Referat Logica

Logică Juridică UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE DREPT

REFERAT LOGICĂ JURIDICĂ: ANALIZA LIMBAJULUI

BĂLAN ANAMARIA-VIORICA AN I, ID, GRUPA 3

BUCUREȘTI,

2016

ANALIZA LIMBAJULUI – DEFINIȚIE, STRUCTURĂ, FORME ȘI FUNCȚII „Cuvântul este sunet şi culoare, e mesagerul gândului uman”1. Pornind de la concepţia lui Tudor Vianu asupra legăturii dintre cuvânt şi fiinţa umană, putem încerca a defini limbajul. Fiind o formă specifică de activitate umană, prin care se realizează comunicarea dintre oameni, limbajul devine un produs social, o trăsătură caracteristică a omului, ce-l deosebeşte în raport cu alte fiinţe vii. În absenţa limbajului, omul nu poate fi considerat o fiinţă socială. În aceste condiţii, limbajul reprezintă un sistem de semne şi reguli privind combinarea şi utilizarea semnelor, în vederea interpretării corecte a raporturilor dintre limbaj şi gânduri sau sentimente. 1 http://www.citatepedia.ro/index.php?id=199810

Logică Juridică Rolul important al limbajului din punct de vedere social a reprezentat mereu un punct de interes pentru cercetători şi specialişti din domenii diferite: lingvistică, logică, psihologie şi filosofie, motiv pentru care au existat opinii diferite asupra modalităţii de a defini limbajul, funcţiilor limbajului, etc. Din perspectiva logicii, putem lua în considerare o caracterizare generală, tocmai pentru a evita posibilele confuzii sau contradicţii. Conform dexonline.ro, limbajul este „un sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele”.2 Plecând de la această definiție, reiese că limbajul este alcătuit din două componente de bază: vocabularul şi gramatica. Vocabularul sau lexicul constă din totalitatea semnelor proprii unui anumit limbaj şi reprezintă componenta dinamică a limbajului. Gramatica este constituită din totalitatea regulilor de utilizare a respectivelor semne şi reprezintă partea relativ stabilă a limbajului. Semnul este considerat a fi elementul fundamental al limbajului şi desemnează un obiect, fenomen sau eveniment cu o anumită semnificaţie pentru colectivitatea umană. Având în vedere că atât sentimentele, cât şi gândurile nu pot fi exteriorizate decât prin intermediul limbajului, putem afirma că există o mare varietate de semne (sunete, cuvinte rostite sau scrise, lumini, gesturi). Principalele componente ale semnului sunt: substratul material, înţelesul sau sensul semnului şi regula de semnificaţie. Substratul material este un fenomen fizic perceptibil, produs şi folosit intenţionat de utilizatorul semnului, ca suport fizic, pentru a exterioriza sau transmite un mesaj. În cazul limbajului scris, substratul material este reprezentat de succesiunea de litere, realizată cu ajutorul unui instrument de scris pe un anumit material, fenomen perceput cu ajutorul văzului. Nu orice fenomen fizic ce poate fi perceput de către oameni are rolul de substrat material. Trebuie îndeplinite două condiţii: să fie produs de o persoană şi să existe o intenţie a persoanei respective care duce la producerea fenomenului. De exemplu, sosirea păsărilor călătoare primăvara, în ţările cu climă temperată, nu este un semn al primăverii, ci un simptom al schimbării de anotimpuri (un fenomen care se produce în mod natural, independent de voinţa sau intenţiile unei persoane şi care atrage atenţia asupra unei stări de fapt, neoferind informaţii concrete). Sensul semnului este un fenomen subiectiv, un produs al conştiinţei umane. Coincide cu un gând sau o stare afectivă, exprimate prin intermediul substratului material, de către cel care a 2 https://dexonline.ro/definitie/limbaj 2

