Drept Administrativ

Lector univ. dr. Marta Claudia CLIZA Asist. univ. drd. Elena Emilia ŞTEFAN DREPT ADMINISTRATIV I

1

EDITURĂ RECUNOSCUTĂ DE CONSILIUL NAłIONAL AL CERCETĂRII ŞTIINłIFICE DIN ÎNVĂłĂMÂNTUL SUPERIOR (C.N.C.S.I.S).

2

Lector univ. dr. Marta Claudia CLIZA Asist. univ. drd. Elena Emilia ŞTEFAN

DREPT ADMINISTRATIV I

3

Editura Pro Universitaria Bd. Iuliu Maniu nr. 7, corp A, et. 3, sector 6, Bucureşti

Redacţie:

Telefon/fax: 021/314.93.13 Mobil: 0733.672.111 Email: [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

4

Introducere Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept administrativ I. El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective. Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe baze interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate. Suportul de curs este structurat într-un singur modul, iar modulul este structurat, la rîndul lui, pe unităţi de învăţare. Modulul reprezintă o categorie de probleme distincte din materia disciplinei, care formează un tot unitar din punct de vedere al specificului cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei disciplinei precum şi din perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional respectiv. În acest sens, un modul conţine una sau mai multe unităţi de învăţare. Unitatea de învăţare reprezintă o parte omogenă din componenţa modulului, caracterizată de un volum strict limitat de cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite printr-un efort continuu de concentrare intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de învăţare. Fiecare unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii, astfel că folosirea suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire. Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe baza acestui suport de curs: 1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea 5

“sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul în care studentul se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi modalitatea de “înlănţuire” a unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de învăţare şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire; 2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii însuşirii cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau prezentate în unitatea de învăţare; 3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea: a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare; b) se citesc termenii de referinţă (cuvintele-cheie); c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare; d) se parcurge bibliografia recomandată; e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de idei al unităţii de învăţare; f) se elaborează, câte un referat pentru fiecare dintre temele de reflecţie propuse la unitatea de învăţare; g) se efectuează testele de autoevaluare după procedura descrisă; h) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau lucrările practice propuse în unitatea de învăţare. Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a cunoştinţelor dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: întrebări de autocontrol, teme de reflecţie, teme pentru studii de caz şi teste de autoevaluare. Obiectivele cursului Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale DREPTULUI ADMINISTRATIV I. 6

Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului administrativ, astfel încât studenţi să îşi însuşească noţiunile şi termenii de specialitate. Cursul de faţă îşi propune: 1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului administrativ şi conexiunile existente între ele; 2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corecte a Constituţiei şi legilor de aplicabilitate directă; 3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept administrativ necesare pentru formarea unor buni specialişti în domeniul administraţiei; 4. Abordarea instituţiilor dreptului administrativ în strânsă legătură cu jurisprudenţa internă şi internaţională, precum si cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Competenţe conferite Competenţele generale ale prezentului curs sunt (competenţele generale sunt menţionate în fişa specializării) următoarele: 1. Competenţe instrumentale (capacitate de analiză şi sinteză, capacitate de organizare, apacitate de a decide independent fără imixtiuni şi influenţe, apacitatea de a soluţiona probleme, capacitatea de a susţine public un discurs coerent, logic şi retoric, voinţa de a asigura promovarea şi respectarea legalităţii, cunoştinţe de bază necesare unei profesii) 2. Competenţe interpersonale (capacitatea de lucra în echipă, abilităţi interpersonale, abilitatea de a lucra într-o echipă interdisciplinară) 3. Competenţe sistemice (capacitatea de a transpune în practică cunoştinţe dobândite, capacitatea de a învăţa, capacitatea de adaptare la noi situaţii, capacitatea de a se 7

adapta procesului de integrare europeană şi de armonizare a legislaţiei, abilităţi de cercetare, capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula, preocuparea pentru obţinerea calităţii, cunoaşterea jurisprudenţei în general şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în special, corelarea legislaţiei interne cu legislaţia şi jurisprudenţa din alte ţări sau cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale, abilitatea de a lucra permanent, capacitatea de a interpreta legile, voinţa de a reuşi, creativitate) Conform acesteia sunt:

fişei

disciplinei,

competenţele

specifice

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor specifice disciplinei) - Cunoaşterea şi înţelegerea unor speţe fundamentale pentru sensul noţiunilor fundamentale - Cunoaşterea noţiunilor fundamentale specifice atât dreptului public, cât şi dreptului administrativ - Cunoaşterea şi înţelegerea legislaţiei 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei) - Explicarea necesităţii codificării - Explicarea şi interpretarea jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ - Explicarea unui litigiu de contencios administrativ 3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare) 8

- Discutare şi analiză de cazuri concrete pentru înţelegerea noţiunilor fundamentale - Analize asupra problemelor ridicate la curs - Efectuarea de referate pentru înţelegerea aprofundată a noţiunilor 4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optima şi creativa a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane - instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională) - Manifestarea unei atitudini pozitive faţă de domeniul ştiinţific - Înţelegerea noţiunilor printr-o interpretare practică, pentru crearea ca viitor specialist - Participarea la propria dezvoltare profesională Resurse şi mijloace de lucru Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită existenţa unor mijloace sau instrumente speciale (laborator, software, etc.) Metoda este cea a studiului individual combinată cu alte metode folosite cu prilejul activităţilor desfăţurate la întâlnirile tutoriale (activităţi desfășurate în grupe de lucru, activităţi desfășurate în cooperare etc). Instrumente utilizate în vederea înţelegerii aspectelor teoretice şi a rezolvării elementelor de test: Constituţia României, diverse texte de lege indicate.

9

Structura cursului Suportul de curs este structurat într-o singură parte și se numește: Drept administrativ I Acesta cuprinde 14 unităţi de învăţare, aşezate, de regulă, în conformitate cu succesiunea logică a autorului în cunoaşterea şi aprofundarea principalelor instituţii de drept administrativ. Însuşirea temeinică a Dreptului administrativ presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare. De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, în fiecare semestru, minim un referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau material tipărit, astfel: e-mail, eLis, secretariat. Fiecare referat va fi apreciat cu un procent de 10%-20% din nota finală. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor. I. Temele de control din Partea –Drept Administrativ 1 se regăsesc la finalul Unităţilor de Învăţare nr. (1-14) și constau într-un referat cu tema la alegere descrise mai jos. Tema de Control nr.1 constă într- un referat cu tema la alegere, apreciat cu 20% din nota finală: 10

a.) „Președintele României” (Unitatea de învăţare nr.6) sau b.) ”Guvernul” (Unitatea de învăţare nr.9 ); Tema de Control nr.2 constă într- un referat cu tema la alegere, apreciat cu 10% din nota finală: a.) “Autorităţile publice locale” (Unitatea de învăţare nr.12) sau b.) “Funcţia publică/funcţionarul public” (Unitatea de învăţare nr.14). Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii, bibliografie care este specificată la finalul materiei. Cerinţe preliminare Este necesară actualizarea tuturor cunoștinţelor de drept acumulate pe parcursul studiilor anterioare. Pentru înţelegerea conceptelor și noţiunilor prezentate în acest curs de drept administrativ și pentru a le aplica eficient în practică este necesară parcurgerea în prealabil a cursului de Teoriei Generale a Dreptului precum și a Dreptului constituţional și Instituţii politice. Discipline deservite Dreptul administrativ poate fi considerat ca o continuare a studiului dreptului contituţional și se interferează apoi cu dreptul penal, civil, contravenţional, procedura în faţa instanţelor judecătorești. Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenţii vor fi capabili să urmeze cursurile de procedură civilă, procedură penală.

11

Durata medie de studiu individual Timpul necesar parcurgerii unei Unităţi de Învăţare este estimat la minim 2 ore. Pentru cele 14 unităţi de învăţare ( UI) din fiecare parte a materiei vor fi alocat 28 de ore de studiu individual (SI). Evaluarea Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel: 1. Evaluarea parţială, prin intermediul unor teme de control, sub forma de referat, conform calendarului disciplinei, care valorează 10%-20% per fiecare referat, din nota finală. 2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este scris, iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor: 1. Răspunsurile la examen 60%; 2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale 3. Teme de control 40%; Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în care trebuie să aibă o pondere de cel puţin 30% nota de la examenul propriuzis. Studenţii care nu au obţinut cel puţin nota 3 la examenul propriu-zis nu pot promova examenul pe baza notării făcute la evaluarea parţială. Grila de Evaluare: Grila de evaluare pentru examen cuprinde: 1. Unul sau două subiecte teoretice, care trebuie tratate analitic; 2. Un număr de 5 teste scurte care pot cuprinde şi aplicaţii practice sau grile. 12

Cuprins Chestionar evaluare prerechizite ..............................................................17 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1 ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ .................................................................19 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare ..........................................................19 1.2. Competenţele unităţii de învăţare .....................................................19 1.3. Mic dictionar de termeni administrativi...........................................20 1.4. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României.....25 1.5. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României ........26 1.6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice...................................30 1.7. Teoria separaţiei puterilor, analizată din perspectiva dreptului administrativ..............................................................................32 1.8. Rezumat ................................................................................................35 1.9. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.................................................35 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2 DREPTUL ADMINISTRATIV ................................................................37 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare ..........................................................37 2.2. Competenţele unităţii de învăţare .....................................................37 2.3. Obiectul dreptului administrativ; definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ .......................................................38 2.4. Izvoarele dreptului administrativ .....................................................44 2.5. Rezumat ...............................................................................................50 2.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.................................................50 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3 DREPTUL ADMINISTRATIV ................................................................52 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare ..........................................................52 3.2. Competenţele unităţii de învăţare .....................................................52 3.3. Norma de drept administrativ ...........................................................53 3.4. Raporturile de drept administrativ ..................................................57 3.5. Rezumat ................................................................................................60 3.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.................................................61 13

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI .................................................................63 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare ..........................................................63 4.2. Competenţele unităţii de învăţare .....................................................63 4.3. Cadrul constituţional al instituţiei prezidenţiale.............................64 4.4. Rolul Preşedintelui potrivit Constituţiei...........................................66 4.5. Actele Preşedintelui României ...........................................................68 4.6. Rezumat ................................................................................................74 4.7. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.................................................74 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI .................................................................76 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare ..........................................................76 5.2. Competenţele unităţii de învăţare .....................................................76 5.3. Atribuţiile Preşedintelui României....................................................77 5.4. Rezumat ................................................................................................93 5.5. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.................................................93 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI .................................................................95 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare ..........................................................95 6.2. Competenţele unităţii de învăţare .....................................................95 6.3. Răspunderea Preşedintelui României ...............................................96 6.4. Rezumat ..............................................................................................103 6.5. Test de autoevaluare a cunoștinţelor...............................................103 6.6. Temă de control..................................................................................104 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7 GUVERNUL ROMÂNIEI.......................................................................105 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................105 7.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................105 7.3. Rolul şi structura Guvernului ..........................................................106 7.4. Regimul învestiturii Guvernului .....................................................113 7.5. Rezumat ..............................................................................................119 7.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor...............................................119 14

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8 GUVERNUL ROMÂNIEI.......................................................................121 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................121 8.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................121 8.3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului.................122 8.4. Primul – ministru ...............................................................................130 8.5. Rezumat ..............................................................................................131 8.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor...............................................131 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9 GUVERNUL ROMÂNIEI.......................................................................133 9.1. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................133 9.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................133 9.3. Actele Guvernului..............................................................................134 9.4. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului ..140 9.5. Rezumat ..............................................................................................148 9.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor...............................................149 9.7. Temă de control..................................................................................150 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN ROMÂNIA.................151 10.1. Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................151 10.2. Competenţele unităţii de învăţare .................................................151 10.3. Principiile organizării administraţiei publice locale ...................152 10.4. Constituirea Consiliului local.........................................................153 10.5 Atribuţiile Consiliului local .............................................................156 10.6. Rezumat.............................................................................................162 10.7. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.............................................162 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN ROMÂNIA.................164 11.1. Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................164 11.2. Competenţele unităţii de învăţare .................................................164 11.3. Consiliul local ...................................................................................165 11.4. Primarul ............................................................................................172 11.5. Rezumat.............................................................................................180 11.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.............................................181 15

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN ROMÂNIA.................182 12.1. Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................182 12.2. Competenţele unităţii de învăţare .................................................182 12.3. Consiliul judeţean ............................................................................183 12.4. Prefectul.............................................................................................191 12.5. Rezumat.............................................................................................197 12.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.............................................197 12.7.Temă de control.................................................................................198 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 13 FUNCȚIA PUBLICĂ ...............................................................................200 13.1. Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................200 13.2. Competenţele unităţii de învăţare .................................................200 13.3. Fundamente constituţionale ale conceptelor de funcţie publică şi funcţionar public ...................................................................................200 13.4. Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public ...................205 13.5. Clasificarea funcţiilor publice.........................................................207 13.6. Rezumat.............................................................................................212 13.7. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.............................................212 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14 FUNCȚIA PUBLICĂ ...............................................................................214 14.1. Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................214 14.2. Competenţele unităţii de învăţare .................................................214 14.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici...........................215 14.4. Răspunderea funcţionarilor publici .............................................218 14.5. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public............................................................................227 14.6. Rezumat.............................................................................................230 14.7. Test de autoevaluare a cunoștinţelor.............................................230 14.8. Temă de control................................................................................231 14.9. Bibliografie specifică Drept administrativ I .................................232

16

Chestionar evaluare prerechizite NOTĂ: Testul de mai jos va fi rezolvat de către studenţi și evaluat de către tutore în cadrul primului tutorial. Răspundeţi la următoarele întrebări. Este corectă numai singură variantă. 1. Principiul separaţiei puterilor, Constituţiei României revizuite: a) Este consacrat direct b) Se deduce implicit c) Nu este consacrat

o

raportat la prevederile

2. a) b) c)

Președintele României face parte din: Puterea judecătorească Puterea legislativă Puterea executivă

3. a.) b) c.)

Care dintre statele lumii au o Constituţie cutumiară (nescrisă): Anglia Rusia Austria

4. a.) b) c)

Constituţia României a fost revizuită în anul: 2001 2003 2010

5. a.) b) c)

Regimul politic din România este în prezent: Monarhia Republica Federaţia

6. Curtea Constituţională: a) Face parte din cele trei puteri 17

b) Este Camera inferioară a Parlamentului c) Este o autoritate independentă 7. a) b) c)

Parlamentul reprezintă: Puterea judecătorească Puterea executivă Puterea legislativă

8. a) b) c)

Dreptul constituţional: Este o ramură a dreptului privat Este o ramură a dreptului public Este o ramură de drept de tip independent

9. justiţie: a) b) c)

În ce articol din Constituţie este prevăzut accesul liber la art. 21 art. 31 art. 52

10. Una din afirmaţiile de mai jos nu este adevărată. Despre ce variantă este vorba? a.) România este stat naţional, suveran și independent, unitar și indivizibil b) În România, limba oficială este limba română c) Președintele României este unul dintre cei mai puternici șefi de stat din Europa datorită puterilor conferite de Constituţie 11) În ce articol din Constituţie este prevăzut dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică: a) art 21 b) art 52 c) art 24 Răspunsul corect la întrebările tip grilă: 1.a), 2.c), 3.a), 4.b), 5.b), 6.c), 7.c), 8.b), 9.a), 10.c), 11.b).

18

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ Cuprins 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1.2. Competenţele unităţii de învăţare 1.3. Mic dictionar de termeni administrativi 1.4. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României 1.5. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României 1.6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice 1.7.Teoria separaţiei puterilor, analizată din perspectiva dreptului administrativ 1.8. Rezumat 1.9. Test de autoevaluare 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare Prezenta unitate de învăţare are drept scop să familiarizeze studenţii cu noţiunile fundamentale ale dreptului administrativ: noţiuni introductive, definiţii, dicţionar de termeni administrativi. De asemenea, în această primă unitate de învăţare se tratează teoria separaţiei separaţiei puterilor din perspectiva dreptului administrativ. 1.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să: => identificaţi noţiunile fundamentale ale dreptului administrativ, conform dicţionarului; => identificaţi autorităţile publice in sistemul constituţional românesc şi în realitatea concretă; => cuprindeţi sfera autorităţilor care formează administraţia publică; => definiţi administraţia publică; 19

=> distingeţi între cele trei puteri din România şi să prezentaţi rolul fiecăreia, => înţelegeţi rolul executivului faţă de celelalte puteri, precum şi rolul executivului ca putere distinctă; Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 120 minute. 1.3.Mic dicţionar de termeni administrativi Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public. 00:05

Dreptul public cuprinde normele care se referă la organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, raporturile dintre aceste autorităţi, dintre stat şi particulari, precum şi raporturile dintre state. Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează, concret sau cu valoare de principiu, relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau structuri private, învestite cu autoritate publică, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte. Prezentarea instituţiilor de drept administrativ se face dintr-o triplă prespectivă: legislativă, jurisprudenţială şi doctrinară.

00:10

20

Prin legislaţie sunt avute în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale în materie, strict necesare în dreptul administrativ pentru o corectă abordare a instituţiilor fundamentale, prezentate în evoluţia lor.

Prin jurisprudenţă sunt înţelese soluţiile pronuţate de instanţele judecătoreşti în cauze determinate, evocate şi analizate de doctrină, soluţii care se bazează pe litera şi spiritul legii. Prin doctrină se înţelege tot ceea ce se publică într-o ramură de drept sau alta, întreaga operă a teoreticienilor dreptului, sub forma unor tratate, monografii, manuale, note de curs, studii şi articole. Noţiunea fundamentală a dreptului administrativ este aceea de administraţie publică. reprezintă ansamblul Administraţia publică activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile, sau, în limitele legii, se prestează servicii publice. Alte trei noţiuni stau la baza întregii filosofii a dreptului administrativ, şi anume: Regimul de putere publică este regimul în care prevalează interesul general atunci când este în conflict cu interesul particular, prin intermediul prerogativelor acordate de Constituţie şi de legi. Puterea publică este deci reprezentată de prerogativele ce fac ca interesul general sa prevaleze faţă de interesul particular. Aceste prerogative rezultă din Constituţie şi din alte legi organice, pe ele se fundamenteză capacitatea de drept public a organelor administraţiei publice. În virtutea acestei capacităţi, organele administraţei emit acte administrative, care se excută din oficiu şi se aplică direct. 21

Serviciul public reprezintă activitatea organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice, pentru a satisface nevoi sociale în interes public.

00:20

Interesul public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor, la un moment dat, cu precizarea că această sintagmă este un concept ce depinde de scopurile politice, sensul său putând să se modifice odată cu schimbarea concepţiilor politice, în cazul unei alternanţe la putere. Notiunea de autoritate publică desemnează pe agenţii ori funcţionarii publici care intră în contact direct şi nemijlocit cu cetăţeanul. De asemenea, prin autoritate publică mai înţelegem şi un colectiv organizat de oameni care exercită prerogativele de putere publică, fie într-o actvitate statală, fie într-o activitate din administraţia locală autonomă. Organele administaţiei publice reprezintă categoriile de autorităţi care, potrivit Constituţiei şi legilor, sunt chemate să execute legea, sau, în limitele legii, să presteze servicii publice, uzând, în acest scop, de preogative specifice puterii publice. Tot prin organele administraţiei publice sunt înţelese şi acele structuri organizaţionale care, potrivit Constituţiei şi legilor, au personalitate de drept public şi acţioneză, din oficiu, pentru executarea legii sau prestrea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului. Sarcinile organelor administrative reprezintă ansamblul necesităţilor sociale, obiectiv determinate,

22

evaluate politic şi consacrate prin norme juridice, necesităţi care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe.

Răspundeţi la următoarea întrebare: Ce se înţelege prin: serviciu public şi regim de putere publică? .............................................................................................. ...................................................................................................... ...................................................................................................... ...................................................................................................... ...................................................................................................... ...................................................................................................... ...................................................................................................... ............................................................................

00:30

Atunci când se vorbeşte despre autorităţi administrative sunt avute în vedere două noţiuni: 1. Competenţa, care reprezintă ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege, ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a duce, în nume propriu şi în realizarea puterii publice, o anumită activitate administrativă. Competenţa prezintă următoarele caractere: - legal; - autonom; - obligatoriu. Competenţa este deci un ansamblu de atribuţii prevăzute de lege şi este de trei feluri: - materială; - teritorială; - temporală. 2. Capacitatea, care reprezintă organelor administraţiei publice de a fi

aptitudinea subiecte în 23

raporturile juridice administrative, realizarea competenţei lor.

reclamate

de

Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabiltăţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Autorităţile administrative îşi concretizează activitatea în principal în acte administrative. Actul administrativ reprezintă forma juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice, care constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti. Actele administrative nu se atacă la instanţele de drept comun, ci la cele specializate de contencios administrativ. Astfel, prin contencios administrativ înţelegem:
în sens larg, litigiile de competenţa instanţelor judecătoreşti, dintre un organ al administraţiei publice, respectiv un funcţionar public, pe de o parte şi alt subiect de drept, pe de altă parte, în care organul public sau funcţionarul public apare ca purtător al autorităţii publice.
în sens restrâns, totalitatea litigiilor de competenţa secţiilor de contencios administrativ. În prezentarea definiţiilor de mai sus s-a avut în vedere modul de abordare a acestor instituţii în Tratatul de Drept Administrativ al Profesorului Antonie Iorgovan, vol. I, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

24

1.4.Noţiunea de Constituţiei României

00:40

autoritate

publică

potrivit

Constituţia Trebuie precizat încă de la început ca instrumentul fundamental cu care vom opera în înţelegerea prezentei materii va fi Constituţia României. Aceasta a fost adoptată în sedinţa Adunării Constituante din 8 noiembrie1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Constituţia României a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 şi aprobată prin referendumul naţional din 1819 octombrie 2003. A intrat în viogoare la data de 29 octobrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758/ 29.10.2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 1819 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia Romaniei în varianta actuală este structurată pe VIII Titluri şi are 156 de articole. Noţiunea de autoritate publică Constituţia României din 1991 foloseşte ca terminologie de bază pentru instituţiile ce urmează a fi studiate noţiunile de „autoritate publică” şi respectiv „autoritate a administraţiei publice”. De asemenea, trebuie remarcat că o atentă lecturare a dispoziţiilor constituţionale conduce la interpretarea potrivit cu care noţiunea de autorittae publică este folosită atât în sens larg, cât şi în sens restrâns. Pornind de la ideea că anumite autorităţi publice sunt enumerate expressis verbis in Constituţie în Titlul III, trebuie să deducem că autorităţile acolo enumerate exercită clasicele funcţii ale statului - legislativă, executivă şi judecătorească, Rezultând deci că în acest titlu noţiunea este folosită în sens restrâns. 25

Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare, despre Preşedinte şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate, autorităţi administrative autonome şi autoritaţile administraţiei publice locale, la care se adaugă autoritatea judecătorească care realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei. Pe lângă autorităţile enumerate in Titlul III, în Constituţie mai regăsim şi alte autorităţi: Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională. În cazul acestora avem de-a face cu autorităţi publice în sensul de structuri organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică, ce exercită diverse forme de control, în principal asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale statului. În aceste cazuri avem de-a face cu folosirea noţiunii în sens larg. 1.5. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României

00:50

26

Titlul III din Constituţia României intitulat „Autorităţile publice” cuprinde următoarele capitole: 1. Parlamentul; 2. Preşedintele României; 3. Guvernul; 4. Raporturile Parlamentului cu Guvernul; 5. Administraţia Publică; 6. Autoritatea judecătorească. S-a ridicat problema dacă administraţia publică se circumscrie la ceea ce este cuprins în cele cinci capitole din Constituţie sau administraţia publică reprezintă o noţiune mai amplă. Faptul că în Constituţie se întâlneşte un capitol cu denumirea „administraţie publică” nu înseamnă că autorităţile acolo precizate (

01:00

ministere, alte organe centrale de specialitate, prefect, organele locale de specialitate subordonate ministerelor, consiliu judeţean, consiliul local, primar) sunt singurele autorităţi ale administraţiei publice. Prin această tehnică de ordonare şi enumerare, leguitorul constituant a dorit să arate că autorităţile publice din cap. 5 fac numai administraţie publică, atât la nivel central, cât şi la nivel local. Pe lângă autorităţile prezentate în cap. 5, din formularea textelor constituţionale rezultă că Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice, ceea ce arată calitatea sa de structură a administraţiei publice. Pe de altă parte, Preşedintele României, are atribuţii pe linia realizării unor servicii publice administrative de o importanţă deosebită: apărarea ţării, asigurarea ordinii publice, reprezentarea diplomatică pe plan extern. De aici, rezultă că şi Preşedintele României este o autoritate a administraţiei publice. Deci, nu se poate susţine că autorităţile administraţiei publice sunt doar cele din cap. 5 al Titlului III din Constituţie, ci şi alte autorităţi, cum ar fi Guvernul sau Preşedintele ţării. Pe de altă parte, art. 52 din Constituţie, lasă să se înţeleagă la prima vedere că actele administrative emană de la orice autoritate publică. Art. 52 din Constituţie Art. 52 are următoarea redactare: „ Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act adminstrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele acestui drept se stabilesc prin lege organică. 27

01:10

28

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şiau exercitat funcţia cu rea- credinţă sau gravă neglijenţă.” Acest text consacră un drept tradiţional – dreptul celui vătămat de o autoritate publică – care, alături de art. 51 din Constituţie care consacră dreptul de petiţionare, formează categoria drepturilor garanţii. Articolul 52 este aşadar temeiul constituţional al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice, implicit al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetăţenilor. Mai precis, reprezintă temeiul constituţional pentru repararea pagubelor produse cetăţenilor, reglementând cele trei situaţii în care poate interveni răspunderea unei autorităţi publice: 1. când a emis un act administrativ prin care se vatămă un drept al unei persoane; 2. când nu se soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane; 3. când prin erori judiciare s-au produs prejudicii. Cât priveşte categoria de acte la care se referea art. 52, articol citat are în vedere ceea ce în dreptul administrativ a fost definit sub sintagma „ act administrativ”. Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la actele administrative emise numai de către autorităţile executive, ci la toate actele administrative emise de autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică. Fiind vorba numai de acte cu caracter administrativ, în această categorie nu intră legea, ca act juridic al Parlamentului, sau hotarârea unei instanţe, dată într-o speţă soluţionată. Dar structurile administrative ale Parlamentului, precum şi conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte administrative. Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de aplicaţie a art. 52. De asemenea, este de remarcat că textul Constituţional dă tăcerii unei autorităţi publice efectele juridice ale unui act administrativ.

Trebuie să se facă deci distincţie între administraţia publică, realizată de structuri statale, respectiv ale comunităţilor locale, conduse sau tutelate, direct sau indirect, de către unul din cei doi şefi ai executivului – şeful statului sau Guvernul şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte organe de stat ( autorităţi publice) : Parlament, instanţe judecătoreşti, Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului. A nu face o atare delimitare şi a admite că Parlamentul, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, instanţele judecătoreşti fac şi „ administraţie publică” înseamnă a le pune „ sub comanda Guvernului”, deoarece Guvernul, potrivit art. 102 din Constituţie, exercită conducerea generală a administraţiei publice. Toate aceste autorităţi publice desfăşoară şi o activitate administrativă, ci pentru a-şi realiza prerogativele prevăzute de Constituţie şi legile organice. Aceste aspecte de fond determină ca nici actul administrativ pe care îl emit să nu poată avea trăsăturile actului administrativ tipic, emis de autorităţile executivului, pentru realizarea administraţiei publice. Ca atare, deşi în art. 52 se foloseşte expresia generică de act administrativ, în realitate, textul are în vedere două categotii de acte adiminstrative: 1. actele administrative ale autorităţilor publice din sfera executivului; 2. actele administrative ale celorlalte autorităţi publice. Pentru prima categorie, art. 52 ne apare ca fiind fundamentul contenciosului administrativ, iar pentru cele din categoria a doua, fie al unui contencios administrativ, fie al unui contencios judiciar de altă natură. Oricum, art. 52 trebuie coroborat cu art. 21 din Constituţie. În cazul în care legile nu dau soluţii şi procedurile existente sunt considerate nesatisfăcătoare, urmează a se aplica art. 21 privind accesul liber la justiţie. 29

Răspundeţi la următoarea întrebare: Ce rol are Constituţia României în sistemul de drept românesc? .............................................................................................. .............................................................................................. ...................................................................................................... ...................................................................................................... ...................................................................................................... 1.6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice

01:20

30

Noţiunea fundamentală a dreptului administrativ este aceea de administraţie publică. Administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile, sau, în limitele legii, se prestează servicii publice. Din această definiţie se desprin următoarele trăsături: - este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative denumite generic în dreptul administrativ autoritaţi ale administraţiei publice - este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau, după caz, de organizare sau de realizare efectivă a serviciilor publice; - este o activitate ce se realizează în regim de putere publică, prin intermediul prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public.

