul la milă (argumentum ad misericordiam) În cazul acestei erori, se încearcă obţinerea de sprijin pentru o idee pe baza sentimentelor de milă sau vinovăţie ale ascultătorului. Afirmaţiile propuse nu sunt neaparat false, dar nici nu li se poate demonstra adevărul pe baza unor asemenea motive (emotiile umane sunt foarte schimbatoare, pe când regulile logicii nu). 6. apelul la ridicol. În apelul la ridicol, afirmaţiile oponentului sunt reformulate astfel încât să pară ridicole. Dar ridicolul este o evaluare subiectivă, care nu schimbă cu nimic logica sau valoarea de adevăr a afirmaţiilor reformulate. 7. Prin argumentul majorităţii se pretinde că o anumită afirmaţie este adevarată pe bază numărului mare de susţinători. El constituie o eroare, din moment ce o afirmaţie falsă ramâne la fel de falsă indiferent câti oameni o susţin. Numărul de susţinători nu atinge logica afirmaţiei în nici un fel. 8. Apelarea la forţă este când cineva recurge la forţă (sau la ameninţarea folosirii forţei) pentru a încercă să-i preseze pe alţii să accepte o concluzie. Acesta eroare este deseori folosită de politicieni, şi poate fi rezumată în expresia "puterea face dreptatea." Ameninţarea, nu trebuie să vină neapărat din partea celui care discută. 9. Apelul la autoritate (argumentum ad verecundiam, ipse dixit) Apelul la autoritate încearca sa obtina informatie certa invocând nume de personalitati sau titluri de lucrari impresionante, dar, în cazul eronat, apeleaza la surse nepotrivite pentru subiectul în discutie. Pentru a fi corect (utilizabil ca argument), apelul la autoritate trebuie să satisfacă următoarele condiţii: • Autoritatea citată trebuie să fie competenţa în domeniul de interes, nu doar să aibă celebritate, prestigiu sau titluri. • Afirmaţia citată trebuie să fie din aria de competenţă a autorităţii. • Afirmaţia trebuie interpretată corect. • Trebuie să fie disponibile dovezi directe, cel puţin în principiu.

37 • Este nevoie de o metodă de mediere a disputelor între autorităţi la fel de competente. 10. Apelul la consecinţe. Apelul la consecinţe pretinde să consideram adevarată sau falsă o afirmaţie pe baza consecintelor pe care lear avea concluzia noastră. Eroarea derivă din faptul că consecinţele afirmaţiei nu-i pot determina valoarea de adevăr (ar însemna sa răsturnam cauzalitatea - dacă sunt consecinţe, atunci nu ele determină valoarea de adevăr a afirmaţiei, ci valoarea de adevăr a afirmaţiei le determină pe ele). 11. Apelul la noutate este un argument eronat prin care se susţine că un lucru (concept) este bun sau trebuie adoptat doar pentru că este nou (modern). Criteriile după care preferăm anumite lucruri sunt, însă, altele, legate de circumstanţele specifice, de eficienţă, complexitate etc. Simpla plasare în timp nu garantează deloc superioritatea calitativă. 12. Apelul la natura o eroare comună în dezbaterile politice. Versiunea unuia constă în a schiţă o analogie între o concluzie particulară, şi un alt aspect al lumii naturale – şi apoi susţinerea că respectiva concluzie este inevitabilă, pentru că în lumea naturală este aceeaşi situaţie. Tema: „LOGICA” ADEVĂRULUI JURIDIC Conceptul de adevăr și formele acestuia Adevărul este valoarea supremă a cunoaşterii, este rezultatul interacţiunii dintre obiectul cunoaşterii şi subiectul cunoscător. Datorită acestui fapt, conceptul de adevăr ocupă un loc central în cadrul teoriei cunoaşterii. Nu există astfel de teorie care să nu conţină, explicit sau implicit, direct sau indirect, judecăţi asupra valorii cunoştinţelor obţinute de oameni în activitatea lor de cunoaştere. Adevărul desemnează corespondenţa dintre conţinutul informaţional al cunoştinţelor subiectului cunoscător şi starea de fapt, reală, a obiectului la care acesta se referă. Aşadar, adevărul nu este o proprietate nici a obiectului cunoaşterii (a lucrului ca atare), nici a expresiilor lingvistice formulate de conştiinţa subiectului cunoscător, ci a conţinutului