Logică Juridică produs acest substrat. Dacă unei construcţii lingvistice nu i se atribuie un anumit înţeles, ea nu poate fi considerată o formă de limbaj. Sensul atribuit unui semn îi conferă acestui semn calitatea de nume sau denumire a ceva (denotat). Sensul este o componentă esenţială a limbajului, în lipsa sa neexistând nici semn şi nici limbaj. Regula de semnificație este o normă/regulă care impune ființei umane să atribuie un anumit înțeles sau sens unui substrat material. Exemplu: culoarea roșie a semaforului produce în mintea umană ideea potrivit căreia traversarea străzii este interzisă (deasemenea, sta ționarea autovehicului la aceeași culoare roșie a semaforului este obligatorie pentru a permite pietonilor să traverseze). Pe baza regulilor de semnificație putem clasifica limbajul în natural și artificial. In cazul limbii române (exemplu de limbaj natural), regulile de semnificație sunt identificate în mod explicit în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, limbajul constituindu-se de-a lungul timpului (coincide cu istoria comunității). Limbajul semnelor de circulație sau codul Morse reprezintă exemple de limbaj artificial, regulile de semnificație fiind specifice situa țiilor în care se impune folosirea acestui tip de limbaj. Pe baza celor trei componente ale semnului, putem concluziona următoarele: „Semnul este un fenomen perceptibil produs de o anumită persoană și de care persoana care l-a produs a legat un anumit înțeles, în conformitate cu cel puțin o regulă de semnificație”3. În funcție de fiecare din cele trei componente ale semnului, putem distinge mai multe tipuri fundamentale de limbaj. Astfel, după substratul material, avem limbajul verbal și cel neverbal. Limbajul verbal reprezintă principala formă de limbaj natural, principalele semne fiind cuvintele scrise sau rostite (combinațiile de litere sau sunetele dublu articulate). În cazul limbajului neverbal, substratul material coincide cu diverse fenomene perceptibile (mimica, sunetele produse cu ajutorul unor instrumente, gesturile). După sensul limbajului, clasificarea se face între limbaj obiect și metalimbaj. Limbajul obiect face referire la situațiile în care semnul dobândește un denotat (devine nume pentru un obiect, etc.) care aparține lumii reale. Dacă o persoană constată că afară este frig și transpune această informație într-un enunț, este evident că acel enunț se referă la starea vremii și îi corespunde un denotat ce face parte din lumea reală. Dacă o altă persoană admite că afirma ția celeilalte persoane este adevărată, enunțul acesteia face parte din categoria metalimbajului, nefăcându-se referire la starea vremii, ci la ceea ce a afirmat persoana respectivă. 3 Petre Bieltz, Dumitru Gheorghiu, Logică juridică, București, Editura Pro Transilvania, 1998, p. 61. 3

Logică Juridică După regulile de semnificație folosite, limbajul se împarte în natural (ia naștere independent de voința ființei umane, pe parcursul unui proces îndelungat) și artificial (ca rezultat al unei acțiuni întreprinse în mod conștient de către om, pentru a servi unui anumit scop). Deși prezintă anumite caracteristici care le poziționează pe o treaptă superioară sau inferioară unul față de celălalt (limbajul natural conține un număr mare de semne ce-i oferă flexibilitate și posibilitatea de a nuanța; limbajul artificial are un număr mai mic de semne, dar este extrem de precis și indispensabil în anumite activități speciale), toate tipurile de limbaj mai sus-menționate se completează unul pe celălalt. Limbajul natural este de două feluri: verbal și neverbal; limbajul natural verbal este folosit în combinație cu limbajul neverbal; limbajul artificial complex nu exclude utilizarea limbajului natural. Principala formă de limbaj utilizată în domeniul juridic este limbajul natural, motiv pentru care ne vom îndrepta atenția asupra structurii și formelor acestuia. Având în vedere că vocabularul reprezintă componenta dinamică a limbajului, el reprezintă o importanță deosebită pentru juriști. Vocabularul poate fi general (caracteristic unei limbi naționale; există sub formă de inventar în Dicționarul explicativ al Limbii Române) sau individual (specific fiecărui cunoscător al limbii române; diferă ca număr de semne și sensuri de la un individ la altul, în func ție de vârstă, nivel de educație, experiență). La rândul său, vocabularul individual este constituit dintr-un vocabular activ (acele cuvinte folosite în mod curent pentru a transmite un mesaj sau pentru a dialoga cu alte persoane) și unul pasiv (cuvinte cunoscute, dar folosite în mod accidental). În calitate de componentă aflată în continuă schimbare, lexicul înregistrează o serie de schimbări ascendente (crește numărul sensurilor pentru anumite semne, datorită dezvoltării civilizației și a noilor descoperiri științifice și tehnologice, al contactului cu alte culturi) sau descendente (unele semne ies din circulație; o parte din sensurile cu care sunt folosite anumite semne dispar). Atât vocabularul general, cât și cel individual se îmbogățesc continuu, de unde rezultă că juristul trebuie să cunoască aceste modificări intervenite la nivelul limbajului pentru a acționa la nivel profesional. Formele de manifestare ale limbajului natural sunt limbajul rostit și limbajul scris. În cazul limbajului rostit, substratul material este produs de aparatul fonator al vorbitorului și ia forma unor unde acustice – vibrații ale aerului – perceptibile cu ajutorul analizatorului auditiv. Limbajul rostit nu poate fi folosit ca instrument pentru păstrarea informa țiilor, chiar dacă