În concret, autorităţile care realizează administraţia publică sunt: 1. la nivel central: a. cei doi şefi ai executivului ( Preşedintele şi Guvernul); b. ministerele şi alte organe centrale subordonate Guvernului; c. autorităţi administrative centrale autonome (organe centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului); d. instituţii bugetare, regii autonome, societăţi comerciale, subordonate ministerelor; e. instituţii bugetare, regii autonome, societăţi comerciale, subordonale organelor centrale autonome. 2. la nivel local: a. prefectul; b. organe locale de specialitate subordonate ministerelor şi coordonate de prefect; c. organe autonome locale ( consiliul judeţean, consiliul local, primarul); d. instituţii bugetare, regii autonome, societăţi comerciale, subordonate consiliului judeţean sau consiliului local. Un element esenţial al relaţiilor administrative este subordonarea administrativă. Aceasta presupune: 1. dreptul de organizare a autorităţii inferioare; 2. dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii; 3. dreptul de supraveghere generală a activităţii; 4. dreptul de numire a conducătorilor; 5. dreptul de tragere la răspundere prin aplicarea sancţiunilor administrativ disciplinare; 6. dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor. 31

1.7. Teoria separaţiei puterilor, analizată din perspectiva dreptului administrativ

01:30

32

Unitatea puterii politice este o realitate ce nu poate fi contestată, drept pentru care se face referire la celebra teorie a separaţiei puterilor pentru a evoca contraputerile instituţionale. Puterea de stat este organizată într-un complex şi complicat aparat, ea nu poate fi concepută fără existanţa unor autorităţi precum Parlamentul, Şeful de Stat, Guvernul, etc. Una este însă puterea de stat ca atare şi alta este problema organizării aparatului de stat, astfel încât să existe o specializare pentru relizarea funcţiilor fundamentale ale satului, cât şi o contracarare reciprocă în vederea menţinerii echilibrului democratic. Niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au fost complet separate. Constituţia din 1923 a dat naştere la două principii corelative: separaţia puterilor şi, respectiv, colaborarea puterilor. Trinitatea puterilor devine astfel o frână pentru reglementarea unor instituţii (Avocatul Poporului, Curtea Constituţională), care riguros nu intră în sfera nici uneia din clasicele puteri. Principiul separaţiei puterilor a suferit, în semnificaţia sa exactă, o dublă alterare: Sub influenţa spiritului logic, el este exagerat; Sub influenţa spiritului juridic, el este deformat. Piatra unghiulară a dreptului public contemporan o reprezintă în continuare distincţia dintre organele legislative şi cele executive, considerate anterior antagonice pentru a fundamenta echilibrul puterilor. În prezent, se asistă la un declin al echilibrului puterilor, deoarece organelor executive li se recunoaşte plenitudinea exercitării puterii politice, ele fiind singurele capabile de a elabora o politică naţională. Rolul organelor executive devine astfel primordial.

Totuşi, trebuie remarcat că revizuirea Constituţiei în 2003 a adus o modificare a articolului 1. Astfel, art. 1 alin. 4 în actuala formulare are următorul conţinut: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Exemple 1. Care sunt tendinţele actuale în analiza teoriei separaţiei puterilor în dreptul public român?

01:40

Teoria separaţiei puterilor este reglementată expres în Constituţia României, revizuită art 4, care are următoarea redactare la alineatul 1: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Potrivit Constituţiei revizuite, puterea de stat exercită trei funcţii distincte, separate în realizarea lor efectivă şi anume: legislativă, executivă şi judecătorească. Pentru principiul separaţiei puterilor în stat existenţa celor trei funcţii statale, distincte şi independente în acţiune unele faţă de altele, este esenţială. Fiecărei funcţii îi corespunde o putere, respectiv o prerogativă decizională, o competenţă statală, delegată de la popor unor autorităţi specifice. Activitatea fiecărei categorii de autorităţi este autonomă în raport cu categoriile de autorităţi care exercită alte funcţii statale. Piatra unghiulară a dreptului public contemporan o reprezintă în continuare distincţia dintre organele legislative şi cele executive, considerate anterior antagonice pentru a fundamenta echilibrul puterilor. În prezent, se asistă la un declin al echilibrului puterilor, deoarece organelor executive li se recunoaşte plenitudinea exercitării puterii politice, ele fiind singurele capabile de a elabora o politică naţională. Rolul organelor executive devine astfel primordial. 33

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Unde plasăm dreptul administrativ românesc? .............................................................................................. ...................................................................................................... ...................................................................................................... .................................................................................................. Să ne reamintim... Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public. Regimul de putere publică este regimul în care prevalează interesul general atunci când este în conflict cu interesul particular, prin intermediul prerogativelor acordate de Constituţie şi de legi. Puterea publică este deci reprezentată de prerogativele ce fac ca interesul general sa prevaleze faţă de interesul particular. Serviciul public reprezintă activitatea organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice, pentru a satisface nevoi sociale în interes public. Notiunea de autoritate publică desemnează pe agenţii ori funcţionarii publici care intră în contact direct şi nemijlocit cu cetăţeanul.

01:50 34

Administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile, sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.

1.8.Rezumat Prezenta unitate de învăţare are drept scop să familiarizeze studenţii cu noţiunile fundamentale ale dreptului administrativ. De asemenea, am urmărit să indetificăm corect rolul administraţiei publice în sistemul nostru de drept, precum şi să subliniem importanţa teoriei separaţiei puterilor. Ni s-a părut deosebit de utilă prezentarea unui mic dicţionar cu termenii fundamentali ai dreptului administrativ, ca un punct de reper pentru studenţi în abordarea şi înţelegerea noţiunilor cu care vom opera pe parcursul studiului acestei materii. 1.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă1: 1. În prezent, în dreptul public român vorbim despre: a. separaţia puterilor b. colaborarea puterilor c. separaţia dar şi colaborarea puterilor 2. a. b. c.

Dreptul administrativ este o ramură a: dreptului privat dreptului public dreptului constituţional

3. Una din trăsăturile dreptului administrativ se referă la: a. În dreptul administrativ, interesul public are prioritate faţă de interesul particular b. În dreptul administrativ interesul particular primează 1

Grilele au un singur răspuns corect.

35

c. În dreptul administrativ, interesul public se realizează numai prin negociere cu reprezentanţii societăţii civile 4. Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, funcţia executivă revine: a. Parlamentului b. Administraţiei c. Instanţelor judecătorești 5. La ce categorii de acte administrative se referă art 52 din Constituţie: a. Acte administrative ale autorităţilor publice din sfera executivului și actele administrative ale celorlalte autorităţi publice b. Actele administrative ale autorităţilor publice locale c. Actele administrative ale autorităţilor publice din sfera executivului 6. Activitatea de administraţie publică se desfășoară, de regulă: a. De pe poziţii de egalitate faţă de particulari b. De pe poziţii de autoritate faţă de particulari c. De pe poziţii de subordonare faţă de particulari 7. În Constituţia României revizuită, principiul separaţiei puterilor în stat este: a. Ignorat b. Sugerat implicit c. Consacrat expres Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.a), 4.b), 5.a), 6.b), 7.c)

36

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 DREPTUL ADMINISTRATIV Cuprins 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2.2. Competenţele unităţii de învăţare 2.3. Obiectul dreptului administrativ; definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ 2.4. Izvoarele dreptului administrativ 2.5. Rezumat 2.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare Scopul unităţii de învăţare nr. 2 este acela de a prezenta obiectul dreptului administrativ, a sistematiza izvoarele dreptului administrativ precum și a clasifica izvoarele dreptului administrativ în scrise și nescrise.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => definiţi dreptul administrativ => prezentaţi trăsăturile dreptului administrativ => prezentaţi izvoarele dreptului administrativ, cele scrise şi cele nescrise

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

37

2.3. Obiectul dreptului administrativ; definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ

00:05

38

Obiectul dreptului administrativ Discuţiile cu privire la conţinutul şi sfera administraţiei publice nu pot fi separate de cele care privesc obiectul dreptului administrativ. În doctrina postbelică sau formulat mai multe puncte de vedere în această problemă care permit delimitarea a trei curente de opinii. Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabil administraţiei publice. Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că, dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept. Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice, ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice. Obiectul dreptului administrativ este privit într-o opinie, faţă de regimul constituţional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi unităţilor administrativ-teritoriale exercitate prin autorităţile lor, alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (drept constituţional, dreptul civil, dreptul financiar, etc). Cu alte cuvinte, normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice şi împreună cu alte norme juridice, aparţinând altor ramuri de drept. Se apreciază că trebuie facută distincţia după cum normele dreptului administrativ se intersectează cu

00:10

normele altor ramuri ale dreptului public, respectiv cu normele altor ramuri ale dreptului privat. Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt identificate deci două situaţii: reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public şi reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat. În ceea ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public pot fi identificate trei ipoteze: În primul rând este vorba despre raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public, cum ar fi dreptul constituţional. Astfel, în dreptul constituţional domină teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale ce porneşte de la ideea dă toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional, calitate ce nu exclude ci dimpotrivă îngăduie calificarea unor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului, cum este spre exemplu, dreptul administrativ. Astfel, dispoziţiile din Constituţie care se referă la Guvern, administraţie publică centrală de specialitate sau locală, contencios administrativ, funcţie publică, etc. au o dublă natură juridică, de drept constituţional şi în subsidiar, de drept administrativ. În al doilea rând, poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun altor ramuri ale dreptului, cum ar fi de plidă, dreptul financiar, dreptul funciar, dreptul urbanismului, etc. În această ipoteză dreptul administrativ are rol de factor structurant, determinant în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. Un asemenea rol de drept comun îi revine dreptului administrativ datorită desprinderii în 39

timp a unor instituţii ale sale în veritabile ramuri ale dreptului, ca urmare a evoluţiei sale din secolul trecut, tot mai diversificate, efect firesc al creşterii sarcinilor administraţiei publice. În al treilea rând, poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului, cum ar fi de exemplu, dreptul internaţional public. Relaţiile externe ale unui stat neputând fi scoase din sfera administraţiei publice, dreptul administrativ reglementează “ administraţia exterioară” în cooperare cu dreptul internaţional public. Deoarece art. 20 alin. 2 din Constituţia României din 1991 consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu reglementările interne în materia dreptului omului, rezultă că în acest domeniu, normele dreptului internaţional public au preeminenţă faţă de normele interne ale dreptului administrativ, fiind vorba despre un raport de subsecvenţă între dreptul administrativ şi dreptul internaţional public. Astfel, regimurile juridice de drept civil, dreptul familiei, etc. întregesc reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice, aflându-se cel mai adesea într-un raport de subsecvenţă faţă de normele dreptului administrativ. Pe de altă parte, dreptul administrativ are ca obiect de reglementare şi acel “fascicol” de relaţii sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”, instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă, cu sau fara caracter sancţionator. În sfârşit, mai distingem raporturile sociale ce fac obiectul administraţiei publice realizate de alte structuri organizatorice decât cele ale administraţiei publice, caz în care regimul administrativ e subsecvent altro regimuri juridice. 40

00:20

Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ Două categorii de raporturi sociale intră sub incidenţa normelor de drept administrativ şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice, în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice ( autorităţile publice în general, potrivit art. 48 din Constituţie) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă). Dreptul administrativ poate fi definit ca ramură a dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică, pentru realizarea unui interes public, asimilate autorităţilor publice, pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte. În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ, doctrina actuală nu a reuşit adoptarea unei poziţii comune. Vom reţine următoarele caracteristice fundamentale. În primul rând, dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului de public. În al doliea rând, dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii, în sensul că, activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea, urmarindu-se în principal, punerea lor în aplicare. Acest principiu este prevăzut şi în art. 51 din Constituţie conform căruia “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” În al treilea rând, dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative, distincte de cele 41

00:30

42

care reglementează raporturile dintre particulari, constituind regimul juridic administrativ, ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat, mai reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “ dreptul aplicabil administraţiei publice”. În principiu, problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari, tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice. Astfel, există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii, supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale. De asemenea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice. În al patrulea rând, normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat, aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie. În al cincilea rând, în dreptul administrativ, interesul public are prioritate faţă de interesul particular, pornindu-se de la ideea că, în statul de drept, interesele statului sunt ale colectivităţii, deci trebuie să fie prioritare în raport cu cel ale individului. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni, Constituţia a instituit drpturile garanţii prevăzute la art. 51 şi art. 52 din Constituţie.

00:30

Răspundeţi la următoarea întrebare: Care este definiţia dreptului administrativ? ………………………………………………………… ……………………………………………………………… ……………………………………………………………… ……………………………………………………………… ……………………………

Să ne reamintim... 00:40
Cele trei opinii cu privire la dreptul administrativ sunt: 1. -Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabil administraţiei publice. 2. -Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că, dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept. 3. -Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice, ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice.

43

2.4. Izvoarele dreptului administrativ Definim izvoarele de drept ca fiind procedurile prin care se elaborează regulile de drept. Din punct de vedere a teoriei generale a dreptului, izvoarele dreptului se împart în două mari categorii: - izvoare materiale (condiţiile de existenţă) - izvoare formale (formele juridice de exprimare a voinţei guvernaţilor).2 Doctrina a împărţit însă în mod constant izvoarele dreptului administrativ în: - izvoare scrise; - izvoare nescrise. La rândul lor, izvoarele nescrise se împart în: - izvoare nescrise cutumiare; - izvoare nescrise jurisprudenţiale.

00:50

44

Analiza ştiinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezintă factorii ce dau conţinut concret dreptului pozitiv, concentrân nevoile reale ale vieţii şi relevându-se legiuitorului sub form unor comandamente sociale (comenzi sociale). Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalităţi, prin care conţinutul perceptiv al normei de drept devină regulă de conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni. Izvoarele dreptului administrativ se ordonează şi se ierarhizează, vorbindu-se în acest contex despre sistemul normativităţii juridice. Astfel, izvoarele scrise ale dreptului administrativ se ordonează şi se ierarhizează după cum urmează: - Constituţia;

- Legea organică; - Legea ordinară şi ordonanţa; - Hotărârea Guvernului; - Hotărâri (ordine, instrucţiuni) ale administraţiei ministeriale; - Ordinul prefectului; - Hotărârea consiliului judeţean; - Hotărârea consiliului local; - Dispoziţia primarului.

01:00

Constituţia. Legea fundamentală conţine norme cu privire la administraţia publică atât în sens organic, cât şi în sens material, fiind sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor administraţiei publice. Astfel, art. 1 enumeră valorile supreme, fiind norma constituţională care stabileşte sensul activităţii oricărei autorităţi a administraţiei publice. Titlul II stabileşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, fixand însă indirect şi sarcini, drepturi, obligaţii şi limite ale administraţiei publice. Titlul III enumeră prerogativele administrative ale Preşedintelui României şi ale Guvernului, toate acestea fiind norme esenţiale pentru administraţia publică centrală de specialitate, respectiv administraţia publică locală. Art. 135 enumeră obiectivele pe care trebuie să le asigure statul în plan economic, financiar şi social, toate fiind sarcini ale organelor administraţiei. Legile organice si ordinare Majoritatea acestor legi vizează fie structural, fie funcţional administraţia publică. Exemple de legi organice care reglementeaza în 45

01:10

materia dreptului administrativ : - Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 02.04.2001, modificată şi completată de Legea nr. 23/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 187 din 03.03.2004; - Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 10.07.2002; - Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22. 03.2004, modificată de Legea nr. 344/2004 În ceea ce priveste legile ordinare, ele vor fi izvoare de drept administrativ numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice. Deoarece dreptul contravenţional este o ramură a dreptului administrativ şi legile ordinare care stabilesc contravenţii vor intra tot în categoria izvoarelor dreptului administrativ. Ordonanţele Guvernului Ordonanţele vor fi prin excelenţă izvoare ale dreptului administrativ deoarece ele sunt emise de Guvern, autoritatea centrală a dreptului administrativ. Ordonanţa Guvernului, datorită emitentului este şi un act administrativ, fiind sursa dreptului aplicabil administraţiei publice. Tratatul internaţional ca izvor de drept administrativ.

01:20

46

Pentru a fi izvor al dreptului administrativ, tratatul internaţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : a) să fie de aplicaţie directă, nemijlocită ;

b) să fie ratificat conform Constituţiei ; c) să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ. Acest punct de vedere rezultă şi din interpretarea art. 20 din Constituţie, după care pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate faţă de legile interne, atunci când între acestea nu există concordanţă.

01:25

Răspundeţi la următoarea întrebare: Care sunt izvoarele scrise ale dreptului administrativ? ........................................................................................... ................................................................................................... ................................................................................................... ................................................................................................... .................................................................................................. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ Cutuma reprezintă izvor al dreptului administrativ numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: a) practica îndelungată; b) formarea convingerii opiniei publice asupra caracterului obligatoriu. În acest sens, atât autorităţile publice, cât şi cei administraţi trebuie să aibă convingerea că prin cutumă s-au stabilit veritabile drepturi şi obligaţii juridice. În dreptul administrativ românesc, de cele mai multe ori cutuma ca izvor de drept ia naştere din 47

evoluţia autonomiei locale, care duce la crearea în anumite comunităţi locale a unor reguli ce se impun întocmai ca şi legea. Princiiile generale ale dreptului constituţional şi regulile generale.

01:35

Acest izvor de drept a fost creat de doctrina occidentală, în principal de cea elveţiană, deoarece în această ţară tribunalul federal dar şi tribunalele administrative au dezvoltat, în jurisprudenţa lor, principii generale şi reguli generale care sunt edictate în forma uzuală a legislaţiei materiale. Practica judiciară este izvor de drept administrativ, mai ales atunci când vorbim despre practica instanţelor de contencios administrativ şi, mai nou, a instanţelor de contencios constituţional. Ca un argument suplimentar în acest sens, trebuie avute în vedre prevederile art. 126 alin. 3 din Constituţie care statuează:” Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.” Rezultă deci că toate deciziile de interpretare date în promovarea unui recurs în interesul legii, au semnificaţia unor izvoare de drept. Pe aceeaşi linie de idei trebuie avute în vedere şi soluţiile date de către instanţele de contencios administrativ împotriva actelor administrative normative care trebuie publicate, conform dispoziţiilor Legii nr. 554/2004. Aceste decizii se publică în Monitorul Oficial al României, partea I sau în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, la cererea instanţei de executare ori a reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.

48

Concluzionăm că sunt izvoare ale dreptului administrativ deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Curţii Constituţionale şi ale instanţelor de contencios administrativ. Doctrina nu este prin ea însăşi un izvor de drept administrativ, însă nu poate fi negată influnţă decisivă pe care aceasta o are asupra jurisprudenţei. Exemple

01:40

Care sunt condiţiil e cerute de lege ca tratatul internaţional să poată fi considerat izvor de drept administrativ? Pentru a fi izvor al dreptului administrativ, tratatul internaţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : - să fie de aplicaţie directă, nemijlocită; - să fie ratificat conform Constituţiei; - să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Prezentaţi, pe scurt, obiectul dreptului administrativ. ........................................................................................... ................................................................................................... ................................................................................................... ................................................................................................... ............................................................................................. Să ne reamintim...
Izvoarele scrise ale dreptului administrativ se ordonează şi se ierarhizează astfel: 49

01:50

Constituţia; Legea organică; Legea ordinară şi ordonanţa; Hotărârea Guvernului; Hotărâri (ordine, instrucţiuni) administraţiei ministeriale; Ordinul prefectului; Hotărârea consiliului judeţean; Hotărârea consiliului local; Dispoziţia primarului. -

ale

2.5. Rezumat În această unitate de învăţare s-a intrat deja in problematica specifică dreptului administrativ, fiind încă la un nivel teoretic. Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a sistematiza izvoarele dreptului administrativ, de a prezenta structura normei de drept administrativ studenţii însușindu-și cu succes cele prezentate în prezenta unitate de învăţare.

2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă3: 1. Constituţia este principalul izvor al dreptului administrativ? a. Da b. Numai când se referă la dreptul administrativ c. Nu

50

2. Sunt izvoare ale dreptului administrativ: a. Decizii pronunţate de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Constestaţiilor b. Decizii pronunţate de către Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci c. Deciziile de interpretare date de ÎCCJ în promovarea unui recurs în interesul legii 3. Jurisprudenţa desemnează: a. Toate hotărârile judecătorești pronunţate de către instanţele judecătorești dintr-un stat b. Toate normele juridice publicate în Monitorul Oficial c. Toate deciziile Curţii Constituţionale 4. Doctrina este prin ea însăşi un izvor de drept administrativ: a. Doctrina nu este prin ea însăşi un izvor de drept administrativ, însă nu poate fi negată influnţă decisivă pe care aceasta o are asupra jurisprudenţei. b. Doctrina nu este un izvor de drept administrativ c. Doctrina este izvor de drept administrativ 5. Cutuma este sinonimă cu: a. Legea b. Obiceiul c. Principiile generale de drept Rezolvare grile: 1.a), 2.c), 3.a),4 a) 5.b).

51

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 DREPTUL ADMINISTRATIV Cuprins 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3.2. Competenţele unităţii de învăţare 3.3. Normele de drept administrativ 3.4. Raporturile de drept administrativ 3.5. Rezumat 3.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare Scopul unităţii de învăţare nr. 3 este acela de a de a prezenta structura normei de drept administrativ şi de detalia raporturile de drept administrativ, deoarece aceste raporturi vor determina ulterior toate toate relaţiile sociale pe care le vom analiza ca fiind specifice dreptului administrativ. 3.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => analizaţi o normă de drept administrativ => să identificaţi ipoteza, dispoziţia și sancţiunea dintr-un text => distingeţi între raporturile de colaborare şi cele de subordonare, specifice dreptului administrativ

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 120 minute

52

3.3. Norma de drept administrativ Structura logico-juridică a normei de drept administrativ. Ipoteza normei de drept administrativ. 00:05 Ipoteza prevede împrejurările, condiţiile în care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia. Tot în ipoteză sunt incluse şi alte părţi ale normei, cum ar fi cele care prevăd definiţii, principii, scopul activităţii unui organ, înţelesul unor termeni, pentru că pe baza acestora se pot înţelege prevederile expuse în normă. Necesitatea unui mod amplu de redactare a ipotezei normei de drept administrativ decurge din însuşi obiectul administraţiei publice, implicit al dreptului administrativ, anume transpunerea în practică a valorilor politice ce au îmbrăcat haina juridică a legii, respectiv prestarea, în limitele legii, a serviciilor publice. După modul de determinare, ipoteza poate fi absolut determinată şi relativ deteminată. Ipoteza este absolut determinată când sunt conturate cu exactitate împrejurările în care se va aplica dispoziţia, situaţie în care autoritatea administraţiei publice nu poate decât să verifice, şi să ateste, ori să ia act şi să cofirme. Este vorba despre competenţa legată ( autoritatea administrativă este ţinută de norma juridică). Ipoteza este relativ determinată când legea ( izvorul formal de drept) prevede, în general, împrejurările la care se aplică norma, existenţa lor concretă urmând a fi stabilită de organul care o aplică. În această situaţie este vorba despre puterea discreţionară a autorităţii adminstrative sau de competenţa de apreciere a acesteia.

53

Dispoziţia normei de drept administrativ.

00:20

54

Dispoziţia este în general categorică, imperativă, deoarece relaţiile sociale care fac obiectul reglementării dreptului adminisrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii. Astfel, principalele norme de drept administrativ au o dispoziţie cu un caracter onerativ, prin care subiectele de drept la care se referă norma sunt obligate la o anumită conduită, la o anumită prestaţie. O mare categorie de norme de drept administrativ au o dispoziţie prohibitivă, cuprizând reguli de interzicere a unor acţiuni. Este cazul, în principal, al normelor cu caracter contravenţional, al normelor care consacră diferite forme de contrângere administrativă. Dispoziţia normei de drept administrativ are uneori şi caracter permisiv, prevăzând numai facultatea de a acţiona sau nu, lăsând la latitudinea subiectelor de drept să facă sau nu anumite acţiuni. Aceste dispoziţii sunt evocate prin verbul „ a putea”, introdus în expersii ca „autoritatea administrativă poate”, „ cetăţeanul poate”. Succesiunea normelor administrative în unul şi acelaşi izvor de drept nu trebuie privită cu rigiditate. Este posibil ca după o dispoziţie imperativă, care viza acţiunea unor subiecte de drept cu privire la aceeaşi problemă, să urmeze o normă cu o dispoziţie permisivă. La fel ca şi ipoteza, dispoziţia normei de drept administrativ poate fi aboslut determinată ( nu este posibilă nici o derogare de la drepturile şi obligaţiile stabilite) şi relativ determinată ( norma prevede mai mute variante posibile de conduită, urmând ca administraţia, sau, după caz, cel administrat, să aleagă una dintre ele).

Răspundeţi la următoarea întrebare: 00:30

Care este ipoteza din următorul text: “Legea se trimite spre promulgare Președiuntelui României”. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .................................................................................... Sancţiunea normei de drept administrativ. Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmările juridice care decurg în cazul nerespecării normei de drept administrativ. Sancţiunea normei de drept administrativ nu apare întotdeauna în mod expres, urmând a fi dedusă din conţinutul normei juridice respective. Rezultă deci că sanţiunea rămâne un element potenţial al normei de drept administrativ. Sub aspectul gradului de determinare, sanţiunile normei de drept administrativ pot fi: determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative. Atunci când se vorbeşte despre sancţiunea normei de drept admiinistrativ, trebuie să se facă distincţie între sancţiune, ca element al structurii locico - juridice a normei şi sancţiune, ca element al răspunderii juridice ( răspunderea juridică din dreptul administrativ). Între ele există un raport de la întreg la parte. Se pot identifica următoarele forme principale ale sancţiunii normei de drept administrativ: 55

a.) sancţiuni administrativ disciplinare (destituirea din funcţie, revocarea alegerii, mutarea disciplinară), b.) sancţiuni administrativ contravenţionale (amenda, avertismentul şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii), c.) sancţiuni administrativ patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului produs printr-o daună morală sau materială), d.) măsuri de constrângere cu caracter nesancţionator (reţinera unei persoane, obligarea la tratament medical), e.) măsuri de executare silită (demolarea sa desfiinţarea unor construcţii), f.) măsuri cu privire la actele juridice (anulare, suspendare, căi de atac).

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Care este structura normei de drept administrativ? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ......................................................................... 2. Analizaţi următorul text și identificaţi structura normei de drept administrativ: „În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al vreunui partid și nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată.” ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... 56

3.4. Raporturile de drept administrativ

00:50

Rezultatul acţiunii normelor de drept administrativ în relaţiile sociale îl constituie raporturile de drept administrativ, care apar, aşadar, ca o categorie distinctă de raporturi juridice. În cea mai simplă definiţie, raporturile juridice sunt înţelese ca fiind relaţiile sociale ce au căzut sub incidenţa normelor juridice (reglementate de normele juridice). În dreptul administrativ indentificăm două categorii de raporturi de drept: raporturi de subordonare şi raporturi de colaborare. Ambele categorii de raporturi prezintă următoarele trăsături generale prin care se particularizează faţă de celelalte raporturi de drept: a) unul dintre subiecte este, obligatoriu, un purtător al autorităţii publice; de regulă, acesta este un organ al administraţiei publice, însă poate fi şi un organe nestatal învestit cu prerogative de putere publică. Această trăsătură urmăreşte să individualizeze raporturile de drept administrativ de raporturile de drept privat. b) sunt raporturi de putere, care apar în sfera relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului administrativ. Această trăsătură delimitează raporturile de drept administrativ de celelalte raporturi de drept public.

57

Răspundeţi la următoarea întrebare: Care este definiţia raportului de drept administrativ? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ............................................................................................... Trăsături specifice raporturilor de subordonare.

01:00

a) sunt raporturi de subordonare a unui subiect faţă de celălalt; mai exact, subiectul care este purtător al autorităţii publice are o poziţie supraordonată. b) naşterea şi realizarea lor sunt determinate fie de voinţa legiuitorului, fie de voinţa unilaterală a subiectului supraordonat, c) realizarea lor constituie o obligaţie juridică pentru organul supraordonat. Trăsături specifice raporturilor de colaborare a) sunt raporturi în care subiectul purtător al autorităţii publice colaborează de pe o poziţie egală cu celălalt subiect al raportului administrativ (care poate fi sau nu purtător al autorităţii publice); b) naşterea şi realizarea lor concretă este determinată de manifestarea voinţei ambelor subiecte; c) condiţiile manifestării voinţei ambelor subiecte sunt prevăzute expres de lege.

58

Exemple Câte tipuri de sancţiuni ale normei de drept administrativ se pot cunoaște?

01:20

Sancţiunile normei de drept administrativ sunt de mai multe tipuri, astfel: - sancţiuni administrativ disciplinare (destituirea din funcţie, revocarea alegerii, mutarea disciplinară), - sanţiuni administrativ contravenţionale (amenda, avertismentul şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii), - sancţiuni administrativ patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului produs printr-o daună morală sau materială), - măsuri de constrângere cu caracter nesancţionator (reţinera unei persoane, obligarea la tratament medical), - măsuri de executare silită (demolarea sa desfiinţarea unor construcţii), - măsuri cu privire la actele juridice (anulare, suspendare, căi de atac). Răspundeţi la următoarele întrebări: 1.Cum se clasifică ipoteza normei de drept administrativ? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... 2. Analizaţi următorul text și identificaţi structura normei de drept administrativ: 59

01:30

“Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .............................................................. „Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanţă deosebită” ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... Să ne reamintim... Trăsăturile specifice raporturilor de subordonare sunt: a) sunt raporturi de subordonare a unui subiect faţă de celălalt; mai exact, subiectul care este purtător al autorităţii publice are o poziţie supraordonată. b) naşterea şi realizarea lor sunt determinate fie de voinţa legiuitorului, fie de voinţa unilaterală a subiectului supraordonat, c) realizarea lor constituie o obligaţie juridică pentru organul supraordonat.

