Tema Finala Logica Juridica

Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi Facultatea de Drept

REFERAT la disciplina LOGICĂ JURIDICĂ Titlul referatului: ……………………………………………

Titular de disciplină: Prof. Dr. Teodora PRELIPCEAN e-mail: ………………………………………….. Autor:…………………………………. Anul de studiu şi grupa: Anul I, …….. e-mail: ………………………………….

Subiectul 1: Descrieţi, la alegere, unul dintre cele trei tipuri de discurs juridic (normativ, judiciar, persuasiv) ( minim 2 pagini). Conceptul de „limbaj” este unul fundamental pentru ştiinţa retoricii, ca şi pentru ştiinţa dreptului, iar regulile şi prescripţiile sale elementare trebuie să ţină cont de intenţia esenţială a locutorului: de a descrie realitatea, caz în care limbajul are o funcţie referenţială, sau de a o depăşi, cum se întâmplă în cazul funcţiei sale retorice1. Omiţând deliberat numeroasele clasificări pe care le-a suferit conceptul de „limbaj”, în funcţie de tipurile şi specializările sale, vom reţine distincţia între limbajul de tip descriptiv, care respectă regulile clasice ale discursivităţii (adevărul, biunivocitatea relaţiei de semnificare şi referenţialitatea) şi limbajul de tip poetic, marcat de transcederea referenţialului, intenţia sa persuasivă şi abaterea de la „norma” de limbaj2. Ca orice limbaj specializat, limbajul juridic este aproape fără excepţie unul de tip descriptiv. În concepţia filosofului american Ch. W. Morris 3, discursul legal este, ca mod de semnificare prin limbaj, unul designativ, iar, ca mod de utilizare a limbajului, unul incitativ. Actul reglementării, înfăptuit de legiuitor, presupune sobrietate, rigoare şi acurateţe de limbaj. În consecinţă, limbajul juridic normativ tinde spre atingerea idealului de monosemie şi monoreferenţialitate şi îşi propune să evite orice ambiguitate derivând din polisemie. Deşi prezintă anumite particularităţi, şi limbajul judiciar, se caracterizează prin aceeaşi rigoare şi precizie. Stilul oficial este cel care se impune în cazul redactării şi susţinerii oricărei acţiuni sau cereri în justiţie, fie că are drept scop sesizarea organului jurisdicţional şi investirea lui cu judecarea unei cauze, fie că vizează formularea de diverse precizări, cereri de probaţiune etc. Aceleaşi rigori de limbaj se impun a fi respectate şi de către instanţa de judecată, cu ocazia elaborării şi motivării hotărârilor judecătoreşti. Totuşi, nu trebuie uitat că există anumiţi vorbitori ai limbajului juridic, cum sunt avocaţii şi, uneori, magistraţii procurori, care apelează în mare măsură la funcţia persuasivă a 1

Constantin Sălăvăstru, op.cit., p. 310

2

De remarcat însă pertinenta precizare a lui A J. Greimas, (citat de Adriana Gertruda Romedea, Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999, pag. 140), că limba naturală „nu este niciodată denotativă, ci multiplană şi, astfel, existenţa sub ameninţarea constantă a metaforei este o stare normală, o condiţie a «condiţiei umane»”. 3

Ch. W. Morris, Writing on the General Theory of Signs, citat de Adriana Gertruda Romedea, op. cit., pp. 10-12

limbajului, de regulă, cu ocazia susţinerii pledoariei, adică expunerii concluziilor asupra fondului. Aşadar,funcţia persuasivă a limbajului se regăseşte în cadrul discursului juridic doar ca un „privilegiu” al avocatului şi, într-o anumită măsură, al magistratului procuror, fiind plenar valorizată în pledoarie. În concluzie, putem vorbi despre trei forme ale limbajului juridic: limbajul normativ, specific legiuitorului, limbajul judiciar, întrebuinţat în activitatea organelor jurisdicţionale civile, penale,

administrative etc.,

şi limbajul

juridic

persuasiv, specific pledoariei

avocatului.