4

Logică Juridică sunetele pot fi înregistrate (probele pot fi falsificate). Dacă pronunțarea cuvintelor este însoțită de semne neverbale, limbajul rostit poate dobândi forță sugestivă. Pentru limbajul scris, substratul material este realizat cu ajutorul unui instrument de scris și ia forma unor semne perceptibile cu ajutorul analizatorului vizual. Limbajul scris devine un instrument de conservare a informațiilor și are capacitatea de a le reda cu claritate și în mod precis. Situația de față se aplică și în mediul juridic. Aplicarea dreptului are ca finalitate elaborarea si emiterea actului de aplicare (document în scris). Existența unei mari diversități de limbi naționale (actualmente fiind inventariate peste 2000, desigur nu toate cu același număr de vorbitori) aduce în discuție deosebirile de vocabular dintre ele (cuvinte care se scriu și se citesc la fel, dar au sensuri total diferite; cuvinte diferite care au același înțeles), precum și diversele dialecte ale fiecărei limbi naționale. Un alt aspect de luat în considerare privind varietățile limbajului natural este și existența vocabularului comun (conține elemente comune majorității vocabularelor individuale) și a celui specializat (propriu unei profesiuni – limbajul juriștilor). Limbajul juriștilor reunește particularități ale limbajului științelor exacte, dar și ale limbajului științelor socio-umaniste, el fiind o categorie specială. Este alcătuit din vocabularul instrumental (termeni de specialitate, denumiri de operatori logici, denumiri de relații logice – „gen proxim”, „dacă...”, „raport de contradicție”), vocabularul uzual (cuvinte și expresii preluate din limbajul curent și utilizate în situații informale – „teritoriu”, „interes”, „institu ție”), vocabularul științific (cuvinte și expresii provenite din terminologia științifică generală – „argument”, „probabilitate”, „ipoteză”) și vocabularul tehnic (termeni de specialitate, inventați de către juriști pentru a desemna obiecte sau stări de fapt specifice preocupărilor teoretice sau practice ale juriștilor – „codul civil”, „contravenție”, „cazier”). Cu referire la vocabularul tehnic caracteristic limbajului juriștilor, cel mai important aspect este că el conține cuvinte preluate din vocabularul dreptului roman (cea mai importantă sursă a dreptului contemporan românesc fiind dreptul roman) – exemplu: cuvântul „avocat” vine din latinescul „advocatus”. Limbajul juriștilor (în special vocabularul tehnic) s-a format în contextul relațiilor sociale existente între oameni, ceea ce duce la concluzia că limbajul este un produs social. Caracterul polisemantic al cuvintelor din vocabularul limbajului natural – la care apelează juriștii – impune o atenție deosebită asupra utilizării acestora, pentru a se evita confuzia sau eroarea. Este necesară cunoașterea categoriilor sintactice ale limbajului (termenii,