3.5. Rezumat În această unitate de învăţare se intră deja in problematica specifică dreptului administrativ, fiind încă la un nivel teoretic. 60

Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a detalia raporturile de drept administrativ, deoarece aceste raporturi vor determina ulterior toate toate relaţiile sociale pe care le vom analiza ca fiind specifice dreptului administrativ. De asemenea., în această unitate de învăţare s-a analizat structura normei de drept administrativ, astfel încât studenţii au cunoţtinţe solide în a le identifica întrun text și anume: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea. 3.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Rezolvaţi următoarele teste-grilă4: Dispoziţiile normei de drept administrativ cu caracter permisiv: a. Sunt evocate prin verbul „ a permite” b. Sunt evocate prin verbul „ a putea” c. Sunt evocate prin expresia „ a avea posibilitatea să” 01:50

2. Ipoteza normei de drept administrativ este absolut determinată când: a. Sunt prevăzute posibilităţile pe care le are subiectul de drept b. Sunt stabilite sancţiunile nerespectării dispoziţiei c. Sunt conturate cu exactitate împrejurările în care se va aplica dispoziţia 3. a. b. c.

Între Președinte și Guvern există raporturi de: Subordonare Colaborare Control reciproc

4. În cazul raportului de drept administrativ: a. Ambele subiecte sunt întotdeauna, autorităţi ale 61

administraţiei publice b. Ambele subiecte sunt întotdeauna, persoane juridice de drept public. c. Unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice 5. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii reprezintă o sancţiune: a. Penală b. Civilă c. Contravenţională 6. Măsurile de executare silită reprezintă: a. Ipoteza normei b. Sancţiunea normei c. Dispoziţia normei Rezolvare grile: 1.b), 2.c), 3.b), 4.c), 5.c), 6.b).

62

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI Cuprins 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4.2.Competenţele unităţii de învăţare 4.3. Cadrul constituţional al instituţiei prezidenţiale 4.4. Rolul Preşedintelui potrivit Constituţiei 4.5 Actele Președintelui României 4.6. Rezumat 4.7. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare Unitatea de învăţare nr. 4 intitulată Președintele României tratează problematica instituţiei Președintelui din punct de vedere administratriv, ca autoritate a puterii executive. În acest sens se prezintă cadrul constituţional al instituţiei prezidenţiale precum și rolul Preşedintelui potrivit Constituţiei revizuite. Nu în ultimul rând se analizează actele Președintelui.

4.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => detaliaţi cadrul constituţional al instituţiei prezidenţiale => precizaţi rolul Preşedintelui României, conform Constituţiei => identificaţi și să clasificaţi actele Președintelui.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

63

4.3. Cadrul prezidenţiale

00:05

constituţional

al

instituţiei

În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care s-a răspuns la întrebarea: cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau mase largi ale poporului (democraţia). Nu mai puţin, noţiunea a dobândit şi semnificaţia definirii statului sub aspectul modului de desemnare a şefului de stat, unipersonal şi a legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale. Din acest punct de vedere, formele de guvernământ sunt clasificate, ca regulă, în două categorii: monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare şi republici, în care şeful de stat este desemnat pe un termen determinat, fie de popor prin vot direct sau indirect, fie de Parlament. Argumente constituţionale ce califică regimul din România ca fiind semi-prezidenţial atenuat sau semiparlamentar Art. 62 şi 81: Atât Parlamentul, cât şi Preşedintele sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

00:10

64

Art. 89: Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul se poate exercita numai cu respectarea următoarelor condiţii: - obligativitatea consultării preşedinţilor celor două camere; - Parlamentul să nu fi acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare a învestiturii; - în intervelul de 60 de zile să fi fost respinse cel puţin două solicitari de învestitură;

- să nu reprezinte a doua dizolvare în timpul unui an; - să nu fie vorba de ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui; - în ţară să nu fie instituită starea de asediu sau starea de urgenţă. Art. 95: Parlamentul are dreptul de a trage la răspundere politică pe Preşedintele României, procedând la suspendarea acestuia din funcţie şi apoi la organizarea unui referendum pentru demiterea sa. Art. 96: Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, caz în care competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Art. 90 Preşdintele României poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum voinţa cu privire la problemele de interes naţional, după consultarea Parlamentului. Preşedintele României desemnează un Art. 85 candidat pentru funcţia de Prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Art. 109 alin. 1 Guvernul în întregul său şi fiecare membru al acestuia solidar cu ceilalţi membrii, răspund politic numai în faţa Parlamentului. Art. 109 alin. 2 Preşedintele României, dar şi fiecare Cameră în parte a Parlamentului, au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. 65

Art. 74 Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, acesta aparţinând unui număr de cetăţeni, fiecărui parlamentar şi Guvernului. Art. 77 Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se exercită o singură dată, după primirea acesteia. În urma reexaminării de către Parlament, promulgarea trebuie să se facă în cel mult 10 zile. Art. 91-93 Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui României în domeniul politicii externe, al apărării, al stărilor excepţionale sunt condiţionate, fie de voinţa Guvernului, fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul Parlamentului.

00:20

Art. 100 alin. 2 Decretele Preşedintelui României, emise în exercitarea celor mai importante atribuţii se contrasemnează de către Primul-ministru. Fără această contrasemnătură, decretul nu este valabil. Prin acest vot Parlamentul exercită un control parlamentar indirect asupra Preşedintelui României, prin intermediul Primului-ministru, care răspunde exclusiv în faţa Parlamentului 4.4. Rolul Preşedintelui potrivit Constituţiei Legiuitorul constituant din 1991 a proiectat un Preşedinte de Republică pentru a satisface, pe de o parte, nevoile de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, nevoia de arbitraj între puterile statului, între stat şi societate. Potrivit articolului 80 din Constituţie, Preşedintele Romăniei apare într-o triplă situaţie: a) şef de stat; b) şef al executivului; c) garant al Constituţiei şi moderator între puterile statului.

66

1. Ca şef de stat, Preşedintele are funcţia de reprezentare a statului român, reprezentare atât în exterior cât şi în interior. În virtutea acestei funcţii, Preşedintele are atribuţia de a încheia în numele României tratatele internaţionale, negociate de Guvern, de a aproba înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ori de a acredita reprezentanţii diplomatici ai altor state în România. Pe plan intern, această funcţie presupune dreptul de a conferi decoraţii şi titluri de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcţii publice, de acordare a graţierii individuale. 2. Ca Şef al executivului, Preşedintele României are sarcina de a garanta independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. În vederea realizării acestei sarcini, Preşedintele are atribuţii în domeniul aprobării (declararea mobilizării) şi în situaţii excepţionale (instituirea stării de urgenţă sau a starii de asediu), având dreptul de a participa şi la şedinţele Guvernului. 3. În al treilea rând, Preşedintele României este autoritatea publică chemată să vegheze la respectarea Constituţiei şi la funcţionarea autorităţilor publice în baza Constituţiei, sarcina care presupune un arbitraj între puterile statului, între stat şi societate.

Să ne reamintim...
Potrivit articolului 80 din Constituţie, Preşedintele Romăniei apare într-o triplă situaţie: - şef de stat; - şef al executivului; 67

- garant al Constituţiei şi moderator între puterile statului.

Răspundeţi la următoarele întrebări Precizaţi minim cinci articole care consfiinţesc regimul politic din România ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ........................................................................ 4.5. Actele Preşedintelui României Reglementarea constituţională Preşedintelui României 00:30

a

materiei

actelor

Articolul 100 din Constituţia României se referă la actele Preşedintelui şi are următorul cuprins: (1) “În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.”; (2) “Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale, prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru”.

68

Articolul 100 se referă numai la actele juridice ale Preşedintelui nu şi la cele cu caracter exclusiv politic (mesaje, declaraţii, apeluri, scrisori, comunicate).

00:40

Actele exclusiv juridice Am văzut deci că actele juridice ale Preşedintelui României sunt decretele. Decretele Preşedintelui apar ca manifestări de voinţă unilaterale care, emise în exercitarea atribuţiilor conferite lui prin Constituţie, urmăresc să producă efecte juridice. Constituţia se mărgineşte să stabilească regula generală potrivit cu care în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele emite decrete. Constituţia nu precizează însă când, în îndeplinirea atribuţiilor sale, Preşedintele urmează să recurgă la calea decretelor şi când va utiliza alte forme de activitate. În această situaţie, se poate spune că prin specificul lor, unele atribuţii ale Preşedintelui presupun recugerea la manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, cum ar fi cazul promulgării legilor, ipoteză în care forma decretului se impune în mod firesc. Prin specificul lor, alte atribuţii nu presupun recurgerea la manifestări de voinţă unilaterale producătoare de efecte juridice (ex. participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului). Decretele Preşedintelui pot avea caracter normativ sau caracter individual. În opinia prof. Antonie Iorgovan, decretele Preşedintelui nu pot avea caracter normativ. Prof. Iorgovan adaugă la această trăsătura şi faptul ca decretul prezidenţial nu poate să aibă nici caracter secret, pornind de aici o întreagă discuţie cu privire la publicarea decretului în Monitorul Oficial. Articolul 100 stabileşte în alin.(1) că toate decretele Preşedintelui trebuie publicate în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea acestora duce la inexistenţa decretului, ceea ce înseamnă că actul va fi lipsit total de valoare juridică, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea 69

01:00

70

teoriei inexistenţei în dreptul administrativ. Având în vedere gama largă de atribuţii pe care Consituţia le conferă şefului statului, nu ar fi posibil ca, într-un regim democratic actele acestuia să nu fie publicate. Din punct de vedere al regimului procedural aplicabil decretelor prezidenţiale, ele pot fi clasificate în două categorii principale: a. decrete a căror valabilitate nu este condiţionată de contrasemnătura primului-ministru; b. decrete a căror valabilitate este subordonată acestei condiţii. Alineatul (2) se referă la o serie de situaţii în care decretele emise de Preşedintele României vor trebui contrasemnate de primul ministru. Astfel, vor trebui contrasemnate decretele cu privire la supunerea spre ratificarea Parlamentului a unor tratate, privind acreditarea unor ambasadori; declararea mobilizării parţiale sau generale; decretarea stării de asediu sau de urgenţă; conferirea gradelor de general, marelaş şi amiral; acordarea graţierii individuale. Decretele care nu sunt contrasemnate nu-şi vor putea produce efectele, contrasemnarea fiind o condiţie de fond, solicitată în mod expres în articolul 100 alin.2. In cazul imposibilităţii pentru primul-ministru de a-şi exercita atribuţiile, potrivit articolului 107 din Constituţie, urmează să fie desemnat un alt membru al Guvernului ca prim-ministrul interimar, fapt ce permite să se asigure contrasemnarea decretelor prezidenţiale. Prin contrasemnare se dă actului respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de Constituţie şi legi. Fără contrasemnătura Primului ministru, decretul

01:15

prezidenţial este lovit de nulitate, Primul-ministru asumâmdu-şi o răspundere politică faţă de Parlament de fiecare dată când le semnează, aspect ce apropie regimul nostru politic de unul parlamentar. Trebuie să se observe că nimic din Constituţie nu se opune ca Preşedintelui să i se recunoască prin legi organice sau ordinare şi alte atribuţii decât cele prevăzute de Constituţie. Întrucât în aceste cazuri nu este vorba despre atribuţii prevăzute prin însuşi textul Constituţiei, este posibil ca ele să fie îndeplinite prin alte ate juridice decât decretele şi prin urmare să nu fie supuse obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, sub sancţiunea inexistenţei lor. Trebuie deci să se admită concluzia potrivit cu care, deşi Constituţia prevede că atribuţiile Preşedintelui sunt îndeplinite prin decrete, în realitate, decretele nu sunt unica formă acesta poate lega efecte juridice de o manifestare a sa de voinţă. De vreme ce decretul prezidenţial este calificat drept act juridic, mai exact act administrativ, el poate fi supus atacului în contenciosul administrativ, potrivit dreptului comun, adică noua Lege a contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Enumeraţi, pe scurt decretele Președintelui care trebuie contrasemnate. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..............................................

71

Actele exclusiv politice ale Preşedintelui României

01:25

01:30

72

În măsura în care sunt îndeplinite în exercitarea unor atribuţii prevăzute de Constituţie, toate actele Preşedintelui României au un conţinut politic mai mult sau mai puţin pronunţat. Unele acte au însă un caracter exclusiv politic, în sensul că prin conţinutul lor nu produc şi efecte juridice. Singurul act exclusiv politic al Preşedintelui căruia Constituţia îi dă o denumire proprie este mesajul. Calificarea constituţională nu poate duce însă la concluzia că mesajul este unicul act politic la care poate recurge Preşedintele în îndeplinirea mandatului său. Întrucât Preşedintele reprezintă statul în relaţiile sale interne şi externe şi este garantul respectării Constituţiei, al independenţei naţionale, al unităţii si integrităţii teritoriale a României, acesta este pus în situaţia de a preciza poziţia ţării noastre sau propria sa atitudine prin declaraţii de principiu, care nu sunt de natură să genereze drepturi şi obligaţii susceptibile de a fi sancţionate prin recurgerea la forţa de constrângere publică. Asemenea activităţi pezidenţiale pot lua forme dintre cele mai variate, cum sunt: declaraţiile, apelurile, demersurile, discursurile, interviurile etc. Din acest punct de vedere, Constituţia din 1991, republicată, lasă deschisă calea pentru ca practica să găseasă formele de participare a Preşedintelui cele mai adecvate şi mai adaptate împrejurărilor la viaţa publică. În vederea asigurării unei cât mai largi transparenţe a activităţii pe plan politic a Preşedintelui, a apărut funcţia publică de „purtător de cuvânt” al acestuia. Fără să aibă la bază un text constituţional, aceasta funcţie s-a precizat printr-o practică aproape zilnică, care riscă să o transforme într-o instituţie de drept cutumiar. În absenţa oricărei prevederi constituţionale nu se ştie însă dacă şi în ce măsură declaraţiile sau precizările politice ale

purtătorului de cuvânt al Preşedintelui îl angajează pe acesta. Trebuie să avem în vedere ce Preşedintele este, conform Constituţiei, un organ de stat unipersonal, astfel încât nimic nu autorizează acest organ să-şi delege unele atribuţii, fie şi numai pe cele ce se exercită prin acte exclusiv politice, altui organ. Exemple

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Care este rolul Preşedintelui României, potrivit Constituţiei? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... 2. Clasificaţi actele Preşedintelui României ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... Să ne reamintim...
Actele Președintelui prevăzute în constituţie sunt decretele și mesajele
Decretele Preşedintelui pot avea caracter normativ sau caracter individual

73

4.6.Rezumat Începând cu această unitate de învăţare, se trece deja în problematica autorităţilor care fac parte din sfera administraţiei publice. Prezentarea acestor autorităţi începe cu Preşedintele României, ca şef al executivului. Astfel, sunt analizate pe rând toate componentele ce derivă din această funcţie, începând cu rolul Preşedintelui şi actele Președintelui

4.7. Test de autoevaluare evaluare a cunoştinţelor Rezolvaţi următoarele teste-grilă5:

01:50

1. Mandatul Președintelui României: a. Are o durată de 5 ani și poate fi reînnoit o singură dată b. Are o durată de 5 ani și poate fi reînnoit fără restricţii c. Are o durată de 4 ani și poate fi reînnoit succesiv o singură dată 2. În timpul mandatului, Președintele României: a. Poate îndeplini o altă funţie publică sau privată b. Poate fi administrator al unei societăţi comerciale c. Nu Poate îndeplini o altă funcţie publică sau privată 3. Președintele exercită funcţia de mediator: a. Între Parlament și Guvern b. Între liderii politici c. Între puterile statului precum și între stat și societate

74

4. Declaraţiile pur politice ale Președintelui României: a. Produc efecte juridice b. Nu produc efecte juridice c. Sunt obligatorii pentru administraţie 5. Trebuie contrasemnate de către Primul-Ministru: a. Decretele de promulgare a unei legi b. Decretul de declarare a mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate c. Decretul de acordare a gradului de general 6. Nepublicarea decretelor Președintelui Monitorul Oficial al României atrage: a. Inexistenţa b. Nulitatea c. Revocarea

în

Rezolvare grile: 1.a), 2.c), 3.c), 4.b), 5.c), 6.a)

75

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI Cuprins 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5.2.Competenţele unităţii de învăţare 5.3. Atribuţiile Preşedintelui României 5.4. Rezumat 5.5. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare Unitatea de învăţare nr. 5 intitulată Președintele României tratează problematica instituţiei Președintelui din punct de vedere administrativ, ca autoritate a puterii executive. În acest sens se prezintă principale atribuţii ale Președintelui dar și alte aspecte de interes, cu referire la tema dată. 5.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => precizaţi atribuţiile Preşedintelui României => clasificaţi atribuţiile Preşedintelui României => identificaţi pe larg atribuţiile Preşedintelui României, raportate la clasificările existente

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

76

5.3. Atribuţiile Preşedintelui României

00:00

Natura juridică, rolul şi funcţiile instituţiei prezidenţiale impun ca atribuţiile acesteia să fie prevăzute, în primul rând, în Constituţie. Atribuţiile Preşedintelui României stabilite în Constituţie privesc prin excelenţă raporturi de drept politic, fie de drept constituţional, internaţional, fie de drept administrativ. Exercitând astfel de atribuţii, Preşedintele României acţionează ca autoritate statală, reprezentând statul român. Primatul Constituţiei în ceea ce priveşte stabilirea atribuţiilor Preşedintelui României nu împiedică însă, ca prin legi speciale să se prevadă şi alte atribuţii, evident, de o importanţă socială mai mică decât prerogativele sale constituţionale cuprinse în Legea fundamentală. Întrucât exercitarea atribuţiilor prezidenţiale trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizatoric legal, prin lege s-a prevăzut organizarea şi funcţionarea Preşedinţiei României ca instituţie publică cu personalitate juridică. Potrivit art.1 alin. 2 din Lege, prin Preşedinţia României se înţeleg serviciile publice aflate la dispoziţia Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Atribuţiile Preşedintelui României sunt variate, manifestându-se în diverse domenii, ele putând fi prezentate atât din punct de vedere al conţinutului, al obiectului lor, cât şi al condiţiilor în care se realizează. Unii autori clasifică atribuţiile Preşedintelui României după criteriul conţinutului acestor atribuţii, alţii folosesc drept criteriu – condiţiile de exercitare a atribuţiilor. Spre exemplu, având în vedere criteriile obiectului atribuţiilor coroborat cu criteriul conţinutului lor, distingem între atribuţii în domeniul politicii interne şi atribuţii în domeniul politicii externe.

77

5.3.1. Clasificarea atribuţiilor

00:10

Atribuţiile Preşedintelui României au fost clasificate de profesorul A. Iorgovan după mai multe criterii, după cum urmează: 1. din punct de vedere al sarcinilor Preşedintelui se disting trei categorii de atribuţii: a) atribuţii specifice şefului de stat; b) atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului; c) atribuţii de apărare a Constituţiei şi de asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice. 2. din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită se disting: a) atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul (adresarea de mesaje, convocarea Parlamentului, promulgarea legii); b) atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul (desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament, remanierea guvernamentală, consultarea Guvernului, participarea la şedinţele acestuia); c) atribuţii exercitate în raport cu alte autorităţi ale administraţiei publice, în realizarea unor servicii publice naţionale (în domeniul apărării, în domeniul relaţiilor externe, atribuţiile în situaţii excepţionale etc.); d) atribuţii în raporturile cu puterea judecătorească (numirea judecătorilor şi procurorilor, acordarea graţierii individuale); e) atribuţii în raporturile cu Curtea Constituţională (numirea unor judecători, sesizarea Curţii); f) atribuţii în raporturile cu poporul (referendumul).

78

3. din punct de vedere al frecvenţei se reţin două categorii: a) atribuţii obişnuite activităţii de stat (cele mai numeroase); b) atribuţii în situaţii speciale (declararea mobilizării, declararea stării de urgenţă, a celei de asediu etc.) 4. din punct de vedere al procedurii se deosebesc de asemenea două tipuri: a) atribuţii ce se exercită fără restricţii sau condiţionări (acordarea graţierii individuale); b) atribuţii care sunt condiţionate de termene, propuneri ale Guvernului, avizul sau aprobarea Parlamentului (cea mai mare parte) 5. din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează se disting trei categorii: a) atribuţii ce se realizează prin decrete (în majoritate contrasemnate de Primul-ministru); b) atribuţii ce se realizează prin operaţiuni administrative (ex. primirea unor scrisori de acreditare); c) atribuţii ce se realizează prin acte exclusiv politice (ex. mesajul, declaraţia). 5.3.2.Atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul

00:20

Adresarea de mesaje În calitate de şef al puterii executive, Preşedintele are nevoie să dispună de căi specifice de contact cu puterea legiuitoare a ţării ca autoritate ce exercită controlul asupra Guvernului şi administraţiei publice, adresarea de mesaje fiind considerată astfel "un canal" de comunicare către Parlament a opiniilor Preşedintelui cu privire la problemele naţiunii. Având în vedere sarcinile 79

Preşedintelui de reprezentare a statului român şi de garant al Constituţiei, faptul că nu poate legifera nu poate legifera şi că atribuţiile sale sunt condiţionate de consultarea sau de aprobarea ulterioară a Parlamentului, instituţia mesajului apare în aceste condiţii deplin justificată. Textul constituţional - art.88 - are următorul cuprins :"Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii". Legat de conţinutul mesajului, de sfera problemelor ce pot forma obiectul acestuia, s-a susţinut că aceasta este relativ determinată. Este evident însă că "problemele politice ale naţiunii" aduse în discuţie prin mesaj trebuie să fie şi de competenţa Parlamentului, adică să privească fie controlul parlamentar asupra Guvernului şi a celorlalte autorităţi ale administraţiei publice, fie procesul de legiferare. Mesajul, fiind expresia exclusivă şi unilaterală a concepţiilor politice ale Preşedintelui, nu angajează în nici un fel răspunderea Guvernului, iar în lipsa unor prevederi exprese rămâne la latitudinea Preşedintelui de a decide dacă şi când va exercita această prerogativă, sub acest aspect puterea discreţionară a Preşedintelui fiind atât de largă încât el poate evita în mod deliberat prezentarea de mesaje de-a lungul întregului mandat. În privinţa formei de prezentare a mesajului, neexistând prevederi exprese prof. Antonie Iorgovan a identificat trei posibile situaţii: a) prezentarea directă; b) citirea de către un consilier prezidenţial; c) trimiterea sub forma unei scrisori publice. Preşedintele dispune şi în această privinţă de o mare libertate, dispoziţiile art. 88 neprecizând dacă mesajele trebuie să îmbrace forma scrisă sau orală. În raport cu obligaţia parlamentarilor de a se reuni în şedinţă comună pentru a primi mesajul Preşedintelui 80

expres prevăzută în art.65 alin.2 lit.a a luat naştere problema regimului juridic şi al efectelor mesajului. Astfel, Curtea Constituţională, fiind solicitată să se pronunţe cu privire la dispoziţiile art.7 alin.1 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului referitoare la obligativitatea dezbaterii mesajelor prezentate de Preşedintelui României, a stabilit prin Decizia nr.87/1994 că aceasta este neconstituţională cu excepţia situaţiilor la care se referă art.92 alin.3 din Constituţie. În decizia Curţii se arată că potrivit art. 100 din Constituţie, doar decretele Preşedintelui se contrasemnează, iar mesajul, fiind un act exclusiv şi unilateral al Preşedintelui, nu produce efectele juridice ale unui decret, deoarece singura consecinţă prevăzută de art.65 alin.2 lit.a din Constituţie este obligaţia Camerelor de a se întruni în şedinţă comună şi de a-l primi, nu şi aceea de a-l dezbate. Prin intermediul mesajului Preşedintele atrage oficial atenţia Parlamentului asupra problemelor politice ale naţiunii, dar aceasta nu implică necesitatea ca prezentarea sa să fie urmată de dezbateri parlamentare cu participarea Preşedintelui, în această privinţă Curtea Constituţională reţinând că "Preşedintele nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece ar însemna să-şi angajeze răspunderea politică, ceea ce e contrar poziţiei sale constituţionale de reprezentant al naţiunii şi l-ar situa într-o situaţie similară cu cea a Guvernului" care răspunde politic în faţa Parlamentului potrivit art.109 alin.1. În considerentele deciziei se mai arată că "după primirea mesajului de către Camere, aspecte ce alcătuiesc conţinutul său ar putea face obiectul unei dezbateri, dar ca o problemă separată", astfel că o eventuală dezbatere se desfăşoară pe unica răspundere politică a participanţilor, deoarece legiuitorul constituant face distincţie între mesaj ca atare, asociat cu obligaţia Parlamentului de a-l primi, şi problemele cuprinse în 81

mesaj, care se dezbat doar dacă Parlamentul estimează şi nu pentru că el ar avea o obligaţie constituţională în acest sens. Acest mesaj nu reprezintă o atingere adusă principiului separaţiei puterilor pentru că el nu e de natură să provoace, să determine sau să dirijeze o anumită decizie a puterii legislative. În cazul în care are de luat o hotărâre în chestiunea adusă în atenţia sa prin intermediul mesajului, Parlamentul are libertatea deplină de a decide după cum crede de cuviinţă. Cu privire la mesajul adresat Parlamentului în condiţiile art.92 alin.3 şi care se referă la aducerea la cunoştinţa Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr.87/1994 că "prezentarea şi dezbaterea acestuia nu pot fi decât concomitente, cum prevede art.7 alin.2 din Regulament". Convocarea şi dizolvarea Parlamentului

00:30

82

Atribuţia Preşedintelui de convocare a Parlamentului se poate manifesta doar în două situaţii. Astfel, art.63 alin.3 din Constituţie se referă la convocarea Parlamentului nou ales în cel mult 20 de zile de la alegeri, aceasta fiind o competenţă legală, iar art.63 alin.2 conferă dreptul Preşedintelui de a cere preşedinţilor celor două Camere convocarea unei sesiuni extraordinare, dacă apreciază ca necesar acest lucru. Dreptul de a cere convocarea nu trebuie confundat cu dreptul propriu-zis de convocare care aparţine preşedinţilor celor două Camere, dar nici nu se poate spune că nu obligă la convocare. Această soluţie rezultă din coroborarea prevederilor alin.1 al art.65, care arată cine poate cere sesiunile extraordinare, cu dispoziţiile alin.3 în care se arată că ambele categorii de sesiuni se convoacă de către preşedinţii Camerelor. Rezultă că sesiunea ordinară se convoacă de către preşedintele unei

Camere care ia decizia în acest sens. Având însă în vedere dispoziţiile alin.2 şi 3 care fac referire la faptul că în cazul convocării sesiunii extraordinare, decizia aparţine Preşedintelui României, biroului unei Camere sau unei treimi din membrii unei Camere, preşedintele unei Camere este doar acela care execută această decizie. Dreptul de dizolvare a Parlamentului care aparţine Preşedintelui României, este îngrădit de şase condiţii enumerate în art.89 din Constituţie limitând libertatea de a decide luarea unei asemenea măsuri şi optându-se pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern, fie ca urmare a exprimării unui vot de neîncredere în cel existent, fie după alegerile legislative. Măsura dizolvării Parlamentului trebuie să fie astfel rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. Se cer a fi îndeplinite cumulativ trei condiţii esenţiale: a) să existe cel puţin două solicitări privind acordarea votului de învestitură; b) să fi trecut mai mult de 60 de zile de la data primei cereri de a se acorda votul de învestitură; c) să fie consultaţi preşedinţii celor două Camere şi liderii grupurilor parlamentare. La aceste condiţii se mai adaugă încă trei condiţii speciale: a) să fie prima dizolvare dintr-un an; b) să nu aibă loc în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui; c) să nu existe stare de asediu sau de urgenţă. Raţiunea dispoziţiilor cuprinse în alineatul final al art.89 rezidă în păstrarea structurii statale pe timpul stării de asediu sau de urgenţă şi evitarea unui blocaj instituţional în cazul interdicţiei dizolvării în ultimele 6 luni ale mandatului prezidenţial. Chiar dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de Constituţie, 83

oportunitatea dizolvării rămâne la aprecierea Preşedintelui, textul alin.1 prevăzând că el "poate" să facă acest lucru.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1.Enumeraţi, pe scurt, condiţiile prevăzute în art 89 Constituţie pentru dizolvarea Parlamentului. …………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………..