cognitiv-informaţional transmis prin intermediul expresiilor propoziţionale. Rezultă că numai propoziţiile, judecăţile, sunt singurele apte de a fi calificate drept adevărate sau false Trăsăturile caracteristice ale adevărului: a) Caracterul obiectiv al adevărului, rezultă chiar din definirea sa drept concordanţa dintre conţinutul informaţional al cunoştinţelor noastre cu realitatea la care se referă. Prin adevăr obiectiv, înțelegem existenţa în cunoştinţele noastre a unui conţinut care nu depinde de noi (de subiectul cunoaşterii). Caracterul obiectiv al adevărului este determinat de izvorul cunoaşterii, adică de natura obiectului de cunoscut. Acesta semnifică faptul că adevărul obiectiv, deşi dobândit de oameni, este prin conţinutul său independent de ei, оn sensul că el redă fără denaturări proprietăţile şi structura obiectelor şi proceselor obiective. b) Caracterul procesual al dobândirii adevărului. Obiectivitatea adevărului trebuie оnţeleasă prin prisma procesualităţii complexe a cunoaşterii, nu ca un dat imuabil, ci ca o tendinţă mereu reоnnoită şi niciodată realizată definitiv. Cunoştinţele noastre despre realitate nu se obţin printr-un singur act de cunoaştere, ci în cadrul unui proces, ceea ce face ca ele însele să se constituie, prin conţinutul lor informaţional, într-un proces care să fie reproducerea pe planul gândirii a devenirii obiectului cunoaşterii ceea ce înseamnă că adevărul lor este оn continuă devenire. c) Caracterul concret al adevărului rezultă din faptul că nu putem face niciodată abstracţie de determinaţiile spaţio-temporale оn care există şi se manifestă obiectele şi fenomenele. Concreteţea adevărului trebuie văzută tocmai în funcţie de factorii care participă la procesul cunoaşterii. Astfel, în procesul cunoaşterii participă obiectul şi subiectul. Fiecare din aceşti termeni se schimbă, se dezvoltă. Schimbarea obiectului cunoaşterii determină şi o schimbare în aprecierile noastre despre realitate. Tipologia adevărului se poate constitui după mai multe criterii: a) după modalităţile fundamentale ale cunoaşterii teoretice, sistemice, specializate există adevăr ştiinţific, adevăr artistic, adevăr filosofic, etc.; b) după un criteriu epistemologic, limitându-ne la adevărul propriu cunoaşterii ştiinţifice, putem deosebi adevărul formal de adevărul factual. Adevărul formal este caracteristic teoriilor care nu au o referinţă reală, în special logica şi matematica. Adevărul factual reprezintă o relaţie оntre enunţuri şi referenţii lor. El nu este definibil ci doar caracterizabil, fiind valabil doar pentru un domeniu limitat; c) după ramurile ştiinţei, putem separa adevărul logic, adevărul matematic, adevărul moral, adevărul juridic, etc.; d) aplicând un criteriu logic de analiză tuturor adevărurilor din ştiinţă, putem separa adevărul analitic (logic) de adevărul sintetic (empiric). Adevărul analitic este caracteristic acelor propoziţii care sunt adevărate în virtutea înțelesului termenilor. Pentru asemenea cazuri, criteriul veridicităţii este pur logic sau formal şi nu necesită recurgerea la corespondenţă. Adevărul sintetic este propriu acelor propoziţii care redau experienţa. El nu poate fi prezentat pe cale logică şi se recurge la fapte. Caracteristici ale adevărului juridic Întrucât activitatea juridică constituie un proces cognitiv prin excelență, pentru că își propune în mod expres și explicit aflarea adevărului, elementele teoriei cunoașterii în general și ale teoriei adevărului în special, sunt aplicabile și aici, constituind un cadru indiscutabil pentru înțelegerea aprofundată a menirii justiției. Activitatea juridică se aseamănă la prima vedere, cu activitatea desfășurată în orice alt domeniu. Cerințele ei sunt comparabile cu cele ale cercetării științifice. Cu toate acestea, activitatea juridică relevă din punctul de vedere al teoriei cunoașterii, anumite particularități care o definesc ca fiind altceva. Pornind de la caracterul