Limbajul judiciar Limbajul judiciar este acea formă a limbajului juridic care se

întrebuinţează

în

activitatea judiciară, de către magistraţi (judecători sau procurori), avocaţi, consilieri juridici sau alţi participanţi la procesul civil ori penal. El prezintă caracteristica de a folosi, pe lângă fondul de termeni principali preluaţi din limbajul normativ, şi o serie de termeni care constituie „creaţii” ale jurisprudenţei (adică ale practicii judiciare) sau chiar ale doctrinei juridice (ale literaturii de specialitate), cum ar fi „drept societar” pentru acea parte a dreptului comercial care studiază structura, organizarea şi conducerea societăţilor comerciale, sau „acţiune civilă” în sensul de cerere de chemare în judecată, „instanţă supremă” pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, „oculată” pentru cercetarea la faţa locului, „accvirare” pentru operaţiunea de ataşare a unui dosar la un altul, numai pentru un termen de judecată, „note de şedinţă” pentru înscrisurile prin care părţile îşi expun punctul de vedere cu privire la anumite aspecte ale cauzei etc. Stilul descriptiv al limbajului normativ este nuanţat prin pregnanta notă justificativă pe care o ilustrează limbajul judiciar. Într-adevăr, discursul tuturor participanţilor la înfăptuirea justiţiei este menit să fundamenteze o soluţie, fie că este vorba de soluţia propusă de avocat, procuror etc., fie că ne raportăm la soluţia aleasă (dintre mai multe posibile) de completul de judecată, pe baza probelor administrate şi în temeiul legii. Atât hotărârea judecătorească, cât şi cererea de chemare în judecată, plângerea penală sau rechizitoriul trebuie să cuprindă toate motivele de fapt şi de drept4 care fundamentează soluţia adoptată sau vizată. 4

Totuşi, lipsa motivării de jure sau greşita ei indicare este acceptată în cazul cererilor care declanşează proceduri judiciare (cerere de chemare în judecată, plângere, contestaŃie, apel, recurs etc.), mai cu seamă dacă sunt formulate de o parte neasistată de avocat.

Mai mult decât atât, hotărârea judecătorească trebuie să justifice şi motivele pentru care au fost respinse anumite cereri formulate de părţi, de ce au fost înlăturate anumite probe administrate, care este raţionamentul interpretărilor de facto sau de jure operate etc. Şi limbajul judiciar ilustrează fragila graniţă dintre stilul pur descriptiv, constatativ, şi încărcătura sa ilocuţionară. Un enunţ de genul „Pentru motivele arătate, instanţa admite cererea formulată şi dispune desfacerea căsătoria din culpa ambelor părţi ” presupune, dincolo de sobrietatea firească a exprimării unei hotărâri judecătoreşti, raţionamente de genul: „eu, judecătorul cauzei, m-am convins (în baza probelor administrate) că relaţiile de căsătorie ale părţilor sunt grav şi iremediabil vătămate; de asemenea, m-am convins că ambelor părţi li se poate reproşa o culpă pentru această situaţie”.

Subiectul 2: Daţi exemple de: Sofisme de limbaj, Sofisme ale circularităţii, Sofisme ale dovezilor insuficiente şi Sofisme de relevanţă ( minim 3 exemple):

2.1. Sofisme de limbaj (ale ambiguităţii) 2.1.1. Echivocaţia Sofismul echivocaţiei este o ambiguitate de limbaj obţinută prin folosirea unui cuvânt cu două sau mai multe înţelesuri în cadrul aceleiaşi argumentări. Exemple: • Creştinii

contemporani

folosesc

computere.

Petru

şi

Pavel

au

fost

contemporani.Deci ei au folosit computere. Cuvântul 'contemporan' este folosit cu două înţelesuri, iar schimbarea de la unul la altul se face în mijlocul argumentării. Mai întâi el înseamnă "care trăiesc în timpul nostru", apoi "care trăiesc în acelaşi timp". Echivocaţia este "arta" de a schimba regulile în timpul jocului. Chiar şi o schimbare minoră poate duce la concluzii greşite şi astfel la invalidarea argumentării. •

"Ce poţi să-ţi permiţi mai mult decât software gratuit? Dar pentru a ne asigura că rămâne gratuit, că utilizatorii pot face ce vor cu el, trebuie sa-i aplicam o licenţă pentru a ne asigura că va putea fi redistribuit gratuit mereu."

•

Isus Cristos este Dumnezeu.Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacov 1:13).Isus Cristos a fost ispitit în toate (Evrei 4:15).

2.1.2. Amfibolia Amfibolia apare atunci când construcţia gramaticală a unei propoziţii creează ambiguitate chiar dacă toţi termenii ei sunt univoci. Exemple: • Toţi îţi vor binele. Nu-i lăsa să ţi-l ia! • Vindem paturi pentru copii de fier. • Credinţa in Dumnezeu umple un foarte necesar gol.