00:40

84

Promulgarea legii Având semnificaţia învestirii acesteia cu formulă executorie, promulgarea legii apare ca actul Preşedintelui României prin care se constată că nici o obiecţie de neconstituţionalitate nu împiedică punerea ei în aplicare, iar în viziunea Preşedintelui ea este atât constituţională, cât şi oportună. O asemenea concluzie rezultă din dreptul Preşedintelui de a putea cere Parlamentului reexaminarea legii o singură dată, conform art.77 alin.2 din Constituţie sau de a sesiza Curtea Constituţională cu obiecţii privind neconstituţionalitatea acesteia, conform art.146 lit.a. În legătură cu exercitarea acestor atribuţii au luat naştere anumite probleme procedurale, anume de a şti dacă

Preşedintele poate cere direct Parlamentului reexaminarea legii sub aspectul neconstituţionalităţii, dar poate sesiza cu aceeaşi problemă şi Curtea Constituţională. Răspunsul care s-a dat în doctrină a fost negativ, considerându-se că nu se poate ca aceeaşi problemă de neconstituţionalitate să facă obiectul sesizării concomitente a Curţii Constituţionale şi a Parlamentului prin cererea de reexaminare a legii. Mai mult, s-a decis în literatura de specialitate că Preşedintele nu poate să sesizeze unele aspecte de neconstituţionalitate Curţii Constituţionale şi altele să constituie obiectul cererii de reexaminare adresată Parlamentului deoarece instanţa amintită este organul specializat în materia controlului constituţionalităţii legilor, sesizarea şi a Parlamentului, nemaifiind justificată. O astfel de posibilitate, a sesizării Curţii Constituţionale şi Parlamentului cu aceeaşi lege, este justificată doar pentru probleme diferite ca natură juridică. În situaţia în care Curtea Constituţională declară legea sau prevederi ale acesteia neconstituţionale, legea se va supune în întregime sau parţial reexaminării Parlamentului, Preşedintele fiind obligat să promulge legea în termen de 10 zile. Dacă însă Curtea Constituţională respinge sesizarea Preşedintelui, confirmând constituţionalitatea legii, promulgarea acesteia devine de asemenea obligatorie în cel mult 10 zile de la primirea deciziei Curţii, potrivit art.77 alin.2.

Răspundeţi la următoarea întrebare: Enumeraţi atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul: …………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… 85

………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………. 5.3.3.Atribuţiile Preşedintelui ca şef al executivului

00:50

86

Atribuţiile în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice. În sistemul nostru constituţional, Preşedintele este unul dintre şefii executivului, exercitând astfel atribuţii atât în raporturile cu Guvernul, cât şi cu alte autorităţi ale administraţiei publice. În raporturile cu Guvernul, conform Constituţiei, Preşedintele exercită următoarele atribuţii principale: a) desemnarea candidatului pentru funcţia de Primministru; b) numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament; c) revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului; d) consultarea Guvernului; e) participarea la şedinţele Guvernul. Art.85 se referă în alin.1 la atribuţia de desemnare a candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, dispoziţiile sale fiind completate sub aspectul procedurii ce trebuie urmate, cu dispoziţiile art.103 alin.1: "Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”. Preşedintele nu numeşte pe Primul-ministru, ci persoana care candidează în faţa Parlamentului pentru această funcţie, până la obţinerea votului de învestitură, persoana respectivă neavând decât calitatea de candidat

01:00

nu şi pe cea de Prim-ministru. Semnificaţia acestei desemnări constă în faptul că organul chemat să hotărască asupra viitorului Prim-ministru, nu este Preşedintele, ci Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem. Tot în cadrul dispoziţiilor art. 85 alin.1 şi 2 se regăseşte temeiul atribuţiilor de numire a Guvernului şi de revocare şi numire a unor membri ai Guvernului. Numirea Guvernului se face pe baza votului de încredere acordat de Parlament, deci Preşedintele nu numeşte Guvernul aşa cum îl propune Primul-ministru, ci aşa cum l-a aprobat Parlamentul prin votul de învestitură. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele, la propunerea Primuluiministru, este în măsură să aprobe numirea sau revocarea unor membri ai Guvernului, din formularea părţii finale a alin.2 al art.85 rezultând că Preşedintele nu poate încuviinţa decât numirea unor membri ai Guvernului, nu şi a acestuia în întregul său. În ceea ce îl priveşte pe Primul – Ministru, art. 107 din Constituţia modificată şi republicată statuează clar ca « Preşedintele României nu-l poate revoca pe Primul – Ministru. », punând astfel capăt unei dispute născute pe baza interpretării textelor constituţionale, aşa cum erau formultae anterior. Posibilitatea Preşedintelui de a consulta Guvernul, în baza art. 86 din Constituţie "cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită" este considerată "o facultate", deoarece Preşedintele poate lua anumite decizii singur sau în urma consultării Guvernului şi este liber să aprecieze importanţa şi urgenţa problemei pentru care consultă Guvernul. Dispoziţia cuprinsă deci în art.86 are rostul de a oferi cunoaşterea opiniei membrilor Guvernului, avizul Guvernului fiind doar consultativ. Participarea la şedinţele Guvernului în care "se 87

dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea Primului-ministru, în alte situaţii", conform art.87 alin.1, reprezintă o modalitate de implicare a Preşedintelui în analiza şi rezolvarea acestor categorii de probleme. Se face distincţie, aşa cum se observă din redactarea textului, între participarea din proprie iniţiativă şi la cererea Primului-ministru, în acest din urmă caz dreptul de a decide asupra participării aparţinându-i Preşedintelui. Se consideră că Preşedintele participă la dezbateri, dar nu poate lua o hotărâre sau să ia parte la votarea acesteia pentru că ar însemna angajarea sa alături de Guvern. În raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice, Preşedintele exercită conducerea unor autorităţi autonome, dacă prin Constituţie i se recunoaşte o asemenea prerogativă, sau numeşte ori participă la numirea în funcţii publice de conducere specifice acestor autorităţi.

Să ne reamintim...
În raporturile cu Guvernul, conform Constituţiei, Preşedintele exercită următoarele atribuţii principale: - desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru; - numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament; - revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului; - consultarea Guvernului; - participarea la şedinţele Guvernului.

88

5.3.4.Atribuţii în cazuri excepţionale

01:15

Aceste atribuţii sunt prevăzute de Constituţie în art.92 şi 93, ele intervenind doar în perioadele de criză în care se impune luarea de măsuri speciale, care însă nu se poate face decât cu aprobarea prealabilă sau ulterioară, încuviinţarea sau încunoştiinţarea Parlamentului. În alin.2 şi 3 ale art.92 sunt prevăzute măsurile urgente pe care Preşedintele este abilitat să le ia dacă soarta ţării este pusă în pericol. El poate recurge cu aprobarea prealabilă sau, în cazuri excepţionale, ulterioară a Parlamentului la mobilizarea generală a forţelor armate, dar aceasta decizie se ia doar după dezbaterea ei în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. În situaţia mai gravă prevăzută de alin.3, a producerii unei agresiuni împotriva României, Preşedintele poate lua măsuri pentru respingerea acesteia, trebuind să le aducă "neîntârziat" la cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj - pe baza căruia Parlamentul analizează măsurile luate de Preşedinte -, nemaiexistând posibilitatea încuviinţări prealabile a Parlamentului. Preşedintele României instituie, potrivit art. 93, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori in unele localităţi, solicitând Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea ei. Deoarece potrivit art.73 lit.g din Constituţie, regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă se vor stabili prin lege organică, rezultă că obiectul cererii Preşedintelui adresată Parlamentului va fi doar aprobarea măsurii, care nu are cum să fie prealabilă deoarece măsura însăşi nu poate fi decât ulterioară evenimentului. 5.3.5.Atribuţiile în raporturile cu justiţia

01:25

Numirea judecătorilor şi a membrilor altor organe jurisdicţionale Art.134 alin.1 din Constituţie prevede că Preşedintele României numeşte judecătorii şi procurorii, 89

cu excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Din modul de redactare a textului deducem că Preşedintele poate refuza numirea unei persoane, dar nu poate numi ca magistrat o persoană care nu a fost propusă de Consiliul Superior al Magistraturii, decizia aparţinând practic Consiliului. Judecătorii numiţi de Preşedinte sunt inamovibili, conform art.125 alin.1 din Constituţie, inamovibilitatea fiind privită ca un efect al acestei numiri. Conform art.142 alin.3, Preşedintele numeşte trei dintre judecătorii Curţii Constituţionale, adică o treime dintre aceştia. Acordarea graţierii individuale Tot în raporturile cu justiţia, Preşedintele exercită atribuţia de acordare a graţierii individuale, conform art. 94 lit.d (cea colectivă realizându-se numai în temeiul legii, potrivit art. 73 lit.i). Acordarea graţierii individuale este un act de conştiinţă suverană a şefului statului. Fiind aşadar o atribuţie exclusivă a şefului statului, ea este exercitată fără a fi supusă vreunei condiţionări prealabile, însă existând una posterioară şi anume, conform art. 100 alin.2, contrasemnarea de către Primulministru. 5.3.6.Atribuţiile Preşedintelui în domeniul politicii externe 01:40

90

Încheierea tratatelor internaţionale În art.91 alin.1 este prevăzută atribuţia Preşedintelui de a încheia tratatele internaţionale în numele României. Din interpretarea textului se observă faptul că valabilitatea tratatelor încheiate de Preşedinte este supusă unei întreite condiţii: a) negocierea prealabilă a Guvernului; b) înaintarea, în termen rezonabil de la semnare,

Parlamentului; c) ratificarea de către Parlament potrivit procedurii de adoptare a legilor. Având în vedere faptul că rolul Guvernului este de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţăii (art.102 alin.1), prima condiţie apare ca una firească. Preşedintele este informat despre evoluţia negocierilor, însă răspunderea politică pentru negociere şi rezultatul acesteia apartine Guvernului. Instituind obligativitatea negocierii de către Guvern, legiuitorul constituant a urmărit să-l împiedice pe Preşedinte să "pertracteze şi să semneze tratate secrete". Încheind tratatul în numele României şi Preşedintele semnându-l ca şef al statului român, exprimă voinţa României de a deveni parte la tratat. În ce priveşte termenul rezonabil în care Preşedintele supune tratatele spre ratificare Parlamentului, s-a exprimat opinia că este un termen de recomandare, nefiind de conceput că un tratat internaţional devine caduc după trecerea unui anumit termen. În vechea formulare art. 91, Preşedintele României trebuia să înainteze tratatul spre ratificare Parlamentului în 60 de zile de la semnare, or s-a considerat că un termen determinat ar fi prea împovărător şi cu prea multe consecinţe juridice, ajungându-se la caducitate, ceea ce nu era cazul, astfel încât termenul de 60 de zile a fost înlocuit cu sintagma « termen rezonabil ». Oricum, Prof. Antonie Iorgovan nuanţase această problemă, considerănd că această soluţie se impunea în ce priveşte Parlamentul, pentru Preşedinte, termenul având "caracter de obligaţie constituţională".

01:50

Acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici Atribuţiile Preşedintelui cu privire la asigurarea legăturilor diplomatice ale României cu alte state sunt 91

prevăzute în art. 91 alin.2 şi 3. Astfel, Preşedintele: a) acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României; b) aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ale României, atribuţii condiţionate de propunerea Guvernului; c) acreditează reprezentanţii diplomatici ai altor state. Această din urma atribuţie se exercită doar de către Preşedinte având în vedere semnificaţia sa, faptul că acreditarea reprezentanţilor diplomatici străini pe lângă Preşedinte face necesară respectarea unui protocol special, care cuprinde primirea persoanelor respective de către şeful statului şi înmânarea scrisorilor de acreditare. Exemple Ce prevede Constituţia României cu privire la încheierea tratatelor internaţionale ? În art.91 alin.1 Constituţie este prevăzută atribuţia Preşedintelui de a încheia tratatele internaţionale în numele României. Din interpretarea textului se observă faptul că valabilitatea tratatelor încheiate de Preşedinte este supusă unei întreite condiţii: a) negocierea prealabilă a Guvernului; b) înaintarea, în termen rezonabil de la semnare, Parlamentului; c) ratificarea de către Parlament potrivit procedurii de adoptare a legilor Răspundeţi la următoarele întrebări: Care sunt atribuţiile Președintelui în domeniul politicii externe? ............................................................................................. ..................................................................................................... 92

..................................................................................................... ..................................................................................................... .....................................................................................................

5.4.Rezumat În această unitate de învăţare s-a afectuat o prezentare a uneia dintre cele mai importante autorităţi care fac parte din sfera administraţiei publice și anume Preşedintele României, ca şef al executivului. Astfel, sunt analizate pe larg atribuţiile Preşedintelui, potrivit prevederilor constituţionale 5.5 Test de autoevaluare a cunoştinţelor Rezolvaţi următoarele teste-grilă6: 1. Înainte de promulgare, Președintele poate cere reexaminarea legii: a. O singură dată b. De două ori c. Nu poate cere reexaminarea 2. Președintele României poate dizolva Parlamentul: a. Atunci când dorește formarea unei noi majorităţi parlamentare b. Numai atunci când Parlamentul refuză votul de învestitură a Guvernului, într-un termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură c. Atunci când suspendarea Președintelui, hotărâtă de căte Parlament, a fost invalidată prin referendum 3. Încheierea tratatelor internaţionale este supusă condiţiei: a. Negocierea prealabilă a Guvernului 93

b. Se semenază direct de Președinte c. Nu este supusă niciunei condiţii 4. Participarea la şedinţele Guvernului, este o atribuţie a Președintelui în raporturile sale cu: a) Justiţia b) Politica externă c) Parlamentul Rezolvare grile: 1.a), 2.b), 3.a), 4.c).

94

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI Cuprins 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6.2. Competenţele unităţii de învăţare 6.3. Răspunderea Preşedintelui României 6.4. Rezumat 6.5. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 6.6. Temă de control

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare Unitatea de învăţare intitulată Președintele României tratează problematica instituţiei Președintelui din punct de vedere administratriv, ca autoritate a puterii executive. În acest sens se prezintă potrivit prevederilor constituţionale răspunderea Președintelui României

6.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => distingeţi între răspunderea politică şi cea penală a Preşedintelui României => detaliaţi etapele procedurii de suspendare a Președintelui => detaliaţi etapele punerii sub acuzare a Președintelui

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

95

6.3. Răspunderea Preşedintelui României

00:05

Punerea sub acuzare a Preşedintelui de republică îşi are originea într-o instituţie ce aparţine dreptului constituţional englez, cu privire la miniştrii şi anume procedura de impeachement. Ulterior, impeachmentul a fost reţinut pentru a evoca răspunderea şefului de stat, întrun sistem republican, în timp ce pentru a se evoca instituţia tragerii la răspundere a miniştrilor s-a impus sintagma responsabilitate ministerială. Sediul materiei. Legiuitorul constituant român cosacră două texte răspunderii Preşedintelui României. Art. 95: Suspendarea din funcţie şi Art. 96: Punerea sub acuzare

00:10

96

Aparent art. 95 se referă la o instituţie distinctă ca esenţă de instituţia răspunderii însă în realitate reglementeză tocmai răspunderea politică a Preşedintelui, deoarece textul nu consacră numai sancţiunea suspendării, ci şi sancţiunea demiterii Preşedintelui prin referendum. În principiu, Preşedintele nu poate fi tras la răspundere pentru declaraţii, iniţiative ori alte operaţiuni efectuate în exercitarea misiunilor prevăzute de art. 80 şi a prerogativelor recunoscute de Constituţie în îndeplinirea acestor misiuni. 1) Ca execpţie de la această regulă apare răspunderea politică, echivalentă ca terminologie cu răspunderea administrativ disciplinară consacrată de art. 95. 2) pentru fapte deosebit de grave sub aspect politic ce pot dobândi şi o semnificaţie penală este reglementată în art. 96 din Constituţie răspunderea penală; 3) pentru actele sale administrative, Preşedintele, în baza art. 21 coroborat cu art. 52, poate fi tras şi la

răspunderea administrativ patrimonială, ca orice autoritate a administraţiei publice, în condiţiile dreptului comun al contenciosului administrativ. 4) Preşedintele, pentru orice fapte care nu au nici o legătură cu misiunile şi prerogativele funcţiei sale, poate răspunde ca orice cetăţean în condiţiile dreptului comun. Regimul răspunderii politice a Preşedintelui

00:30

În primul rând se impune o clarificare terminologică: răspunderea administrativ disciplinară = răspundere politică. Acest tip de răspundere este legat de inţiativa parlamentară, de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi în final de votul poporului. Procedura de tragere la răspundere pentru fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei, se decalnşează de cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor ceea ce înseamnă, în termenii Constituţiei propunerea de suspendare. Această propunere trebuie să fie temeinic motivată, de vreme ce se estimează că este vorba de fapte grave prin care Preşedintele a încălcat prevederile Constituţiei. Din modul de redactare a art. 95 alin. 2 rezultă că treimea de parlamentari care au dreptul de a declanşa procedura tragerii la răspundere politică este raportată la totalul parlamentarilor şi nu la membri uneia din camere. Lista cu parlamentari se depune la secretarul general al camerei, iar data depunerii marchează, oficial, declanşarea procedurii de punere sub acuzare a Preşedintelui în vederea suspendării. Secretarul General va comunica Preşedintelui o copie a listei şi motivele sesizării. Determinarea camerei la care se înregistrază oficial propunerea de suspendare se face după ponderea pe care o au pe listă deputaţii sau senatorii. 97

00:50

98

Oricum, secretarul general al camerei la care s-a înregistrat propunerea are obligaţia de a aduce, neîntârziat, la cunoştiinţa celeilalte camere conţinutul propunerii de suspendare întrucât competenţa de a dezbate şi a vota această propunere aparţine camerelor reunite în şedinţă comună. Operaţia următoare este sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii avizului consultativ. Abia după primirea avizului Curţii Constituţionale se poate trece la discutarea propunerii de suspendare, conţinutul avizului fiind un criteriu substanţial de referinţă. Textul Constituţiei lasă la latitudinea Preşedintelui prezenţa în faţa Parlamentului, nestabilindu-i o obligaţie în acest sens. Avizul Curţii Constituţionale trebuie comunicat şi Preşedintelui, care poate fi invitat să ofere şi anumite informaţii în faţa Curţii Constituţionale înainte de emiterea avizului. Parlamentul dezbate propunerea de suspendare după procedura stabilită prin Regulamentul şedinţelor comune, iar în favoarea propunerii de suspendare trebuie să voteze majoritatea deputaţilor şi senatorilor. Sa pus problema de ce in această situaţie trebuie să voteze majoritatea parlamentarilor şi nu 2/3 dintre parlamentari (ca in cazul răspunderii penale prevăzute de art. 96). Explicaţia rezidă în natura diferită a faptelor pentru care se declanşeză o formă de răspundere sau alta. Răspunderea politică revine pentru fapte generice calificate o gravă incălcare a prevederilor Constituţiei, pe când răspunderea penală intervine pentru o faptă de o gravitate cu totul deosebită consacrată generic de legislaţia penală şi care conduce la condamnarea definitivă a Preşedintelui, ceea ce face inutilă procedura demiterii prin referendum. Faptele pentru care se declanşează procedura de suspendare, ca natură juridică sunt abateri

administrative efectuate de Preşedinte în exercitarea unui mandat politic. Tocmai de aceea, măsura suspendării, care declamşeză interimatul, trebuie supusă aprobării poporului prin referendum, Preşedintele fiind ales prin vot universal, direct. Referendumul pentru demiterea Preşedintelui se organizează în cel mult 30 de zile de la votul Parlamentului şi obligaţia de organizare revine Guvernului. Deoarece referendumul evocă ideea de democraţie directă, un eventual refuz al poporului de a vota demiterea Preşedintelui echivalează cu retragerea încrederii acordate Parlamentului şi această retragere a încrederii ar trebui să conducă la alegerea unui nou Parlament. De la data referendumului ar trebui să curgă termenul celor 3 luni, prevăzut de art. 63 alin.2 din Constituţie, pentru alegerea unui nou Parlament. Dimpotrivă, dacă poporul la referendum a votat pentru demiterea Preşedintelui, atunci intervine vacanţa funcţiei, iar în termen de 3 luni Guvernul va organiza alegeri rezidenţiale.

Răspundeţi la următoarea întrebare: Prezentaţi pe scurt etapele procedurii de suspendare a Președintelui României, prevăzute de art.95 Constituţie ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .....................................................................................................

99

01:00

100

Regimul răspunderii penale a Preşedintelui României Preşedintele, la fel ca şi parlamentarii sau judecătorii Curţii Constituţionale, se bucură de imunitate, beneficind de un regim special al răspunderii sale pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcţiei, ce intră sub incidenţa legii penale. Astfel, legiuitorul a redus ideea răspunderii penale a Preşedintelui la ideea punerii sub acuzare pentru înaltă trădare. Conceptul de înaltă trădare este un concept al dreptului constituţional şi al dreptului administrativ, dar el are o seminificaţie şi în dreptul penal. Punerea sub acuzare este rezultatul unui vot parlamentar, deci aprecierea unei fapte Preşedintelui ca fiind sau nu înaltă tradare este o apreciere politică, dar care ulterior va putea fi susceptibilă şi de o calificare penală. Infracţiunea de înaltă trădare nu se regăseşte în legislaţia penală specială, putând fi calificată drept o crimă politică, ce constă în comiterea unui abuz de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării. De aceea, înalta trădare nu se confundă cu infracţiunea de trădare, ci are un caracter complex. Parlamentarii trebuie să facă dovada unei fapte politice de o gravitate extremă a Preşedintelui prin care acesta sa compromis definitiv şi iremediabil, aducând prejudicii ţării. În argumentarea gravităţii faptei, referirile la Codul Penal se impun cu necesitate. Preşedintele poate veni în Parlament pentru a-şi formula apărarea pe care o consideră necesară la acuzaţia care i se aduce. Hotărârea de punere sub acuzare se adoptă în şedinţă comună a celor două camere cu un vot calificat de 2/3 din totalul parlamentarilor, iar sub aspect strict juridic ea are seminificaţia sesizării autorităţii judecătoreşti competente pentru începrea urmăririi penale. Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este autoritatea care va realiza urmărirea penală şi-l va

pune pe Preşedinte sub acuzare prin rechizitoriu, pentru săvârşirea unei sau mai multor infracţiuni prevăzute de legislaţia penală specială. Nu este exclus ca Parchetul General să ajungă la concluzia că acuzaţia de înaltă trădare nu se poate concretiza şi într-o acuzaţie de săvârşire a unei infracţiuni, ceea ce are ca efect scoaterea Preşedintelui de sub urmărire penală. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate să ajungă după ce a fost sesizată prin rechizitoriu, la concluzia că nu este vorba de săvârşirea unei infracţiuni, dispunând achitarea Preşedintelui ce avea deja statut de inculpat. Numai după ce hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a rămas definitivă se poate spune că acuzaţia de înaltă trădare a avut temei, Presedintele fiind demis pe aceeaşi dată, intervenind vacanţa funcţiei şi organizarea de noi alegeri prezindenţiale în termen de 3 luni. În prezent, textul constituţional prevede expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui la data votului Parlamentului de punere sub acuzare pentru înaltă trădare şi până la data demiterii sale, deoarece un Preşedinte în funcţiune nu ar fi putut fi trimis în judecată prin rechizitoriu.

01:25

În concluzie, tragerea la răspundere penală a Preşedintelui comportă două faze: a) faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare ( fază politică); b) fază judiciară, care la rândul ei, conţine trei etape: • trimitere în judecată de către Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie • judecata în fond a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, • judecata în recurs, în Secţiunile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 101

Să ne reamintim...
Legiuitorul constituant român cosacră două texte răspunderii Preşedintelui României. Art. 95: Suspendarea din funcţie şi Art. 96: Punerea sub acuzare

Exemple Tragerea la răspundere penală a Preşedintelui comportă două faze: a) faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare ( fază politică); b) fază judiciară, care la rândul ei, conţine trei etape:

01:50

• trimitere în judecată de către Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie • judecata în fond a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, • judecata în recurs, în Secţiunile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Prezentaţi pe scurt semnificaţia termenului: “faptă de înaltă trădare”: ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ...........................

102

6.4. Rezumat Preşedintele României, ca şef al executivului, este supus unui regim juridic aparte privind tragerea la răspundere. Astfel, acestuia i se aplică o răspundere specifică, respectiv răspunderea politică și răspunderea penală, ambele prevăzute ca si procedură de Constituţia României în art. 95 și 96. 6.5. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Rezolvaţi următoarele teste-grilă7: 1. Răspunderea penală a Președintelui României este angajată pentru: a. Încălcarea dispoziţiilor constituţionale și legale b. Săvârșirea unei contravenţii c. Punerea sub acuzare pentru înaltă trădare 2. Procedura de tragere la răspundere pentru fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei: a. Se declanşează de cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor b. Se declanşează de cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor c. Se declanşează de cel puţin jumătate plus unu din numărul deputaţilor și senatorilor 3. Înalta trădare este: a. O contravenţie b. Un concept civil c. Un concept al dreptului constituţional şi al dreptului administrativ, dar el are o seminificaţie şi în dreptul penal. 4. Câte etape de judecată are răspundera penală a Președintelui: 103

a. Trei: fond, apel și recurs b. Două: fond și recurs c. Două: fond și apel 5. În ce articol din Constituţie este prevăzută răspunderea politică a Președintelui: a. art. 21 b. art 95 c. art. 59 Rezolvare grile: 1.c), 2.a), 3.c), 4.b), 5.b) 6.7. Temă de control Tema de Control nr.2 constă într- un referat cu tema la alegere, apreciat cu 20% din nota finală: a.) „Președintele României” sau b.) ”Guvernul” Depunerea referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau material tipărit, astfel: e-mail, eLis, secretariat

104

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 GUVERNUL ROMÂNIEI Cuprins 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7.2. Competenţele unităţii de învăţare 7.3. Rolul şi structura Guvernului 7.4. Regimul învestiturii Guvernului 7.5. Rezumat 7.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare Executivul în România este de tip bicefal. Guvernul este analizat în această unitate de învăţare astfel că se evidenţiază atât rolul esenţialmente administrativ al acestei autorităţi cât și rolul său politic. Această unitate de învăţare analizează învestirea Guvernului, un complex de acte şi fapte cu conotaţii evident politice, prezentarea trece ulterior în plan administrativ, prin prezentarea rolului şi a structurii acestuia.