obiectiv al adevărului, trebuie spus că și sentința sau decizia dată de instanța de judecată cu privire la o cauză, se bazează pe fapte obiective. De aceea, una dintre regulile activității de justiție, este aceea că în acest domeniu trebuie să se lucreze pe baza faptelor și să se evite presupunerile, ce pot duce ușor la erori. Astfel, magistrații trebuie întotdeauna să dea o mare atenție caracterului obiectiv al adevărului probelor din dosarul cauzei. În acest sens, încheierile de ședință, hotărârile trebuie să fie precise, riguroase și corecte. Să nu lase loc fanteziei, fabulației, interpretărilor subiective, pentru ca beneficiarul acestora – justițiabilul – să-și afle dreptatea. În elaborarea actelor juridice pe care le întocmesc, magistrații trebuie să înlăture tot ceea ce este vag și nedeterminat, tot ceea ce este subiectiv, rămânând pentru deliberare doar datele care sunt confirmate prin probe (materiale, testimoniale, etc). Specificul dobândirii adevărului în activitatea judiciară constă în faptul că se insistă atât pe obținerea adevărului ca atare, adică pe cunoașterea acțiunilor puse la cale de infractor, pe depistarea mijloacelor, metodelor și formelor de acțiune folosite de acesta, cât și pe

38 stabilirea adevărului de drept. Așadar, în domeniul activității judiciare nu este admisibil să se rămână în sfera simplelor afirmații, ci sunt necesare argumente temeinice sprijinite pe fapte și documente (scheme, schițe, diagrame cuprinse în expertize). Desigur, faptele nu vorbesc singure, de la sine, ci magistrații sunt aceia care trebuie să le dezvăluie și să le explice semnificația. De asemenea, multe din elementele teoriei cu privire la caracterul procesual al dobândirii adevărului le regăsim într-o formă specifică în cadrul jurisprudenței, putând fi aplicate cu multă eficiență în activitatea de justiție. Aspecte interesante privind adevărul juridic relevă distincția între cele trei momente ale dreptului:  elaborarea și promulgarea;  interpretarea normelor;  aplicarea la caz. Astfel, în ceea ce privește legiuitorul acesta construiește ceea ce numește adevăr juridic sub forma poruncii din lege, în aşa fel, încât in aplicarea acesteia la cauzele judiciare conţinutul normativ este luat drept adevăr şi anume, adevăr legal. În activitatea de legiferare este cercetată realitatea socială; cunoştinţele despre ea pot fi adevărate sau false. Ele pregătesc, condiţionează şi delimitează voinţa legiuitorului în acţiunea de legiferare. Drept urmare normele juridice cuprind adevărul, dar acesta irecut prin sita aprecierilor legiuitorului după criterii de oportunitate politico-juridică a ocrotirii interesului general, aşa cum îl vede el. În ceea ce priveşte aplicarea la caz e demn de reţinut că dosarul unei cauze este dosarul unei probleme de rezolvat cuprinzând un complex factual şi evaluarea lui juridică cu soluţii propuse de participanţii la proces, din care se impune aceea a judecătorului, cu autoritate de lucru judecat. Ținând seama de caracterul concret al adevărului, magistratul (procurorul și judecătorul) trebuie să stabilească întotdeauna cu precizie condițiile în care s-a petrecut fapta. De aceea, actele procedurale trebuie să fie concrete, la obiect, fără generalități și aspecte inutile. Ele trebuie să țină seama de tot ceea ce implică împrejurările în care a acționat făptuitorul. În legătură cu valoarea de adevăr a unei hotărâri judecătorești, se pot statua următoarele situații:  dacă hotărârea judecătorească afirmă ceea ce prevede legea și descrierea faptei, atunci ea este adevărată;  dacă hotărârea judecătorească afirmă ceea ce nu prevede legea și descrierea faptei, atunci ea este falsă;  dacă neagă ceea ce prevede legea și descrierea faptei, atunci ea este falsă;  dacă neagă ce nu prevede legea și descrierea faptei, atunci ea este adevărată. Formula consacrată în drept pentru calificarea unei hotărâri judecătorești, nu conține termenii „adevăr”, „adevărată”, ea