2.1.3. Compoziţia Sofismul compoziţiei implică aplicarea unei însuşiri prezentă la fiecare element al unei clase (sau parte a unui întreg mai mare) la întreaga clasă (sau întreg). Exemple: • Bicicleta este constituită în întregime din componente cu masa redusa, înseamnă deci că are masa foarte mică. • O maşină foloseşte mai puţin carburant şi poluează mai puţin decât un autobuz. Deci maşinile sunt mai puţin distrugătoare pentru mediu decât autobuzele. • Fiecare carte a Bibliei este scrisă tematic. Deci şi Biblia în ansamblu este tematică.

2.2. Sofisme ale circularităţii 2.2.1. Argumentarea circulară Acest sofism (petitio principii) presupune o apelare la concluzie încă de la început, o întoarcere la începutul argumentării prin folosirea concluziei ca premisă, adică ceva este adevărat pentru că este adevărat. Este un fals logic greu de depistat şi acceptat pentru că de obicei ceea ce este considerat adevărat este şi o prejudecată. Exemplu: "Dumnezeu poate să facă astfel încât istoria laică să contrazică Biblia, fară ca asta să facă Biblia falsă. Biblia este adevarată, în ciuda contradicţiilor ei cu dovezile istorice. Iar dacă Biblia este adevarată, Dumnezeu există."

2.2.2. Expresii circulare •

Biblia este inspirată fiind Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia este inspirată pentru că este inspirată).

•

Marfa nu e de calitate fiind indigenă (Nu e bună pentru că nu e bună).

Raţionamente circulare •

A certifică ca profet că B este un profet adevărat.

•

B certifică ca profet că A este un profet adevărat.

•

Deci A este un profet adevărat şi deci şi B.

2.2.3. Afirmaţia repetată Impunerea unei idei prin repetare persuasivă. Unele "demonstraţii" doctrinare apelează la acest sofism când dovezile biblice sunt insuficiente. Se scriu articole lungi pe baza a texte puţine sau se consumă jumătate din spaţiu cu expunerea tezelor fără dovezi pentru ca în partea a doua să se repete ideile însoţite de dovezi. Impresia este de "dublare" a dovezilor.

2.2.4. Întrebarea complexă (multiplă) Sofismul întrebării complexe constă în tratarea ca o singură propoziţie a două afirmaţii fără legătură între ele. Se aşteaptă să fie acceptate sau respinse împreună, deşi în realitate una este acceptabilă şi cealaltă nu. Adevărul concluziei este inclus implicit în premise. •

Ai încercat să nu te mai uiţi aşa de mult la televizor?Dacă da, atunci trebuie să

admiţi că te uiţi prea mult televizor.Dacă nu, atunci înseamnă că încă te uiţi prea mult la televizor. Întrebarea a fost de fapt dublă: (1) Te uiţi mult la televizor şi (2) ai încercat să te opreşti? •

Unde ascunzi banii pe care i-ai furat?

•

Ai încetat să-ţi baţi nevasta? (Orice raspuns direct l-ar pune pe cel întrebat în

situaţia de a admite că la un moment dat îşi batea nevasta, chiar dacă acest lucru poate nu a fost stabilit în prealabil.) •

Cat timp va fi lăsată să continue acest amestec a U.E in treburile noastre

interne? •

Plănuieşte primul ministru încă doi ani de privatizare distrugătoare?

2.3. Sofisme ale dovezilor insuficiente 2.3.1. Generalizarea pripită Acest sofism începe cu un caz particular nereprezentativ sau atipic într-un fel oarecare şi apoi greşeşte prin derivarea din el a adevărului unei reguli generale. Uneori poate fi vorba de mai multe cazuri, dar totuşi insuficiente pentru a se face o generalizare. ● Ioan Botezătorul a fost un proroc şi a purtat o haină din păr de cămilă. Deci prorocii poartă haine din păr de cămilă. ● Hasan, turcul, mi-a furat portofelul. Deci turcii sunt hoţi. ● I-am întrebat pe şase dintre prietenii mei ce părere au despre noile reglementări pentru tineret şi ei au fost de acord că sunt bune. Noile reglementări sunt deci foarte populare.