7.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => prezentaţi structura Guvernului României => prezentaţi etapele învestiturii Guvernului => detaliaţi statutul membrilor Guvernului

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

105

7.3. Rolul şi structura Guvernului

00:05

Reflectarea constituţională a materiei Guvernului şi a ministerelor – concepţia Constituţiei României din 1991, revizuită Legiuitorul constituant român din 1991 a înteles să se îndepărteze de formula clasică, consacrată de Constituţia din 1923, imbrăţisând formulele moderne atât sub aspect terminologic, cât şi sub aspectul modului de organizare şi structurare a titlurilor Constituţiei. Astfel, în titlul III consacrat Autorităţilor publice, capitolul al III-lea este dedicat Guvernului, iar cel de al IV-lea reglementează Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Cele 9 articole din capitolul intitulat Guvernul tratează, cronologic, următoarele probleme: rolul şi structura Guvernului, învestitura Guvernului, jurământul de credinţă al membrilor Guvernului, incompatibilităţi ale funcţiei de membru al Guvernului, încetarea funcţiei de membru al Guvernului, Primul-ministru, actele Guvernului, răspunderea Guvernului şi a membrilor săi, încetarea mandatului Guvernului. Capitolul IV vizează: obligaţia de informare a Parlamentului de către Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice, exercitarea controlului parlamentar prin intermediul întrebărilor şi interpelărilor, moţiunea de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege şi, în final, delegarea legislativă. În ceea ce priveşte administraţia centrală de specialitate, din Constituţie se desprind următoarele principii:

00:10 106

1. administraţia centrală de specialitate cuprinde 3 categorii de organe: a. ministere, care sunt organizate numai în subordinea Guvernului; b. autorităţi administrative autonome faţă de Guvern; c. alte organe centrale care pot fi organizate fie în subordinea Guvernului, fie în subordinea unui minister. 2. ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. 3. autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. 4. alte organe de specialitate se pot înfiinţa de către Guvern sau ministere în subordinea lor, numai dacă o atare competenţă le este recunoscută prin lege ordinară şi numai după ce au primit aviz de la Curtea de Conturi. Aspecte de drept comparat privind rolul şi structura Guvernului

00:20

În terminologia consacrată de doctrina administrativă, Guvernul are sarcina fundamentală de a realiza politica naţiunii, el este iniţiatorul, modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică, de scădere a inflaţiei şi stabilizare economică, el răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională sau de raporturile statului respectiv cu alte state. Dacă ar fi să se analizeze Constituţiile din punct de vedere al modului în care este reglementat rolul Guvernului, se identifică două mari sisteme: a. Constituţii care fac o calificare expresă, uneori mergându-se până la rigoarea unei definiţii; b. Constituţii care nu fac o calificare expresă, uneori rolul Guvernului fiind determinat în urma unei interpretări sistematice. 107

Cele din prima categorie se subclasifică, la rândul lor, în trei mari subcategorii: a. Constituţii care stabilesc un rol trihotomic: politic, legislativ şi administrativ, b. Constituţii care stabilesc un rol dihotomic: politic şi administrativ; c. Constituţii care stabilesc un rol exclusiv politic sau un rol exclusiv administrativ. Cât priveşte modul în care este consacrat rolul politic al Guvernulu, se întâlnesc două mari sisteme: a. Constituţii care dau dreptul Guvernului de a stabili exclusiv liniile politicii naţiunii pe plan intern şi extern, execuţia acestor linii fiind supusă controlului Parlamentului; b. Constituţii care dau Guvernului numai dreptul de a conduce politica generală a ţării, în limita unor linii stabilite de Parlament, de regulă cu prilejul votului de învestitură. S-a convenit ca acele guverne care sunt formate din prim-ministru şi membri, deci fără un nivel ierarhic intermediar, să fie numite guverne cu structură simplă, iar cele care conţin o atare ierarhizare, guverne cu structură ierarhică. În ceea ce priveşte determinarea membrilor obişnuiţi ai Guvernului, întâlnim Constituţii care restrâng sfera acestora exclusiv la sfera miniştrilor, în sens de titulari de departamente, Constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu, precum şi Constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari, cum ar fi secretarii de stat. Mai trebuie menţionat că unele Constituţii stabilesc un număr fix de miniştri (ex. Constituţia Elveţiei care stabileşte 7 miniştri), altele stabilesc o cifră minimă, altele arată autoritatea care va stabili acest număr, iar cele mai 108

multe lasă problema deschisă, fie pe seama legii, fie a jocului politic cu prilejul formării Guvernului. Rolul Guvernului potrivit Constituţiei din 1991

00:30

Legiuitorul constituant român a ales soluţia reglementării exprese a rolului politic şi administrativ al Guvernului, arătând, în art. 102 alin. 1: Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii intene şi externe a ţării şi execită conducerea generală a administraţiei publice. Constituantul român a achiesat astfel la teza doctrinei occidentale contemporane, după care Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie, reţinând că programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament. S-a preferat astfel folosirea verbului „ a accepta” în locul verbului „a aproba”, deoarece verbul „a aproba” ar fi avut semnificaţia unei implicări a Parlamentului şi în procesul realizării liniilor politice concretizate în programul de guvernare, ceea ce ar fi dus la o duplicitate politică din partea Parlamentului în momentul declanşării şi votării unei moţiuni de cenzură. Pentru înţelegerea reală a rolului politic al Guvernului, trebuie coroborate prevederile alin. 1 art. 102, art. 103 alin. 3 şi art. 85 alin. 1. De aici rezultă că votul de învestitură al Parlamentului are valoarea unui fapt juridic, el marchează încheierea contractului de guvernare între Parlament şi candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru. Prin urmare, liniile politicii guvernamentale sunt concepute şi formulate de candidatul desemnat în numele şi cu sprijinul unui partid sau a unor partide politice, dar realizarea acestora nu este posibilă fără votul Parlamentului. Votul de învestitură dă legitimitate 109

echipei guvernamentale, în sensul acceptării unui program politic de partid ca program politic oficial de guvernare a naţiunii. Votul de învestitură marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice. În situaţia în care în Parlament se creează alte raporturi de forţe, se stabilesc alte necesităţi şi priorităţi politice, urmare a modificărilor în opţiunile electoratului se ajunge la necesitatea unui nou program politic de guvenare, iar soluţia tehnică în acest caz este moţiunea de cenzură sau determinarea Guvernului în funcţiune săşi angajeze răspunderea, potrivit art. 114, asupra unui nou program. Guvernul are, totodată, rolul de a realiza conducerea generală a administraţiei publice, evocându-se poziţia sa de organ central de competenţă materială generală. Constituţia nu menţionează în mod expres această calificare, dar ea se deduce în mod logic, ştiindu-se faptul că administraţia publică se realizează în cele mai diverse domenii, ramuri şi sectoare de activitate. De altfel, între sarcina de natură politică şi cea de natură administrativă a Guvernului există o strânsă legătură, fundamentul sarcinii administrative găsindu-se în sarcinile de ordin politic. Raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării, încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament, ceea ce în planul juridicului înseamnă iniţierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, vegherea ca toate autorităţile administraţiei publice să acţioneze cu operativitate şi profesionalism în respectarea Constituţiei şi a legii. Deci Guvernul trebuie să conducă, într-adevăr într-o formă generală, întreaga administraţie publică, inclusiv pe cea locală, pentru a-şi realiza obiectivele politice ale guvernării ţării. 110

00:40

Sintagma „execită conducerea generală a administraţiei publice” evocă existenţa unor raporturi de drept administrativ între Guvern şi orice altă autoritate a administraţiei publice, raporturi care diferă sub aspectul conţinutului, în funcţie de principiile ce stau la baza structurii administraţiei: - raporturi de subordonare (faţă de minsitere, prefecţi); - raporturi de colaborare (faţă de autorităţile centrale de specialitate autonome); - raporturi de tutelă administrativă (faşă de autorităţile locale alese de cetăţeni) Trebuie, de asemenea, amintit că art. 102 alin. 2 evocă un principiu general al activităţii Guvernului, şi anume cooperarea cu organismele sociale interesate. Este vorba despre un principiu care garantează transparenţa Guvernului, el nefiind un organism plasat înafara societăţii civile. De aceea, discuţiile cu patronatul, sindicatele, partidele politice, reprezentanţii cultelor şi a diferitelor grupuri de presiune fac parte din programul de lucru al oricărui Guvern democratic, iar Constituţia României face din acest principiu unul cu valoare juridică. Legea nr. 90/2001 reuşeşte să scoată în evidenţă cele două sarcini fundamentale ale Guvernului chiar prin definiţia asupra Guvernului: Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Aceeaşi lege accentuează, pe lângă rolul general al Guvernului şi rolul special al acestuia în realizarea obligaţiilor statului în domeniul economic, obligaţii prevăzute în art. 135 alin. 2 din Constituţie. 111

Răspundeţi la următoarele întrebări Prezentaţi pe scurt rolul Guvernului potrivit Constituţiei. …………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………….. Structura Guvernului României, potrivit Constituţiei din 1991

00:50

112

Potrivit art. 102 alin. 3, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Rezultă deci că s-a urmărit consacrarea unei formule de Guvern fără scară ierarhică interioară. Atunci când vorbeşte despre „alţi membri stabiliţi prin lege organică” sunt avute în vedere demnităţi echivalente acestei funcţii sau mai mici, în nici un caz nu poate fi vorba despre o funcţie superioară. Din interpretarea sistematică a Constituţiei, se poate trage concluzia că toţi membrii Guvernului, fie că au funcţia de ministru sau altă funcţie, sunt pe picior de egalitate, având aceleaşi drepturi şi obligaţii, aflându-se exclusiv în raporturi de colaborare. Legea 90/2001 arată:„ Guvernul este alcătuit din primministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte şi miniştri delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului, prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.”

Să ne reamintim... Structura Guvernului României, potrivit Constituţiei din 1991 este următoarea: Potrivit art. 102 alin. 3, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. 7.4. Regimul învestiturii Guvernului

01:00

Prin „învestitură” se înţelege complexul de acte şi fapte juridice, precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de Constituţie, pentru a fi în prezenţa unei echipe guvernamentale, legale şi legitime. Constituţia din 1866 şi apoi cea din 1923 au consacrat un regim parlamentar, în ideea că Parlamentul era cel care forma Guvernul. Textul constituţional arăta că Regele numeşte şi revocă pe miniştri săi, însă nu se prevedea acordarea votului de învestitură de către Parlament, aşa cum trebuia să se întâmple într-un veritabil regim parlamentar. De aceea, Guvernul nou numit putea să ceară regelui dizolvarea Parlamentului şi organizarea de noi alegeri, regula fiind ca alegerile se câştigă de către partidul care este la guvernare. Această procedură are, potrivit Constituţiei, 4 etape: a. desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; b. solicitarea de către candidatul la funcţia de primministru a votului de încredere; c. acordarea votului de încredere; d. numirea Guvernului de către şeful statului.

113

a. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru

01:10

Art. 103 alin. 1 arată că „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de primministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.” Acest text recunoaşte partidelor politice parlamentare calitatea de subiecte în raporturile de drept public, mai exact în raporturile de drept constituţional şi, după caz, de drept administrativ, în virtutea căreia ele au dreptul de a pretinde Preşedintelui să le consulte. Prin urmare, Preşedintele poate desemna un candidat politic, un şef de partid sau un alt fruntaş al unui partid politic, dar poate desemna şi un candidat care nu aparţine nici unui partid politic. El nu poate însă să desemneze un candidat care nu se bucură de susţinere politică, deoarece partidele, în urma negocierilor, îşi asumă responsabilitatea guvernării. b. Solicitarea votului de învestitură

01:20

114

În cea de-a doua etapă, centrul de greutate cade pe candidatul la funcţia de prim-ministru, care are numai 10 zile la dispoziţie pentru a întocmi programul politic al guvernării pe care intenţionează s-o realizeze, precum şi lista Guvernului. Programul guvernării se întocmeşte împreună cu partidul sau partidele care, urmare a negocierilor politice purtate cu Preşedintele României, vor susţine Guvernul. În ipoteza asumării responsabilităţii guvernării de către un singur partid politic, programul candidatului la funcţia de prim-ministru va fi programul politic al acelui partid. În cazul unei coaliţii guvernamentale, programul va fi

axat pe programul unui singur partid, la care achiesează partenerul sau partenerii politici de guvernare. Se deduce de aici ca o majoritate parlamentară formată din coaliţii de partide nu este necesar şi o coaliţie guvernamentală. Tocmai de aceea trebuie admis că orice schimbare în compoziţia forţelor care şi-au asumat sarcina guvernării, cu implicaţii asupra conţinutului programului de guvernare, presupune un nou vot de învestitură. Dacă însă la guvernare, în timpul mandatului unui Guvern, se asociază şi un alt partid, dar pentru realizarea aceluiaşi program, un nou vot nu mai apare necesar. Candidatul la funcţia de prim-ministru poate să-şi depună mandatul Preşedintelui înainte de împlinirea termenului de 10 zile, dacă apreciază că nu va obţine sprijinul politic necesar ori dacă nu a solicitat votul de încredere în acest interval. Preşedintele îi va retrage mandatul şi va începe noi consultări pentru desemnarea unui nou candidat la funcţia de prim-ministru. Cu toate acestea, termenul de 10 zile nu este un termen de decădere, deoarece prelungirea discuţiilor politice asupra programului şi a listei guvernului peste cele 10 zile nu duce la imposibilitatea solicitării votului de învestitură. Termenul de 10 zile semnifică limita de la care Preşedintele României poate retrage candidatului mandatul acordat spre a începe noi negocieri.

Răspundeţi la următoarea întrebare: Care este natura termenului de 10 zile pe care îl are la dispoziţie candidatul la funcţia de prim-ministru, pentru a întocmi programul politic al guvernării pe care intenţionează s-o realizeze, precum şi lista Guvernului? ............................................................................................. 115

..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ................................................ c. Acordarea votului de încredere

01:30

116

Votul de încredere se acordă de cele două Camere ale Parlamentului, în sedinţă comună, Camerele fiind egale sub aspectul implicării lor politice. Pentru simetrie juridică, prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură se va face tot în şedinţa comună a Camerelor. Legiuitorul precizează că are loc o dezbatere, nu o simplă prezentare sau pură informare, ceea ce înseamnă luări de cuvânt, formularea de observaţii, de propuneri, iar membrii echipei guvernamentale pot fi chemaţi în faţa comisiilor de specialitate ale Camerelor. Este de la sine înţeles că în urma dezbaterilor, programul prezentat poate fi modificat, uneori pentru a da satisfacţie partidelor ce vor constitui viitoarea opoziţie sau pentru a se ajunge la înţelegere cu grupuri de presiune, cum ar fi sindicatele. Votul de încredere are ca obiect programul, în forma sa finală şi lista în ansamblul ei a Guvernului, nu fiecare membru în parte. Pe parcursul dezbaterilor parlamentare, candidatul la funcţia de prim-ministru poate opera modificări în lista Guvernului, precum şi în programul politic propus, dacă acestea sunt necesare pentru obţinerea votului de învestitură. Prin votul de învestitură nu se creează baza noii organizări ministeriale, ci se dă doar legitimitate echipei. Organizarea ministerială presupune depunerea tuturor diligenţelor în vederea adoptării de acte normative pentru a se creea cadrul constituţional şi legal în vederea funcţionării ministerelor nou create. Dacă pe lista

Guvernului se propun şi alte categorii de funcţii decât cele din legea organică, după obţinerea votului de învestitură, această lege trebuie modificată corespunzător. Refuzul unei echipe guvernamentale de a realiza această consonanţă are semnificaţia unui comportament neconstituţional, putându-se sesiza şi Curtea Constituţională. În temeiul reglementărilor actuale, rămâne de discutat dacă această instanţă se poate sesiza şi din oficiu. În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestitură se reia, Preşedintele organizând noi consultări politice, pentru a desemna un nou candidat, care poate fi şi persoana desemnată anterior.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. 1. Cu ce învestitură?

majoritate

se

acordă

votul de

............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ............................................. d. Numirea Guvernului şi jurământul de credinţă

01:40

După obţinerea votului de încredere, Preşedintele României, potrivit art. 85 alin. 1 din Constituţie, numeşte Guvernul; abia prin decretul prezidenţial de numire candidatul la funcţia de prim-ministru devine 117

prim-ministru. Esenţial însă în procedura de învestitură este votul Parlamentului, el are valoare de fapt juridic, care marchează încheierea unui contract de guvernare între Parlament, prin voinţa majorităţii şi candidatul la funcţia de prim-ministru. Actul Preşedintelui de numire a Guvernului, rămâne fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte raporturile dintre Preşedinte şi Guvern. Procedura de învestitură presupune aşadar un complex de raporturi de drept public în care ne apar ca subiecţi Preşedintele României, candidatul la funcţia de prim-ministru, Parlamentul, Guvernul şi Curtea Constituţională. Potrivit art. 104 alin. 1, Primul-ministru şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui, jurământul de credinţă pe care art. 82 îl prevede pentru Preşedinte. Data depunerii jurământului reprezintă data de la care Guvernul, în întregul său şi fiecare membru în parte încep exercitarea mandatului.

01:50

118

Exemple Definiţia și etapele învestiturii Guvernului. Prin „învestitură” se înţelege complexul de acte şi fapte juridice, precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de Constituţie, pentru a fi în prezenţa unei echipe guvernamentale, legale şi legitime Procedura învestiturii Guvernului are, potrivit Constituţiei, 4 etape: - desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; - solicitarea de către candidatul la funcţia de primministru a votului de încredere; - acordarea votului de încredere; - numirea Guvernului de către şeful statului

Răspundeţi la următoarele întrebări: 2. 1.Care este structura Guvernului, potrivit Constituţiei? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ...................................................................... 2. Enumeraţi etapele învestiturii Guvernului ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ........................................................................................... 7.5.Rezumat Această unitate de învăţare dedicată celui de al doilea şef al executivului şi anume Guvernul urmăreşte să individualizeze rolul esenţialmente administrativ al acestei autorităţi. S-a analizat structura Guvernului și învestirea Guvernului, complex de acte şi fapte cu conotaţii evident politice.

7.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă8: 1. Structura Guvernului potrivit Constituţiei este: a. Prim-Ministru, miniștrii și alţi membri stabiliţi prin lege organică b. Prim- Ministru, miniștrii și miniștri delegaţi c. Prim-Ministru, miniștrii, miniștrii delegaţi și alţi membri stabiliţi prin lege organică 119

2. Candidatul la funcţia de Prim-ministru: a. Trebuie să fie membru al unui partid politic b. Poate fi și un tehnocrat c. Nu trebuie să primească votul de încredere din partea Parlamentului ci este suficient să-l numească Președintele 3. înfiinţa avizul: a. b. c.

Una din atribuţiile Guvernului este și aceea de a organe de specialitate în subordinea, sa cu Curţii de Conturi Curţii Constituţionale Avocatului Poporului

4. În România, votul de încredere Guvernului, de către Parlament, necesită: a. Majoritatea relativă b. Majoritate calificată c. Majoritatea absolută

acordat

5. Acordarea votului de încredere atrage după sine următoarele consecinţe: a. Programul se transformă în program politic oficial de guvernare b. Echipa guvernamentală se poate modifica oricând c. Lista de propuneri privind viitoarea echipă gunernamentală nu devine obligatorie Rezolvare grile: 1.a), 2.b), 3.a), 4.c), 5.a)

120

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 GUVERNUL ROMÂNIEI Cuprins 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 8.2.Competenţele unităţii de învăţare 8.3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului 8.4. Primul – ministru 8.5. Rezumat 8.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor

8.1. Obiectivele unităţii de învăţare Executivul în România este de tip bicefal. Guvernul este analizat în această unitate de învăţare astfel că se evidenţiază atât rolul esenţialmente administrativ al acestei autorităţi cât și rolul său politic.Unitatea de învăţare nr. 8 prezintă durata mandatului, statutul membrilor Guvernului precum și statutul Primuluiministru

8.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => detaliaţi statutul membrilor Guvernului => identificaţi durata mandatului Guvernului => detaliaţi statulul Primului – ministru

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

121

8.3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului Durata mandatului Guvernului 00:05

00:15 122

Durata mandatului Guvernului într-un regim parlamentar este dată de durata mandatului Parlamentului (în realitate, de durata existenţei majorităţii parlamentare), iar într-un regim prezidenţial de durata mandatuluui Preşedintelui. Potrivit art. 110 alin.1 , Guvernul îşi exercită mandatul până la validarea alegerilor parlamentare generale. Până la această dată, Guvernul este deci în plenitudinea prerogativelor, cu excepţia rezervelor impuse de prelungirea mandatului Parlamentului. După data validării alegerilor, şi până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern, el devine Guvern demisionar şi va îndeplini numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, aşa cum prevede art. 110 alin. 2 din Constituţie. Sintagma „până la data validării alegerilor parlamentare generale” trebuie înţeleasă că se referă la validarea mandatelor deputaţilor şi senatorilor. În mod firesc deci până ce Parlamentul rezultat din alegeri nu este încă în situaţia să-şi manifeste voinţa, Parlamentul anterior fiinţează în continuare. În schimb, o dată validate mandatele deputaţilor şi senatorilor, noul Parlament va trebui să-şi exprime propria opţiune cu privire la componenţa Guvernului şi programul acestuia, pentru ca ele să corespundă configuraţiei politice rezultate din alegeri. Mandatul Guvernului poate înceta şi înainte de data validării alegerilor parlamentare generale, adică în urma demiterii Guvernului. Potrivit art. 110 alin. 2 din Constituţie, Guvernul este demis: - în urma adoptării unei moţiuni de cenzură;

- în urma pierderii de către Primul-ministru a calităţii de membru al Guvernului. Din coroborarea art. 110 alin. 2 cu art. 107 din Constituţie, rezultă că Primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al Guvernului ca urmare a: 1. demisiei; 2. decesului; 3. pierderii drepturilor electorale; 4. intervenţiei unei stări de incompatibilitate; 5. imposibilităţii de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile; 6. suspendării; 7. intervenţiei altor cauze prevăzute de lege.

Răspundeţi la următoarele întrebări Trataţi pe scurt, durata mandatului Guvernului. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .................................................................................. Condiţii pentru funcţia de membru al Guvernului

00:30

Esenţial în definirea statutului juridic al membrilor Guvernului este compatibilitatea sau incompatibilitatea acestei funcţii cu alte funcţii publice, precum şi cu funcţii private. Deşi nu în mod expres, Constituţia României cere 123

implicit existenţa drepturilor electorale, precizând în art. 106 că pierderea acestora duce la încetarea funcţiei de membru al Guvernului. În ceea ce priveşte condiţia vârstei, aceasta este vârsta de la care se pot exercita drepturile electorale – 18 ani împliniţi. Nu pot intra în discuţie debilii şi alienaţii mintal, puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească, definitivă, la pierderea drepturilor electorale. La toate acestea se mai adaugă şi condiţia exclusivă a cetăţeniei române, precum şi condiţia domiciliului în ţară, potrivit art. 16 alin. 3 „ Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Care sunt condiţiile pentru a putea fi membru al Guvernului ? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... Incompatibilităţi ale funcţiei de membru al Guvernului

00:50 124

Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu oricare funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. Specific sistemului parlamentar este cumulul dintre calitatea de

parlamentar şi cea de membru al Guvernului. Nu este totuşi de conceput ca un parlamentar, adică un ales al poporului, să deţină o funcţie care să-l pună într-un raport de subordonare faţă de un membru al Guvernului. Astfel, nu este posibil ca un ministru care este şeful administraţiei specializate rspective să fie şi director în acelaşi minister sau în alt minister. În practică au apărut discuţii cu privire la semnificaţia expresiei „funcţii publice de autoritate”, interesând dacă intră aici funcţiile din consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale cu capital de stat, funcţiile de consilieri locali, funcţiile didactice, funcţiile de directori de edituri sau diverse publicaţii. Astfel, funcţia de profesor universitar nu este incompatibilă cu aceea de ministru, în schimb funcţia de director, prorector, decan, deci funcţiile de conducere din învăţământ au caracterul unor funcţii publice de autoritate. Criteriul general care operează în aceste situaţii este următorul: orice funcţie de conducere din organele administrative ne apare ca o funcţie publică de autoritate, incompatibilă cu funcţia de membru al Guvernului. De asemenea, intră în această sferă funcţiile de conducere ale diferitelor servicii publice administrative din învătământ, sănătate, nu însă şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public. Sunt, de asemenea, funcţii publice de autoritate cele de consilieri locali şi judeţeni, precum şi orice funcţie, aleasă sau numită, cu caracter public, prin care se execută legile, putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. Legea nr. 90/2001 mai adaugă următoarele incompatibilităţi: - exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni sau de titluri de valoare; - exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor 125

la societăţile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori de membru în consiliile de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor naţionale; - exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Care sunt funcţiile incompatibile cu fucnţia de membru al Guvernului ? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

01:00

126

Funcţia de membru al Guvernului încetează: 1. în urma pierderii drepturilor electorale; 2. în urma decesului; 3. ca urmare a revocării; 4. ca urmare a pierderii drepturilor electorale; 5. ca urmare a incompatibilităţii; 6. în cazul imposibilităţii exercitării funcţiei mai mult de 45 de zile; 7. în cazul suspendării; 8. în alte cazuri prevăzute de lege. Revocarea unui membru al Guvernului poate

01:10

interveni numai într-o situaţie normală, concretizîndu-se într-o remaniere guvernamentală, pe când suspendarea intervine într-o situaţie anormală, când s-a cerut urmărirea penală a respectivului membru al Guvernului. În ambele cazuri, competenţa revine Preşedintelui. Revocarea nu are semnificaţia unei sancţiuni, ci a unei măsuri juridice, care reflectă un joc politic al forţelor ce formează echipa guvernamentală, pe când suspendarea are caracterul unei sancţiuni prin care se concretizează răspunderea administrativ-disciplinară. Tradiţional, în literatura de drept public se foloseşte şi noţiunea de destituire, pe care legiuitorul constituant a evitat-o, ar ea ar putea fi prezentă în legea responsabilităţii ministeriale. Putem considera că un membru al Guvernului este destituit dacă s-a adoptat, în condiţiile art. 113, o moţiune de cenzură cu privire la activitatea sa. Pe data adoptării moţiunii de cenzură, postul pe care l-a ocupat cel destituit devine vacant, Preşedintele fiind îndreptăţit să facă o nouă numire, la propunerea primului-ministru. Moţiunea de cenzură poate viza numai unii membri ai Guvernului sau un singur membru, întrucât fiecare membru al Guvernului, potrivit art. 109 alin. 1, răspunde politic în faţa Parlamentului atât pentru propria activitate, cât şi pentru activitatea Guvernului în ansamblu. Va trebui deci admis că destituirea unui membru al Guvernului, ca sancţiune specifică dreptului administrativ, intervine atât pentru a concretiza răspunderea politică, urmare a unei moţiuni de cenzură, cât şi răspunderea penală, urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. În acest din urmă caz, destituirea este o sancţiune administrativă complementară unei sancţiuni penale principale. Potrivit art. 107 alin. 3, Preşedintele poate desemna un alt membru al Guvernului, la propunerea primuluiministru, pentru a exercita atribuţiile celui care şi-a 127

01:15

128

prezentat demisia, a fost revovat, este în imposibilitate, dar numai pentru o perioada de cel mult 45 de zile. Rezultă că un membru al Guvernului, care este în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia, îşi va pierde calitatea de membru al Guvernului numai după o perioadă de 45 de zile, indiferent dacă în această perioadă a fost numit prin cumul un ministru interimar sau nu. Măsura revocării poate să intervină şi în perioada de 45 de zile. Legea 90 vine cu unele precizări, mai ales de ordin procedural administrativ, arătând că demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se prezintă în scris primului-ministru şi devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii. Cu privire la revocarea din funcţie, aceasta se face de Preşedintele României, prin decret, la propunerea primului-ministru, această măsură intervenind în caz de remaniere guvernamentală. Textul nu a suferit modificări după revizuirea Constituţiei, dar se înţelege, faţă de conţinutul alin. 3 al art. 85 din Constituţia revizuită că atunci când remanierea guvernametală are semnificaţia unei restructurări a Guvernului şi/ sau după caz, a schimbării compoziţiei politice, revocarea poate interveni numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea Primului-ministru. Dacă încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru declară vacantă funcţia de membru al Guvernului. În ipoteza în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau în cazul în care s-a declarat, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, că averea sa a fost dobândită ilicit, Preşedintele României emite, la propunerea primului-ministru, un decret de demitere din funcţie.

Să ne reamintim... Potrivit art. 110 alin.1, Guvernul îşi exercită mandatul până la validarea alegerilor parlamentare generale. Până la această dată, Guvernul este deci în plenitudinea prerogativelor, cu excepţia rezervelor impuse de prelungirea mandatului Parlamentului. După data validării alegerilor, şi până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern, el devine Guvern demisionar şi va îndeplini numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice.

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Ce semnificaţie are revocarea din fucnţie a unui membru al Guvernului? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ...............................................................................................

129

8.4. Primul – ministru

01:25

În Constituţie se arată că Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. Astfel, Primul ministru are anumite atribuţii ce ţin de realizarea sarcinilor politice ale Guvernului: a. prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, iar acestea ce urmează să fie dezbătute cu prioritate; b. propune Preşedintelui României revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului; c. cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern, când apreciază că prezenţa Preşedintelui este necesară; d. contrasemnează decretele prezidenţiale; e. semnează hotărârile şi ordonanţele aprobate de Guvern. La aceste atribuţii mai trebuie adăugate cele de reprezentare a Guvernului, precum şi atribuţii speciale de numiri şi eliberări din funcţie (a conducătorilor organelor de specialitate din subordinea Guvernului, a secretarului gneral şi a secretarilor generali adjuncţi ali Guvernului, a personalului din aparatul Primului ministru). Primul-ministru este vice-preşedintele C.S.A.T. În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, primulministru emite decizii, care sunt, ca natură juridică, acte administrative. Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Prezentaţi, pe scurt, statutul primului –ministru. ............................................................................................. ..................................................................................................... .....................................................................................................

130

..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... Exemple Funcţia de membru al Guvernului încetează în următoarele situaţii: 1. în urma pierderii drepturilor electorale; 2. în urma decesului; 3. ca urmare a revocării; 4. ca urmare a pierderii drepturilor electorale; 5. ca urmare a incompatibilităţii; 6. în cazul imposibilităţii exercitării funcţiei mai mult de 45 de zile; 7. în cazul suspendării; 8. în alte cazuri prevăzute de lege.

8.5.Rezumat Această unitate de învăţare dedicată celui de al doilea şef al executivului şi anume Guvernul urmăreşte să individualizeze rolul esenţialmente administrativ al acestei autorităţi. S-a analizat în această unitate de învăţare durata mandatului membrilor Guvernului și statutul Primului ministru

8.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă9:

01:50

1. Candidatul la funcţia de Prim-ministru: a.) Trebuie să fie membru al unui partid politic b.) Poate fi și un tehnocrat c.) Nu trebuie să primească votul de încredere din 131

partea Parlamentului ci este suficient să-l numească Președintele 2. Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu: a. Orice altă funcţie de autoritate publică b. Funcţiile de senator sau deputat c. Orice altă funcţie de autoritate, cu excepţia celei de senator sau deputat 3. a. b. c.

Demisia unui membru al Guvernului: Nu se anunţă public Se anunţă doar de Primul-Ministru Se anunţă public

4. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate a. Desemnarea candidatului de către Președinte pentru funcţia de prim-ministru b. Numirea candidatului de către Președinte pentru funcţia de prim-ministru c. Alegerea Guvernului de către Președinte 5. Primul-ministru este a. Preşedintele C.S.A.T. b. Vice-preşedintele C.S.A.T. c. Vice-preşedintele DNA Rezolvare grile: 1.a), 2.c), 3.c), 4.a), 5.b)

132

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 GUVERNUL ROMÂNIEI Cuprins 9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 9.2. Competenţele unităţii de învăţare 9.3. Actele Guvernului 9.4. Controlul parlamentar şi răspunderea Guvernului 9.5. Rezumat 9.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 9.7.Temă de control

membrilor

9.1. Obiectivele unităţii de învăţare Guvernul este analizat în această unitate de învăţare nr. 9 astfel că se evidenţiază atât rolul esenţialmente administrativ al acestei autorităţi cât și rolul său politic. Deşi analiza în această unitate de învăţare este dedicată actelor pe care le adoptă Guvernul (hotărâri și ordonanţe) , spre finalul acesteia ne vom opri și la subiectul răspunderii Guvernului. 9.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => prezentaţi regimul juridic al ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului => detaliaţi formele de control parlamentar asupra Guvernului => prezentaţi formele de răspundere a membrilor Guvernului

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

133

9.3. Actele Guvernului Actele Guvernului se împart în două categorii: - acte exclusiv politice (moţiuni, declaraţii); - acte juridice. 00:05 Regimul constituţional al hotărârilor de Guvern Din interpretarea art. 108 din Constituţie, rezultă că hotărârile sunt actele Guvernului care dezvoltă o reglementare stabilită prin lege, asigurând punerea în executare a legii, pe când ordonanţele înlocuiesc legile. Hotărârea este deci actul administrativ al Guvernului, pe când ordonanţa este actul de guvernământ. În alţi termeni, prin hotărâre se realizează competenţa originară a Guvernului, tipică pentru rolul său de autoritate executivă, adică de autoritate chemată să execute legile adoptate de Parlament, putând fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 21 şi 52 din Constituţie. Legea este însă direct aplicabilă şi fără o hotărâre de Guvern, hotărârea concretizează instrucţiunile de aplicare la care trimite de cele mai multe ori chiar legea. De aceea nu este de conceput emiterea de hotărâri de Guvern care să nu se întemeieze pe lege, dar pentru aceasta nu este necesar ca legea să conţină o normă de trimitere. Hotărârea de Guvern intervine atunci când executarea unei prevederi din lege reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta lor aplicare. Hotărârea intervine deci secundum legem şi praeter legem, fiind de neconceput hotărâri de Guvern emise direct în aplicarea Constituţei. Atât hotărârile, cât şi ordonanţele se semnează de primul-ministru şi se contrasemnează de miniştri care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage 134

inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Doar hotârârile care au caracter militar nu se publică, ele urmând să fie comunicate numai instituţiilor interesate. Semnăturile Primului-ministru şi a miniştrilor care au obligaţia punerii lor în execuare, precum şi publicarea sunt condiţii de validitate, însă lipsa unei semnături atrage doar nulitatea, putând fi acoperită, în funcţie de împrejurări. În ceea ce priveşte sintagma „miniştri care au obligaţia punerii în executare”, Constituţia a avut în vedere exclusiv pe membrii Guvernului şi nu pe alţi demnitari. Astfel, semnăturile unor secretari de stat sau ale altor conducători de organe administrative de specialitate pot doar să însoţească semnăturile miniştrilor, dar aceşti demnitari nu pot semna ei în locul ministrului respectiv.