fiind următoarea: „hotărârea este temeinică și legală”. Adevărul este valoarea fundamentală pozitivă a cunoașterii. Există și o valoare negativă a cunoașterii, opusă adevărului – falsul. Caracterul procesual al adevărului juridic Obiectivitatea adevărului trebuie înțeleasă prin prisma procesualităţii complexe a cunoaşterii, nu ca un dat imuabil, ci ca o tendinţă mereu reînnoită şi niciodată realizată definitiv. Cunoştinţele noastre despre realitate nu se obţin printr-un singur act de cunoaştere, ci în cadrul unui proces, ceea ce face ca ele însele să se constituie, prin conţinutul lor informaţional, într-un proces care să fie reproducerea pe planul gândirii a devenirii obiectului cunoaşterii ceea ce înseamnă că adevărul lor este оn continuă devenire. Caracterul procesual al surprinderii devenirii adevărului unei cunoştinţe rezultă din caracterul contradictoriu al cunoaşterii. Cunoaşterea umană este prinsă între polii unei contradicţii: pe de o parte, tendinţa şi posibilitatea subiectului de a cunoaşte оn mod complex şi definitiv totul, iar pe de altă parte imposibilitatea realizării оn fapt a acestei tendinţe şi aspiraţii (datorită infinităţii obiectului cunoaşterii şi posibilităţii limitate de cunoaştere a subiecţilor concreţi, reali dintr-o anumită epocă). Această contradicţie se rezolvă doar parţial şi incomplet оntr-o epocă dată, оn sensul că cunoaşterea nelimitată ca tendinţă, aspiraţie şi posibilitate, se realizează prin şi de către indivizi a căror competenţă,cognitivă este inevitabil limitată. În fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea omenească este relativă, în sensul că un individ sau o generaţie dintr-o perioadă de timp limitată, nu poate cunoaşte totul. Fiecare treaptă istorică a cunoaşterii este limitată la cadrul istoric respectiv, de nivelul dezvoltării ştiinţei şi de condiţiile social-istorice ale epocii. Aceasta face ca datele, cunoştinţele obţinute să nu fie complete, definitive ci aproximative, deci relative. Pe fiecare treaptă istorică, cunoaşterea omenească este relativă, în sensul că este incompletă, şi corespunzător, adevărul obţinut în urma acestei cunoaşteri este şi el limitat, incomplet, relativ. Prin adevăr relativ se înțelege acel adevăr obiectiv în conţinutul său, care reflectând just realitatea, este totuşi parţial, limitat, susceptibil de perfecţionare, şi de completare ulterioară. La el ajungem prin rezolvarea parţială a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii. Prin adevăr absolut se înțelege adevărul obiectiv оn forma sa deplină, desăvârșită, care nu mai este susceptibil de aprofundare, precizare, completare ulterioară. La el am putea ajunge printr-o rezolvare completă a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii. Relativitatea adevărului trebuie înțeleasă în sensul că fiecare cunoştinţă adevărată reflectă realitatea obiectivă, dar nu poate cuprinde toate laturile ei, ci numai pe acelea care au pătruns în sfera cunoaşterii, în funcţie de orientarea practicii social-istorice di epoca respectivă. Caracterul relativ al adevărului ţine de ceea ce, în cadrul oricărei cunoştinţe, este supus revizuirilor, întregirilor şi completărilor, iar cel absolut ţine de ceea ce, în cadrul oricărei cunoştinţe, este reţinut şi preluat din generaţie în generaţie. Așadar, adevărul absolut trebuie recunoscut nu ca o realitate actuală ci ca o limită ideală a progresului nesfârșit al cunoașterii. Adevăr/ libertate/ responsabilitate O problemă esenţială оn teoria adevărului este şi aceea a felului în care se stabileşte valoarea de adevăr a cunoştinţei. Pentru a stabili valoarea de adevăr a cunoştinţelor noastre, avem nevoie de criterii. Prin criteriu al adevărului înțelegem un ansamblu de reguli, un procedeu standard, sau un semn distinctiv exterior enunţurilor, prin a căror aplicare sau sesizare se poate decide, оn fiecare caz particular, dacă un enunţ este adevărat sau fals. Deci criteriul adevărului se referă la acele indicii, reguli metodologice, care ne permit să delimităm riguros оntre adevăr şi fals, оntre adevăr şi eroare. Criteriile adevărului pot fi grupate оn: criterii materiale (corespondenţa, utilitatea) şi criterii formale (coerenţa logică, demonstraţia). Pentru a determina care este criteriul adecvat e nevoie să se investigheze diferitele genuri de cunoştinţe dobândite de om:

39 a) Criteriul corespondenţei, are deplină valabilitate оn testarea adevărului propoziţiilor care descriu experienţa noastră, şi a celor ce formează aşa-numitele ştiinţe factuale. Experienţa, practica (acţiunea socială) permit să deosebim propoziţiile adevărate de cele neadevărate. În ceea ce priveşte cunoştinţele pe care ni le furnizează cunoaşterea comună, corespondenţa este un criteriu hotărвtor al adevărului. În conformitate cu aceasta, adevărul constă într-o anumită formă de corespondenţă оntre opinie şi fapt. b) Criteriul coerenţei (sau criteriul logic,), este cel mai important criteriu utilizat în ştiinţele deductive, cum sunt matematica, logica. Criteriul logic, formal (deductiv) al verificării, se formulează astfel: „dacă premisele sunt adevărate şi dacă deducţia este corectă, atunci concluzia este adevărată”. Criteriul coerenţei îl întâlnim nu numai оn matematică şi logică, ci şi оn domenii ca istoria şi dreptul. În domeniul dreptului, оn vederea aplicării normelor (cu caracter general) la cazurile concrete, particulare, este utilizată deducţia (silogismul deductiv). c) Criteriul utilităţii. În concepţia pragmatismului, o idee este adevărată dacă ea este necesară şi profitabilă. În opinia pragmatismului, оntre adevăr şi profit se stabileşte o relaţie directă, determinată de faptul că tot ceea ce reprezintă lucru util este bun şi conform cu realitatea. Prin aceasta pragmatismul mută problema criteriului adevărului de pe terenul gnoseologiei pe cel al eticii (binelui) şi praxiologiei (acţiunii eficiente). Aplicând acest criteriu al utilităţii practice, se consideră că sunt adevărate orice idei din ştiinţă sau din afara acesteia, care aduc oamenilor foloase vitale. Corespondenţa, coerenţa, utilitatea sunt criterii pentru testarea adevărului unui enunţ (propoziţie) sau al unui grup de enunţuri (propoziţii sau text). Pentru a determina care este criteriul adecvat, e nevoie de cunoaşterea cărui gen de ştiinţă îi aparţin respectivele enunţuri. Llibertatea umană constă într-o acţiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă şi creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini şi izvorâtă din focul actului însuşi, se străduieşte să depăşească, să răstoarne şi să sfărâme toate obstacolele şi să modifice, să întreacă şi să creeze din nou, toate situaţiile. Libertatea nu este doar un drept, ea este o sarcină permanentă, un proces de durată. Libertatea nu este un drept, ci o obligaţie. Principiile libertății:  Libertatea nu poate fi concepută în afara oricărei determinări. Dimpotrivă, libertatea se constituie pe fondul unor determinări subiective și obiective, presupunând ca o condiție a manifestării ei cunoașterea acestor determinări.  Un aspect distinct ce ține de esența libertății este alegerea.  Libertatea este alegere subsecventă cunoașterii alternativelor, dar dacă acestei alegeri nu-i urmează acțiunea ea rămâne un act gratuit.  Libertatea se realizează atît la nivelul individului cît și la nivelul grupurilor sociale. La nivelul individului ea implică conștiința de sine a acestuia, capacitatea sa de realizare a idealurilor și aspirațiilor, de afirmare în planul creației, într-un cuvînt autocunoașterea și realizarea personală.  