2.3.2. Cauza falsă Sofismul presupune prezenţa sau absenţa unei legături cauzale între lucruri care par să se afle într-o anumită corelaţie, condiţionare sau ordine temporală (post hoc, ergo propter hoc - după aceasta deci din cauza aceasta). ● Vineri seara luna a fost plină. Sâmbătă m-am trezit mai târziu decât de obicei. Deci luna plină m-a făcut să dorm mai mult. Patronat: Preţurile cresc pentru că cereţi salarii mari. Sindicate: Cerem salarii mari pentru că preţurile cresc. ● Avem o rată ridicată a şomajului din cauza reducerii cererii de consum. (În realitate ambele ar putea fi cauzate de regresul economic general) ● În cartierele sărace rata delicvenţei este ridicată.

Deci cauza delicvenţei este sărăcia. ● Cauza lipsei de interes şcolar sunt notele rele (când de fapt notele rele sunt rezultatul lipsei de interes)

2.4. Sofisme de relevanţă Sofisme de relevanţă – ignoratio elenchi – se ocoleşte teza de demonstrat, argumentarea ducându-se în favoarea altei teze şi concluzionându-se că teza iniţială a fost demonstrată. Acest tip de sofisme se mai numesc de relevanţă pentru că premisele nu sunt relevante pentru adevărul acesteia sau sofismul omului de paie deoarece se „fabrică” un adversar usor de combătut, acesta este „desfiintat”, în final susţinându-se combaterea adversarului sau tezei puse în discuţie. Exemple: 1. argumentum ad hominem Atacul la persoană apare atunci când pur şi simplu se insulta oponentul, dar poate implica şi acuzarea unor defecte ale sale (de caracter). Această este o eroare pentru că evidenţierea defectelor personale ale oponentului nu subminează logica argumentelor sau afirmaţiilor sale, nefacând, de fapt, nici o referire la ele. Atacul la persoană este folosit frecvent în propaganda politică. Exemple: 

X susţine că vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice ar trebui să fie 16, nu 18 ani. Dar toţi ştim că X: - se îmbracă extravagant şi familia lui administrează un bar - are 17 ani şi ar vrea să bea legal - crede de asemenea că vârsta legală de votare ar trebui să fie mai mică - nu are pregătire de specialitate în legislaţie Deci vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice trebuie să fie 18, nu 16!

Sau: 

Tu îmi spui să nu beau, dar acum doi ani ai fost la dezalcoolizare.

În toate variantele lui, sofismul ad hominem ne cere să adoptăm o poziţie faţă de adevărul unei concluzii pentru simplul motiv că cineva crede contrariul. Dar respectivul poate avea

dreptate chiar dacă este dezagreabil, este implicat în chestiune, este inconsecvent în alte lucruri sau are defecte ca toţi ceilalţi. Din nou personalitatea este irelevantă pentru adevăr. Caracterul sau circumstanţele cuiva n-au nimic de-a face cu adevărul sau falsitatea afirmaţiilor lui. 2. argumentum ad ignorantiam Apelul la ignoranţă (argumnetum ad ignoratiam) ne propune să acceptăm adevărul sau falsul unei propoziţii pentru că nici un oponent nu a dovedit sau nu poate dovedi contrariul. Este un caz special al falsei dileme deoarece presupune că toate propoziţiile trebuie să fie cunoscute fie ca adevărate fie ca false. Exemple: • Cosmonauţii sovietici nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în cosmos. Deci Dumnezeu nu există. • Nimeni nu a dovedit concludent că nu există extratereştri. Deci extratereştrii există. • "Am afirmat că Soarele nu există şi nimeni n-a venit încă să-mi demonstreze că nu este aşa. Prin urmare,Soarele nu există." • "Este absurd să ne imaginam că o bucată de metal care cântareşte câteva tone ar putea zbura prin aer. Avioanele mari nu vor funcţiona niciodată." Dar absenţa dovezilor împotriva unei afirmaţii nu este suficient pentru ca aceasta să fie adevărată. Ce nu ştim poate fi totuşi adevărat. Lipsa unei dovezi nu este o dovadă! 3. ad misericordiam Apelul la clemenţă sau milă (ad misericordiam) încearcă să câştige acceptarea prin invocarea consecinţelor nefaste pe care le va suferi autorul sau alţii în caz contrar, consecinţe care vor stârni milă. Apelul la clemenţă se întâlneşte în pledoariile avocaţilor, dar şi în alte cazuri, aşa cum arată exemplele de mai jos al unui taximetrist surprins în neregulă cu actele de către agentul de circulaţie: ● Dacă îmi ridicaţi permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra. În acest caz voi pierde locuinţa şi copiii mei vor ajunge în stradă. Deci trebuie să ţineţi cont de acest lucru şi să nu-mi ridicaţi permisul.