Răspundeţi la următoarea întrebare: Precizaţi, pe scurt, câteva caracteristici ale Hotărârilor de Guvern: …………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ……………………………………………………………….

135

Regimul constituţional al ordonanţelor

00:20

00:30

136

Ordonanţa, ca act juridic al Guvernului, este expresia unei competenţe legislative delegate, ea depăşeşte sfera strictă a conducerii generale a administraţiei publice, apărând ca o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative, Cum, însă, Parlamentul este organul reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare a ţării ( art. 61 alin. 1), se înţelege că participarea Guvernului la activitatea de legiferare trebuie autorizată de Parlament, pe de o parte şi nu poate fi decât o participare limitată, pe de altă parte. Într-adevăr, regula în materia emiterii ordonanţelor de către Guvern o reprezintă abilitarea acestuia de către Parlament, numai în cazuri excepţionale Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, deci fără o lege specială de abilitare. Dar şi ordonanţele de urgenţă intă în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament, care se convoacă în mod obligatoriu, dacă nu se află în sesiune. Prin urmare, se poate vorbi depre regimul constituţional normal al ordonanţelor, care evocă regula abilitării şi despre un regim constituţional de excepţie, regimul ordonanţelor de urgenţă. În ceea ce priveşte regimul ordonanţelor emise în baza legii de abilitare, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea Parlamentului emiterea acestei legi. În practică, se poate spune că s-a stabilit regula abilitării Guvernului numai pe perioada vacanţei parlamentare. Nimic nu opreşte însă Parlamentul să abiliteze Guvernul să emită ordonanţe şi pe timpul sesiunilor sale. Se observă că legiuitorul constituant a înţeles să admită delegarea legislativă pe cale de ordonanţă simplă numai în materia legilor ordinare. Sfera acestei materii rezultă, prin eliminare, deoarece sfera legilor organice este expres şi limitativ prevazută de Constituţie.

Art. 115 admite că ordonanţele de urgenţă ar putea fi adoptate şi în materia legilor oganice. Problema care rămâne este respectarea exigenţei impuse de art. 114 alin. 4 din Constituţie, ca ordonanţa de urgenţă să fie emisă în mod real „în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”. Dacă în forma iniţială ordonanţa de urgenţă se funamenta pe situaţii excepţionale care, potrivit art. 93, justificau instituirea stării de asediu sau de urgenţă, în noua concepţie prin revizuirea Constituţiei, situaţia extraordinară constă într-o stare de urgenţă în reglementarea unui aspect ce nu comportă nici un fel de amânare. Se observă totodată, că în alin. 5 ( art. 115) din noua redactare vine cu proceduri parlamentare care impun dezbaterea acelerată a ordonanţei de urgenţă, în corelare cu procedura de legiferare prevăzută de art. 75: în ambele camere se aplică de drept procedura de de urgenţă, iar în Camera de reflecţie termenul, la îndeplinirea căruia orodonanţa se prezumă absolut ca aprobată, este unic, de 30 de zile. De asemenea, prin alin. 6 a aceluiaşi articol enunţat mai sus, se uemăreşte reglementarea expresă a limitelor de admisibilitate a ordonanţelor de urgenţă, în domeniile respective ( nu pot fi adopatate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiior fundamentale a ţării, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică) asemenea ordonanţe neputând fi emise, iar dacă se adoptă, totuşi, atunci Guvernul săvârşeşte un abuz, iar ordonanţa este neconstituţională, fiind un temei de sesizare la Curte Constituţională. Revenind la ordonanţele obişnuite, legea de abilitare trebuie să stabilescă, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe, cu precizarea 137

00:40

00:50 138

că acest domeniu nu poate fi de natura legii organice. Fostul alin. 5 al art. 114 al Constiuţiei din 1991, a devenit alin 7 al art. 115 la are ne referim, a suferit prin Lega de revizuire a Constituţiei doar o corecţie redacţională, care nu reflectează fodnul problemei. Noua redacatre scoate în evidenţă că ordonanţele cu care a fost sesizat Parlamentul, lăsânu-se să se înţeleagă că este vorba atăt de ordonanţe emise în baza legii de abilitare cât şi ordonanţe de urgenţă, care se emit făra o abilitare prealabilă, se aprobă sau, după caz se resping prin lege, ceea ce înseamnă că proiectele de legi iniţiate de Guvern vor fi, după caz, proiecte de lege pentru aprobarea unei ordonanţe sau pentru respingerea unei ordonanţe. Alin. 8 al art. 115 rezolvă problema efectelor produse de ordonanţe, legea de aprobare sau, după caz de respingere a ordonanţei de urgenţă urmând să reglementeze, când se imăune, şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada cât s-a aplicat ordonanţa. Regimul constituţional al acestor ordonanţe impune aprobarea lor de către Parlament, dar textul constituţional vorbeşte despre ordonanţe care se supun aprobării ulterioare a Parlamentului şi ordonanţe care nu se supun acestei aprobări. Din text rezultă ideea unei încrederi a Parlamentului în Guvern, mai ales că ordonanţele pot fi atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională. Regula de drept comun este aceea că ordonanţele nu se supun aprobării Parlamentului, aprobarea fiind necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres. Indiferent de situaţie, ordonanţele nu pot depăşi sfera legii de abilitare, iar modificarea legii de abilitare nu are ca efect modificarea sau abrogarea ordonanţei. Deşi este un act normativ al Guvernului cu caracter legislativ, ordonanţa nu îşi pierde caracterul de act administrativ, ca orice act juridic al Guvernului.

Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face print-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat, întrucât au fost emise peste termenul de abilitare. Deşi, ca regulă, ordonanţele nu se supun aprobării Parlamentului, atunci când totuşi legea o cere, Guvernul este ţinut să le supună aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului. Până la împlinirea acestui termen, nimic nu poate opri Guvernul să-şi modifice propria ordonanţă, dar după sesizarea Parlamentului această operaţiune nu mai este posibilă. Odată cu aprobarea Parlamentului, ordonanţa trece din sfera actelor Guvernului în sfera actelor legislativului. Ordonanţa se transformă în lege, operaţie care nu exclude adoptarea de către Parlament a unor modificări, după cum Parlamentul o poate aproba sau respinge în întregime. Dacă legea de aprobare a ordonanţei este declarată neconstituţională, decizia Curţii Constituţionale are ca efect scoaterea ordonanţei din circuitul juridic.

Să ne reamintim...
Hotărârile sunt actele Guvernului care dezvoltă o reglementare stabilită prin lege, asigurând punerea în executare a legii, pe când ordonanţele înlocuiesc legile. 01:00


Hotărârea este actul administrativ Guvernului, pe când ordonanţa este actul guvernământ.

al de

139

9.4. Controlul parlamentar membrilor Guvernului

şi

răspunderea

Obligaţia de a informa Parlamentul Precizări în legătură cu această instituţie: a. controlul sub forma obligaţiei de a prezenta informaţii priveşte atât Guvernul, cât şi orice organ al administraţie publice, atât la nivel central, cât şi la nivel local (inclusiv, deci, autorităţile alese, ce realizează administraţia publică în virtutea principiului autonomiei locale); b. este vorba un control politic, nefiind de pildă de conceput anularea unui act administrativ de o Cameră sau o comisie parlamentară; c. solicitările făcute de către Camere sau comisii nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice; d. obligaţia de aprezenta informaţii şi documente există numai dacă cererea vine din partea preşedinţilor Camerelor sau comisiilor, nu şi din partea unui parlamentar; e. solicitarea informaţiilor şi documentelor trebuie să vizeze situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu interese personale ale parlamentarilor; f. obiectul controlului îl reprezintă doar informaţiile şi documentele care pot fi publicate. Controlul parlamentar prin întrebări, interpelări şi moţiuni simple 01:10

140

Potrivit art. 112 din Constituţie, Guvernul şi fiecare membru al său sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, iar Camerele pot adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema de politică

internă sau externă ori, după caz cu privire la o problemă ce a făcut obiectul interpelării. Rezultă deci că există o diferenţă între întrebare şi interpelare, înţelegându-se că interpelarea se referă la strategii politice, ducând la dezbateri parlamentare, care nu sunt necesare în cazul întrebării. Prin întrebare se înţelege o simplă cerere de răspuns dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei actele şi informaţiile solicitate sau dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o anumită problemă. Prin interpelare se înţelege o cerere adresată Guvernului, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne şi externe. Întrebările pot fi scrise şi orale, iar cele scrise se împart în două categorii: a. întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris; b. întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei. În ceea ce priveşte procedura interpelării, în regulamentele Camerelor se regăsesc următoarele dispoziţii: a. se face în scris şi se citeşte în şedinţă publică; b. se înscrie într-un registru special, se afişează la sediul Camerei şi se comunică celui interpelat; c. dezvoltarea interpelării are loc într-o altă şedinţă publică, când se va da şi răspunsul la interpelare, urmat de eventuale replici şi intervenţii ale parlamentarilor; d. Camera poate să adopte o moţiune prin care săşi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

141

Răspundeţi la următoarea întrebare: Care sunt asemănările și deosebirile între interpelări și întrebări? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ............................................................................ Noţiunea de răspundere politică a Guvernului şi a miniştrilor

01:20

142

Potrivit art. 109 alin. 1 din Constituţie, Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate, fiecare membru răspunde solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea şi actele Guvernului. Răspunderea intervine pe terenul răului înfăptuit, ea presupune declanşarea unei proceduri, concretizându-se în final într-o sancţiune sau alta. Sancţiunea cea mai severă care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului este demiterea prin retragerea încrederii de către Parlament, iar procedura care trebuie respectată pentru aplicarea acestei sancţiuni formează instituţia moţiunii de cenzură, instituţie tradiţională a dreptului public modern. S-a impus totuşi teza după care responsabilitatea ministerială cuprinde o formă politică şi o formă juridică, aceasta din urmă fiind de două categorii: - responsabilitate penală; - responsabilitate civilă.

Distincţia dintre responsabilitatea politică şi cea juridică pleca de la faptul că prima intervenea ca urmare a jocurilor politice, fără ca activitatea vreunui ministru să vină în conflict cu vreun text pozitiv de lege, pe cînd responsabilitatea juridică intervenea fie când s-au comis fapte penale, fie când s-au produs pagube, fără să fie vorba de fapte penale. În concluzie, când vorbim despre răspundere politică, trebuie să acceptăm ideea unei culpe a celui care răspunde, implicit ideea încălcării unor norme de drept constituţional sau de drept administrativ. Acest lucru este necesar pentru a se deosebi răspunderea politică din sistemul de partid de răspunderea politică din sistemul statal. De aceea, trebuie să se facă distincţie între demisia de bună vooie şi cea forţată, respectiv între remanierea guvernamentală dictată de jocuri şi strategii politice şi destituirea unui membru al Guvernului ca urmare a votului de blam dat de Parlament. Răspunderea politică şi moţiunea de cenzură Potrivit art. 113 din Constituţie, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor, comunicându-se Guvernului pe data depunerii. Ea se dezbate în şedinţa comună a celor două Camere, după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună şi se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o nouă moţiune în aceeaşi sesiune, excepţie făcând ipoteza răspunderii Guvernului.

143

Angajarea răspunderii Guvernului de către Primulministru

01:30

144

Teoria contractului de guvernare admite iniţiative în ceea ce priveşte denunţarea acestuia nu numai din partea Parlamentului, ci şi din partea Primului-ministru. Este posibil ca la un moment dat între Guvern şi majoritatea parlamentară să nu mai existe o consonanţă politică perfectă. Un Guvern responsabil nu poate accepta această stare de incertitudine. Operaţia politică prin care are loc această clarificare de poziţii se cheamă angajarea răspunderii Guvernului de către Primulministru în faţa Parlamentului. Potrivit Constituţiei, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. După prezentarea unuia dintre aceste documente, în termen de 3 zile, se poate depune o moţiune de cenzură, cu respectarea regulilor art. 113. Votarea moţiunii de cenzură are ce efect demiterea Guvernului, iar dacă aceasta este respinsă, se admite că Guvernul a gâştigat, mai exact proiectul de lege se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern. În această situaţie, Guvernul obţine o lege fără ca Parlamentul, stric teoretic, să fi deliberat. În ipoteza în care o moţiune de cenzură nu se depune, se pot organiza dezbateri, dar ele nu sunt decât de clarificare. Preşedintele României nu este ţinut de această procedură, el tratează legea respectivă ca pe orice altă lege, putând cere Parlamentului reexeminarea acesteia. În cazul în care Preşedintele cere reexaminarea acesteia, dezbaterea legii se va face în şedinţa comună a celor două Camere, aplicându-se regulile de cvorum după cum este vorba despre o lege organică sau una ordinară.

Răspunderea penală a membrilor Guvernului, potrivit Constituţiei României

01:40

Răspunderea penală a membrilor Guvernului este reglementată în Constituţie în art. 109 alin. 2, iar din coroborarea textului constituţional, a Legii nr.115/1999 şi a dispoziţiilor procedurale penale, rezultă următoarele concluzii: - se ştie că procesul penal are mai multe faze, prima fiind urmărirea penală realizată de organele de cercetare penală prevăzute de Codul de procedură penală şi alte legi speciale; - potrivit art. 23 alin.11 din Constituţie, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată, această dispoziţie aplicându-se deci şi miniştrilor; - tradiţionala punere sub acuzare dobândeşte în cazul miniştrilor, sub aspect strict procesual penal, semnificaţia unei plângeri prealabile pentru începerea urmăririi penale. Este posibil ca începerea urmăririi penale să nu ducă la punerea în mişcare a acţiunii penale, ceea ce ar aduce ministrului în cauză calitatea de inculpat. Deci nu trebuie confundat momentul punerii în mişcare a acţiunii penale cu momentul începeri urmăririi penale, deoarece urmărirea penală se face in rem, iar punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam. - trimiterea în judecată se face prin aprecierea şi decizia procurorului, autoritate neutră; - votul unei Camere sau solicitarea Preşedintelui pe ideea începerii urmăririi penale a membrilor Guvernului nu leagă cu nimic pe procurorul competent, este doar o condiţie ca acesta să poată acţiona, deci să-şi înceapă ancheta; - de vreme ce competenţa de judecată aparţine Curţii supreme de Justiţie, se subînţelege că începerea urmăririi penale, apoi trimitera în judecată sunt de competenţa 145

Parchetului General de pe lângă CSJ; - Legea nr. 115/1999 introduce necesitatea unei comisii pentru faza politică, deoarece dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de această comisie. Raportul comisiei se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor sau a Senatului, legea impunaând prezenţa obligatorie a celui în cauză la dezbatere. Această persoană are dreptul să îşi exprime punctul de vedere cu privire la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal, precum şi asupra cererii de ridicare a imunităţii parlamentare, dacă este cazul. - şeful statului are posibilitatea să dispună suspendarea ministrului pentru care el sau una din Camere au cerut începerea urmăririi penale, fiind o măsură de protecţie a interesului public. Pe perioada suspendării exercitarea atribuţiilor nu este posibilă. - în ipoteza în care Parchetul General a dispus scoaterea de sub urmărire penală, Preşedintele îşi va retracta decretul de suspendare, precum şi pe cel de numire, prin cumul, a unui ministru interimar. Dacă Preşedintele refuză să-l reîncadreze pe cel suspendat, se poate pune problema răspunderii acestuia; - dacă a avut loc trimiterea în judecată şi deci CSJ s-a sesizat, prin rechizitoriul Parchetului General, suspendarea membrului Guvernului, care acum are calitatea de inculpat, operează de drept, în virtutea textului constituţional; - textele privind răspunderea penală a membrilor Guvernului se aplică, deopotrivă, atât membrilor Guvernului în funcţiune, cât şi celor care au exercitat această funcţie; - în concluzie, faţă de dispoziţiile legale în vigoare, se poate susţine că un membru al Guvernului răspunde penal pentru infracţiuni prevăzute în Legea răspunderii 146

ministeriale, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de Codul penal sau în legi penale speciale; - de asemenea, membrii Guvernului răspund penal, în condiţiile dreptului comun, pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei lor. Răspunderea patrimonială a Guvernului şi a miniştrilor, potrivit Constituţiei

01:50

Constituţia actuală, în partea consacrată materiei Guvernului, nu conţine reglementări speciale cu privire la răspunderea pentru pagube a Guvernului sau a miniştrilor, dar reglementează contenciosul administrativ pentru daune, de unde se poate trage concluzia unei teorii a răspunderii administrativ – patrimoniale (art. 21 coroborat cu art. 52). De aici rezultă că atât Guvernului, în ansamblul său, cât şi miniştrilor, ca autorităţi ale administraţiei publice, li se aplică regimul dreptului comun al contenciosului administrativ, când paguba este cauzată printr-un act administrativ ilegal sau printr-un refuz nejustificat. Mai mult, când se atacă un act al unui ministru, poate fi chemat în judecată şi ministrul respectiv. Dacă actul administrativ ilegal a produs o pagubă, acţiunea va fi introdusă împotriva ministerului, dar poate fi chemat şi ministrul alături de funcţionarul care a elaborat actul sau se face vinovat de refuzul rezolvării cererii. Exemple Întrebările pot fi scrise şi orale, iar cele scrise împart în două categorii: a) întrebări la care răspunsul urmează a fi dat scris; b) întrebări la care răspunsul se dă oral de tribuna Camerei. În ceea ce priveşte procedura interpelării,

se în la în 147

regulamentele Camerelor se regăsesc următoarele dispoziţii: c) se face în scris şi se citeşte în şedinţă publică; d) se înscrie într-un registru special, se afişează la sediul Camerei şi se comunică celui interpelat; e) dezvoltarea interpelării are loc într-o altă şedinţă publică, când se va da şi răspunsul la interpelare, urmat de eventuale replici şi intervenţii ale parlamentarilor; e. Camera poate să adopte o moţiune prin care săşi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării. Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. În ce constă răspunderea penală a membrilor Guvernului? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... 2. Prezentaţi condiţiile în care se depune o moţiune de cenzură. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... 9.5.Rezumat În această unitate de învăţare s-a tratat subiectul actele pe care le adoptă Guvernul. Partea finală a unităţii de învăţare se întoarce la planul politic, fiind dedicată raporturilor Parlamentului cu Guvernul, unde ca instituţii fundamentale sunt tratate 148

moţiunea de cenzură şi angajarea răspunderii de către Primul ministru în faţa Parlamentului.

9.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă10: 1. Hotărârile de Guvern se semnează: a. Numai de către Primul-Ministru b. De către Primul-Ministru și de miniștrii care au sarcina punerii lor în executare c. De către Primul-Ministru și de ministrul și secretarii de stat de la ministerul care a propus proiectul 2. a. b. c.

Nu se publică în Monitorul Oficial al României: Hotărârile cu caracter militar Toate Hotărârile de Guvern Hotărârile ce privesc învăţământul

3. a. b. c.

Moţiunea de cenzură este iniţiată de către: ½ din numărul total al deputaţilor și senatorilor ¹/³din numărul total al deputatilor și senatorilor ¼ din numărul total al deputaţilor și senatorilor

4. Care afirmaţie este adevărată a. Hotărârea este actul administrativ al Guvernului, pe când ordonanţa este actul de guvernământ b. Ordonanţa este actul administrativ al Guvernului, pe când Hotărârea este actul de guvernământ c. Hotărârea și Ordonanţa sunt acte de guvernământ Rezolvare grile: 1.b), 2.a), 3.c), 4 a)

149

9.7.Temă de control Tema de Control nr.2 constă într- un referat cu tema la alegere, apreciat cu 20% din nota finală: a.) „Președintele României” sau b.) ”Guvernul” Depunerea referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau material tipărit, astfel: e-mail, eLis, secretariat

150

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN ROMÂNIA Cuprins 10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 10.2.Competenţele unităţii de învăţare 10.3. Principiile organizării administraţiei publice locale 10.4. Constituirea Consiliului local 10.5 Atribuţiile Consiliului local 10.6. Rezumat 10.7. Test de autoevaluare a cunoștinţelor

10.1. Obiectivele unităţii de învăţare În această unitate de învăţare sunt analizate detaliat principiile organizării administraţiei publice locale, așa cum sunt ele prevăzute de legislaţia în vigoare, precum și detalii despre constituirea și atribuţiile Consiliului local.

10.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => detaliaţi principiile organizării administraţiei publice locale => identificaţi autorităţile locale deliberative şi executive => detaliaţi atribuţiile Consiliului local

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute. 151

10.3. Principiile organizării administraţiei publice locale

00:05

00:20

152

Constituţia dedică administraţiei publice locale patru articole, respectiv art. 120 – 123. Potrivit art. 120 din Constituţie, „administraţia publică din unităţile administrativ – teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.” De asemenea, Legea nr. 215/2001 completează aceste principii, adăugând principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor, în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Autonomia locală poate fi definită ca fiind dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice. Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice. Principiul descentralizării presupune existenţa unor persoane publice locale, desemnate de comunitate, care au atribuţii proprii ce se reflectă direct în gestionarea şi administrarea activităţilor comunităţii. Noţiunea de descentralizare derivă din cea de autonomie locală. Principiul deconcentrării este, în realitate, o formă a centralizării, constând în recunoaşterea agenţilor statului, repartizaţi pe întreg teritoriul ţării, a unei anumite puteri de decizie.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Enumeraţi principiile organizării administraţiei publice locale în România. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .....................................................................................................

00:30

10.4. Constituirea consiliului local Art. 121 alin. 1 din Constituţie arată că „Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale şi primarii aleşi, în condiţiile legii.” Legea nr. 215/2001 defineşte consiliul local ca fiind autoritatea deliberativă la nivel local, în timp ce primarul este considerat autoritatea executivă. Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, raportat la populaţia comunei sau oraşului. Un consiliu local poate fi format din minimul 9 membri, pentru o localitate cu populaţie de până la 1.500 de locuitori şi din maximum 41 de membri, pentru colectivităţile locale în care populaţia depăşeşte 400.000 de locuitori. Pentru a fi ales consilier, persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ urmatoarele condiţii de eligibilitate: 153

1. să aibă calitatea de alegător; 2. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani; 3. să aibă domiciliul în respectiva comună sau în respectivul oraş; 4. să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă, potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie, asocierea în partide politice. În cazul candidaţilor independenţi, legea mai solicită suplimentar şi condiţia listei susţinătorilor. În urma revizuirii Constituţiei în 2003, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc condiţiile legii vor avea dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile publice locale.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Cum se stabilește numărul membrilor Consililui local? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... În 20 de zile de la data la care au avut loc alegerile pentru desemnarea consiliului local se va ţine şi şedinţa de constituire, care se va convoca de către prefect. La şedinţa de constituire pot praticipa prefectul sau reprezentantul său, precum şi primarul. Pentru a fi legal constituită, la această şedinţă 154

00:40

trebuie să participe cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, prefectul mai convoacă încă o dată şedinţa de constituire. Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier, asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. Validarea mandatelor de consilieri locali se face de către o comisie de validare, aleasă prin vot deschis dintre membrii consiliului, pe întreaga durată a mandatului. Comisia de validare va fi alcătuită din 3 – 5 consilieri. Această comisie va examina legalitatea alegerii fiecărui consilier, propunând validarea sau invalidarea mandatului său. Validarea sau invalidarea mandatelor se face în ordine alfabetică, cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. Persoana al cărei mandat se supune validării nu poate lua parte la vot. Cei interesaţi pot ataca la instanţa de contencios administrativ hotărârea de validare sau de invalidare a mandatelor în termen de 5 zile. Termenul curge fie de la adoptarea hotărârii, pentru aceia care au fost prezenţi la şedinţă, fie de la comunicare, pentru cei ce au absentat. Instanţa de contencios administrativ se va pronunţa în termen de 30 de zile. După ce s-a parcurs procedura de validare a mandatelor, consilierii ai căror mandate au fost validate vor depune jurământul de credintă prevăzut de art. 34 din Legea nr. 215/2001. Consiliul local va fi declarat legal constituit după ce s-au validat mandatele şi au depus jurământul cel puţin două treimi din numărul membrilor. După acest moment, consilierii în funcţie vor alege din rândul lor un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce şedinţele consiliului şi va semna hotărârile adoptate de acesta. 155

Răspundeţi la următoarea întrebare:

Prezentaţi, pe scurt, prima ședinţă de constituire a consiliului local. …………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ……………………………… 10.5. Atribuţiile consiliului local

00:50

156

Din coroborarea dispoziţiilor constituţionale cu privire la consiliul local reiese că un astfel de consiliu poate avea atribuţii în orice domeniu sau sector de activitate, dacă nu există o interdicţie expresă a legii. În mod expres, atribuţii consiliului local sunt stabilite de art. 38 alin. 2 din Legea nr. 215/2001. Dacă ar fi să se clasifice atribuţiile consiliului local, acestea s-ar împărţi după cum urmează: a) atribuţii care vizează constituirea altor autorităţi ale autonomiei locale, ce nu pot fi delegate; b) atribuţii de organizare internă; c) atribuţii de dezvoltare în perspectivă a localităţii; d) atribuţii de prestare a serviciilor publice uzuale; e) atribuţii de integrare şi cooperare pe plan intern şi extern.

01:00

01:15

Astfel, consiliul local are în concret următoarele atribuţii principale: a) alege din rândul consilierilor viceprimarul, respectiv viceprimarii şi stabileşte, în limitele normelor legale, numărul de personal din aparatul propriu; b) aprobă statutul comunei sau al oraşului, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului; c) avizează sau aprobă, studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului, documentaţii de amenajare a teritoriului şi urbanism, inclusiv participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală şi de cooperare transfrontalieră; d) aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar; stabileşte impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale; e) aprobă, la propunerea primarului, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, ale instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor autonome de interes local; f) administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei sau oraşului; g) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei sau oraşului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local; h) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei sau oraşului; i) înfiinţează instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice de interes local; urmăreşte, controlează şi analizează activitatea acestora; instituie, cu respectarea criteriilor generale stabilite prin lege, norme de 157

organizare şi funcţionare pentru instituţiile şi serviciile publice de interes local; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii serviciilor publice de interes local, precum şi pe cei ai instituţiilor publice din subordinea sa; aplică sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii, persoanelor pe care le-a numit;

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Cum se clasifică atribuţiile Consiliului local în România? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... j) hotărăşte asupra înfiinţării şi reorganizării regiilor autonome de interes local; exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile acţionarului la societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, membrii consiliilor de administraţie ale regiilor autonome de sub autoritatea sa; k) analizează şi aprobă, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva 158

01:25

inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase; l) stabileşte măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local; m) aprobă, în limitele competenţelor sale, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes local şi asigură condiţiile necesare în vederea realizării acestora; n) asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, sănătate, cultură, tineret şi sport, apărarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă, de sub autoritatea sa; urmăreşte şi controlează activitatea acestora; o) hotărăşte, în localităţile cu medici sau cu personal sanitar în număr insuficient, acordarea de stimulente în natură şi în bani, precum şi de alte facilităţi, potrivit legii, în scopul asigurării serviciilor medicale pentru populaţie; asemenea facilităţi pot fi acordate şi personalului didactic; p) contribuie la organizarea de activităţi ştiinţifice, culturale, artistice, sportive şi de agrement; q) hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice; analizează activitatea gardienilor publici, poliţiei, jandarmeriei, pompierilor şi a formaţiunilor de protecţie civilă; r) acţionează pentru protecţia şi refacerea mediului înconjurător, în scopul creşterii calităţii vieţii; contribuie la protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale, în condiţiile legii; s) contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială; asigură protecţia drepturilor copilului, 159

potrivit legislaţiei în vigoare; aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local; t) înfiinţează şi organizează târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie, baze sportive şi asigură buna funcţionare a acestora; u) atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de interes public local; v) conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite deosebite, titlul de cetăţean de onoare al comunei sau al oraşului; x) hotărăşte, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local; hotărăşte înfrăţirea comunei sau oraşului cu unităţi administrativteritoriale similare din alte ţări; y) hotărăşte, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune; z) sprijină activitatea cultelor religioase; w) asigură libertatea comerţului şi încurajează libera iniţiativă. Exemple Care sunt condiţiile prevăzute de lege pentru ca o persoană să fie aleasă consilier:

01:50 160

Pentru a fi ales consilier, persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ urmatoarele condiţii de eligibilitate: 1. să aibă calitatea de alegător; 2. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani;

3. să aibă domiciliul în respectiva comună sau în respectivul oraş; 4. să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă, potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie, asocierea în partide politice. În cazul candidaţilor independenţi, legea mai solicită suplimentar şi condiţia listei susţinătorilor. Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Enumeraţi minim cinci atribuţii principale ale Consiliului Local. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... Să ne reamintim... Potrivit art. 120 din Constituţie, „administraţia publică din unităţile administrativ – teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.” Legea nr. 215/2001 completează aceste principii, adăugând principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor, în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

161

10.6.Rezumat În aceată unitate de învăţare s-au analizat principiile administraţiei publice locale prevăzute în constituţie și Legea nr. 215/2001, precum și câteva aspecte legate de consiliul local, respectiv, constituire și atribuţii.