Libertatea nu are nimic comun cu așa-numita „libertate absolută” ce ar avea drept consecință dezordinea și haosul social. În general, termenul de libertate este identificat cu absenţa constrângerii exterioare. Din această perspectivă, libertatea este facultatea sau puterea omului de a se mişca şi acţiona într-un anumit spaţiu exterior, conform tendinţelor naturii sale. Această formă de libertate este total diferită de libertatea morală, aşa încât omul poate fi liber din punct de vedere fizic, exterior, însă din punct de vedere moral să fie sclav şi, invers, poate fi sclavdin punct de vedere fizic, dar liber din punct de vedere moral. Pentru ca libertatea să fie reală, ea trebuie să fie respectată în mod deplin. Aceasta înseamnă că numai omul, în virtutea acestui respect deplin al libertăţii, poate alege răul în locul binelui. Numai în acest caz subiectul moral care alege este responsabil de alegerea făcută. Responsabilitatea este cea care separă domeniul necesităţii şi al determinismului de domeniul libertăţii morale. Subiectul moral este o fiinţă finită. El se naşte în mijlocul unui spaţiu sensibil şi aparent neschimbător. El însuşi are o dimensiune fizică sau sensibilă prin care este legat de întregul cosmos. Subiectul moral, însă, esteşi o fiinţă spirituală în relaţiei cu alte fiinţe spirituale. Aceste condiţii existenţiale sunt comune tuturor fiinţelor morale şi ele limitează capacitatea lor de autodeterminare. Responsabilitatea subiectului moral este o consecinţă firească a libertăţii sale. Nimeni nu este responsabil de actele şi acţiunile sale dacă nueste liber. Plecând de la această relaţie profundă dintre libertate şi responsabilitate, putem spune că „responsabilitatea morală este obligaţia ce-i revine unei persoane de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de alua asupra sa consecinţele acestora”. Principiul general în evaluarea responsabilităţii morale a unei persoane este următorul: Fiecare este responsabil de săvârşirea sau nesăvârşirea unei fapte, ca şi de urmările acesteia, în măsura în care a fost angajată libertatea voinţei sale. Deci gradul responsabilităţii depinde de gradul libertăţii cu care a fost săvârşită fapta. Argumentarea adevărului Fundamentarea (întemeierea) este operaţia logică prin care se indică temeiul aserţiunilor. Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din care se poate deriva o aserţiune pe baza unui procedeu logic valid. Aserţiunile sunt prezentate în limbaj sub formă de enunţuri sau propoziţii. Adevărul aserţiunilor este ceea ce dă conţinutul principal al termenului „fundamentare“. Fundamentarea preocupă şi trebuie să preocupe pe fiecare jurist, întrucât validitatea este problema centrală a logicii juridice. Prin intermediul raţionamentelor valide sunt furnizate temeiuri pentru acceptarea sau respingerea anumitor judecăţi juridice. Cerinţa fundamentării este exprimată de principiul raţiunii suficiente întrucât presupune nu numai relaţii pur logice între judecăţi, ci angajează şi elemente de raportări cognitive tale omului la realitate şi de comunicări interumane. Fundamentarea îndeplineşte următoarele funcţii: a) funcţia de stabilire a adevărului aserţiunilor. Adevărul constă din corespondenţa dintre conţinutul aserţiunilor şi starea de fapt, corespondentă care se stabileşte în cadrul unei întemeieri ; b) funcţia de prezentare sistematică a aserţiunilor Aserţiunile din care este alcătuită cunoaşterea sunt ordonate în sisteme în funcţie de gradul lor de generalitate şi de relaţiile dintre ele, cu ajutorul întemeierii; с) funcţia ele determinare a recunoaşterii. .

40 Pentru a face ca adevărul unei aserţiuni să fie împărtăşit şi de interlocutor, se recurge la întemeiere. Cele mai importante forme ale fundamentării sunt : a) demonstraţia ; b) argumentarea. După Aristotel, întemeierile se prezintă în forma logică a raționamentelor şi îmbracă două forme generale : — forma demonstrativă — forma dialectică. Delimitarea dintre cele două forme se face după criteriul valorii cognitive a premiselor, astfel : — forma demonstrativă se caracterizează prin premise certe, ce se impun datorită evidenţei lor intuitive ; — forma dialectică se caracterizează prin premise probabile, dar acceptate de subiecţi, sub forma opiniilor.