•

Sper că vei accepta proiectul meu. Am lucrat trei luni la el;

sau: • "Ar trebui să-mi acceptati propunerea. Mi-a luat şase zile să o scriu şi nu ştiu ce m-aş face dacă a-ţi respinge-o."; Concluzia trebuie acceptată din cauza stării demne de milă a subiectului. Concluzia este greşită chiar dacă premisele sunt adevărate, astfel că raţionamentul este fals. Starea demnă de milă a afirmatorului n-are nimic de-a face cu adevărul concluziei.

Subiectul 3. Analizaţi următoarele raţionamente şi stabiliţi, pentru fiecare în parte, tipul de raţionament, premisele şi concluzia, precum şi felul propoziţiilor: 3.1. Dacă prietenul tău este un bun avocat, nu vei ezita să-i ceri ajutorul pentru rezolvarea procesului. Întrucât eziţi să-i ceri ajutorul, rezultă că prietenul tău nu este un bun avocat. Premiza este: (P1) Dacă prietenul tău este un bun avocat, nu vei ezita să-i ceri ajutorul pentru rezolvarea procesului. (P2) Eziţi să-i ceri ajutorul Concluzia este: (C) Prietenul tău nu este un bun avocat. Vom defini urmatoarele propozitii atomice: p=Prietenul tau este un bun avocat q=nu vei ezita sa-i ceri ajutorul pentru rezolvarea procesului Premizele si concluzia poate fi exprimata astfel: (P1) p∩q (P2) q (C) (p→q)∩q p 0 0 1

q 0 1 0

P1 (p→q) 1 1 0

q 1 0 1

(p→q)∩q 1 0 0

1 3.2.

1

1

0

0

Rezolvi corect toate subiectele, dacă eşti suficient pregătit. Poţi să-ţi ajuţi colegii, dacă eşti suficient pregătit. Întrucât nu rezolvi toate subiectele sau nu poţi să-ţi ajuţi colegii, rezultă că nu eşti suficient pregătit.

Premizele sunt: (P1) Rezolvi corect toate subiectele, dacă eşti suficient pregătit. (P2) Poţi să-ţi ajuţi colegii, dacă eşti suficient pregătit. Concluzia este: (C) Întrucât nu rezolvi toate subiectele sau nu poţi să-ţi ajuţi colegii, rezultă că nu eşti suficient pregătit. Vom defini urmatoarele propozitii atomice: p= Rezolvi corect toate subiectele q= Poţi să-ţi ajuţi colegii r= eşti suficient pregătit p 0 0 0 0 1 1 1 1 3.3.

q 0 0 1 1 0 0 1 1

r P1 (r→p) 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 1 0 1 1 1

P2 (r→q) 1 0 1 1 1 0 1 1

C (p υ q)∩(r→p)∩(r→q)= r 1 0 1 0 1 0 1 0

Legile sunt constituţionale sau organice. Această lege este constituţională. Deci, această lege nu este organică.

Premizele sunt: (P1) Legile sunt constituţionale sau organice. (P2) Această lege este constituţională.

Concluzia este: (C) Această lege nu este organică. Vom defini urmatoarele propozitii atomice: p= Legea este organica q= Lege este constitutionala

p 0 0 1 1

q 0 1 0 1

3.4.

P1 (p ∩ q)

P2 (q) 0 1 0 1

0 0 0 1

C (p + q) ∩ q 0 0 0 1

Deoarece unii dintre candidaţii proveniţi de la liceul X au obţinut note peste 8, iar toţi candidaţii cu note peste 8 au fost admişi, rezultă că unii dintre candidaţii proveniţi de la liceul X au fost admişi.

Premizele sunt: (P1) unii dintre candidaţii proveniţi de la liceul X au obţinut note peste 8. (P2) toţi candidaţii cu note peste 8 au fost admişi. Concluzia este: (C) unii dintre candidaţii proveniţi de la liceul X au fost admişi. P1 P2 0 0 0 1 1 0 1 1

C ( P1 ∩ P2) 0 0 0 1