10.7.Test de evaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă11: 1. Autonomia locală înseamnă: a. Dreptul unităţilor administrativ teritoriale de ași satisface interesele proprii așa cum cred de cuviinţă fără intervenţia autorităţilor administraţiei centrale b. Dependenţa organelor administraţiei ministeriale de organele administraţiei statale centrale c. Transferul de competenţă de la nivel central la nivel local 2. Legea privind administraţia publică locală adaugă următoarele principii aplicabile administraţiei publice locale la cele prevăzute de Constituţie: a. Proporţionalitatea și transparenţa b. Motivarea și subsidiaritatea c. Eligibilitatea, legalitatea și consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit 3. a. b. c.

162

În exercitarea mandatului, consilierii: Sunt în serviciul colectivităţii locale Sunt în serviciul propriei personae Sunt simpli angajaţi contractuali

4. Pentru a fi ales consilier, persoana fizică trebuie să aibă : a.) să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani b.) să aibă vârsta de cel puţin 20 de ani c.) să aibă vârsta de cel puţin 33 de ani 5. Consiliul local este o autoritate la nivel local de tip: a. Executiv b. Deliberativ c. Judecătoresc 6. Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de : a. Consilier juridic b. Prefect c Cel mai în vârstă consilier Rezolvare grile:1.a), 2.c), 3.a), 4.a), 5.b), 6.c)

163

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN ROMÂNIA Cuprins 11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 11.2.Competenţele unităţii de învăţare 11.3. Consiliul local 11.4. Primarul 11.5. Rezumat 11.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 11.1. Obiectivele unităţii de învăţare În această unitate de învăţare nr.11 se continuă prezentarea autorităţii locale intitulate Consiliul local, cu referiri la actele acestuia precum și tragerea la răspundere a consilierilor locali. O altă autoritate asupra căreia ne vom opri în această unitate de învăţare este primarul.

11.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => identificaţi autorităţile locale deliberative şi executive => deprindeţi cunoştinţe minime despre consiliu local, primar, => identificaţi actele şi atribuţiile acestor autorităţi

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

164

11.3. Consiliul local

00:05

11.3.1.Funcţionarea consiliului local Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care se poate prelungi numai prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului şi în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. Şedinţele consiliului local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în funcţie, legea precizând că prezenţa la şedinţe este obligatorie. Şedinţele sunt publice, cu excepţia cazurilor în care se decide, cu majoritate de voturi, şedinţa secretă, iar dezbaterile se consemnează într-un proces – verbal semnat de preşedinte şi de secretar, care se depune întrun dosar special al şedinţei. Ordinea de zi se aprobă de consiliu, la propunerea celui care a cerut întrunirea, iar modificarea acesteia „se poate face numai pentru problele urgente şi numai cu votul majorităţii consilierilor prezenţi.” (art. 44 din Legea nr. 215/2001) La începutul fiecărei şedinţe, secretarul prezintă procesul verbal al şedinţei anterioare şi îl supune aprobării consiliului. Consilierii au dreptul să conteste conţinutul procesului – verbal şi să ceară menţionarea exactă a opiniilor exprimate în şedinţa anterioară. Legea cere ca problemele înscrise pe ordinea de zi să fie dezbătute numai însoţite de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, raport care trebuie redactat în termen de 30 de zile de la solicitarea iniţiatorului. De asemenea, art. 45 din Legea nr 215/2001 condiţionează dezbaterea problemelor înscrise pe ordinea de zi de avizul comisiei 165

de specialitate a consiliului. Problemele privind bugetul local, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocieera sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau străine se vor discuta întotdeuna în şedinţă publică. În legătură cu aceste probleme, primarul poate propune consultarea cetăţenilor, prin referendum. Lucrările şedinţei se desfăşoară în limba română, limba oficială a statului. În consiliile locale în care consilierii aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o treime din numărul total, la şedinţe se poate folosi şi limba maternă. În aceste cazuri se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română.

00:25

166

11.3.2.Actele şi răspunderea consiliului local În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii, administrarea domeniului public sau privat al comunei sau al oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu organizaţii neguvernamentale, cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în

funcţie. Hotărârile privind bugetul local, precum şi cele prin care se stabilesc impozite şi taxe locale se adoptă cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. De asemenea, legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret, cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane trebuie să fie luate întotdeauna prin vot secret, excepţiile de la această regulă trebuind să fie prevăzute de lege. Legea prevede o serie de incompatibilităţi, stabilind că anumiţi consilieri, în anumite situaţii, trebuie să se abţină de la deliberare şi votare. Astfel, potrivit textului legal, nu poate lua parte la deliberarea şi adoptarea hotărârilor consilierul care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. În cazul nerespectării acestei dispoziţii, sancţiunea care va interveni va consta în nulitatea de drept a hotărârii, nulitatea putând fi constatată de instanţa de contencios administrativ. Acţiunea în constatarea nulităţii va putea fi introdusă de orice persoană interesată. Hotărârile consiliului local se semnează de consilierul care conduce şedinţa de consiliu şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze, hotărârea consiliului local se semnează de 3 – 5 consilieri. Secretarul va comunica hotărârile consiliului local primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative. Legea stabileşte o distincţie în ceea ce priveşte momentul intrării lor în vigoare, după cum acestea au caracter normativ sau individual. 167

Potrivit art. 50 din lege, hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte juridice de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale de catre prefect. În ceea ce priveşte răspunderea consilierilor şi a consiliului local, după ce se prevede expres că, în exercitarea mandatului, consilierii sunt în serviciul colectivităţii locale, se stabileşte răspunderea solidară a consilierilor pentru activitatea consiliului local din care fac parte, sau, după caz, în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi pentru hotărârile pe care le-au votat. Pentru a se cunoaşte cu exactitate situaţia consilierilor care au votat o hotărâre, legea dispune expres obligaţia consemnării în procesul – verbal al şedinţei consiliului local, a rezultatului votului şi, la cererea consilierilor, a votului nominal.

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Ce cunoașteţi despre actele Consiliului local? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..........................................................................................

168

Aceasta este rezolvarea legală a problemei răspunderii membrilor organelor de conducere colectivă, fiind consacrată implicit lipsa de răspundere a persoanei care a absentat sau a celei care a votat împotrivă. De asemenea, sancţiunea suspendării mandatului de consilier în cazul declanşării urmăririi penale a acestuia a fost transformată în actuala formă a Legii administraţiei publice locale dintr-o posibilitate aflată la îndemâna prefectului, într-o obligaţie a acestuia. Astfel, consilierul arestat preventiv va fi suspendat din funcţie prin ordin al prefectului. Rezultă deci că suspendarea mandatului de consilier intervine de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către parchet sau de instanţa de judecată, după caz, prefectului care, prin ordin, constată suspendarea mandatului. Aceasta durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, iar în cazul în care consilierul este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri.

00:40

Formele răspunderii consilierilor locali sunt următoarele: a. răspunderea administrativ – disciplinară, constând fie în declararea vacantă a locului de consilier, fie în suspendarea din funcţie, fie în alte sancţiuni prevăzute în Regulamentul de funcţionare a consiliului; b. răspunderea administrativ – patrimonială ce constă în repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ; c. răspunderea penală. În ceea ce priveşte sancţiunea dizolvării consiliului local, potrivit art. 57 din Lege, consiliul local poate fi dizolvat dacă a adoptat, într-un interval de cel mul 6 luni, cel puţin 3 hotărâri care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ, prin hotărâre judecătoreasca 169

00:50

rămasă definitvă şi irevocabilă. Dizolvarea consiliului local se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea motivată a prefectului, bazată pe hotărârile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile. Hotărârea de dizolvare poate fi atacată de oricare dinrte consilieri la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, partea I. În acest caz, procedura prealabilă prevăzută de lege nu se mai efectuează, iar introducerea acţiunii suspendă execuatrea măsurii de dizolvare. De asemenea, dizolvarea consiliului local poate interveni de drept în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de 3 luni consecutive sau nu adoptă în 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre, precum şi în situaţaia în care numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unul şi nu se poate completa prin supleanţi. Dizolvarea de drept a consiliului local se constată prin ordin al prefectului, care va propune Guvernului organizarea de noi alegeri.

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. În ce situaţii intervine de drept dizolvarea Consiliului local? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .......................................................................................... 170

Ordinul prefectului poate fi atacat de consilierii interesaţi la instanţa de contencios administrativ, care este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă. Mandatul de consilier înceteaza de drept în următoarele situaţii : - demisie; - incompatibilitate; - schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială; - condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate ; - punerea sub interdicţie judecatorească ; - pierderea drepturilor electorale ; - deces.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Trataţi, pe scurt, răspunderea consilierilor locali. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .....................................................................................................

171

Să ne reamintim... Legea nr. 215/2001 defineşte consiliul local ca fiind autoritatea deliberativă la nivel local, în timp ce primarul este considerat autoritatea executivă 11.4. Primarul

01:00

172

Primarul reprezintă o funcţie tradiţională în administraţia publică locală atât în Europa cât si pe alte continente, de exemplu în America. Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliului local si cel judeţean, direct de către membri comunităţii locale, indiferent dacă este vorba despre mediul rural sau urban. Astfel, potrivit Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele şi oraşele au câte un primar şi un viceprimar, iar oraşele reşedinţă de judeţ au câte 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii. Vicepirmarii nu pot fi în acelaşi timp şi consilieri.” Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. După validare, primarul depune în faţa consiliului local, jurământul de credinţă, iar dacă refuză este considerat demisionat de drept. Invalidarea alegerii primarului se pronunţă numai în cazul în care se constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea acestuia s-a făcut prin fraudă electorală. Hotărârea de invalidare a alegerii primarului poate fi atacată de cel interesat în termen de 5 zile de la

01:10

01:20

pronunţare, la instanţa de contencios administrativ. Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. Din aceste dispoziţii nou introduse rezultă următoarele aspecte: - acţiunea în contencios aparţine doar celui interesat, adică persoanei fizice care a candidat şi a cărei alegere a fost invalidată sau, după caz, partidului politic pe lista căruia a candidat; - competenţa de soluţionare a fondului aparţine secţiei de contencios administrativ a tribunalului, care are obligaţia să se pronunţe în termen de 30 de zile, iar soluţia dată de instanţa de fond este supusă recursului, potrivit dreptului comun al contenciosului administrativ. Potrivit legii, primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează. Sarcinile pe care le aduce la îndeplinire primarul sunt următoarele: a. de reprezentare; b. de executiv al consiliului local; c. de şef al administraţiei locale şi al aparatului. În ceea ce priveşte atribuţiile primarului, acestea pot fi clasificate în cinci categorii: 1. atribuţii privind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; 2. atribuţii privind aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local; 3. atribuţii în domeniul economic şi financiar; 4. atribuţii în domeniile social, cultural, ştiinţific şi urbanistic; 173

5. atribuţii în domeniul organizatoric. În concret, atribuţiile primarului sunt: a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean; b) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect; c) poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei consultări, în condiţiile legii; d) prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind starea economică şi socială a comunei sau a oraşului, în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi informări asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârilor consiliului local; e) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local; f) exercită funcţia de ordonator principal de credite; g) verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică de îndată consiliului local cele constatate; h) ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor 174

01:30

calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale statului. În acest scop poate mobiliza populaţia, agenţii economici şi instituţiile publice din comună sau din oraş, acestea fiind obligate să execute măsurile stabilite în planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe tipuri de dezastre; i) asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă solicitărilor sale, în condiţiile legii; j) îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor contractuale; k) ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice; l) ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică; m) controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate; n) ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile legii; o) ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl supune spre aprobare consiliului local; asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi ale planurilor urbanistice zonale şi de detaliu; p) asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local; q) asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei sau a oraşului, instalarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului rutier şi pietonal, în condiţiile legii; r) exercită controlul asupra activităţilor din târguri, 175

01:35

176

pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţii şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora; s) conduce serviciile publice locale; asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară; supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social; ş) îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă; t) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege; ţ) propune consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate; u) numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de interes local; v) răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat al comunei sau al oraşului; x) organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţie autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidenţe; y) ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale sau de orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a oraşului, precum şi pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari. În ceea ce priveşte delegarea de atribuţii ale primarului, el poate delega numai anumite atribuţii, dar niciodată totalitatea atribuţiilor care compun funcţia publică pe care acesta o exercită.

În exercitarea atribuţiilor sale, primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Actele administrative cu caracter normativ ale primarului vor produce efecte după ce vor fi aduse la cunoştinţă cetăţenilor prin formele consacrate legislativ, respectiv prin publicare în Monitorul Oficial al judeţului, publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate. Actele administrative individuale se comunică celor interesaţi şi produc efecte din momentul comunicării. Ca şi în cazul hotărârilor consiliului local, dispoziţiile primarului cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă publică în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect. Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales, putând fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Ce cunoașteţi despre actele primarului? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .......................................................................................... ............................................................................................. .................................. 177

01:40

178

Mandatul primarului încetează de drept în unul din următoarele cazuri: - demisie; - incompatibilitate; - schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ – teritorială; - imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazului în care este suspendat în condiţiile legii; - când alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a Legii privind alegerile locale; - în cazul de condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o pedeapsă privativă de libertate; - în cazul punerii sub interdicţie judecătorească; in cazul pierderii drepturilor electorale; - deces. De asemenea, mandatul primarului încetează de drept atunci când, în exercitarea atribuţiilor sale, a emis 3 dispoziţii cu caracter normativ, într-un interval de 3 luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrtaiv prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. În toate aceste cazuri prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului. Legea nr. 215/2001 aduce o ca o posibiliate nouă de încetare a mandatului primarului, înlăturarea acestuia pe calea referendumului local. Această posibilitate derivă din principiul simetriei juridice, potrivit cu care primarul a fost ales de către colectivitatea locală şi tot acesta poate decide prin referendum încetarea mandatului. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens, prefectului, de locuitorii comunei sau oraşului, ca urmare a nesocotirii de către acesta, a intereselor generale ale colectivităţii locale sau

neexecutării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului. Legea prevede în detaliu procedura de consultare a colectivităţii locale, referendumul fiind considerat valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumatate plus unul din numaărul total al locuitorilor cu drept de vot şi s-au pronunţat în favoarea încetaării mandatului primarului cel puţin jumătate plus unul din numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Suspendarea mandatului primarului intervine de drept numai în cazul arestării sale preventive. Noua lege nu mai lasă la latitudinea prefectului dacă îl suspendă sau nu pe primar din funcţie în acest caz, ci prefectul este obligat la aceasta. Măsura arestării preventive se comunică de îndată, de către parchet sau de instanţa de judecată, după caz, prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive, iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri.

01:50

Exemple Încetarea de drept a mandatului primarului Mandatul primarului încetează de drept în unul din următoarele cazuri: - demisie; - incompatibilitate; - schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ – teritorială; 179

- imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazului în care este suspendat în condiţiile legii; - când alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a Legii privind alegerile locale; - în cazul de condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o pedeapsă privativă de libertate; - în cazul punerii sub interdicţie judecătorească; in cazul pierderii drepturilor electorale; - deces.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1. Enumeraţi 5 categorii de atribuţii primarului ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .....................................................................................................

11.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi de învăţare s-a trecut de prezentarea administraţiei centrale la cea locală. Astfel, sunt analizate detaliat, de la modul de desemnare, atribuţii, acte, răspundere, autorităţile administraţiei publice locale respectiv consiliul local și primarul.

180

11.6.Test de evaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă12: 1. Mandatul primarului încetează de drept: a.) în cazul de condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o pedeapsă privativă de libertate; b.) când dorește c.) concediu medical 2. Care afirmaţie este adevărată a. Suspendarea mandatului primarului poate avea loc în cazul arestării sale preventive. b. Suspendarea mandatului primarului intervine de drept numai în cazul arestării sale preventive. c. Suspendarea mandatului primarului intervine numai dacă doreșete prefectul 3. Candidatul la funcţia de primar nu trebuie să aibă funcţia de: a. Profesor universitar b. Magistrat – judecător sau procuror c. Cadru didactic preuniversitar 4. a.) b.) c.)

În exercitarea mandatului, consilierii: Sunt în serviciul colectivităţii locale Sunt în serviciul propriei personae Sunt simpli angajaţi contractuali

Rezolvare grile: 1.a), 2.b), 3.b), 4.a)

181

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN ROMÂNIA Cuprins 12.1. Obiectivele unităţii de învăţare 12.2.Competenţele unităţii de învăţare 12.3. Consiliul judeţean 12.4. Prefectul 12.5. Rezumat 12.6. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 12.7.Temă de control 12.1. Obiectivele unităţii de învăţare În această unitate de învăţare dedicată administraţiei publice sunt analizate detaliat, de la modul de desemnare, atribuţii, acte, răspundere, Consiliul judeţean precum și instituţia prefectului.

12.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: => identificaţi autorităţile locale deliberative şi executive => deprindeţi cunoştinţe minime despre consiliu local, primar, Consiliu judeţean şi prefect => identificaţi actele şi atribuţiile acestor autorităţi

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

182

12.3. Consiliul judeţean

00:05

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivelul judeţean, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. În ceea ce priveşte alegerea consiliul judeţean, art. 122 alin. 2 din Constituţie se rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. Astfel, potrivit Legii nr. 215/2001, consiliul judeţean este compus din consiliei aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte de prefect, în funcţie de populaţia judeţului, existentă la 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile, variind între 31 de consileri pentru o populaţie de până la 350.000 locuitori şi 37 de consilieri pentru o populaţie de peste 650.000 de locuitori. La constituirea consiliului judeţean se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din lege privitoare la constituirea consiliului local, cu precizarea că iniţiativa pentru hotărârea de constatare a încetării de drept a mandatului de consilier aparţine preşedintelui consiliului judeţean. În ceea ce priveşte atribuţiile consiliului judeţean trebuie avut în vedere că o parte dintre ele sunt similare cu cele ale consiliului local, altele se aseamănă cu cele ale primarului iar restul atribuţiilor sunt proprii consiliului judeţean. Atribuţiile consiliului judeţean sunt următoarele: a) alege din rândul consilierilor un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi; b) aprobă, la propunerea preşedintelui, 183

00:25

184

regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean, numărul de personal în limitele normelor legale, organigrama, statul de funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi a regiilor autonome de interes judeţean; c) adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială a judeţului sau a unor zone din cuprinsul acestuia pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune, aprobă şi urmăreşte, în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora; d) coordonează activitatea consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean; e) aprobă bugetul propriu al judeţului, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar; stabileşte impozite şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; hotărăşte repartizarea pe comune, oraşe şi municipii a cotei din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse, în condiţiile legii; f) administrează domeniul public şi domeniul privat al judeţului; g) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului sau, după caz, a serviciilor publice de interes judeţean, în condiţiile legii; hotărăşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului, în condiţiile legii; h) hotărăşte înfiinţarea de instituţii publice şi de servicii publice de interes judeţean, în condiţiile legii; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii,

conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice pe care le-a înfiinţat şi le aplică, dacă este cazul, sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii; i) hotărăşte asupra reorganizării regiilor autonome de interes judeţean; exercită în numele unităţii administrativ-teritoriale toate drepturile acţionarului la societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale; j) stabileşte, pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente; urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti implicate; k) aprobă construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes judeţean; acordă sprijin şi asistenţă tehnică de specialitate autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor comunale şi orăşeneşti; în acest sens consiliul judeţean poate înfiinţa servicii publice specializate; l) aprobă documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes judeţean, în limitele şi în condiţiile legii; m) asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesare în vederea bunei funcţionări a instituţiilor de cultură, a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, ocrotire socială şi asistenţă socială, a serviciilor publice de transport de sub autoritatea sa, precum şi a altor activităţi, în condiţiile legii; n) asigură sprijin financiar pentru acţiuni culturale 185

00:40 186

sau desfăşurate de cultele religioase, precum şi pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi sportive; o) înfiinţează instituţii sociale şi culturale, precum şi pentru protecţia drepturilor copilului şi asigură buna lor funcţionare, prin alocarea fondurilor necesare; p) analizează propunerile făcute de autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti, în vederea elaborării de prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială sau pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător; q) atribuie, în condiţiile legii, denumiri de obiective de interes judeţean; r) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale a autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune; s) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public judeţean; t) hotărăşte, în condiţiile legii, asocierea cu consiliile locale, pentru realizarea unor obiective de interes comun, scop în care poate înfiinţa împreună cu acestea instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice; u) coordonează activităţile Corpului gardienilor publici, în condiţiile legii. În ceea ce priveşte funcţionarea consiliului judeţean, mandatul acestuia este de patru ani şi poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Mandatul se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou ales. Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare o dată la doua luni, la convocarea preşedintelui

consiliului judeţean. El se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de cate ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate. Pentru ca o şedinţa a consiliului local să se desfăşoare în condiţii legale, este necesară prezenţa majoritaţii consilierilor în funcţie. În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în lipsa acestuia de vicepreşedinte şi se contrasemnează pentru legalitate de către secretarul general al judeţului. Legea prevede condiţiile dizolvarii de drept a consiliului judeţean, în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de şase luni consecutive sau nu a adoptat, în trei şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre. Consiliul judeţean se dizolvă şi în cazul în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi şi nu se poate completa prin supleanţi. Situaţiile de dizolvare se comunică prefectului prin grija secretarului general al judeţului. Prefectul, prin ordin, ia act de dizolvarea de drept a consiliului şi propune guvernului organizarea de noi alegeri. Conducerea consiliului judeţean este asigurată de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aleşi dintre membrii săi, pe toată durata mandatului, cu votul secret al majorităţii consilierilor aflaţi în funcţie. Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc pe toată perioada exercitării mandatului o indemnizaţie stabilită în condiţiile legii. Preşedintele răspunde în faţa consiliului judeţean de buna funcţionare a administraţiei publice judeţene. 187

00:50

Răspundeţi la următoarele întrebări: Prezentaţi funcţionarea Consiliului Judeţean. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ............................................................................. Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean se clasifică după cum urmează : a. atribuţii în raporturile cu consiliul judeţean şi aparatul de specialitate al acestuia; b. atribuţii economico-financiare ; c. atribuţii în raporturile cu alte structuri ale administraţiei publice locale. În concret, atribuţii preşedintelui consiliul judeţean sunt următoarele: a) asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative; b) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţei consiliului judeţean; c) dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor consiliului judeţean; d) întocmeşte şi supune spre aprobare consiliului judeţean regulamentul de organizare şi funcţionare a acestuia;

188

01:00

e) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului judeţean şi analizează periodic stadiul îndeplinirii acestora; f) conduce şedinţele consiliului judeţean; g) coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea consiliului judeţean; h) exercită funcţia de ordonator principal de credite; i) întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului judeţean, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege; j) urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune consiliului judeţean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora la termen; k) propune consiliului judeţean spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea acestuia; l) prezintă consiliului judeţean, anual sau la cererea acestuia, rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor proprii şi a hotărârilor consiliului; m) propune consiliului judeţean numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor instituţiilor publice şi serviciilor publice de sub autoritatea acestuia; n) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege; o) îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează activităţile de stare civilă şi autoritate tutelară, desfăşurate în comune şi oraşe; p) acordă, prin aparatul propriu şi serviciile de specialitate ale consiliului judeţean, sprijin şi consultanţă tehnică şi juridică pentru autorităţile administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti, la solicitarea acestora; 189

q) coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia drepturilor copilului. În exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege, preşedintele consiliului judeţean emite ca dispoziţii cu caracter normativ sau individual, care devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţă publică sau au fost comunicate persoanelor interesate. Pentru toate motivele expuse anterior, trebuie arătat că Legea 215/2001 adaugă încă o autoritate administraţiei publice locale în persoana preşedintelui consiliului judeţean, alături de cele prevăzute expres de Constituţie.

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Enumeraţi cel puţin cinci atribuţii ale președintelui Consiliului Judeţean. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..........................................................................................

Să ne reamintim... Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivelul judeţean, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, 190

în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. 12.4. Prefectul

01:10

Potrivit art. 123 din Constituţie, prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel judeţean, însă din interpretarea de ansamblu a normei constituţionale rezultă următoarele calităţi ale prefectului: a) reprezentant al Guvernului; b) şef al serviciilor statului din judeţ (municipiul Bucureşti); c) autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale. Art. 123 din Constituţia României, revizuită şi republicată, prevede că Guvernul va numi un prefect în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti, acesta fiind reprezentantul Guvernului pe plan local. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că atribuţiile prefectului se vor stabili prin lege organică. Iniţial, Legea nr. 215/2001 avea un capitol destinat instituţiei prefectului, dar dispoziţiile acestei legi au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului. Noua reglementare creează un sistem modern al managementului sectorului public, prin creşterea rolului instituţiei prefectului. Prefectul, ca şi subprefectul, fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. Numirea prefectului se face de Guvern, care reprezentant al acestuia pe plan local, numirea fiind făcută la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor. În art. 4 din lege se precizează că activitatea prefectului se întemeiază pe principiile legalităţii, imparţialităţii, obiectivităţii, transparenţei, eficienţei, 191

responsabilităţii, orientării către cetăţeni, conducerea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe din administraţia publică centrală din unitatea administrativ – teritorială fiind de atributul şi competenţa prefectului. Prefectul realizează exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor civile ale instituţiei prefectului, sau poate delega prin ordin ca acestea să se realizeze de o altă persoană pe care o reprezintă. Prefectul este ordonator de credite, activitatea instituţiei prefectului este finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor, având buget propriu care se elaborează şi execută în condiţiile legii. Pentru a ocupa funcţia de prefect, respectiv subprefect, persoana trebuie să aibă vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect şi, respectiv, 27 de ani pentru subprefect, studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect şi 3 ani pentru funcţia de subprefect, să fi absolvit programe de formare şi perfecţionare, să fi dobândit titlul de doctor în ştiinţe juridice sau administrative sau să fi exercitat cel puţin un mandat compet de parlamentar.

01:20

192

Legea prevede şi cazurile de încetare a funcţiei de prefect sau subprefect, între care art. 11 meţionează: - demisia; - imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 3 luni consecutiv; - nerespectarea prevderilor art. 17 şi 22 alin. 1 şi 3 din lege; - condamnarea definitivă la o pedeapsă privativă de libertate; - pierderea drepturilor electorale; - punerea sub interdicţie judecătorească în

condiţiile legii; - destituirea; - obţinerea calificativului „nesatisfăcător”; - deces.

01:30

Încetarea de drept a exercitării funcţiei de prefect sau subprefect se dispune de Ministerul Administraţiei şi Internelor, care va propune Guvernului, respectiv Primului Ministru, numirea altor persoane. În Capitolul II intitulat „Corpul prefecţilor şi Corpul subprefecţilor” se stipulează că prefecţii în funcţie formează corpul prefecţilor, iar subprefecţii în funcţie, coprul subprefecţilor. Evidenţa membrilor corpului prefecţilor şi a celui subprefecţilor este ţinută de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Capitolul III reglementează drepturile si îndatoririle membrilor Corpului prefecţilor, precum şi ale membrilor Corpului subprefecţilor. Un capitol important este cel ce prevede atribuţiile prefectului, după cum urmează: a) asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice; b) acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii; c) conduce, prin compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale; d) acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact continuu cu toate 193

nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale; e) stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, priorităţile de dezvoltare teritorială; f) verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune; g) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi a celor de protecţie civilă; h) dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie; i) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi; j) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate; k) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană şi intensificarea relaţiilor externe; l) dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor de integrare europeană; m) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.

194

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Enumeraţi cazurile de încetare a funcţiei de prefect?. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..........................................................................................