5

Logică Juridică propozițiile, operatorii), pentru a se poate face diferența între expresiile corecte, respectiv incorecte din punct de vedere sintactic. Pe lângă atenția acordată definirii și structurii limbajului, specialiștii din diverse domenii s-au concentrat și asupra identificării funcțiilor limbajului. Din perspectiva activității desfășurate de juriști la nivel teoretic și practic, se pot identifica cinci funcții de bază ale limbajului. Limbajul are în primul rând o funcție informativă (descriptiv-explicativă), el fiind purtător de informații (instrumentul prin care se constituie și sunt exteriorizate gândurile). Cu ajutorul enunțurilor declarative (sub forma proprozițiilor cognitive), limbajul redă trăsături ale obiectelor și descrie stări, fenomene. Juristul apelează la descrierea faptelor și situațiilor aflate în discuție și la interpretarea corectă a normelor legale relevante (etape ale aplicării dreptului). Limbajul este instrumentul prin care gândul născut în mintea cuiva sau starea afectivă trăită de o persoană pot fi aduse la cunoștința altei persoane, prin intermediul funcției de comunicare. Acest lucru este esențial pentru a face posibilă conviețuirea între oameni. Funcția de comunicare presupune existența unui emițător, a unei receptor și a mesajului vehiculat între emițător și receptor (cuvintele produse de emițător și recepționate de receptor au același denotat). Comunicarea între două persoane poate eșua dacă una dintre persoane nu cunoaște sensul cuvintelor folosite (total sau parțial) sau a identificat greșit sensul lor, motiv pentru care este important ca ambele persoane să cunoască regulile de semnificație specifice semnelor. Limbajul poate fi și un mijloc de orientare a atenției spre un eveniment iminent, asupra unui pericol sau pentru a sugera întreprinderea unei acțiuni. Funcția direcționar-sugeratoare este prezentă în enunțurile de avertizare (se urmărește ca o persoană să aibă o anumită atitudine în mod automat), propozițiile normative (se introduc reguli, instrucțiuni, norme morale/juridice, obligații), propozițiile imperative (exprimă comenzi, ordine). Cele trei funcții enunțate anterior se completează reciproc în ceea ce privește activitatea juriștilor (exemplu – pledoaria avocatului, care atunci când comunică, încearcă să explice ceva, să declanșeze totodată o reacție din partea auditoriului pentru ca acesta sa nu rămână pasiv). O parte din produsele conștiinței umane reprezintă doar sentimentele sau dorin țele unei persoane ca lucrurile să se desfășoare într-un anumit mod. Alte produse coincid cu o trăire sau experiență subiectivă individuală. Indiferent de caz, aceste presupuneri/convingeri au corespondent la nivelul limbajului, prin intermediul propozițiilor declarative sau exclamative. De cele mai multe ori, propozițiile exclamative nu au decât rolul de a exterioriza un sentiment, o trăire de surpriză, frică, durere, etc. Propozițiile cognitive (declarative) au atât funcție

6

Logică Juridică informativă, cât și expresivă (convingerea celui care a produs-o că lucrurile stau așa cum a declarat persoana în cauză). Funcția expresivă a limbajului determină juriștii să supune analizei dacă declarațiile și mărturiile (realizate cu ajutorul limbajului natural rostit – semne neverbale) descriu lucrurile a șa cum s-au întâmplat sau într-un mod ideal, fiind vorba de un fals neutru (din ignoran ță) sau de un fals intenționat (ceea ce poate constitui o infracțiune). Rolul social al limbajului iese în evidență prin funcția protocolară, specifică unor enunțuri care au statut special (produse numai cu prilejul unor evenimente – decernarea de medalii, decorații, oficierea unei căsătorii, etc.). Enunțurile protocolare nu sunt formulate cu scopul de a comunica ceva, de a orienta atenția asupra unui eveniment sau de a impune un anumit comportament, ele conferind solemnitate evenimentului în cauză și impunând respect. Deși funcțiile menționate sunt distincte (funcția informativă și funcția de comunicare sunt de natură semantică, fiind definite pe fondul sensului semnelor; celelalte trei funcții sunt de natură pragmatică – se manifestă pe fondul utilizării semnelor), există foarte multe cazuri în care același enunț sau aceeași manifestare neverbală îndeplinește mai multe funcții simultan. Având în vedere lucrurile de mai sus, putem afirma că limbajul are următoarele particularități: este un fenomen uman și social (componentele semnului sunt produse de o persoană), cu caracter intențional, perceptibil și convențional (scopul este de a livra un mesaj), fiind totodată și un instrument de exteriorizare, dar și de disimulare a gândurilor și stărilor afective.

Bibliografie:

Bieltz, Petre; Gheorghiu, Dumitru - Logică juridică, București, Editura Pro Transilvania, 1998 Cosmovici, Andrei – Psihologie generală (pentru uzul studenților), Iași, Editura Polirom, 1996 Mateut, Gheorghiță – Elemente de logică juridică, Iași, Editura Fundației „Chemarea”, 1994 Niemesch, Mihail – Teoria generală a dreptului, București, Editura Hamangiu, 2014 http://www.citatepedia.ro/index.php?id=199810 https://dexonline.ro/definitie/limbaj https://tonysss.wordpress.com/2006/12/28/logica-analiza-limbajului/ 7

Logică Juridică

8