01:40

Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelalte acte normative, precum şi însărcinările stabilite de Guvern, după cum poate face propuneri în condiţiile legii, pentru numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlate organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ – teritoriale. În art. 123 alin. 4 din Constituţie şi art. 26 din lege este prevăzută o altă contribuţie importantă, posibilitatea de ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale ori judeţene, dacă le apreciază ca fiind nelegale, cu excepţia actelor de gestiune. Actul astfel atacat este supendat de drept. Această prerogativă a prefectului poartă denumirea de tutelă administrativă. De asemenea, prefectul numeşte în funcţie, prin ordin, secretarul unităţii administrativ – teritoriale şi al subdiviziunilor municipiilor, în urma promovării concursului organizat potrivit legii, sau dispune sancţionarea disciplinară a acestuia, cu excepţia secretarului general al judeţului şi, respectiv, al municipiului Bucureşti. 195

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale prefecţilor se face de către o comisie constituită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată. Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi sunt conferite de lege, prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, acestea trebuind comunicate şi aduse la cunoştinţă prin publicare. Pentru exercitarea atribuţiilor stabilite de lege, prefectul dispune de un aparat propiu de specialitate pe care îl conduce. Exemple Rolul prefectului potrivit Constituţiei revizuite.

01:50

196

Potrivit art. 123 din Constituţie, prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel judeţean, însă din interpretarea de ansamblu a normei constituţionale rezultă următoarele calităţi ale prefectului: a. reprezentant al Guvernului; b. şef al serviciilor statului din judeţ (municipiul Bucureşti); c. autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale.

Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Care este în prezent rolul prefectului la nivel local, conform legislaţiei aplicabile. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ......................................................................................... 12.5.Rezumat Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a face trecerea de administraţia centrală la cea locală. Astfel, este analizat detaliat, de la modul de desemnare, atribuţii, acte, răspundere, consiliul judeţean, Nu în ultimul rând, prefectul este analizat şi prefectul, ca autoritate reprezentând în plan local Guvernul, pentru ca nu pot fi înlăturate semnificaţiile acestei instituţii în sfera administraţiei publice.

12.6.Test de evaluare a cunoştinţelor.

Rezolvaţi următoarele teste-grilă13: 1. Numărul membrilor consiliului judeţean se stabilește în funcţie de: a. Numărul locuitorilor judeţului, raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile b. Numărul de localităţi din judeţul respectiv 197

c. Numărul actelor mandatul anterior 2. a. b. c.

normative

adoptate

în

Prefectul este: Reprezentantul Parlamentului în teritoriu Reprezentantul Guvernului în teritoriu Reprezentantul Președintelui în teritoriu

3. Introducerea de către prefect a acţiunii în contencios administrativ are întotdeauna ca efect: a. Anularea actului atacat b. Revocarea actului atacat c. Suspendarea de drept a actului atacat 4. Tutela administrativă semnifică: a. Posibilitatea prefectului de ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale ori judeţene, dacă le apreciază ca fiind nelegale b. Posibilitatea de ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative emise de societăţile comerciale c. Posibilitatea primarului de ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale ori judeţene, dacă le apreciază ca fiind nelegale Rezolvare grile:1.a), 2.b), 3.c), 4.a). 12.7.Temă de control Tema de Control nr.3 constă într- un referat cu tema la alegere, apreciat cu 10% din nota finală: a.) “Autorităţile publice locale” sau b.) “Funcţia publică/funcţionarul public” Depunerea referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit calendarului disciplinei 198

și anume, în format electronic sau material tipărit, astfel: e-mail, eLis, secretariat

199

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13 FUNCŢIA PUBLICĂ Cuprins 13.1. Obiectivele unităţii de învăţare 13.2.Competenţele unităţii de învăţare 13.3. Fundamente constituţionale ale conceptelor de funcţie publică şi funcţionar public 13.4. Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public 13.5.Clasificarea funcţiilor publice 13.6. Rezumat 13.7. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 13.1. Obiectivele unităţii de învăţare Funcţia publică este în final elementul central al administraţiei, tocmai de aceea trebuie cunoscute elementele specifice, pornind de la fundamentele constituţionale ale conceptelor de funcţie publică şi funcţionar public, definiţia funcţiei publice şi încheind cu clasificarea funcţiilor publice 13.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul aceste unităţi de învăţare veţi reuşi să: => definţi funcţia publică şi funcţionarul public => clasificaţi funcţia publică și funcţionarii publici, conform legii Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute. 13.3. Fundamente constituţionale ale conceptelor de funcţie publică şi funcţionar public

00:05 200

Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc, în principal, în conţinutul art. 16 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) lit. j.

00:15

Astfel, art. 16 alin. (3) din Constituţia României, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire din 2003, consacră principiul potrivit căruia: „ Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garanteaza egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.” Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială. În primul rând, a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice, deoarece în spiritul reglementărilor europene nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie, de regulă, a ţărilor din zona civilizaţiei europene. Condiţia domiciliului pe teritoriul ţării este firească, practicată în majoritatea sistemelor constituţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţară la guvernarea căreia participă ca demnitar sau funcţionar public. În al doilea rând, s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unei asemenea funcţii, garanţie ce corespunde unui curent de idei caracteristice dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia unei discriminări pozitive, în favoarea femeilor, pentru a dobândi un rol mai important în viaţa publică a ţării. În legatură cu nuanţarea terminologiei – funcţii şi demnităţi publice – explicaţiile se regăsesc în intenţia legiutorului de a determina cât mai precis sfera de aplicabilitate a principiului. Calitatea de deputat, senator, şef de stat, ministru reprezintă altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare, cât şi ca dimensiune a atribuţiilor şi desigur, ca mod de incetare. Demnitarii nu sunt simpli funcţionari publici, demnitatea 201

publică este prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional, funcţiile şi demnităţile publice fiind într-o incotestabilă legătura, fără a se confunda. O altă dispoziţie constituţională în materie se regăseşte în art. 73 alin. (3), în care se enumeră domeniile în care se reglementează prin legea organică, statutul funcţionarilor publici, putând fi identificat la lit. j, deoarece la acelaşi articol lit.p, se menţionează şi „regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială” ca materie a legii organice, rezultă că legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statuar, pentru funcţionarii publici şi un regim contractual, pentru restul salariaţilor. Aceste principii constituţionale exprimă adevărul că funcţia publică are un fundament obiectiv în toate elementele sale, deoarece investirea în funcţie se realizează în conformitate cu dispoziţiile legii, iar conţinutul său este de asemenea reglementat prin lege. În ce priveşte sfera funcţionarilor publici, acesta este un aspect care ţine de legiuitorul organic, nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara principiilor generale ale Statutului, ce reglementează, deci, un regim de drept public, mai exact un regim de drept administrativ. După ani de zile, a fost adoptată Legea nr. 188/1999. Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcţionarilor publici îl reprezintă „regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu. Scopul legii îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor 202

00:25

publice din administraţia publică centrală şi locală.” În doctrină recentă s-a apreciat că nici actuala formulă nu acoperă ceea ce reprezintă în mod autentic obietcul de reglementare a legii, o definitie mai cuprinzătoarevizând determinarea statutului juridic al funţionarului public, organizarea funcţiei publice şi autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale. În ceea ce priveşte conceptul de raport de serviciu, de-a lungul vremii, în doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia. În opinia specialiştilor în dreptul muncii, raportulde serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă, şi nu un raport de drept administrativ. În opinia autorilor de drept administrativ, natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport uridic, şi anume: părţile, comţinutul şi obiectu său. Dintr-o asemenea persepctivă, funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai autorităţilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de aceea sunt supuşi, cu preponderenţă, regulilor speciale de drept administrativ. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie, care este un act administrativ de autoritate, şi nu de dreptul muncii. În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care ste un raport de drept public, având ca obiect realizarea puterii publice. În concluzie, raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ, şi nu dreptul muncii, deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat de şi de legiuitor, la orac actuală, care defineşte expres raporturile de serviciu ca fiind acele raporturi care „se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în 203

00:40

204

condiţiile legii” cu precizarea că: „exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată” şi, doar prin excepţie de la acestă prevedere funcţiile publice temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege. De-a lungul vremii, doctrina de drept public referitoare la statutul fubcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de natura juridică a funcţiei publice. Doctrina interbelică s-a caracterizat prin divergenţe izvorâte fie din specificul naţional al unor asministraţii, fie din interesele politice urmărite prin diferitele reglementări juridice adoptate precum şi prin conţinutul, semnificaţia şi structura tehnico-juridică a acestor reglementări. În ce priveşte natura juridică a funcţiei publice s-au dezvoltat două poziţii fundamentale diferite. Pe de-o parte, pote fi identificată teoria „situaţiei contractuale”, prin care s-a încercat definirea funcţiei publice, fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului civil. În speţă contractul de mandat (autori germani), fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului administrativ, în speţă contractul administrativ (autori francezi). Pe de altă parte, este vorba despre teoria „statutului legal”, susţinută de marii specialişti francezi funcţia de stat fiind privită ca un statut legal, deoarece actul său de instituire este întotdeauna un act de autoritate, iar cel care exercită funcţia exercită autoritatea statală, şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală.

Răspundeţi la următoarea întrebare: Analizaţi actul de numire în funcţie a unui funcţionar public. …………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… ………………………………………………………………… …………………………………………………………………. 13.4. Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public

00:50

Definim funcţia publică ca fiind ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală. Definim funcţionarul public ca fiind persoana numită, în condiţiile Legii nr. 188/1999, într-o funcţie publică. Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici. Activitatea pe care o desfăşoară funcţionarii publici implică întotdeauna prerogative de putere publică. Principalele activităţi desfăşurate de funcţionarii publici, în exercitarea funcţiei pe care o deţin, sunt: să o facă în cel mult 205

01:00

206

a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative; b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora; c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice; d) consilierea, controlul şi auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare; f) colectarea creanţelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice. La baza exercitării funcţiei publice stau anumite principii, pe care legea le enumeră, creând astfel cadrul legal în care îşi desfăşoară raporturile de serviciu orice funcţionar public. Astfel, funcţia publică se întemeiază pe următoarele principii: a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; b) transparenţă; c) eficienţă şi eficacitate; d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; e) orientare către cetăţean; f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice; g) subordonare ierarhică.

Să ne reamintim... Funcţia publică se definește ca fiind ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală. 13.5. Clasificarea funcţiilor publice Funcţiile publice se clasifică după cum urmează: 01:10

- după modul de realizare a competenţelor: a) funcţii publice generale. Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale. b) funcţii publice specifice. Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice. - după nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice: a) funcţii publice din clasa I. Clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă. b) funcţii publice din clasa a II-a. Clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer 207

studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă. c) funcţii publice din clasa a III-a. Clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă.

Răspundeţi la următoarea întrebare: Enumeraţi în câte categorii se clasifică funcţia publică după modul de realizare a competenţelor: ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ................................................................................................. - după perioada care a trecut între momentul absolvirii formei de învăţământ şi cea lucrată efectiv:

01:20

208

a) funcţionarii publici debutanţi. Pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice definitive. b) funcţionari publici definitivi. Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi: 1. funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au obţinut rezultat corespunzător la evaluare; 2. persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în specialitatea corespunzătoare funcţiei publice, de minimum 12 luni, 8

luni şi, respectiv, 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite; 3. persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.

Răspundeţi la următoarea întrebare: Enumeraţi, în câte categorii se clasifică funcţia publică după perioada care a trecut între momentul absolvirii formei de învăţământ şi cea lucrată efectiv: ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... - după specificul funcţiei pe care o ocupă:

01:30

a) categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcţii publice: 1. secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului; 2. consilier de stat; 3. secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; 4. prefect; 5. subprefect; 209

01:40

210

6. secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti; 7. director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. b) categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcţii publice: 1. secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; 2. director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; 3. director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale; 4. şef serviciu; 5. şef birou. c) categoria funcţionarilor publici de execuţie din clasa I, din care fac parte persoanele numite în următoarele funcţii publice: expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor. d) categoria funcţionarilor publici de execuţie din clasa a II-a, din care fac parte persoanele numite în funcţia publică de referent de specialitate. e) categoria funcţionarilor publici de execuţie din clasa a III-a, din care fac parte persoanele numite în funcţia publică de referent. Managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici este asigurat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici administrează evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a

funcţionarilor publici.

Exemple Care sunt principiile pe care se întemeiază funcţia publică?

01:50

Funcţia publică se întemeiază pe următoarele principii: a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; b) transparenţă; c) eficienţă şi eficacitate; d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; e) orientare către cetăţean; f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice; g) subordonare ierarhică. Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Clasificaţi funcţiile publice după cel puţin două criterii. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... 2. Ce reprezintă Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici? ............................................................................................. ..................................................................................................... 211

..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... 13.5.Rezumat Această unitate de învăţare este dedicată funcţionarului public şi funcţiei publice, ca aspecte esenţiale în realizarea administraţiei publice, atât la nivel central, cât şi la nivel local. Astfel, s-au tratat subiecte precum definiţia funcţiei publice, clasificarea funcșiei publice precum și principii.

13.6.Test de autoevaluare evaluare a cunoştinţelor

Rezolvaţi următoarele teste-grilă14: 1. Funcţionarul public este: a. Persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică b. Persoana care s-a înscris la un concurs pentru un post ce face parte dintr-o funcţie publică c. Persoana care lucrează zi de zi cu publicul

212

2. a. b. c.

Funcţionarul public este investit cu: Desfășurarea de activităţi economice Prerogative de drept comun Prerogative de putere publică

3. a. b. c.

Le este interzis funcţionarilor publici: Să ocupe funcţii de conducere în partide politice Să respecte normele de conduită civiă Să fie membri în sindicate

4. Dreptul la carieră al funcţionarilor publici înseamnă: a. Accesul la funcţia de rector b. Posibilitatea de a avansa în funcţie, potrivit meritelor personale c. Accesul la funcţiile de conducere, pe baza relaţiilor politice 5. Funcţionarii publici au îndatorirea de a: a. Respecta numai ordinul superiorului b. Respecta numai deciziile care se iau în sindicatele din care fac parte c. Respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege Rezolvare grile: 1.a), 2.c), 3.a), 4.b), 5.c), 6.a), 7.b), 8.b), 9.a)

213

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14 FUNCŢIA PUBLICĂ Cuprins 14.1. Obiectivele unităţii de învăţare 14.2.Competenţele unităţii de învăţare 14.3.Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici 14.4.Răspunderea funcţionarilor publici 14.5.Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public 14.6. Rezumat 14.7. Test de autoevaluare a cunoștinţelor 14.8.Temă de control 14.9. Bibliografie specifică Drept administrativ I 14.1. Obiectivele unităţii de învăţare Funcţia publică este în final elementul central al administraţiei, tocmai de aceea trebuie cunoscute elementele specifice și anume: drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici, răspunderea funcţionarilor publici precum și modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public

14.2. Competenţele unităţii de învăţare După studiul aceste unităţi de învăţare veţi reuşi să: => definţi funcţia ublică şi funcţionarul public => clasificaţi funcţionarii publici, conform legii Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

214

14.3. publici

00:05

Drepturile

şi

îndatoririle

funcţionarilor

Funcţionarii publici au urmatoarele categorii de drepturi : 1. dreptul la opinie, care presupune şi interzicerea oricărei discriminări pe criterii politice de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială. 2. dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea Legii nr. 188/1999 şi care îi vizează în mod direct. 3. dreptul de asociere sindicală. Acest drept este garantat tuturor funcţionarilor publici, cu excepţia celor din categoria înalţilor funcţionari publici. 4. dreptul la grevă. 5. dreptul la salariu. 6. dreptul de a primi gratuit uniforma pe care sunt obligaţi să o poarte în timpul serviciului. 7. dreptul de a-şi perfecţiona în mod continuu pregătirea profesională. 8. dreptul de a-şi desfăşura activitatea pe durata unui timp de lucru de opt ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. Pentru orele suplimentare lucrate peste durata normală a timpului de lucru, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plată majorată. 9. dreptul de a fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de demnitate publică. De acest drept beneficiază toţi funcţionarii publici cu excepţia acelora care îşi desfăşoară activitatea în ministerele privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională. 10. dreptul la concediul de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii. 11. dreptul la pensie, precum şi la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. 215

00:10

12. dreptul de a fi protejaţi de lege, în exercitarea atribuţiilor. Astfel, funcţionarul public este protejat de autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea împotriva ameninţărilor, violenţelor, şi faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă. 13. dreptul de a fi despăgubiţi în situaţia în care au suferit din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. 14. dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarii publici sunt obligaţi să o execute, cu excepţia cazului în care aceasta este vădit ilegală.

Răspundeţi la următoarea întrebare 1.Enumeraţi minim cinci drepturi ale funcţionarului public. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ............................................................................................... Îndatoririle funcţionarilor publici Funcţionarii publici au următoarele categorii de îndatoriri: 1. să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de 216

00:20

serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. 2. funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. 3. funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege. 4. funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la activităţi politice în timpul programului de lucru. 5. funcţionarilor publici le este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice. 6. funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate. 7. funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. 8. funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public. 9. funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje. 10. obligaţia de a prezenta declaraţia de avere, atât la 217

începutul exercitării unei funcţii publice, cât şi în momentul încetării acesteia. Art. 47. - (1) Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate. 11. funcţionarilor publici le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite asemenea atribuţii, precum şi să intervină pentru soluţionarea acestor cereri. 12. funcţionarii publici sunt obligaţi să urmeze forme de perfecţionare profesională, organizate de Institutul Naţional de Administraţie sau alte instituţii abilitate potrivit legii, a căror durată cumulată este de minimum 7 zile pe an. 13. funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legilor

Răspundeţi la următoarea întrebare 1.Enumeraţi minimcele mai importante cinci îndatori ale funcţionarului public. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ......................................................

00:30 218

14.4. Răspunderea funcţionarilor publici . După cum doctrina de drept public subliniază, şi în domeniul ştiinţei dreptului se conturează distincţia dintre noţiunile de răspundere şi responsabilitate, distincţie

00:50

ce îşi are originea în tezele filosofice cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii sociale de cel al responsabilităţii sociale.. Răspunderea juridică „ intervine pe terenul răului înfăptuit”, adică în urma săvârşirii unei abateri. Specific abaterilor săvârşite de funcţionarii publici este faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcţiei, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur şi simplu, prin abaterea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcţia, dar care pun sub semnul întrebării prestigiul funcţionarului public. Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii acestuia, a cărui menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici, aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii. Prin intermediul răspunderii se realizează atât scopul preventiv cât şi cel sancţionator, cărora ar trebui să li se adauge şi un scop educativ. Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici reglementează în capitolul VIII, Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici. Potrivit legii, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.esfăşur După cum se poate observa, legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici.Aceste forme nu se exclud între ele, putând fi aplicate concomitent dacă fapte comisă întruneşte în acelaşi timp condiţiile unor forme diferite de răspundere juridică. Expresia „raspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. Aceata este o instituţie a dreptului administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţele de 219

contencios administrativ, fiind vorba de o răspundere administrativ patrimonială, specifică dreptului administrativ. Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu, un delict civil ori printr-o infracţiune, fiind vorba de latura civilă în procesul penal. Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. Răspunderea disciplinară reprezină un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea, sacţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. În doctrina actulă au fost identificate următoarele trăsaturi ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public; intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporuri de drept public; subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat; procedura de constatare, aplicare şi contestare a sncţionilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale; abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza acestora, prin statute speciale.

01:00 220

Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor, b) neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor, c) absenţe nemotivate de la serviciu, d) nerespectarea în mod

repatat a programului de luru, e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal, f) nerespecarea secretului profesional sau a lucrărilor cu acest caracter, g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, h) desfăşurarea în timpul programului de lucru, a unor activităţi cu caracter politic, i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu, j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incombatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite de lege pentru funcţionarii publici şi k) stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea soluţionării cererilor acestora. Abaterea disciplinară a fost definită în doctrina actuală ca reprezentâ fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce îi revin din raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio profesional şi moral.

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1.Care fapte constituie abateri disciplinare ? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .................................................................................................. Sancţiunile disciplinare sunt: a) mustrare scrisă, b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă 221

01:10

222

de până la 3 luni, c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salirizare sau, după caz, de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani, d) trecerea într-o funcţie inferioară pe o perioadă de până la 1 an , cu diminuarea corespunzătoare a salariului şi e) detituire din funcţia publică. Pe lângă o sancţiune cu caracter moral, legea reglementează sancţiuni cu caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material, dar care în primul rând afectează carierea funcţionarului public, cea mai gravă atrăgând chiar încetarea raportului de funcţie publică.. Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege; nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară, aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea; sunt instituite într-un sistem ierarhic ce are însă un caracter relativ putând fi aplicată o sancţiune mai gravă chiar dacă în prealabil nu fusese aplicată alta mai uşoară; au caracter personal, în sesul că se aplică funcţionarul vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare. La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii. Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare, principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public. Potrivit recentelor modificări aduse legii, sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la

data săvârşirii abaterilor. Se introduce astfel un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii funcţionarului public de maxim 6 luni. Mustrarea scrisă se poate aplică direct de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care funcţionează cel în cauză. Celelalte sancţiuni se aplică de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de disciplină.

01:20

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1.Enumeraţi sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarului public. ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... .................................................................................................. Legea stabileşte o procedură diferită de sancţionare în funcţie de gravitatea abaterii disciplinare săvârşite. Sancţiunile disciplinare pentru înalţii funcţionari publici se aplică prin Decizie a Primului-ministru, prin ordin al ministrului ori după caz, al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice centrale, la propunerea comisiei de disciplină. Sanctiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cerecetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii. 223

Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal. Într-un articol distinct, Statutul reglementeză în detaliu, procedura de constituire a autorităţilor sau instituţiilor publice a comisiilor de disciplină. Acestea sunt structuri competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună sancţiunea aplicabilă funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice respective. Pentru înalţii funcţionari publici, comisia de disciplină este compusă din 7 înalţi funcţionari publici. Potrivit legii, funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicarea, mustrarea scisă; în termen de 1 an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică; în termen de 7 ani de la aplicarea, destiuirea din funcţia publică. În primele două cazuri, radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Împotriva procesului-verbal de constatre a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, funcţionarul public se poate adresa cu plângere la Judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. 224

Legiuitorul distinge astfel contravenţiile săvârşite de funcţionarul public, în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, de cele săvârşite în afara activităţii profesionale, asemeni oricărui cetăţean care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie. După cum vom avea ocazia să constatăm atunci când ne vom ocupa de studiul răspunderii administrativ contravenţionale, potrivit reglementării în vigoare, contravenţia constituie faptă săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, ordonanţă, prin hotătâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărârea a Consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau a sectorului municipilului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Faţă de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativ contravenţionale prin care a fost stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, de a soluţiona plângerea contravenientului, Statutul prevede expres competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îsi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat, de a soluţiona plângerea acestuia, care nu poate să fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei. Deoarece dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului, vom interpreta că, acesta poate fi execrcitat şi de către funcţionarii publici. Potrivit Statutului, răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează, b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit, c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor teţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive 225

01:30

226

şi irevocabile. Într-o formă sintetică, în doctrină s-a relevat că, răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii, fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte, fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică, iar funcţionarul public respectiv va fi reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. În situţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajearea răspunderii penale, iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia disciplinară competentă. Regimului răspunderii penale consacrat de dreptul comun i se adaugă instituţia suspendării funcţionarului public, care va fi dispusă de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în mod obligatoriu, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de Statut.

Să ne reamintim... Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora 14.5. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public

01:35

Aceaste modificări sunt, de cele mai multe ori, rezultatul aceleaşi manifestări unilaterale a voinţei autorităţii sau instituţiei publice, care poate conferi sau retrage atribuţii, poate încredinţa o nouă funcţie titularului în mod permanent ( prin redistribuire de personal) ori în mod temporar ( prin delegare sau detaşare), în acelaşi loc sau organ, ori în altă localitate sau alt organ. Potrivit legii, modificarea raportului de serviciu are loc prin: a) delegare; b) detaşare; c) transfer; d) mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice şi e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere. Atât modificarea raportului de funcţie publică cât şi încetarea lui, se precizează în doctrina actuală, nu se pot realiza decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Modificarea raportului de funcţie publică poate fi 227

definită ca reprezentând trecerea funcţionarului public pe un alt post pe aceeşi instituţie sau în alta, în mod vremelnic sau definitiv. Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an, fiind posibilă prelungirea acestei perioade până la cel mult 90 de zile calendaristice într-un an, numai cu acordul scris al funcţionarului publlic. Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să-şi desfăşoare activitatea funcţionarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. În cursul unui an calendaristic un funcţionar public poate fi detaşat mai mult de 6 luni, numai cu acordul său scris. Spre deosebire de delegare, prin detaşare persoana respectivă este dislocată temporar din unitatea sau instituţia în care îşi desfăşoară activitatea şi integrată într-o altă unitate sau instituţie.

01:40

228

Transferul, privit în forma actuală a Statutului ca modalitate de modificare a raportului de serviciu şi nu ca modalitate de încetarare a raporturilor de serviciu, ca în varianta inţială, poate avea loc între autorităţile sau instituţiile publice după cum urmează: a) în interesul serviciului, b) la cererea funcţionarului public. Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public. Transferul la cerere se face într-o funcţie publică echivalentă, în urma cererii de transfer a funcţionarului public, de către conducătorul autoriăţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul. Statutul funcţionarilor publici în forma sa actuală enumeră exemplificativ o serie de situaţii în care raportul

de serviciu se suspendă de drept, printre care menţionăm: numirea sau alegerea într-o funcţie de deminitate publică, încadrarea la cabinetul unui demintar, efectuarea stagiului militar şi arestrea preventivă. De asemenea, raportul de serviciu se poate suspenda şi la iniţiativa funcţionarului public în unele situţii cum ar fi: concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii, participarea la campania electorală, participarea la grevă, etc.

01:50

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în următoarele condiţii: a) de drept ( în condiţiile enumerate expres de Statut), b) prin acordul părţilor consemnat în scris; c) prin eliberare din funcţia publică; d) prin destituire din funcţia publică , e) prin demisie. Exemple Modificarea raportului de serviciu al unui funcţionar public are loc prin: a) delegare; b) detaşare; c) transfer; d) mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice şi e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.

229

Răspundeţi la următoarea întrebare: 1.În ce forme de răspundere poate fi angajat funcţionarul public? ............................................................................................. ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ..................................................................................................... ...................................................... 14.6.Rezumat Această unitate de învăţare este dedicată funcţionarului public şi funcţiei publice, ca aspecte esenţiale în realizarea administraţiei publice, atât la nivel central, cât şi la nivel local. Funcţia publică este în final elementul central al administraţiei. Legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici. Aceste forme nu se exclud între ele, putând fi aplicate concomitent dacă fapte comisă întruneşte în acelaşi timp condiţiile unor forme diferite de răspundere juridică. 14.7.Test de autoevaluare evaluare a cunoştinţelor Rezolvaţi următoarele teste-grilă15: 1. Constituie abatere disciplinară a. Desfăşurarea în timpul programului de lucru, a unor activităţi cu caracter politic b. Efectuarea de ore suplimentare c. Concediul fără plată 2. Raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă de drept, în cazul în care intervine: a. Cercetarea disciplinară b. Arestarea preventivă c. Concediul de odihnă

230

3. Audierea funcţionarului public: a. Nu trebuie consemnată în scris b. Trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii c. Nu se audiază, decât de la caz la caz 4. Una din caracteristicile răspunderii disciplinare a funcţionarului public este: a. Comisia de disciplină b. Sindicatul c. Biroul de lucru 5. Care afirmaţie este adevărată: a. Mustrarea scrisă nu se poate aplică direct de către conducătorul autorităţii b. Mustrarea scrisă se poate aplică direct de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care funcţionează cel în cauză. c. Mustrarea scrisă se poate aplică direct numai de șeful de serviciu din compartimentul în care funcţionează cel în cauză. Rezolvare grile: 1.a), 2.b), 3.b), 4.a), 5. b). 14.8.Temă de control Tema de Control nr.3 constă într- un referat cu tema la alegere, apreciat cu 10% din nota finală: “Autorităţile publice locale” sau b.) “Funcţia publică/funcţionarul public” . Depunerea referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi se va face potrivit calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau material tipărit, astfel: e-mail, eLis, secretariat. 231

14.9. Bibliografie recomandată pentru Cursul de drept administrativ partea I I.Bibliografie obligatorie
Marta Claudia CLIZA, Drept Administrativ. Partea I-Curs universitar, București, Editura Prouniversitaria, 2010 II.Bibliografie recomandată
Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, volumul I si II, Editura Allbeck, Bucureşti, 2002
Emil BĂLAN, Drept administrativ şi procedură administrativă, Editura Universitară, Bucureşti, 2002
Dumitru BREZOIANU, Drept administrativ, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2002
Liviu GIURGIU, Drept administrativ, note de curs, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999
Ilie IOVĂNAŞ, Drept adminitrativ, Editura Servo Sat, Arad, 2003
Rodica NARCISA PETRESCU, Drept administrativ, Editura Cordial Lex, Cluj Napoca, 2001,
Verginia VEDINAȘ, Drept administrativ, Ediţia a IV-a, revăzută și actualizată, (București, Editura Universul Juridic, 2009
Dumitru BREZOIANU. Mariana OPRICAN, Administraţia publică în România, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2008
Dana APOSTOL TOFAN, Drept Administrativ, Volumul 1, Ediţia a II-a, București, Editura C.H. Beck, 2008,
Anton TRĂILESCU, Drept Administrativ, Ediţia 4, București, Editura C.H. Beck, 2010 232